Monografia Comunei Turburea

INTRODUCERE

Ca om ce mă simt legat de aceste ținuturi prin rădăcini ce se pierd în trecutul îndepărtat, trăind în condiții noi de viață, condiții în care noul devine tot mai frecvent, se dezvoltă și crește văzând, în condiții în care au loc atâtea mutații, mi-am dat seama că dezvăluirea acestui specific local cuprins parcă de vălul uitării nu mai suportă amânare; mi-am dat seama că elucidarea lui prin cifre și fapte va veni în întâmpinarea setei de cunoaștere în masă a localnicilor și ceea ce va fi cel mai important își va aduce aportul la punerea în lumină a prezentului, la reliefarea măreției pe verticala împlinirilor.

Cu aceste gânduri de localnic am pornit la realizarea acestei lucrări, ce-i drept puțin timidă și parcă neîncrezătoare în propriile forțe.

TURBUREA, comună de rând ca multe altele de pe văile apelor țării noastre este parte componentă de vatră și leagăn a elementului geto –dac cu care istoria prinde contur.

Nu-i mai puțin adevărat, și-i de necontestat faptul că în ansamblul istoriei, a genericului pe plan național, comuna Turburea își are parte de contribuție prin specificul local de gândire, simțire și fapte, un specific ce a contribuit în felul lui la cristalizarea și permanentizarea genericului.

Elevii școlii primare descoperiseră în pajiștea din apropierea punctului denumit Bolta Floricăi, de pe raza Șipotului, fragmente de ceramică veche cu care se jucau copilărește.

Descoperirea aceasta capătă importanța cuvenită în ora de istorie. Vorbindu-li-se despre urmele ce amintesc de existența strămoșilor noștri, a intervenit un elev arătând că și pe aici s-au găsit asemenea urme: era vorba de fragmentele amintite.

Cele mai importante descoperiri au fost cele din vara anului 1974, făcute în timpul lucrărilor de pregătire a terenului pentru plantarea viței de vie în Câmpul Spahiului și Poieniță. în urma sesizării s-a prezentat la fața locului un colectiv format din profesor Bujor, cercetător principal la Institutul de Arheologie București, și profesor Petre Gherghe de la muzeul județean Gorj.

i. CONDIȚII GEOGRAFICE

I.1. Așezare

Înspre confluența Gilortului cu Jiul, la șoseaua județeană 661,14 km de Filiași, 32 km. de Cărbunești, se situează comuna TURBUREA ce face parte din județul Gorj, având ca vecini: spre est comuna Căpreni și Stoina, spre vest comuna Brănești și Aninoasa, spre nord comuna Vladimir iar spre sud comuna Țânțăreni.

Comuna de regiune deluroasă cu o suprafață de 7754 ha, are în componență satele: Turburea, Șipotu, Spahii, Poiana și Corcova.

Acest spațiu este delimitat spre est de drumul Culmea Bulbuceni, spre vest de râul Gilort, spre sud de pârâul Ursoaia iar spre nord cu Celestei.

I.2. Relieful

Relieful acestei comune este deopotrivă deluros și câmpos.Regiunea deluroasă se întinde spre est, șesul spre vest. Dealurile au înălțimi accesibile lucrărilor agricole și îmbunătățirilor funciare. Cele mai înalte sunt situate spre limita de est cu Căpreni, limită marcată de Drumul Culmii. Ele formează un impunător masiv deluros denumit Culmea Bulbuceni.

Din Culmea Bulbuceni se lasă spre vest câteva ramificații deluroase, care se pierd lin în câmpuri întinse situate în două trepte și se contopesc pe nesimțite cu Șesul Gilortului. Se disting trei ramificații. Coborând pe ele, din Culmea Bulbuceni, ai satisfacția de a face cunoștință cu toate formele de teren ce se lasă într-o parte sau alta. Astfel, coborând pe drumul de cară ce delimita, în parte pe timpuri, Șipotul de Turburea, se observă imediat spre stânga drumului cel mai semeț vârf de deal al satelor de referință, Ciocul lui Călăbăț.Urcându-se spre acest vârf situat la circa 150m de drum, ni se deschide în fată întreaga panoramă a împrejurimilor: spre est masivul deluros Culmea Bulbuceni, cu direcția nord-sud de pe care s-a pornit;spre nord apar dealurile din apropierea văii ce poartă numele de Valea Stanii; spre vest se continuă spinarea lățită a ansamblului deluros în cercetare, până către Cioacă după care o parte se pierde în platforma deluroasă superioară, iar alta se îndreaptă spre sud-vest, apropiindu-se de a doua mare ramificație ce se proiectează spre sud la circa 1km de punctul Ciocul lui Călăbăț.

Intre întreg acest ansamblu deluros Culmea Bulbuceni și a doua ramificație amintită, Dealul Stroii, se întinde o frumoasă vale Valea Oacheșului. Pe cuprinsul ei se aștern o seamă de poiene și forme de teren puțin reliefate presărate cu fântâni: Rugă, Biserica, Pătule, Godovane, Părăsiste,Vii, Via lui Tuță, Via Giurcăi, Via lui Rusu, Poiana lui Pavel, Poiana Ilioaicăi, Poiana lui Dincă, Fagi, Fundul Văii, Știubeiul lui Cârstea. Sunt denumiri ce se foloseau pentru fixarea punctelor de pe întinderea văii.

Dacă s-ar continua drumeția tot pe coamă de deal s-ar trece pe lângă punctul amintit Cioacă și apoi, făcând o cotitură spre sud-vest, un drumeag mai puțin călcat ne-ar purta pe spinarea de deal de asemenea amintită, Dealul Viilor; dar înainte de a lua-o spre el să clarificăm unde ajunge drumul pe care s-a pornit. Coboară mai hotărât, coboară și deodată începe linul. Ajuns în platforma deluroasă amintită ce poartă numele de Câmpul Șipotului, se așterne plăcut pe o distanță de circa 500m și apoi coboară din nou forțat și face joncțiunea cu drumul comunal și șoseaua județeană, la circa 100m de limita nordică a sectorului monografic.

Continuând drumeția pe drumeagul amintit, se observă mai bine cum Dealul Viilor închide spre vest și sud-est, Valea Oacheșului și-i creează posibilitatea de legătură cu Valea Stroii. Se constată că pe măsură ce se apropie de această vale spinarea dealului capătă spre vest câteva ondulații ce dau naștere la văile denumite: Valea Lupului, Valea Vuceștilor, Valea Ghițuloiului; apoi se lățește spre sud-vest și se pierde în platforma Poienița. Drumul Viilor coboară în pantă lină și își schimbă direcția dinspre sud-vest spre vest îndreptându-se spre sat; îl traversează despărțind Șipotul propriu-zis de Stroia și se îndreaptă spre calea ferată, unde este rampa de trecere spre terenurile bogate.

Platforma Poienița se termină abrupt spre sud căutând parcă să ocrotească așezarea omenească ce se întinde aici, la poalele ei, în valea ce poartă numele de Valea Stroii.

A doua ramificație deluroasă, Dealul Stroii, nu este de proporțiile celei descrise anterior. Acoperită în întregime de pădure și mult lățită spre locul de pornire, începe să se îngusteze din ce în ce mai mult spre vest. Versantul dinspre nord închide Valea Oacheșului cel dinspre vest se oprește în fața Văii Stroii, iar cel dinspre sud-est contină să-și expună la soare coasta lățită, acum plantată cu salcâmi, cunoscută sub denumirea Viile Mari.

A treia ramificație și cea mai mare, se îngemănează cu a doua creând între ele o vale ce adăpostește punctele Valea Stanii și Fântâna Rece.

Din drumul Culmii ce-și continuă existența spre sud, până în Poiana, mai coboară spre vest, pe raza satului Spahii, încă două drumuri. Unul mai puțin călcat, coboară din pădurea satului pe o spinare de deal ce curând se termină, traversează Câmpul Spahiului se bifurcă și se face legătura cu șoseaua județeană în două puncte: la podul județean de peste pârâul Oacheș și la Comoara. Al doilea coboară și urcă spre Cătunul Ursoaia; întâlnește apoi șoseaua județeană și se îndreaptă spre cea de-a doua rampă C.F.R. ducând spre locurile de muncă din șesul Gilortului. De-o parte și de alta a celor două drumuri se întind văi mai mici și mai mari și spinări deluroase: Fundătura, Viile Mari, Valea lui Nucă, Valea lui Dragă, Râpa Înaltă, Dafinii Popii, Pivnița Popii, care se pierd în cea mai mare platformă deluroasă situată la aceeași altitudine ca și cele prezentate anterior.

Platforma deluroasă compartimentată în Câmpul Șipotului, Poienița, Câmpul Spahiului și Câmpul Ursoii, coboară spre vest spre o nouă platformă deluroasă, cam de aceeași talie care cuprinde două puncte mai deosebite: Săliște și Comoara. Altitudinea acesteia raportată la aceea a șesului, variază între 0,50m în partea de vest a Șipotului și 2-3m în Spahii.

Altitudinea platformei superioare crește cu 25 până la 30m și este mai constantă.

Solurile ce se găsesc în regiunea deluroasă sunt soluri brune de pădure. În platforma inferioară se întâlnește un sol brun închis cu puțin humus. În platforma superioară solul capătă o culoare mai deschisă cu și mai puțin humus. Pe povârnișuri și spinări de deal, solul devine acid puțin fertil. De-a lungul văilor găsim terenuri aluvionare, prielnice la toate culturile.Șesul se întinde de la piciorul versantului platformei inferioare spre vest, până în apa Gilortului. Este străbătut de la nord la sud de calea ferată și de sistemul de irigație. Spre Gilort până la 200m, în funcție de depunerile din timpul revărsărilor, solul este crivinos, aluvionar. Restul solului este brun-negricios, cu mai mult humus decât pe platforma inferioară.

I.3. Subsolul

Pentru cercetarea bogățiilor subsolului în limitele celor două sate s-au făcut numeroase sondaje în adânc. Se spune că s-ar găsi aci mari cantități de petrol și gaz natural. Mai puțină importanță prezintă cărbunele; și aceasta datorită faptului că deși este la suprafață nu se găsește totuși într-un strat destul de gros pentru a se putea face investiții și a se putea exploata la nivelul industrial; nu atinge decât 70-80cm grosime.

Datorită tăierilor neraționale a pădurilor, problema lemnelor de foc devenind greu rezolvabilă pentru cei neavuți, unii ursoieni s-au descurcat folosind acest cărbune. Exemplul lor a fost urmat și de câțiva șipoteni. Scosul cărbunelui în acest scop n-a durat decât 4-5 ani. devenind periculos din cauză că trebuie să se lupte cu malurile ce creșteau pe măsura scoaterii cărbunelui a fost abandonat.

În subsolul platoului superior se găsesc straturi groase de pietriș.Sunt cariere de piatră în Șipot Stroia și Spahii. Pietrișul este folosit la întreținerea șoselei comunale și în construcții. A fost folosit și la fixarea stâlpilor de înalta tensiune a celor două rețele electrice care traversează regiunea deluroasă.

Se găsesc mai multe cantități de argilă pentru cărămizi. Renumită este argila de Stroia și Comoara.

I.4. Hidrografia

Este deosebit de plăcut să constați că la piciorul fiecăruia dintre versantele celor două platforme deluroase amintite se întinde câte o salbă inestimabilă de izvoare cu apă potabilă. In punctul Săliște, la piciorul pantei câmpului inferior, se află izvoarele Eleșteu, cu un debit de apă constant. Spre nord de Eleșteu, același nivel, se găsesc de asemenea câteva izvoare ce-și mână apele spre scurgerea celor amintite pentru ca împreună să se îndrepte spre Gilort. Spre sud, în punctul Comoara, există izvoare ce s unesc cu cele situate la nord-vest de cimitir și cu alte izvoare ale satului Spahii formând pârâul cu același nume, pârâul Spahii, și se varsă în pârâul Oacheșu care-și formează firul apei în valea cu același nume, având ca sursă izvoarele de la și Ruga.

Acest pârâu, ajungând la Stroia, colectează puternicele izvoare situate la piciorul pantei abrupte a platformei superioare Poienița, apoi pe acelea ale pârâului Spahii și se varsă în Gilort. În scurgerea spre Gilort, Oacheșul taie șoseaua comunală, șoseaua județeană și calea ferată. Peste el există trei podețe, un pod de lemn, unul de beton și unul de fier, la calea ferată. În albia lui, în apropierea izvoarelor din Stroia, a fost descoperită o statuetă din bronz ce se găsește la muzeul școlar local. Acumulând apa atâtor izvoare, Oacheșul devine pârâul cel mai însemnat al celor două sate.Spre limita de sud a satului Spahii, pe valea Ursoii, sunt câteva izvoare firave care-și mână apa tot spre vest dând naștere pârâului Ursoaia, din cauza debitului mic de apă, vara de cele mai multe ori seacă.Există și un loc format prin zăgăzuire și adâncire in acumularea apei izvoarelor de la Eleșteu.În prezent, după ce a atins nivelul proiectat, surplusul de apă se scurge spre vechea matcă.

Altă matcă de apă o formează puțurile. Majoritavarsă în Gilort. În scurgerea spre Gilort, Oacheșul taie șoseaua comunală, șoseaua județeană și calea ferată. Peste el există trei podețe, un pod de lemn, unul de beton și unul de fier, la calea ferată. În albia lui, în apropierea izvoarelor din Stroia, a fost descoperită o statuetă din bronz ce se găsește la muzeul școlar local. Acumulând apa atâtor izvoare, Oacheșul devine pârâul cel mai însemnat al celor două sate.Spre limita de sud a satului Spahii, pe valea Ursoii, sunt câteva izvoare firave care-și mână apa tot spre vest dând naștere pârâului Ursoaia, din cauza debitului mic de apă, vara de cele mai multe ori seacă.Există și un loc format prin zăgăzuire și adâncire in acumularea apei izvoarelor de la Eleșteu.În prezent, după ce a atins nivelul proiectat, surplusul de apă se scurge spre vechea matcă.

Altă matcă de apă o formează puțurile. Majoritatea sătenilor și-au construit puțuri în curte cu diametrul cuprins între 0,30-0,50m adâncime la care s-a găsit apa, variază la 1-5m în platforma inferioară, până la 14-15m în platforma superioară.

Se menționează faptul că la fântâna din curtea școlii primare locale situată în platforma superioară s-a forțat stratul de humă peste care se scurgea pânza de apă potabilă și s-a dat peste o pânză de apă minerală cu conținut sulfuros. Dacă se lasă găleata de apă peste 2m de la suprafața apei, în adânc se scotea în loc de apă potabilă apă minerală. Cu timpul forajul forțat s-a astupat cu nisip.

I.5. Clima

Clima este continentală. Temperatura medie anuală 10°C, cu -2°C în luna ianuarie. Frecvența medie a zilelor de iarnă în care temperatura maximă se situează sub 0°C este în jur de 30 de zile. Primul îngheț apare către sfârșitul lui octombrie, iar ultimul între 2 aprilie și 1 Mai. Rezultă că numărul mediu al zilelor fără îngheț este în medie de 180 pe an.

Vânturile sunt neregulate; nu bat cu intensitate decât rareori. Cel mai frecvent vânt este dinspre est ‚, vântul de răsărit” denumit,,Sărăcilă” sau,, Traista goală” aduce precipitații. Dinspre vest bate,,Groșereanul”. Dinspre nord, primăvara și toamna târziu se resimte,, vântul mare”. Vine după zile cu temperatură mai ridicată, rece de te pătrunde, însoțit de zloată sau grindină.Vântul dinspre sud se resimte vara. Când bate de la,,Chera” aduce ploaie. Adesea se pornește furtunos.

Cele mai multe ploi, cad primăvara și toamna. Abundența lor, face ca torenții rezultați din colectarea apelor tuturor ogașelor, să inunde culturile în șesul Gilortului. Torenții din Valea Stanii fac inundații în Șipot; cei din Valea Oacheșului, în Spahi.

Rar de tot, cum a fost cazul în 1973, se resimte și revărsarea Gilortului.

Stratul de zăpadă atinge în medie o grosime de circa 60 cm și persistă circa 50 de zile.

Sunt și ani bântuiți de secetă. Aceasta se resimte mai ales în lunile iunie și iulie.

Datorită climei existente, salcâmul înflorește între 1-10 mai. Floarea lui ține două săptămâni.

I.6. Vegetația

Vegetația cea mai frecventă este aceea a culturilor agricole.

Urmează în ordinea mărimii suprafețelor: pădurile, pășunile, și fânețele.

Pădurile sunt foioase: predomină stejarul. Mai cresc: fagul, carpinul, alunul, teiul, arțarul și jugastrul.

În lunca Gilortului, prin zăvoaie, cresc: plopul, salcia, pluta și arinul.

Salcâmul se găsește în plantații masive pe versantul de sud al dealurilor Ciocul lui Călăbăț și Viile Mari, cât și răzleț prin toate curțile.

Pășunile sunt situate în regiunea deluroasă spre liziera pădurilor și pe unele văi și vâlcele cu terenuri degradate. Cea mai întinsă pășune se găsește în Valea Stroii.

Fânețele naturale se găsesc în Câmpia Morii în Șipot și mai ales la vest de calea ferată, în Spahii.

Din cauza canalizării necorespunzătoare a Oacheșului uneori, primăvara, s-au produs revărsări, care au diminuat calitatea fânului.

Cresc tot felul de plante medicinale. Mușețelul ocupă primul loc.

I.7. Fauna

Fauna celor două sate este specifică așezărilor din regiunea deluroasă.

De câțiva ani se semnalează dispariția lupului și apariția căprioarei și a porcului mistreț.

Numărul iepurilor pare împuținat.

Veverița se întâlnește foarte rar.

În rândul păsărilor migratoare pitpalacul este mai puțin frecvent.

În rândul păsărilor statornice și-a făcut apariția guguștiucul. Numărul porumbeilor este în creștere.

I.8. Căi de comunicație

Turburea se află pe calea ferată Filiași – Tg. Jiu, dată în funcție în 1880. De la 1899 are și haltă proprie, cu același nume. Este străbătută e o șosea județeană, care a fost trasată aproape liniar prin corpul fostei moșii mănăstirești Brâncoveni, după secularizarea făcută sub Cuza Vodă. A fost asfaltată în anii ’50. Paralel cu ea, spre deal, există și vechea șosea, pe care se înșirau și primele case construite, mai îngustă, noroioasă la vreme de ploaie. Din ea urcă mai multe ulițe spre deal, populate și ele. Tot aici găsim podul lui Tătaru, a lui Guță. Alte drumuri duc la cele două bisericuțe de lemn și la cimitirele în care se găseau ele, la Turburea de Sus și la Turburea de Jos.

I.9. Toponime

Denumirile rămase de demult îngăduie reconstituirea unor istorii vechi. Însuși numele comunei, așa cum apare din cele mai vechi documente, începând cu 1502, evocă valea Turburii, un pârâiaș care devine torent năvalnic în perioadele ploioase spălând lutul galben al dealurilor, în partea de sus a comunei. O legendă transmisă oral pomenește despre un moment când se anunța venirea unei bande de tâlhari de peste Dunăre, ori poate trupe turcești sau rusești. Și în acel an ar fi fost o producție foarte mare de vin. Oamenii s-au hotărât să dea cep butoaielor pline din pivnițe, ca să evite furia beției atacatorilor, și așa s-ar fi turbat Gilortul, cu vinul revărsat, până departe. DE aici,,, locul unde s-a turbat apa”, Turburea.

II. ISTORICUL LOCALITĂȚII

II.1. ÎN TIMPUL CELOR MAI VECHI

AȘEZĂRI OMENEȘTI1

Pe spațiul cuprins de așezările omenești constituite în fosta comună Șipotu au fost descoperite succesiv șase puncte distincte în care s-au găsit vestigii prețioase ce amintesc de existența unor vechi așezări omenești: Pajiștea, Comoara, Câmpul Spahiului, Cioaca și Podișor.

La Pajiște, circa 250m, nord de Balta Floricăi punct situat pe valea Stroii, au fost găsite fragmente ceramice în malul drept al pârâului Oacheșu, la diferite nivele, situate până la 1m adâncime. Se crede că ar fi fost aduse aici de către aluviuni, de prin împrejurimi; de unde; nu s-a elucidat încă: terenurile cu puncte ceramice descoperite prin împrejurimi sunt sau prea departe sau cu versantul și scurgerea spre altă direcție.

La Săliște, în apropierea puternicelor izvoare de la Eleșteu, pe o întindere care spre nord și sud de aceste izvoare atinge circa 300m, sau găsit la sol fragmente ceramice vechi. Ulterior, 150m spre est de aceste izvoare, în timpul săpării unor gropi pentru plantat vie, a fost găsită și o ulcică de circa 1l la 40-50cm adâncime. Tot aici în actualul cimitir extins în timpul săpării unui mormânt, la 70cm adâncime, s-a găsit o altă ulcică de circa 1,5l.În toamna anului 1974 la circa 50m nord-vest de izvoare, în timpul excavațiilor făcute pentru a da formă actualului lac piscicol s-au găsit o mulțime de fragmente ceramice, mai reprezentativă fiind o fusaiolă.

La Comoara circa 1000m sud de Săliștea amintită, în jurul izvoarelor de la Cotul Popii, pe platforma inferioară spre vest de șoseaua județeană, la circa 200m și pe o arie semicerc cu raza de circa 100m s-au găsit fragmente ceramice la sol.

Pe Câmpul Spahiului, în timpul lucrărilor de pregătire a terenului în vederea plantării viței de vie nobilă, observându-se în arătură pete-pete de pământ cenușiu și mai ales scoțându-se la lumina zilei o ulcică aproape intactă, s-a sesizat județul. În urma sesizări s-au organizat de către Muzeul Județean o acțiune de salvare și recuperare a materialelor ce reprezentau interes arheologic.

Cercetările făcute la fața locului sub îndrumarea arheologului E. Bujor și a profesorului P. Gherghe au dat la iveală existența unei necropole dacice de incinerație și existența unei așezări omenești.

Necropola este situată începând de la 10 m est de șoseaua județeană și circa 200 m de Școala Primară Șipotu.

S-au găsit aici 30 de vetre de morminte. În ele s-au descoperit fragmente de oase rămase de la incinerație, fragmente de oale de incinerație sparte ritual, o sabie îndoită ritual, fragmente de lănci, un fragment de cuțit, precum și ulcica amintită în conținutul căreia s-a găsit pe lângă cenușa amestecată cu pământ și fragmente de oase, două obiecte de podoabă din foiță de argint etc. S-au găsit de asemenea din abundență fragmente de lut ars cenușiu-cărămiziu rezultat de la incinerație.

Spre est și nord-est de cimitirul de incinerație, s-au identificat 71 de puncte de interes arheologic; urme de locuințe și gropi menajere. Dintre acestea au fost cercetate doar 33 puncte. S-au găsit fragmente ceramice de vase cu fund mare și pereții groși, de oale și ulcele, de vase de forma farfuriilor din vremea noastră, o gresie fusaiole și fragmente de piatră de râșniță, precum și silexuri și puține elemente de chirpici.

Necropola amintită se numără printre descoperirile făcute pe linie arheologică în județul Gorj, prima de acest fel și datează din perioada geto-dacă, secolele III-II î.e.n.

Cercetările au fost făcute cu sprijinul elevilor de la școlile: Șipotu, Turburea și Poiana.

La Cioaca, pe coama și pe versantul dinspre Valea Oacheșului al ramificației deluroase din limita de nord a reliefului deluros, la aproximativ 300 m de șoseaua județeană, pe o suprafață în raza de peste 100 m s-au găsit fragmente ceramice pe sol și pășunea versantului amintit;

In Poieniță, la o distanță de circa 400 m nord de terenul amintit din Câmpul Spahiului, la 50 m de marginea sudică a câmpului, s-au găsit fragmente ceramice, o fusaiola, silexuri și o jumătate dintr-un ciocan de piatră șlefuită.

Descoperirea acestui punct s-a făcut în anul 1975 de către elevii școlii primare Șipotu. Materialul ceramic scos la lumină are caracteristici corespunzătoare epocii de bronz.

Fragmentele ceramice mai reprezentative, culese din punctele amintite se găsesc în cadrul Muzeului școlar al Școlii Șipotu. Aici se găsesc și silexuri, fusaiole, fragmentul din ciocanul de piatră. Vasul găsit la plantatul viței de vie 150m nord de Eleșteu de circa 1,5l a fost ridicat din muzeul școlii de către o delegație a Muzeului Județean.

Toate vestigiile mai valoroase scoase la lumină în timpul acțiunii de salvare întreprinsă în Câmpul Spahiului în toamna anului 1974 cu elevii școlilor de pe raza comunei, se găsesc la Muzeul Județean.

Fragmentele ceramice arse la negru, roșu sau castaniu atrag atenția prin formele, dimensiunile, culoarea și detaliile de ornament.

Fragmentele de funduri de vase, au o grosime ce depășește uneori 1cm și o mărime ce variază de la fundul de ceașcă la fundul de vas de mare capacitate, în care cu siguranță se păstrau cerealele.

Burțile vaselor ajung și depășesc în majoritatea cazurilor 1cm grosime. Pe partea superioara a lor se întâlnesc ornamentații plăcut încrustate și detalii de ornament făcute cu degetele, pernița de lemn, sau măturica, linii oblice, sau orizontale, reliefări rotunde cu un diametru de 2-4 mm, brâuri alveolate și în formă de șnur, încrustări în paralel, pe orizontală, simple și valurate.

În ceea ce privește punctele de apucat ale vaselor, se constată că unele apar cu niște puncte de susținere rotunde, butoni frumos rotunjiți sau retezați, solitari sau îngemănați; altele valurate cu orificiul la mijlocul punctului de susținere pe verticală iar altele cu toarta obișnuită ca și azi.

Buza vaselor este fie dreaptă și subțiată spre limita superioara fie puțin îndoită spre exterior; s-au găsit și frânturi de buze groase, grosimea până la 1 cm.

S-a arătat mai sus, concluzia la care a ajuns colectivul de cercetare asupra necropolei din Câmpul Spahiului, concluzie care se răsfrânge și asupra așezării omenești descoperite, deci și asupra întregului material de interes arheologic: toate datează din epoca geto-dacă, secolele III-II î.e.n.

Redau aici și concluzia la care a ajuns profesorul Popilian Gheorghe, cercetătorul științific principal, la centrul de științe sociale Craiova.

Ceramica fragmentată, găsită în pajiștea din preajma punctului Balta Floricăi, are ornamente caracteristice perioadei dacice din secolele II-I î.e.n.

Fragmentele ceramice găsite la sol în punctul Comoara atestă existența unei așezări omenești din epoca bronzului (1500 î.e.n.)

Vasul găsit în cimitirul din punctul Săliște, făcând parte din așa numita cultură Coțofeni, atestă existența unei așezări omenești din epoca de tranziție de la neolitic la epoca bronzului (1800 î.e.n.)

În cadrul descoperirilor făcute ulterior, se mai constată: caracteristicile fragmentelor ceramice găsite în punctul Podișor, și anume împrejurimile din interior spre exterior a reliefărilor rotunde pe buza vaselor, precum și toartele care au poziția golului pe verticala, fac să se creadă că aici ar fi fost o așezare omenească mai veche decât toate celelalte descoperite și menționate.

Existența vaselor și a fragmentelor ceramice precum și existența ciocanului de piatră și a silexurilor în punctele menționate, afirmă cu tărie că viața omenească a cunoscut manifestări din plin pe aceste meleaguri, încă din timpul comunei primitive; viață care a continuat să se dezvolte până în zilele noastre.

Redăm diferitele aspecte ale fragmentelor ceramice și ale obiectelor ceramice găsite, precum și aspectul ciocanului de piatră.

Burțile vaselor ajung și depășesc în majoritatea cazurilor 1cm grosime. Pe partea superioara a lor se întâlnesc ornamentații plăcut încrustate și detalii de ornament făcute cu degetele, pernița de lemn, sau măturica, linii oblice, sau orizontale, reliefări rotunde cu un diametru de 2-4 mm, brâuri alveolate și în formă de șnur, încrustări în paralel, pe orizontală, simple și valurate.

În ceea ce privește punctele de apucat ale vaselor, se constată că unele apar cu niște puncte de susținere rotunde, butoni frumos rotunjiți sau retezați, solitari sau îngemănați; altele valurate cu orificiul la mijlocul punctului de susținere pe verticală iar altele cu toarta obișnuită ca și azi.

Buza vaselor este fie dreaptă și subțiată spre limita superioara fie puțin îndoită spre exterior; s-au găsit și frânturi de buze groase, grosimea până la 1 cm.

S-a arătat mai sus, concluzia la care a ajuns colectivul de cercetare asupra necropolei din Câmpul Spahiului, concluzie care se răsfrânge și asupra așezării omenești descoperite, deci și asupra întregului material de interes arheologic: toate datează din epoca geto-dacă, secolele III-II î.e.n.

Redau aici și concluzia la care a ajuns profesorul Popilian Gheorghe, cercetătorul științific principal, la centrul de științe sociale Craiova.

Ceramica fragmentată, găsită în pajiștea din preajma punctului Balta Floricăi, are ornamente caracteristice perioadei dacice din secolele II-I î.e.n.

Fragmentele ceramice găsite la sol în punctul Comoara atestă existența unei așezări omenești din epoca bronzului (1500 î.e.n.)

Vasul găsit în cimitirul din punctul Săliște, făcând parte din așa numita cultură Coțofeni, atestă existența unei așezări omenești din epoca de tranziție de la neolitic la epoca bronzului (1800 î.e.n.)

În cadrul descoperirilor făcute ulterior, se mai constată: caracteristicile fragmentelor ceramice găsite în punctul Podișor, și anume împrejurimile din interior spre exterior a reliefărilor rotunde pe buza vaselor, precum și toartele care au poziția golului pe verticala, fac să se creadă că aici ar fi fost o așezare omenească mai veche decât toate celelalte descoperite și menționate.

Existența vaselor și a fragmentelor ceramice precum și existența ciocanului de piatră și a silexurilor în punctele menționate, afirmă cu tărie că viața omenească a cunoscut manifestări din plin pe aceste meleaguri, încă din timpul comunei primitive; viață care a continuat să se dezvolte până în zilele noastre.

Redăm diferitele aspecte ale fragmentelor ceramice și ale obiectelor ceramice găsite, precum și aspectul ciocanului de piatră.

II.2. ÎN TIMPUL FORMĂRII POPORULUI ROMÂN ȘI A STATULUI ȚARA ROMÂNEASCĂ

În timpul formării poporului român și a statului Țara Românească, viața continuă să-și depene existența și în colțul acesta de țară. Cercetând lucrările privitoare la originea județului nostru, găsim că el apare în forma de județ încă de pe la anul 1400. Înainte de această dată, istoria ne spune că… iar partea de sud Groșerea, Horezu, Șipotu, … de Dolj, ceea ce ne confirmă existența comunei Șipot ca unitate administrativ teritorială înainte de 1400 când a aparținut din județul Dolj. Abia în 1482 s-a găsit denumirea de Șipot și în documente.

Despre continuitatea acestei așezări omenești, vorbesc convingător fragmentele ceramice.

În punctele Săliște și comoara s-au găsit și se găsesc fragmente ceramice și mai noi, diferențiate de cele vechi ceea ce amintește și confirmă continuitatea.

Acum voi încerca să reconstitui continuitatea așezărilor omenești.

DRU MUL MARE

Organizându-și viața, s-a simțit nevoia stabilirii legăturilor din ce în ce mai accentuat între comunitățile ce au luat ființă pe valea Gilortului.

Această legătură impusă de dezvoltarea societății determină luarea de măsuri și crearea în comun a drumurilor, ele vin în întâmpinarea îmbunătățirii condițiilor de viață a băștinașilor.

La circa 150 m vest de actuala șosea județeană, a existat pe timpuri un drum, care, în condițiile creării acesteia, a fost trecut în rândul terenurilor arabile; i s-a zis în două feluri: Drumul Mare, Drumul Împărătesc. De existența lui vorbesc documentele cu privire la moșia mânăstirii Polovragi, vorbesc bătrânii și ici acolo, pietrișul răvășit de uneltele agricole, pietriș ce intră în componența drumului.

Venea dinspre sud, mergea spre nord, trecea prin așezarea omenească din punctul Comoara, prin cea din punctul Săliște și prin fața actualului cimitir din Șipot, după care, de aici din Bundileu, făcea cot și se îndrepta spre Groșerea, prin pădurea ce se găsea spre vest de sat.

Firesc, dintr-un început, așezările omenești au luat ființă și s-au dezvoltat numai în jurul izvoarelor puternice, plasate în apropierea terenurilor ce îndeplineau condițiile dezvoltării unei agriculturi care să le satisfacă cerințele gospodărești. Asemenea condiții au oferit punctele Comoara și Săliște.

Situația aceasta se întâmplă și spre sud de Spahii, într-o seamă de localități dintre care amintim localitatea Coțofeni, care s-a făcut cunoscută prin ceramica sa străveche. Prezența acestei așezări către sud explică de ce drumul mare venea din aceasta direcție. Trecerea drumului mare prin vechile așezări omenești din punctele Comoara si Săliște face ca acestea să aibă, fără îndoială, continuitate și să cunoască o dezvoltare din ce în ce mai pronunțată în timpul formării poporului român și al statului Țara Românească.

Dintre popoarele migratoare care ne-au călcat vremelnic țara, cel care și-a legat mai mult numele de așezările omenești de la Drumul Mare, este poporul slav.

Ca o reminescență a amintirii trecerii lor și prin părțile acestea este denumirea de Șipot și Comoara.

În ce împrejurări au apărut cele două cuvinte, nu se cunoaște; se poate să fi fost plasate odată cu intrarea în circuitul vorbiri sau poate pe parcurs în timpul structurării social-administrative locale.

VALEA OACHEȘULUI, VALEA STROII, VALEA CALULUI

„…se spune că au fost odată trei frați: Oacheșu, Stroie și Calu; și fiecare dintre ei avea câte o vale… Stroie, Valea Stroii; Oacheșu, Valea Oacheșului; Calu, Valea Calului… și, de atunci, numele văilor au rămas așa.”

Numele lui Stroie este legat și de o legendă. Întrucât legenda pomenește de existența unei comori, se poate deduce că cei trei frați ar fi trăit în timpul migrațiunii, și de bună seamă, după așezarea slavilor, în părțile acestea.

Și acum, o explicație în legătură cu referirea că „…fiecare dintre ei avea câte o vale”. Pe timpul migrațiunilor, contactul între băștinași și migratori se făcea prin interpuși. Se poate bănui că tatăl celor trei frați, a jucat un asemenea rol; dar în condițiile prezenței elementului străin, lui și celor trei fii ai săi, ca o soluție de adaptare la starea de fapt, le-a revenit sarcina să chibzuiască pentru întărirea obștei ce era în formare, fiecare din ei având în răspundere câte o așezare omenească: tatăl, așezarea de la izvor, vechea așezare omenească; Stroie, Valea Stroii și cei doi, la fel, văile lor. De atunci se crede că au rămas văile și denumirile pe care le au.

Este mult mai verosimilă această posibilitate decât aceea că ei ar fi fost proprietarii acestor văi cândva în orânduirea feudală. Semantica acestor cuvinte care apar într-o vreme de efervescenta și nesiguranță, de inexistență a unui stat, este alta decât a celor care vor apărea mai târziu, după apariția statului feudal Țara Românească, sub aceeași formă: Poiana lui Pavel, Poiana Tunșanului, Poiana Ilioaicăi, Poiana lui Dincă, Valea Vuceștilor, Valea Lupului, Valea Vochițaștilor, Valea lui Nucă, Valea lui Dragu, Valea lui Mihai, Valea lui Bucur.

În timpul de referință, denumirile de forma aceasta identifică pe primul venit, primul așezat, sau pe primul cu răspundere social-organizatorică, în timp ce mai recent, aceeași formă se referea exclusiv la cel cu dreptul de proprietate teritorială.

În stadiul când viața și bunăstarea tuturor era în pericol din cauza migrațiunilor, se resimțea mult nevoia unei bune organizări a maselor de oameni care se cereau conduse și scoase din neputința de a nu face față iarăși și iarăși încercărilor venite din afară.

De ce se mai susține că aceste trei denumiri au originea atât de veche. Documentele ce se posedă vorbesc și de instituirea dreptului de proprietate totală asupra unuia sau altuia din drumurile ce formează teritoriul fostei comune Șipot, dar asta mai târziu, când a apărut legea scrisa și când legenda, ca și legea nescrisă, nu-și mai avea rostul.

Ori cele trei denumiri sunt legate de legendă, de amintirea a trei frați, iar amintirea unuia dintre ei de amintirea comorii. Și cum legenda cu comoara conține un sâmbure de adevăr, se crede că cele amintite nu au putut avea loc decât în preajma închegării Voievodatului lui Litovoi.

ȘIPOT

Despre Șipot există o legendă din care reiese că denumirea acesteia vine de la șipotele multe ce se găsesc pe spațiul respectiv.

Este vorba însă de Șipot. Proveniența denumirii se crede a fi alta.

Ceramica găsită în punctul Săliște amintește faptul că din rândul primelor așezări omenești, una a avut loc în jurul unui izvor puternic, în jurul unui șipot, cum i s-a spus mai târziu, după formarea poporului român. Sub influența ungurească ce se manifesta până în întemeierea statului Țara Românească, se impun cuvintele: sălași, sălașuri, săliște. Săliștea era în timpul acesta, gruparea mai mare de sălașuri sau locuințe, situată pe locul care azi poartă acest nume.

Atunci când s-a pus problema denumirii oficiale a teritoriului pe raza căruia se găseau anumite obștii, adică în timpul înjghebării uniunilor de obștii sub Litovoi Voievod, Denumirea de Șipot se impune:…săliștea de la Șipot, adică așezarea de la izvor.

Fiind cea mai cuprinzătoare obște a locului impune afilierea celorlalte obști din imediata apropiere la ea, și le impune și denumirea.

Din timpul lui Litovoi Vodă, se crede că începe să apară oficial denumirea de comuna Șipot, care cuprindea și așezarea omenească din Comoara, și așezările sporadice din văile ce-i aparțin.

COMOARA

În câmpul inferior al Spahiului, între satul Șipotu și Spahii, la Drumul Mare, tot spațiul peste care s-au găsit fragmente ceramice la suprafață, poartă numele de Comoara.

Ceramica veche și alta mai puțin veche găsită pe acest teren, precum și condițiile de viață oferite de cadrul natural, îndreptățește să se creadă că vechea așezare din acest punct, de altfel ca și cea de la Săliște, a continuat să existe peste veacuri până la venirea slavilor.

Probabil ca în timpul migrațiunii acestora, sau poate după aceasta, să se fi dat peste vreo comoară în acest loc și faptul acesta a atras după sine atribuirea denumirii Comoara pentru tot spațiul amintit, denumire care s-a păstrat.

Ceea ce atrage atenția este că pe acest loc după cum spun bătrânii ar fi niște ziduri acoperite. S-a muncit cu elevii să se găsească prin sfredeliri cu un burghiu de 0.9 cm. dar fără rezultate.

Acum, după ce brazda tractorului a intrat și în hățișul de acu scoțând la suprafață pământ ars și pietriș, se poate deduce că nu s-au făcut sfredelirile la locul potrivit.

Se spune că și alți contemporani ar fi făcut săpături pentru găsirea comorii dar până la urmă s-ar fi lăsat păgubași convinși că această comoară ar fi fost ridicată de Stroie așa cum spune legenda.

Se poate spune că Valea Oacheșului, Valea Stroii, Șipot, Comoara, sunt denumiri ce atestă continuitatea așezărilor omenești în acest colț de țară.

II.3. ÎN TIMPUL PREZENȚEI PUTERII TURCEȘTI

În timpul prezenței puterii turcești, documentele confirmă că viața pe aceste meleaguri a cunoscut un curs care a contribuit la consolidarea feudalismului.

Prezența puterii turcești se spune că determină băștinașii situați în cele două așezări omenești Șipot și Comoara, fixate de-a lungul Drumului Mare, să le părăsească definitiv și să se așeze prin văi și vâlcele cât mai departe de acest drum atât de mult bătut de oastea turcească. Adăpostul, oferit de acestea, față de urgiile ce le săvârșeau noii nepoftiți, a cumpănit mai mult în fața avantajelor oferite de izvoarele puternice, de terenurile mănoase din jur, de drumul la care erau așezați, și le-au părăsit.

În Valea Oacheșului se mută treptat cei din Șipotu propriu-zis; în Ursoaia, cei din Comoara. Experiența a arătat că viața dusă de cei mai dinainte așezați pe aceste locuri a fost mai la adăpost față de toate necazurile abătute asupra lor și, astfel, marea majoritate a locuitorilor comunei Șipot se refugiază în apropierea celor care formaseră minoritatea din văile cunoscute: Valea Oacheșului, Valea Stroii și văile situate din dreptul punctului Comoara până în fundăturile Ursoii.

Comuna continuă să-și păstreze pe mai departe denumirea de Șipot.

În anul 1835, comuna Șipotu era alcătuită din satele: Ochișu, Stroia, Ursoi, și Spahiu. Satul Șipot propriu-zis nu exista.

Se spune că fiind băgați pe văi și vâlcele, mai ușor puteau apuca drumul codrului la vreme de bejenie, atunci când hogea-al lor, om de încredere și cu voce puternică, situat pe terenul cu larg orizont de privire în Oacheșu și Ursoaia, anunț prin viu grai, prin corn sau bătăi repetate în toacă, apariția turcilor.

Din punctele alese, călcările împrejurimilor făcându-se mai ales primăvara, vara, și toamna se vedea până departe spre Țânțăreni, mai ales pe uscătură, când praful ridicat pe copitele cailor și chiar de pedestrime se înainta formând adevărați nori de praf.

Hogea da de veste. Localnicii luau măsurile pe care le credeau de cuviință. De cele mai multe ori, se afundau în păduri având grijă să ia cu ei râșnița bejeniei, o râșniță ușoară, purtată în disagi, cu care se spune că la nevoie râșneau urzici cu coaja de cer și puține grăunte; este aspectul cel mai frecvent al vieții localnicilor în timpul acesta.

Se mai spune că în timpul prezenței turcești „ai noștri n-au stat cu mâinile-n sân”.

Prezența turcească impune afirmarea pe raza comunei Șipot a noilor așezări omenești: Oacheșu, Stroia, Ursoaia, Spahi.

a. Oacheșu

Datorită faptului că pe teritoriul Șipotului s-a găsit ceramica veche și în punctul Cioaca, pe versantul de nord-est al văii Oacheșului, se presupune că aici ar fi fost după aceea o continuitate a așezămintelor omenești însă nu de talia celei de la Șipot, așezată la Drumul Mare.

In timpul migrațiunii popoarelor nomade se crede că punctul acesta ar fi fost un fel de loc de refugiu pentru locuitorii din Săliștea Șipot, fără însă ca aceasta să-și fi pierdut întâietatea în ceea ce privește numărul de locuitori.

După venirea în părțile acestea a slavilor, așezarea se zice că ar fi început să poarte numele de Oacheșu.

Numele îi vine, așa cum s-a arătat, de la un oarecare răspunzător cu organizarea obștii în partea aceasta.

Însemnătatea așezării omenești care de acum va purta numele de Oacheșu crește odată cu prezența turcilor în patria noastră. De acum începe să devină din ce în ce mai populată. Poziția și conformația depresiunii impune situația aceasta.

Aici și-au dat mâna cu codrul, spre îndulcirea amarului celor refugiați, izvoarele sărace ale locului și terenul de muncă rezultat din defrișarea pădurilor.

Oacheșu se ridica; devine centrul comunei Șipot.

Il întâlnim în documentele timpului sub denumirea de Ochișu.

Aci era cisla unde locuitorii comunei se cisluiau periodic asupra problemelor ce frământau viața; aci a fost cea mai veche biserică a comunei pe locul care azi se numește Biserica, având cimitirul în jurul ei. Tot aici au fost pătulele împărătești cu rezervele de cereale pe timpul protectoratului rusesc; erau situate pe locul care azi se numește Pătule. Pentru umplerea lor se lua zeciuiala din produse. La Pătule se găsesc și acum cărămizi în fundație.

b. Stroia

Nu se cunoaște de când a început să devină populată.

Fiind în apropierea imediată a primelor așezări omenești: cea din Săliște, cea din Câmpul Spahiului și cea din Poienița, și bucurându-se de binefacerile atâtor izvoare, nu se poate să nu fi fost locuită în oarecare măsură.

După cum spune legenda, ea ar fi fost a lui Stroie, de altfel, ca toată Valea ce se lasă spre est de actuala așezare.

Se crede că atunci când obștea de pe valea aceasta ar fi început să se organizeze, Stroie ar fi fost acela care să se fi ocupat de această muncă, de atunci i-ar fi rămas numele văii de Valea Stroii și apoi așezării omenești de Stroia.

In timpul prezenței turcești, se crede că ar fi fost așezarea cea mai puțin populată, deoarece se găsea în imediata apropiere a Drumului Mare, drum de acces continuu al elementului turcesc.

Apare ca sat component al comunei Șipot în anul 1835.

c. Ursoaia

Faptul că aici nu s-au găsit urme de ceramică veche dovedește că această așezare a apărut ulterior.

Fragmentele ceramice arse la roșu ce s-au găsit aici atestă această apariție.

Ce-ar fi putut atrage în părțile acestea pe localnici în afara adăpostului? Nimic altceva.

Au părăsit locurile în care strămoșii lor fuseseră atrași de susurul cristalin al izvoarelor, de locurile mănoase și pajiștile-ntinse și s-au înfrățit cu codrul nesfârșit, preferând la timp de bejenie să se afunde cât mai mult în mijlocul lui, să aducă apa de la mare distanță; c-așa le-a fost ursita, ursitoarea, ursoaica,…, numai să fie mai la adăpost.

Ursoaia: locul ocupat de cei ursiți să ducă o viață de chin, numai să fie mai la adăpost de toate relele, asupririle și fărădelegile turcești; ar fi o explicație a provenienței acestei denumiri.

Pe de altă parte se mai spune că înainte se credea în existența locală a unui cuib al celor sfinte, care de acolo ursau în bine sau în rău noii născuți.

Pentru aceasta i s-a zis acestui loc locul ursitoarelor, apoi Ursoaia.

Din cauza așezării departe de căile de acces, se spune că în timpul prezenței puterii turcești, a fost cea mai populată așezare a comunei Șipot.

Apare în anul 1835 sub denumirea de Ursoi.

d. Spahii

Denumirea aceasta fără îndoială este una dintre cele mai noi denumiri de așezare omenească. Ea este prin esență legată de prezența puterii turcești pe teritoriul acestui ansamblu de așezări; este atribuită spațiului teritorial menționat în cadrul natural.

Și-aduc aminte cu amar localnicii de pretenția inumană turcească de-a da și tribut în sânge, pe lângă atâtea alte dări care îngenunchiaseră pe bietul țăran de nu se mai putea ridica.

S-a întâmplat ca un asemenea copil, mai mărișor, ridicat din Ursoaia de pe timpul acela, să nu fi uitat nici o clipă părinții și locurile din mijlocul cărora a fost dezrădăcinat și să fi revenit în țară și la locul de naștere cu titlul de spahiu.

Având bani mulți a cumpărat o moșie; este vorba de întinderea de teren aflată după cum arată planul moșiei Șipotu și planul moșiei Cîineștilor, între moșia mânăstirii Polovragi și moșia Cîineștilor, adică terenul aflat mai târziu în stăpânirea moșnenilor spaieni.

Istoria arată rolul unui asemenea spahiu; el era stăpânul nu numai al moșiei ci și al coloniei unității administrative din care domnul țării își recruta elementele războinice de care avea nevoie în luptă.Din colonie făceau parte toți moșnenii vecini moșiei proprii.

Dacă se mai ia în considerare că asemenea colonii pentru a se deosebi de restul populației purtau scurteici roșii, trebuie menționat că și pe aceste meleaguri a fost obiceiul acesta și, în concluzie, că și aici ar fi fost un asemenea colonat. Se susține aceasta și pentru considerentul că folosirea scurteicilor roșii a fost practicată aici până către sfârșitul veacului al XIX –lea și începutul secolului XX cu mare cinste.

Se spune că fetele când se măritau, se îmbrăcau la oficierea căsătoriei religioase în propria lor scurteică.

Moșia spahiului amintit a rămas în continuare spahiilor urmași, care poate or fi fost căpetenii în rândul oștenilor recrutați din partea locului și împrejurimi.

Cu timpul prin legături de căsătorie denumirea de spahiu, spahii devine frecventă pe întreaga suprafață ocupată de populația locală ce se întindea până în fundăturile Ursoii.

Din documentele găsite se observă denumirea ce se referă la neam, la obârșie, la obște: „…Stanciul spahiul …”, „… Dumitrașcul sân Feoghe, spahiu vânzător …”, „… părțile tuturor spahiilor …”.

Denumirea de spahiu este folosită mai târziu ca denumire de localitate.

Aspecte social-economice

Din documentele găsite se pot desprinde unele aspecte ale stării economice și social-istorice din timpul acesta.

1. Moșia moșnenească, mânăstirească și boierească

În timpul afirmării puterii turcești, ca o reacție la toate relele ce decurgeau din aceasta, are loc o creștere susținută a influenței bisericești.

Pe raza comunei Șipotu au loc o mulțime de vânzări de pământ și chiar danii către arhimandritul Ioan al mânăstirii Horezu.

Înainte de 1710, mai 23, căpitanul Ioan de la Zătreni care poseda moșie mare în Șipot, face schimb cu moșia mânăstirii Polovragi din Căpreni. La această dată, soborul mânăstirii Polovragi, unit cu cel al mânăstirii Horezi, prezidat de arhimandritul Ioan, aprobă acest schimb: moșie pentru moșie.

Acestei moșii i se alătură toate cumpărăturile și daniile din Șipot ale arhimandritului și, astfel, de la această dată mânăstirea Polovragi are moșie mare în Șipot.

Pentru administrarea ei au fost aduși, inițial, călugări de la mânăstiri; aceștia își aveau chiliile situate în punctul Săliște sub pripor.

Prezența moșiilor mănăstirești în hotarul comunei Șipotu vine în contradicție cu interesele moșnenilor vecini care nu s-au împăcat cu cotropirea pământurilor lor moșnenești, continuând să-și țină fiecare de proprietățile ce le posedaseră în devălmășie.

La cerea arhimandritului Ioan, domnitorul țării Constantin voievod face scrisoare către 12 boieri de prin împrejurimi să aleagă moșia mânăstirii și să dea „scrisoare la mână egumenului ca să știe câtă moșie va stăpâni și ca să nu mai aibă gâlceavă cu alți părtași și împrejureani …”

In 1712 apare cartea de hotărnicie a celor 12 boieri care au ales și hotărât partea de moșie a „Sfintei mânăstiri Polovragi din devălmășia hotarului Șipot”.

Prin hotărnicia celor 12 boieri s-a făcut „…o lucrare cu totul împotrivitoare prăvălii pentru că le cotropea toate părțile de moșie ale răzeșilor învecinați, dându-le în stăpânirea mânăstirii …”.

„… Reclamarisând iarăși toți răzeșii ar fi dus 24 boieri hotarnici orânduiți de stăpânire care, desfințând hotărnicia dintâi cu mulțumirea tuturor răzeșilor și cu a celui de atunci părinte egumen Dionisie, ar fi așezat și pitre despărțitoare după dreptate …”.

Moșnenii au stăpânit astfel moșia „… nebântuiți de nimeni … „până în 1786 egumenul mânăstirii scrie domnitorului Mihail Constantin, Șiuțu voievod, o scrisoare prin care se jăluie că moșia mânăstirii Polovragi „… fiind în mijlocul altor moșii … ce sunt răzeși, împresoară nelăsând să o stăpânesc după semnele ce are această moșie și după o carte de hotărnicie a 12 boieri …”

La această plângere se adaugă apoi aceea din 1820 a lui Șerban Caramanliu arendașul moșiei mănăstirești care intrând în conflict cu moșnenii șipoteni determină pe părintele egumen să-i tragă în judecată cu cea defăimată carte de hotărnicie dintâi, ascunzând pe cea adevărată din urmă …”.

Moșnenii șipoteni și spaieni sunt chemați fără întârziere de ocârmuirea județului Dolj la subocârmuirea plășii Gilortului „… împreună cu hotărnicia și alte sineturi ce vor fi având pentru pricina ce au cu mânăstirea Polovragiu…”. Moșnenii tărăgănesc câteva dar se prezintă la judecată.

Divanul judecătoresc secsia civilă din Craiova, cu numărul 100 din 1838 dă câștig de cauză schitului Polovragi.

Despre această judecată nu sunt documente dar din copia după hotărârea înaltului divan în privința neînțelegerilor dintre mânăstirea Polovragi cu Șipotenii, cu data de 14 mai 1843, se constată că moșnenii spahii și șipotenii au rămas nemulțumiți de hotărârea dată, căci hotărârea s-a dat pe baza hotărniciei celor 12 boieri și trebuia … jăluitorii moșneni să plătească la mănăstire atât venitul acei călcări de la leat 1832 când s-au pornit cu judecată la tribunal până la desfacere …cât și stricăciunea pădurii de atunci încoaci … și cheltuiala judecății lei 800, socotiți cu doi galbeni taxa legiuită ce au plătit la întâia înfățișare de la 24 genarie de atunci.

„…Nerămânând mulțumiți moșnenii spahii și șipoteni …” la înaltul divan secția întâia în 14 mai 1843. La judecată „jăluitorii spahii înfățișează și un tacrir mărinit în 6 ponturi …” care susținea cauza lor. Cu această ocazie s-a prezentat și „Planul moșii Șipotu în prigonirea ce au moșnenii șipoteni cu sfânta mănăstire Polovragi” întocmit de serdarul Gr. Otetelișanu în 1834, care cuprindea situația moșii moșnenești și mănăstirești, așa cum a fost hotărnicită de cei 14 boieri.

Se hotărăște să se facă cercetări la fața locului și pe baza lor să se ia hotărârea.

De-abia în 1858 se întocmește actul de aducere la îndeplinire prin care: „…curtea reformulează hotărârea divanului Craiova anul 1838 și hotărăște ca moșnenii șipoteni să-și urmeze stăpânirea de pe cum au avut-o din vechime și până acum fără nici o deosebire, respectându-se și stăpânirea spahiilor pentru acei o sută patru stânjeni precum atât schitul cât și ei sunt mulțămiți…”.

Din acest document se poate desprinde că șipotenii erau de două feluri: „moșneni șipoteni” și „ceilalți șipoteni”, adică privații de libertate; clăcașii ce lucrau pe moșia mânăstirească.

Din documentele așezământului mânăstiresc Polovragi ca și din alte documente găsite în satul Spahii reiese că până în prima jumătate a secolului XIX, munca pe ogoare s-a făcut în devălmășie.

Cei 12 boieri au ales hotarul mânăstiri „…devălmășia hotarului Șipot…”;

Prin prezența moșiei mănăstirești și-a altor moșii câte unor boieri „după poruncă”, se restrâng suprafețele de muncă ale moșnenilor și faptul acesta impune hotărnicia.

Ceea ce este mai dureros este faptul că moșnenii impuși de nevoi încep să-și vândă partea de moșie celor avuți și să devină apoi îngăduiți pe moșia acestora. Legați de ei sunt nevoiți să le dea dijmă, să le facă anumite servicii, să facă zile de clacă.

Hotărnicia duce la fărâmițarea pământurilor moșnenești și prin acasta la consolidarea statului feudal.

Un hrisov amintește de felul cum se făcea hotărnicia „din poruncă”.

„… dumnealui vornicul Constantin Poienaru a cumpărat de la Stanciu Spahiul și de la frații lui spahii și Sămădu feciorul lui Covercă ce-a fost vândut ei …din părțile tuturor spahiilor … stânjeni 40 … pe lângă vornicul Constantin s-a dat să ție Anghel nepotul lui Stoian spahiul … stânjeni 45 pe lângă Anghel s-au dat să ție feciorii lui Hamza și cu verii lor și cu ceata lor stânjeni 76.

Boierii își formaseră obiceiul de-a lua „cu hapca” pământul moșnenesc. Reiese din hrisov că Constantin Poienaru s-a întins peste 40 de stânjeni câți cumpărase ci peste 50, adică peste încă 10 stânjeni luați cu hapca.

Cei deposedați se răzvrătesc dar ca „din poruncă” acțiunea se termină cu deposedarea completă de pământ a celor răzvrătiți.

„…După așezământul acestor 24 boieri … Stanciul spahiul cu ceata lui … neodihnindu-se după acest așezământ au fost mers cu plugurile și au fost arat în cei 50 de stânjeni ai dumnealui vornicul Constantin Poienaru în hotaru. Pentru aceea trimițându-mă pe mine cinstită administrație acolo pentru fapta lor cea rea și având poruncă ca să-i dau dumnealui vornicu și acei 50 de stânjeni care i le iertase la hotărnicia acelor 24 de boieri luându-li-se darul înapoi ca acelor nemulțumitori. După poruncă din 76 de stânjeni care s-au fost ales să ție Stanciu spahiu cu ceata lui s-a luat stânjeni 30 partea Stanciului și a cetei lui s-au dat vornicului Constantin lângă ce i se dăduse mai înainte care s-au făcut să ție vornicul Constantin în hotarul Câineștilor 100 de stânjeni și au rămas ca să ție Ivașco cu frații lui și cu cetașii lui stânjeni 31 iar Stanciu cu frații lui după fapta lui au lipsit dintr-acest hotar de tot …”

Despre răzvrătire se mai vorbește într-un document: „… având și zapis însă pierdut în vremea răzmeriții …”.

Răzvrătirea era una din formele de luptă prin care țăranii deposedați de pământ își arătau nemulțumirea față de orânduirea timpului.

Stanciu spahiul poseda pământ și-n altă parte. Într-un hrisov se arată că el vinde lui Radu Socoteanu 100 stânjeni moșie. Acesta a mai avut moșie și în Șipot. În 1774 Vlad din hotarul Șipot îi vinde 77 stânjeni moșie. Dacă la această moșie de 177 stânjeni adăugăm pe a vornicului Constantin de 100 stânjeni, pe a boierului Bibescu situată spre limita de sud a comunei de 254 stânjeni și pe a mânăstirii Polovragi de 631 stânjeni se constată că din totalul de 1985 stânjeni ( stânjenul lui Șerban vodă ) cât măsura teritoriul comunei Șipotu după măsurătoarea celor 12 boieri care au delimitat moșia mânăstirii Polovragi și-a celor menționate în „Planul moșii Șipotu în prigonire ce au moșnenii șipoteni cu sfânta mănăstire Polovragi” precum și în planul moșiei Câinești mai rămân moșnenilor către sfârșitul secolului XVIII, doar 823 stânjeni ceea ce reprezintă circa 41% din întreaga suprafață.

Majoritatea pământului era mânăstiresc și boieresc. Munca lui se făcea de către țăranii deposedați, de cei ce fuseseră nevoiți să și-l vândă ca al de Vlad din hotarul Șipot sau Stanciu Spahiul din hotarul Spahiului.

Se vede din aceste hrisoave ce viață zbuciumată au avut până și moșnenii care se zice că erau liberi. Se constată că libertatea lor totdeauna a fost în cumpănă. Voința boierului, a aceluia care se simțea puternic prin natura relațiilor promovate de statul feudal era totul; și numărul boierilor crește ajungând în preajma anului 1847 la șapte.

Viața moșnenească în Spahiu a cunoscut unele neînțelegeri din pricina pământului; pe de-o parte între moșnenii câinești și spahii, pe de altă parte între localnicii și posesorii hotărelului, o fâșie ce pornea de la Gilort cu o lățime de circa 50 de metri și se termina la Drumul Mare cu 1 stânjen, fâșie care se spune că încăpuse în ultimul timp în mâna unui neam de oameni răi din Valea lui Câine.

Multe certuri s-au făcut între spaieni și văleni pentru acest pământ. 3) Și aduc aminte bătrânii de la bătrânii lor că localnicii din toate satele de pe raza Șipotului se strângeau din când în când la cislă; aici se impuneau cu dări după venitul fiecăruia fără amestecul din afară al isprăvnicelului care avea misiune să strângă dările după cum hotăra sfatul cislei. Cisla comunei Șipot era la Oacheșu în apropierea bisericii.

3.Misiunea cislei devine din ce în ce mai grea; dările se înmulțesc din an în an. Ajunseseră pe timpul lui Constantin Brâncoveanu de treceau de 40: dare pe nume sau pe față, date pentru văcărit, pogonărit, etc. Clăcașii trebuiau să dea dijmă și pentru boieri și pentru domn, atât în cereale cât și în vite.

Mărirea numărului boierilor era pe de altă parte ca altă pacoste pe capul bieților șipoteni; aceștia „din poruncă”, nu erau impuși la toate dările. Boierii se puteau ridica și din rândul țăranilor, dar mai erau veniți și din altă parte: Radu Socoteanu, Stoicluță Maclen, căpitanul Iovan din Zătreni.

Prin toate cele prezentate domnia fanariotă, căci în timpul ei se petrec cele mai multe abuzuri, rămâne în istoria locului ca un veac de neagră asuprire.

5) Acum în timp ce povara moșneanului se mărește cu noi impozite, (prisăcăritul pentru cei care aveau stupi, crâșmăritul pentru cei care aveau buți, morăritul pentru cei care aveau râșnițe ) scutirile boierești sunt lărgite.

Nu este de mirare, deci, când se spune că țăranului nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să ia calea codrului sau să pună mâna pe secure să-și facă singur dreptate.

Incepe să se afirme haiducia.

Nu s-au păstrat aspecte haiducești decât în legătură cu viața căpitanului Stamate.

Căpitanul Stamate, deși căpitan de poteră care avea misiunea să stârnescă hoțiile și pe haiduci, se spune că era în strânsă legătură cu haiducii. Avea tactica lui de venire în sprijinul acestora.

Se spune că de câte ori se punea problema asigurării convoaielor ce aveau destinația Constantinopole, lua legătura cu haiducii și adesea le înlesnea atacul, turcii erau tare fricoși; la apariția haiducilor părăseau căruțele cu avuții luând-o la fugă.

Toate au mers bine până când a fost demascat de un oarecare Crăsnaru; a fost urmărit, prins și omorât.

Pe seama căpitanului Stamate se spun multe.

6. Căpitanul Stamate ridică o biserică în Spahi.

Fiind un bun cunoscător al gândurilor ce frământau pe localnici cutează să ridice această mănăstire la biserică la Drumul Mare. Cutezanța lui contribuie la susținerea unui optimism sănătos, un optimism legat de slăbirea puterii turcești, de părăsirea amestecului lor în treburile țării.

De acum crește și mai mult în inimile tuturor dirința de a părăsi locurile pe care se așezaseră.Doreau să vadă cât mai în larg, descătușați de toate relele, cu adevărat liberi și cât mai apropiați de civilizația și cultura timpului. Gândul îi îndeamnă să revină pe aceleași locuri pe care au trăit și strămoșii lor sau cât mai aproape de ele. Glasuri din ce în ce mai lucide, mai curajoase, ca și acelea care s-au plâns de prigonirea venită din partea mânăstirii Polovragi și nu s-au lăsat până nu și-au impus voința, se ridică împotriva stăpânirii și cer dreptate.

Sub presiunea maselor de clăcași de la noi și din toate părțile, în 1864 apare legea rurală. Pe baza acestei legi este trecută pe seama statului și moșia mânăstirii Polovragi. În 1865 se trece la aplicarea legii, la delimitări.

Se dă pământ numai clăcașilor de pe fosta moșie a mânăstirii ținându-se cont de starea de avuție a fiecăruia, de avuția cu care a contribuit la formarea clăcii.

S-a întocmit mai întâi „… lista de constatare a categoriei foștilor clăcași făcută de comisia de plasă … și am văzut că pe această proprietate există: 17 mijlocași, 10 clăcași, 1 nevolnic, adică 28 locuitori”.

Cei cu tracțiune animală ( 2 boi ) în număr de 17 au fost delimitați cu 7 pogoane și 19 prăjini, plus 498 stânjeni pentru casă și grădină. Pălmașii sau toporașii cum îi numesc bătrânii în număr de 10 sunt delimitați cu câte 4 pogoane și 25 prăjini, plus locul pentru casă și grădină, în aceeași suprafață nevolnicul a fost delimitat numai cu loc de casă. Se delimitează numai 199 ha; restul moșiei se dă în arendă. Delimitările s-au făcut prin răscumpărarea pe termen de 15 ani.

Clăcașii din cătunul Ursoaia nu se bucură de binefacerile acestei legi decât în mică măsură; prin legea rurală se desființează clăcășia dar foștii clăcași continuă să muncească pe aceeași moșie sub o altă formă.

În locul relațiilor feudale ce se năruie, apar noi relații care au la bază munca tocmită; ea reprezintă și-n părțile acestea un pas înainte spre dezvoltarea capitalismului.

Stăpânirea turcească este în declin.

Începe strămutarea. Clăcașii sunt primii care coboară la șoseaua nou trasată pe locurile de casă în care fuseseră delimitați.

Exemplul lor este urmat și de moșnenii șipoteni și spahieni care pe venire se așează fiecare pe cureaua lui de moșie, fie la drumul nou creat fie mai sub panta dealului apropiat, făcând necesară jalonarea și ridicarea de noi drumuri sătești.

Își amintesc bătrânii de moși de–ai lor care strămutați dincoace la sărbătoarea Paștelui, se duceau la biserica din Oacheșu; nu apucaseră să-și mute și biserica.

A fost timp când familia celor strămutați era împărțită în două: unii stăteau „în vale”, să păzească ceea ce construiseră, alții „în deal” să păzească oboarele cu vite și să mai dea ocol pivnițelor cu vin. Toată ziua din cauza aceasta era un fel de „du-te-vino” în deal și vale.

Se bătătoresc noi cărări.

Se fac rosturi și rând pe rând sunt coborâte și animalele; rămân în deal doar pivnițele și ici acolo câte un bătrân țintuit locului de cine știe ce amintiri.

7. Aspectele economice și sociale ce au avut loc către mijlocul secolului XIX, favorizează dezvoltarea burgheziei. In rândul moșnenilor șipoteni apare un nou boier; este vorba de boier Dincă ce-și desfășoară activitatea de înavuțire în timpul protectoratului rusesc, în timpul când agricultura și comerțul cunosc o înviorare. Răspundea de strângerea dărilor pentru umplerea pătulelor împărătești situate pe locul Pătule, în Oacheșu.

În acest timp mănăstirea Polovragi are ca arendași pe Șerban Caramanliu. El pune să se ridice o moară pe Gilort în punctul cunoscut azi sub denumirea Câmpul Morii, siuat spre limita de nord a moșiei mănăstirești la perii Buțului, prezența acestei mori vine în întimpinarea ușurării muncii de măcinare cu râșnița.

Veniturile de care este asaltat îl determină să cumpere pământ. Se cunoaște că acesta cumpără 10 stânjeni în hotarul moșnenilor spahii care însă nesuferindu-l în mijlocul lor îl răscumpără. Faptul acesta îl supără și luptă până determină pe egumenul mânăstirii să cheme în judecată pe moșneni pentru călcarea de hotărnicie și astfel începe calea judecății de care am amintit mai sus.

8. Viața devine mai trepidantă, dorințele localnicilor cresc. Mărfurile brașovene sunt căutate din ce în ce mai mult.

Se spune că a apărut în Oacheșu o prăvălie.

Statul caută să asigure prin poteri securitatea comerțului. Iși fac apariția cârciumile și hanurile; în anul 1819 exista în Spahiu cârcima lui Ion Căpraru; în anul 1834 exista în Ursoaia la Drumul Mare un han; este urmat de hanul Măriuței; în Șipot își face apariția „Hanul din mărăcini” și hanul lui Băran.Apariția hanurilor la care se putea bea, mânca și odihni peste noapte, reprezintă o nouă sursă de îmbogățire, de acumulări capitaliste. Aici aveau loc mari tâlhării.

9. Meșteșugăritul cunoaște o evoluție încurajatoare. Se dezvoltă: cojocăria, dulgheria, abageria. Se meșterea numai pentru satisfacerea nevoilr locale.

10.Se spune că în timpul delimitărilor și al strămutării și-a făcut apariția în Șipot un oarecare Crăsnaru, un burghez care a reușit să-și mărească zi de zi capitalul prin comerțul care-l făcea u produse brașovene. Folosește prilejul că în timpul acesta moșnenii șipoteni duceau lipsă de banii necesari strămutării, lansează îndemnul „vouă nu vă trebuie pământ că pământul este al vostru; voi îl munciți, voi îl mâncați”, și cumpără stânjen cu stânjen până strânge laolaltă o moșie de 104 stânjeni; și n-a fost destul atât: își mai face apariția și călărașul care ca și contemporanul său cumpără pământ la un preț derizoriu, până își face sumă o moșie de 29 stânjeni.

Faptul că cei doi burghezo-moșieri au reușit să comaseze toată cumpărătura pe două moșii alăturate și imediat lângă delimitări, fără a trece în rândul proletariatului agricol nici unul din moșnenii șipoteni din Oacheșu, denotă că între cumpărături și moșnenii vânzători au fost aranjamente unanim acceptate care ar fi dus imediat după tranșarea cumpărăturilor la noi măsurători, la noi hotărnicii.

După delimitarea clăcașilor tot terenul arabil rămas din fosta moșie a mânăstirii Polovragi a fost arendată boierului Marin Constantin, zis boier Mărinică; acest pământ trebuia muncit. Arendașul ia locul vechiului arendaș și pornește la acțiunea de îmbogățire de pe spinarea țăranilor.

Aceștia deși liberi după conținutul legii rurale care desființase iobăgia neavând suficient pământ sunt nevoiți să muncească mai departe pe aceeași moșie în condiții și mai umilitoare.

Conform ordinelor „de sus venite”, între boieri și țărani în fiecare an se încheiau învoieli prin primărie. Forma de învoială era arenda la tarla: pentru o suprafață de teren dată în folosință, trebuie să-i muncească arendașului o suprafață egală de cele mai multe ori cultivată cu grâu; fără nici o pretenție, de la însămânțare până la recoltat. „Dijma era dijmă”: se lua din trei, una.

Învoiala lega pe țăran să lucreze în sezonul de lucru trei zile pe săptămână la el „pe pământ de care-o fi” și trei zile la boier „pe spumă de pământ „” și toamna trebuia să dea socoteală de felul cum s-a achitat cu învoiala „dar vai și amar de cei ce aveau să dea socoteală boierului”.

In „plan al moșiei Câinești” la începutul primei jumătăți al secolului XIX, este menționată spre Ursoaia, moșia boierului Iorgu Bibescu; toți ursoienii erau clăcași pe moșia lui.

Deși liberi, ne având unde să muncească, au rămas tot aici, în calitate de învoiți pe bază de tocmă.

Forma de învoială este tot dijma;în plus pentru că au fost scăpați de clăcășie se spune că au trebuit să plătescă boierului o sumă de bani eșalonată în timp: prin aceasta țăranul local contribuie în mod direct la dezvoltarea capitalismului.

II.4.ÎN TIMPUL DE LA OBȚINEREA INDEPENDENȚEI PÂNĂ LA APARIȚIA NOII ORÂNDUIRI

Au loc o seamă de procese social economice care nuanțează într-un fel sau altul sistemul burghezo-moșieresc ce trona în țară.

1. Împroprietărirea făcută în timpul lui Alexandru Ioan Cuza n-a satisfăcut setea de pământ a țăranului local. Ochiul lui era ațintit asupra moșiei statului menținută în arendă de arendașul boier Mărinică, precum și asupra moșiilor deținute de Iorgu Bibescu, Crăsnaru și Călărașu.

Sistemul de învoire „în dijmă” folosit pe moșia boierului Iorgu Bibescu și-a celorlalți doi boieri și cel „la tarla” folosit de boier Mărinică, nu duc la o îmbunătățire a nivelului de viață local.

Spiritul revoluției din 1848 îndeamnă la luptă; setea de pământ se cerea împlinită. Din cauza aceasta războiul din 1877 a fost privit de localnici ca un război just dus împotriva multisecularului jug turcesc dar și ca un război al despovărării lanțului exploatării boierești.

Au plecat să se bată cu turcii: Mandoc Istrate, Bobină Simion, Enculescu Ion, Radu Mociolan, Brabete Gheorghe, Răduț Gheorghe, și Barbu Ion Diaconescu fost sergent port-drapel din mâna căruia se spune că a fost luat drapelul de către căpitanul Valter Mărăcineanul pentru a-l înfige sus pe reduta Grivița. Dintre aceștia Radu Mociolan și Răduț Negrea au murit pe câmpul de luptă.

Actele de eroism ale acestor luptători sunt răsplătite cu merituoase decorații. Primesc decorații Barbu Ion Diaconescu, Bobină Simion, Mandoc Istrate și Enculescu Ion;dar nu era destul; li se promisese pământ și întârziau să-l repartizeze.

Sub presiunea maselor de țărani revoltați, în anul 1889 se votează și se pune în aplicare legea de împroprietărire fără a se fi prevăzut vreo înlesnire pentru cei care fuseseră în război.

S-a dat pământ tot prin răscumpărare și numai acelora care au avut posibilități să cumpere. Termenul de răscumpărare s-a stabilit la 30 de ani. Se distribuie numai pământul din proprietatea statului și numai în loturi de câte 10 pogoane. Unii cumpără câte un lot, alții câte două; cele mai multe loturi s-au vândut însă asociaților câte doi trei la un lot. Dintre săraci numai Barbu Ion se încumeta să cumpere două loturi.

Moșia pusă în vânzare cuprindea:

Locuri arate și arabile 192 pogoane

Izlaz arabil 46 pogoane

Livezi cu crânguri peste Gilort 54 pogoane

Zăvoi de plute și sălcii 73 pogoane

Locul proprietății în comună 4 pogoane

Locuri inculte, drumuri etc. 3 pogoane

2. Împroprietărirea prin loturi mărește rândurile burgheziei sătești. Mai apar doi boieri: Popescu Mihai din Stoina și popa Danielescu Grigore.

Viața pentru dijmași se menține aspră.

Moșia Ursoaia trecuse din stăpânirea lui Iorgu Bibescu în cea a intendentului militar Petroniu, apoi în a boierului Ștefănescu și în cele din urmă în cea aboierului Naie Lucan.

In timpul acestuia dijmasii sunt nevoiți să facă drum spre Valea lui Câine, azi Gilort.

Cei din Șipot de pe moșia boierului Popescu trebuiau să ducă bucatele peste dealuri la Stoina.

Câțiva dintre dijmașii spahieni în goană după pământ sunt nevoiți să meargă să se învoiască la boier în afara satului; s-au învoit pe moșia boierului Zisu din Poiana, un arendaș de teapa boierului Mărinică din Șipot.

3. În acest cadru se apropie de hotarul; Șipotului focul răscoalei din 1907 ce venea din sud, fără a găsi aici suficiente forțe care să-l alimenteze temeinic, se concretizează doar prin manifestări de completă adeziune față de cauza înaltă a văpăii.

N-a lipsit nici manifestarea contrară intereselor țărănimii locale.

Preotul satului Danielescu Grigore dă tot concursul jandarmeriei mergând din casă în casă pentru a constata dacă este cineva plecat în vâltoarea răscoalei.

Puțin i-a trebuit lui Barbu In să nu fie împușcat. Nu-l găsiseră acasă în timpul sondajului.

După răscoală nu se ajunge la nici o îmbunătățire a situației țăranului local.Cinci localnici reclamă în vara aceluiași an ministrului de interne pe boierul Marin Constantin care luase în arendă proprietatea statului și a școlii din Șipot, exploata în parte pădurea statului și funcționa ca primar impunând oamenilor învoielile agricole în mod arbitrar. „Aducând aceasta la cunoștința dumneavoastră vă rog cu respect să binevoiți a lua măsuri ca numitului să i se ia funcția de primar precum și acea de membru în consiliul comunal, căci dacă ar rămâne ca și consilier, tot mijlocește și-și face toate după placul său, iar noi rămânem năpăstuiți”.

4. În anul 1913 oaste țării, în care se aflau și câțiva localnici trece Dunărea la cererea popoarelor din sudul peninsulei balcanice pentru a potoli spiritele agitate.

„De bătut nu ne-am bătut cu bulgarii povestea un bătrân, dar tot ne-am ales cu ceva: am adus holera în comună în rândul oamenilor.”

Multă vreme comuna a fost în carantină. Nimeni nu avea voie să intre sau să iese din ea; pentru securitatea carantinei a fost adusă armata care își făcea datoria patrulând zi și noapte pe calea ferată. Suspecții au fost izolați în imediata apropiere a satului, în corturi improvizate. Măsurile luate au făcut ca epidemia contractată să nu se soldeze decât cu un caz mortal.

5. Despre contribuția șipotenilor la luptele crâncene duse în primul război mondial pentru întregirea României, vorbesc cu mândrie veteranii care s-au întors la familiile lor, dosarul cu brevetele decorațiilor, obținute pentru faptele de vitejie, registrele de stare civilă cu decedații și numărul mare de văduve și de orfani. Aspectele locale în legătură cu acest război nu se uită.

Dăduse un pârlog de zăpadă. Armatele române respinse pe Valea Gilortului, nemaiputînd să se replieze spre Filiași, sau îndreptat spre Căpreni, peste deal. Pentru ale acoperi retragerea, a fost instalată o mitralieră în partea de răsărit a drumului județean pe malul stâng al pârâului Oacheșu, într-o poziție cu un larg orizont de privire. Mitraliera era deservită de șapte ostași. De dimineață și până spre chindie această mitralieră n-a încetat focul. Până la urmă au fost înconjurați. Nu s-au predat;au luptat până în ultima clipă. Trupurile lor au fost înmormântate de localnici mai jos în imediata apropiere a drumului. Mai târziu au fost ridicate și duse în cimitirul eroilor din Tg. Jiu.

Cei șapte ostași au înțeles să contribuie la retragerea și regruparea grosului armatei la apărarea patriei, cu prețul vieții lor.

În timpul războiului o parte din săteni s-au refugiat cu ce-au putut lua, dar numai pentru scurt timp; curând s-au întors la vetrele lor.

În timpul ocupației vremelnice, localnicii au fost deposedați de animale, de cereale, de tot felul de alimente și au fost supuși la tot felul de corvezi.

O grăitoare prezentare a războiului în ansamblu, a făcut-o veteranul sergent Cojocaru Dumitru, în fața elevilor școlii, când le-a povestit cum s-au desfășurat luptele, de la început până la sfârșit, în timp ce învățătorul planta stegulețe pe hartă marcând localitățile unde s-au dat lupte. Cine era acest Cojocaru Dumitru, unul dintre cei mai viteji fii ai satului care a plecat pe front la două săptămâni după nuntă și a luptat de la începutul și până la sfârșitul războiului. Ca soldat, în urma luptelor de la Mărăști din 9-11 iulie 1917, i s-a conferit medalia pentru „Bărbăție și credință” cu spadă clasa a III-a, pentru curajul și devotamentul ce a arătat în timpul luptelor. La 15 mai 1918, în Iași, ministrul afacerilor străine, cancelaria ordinelor, a autorizat pe caporalul Cojocaru Dumitru din regimentul I artilerie de a purta însemnele „Sfântul Gheorghe” clasa IV. Este singurul brevet cu acest însemn la muzeul școlii Șipotu. Cu același grad, la 4 martie 1920 i s-a conferit medalia pentru „Bărbăție și credință” cu spade clasa a II-a pentru bravura și devotamentul cu care s-a distins în luptele cu maghiarii din iulie 1919. La 24 februarie 1925, în București, Ministerul de război i-a conferit sergentului Cojocaru Dumitru „Crucea Comemorativă” a războiului cu baretele: Tg. Ocna, Mărăști 1919. La câteva luni în urmă același minister i-a conferit medalia „Victoria” a marelui război pentru civilizație 1916-1921. Acesta a fost bătrânul din fața elevilor, cu părul alb ca neaua, aplecat din cauza anilor și a greutăților prin care a trecut ; lipsit de putere dar cu multă bunăvoință și mândrie de sine a povestit cu suflet despre toate cele petrecute în timpul războiului. Cele menționate mai sus sunt confirmate de cele cinci brevete ce se găsesc în muzeul școlii, brevete pe care veteranul le-a încredințat Marianei, strănepoata sa în vârstă atunci numai de șase ani, să le aducă la muzeu împreună cu o icoană de valoare națională. Ca dânsul au fost mulți viteji dar s-a stăruit asupra acestui caz mai mult socotindu-l mai reprezentativ.

Elevii școlii au dat respectul cuvenit în viață tuturor veteranilor pe care i-au descoperit, i-au cercetat și de la care au cules un bogat material documentar. Cu ajutorul acestui material: fotografii, decorații, brevete, s-a confecționat un tablou intitulat „Veteranii din primul război mondial”, care împreună cu celelalte tablouri străjuiesc secția istorică a muzeului.

Dacă dosarul cu brevete umple de mândrie inimile celor ce îl răsfoiesc, cercetând situația eroilor, inima se se îndoliază; dintr-o comună care nu depășea cu mult mia de locuitori și-au dat viața în acest război 108 eroi.

Urmărind registrele stării civile se poate constata că au fost multiple cauzele morții.

Majoritatea eroilor o formează tinerii între 19-22 ani.

In vara anului 1916 au fost luate de armată patru contingente; au fost instruite doar trei luni și trimise pe front: și aici cu mari sacrificii au împlinit dorința de veacuri a neamului românesc.

Unii eroi au murit pe câmpul de luptă din armă de foc, alții în diferite spitale din țară în urma rănilor căpătate pe front sau din cauza mizeriei și a condițiilor grele de luptă: au murit de T.B.C., bronșită acută, tifos, febră.

Prizonierii au murit în lagărele din țară și de peste hotare: Germania, Franța, Serbia. Au fost mulți și dispăruți; unii comunicați de judecătoria ocolului rural Bibești –Gorj în baza legii pentru constatarea morții, alții identificați de bătrânii satului. Sunt cazuri când tatăl a murit în primul război iar fiul în al doilea; sunt cazuri de decese acasă din cauza bolilor contractate în focul luptei fără drepturi pentru urmași; sunt cazuri de mutilați: Roșca Ion,fără mâna dreaptă.

Veteranul Dragomir Victor a dus cu putere rana din braț și spate și când era pe patul de suferință și-a amintit cântecul ce i-a animat la trecerea Carpaților din care se redă aici un fragment:

„… Saltă arma, ranița,

Ca să trecem granița,

Să mutăm capitalia

Tocma-n Alba Iulia…”

AU MURIT PENTRU ÎNTREGIREA PATRIEI:

a.Regimentul 18 Infanterie Gorj

1) soldat Dragomir Alecu Marin, aprilie 1917, 19 ani; în cantonamentul din comuna Costești, județul Iași.

2) sd, Doană Ion; contingent 1912; a încetat din viață la 2 martie 1917 în lagărul de prizonieri Ploiești.

3) sd. Duță M. Dumitru; 20 ani, decedat în mai 1917; Costești Suceava.

4) sd. Enculescu M. Ilie; 38 ani, decedat în 1917 de febră tifoidă în comuna Vrăgușani, jud. Putna.

5) sd. Vodislav Toma, 38 ani, decedat în 1917, cantonamentul comuna Costești, jud. Suceava.

6) sd. Călin P. Ilie, 20 ani, decedat în 1917.

b. Regimentul 58 Infanterie

1) sd. Poienaru Ion, 37 ani, decedat în spitalul din Slatina

2) serg. Vucea I. Constantin, 45 ani, decedat spitalul militar temporar „Podul Iloaiei”

3) sd. Văduva D. Constantin, 46 ani, decedat în tren sanitar improvizat

4) sd. Dumitrașcu Constantin, decedat în spitalul Reg. 13 Infanterie

5) sd. Catâru Dumitru, 21 ani, T.B.C. pulmonar, decedat în spitalul de campanie nr. 5 Crucea Roșie.

6) sd. Iloiu M. Victor, Tg. Jiu, 1916.

7) sd. Vîrjan Petre, capturat necomunicat; decedat în lagărul de români din Tîrgoviște.

8) sd. Rosotei Grigore, 30 ani; capturat necomunicat, decedat în lazaretul Freiburg.

9) sd. Goanță Grigore, 40 ani; a încetat din viață sub ocupație inamică la 2. 11. 1917 la Pitești, bolnav de febră recurentă.

a. Alte regimente

1) sd. Mărgineanu Dumitru, contingent 1893; Galata jud. Iași.

2) Văculete T. Constantin, 44 ani; spitalul militar din Costuleni

3) Grigore Barbu, 45 ani; decedat 1918.

4) sd. Roșca C. Constantin, 46 ani; T.B.C. pulmonar, spitalul cultură din Iași

5) sd. Cucu Trancă Ion, infirmeria corpului, anemie profundă.

6) sd. Gheorghe P. Gheorghiu, 31ani; ucis prin de foc, câmpul de luptă de la dealul Pleșa.

7) sd. Iloiu P. Victor, 19 ani; spitalul militar Iași, 1917.

8) sd. Priboi Victor, 21 ani; reg. 1 art., spitalul din casa Cuza Vodă, Ruginoasa, jud. Suceava.

sd. Iloiu D. Marin, cont. 1906; tifos exantematic, spitalul Dep. de convalescenți.

sd. Mandoc I. Dumitru, reg. 1 Art. mort în fața inamicului, 1918.

sd. Negrea Gheorghe, lupta de la Crețești, jud. Gorj, 1916.

Sd. Vodislav Ion, 24 ani; ucis prin armă de foc pe câmpul de luptă la Buliga

Sd. Stamatoiu Victor, 23 ani; Reg. 2 Grăniceri; decedat în spitalul școala de băieți Huși.

Sd. Harca Ilie, 31 ani; tuberculoză pulmonară, decedat în spitalul Piatra Neamț.

Sd. Popescu Ghe. Ion, 30 ani; decedat în sanatoriul Bisericani din com. Pângărați jud. Neamț.

Sd. Enculescu Ion, 29 ani; Reg. 21 Art.; bolnav de febră curentă.

Mandoc Dumitru, încetat din viață în 1917; a fost înmormântat la Veleș în Macedonia; se comunică în 1928.

Sd. Brabete Constantin, decedat în 1917 în localitatea Niș din Serbia, fiind bolnav de febră curentă.

Sd. Călina C. Ion, încetat din viață în campania din 1916, la Călimănești.

sd. Stamatie I. Gheorghe, cont. 1903, decedat în 1916 în luptele date cu inamicul la Câineni de Argeș, com. Perișani jud. Argeș.

sd. Catâru I. Grigore, decedat la spitalul din Tg. Cărbunești în aprilie 1917.

d) Prezumați încetați din viață

sd. Iloiu M. Ion, cont. 1896, dispărut

sd. Enculescu Dumitru, dispărut.

sd. Purcărean Ion, dispărut.

sd. Văduva Ion, dispărut.

sd. Diță Grigore, dispărut.

sd. Istratie Ghiță, dispărut.

sd. Gheorghieci Dumitru, dispărut.

sd. Barbu V. Marin, dispărut.

e) Identificați cu ajutorul bătrânilor

1) Dumitru Presură

2) Suliță Mihai

3) Armeanu Ion

4) Boceanu Grigore

5) Drăgoescu Grigore – sergent

6) Drăgunoiu Ion

7) Enculescu Constantin

8) Enculescu M. Victor

9) Ivan I. Gheorghe

10) Nicolici S. Ion

11) Purcaru Constantin

12) Stamatoiu Victor

13) Voica Constantin

Prin spălarea bisericii în 1978 a ieșit la iveală „Pomelnicul Eroilor din comuna Șipotu morți în războiul pentru întregirea neamului în anii 1916-1918”. Confruntând acest pomelnic cu eroii descoperiți prin sursele amintite au mai ieșit la iveală următorii eroi: Petre Lăutaru, Pârîia V. V. Gr., Poenaru Marin, Dumitrașcu Dumitru, Enea Ion, Enea Vasile, Docheru Mihai, Brabete Marin, Vucea Constantin, Diță A. V., Sîrbu Gheorghe, Duță Enache, Doană Marin, Vucea Constantin, Dumitrașcu Constantin, Mandoc I. Constantin, Enea Ștefan, Popescu Grigore, Truică Gheorghe, Goanță Gheorghe, Muraru Constantin, Negrea Ion, Vodislav Ilie

Alături de eroi au luptat pentru întregirea patriei următorii veterani:

Anghel C. Vasile

Bădițoiu B. Ion

Bală A. Dumitru –caporal

Băltărețu M. Marin

Brabete Dumitru

Brabete Ilie

Brabete D. Ion

Brabete Marcu

Brătilă Ioan

Călin C. Constantin

Călin P. Marcu

Cojocaru Dumitru –sergent

Dinică D. Dumitru –sergent

Dospinoiu M. Marin

Dragomir Samoilă

Dragomir I. Victor

Drăghici Șt. Pantelimon

Duță Iosif

Giroiță M. Dumitru

Guță Marin

Mandocescu Gr. Constantin – sergent

Mandocescu Gr. Dumitru – sergent

Nicolici Stavrache

Parîia I. Dumitru

Poenaru Șt. Grigore

Poenaru Ilie

Popescu Gr. Constantin

Popescu I. Ioan

Popescu Gh. Nicolae

Presură I. Nicolae

Priboi I. Marin

Roșca I. Ion

Sîrbu C. Ion

Stamatoiu Constantin

Stamatoiu Gheorghe

Toma H. Constantin

Toma H. Grigore

Toma H. Marin

Toma H. Victor

Ureche Ilie

Vodislav Constantin

Vucea C. Victor

Toma H. Dumitru

6. După război urmează o perioadă de timp necesară redresării economice. Viața se încadrează în ritmul specific orânduirii capitaliste. Ceea ce caracterizează pe unii localnici în timpul acesta este goana după avere. Se caută pe diferite căi să se ajungă în posesia mai multor mijloace de producție care să ajute la ridicarea din rândul maselor; concurența are un rol de seamă în nuanțarea diferențierii; afacerismul de asemenea.Ținta tuturor era pământul. Aprecierea cuiva se făcea în general după pământul posedat. Cuvintele: bogat, sărac, sărăntoc legate de acest mijloc de producție, fac parte din vocabularul activ al timpului și le găsim frecvent în folclorul cules.

Se vede în pământ cel mai eficient mijloc de atingere a unei existențe la înălțimea timpului trăit, cea mai sigură sursă de creare de noi venituri, din cauza aceasta când se ivea o situație de cumpărat, spun bătrânii „omul se făcea bani numai să nu piardă chilipirul”. La vânzări mai întâi erau întrebați cei din neam și numai dacă nu se găsea nimeni care să aibă putere de cumpărare, se trecea înstrăinarea pământului.

Dacă se proceda altfel, era jale; neamul nu-ți mai călca în bătătură; se spunea că, ai procedat ca un dușman și dușmanul își merită ura de moarte,

Cea mai bună situație de cumpărat pământ s-a ivit după război.

Moșierii Crăsnaru și Călărașu, de teama unei noi răscumpărări a împroprietăririi țăranilor, se grăbesc să-și vândă moșiile ș sunt cumpărate de șipoteni. Cea mai mare cumpărătură au făcut-o negustorii Bălă Dumitru zis Trache și Popescu Ion zis Ioniță olaru, care abandonase însă meseria de olar învățată de la tatăl său Preda olaru și devenise isprăvnicel pe moșia lui Crăsnaru. Cei care au avut posibilități să cumpere pământ de la boieri „s-au pricopsit”.Veniturile realizate prin comerț și cultura pământului duc la creșterea numărului mic burgheziei și burgheziei sătești locale. Aceștia, neputând face față muncii pământului cu propriile forțe, folosesc plata cu ziua și claca. Munca cu clacă a continuat să se mențină. Transmisă prin popa Grigoriță este folosită acum de mic burghezia și burghezia satului. Această muncă se folosea, în zile de sărbători băbești:Trătunetul, Joia verde, Vinerea mare, Circovii, Filipii, zile intenționat fixate când era crăpetul de lucru mai mare. În așa fel se formase opinia masei sătești că dacă se ducea cineva la el personal să muncească una în una din zilele amintite, era discutat i se zicea în față, dar dacă se ducea la clacă la boier, nici o discuție; era admis, părea ceva firesc.

Pe lângă țărănime, mic-burghezie și burghezie între cele două războaie, se formează în Șipot o pătură muncitoare legată prin procesul de producție de orașele București și Craiova și în același timp prin familie, de comuna natală; este vorba de muncitorii de la Flora și Textila –București și Fructul românesc –Craiova, care au trudit în afara limitelor Comunei fără să se fi rupt de ea. Lunar și după cum puteau, făceau naveta acasă.

Au strâns ban pe ban pentru a însuma destui, să poată cumpăra pământ, atunci când li se ivea ocazia; numai gândul acesta i-a putut dezlipi de locurile natale.

In intervalul acesta de timp, după mic-burghezia și burghezia comunei, cele mai multe cumpărături de pământ, muncitorii aceștia le-au făcut; față de țărănimea săracă și mijlocașe reușiseră să obțină o situație materială mai bună.

7. In al doilea război mondial, de așa natură au fost conjuncturile că s-a luptat pe două fronturi: un război de jaf și cotropire, în care au fost atrași de către conducerea țării din timpul acela și vârstnicii locali și războiul drept de eliberare națională și eliberarea altor națiuni dus alături de armatele Uniunii Sovietice.

Participanții la războiul nedrept au numai cuvinte de detestare la adresa armatei hitleriste care pentru a-i decima pe români îi vâra în luptele cele mai grele și care niciodată nu le-a întins o mână de ajutor atunci când au solicitat-o.

Au murit pe frontul de răsărit:

Suliță Mihai, 23 ani, la Nov. Mihailkovka-Crimeea; Regimentul 18 Dorobanți

Sd. Pavel F. Ion, 32 ani, la Nov. Mihailkovka –Crimeea; Regimentul 18 Dorobanți

Catâru Grigore, 30 ani

Poienaru Marin

Brabete Ion Grigore

Nicolici St. Ion

Iloiu V. Petre, 34 ani, Reg. 95. Inf.

Fierăscu Marin, 24 ani

Doană I. Constantin, 29 ani

Popescu I. Ilie

Sârbu D. Dumitru, 26 ani, decedat la Sevastopol

Bobocescu Ion, 25 ani

Mandoc Constantin, 29 ani, sergent mort la Sevastopol din armă de foc

Mitroi Gheorghe, 30 ani

Șerban Victor, 24 ani

Voica Simion, 25 ani

Dragomir Marin, 25 ani,Bat. 10, Vânători de munte.

In războiul pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist și-a celorlalte popoare de sub jugul fascist, aprecierile sunt unanime în ceea ce privește sprijinul venit din partea aliaților sovietici. Sub conducerea lor a fost constituită Divizia Tudor Vladimirescu, care alături de armata sovietică și armata țării ce și-a întors armele împotriva cotropitorilor, a adus o contribuție de seamă în luptele date pentru scoaterea în afara granițelor și zdrobirea inamicului comun.

Au făcut parte din această divizie: Drăgoescu Marin și Duță Constantin.

Cu prețul vieții lor, au contribuit la eliberarea patriei și a celorlalte popoare și la instaurarea unei noi ordini:

Brabete Gheorghe, voluntar, necăsătorit, Bat. 3, Vânători de munte, lovit în inimă de un glonț inamic.

Stamatoiu Marin, 29 ani, Reg. 27, lovit de un glonț în inimă.

Voiculescu D. Ion

Mandoc Gheorghe, 22 ani, lovit de schije

Au mai luat parte în focul bătăliilor nimicitoare aducându-și contribuția la obținerea victoriei depline:

Anghel D. Ion

Bălă D. Ion

Bărbuți M. Constantin

Bărbuți C. Victor

Călin M. Constantin

Cojocaru C. Gheorghe

Dița D. Victor

Despinoiu M. Ion

Dragomir V. Vasile- caporal

Dragomir V. Victor

Drăghici P. Mihai – sergent major

Dumitrașcu D. Ion

Enculescu D. Tudor

Enculescu Ghe. Gheorghe

Fierăscu D. Marin

Iordache Simion

Istratie Ghe. Dumitru

Jianu Dumitru

Mandoc Gr. Ion

Oprița I. Grigore

Pavel C. Grigore

Pârvulescu I. Ion

Petcu D. Ion

Petcu I. Nicolae

Poienaru C. Ion

Popa C. Ion

Popescu I. Constantin

Popescu D. Ion

Popescu Gr. Ion

Popescu I. Ion

Popescu D. Marin

Roșca I. Constantin

Stamatie Ghe. Ion

Stamatoiu S. Victor

Stamatoiu I. Constantin

Toma C. Victor

Toma Ghe. Marin

Toma I. Stelian

Voica C. Ion

Vodislav Gheorghe

Despre contribuția la acest război, just vorbesc mormintele presărate pe câmpurile și înălțimile de luptă din Iașul Moldovei până în munții Tatra și Cehoslovaciei, vorbesc veteranii războiului evocând clipele zbuciumate prin care au trecut și din care numai dragul de viață, de-o viață nouă, le-a dat mai mult curaj făcându-i să scape nevătămați; vorbesc decorațiile primite pe care continuă să le păstreze cu cinste fiind simbolul îngenuncherii definitive a armatei care a tins la dominația lumii. Pământurile moșnenești, delimitările și cumpărăturile atât de mult se fărâmițaseră prin transmiterea urmașilor încât în multe puncte agricole numai aveai unde să întorci plugul fără să lezezi culturile vecine.

Muncite superficial cu tracțiune animală și nemaiângrășându-le consecvent, începuseră să sărăcească; producția era sub nivelul așteptărilor.

In condițiile acestea localnicii înțeleg îndemnul partidului și încep să treacă la forma superioară de lucrare a pământului întovărășindu-se; trecerea la colectiv s-a făcut ulterior.

Nu a fost ușor tuturor să se rupă de vechea practică de a muncii fiecare pe pământul propriu și nu ușoară a fost munca pentru a-i lămuri. A trebuit să fie ajutați să se transforme, să devină alții, munca culturală având un mare rol.

Sătenii săraci au trecut fără prea mari lămuriri la noua formă de muncă agricolă; cu parte din mijlocași s-a muncit mai mult.

Ambele sate au terminat cu colectivizarea în 1962; s-au constituit în cooperativa Valea Gilortului. Nu a rămas nici un sătean necolectivizat.

Atunci toți locuitorii erau convinși de avantajele oferite de noua forma superioara de munca a pământului si militau pentru ridicarea ei cooperând cu dăruire.

Fondul funciar al celor două așezări a suferit și continuă să aibă o seamă de transformări care au ca țel îmbunătățirea continuă a nivelului de viață locală. Un aport deosebit în ridicarea nivelului vieții a adus secția de mașini agricole cu sediul la Turburea, care au efectuat lucrările agricole în procente din ce în ce mai ridicate; a luat ființă în 1962. La sfârșitul anului 1974 era deservită de un brigadier și 16 muncitori; avea în inventar 16 tractoare, 3 remorci, 6 semănători, 5 discuitoare, un nivelator, un tăvălug. Având sprijinul secției de mașini agricole, țărănimea cooperatoare locală își desfășoară munca pe o bază de acord global fiind conștientă că retribuția este în funcție de munca depusă, de interesul pe care –l manifestă în muncă.

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial găsește populația locală într-o structură: țărănimea formată din țărani săraci, burghezia satului și un număr restrâns de muncitori navetiști care lucrau la București și Craiova.

Transformările social economice ce se succed an de an, schimbă structura populației: sfârșitul anului 1976 indică un nou raport între clasa muncitoare și țărănimea muncitoare: existau acum 295 muncitori și 268 țărani cooperatori; numărul intelectualilor a crescut.

Investițiile de stat și forță de muncă, buna gospodărire de stat și personală, au făcut ca an de an fața comunei Turburea să capete aspecte noi. Ca urmare a unificării Șipotului cu Turburea și Poiana ia ființă în noua comună mult extinsă, un dispensar uman cu sediul la Șipot și un dispensar veterinar cu sediul la Turburea.

Dezvoltarea învățământului

Are loc reforma învățământului. La școala primară locală ce va purta de acum denumirea de Școala Generală Șipotu ia ființă ciclul II al școlii cu clasele V- VII. După 3 ani acest ciclu este afiliat școlilor Turburea și Poiana; de la această dată elevii din Spahi merg la școala generală Poiana, cei din Șipotu la școala generală Turburea. În cursul anilor 1966-1970 se generalizează învățământul la 8 ani și începând cu anul școlar 1974-1975 se trece la generalizarea lui pe 10 ani. In Turburea ia ființă prima treaptă liceală profilată pe specializarea mecanică.

Dezvoltarea învățământului cuprinde în rețea înființarea în 1970 a unei grădinițe pe lângă școala generală Șipotu. Circumscripția grădiniței este tot atât de mare ca și a școlii; distanța maximă de la care vin unii copii din Șipotu depășește 2km.

Începând cu anul 1970 s-a trecut la electrificarea Șipotului și a Spahiului.

Extinderea rețelei s-a terminat în anul 1972. La sfârșitul anului 1974 existau în Spahii un număr de 47 gospodării neelectrificate, ceea ce reprezintă 32% din numărul gospodăriilor.

Traficul rutier intens ca urmare a intensificării activității de prospectare și extracție a petrolului a impus asfaltarea șoselei județene. Acțiunea începe aici în 1971 și se termină în 1973. S-au creat posibilități de mărire a traficului și tonajului ¸ zilnic circulă cu viteză sporită sute de autovehicule cu materiale și călători.

În 1972 se construiește în Șipot un local comercial în care se mută fosta cooperativă și ia ființă un bufet. In fața acestui magazin ce poartă denumirea de magazin mixt, într-un local naționalizat, ia ființă în anul 1974 o brutărie: a fost dată în folosință în 1979.

În timpul celui deal doilea război mondial sau construit o seamă de locuințe particulare, care de care mai frumoase fără a se ajunge la o tipizare; aproape fiecare construcție nou făcută are ceva aparte în ansamblul ei. Problema înfrumusețării comunei preocupă în mod deosebit organul local de stat. In lumina acestui desiderat s-a ridicat la Spahi lângă școală, mai mult cu sprijinul elevilor claselor I-IV un frumos loc de popas. Secția drumuri a venit apoi în timpul asfaltării și prin lucrări de amenajare a dat un nou conținut pitorescului existent. Pe aceeași linie se înscrie și construirea scării în curbă din fața curții școlii. Aceste realizări ca și multe altele ce se desprind din cuprinsul monografiei au fost posibile datorită activității neîntrerupte, fără vacanță a partidului.

Cercetarea scoate la iveală faptul că primul membru de partid a fost Marin Călin ( 1879-1951). Sub influența ideologiei comuniste, răspândită în timpul primului război mondial, intră în partid din anul 1921. Continuă activitatea în ilegalitate, este urmărit de poliție fugărit, și în cele din urmă arestat și închis în lagărul din Tg.Jiu. Aici ia contact cu Gheorghe Gheorghiu –Dej.

După al doilea război mondial i se alătură și Drăgoiescu Marin, membru de partid al P.C.Bolșevic din 1945 când, ca prizonier, a intrat în rândul partidului sovietic, și ia ființă Celula.

An de an rândul membrilor de partid crește; aceștia devin forță conducătoare. In această calitate organizația locală a depus și depune muncă susținută pentru înfăptuirea programului partidului.

III. ADMINISTRAȚIA

a. În trecut

Se cunosc puține lucruri în legătură cu administrația comunei Turburea în trecut. Denumirea a apărut probabil în condițiile menționate.

Fiind situată la jumătatea distanței Craiova- Tg.Jiu, odată cu împărțirea Țării Românești în județe, se găsește aparținând când de județului Gorj, când de județul Dolj.

Până în 1400 a aparținut județului Dolj.

De la această dată Șipotul aparține mult timp de județul Gorj.

Denumirea de Șipot se întâlnește în o mulțime de hrisoave și documente.

Din 1482 datează un zapis prin care se întărește un drept de stăpânire asupra unei ocine din Șipot.

Un zapis din 1577 amintește de existența unui țigan care ar fi furat caii lui Vlașca din Șipot.

Printr-un alt zapis din anul 1583 se dă poruncă lui Vladul și lui Stanu cu fiii lor să stăpânească de la Oprea din Șipot un ogor pentru 100 aspri și de la Dumitru tot din Șipot, 2 ogoare.

Într-un alt zapis ce datează din 1603, 24 boieri dovedesc „cu sufletul lor” că un alt boier „nu a luat cu sila” un sat cu clăcași cu tot. Printre cei 24 boieri se află și Pan din Șipot.

Din 1619 există un document de vânzare la care participă din Șipot trei persoane.

Într-un alt document din 1620 se amintește despre moșia lui Vlaicu din Șipot.

Din 1622 un alt document amintește despre o vânzare de moșie „cu rumâni vânzare la care participă și din Șipot două persoane.

Tot în 1622 printr-un document se întărește că s-a vândut moșie cu rumâni. La întocmirea lui participă Stanislav din Șipot.

În 1634 se dă curent de ocină în Șipot, lui Barbu din Poiana. În 1644 se vinde ½ funie de moșie din Șipot.

În 1659 apare scris numele unui preot din Șipot.

În 1669 se vinde o parte din moșia din Șipot.

În 1694 un zapis întărește să-i fie lui Șarlău ocină în Șipot.

În 1704 se amintește despre existența boierului hotarnic Stochiță Șarlău din Șipot.

În 1705 se arată cum aceeași persoană ia parte la hotărnicia ca martor.

Denumirea Șipot este frecvent întâlnită în documentele relative la moșia Mânăstirii Polovragi de pe teritoriul Șipotului.

În general se constată că această denumire este redată de cele mai multe ori sub forma Șipot și în cazuri rare: Șepot, Șipotă, Șipotu.

Aparținând de județul Dolj i s-a mai zis și Șipotu de Sus.

Zapisul emis de Constantin Brâncoveanu, 1694, amintește de faptul că la această dată Șipotul aparținea încă de județul Gorj.

Din documentele cercetate reiese că între 1709 și 1843 a aparținut de Dolj. În 1847 se găsește aparținând de Gorj și în continuare tot de Gorj.

Din documentele existente, se desprind plasele din care a făcut parte comuna Șipotu începând cu anul 1834 precum și raionul, regiunea și județul.

În 1834 plasa Gilortu, comuna Șipotu, județul Dolj.

În 1837 plasa Gilortului, comuna Șipotul de Sus, județul Dolj.

În 1847 plasa Gilortului, comuna Șipotu dă Sus și dă Jos, județul Gorj.

În 1863 plasa Gilortu, comuna Șipotu, județul Gorj.

În 1894 plasa Bibești, comuna Șipotu, județul Gorj.

În 1906 plasa Săseni comuna Șipotu județul Gorj.

În 1908 plasa Brănești, comuna Șipotu, județul Gorj.

În 1909 plasa Bibești, comuna Șipotu, județul Gorj.

În 1927 plasa Gilort, comuna Șipotu, județul Gorj.

În 1942 plasa Tg.Cărbunești, comuna Șipotu, județul Gorj.

În 1948 plasa Bibești, comuna Șipotu, județul Gorj.

În 1951 raionul Filiași, comuna Turburea, regiunea Craiova.

În 1968, comuna Turburea, județul Gorj.

Consemnăm primarii localității, care au semnat diferitele documente cercetate:

1864, 1866, 1879 – Stan Popescu

1880 – Grigore Mandocescu

1890 – Grigore Luță

1894 – Istratie Mandoc

1898 – Ion Suliță

1899, 1901 – Dumitru Tîlvan

1902 – Dumitru Vîrjan

1903, 1906 – Ion Suliță

1907 – pr. Ion Popescu

1908, 1910 și 1922 – 1925 – Toma Stamatescu

1912, 1914 – Grigore Dumitrașcu

1926, 1929 – Ion Popescu

1930, 1932 – Constantin Mandocescu

1933 – Marin Toma

1934, 1937 – M. Guță

1938 – N. Ghe. Popescu

1939 – Ghe. Stamatoiu

1940- C. Popescu

1941 – Iosif Duță

1943, 1944 – P. Pavel

1945, 1946 – Ilie Ureche

1947, 1948 – Iancu Popescu

1949 – Ilie Vîrjan

1950 – Ion Cioveie

1951, 1960 – Ion Dobrescu

1961,1967 – Gheorghe Nicolcioiu

1968 până în noiembrie 1979 Guță Iustin. De la această dată funcționează pentru prima dată în comună, ca primar o femeie, Șarlău Ioana.

În timpul de la instaurarea noii orânduiri comuna Șipotu aparține inițial de județul Gorj. Trecându-se la raionări și regionări a aparținut de raionul Filiași, regiunea Oltenia. În 1951 se contopește cu comuna Turburea. În urma reformei administrative din 1968, prin care s-a revenit la denumirea de județe și comuna Poiana devine parte componentă a comunei Turburea, aparține de județul Gorj.

Până la 15 mai 1973 când, conform Directivelor Conferinței Naționale din 1972 s-a întreprins o nouă delimitare a vetrelor satelor din comuna Turburea, Șipotu ca sat component al acestei comune, a cunoscut aceeași delimitare. De la această dată, Șipotu își extinde zona locuibilă spre nord, fosta comună Turburea până la drumul ce merge spre gara Turburea. Delimitarea dintre cele două sate este suficient de arbitrară prin zona de locuit, satele fiind în prelungire și fiind considerate o singură localitate. Cu toate acestea tabla indicatoare a delimitării satelor se găsește pe același loc în care a fost fixată prima dată, la podul de peste pârâul Valea Stanii – deși practic se știe că circumscripția școlară Șipot, spațiul parohial Șipot, Șipotul propriu-zis începe cu gospodăriile locuitorilor Iloiu și Anghel circa 100-150m mai spre sud de podul pe sub care curge pârâul amintit.

Partea din Șipot cuprinsă în monografie, alcătuită din două cătune, Șipot propriu-zis și Stroia, se găsește situată pe platforma inferioară a regiunii deluroase ce face legătura cu șesul Gilortului și de-a lungul Văii Stroii pe o distanță de circa 300m. Satul Spahi alcătuit și el tot din două cătune, se găsește situat pe ambele platforme și pe spinarea lățită a ramificației deluroase ce delimitează spre nord Valea Ursoii. De aici denumirea de distincție folosită în limbajul curent pentru cătunul Spahi propriu-zis, de Spahiul de Sus și Spahiul de Jos, iar pentru Ursoaia, Ursoaia de Sus, și Ursoaia de Jos. Ursoaia de Sus se întinde atât pe spinarea deluroasă amintită cât și pe platforma superioară, iar Ursoaia de Jos numai pe platforma deluroasă inferioară. Pentru cei care sunt așezați spre limita de sud a satului, la tablele care menționează sfârșitul satului Spahi și începutul satului Poiana, se spune că sunt așezați la tablă. Denumirile de Stroia și Ursoaia, sunt folosite în vorbirea curentă pe plan local pentru precizarea anumitor detalii legate de spațiul locuit.

Ambele sate sunt împărțite în circumscripții. Numărul lor a variat după legislaturi. În satul Șipot cuprins în monografie sunt trei circumscripții, iar în Spahii două. Fiecare circumscripție are câte un deputat, care este ajutat în muncă de comitetul de cetățeni. Împreună răspund de sarcinile cultural-economice care trebuiau duse la îndeplinire în cadrul circumscripției.

Locuințele

În timpul săpăturilor arheologice de salvare efectuate în Cîmpul Spahiului platforma superioară, săpături care au dus la descoperirea unei așezări dacice, s-au găsit elemente de chirpici, spoială. Aceasta denotă că așezarea era formată din bordeie

Locuința sub forma de bordei, s-a păstrat până către sfârșitul secolului al XIX- lea.

Casele din lemn au început să apară mai frecvent în rândurile țărănimii sărace odată cu slăbirea puterii și mai ales după împroprietărirea din timpul lui Al. I. Cuza. La temelia lor se băgau bârne mari, cât omul de groase. Când locuința avea o singură cameră, servea și de gătit și de dormit. Când avea două camere, în cea de la intrare era vatra și i se zicea obișnuit „în vatră”, sau „la vatră” unde se gătea iar în cealaltă se găsea soba și de aici și denumirea „în sobă”, unde se dormea. Mai târziu apar locuințe cu trei camere, la care a treia servea de pivniță. În ea se țineau butoaiele cu vin și țuică, putina cu varză, brădoaica cu murături, legumele și zarzavaturile. În casele cu două camere acestea se țineau la vatră.

Își face apariția apoi încă un tip de case cu cele două camere, vatra și soba așezate pe alte două încăperi, pivnița sau beciul care formează demisolul.

Acoperișul locuințelor se făcea cu șiță de brad adusă din munte, sau de stejar, făcută de ei pe plan local. Săracii foloseau în continuare paie sau coceni.

Locuințele în general erau joase, aveau ferestre mici, zăbrelite, aveau tindă în față pe toate camerele cu stâlpi din lemn, ciopliți plăcut uneori chiar sculptați.

Ca anexe, în trecut aveau doar un pătuiag pe patru furci pe care puneau nutrețul și sub care se adăposteau vitele de ploaie și ninsoare. Gospodăriile oamenilor săraci erau lipsite și de acest pătuiag, iar vitele stăteau sub cerul liber și în timpul intemperiilor. Aveau în curte un cuptor, la către găteau toată vara. Rare erau cazurile când îl acopereau și improvizau o bucătărie de vară.

Locuințele de astăzi, comparativ cu cele care se demolează au cât mai multe elemente care le apropie de stilul locuințelor etajate. Se construiesc în majoritatea cazurilor locuințe etajate din cărămidă sau bolțari. Acolo unde se mai găsesc lemne din casa bătrânească demolată, acestea servesc la ridicarea unor anexe. Stilul de construcție variază după gusturi și posibilități. Este abandonată construcția clădirilor în stil vechi.

Nu există tendința de tipizare a construcțiilor, fiecare aducând ceva nou. Nu există constr7ucție nou făcută care să aibă mai puțin de patru încăperi: bucătărie, dormitor, cameră de zi ( sufragerie ) și cămară. Sunt locuințe care au și șase încăperi și balcoane pe laturi sau în față.

Fundația construcțiilor se face numai din beton. Tot din beton se fac stâlpii la balcoane precum și scara. Plafonul și serpanta se fac din lemn, acoperișul din țiglă și tablă.

Două clădiri cu etaj sunt mai aparte în Turburea: una veche stil culă din cărămidă, cu pereții groși, cu săli cu stâlpi groși tot din cărămidă, acoperită cu țiglă în formă de solzi – casa preotului; iar alta nouă, stil vilă, în care lemnul a fost înlocuit cu beton – casa unui zugrav.

În prezent, marea majoritate a gospodăriilor posedă anexe pentru animale, bucătării de vară cu cămări, construite din cărămidă și acoperite cu țiglă.Acum se construiesc și băi, aducând apa de la fântâna proprie prin conducte cu ajutorul electropompei. Către sfârșitul anului 1973, Consiliul Popular Turburea a intrat în posesia planului de sistematizare a comunei, plan care se încadrează în spiritul directivelor privind eliminarea într-un viitor apropiat a diferențierilor ce există între sat și oraș. În cadrul lui au fost menționate unele zone cu interdicția de a se mai ridica noi construcții: Ursoaia de Sus, Spahiul de Sus, Valea Stroii și toate ulițele ce se îndreaptă spre est și vest de șoseaua comunală și cea județeană. Ca o completare de sistematizare, s-a hotărât de curând, să se retragă și mai mult zona construibilă. Se interzice să se mai facă construcții noi în spațiul de la magazinul mixt spre sud, atât pe șoseaua județeană, cât și pe cea comunală.

Construcții de acces public

Cele mai vechi construcții de acces public au fost bisericile. Prima biserică a fost în Oacheșu. Se mai ridică una în Ursoaia, alta la Drumul Mare, a patra în Șipot, apoi una de lemn care a fost lângă actuala biserică și cea existentă de zid.

Cisla, o casă unde se strângeau bătrânii și vârstnicii „” să se cisluiască „” a fost o construcție de acces public premergătoare primăriei. Cisla se găsea într-o casă spre nord de biserica din Oacheșu.

Se spune că primăria a luat ființă odată cu strămutarea. Primul local de primărie ar fi fost construit la 50m est de locul unde conform planului de sistematizare, urmează să se construiască grădinița în Șipot.

Spun bătrânii că există acolo o prăjină pe care la zile mari se ridica tricolorul.

În 1847 exista locul de școală din nuiele în satul Șipot.

În 1884 se construiește localul școlii din Stroia. Avea două săli de clasă, o cancelarie și o grădiniță de 1220mp.Lângă ea spre nord, la 100m se spune că a fost construit al doilea local de primărie.

În 1909 se construiește un local de școală în Spahii. Din anul acesta primăria începe să funcționeze în vechiul local de școală din Stroia. Aceasta a dăinuit până s-a construit un nou local de primărie azi demolat, peste drum de actualul magazin din Șipot. Avea cinci încăperi și o sală cu balcon. Aici își avea sediul și banca și tot aici au funcționat o parte din clasele școlii în timpul care a trecut până s-a reparat localul școlii noi, ars în 1924, precum și după aceea în condițiile dezvoltării învățământului la 7 ani și a lipsei de spațiu de școlarizare, școala reconstruită ne având decât două săli de clasă. Tot aici a avut sediul Căminul Cultural și Biblioteca acestuia.

Construcțiile de acces public au fost și prăvăliile și hanurile amintite.

În prezent, în spațiul cuprins de monografie există un dispensar cu 5 încăperi, construit din cărămidă și acoperit cu țiglă. Există de asemenea o școală generală de 8 ani cu 9 săli de clasă, antreu, cancelarie construită din cărămidă și acoperită cu tablă.

În anul 1991 a fost înființată Școala de ucenici – profil mecanică.

În anul 1973 într-un local naționalizat, a fost construită o brutărie și dată în folosință în 1979 și biserica nouă din cărămidă, construită în 1934, stil bizantin în formă de cruce, pictură în frescă.

Căile și mijloacele de comunicație

Vorbesc bătrânii și unele documente de existența Drumului Mare și a altor drumuri de țară ce legau grupările de locuințe și satele amintite. Cea mai mare parte din ele au trecut în rândul terenurilor agricole. Au rămas doar principalele artere pe care se face azi legătura cu vechile vetre de sat, părăsite și trecute și ele la fel în rândul terenurilor agricole.

Odată cu împroprietărirea făcută în timpul lui Cuza ia ființă o nouă șosea, care lega mai direct regiunea de șes cu cea de munte; cea veche, Drumul Mare, devenită impracticabilă, este părăsită. În procesul verbal din 5 ianuarie 1866, încheiat cu ocazia împroprietăririi, se amintește că se rezervă pentru șoseaua nouă un pogon de stânjeni.

Șoseaua nouă a fost creată la circa 100m spre est de cea veche. Pe șoseaua nouă dată în folosință ia ființă poșta cu ruta Tg.Jiu – Filiași. În acest scop a fost ridicată în Șipot la circa 500m nord de actualul local comercial și pe aceeași parte a șoselei locuința poștei. Diligențele aveau deasupra loc rezervat pentru bagaje. Călătoriile se făceau după orar zilnic. Operațiunile de schimbare a cailor se făcea cât se poate de repede și sub supravegherea directă a șefului poștei. În timpul călătoriei nu avea nimeni voie să întârzie mersul. Când se auzeau zurgălăii poștei, călătorii se trăgeau în lături „la o poștă” căci adesea birjarul avea obiceiul să atingă cu biciul pe cei ce nu respectau această disciplină. Pe terenul locuinței acestei poștei a fost găsit un opaiț în gară, în care se mai găsea un ulei îmbâcsit; a fost oferit Muzeului județean.

În anul 1888, anul inaugurării căii ferate Filiași- Tg-Jiu, fost anul de încheiere a activității poștei care se spune că era costisitoare.Țăranii nu-și puteau permite luxul de a călători cu un asemenea mijloc.

Prin crearea căii ferate amintite s-a dat posibilitate de călătorie spre inima țarii. Costul unui bilet dus – întors până la București era de 12 lei ceea ce echivala cu 12 zile de muncă. Din cauza aceasta de cele mai multe ori, țărănii călătoreau mai mult pe jos. Cu timpul condițiile de călătorie s-au îmbunătățit dar nu la nivelul posibilităților populației majoritare.

Paralel cu șoseaua județeană a fost construită o șosea comunală. O șosea comunală coboară din Ursoaia de Sus în Ursoaia de Jos. Într-o parte și alta a șosele.

Comunale se lasă ulițe sătești.

Azi căile și mijloacele de comunicație sunt îmbunătățite. Calea ferată construită în 1888 a fost electrificată în 1972. Traficul este intens. Se călătorește rapid, confortabil și la preț convenabil tuturor. S-a asfaltat șoseaua județeană. Lucrările de asfaltare au fost terminate tot în 1972. Pe ea se circulă cu viteză mare și cu tonaj sporit. Din anul 1970, când a început acțiunea de asfaltare a șoselei județene, șoselele comunale și ulițele sătești, au început să fie mai bine întreținute cu pietriș din carierele locale.

b. În prezent

Administrația publică în unitățile administrativ teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.

Prin autonomie locală se înțelege dreptul ca și capacitatea autorităților publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii.

Acest drept se exercită de către consiliile locale și primari precum și de consiliile județene, autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Autonomia locală este numai administrativă și financiară.

Consiliile locale și primarii funcționează ca autorități ale administrației publice locale pentru coordonarea activității consiliilor comunale. Aleșii locali sunt primarul, ales pe 4 ani și consilierii locali care au dreptul să instituie și să perceapă impozite și taxe locale, să elaboreze și să aprobe bugetele de venituri și cheltuieli ale comunei.

Bunurile mobile și imobile constituie patrimoniul comunei, toate bunurile aparținând unităților administrativ teritoriale iar de gestionarea acestora răspunde consiliul local.

Raporturile dintre autoritățile administrației publice locale și locuitorii comunei sunt de prietenie și colaborare.

Coerența actului administrativ urmărește stabilirea unor rporturi mai strânse de colaborare între administrația locală și județeană pentru asigurarea caracterului unitar al actelor administrative, normative elaborate care vizează același domeniu.

Se urmărește de asemenea simplificarea procedurilor și operațiunilor administrative fără ca prin aceasta să se aducă atingere calității și conținutului actului administrativ.

Promovarea în funcțiile administrative publice de conducere se face numai pe criterii de performanță, pe baza concursului riguros organizat. Pentru persoanele care dețin funcții de conducere este întocmit un program eficient de pregătire și perfecționare profesională. În vederea atingerii standardelor de calitate corespunzătoare specifice fiecărui tip de serviciu.

Accesul la informație al locuitorilor se realizează și prin mijloacele mass-media existente la nivelul comunei.

Există familii care beneficiază de ajutoare sociale.

S-a făcut comandă și s-a realizat introducerea televiziunii prin cablu.

Neexistând mari suprafețe de pădure care să acopere nevoile cetățenilor deoarece este o zonă de câmpie, s-a făcut alimentarea cu gaze. S-au asfaltat porțiuni de drumuri pe care circulația era aproape imposibilă; altele doar reparându-se.

Mijloacele de transport proprietate personală au cunoscut o diversificare și o creștere numerică. De unde bicicleta era o raritate, astăzi 30% din numărul gospodăriilor posedă acest mijloc. Au apărut motorete, motociclete și chiar mașini.

IV. POPULAȚIA

Fără îndoială că acest teritoriu a cunoscut manifestarea vieții umane din timpuri foarte vechi: vorbesc despre aceasta materialele arheologice găsite în punctele menționate, și mult apropiat de prezent, documentele scrise începând cu veacul al XVI-lea.

Cel mai vechi document găsit, care să amintească statistic despre populația acestor meleaguri datează din 1835.

După milenii de manifestare a vieții umane, populația la această dată, organizată administrativ în comuna Turburea a fost cuprinsă doar în 81 de gospodării repartizate pe cele patru sate ce o compuneau după cum urmează: Ochișu, 20; Stroia, 21; Spahi, 20; Ursoi 20.

În cadrul sursei amintite este menționată și existența unei familii de hangiu, în partea de sud a comunei.

În 1847, 12 ani mai târziu, apare un număr de 95 de familii. Sursa menționează că erau 63 de tineri și 23 de fete din care 40 băieți și 15 fete de vârstă școlară. Din aceștia urmau cursurile doar 20 tineri.

În 1872 comuna Șipot apare cu 945 locuitori.

În anul 1892 se găsește menționat într-un dicționar geografic numărul locuitorilor cât și al familiilor, pe sate: Șipotu avea 141 familii cu 568 locuitori, Spahii 88 familii cu 385 locuitori. Rezultă la nivel de comună un număr statistic de 4,16 membri de fiecare familie. Din aceeași sursă se desprinde că din cele 953 de suflete 201 erau contribuabili 6 dorobanți cu schimbul și 5 compuneau o familie de țigani. Se mai desprinde: „locuitorii sunt parte împroprietăriți, parte moșneni și se ocupă cu agricultura și creșterea vitelor, precum și cu cultivarea grădinilor de zarzavaturi pe o scară întinsă; locuitorii se ocupă și cu mica industrie, cu abageria, lemnăria, dogăria.

În 1909, 17 ani mai târziu, un almanah bisericesc menționează că parohia Șipotu avea 247 familii 1133 locuitori; 4,59 membri de fiecare familie.

Pentru a se forma o imagine despre evoluția populației dăm și culegerea din anul 1912 când populația statornică urcă la 1159 suflete.

Dăm de asemenea rezultatul recensământului din 1930, aceeași sursă: 1230 suflete în 281 gospodării; 4,37 persoane de fiecare familie. Recensământul cel mai complet în posesia căruia am putut intra este recensământul din 1890. De la această dată până la finele anului 1977 nu am putut intra în posesia altor recensăminte detailate, arhiva fostei comune Șipot fiind arsă înainte de unificarea cu Turburea, a statisticii Tg.Jiu iar recensământul din 1977 fiind dat publicității în linii mari. Din cauza aceasta a trebuit să fac o seamă de investigații; în atingerea aceluiași scop am folosit și arhiva primăriei.

Recensământul populației din 1890 menționează existența a 943 suflete cuprinse în 211 familii; 4,42 membri de fiecare familie. Populația apare repartizată pe sexe și stare civilă, instrucțiune, grupe de vârstă, naționalități, religie, ocupații.

I. După starea civilă: neînsurați …………478

Însurați ……………394

Văduvi ……………. 70

Divorțați…………… 1

___________

Total 943

II. După instrucțiune: Câți știu să citească și să scrie …….. 41

Câți nu știu ………………………..902

La 31. XII. 1976 existau pe același teritoriu un număr de 390 gospodării cu 1110 locuitori: 245 familii, în Șipotul propriu-zis, cu 677 locuitori și 145 în Spahi cu 433 locuitori, ceea ce revine la nivelul întregului teritoriu un număr de 2,87 persoane de fiecare familii.

Gospodăriile prezintă următoarea structură:

Gospodării agricultori ……………………149 din care de bătrâni ……..67

Gospodării muncitori ……………………. 21 ……….”………………..10

Gospodării cu muncitori și agricultori ……213……….”……………… 30

Total 390 109

Se constată că predomină numărul gospodăriilor mixte, al gospodăriilor în care se găsesc și muncitori și agricultori. Se constată că este ridicat numărul gospodăriilor formate numai din bătrâni și aceasta numai datorită plecării unora din fii satelor pe alte meleaguri în câmpul muncii.

Populația stabilă se constată că este formată din populația care prin moșii ei a devenit băștinașă, și din populația venită prin căsătorie și în câmpul muncii.

Total populație stabilă ……1110 în care băștinașă …..890 venită …..220.

Ea prezintă următoarea structură după etape: până la un an, 24; între 1-5 ani, 99; 6-10, 74; 11-15, 57; 16-20, 71; 21-25, 57; 26-30, 64; 31-35, 53; 36-40, 61; 41-45, 76; 46-50, 77; 51-55, 90; 56-60, 54; 61-65, 65; 66-70, 68; 71-75, 54; 76-80, 40; 81-85, 10; 86-90, 6.

Redăm în continuare populația după sexe și starea civilă:

bărbați ………………..512

femei………………….598

Total 1110

neînsurați ……sex bărbătesc ……..209

….”………….sex femeiesc ………215

Total 424

însurați ………. sex bărbătesc……261

…”…………….sex femeiesc…… 261

Total 522

văduvi …………..sex bărbătesc ……40

…..”……………..sex femeiesc … 116

Total 156

divorțați……………sex bărbătesc…..2

….”………………..sex femeiesc ……6

Total 8

Populația apare structurată în populația activă și neproductivă: pensionari și întreținuți.

populația activă ……………………582, din care muncitori 295

în agricultură ……….319, ……..”…………. 49

alte sectoare ……….…33, …….”……………16

navetiști ……………..230, …….” ………….230

pensionari ……………………224

C.A.P………………….140

de stat …………………78

I.O.V.R……………………6

întreținuți……………..304, din care, băieți 143; fete 161.

În numărul de 319 persoane care lucrează în agricultură în cadrul c.a.p., în marea majoritate femei, reprezentând 71% din totalul populației ce lucrează în cadrul c.a.p., sunt cuprinse 268 la culturile mari și mici, 24 muncitori agricoli, angajați permanent la vie și pomi, 9 în zootehnie și restul: 3 șoferi, 5 tractoriști, 8 muncitori construcții și 2 salariați birou.

Muncitorii de la întreprinderile din împrejurimi și cei ce se găsesc angajați la întreprinderile existente în cadrul comunei, prezintă următoarea structură, după calificare:

-din total populație activă ……………………..582

– total muncitori ( industrie + agro-zootennie )…295

– din care, calificați ……………………………236

– ne calificați ………………………………….…53

În rândul muncitorilor necalificați intră și cei 24 de muncitori agricoli de la vii și pomi.

Cea mai mare parte a muncitorilor fac naveta în câmpul muncii.

total muncitori navetiști ………………………230

din care, cu naveta zilnică ……………………165

……….în tură ………………………………..31

……….cu naveta săptămânal …………………34

Dintre navetiști, 113 fac naveta la întreprinderile din județul Gorj: Tg.Jiu, Turceni, Cărbunești, Rogojelu și Bibești; 64 la întreprinderile din Craiova, Ișalnița și Filiași în jud. Dolj.

Redăm și aspectul în legătură cu instrucțiunea:

în sânul familiei, 0-3 ani …………………..85

necuprinși în grădiniță, 4-5 ani ……………13

elevi cls. I-IV, 6-9 ani ……………………..72

elevi cls. V- VIII ……………………………44

elevi cls. IX –X la Turburea …………………9

la școala profesională ………………………..16

la liceul teoretic ………………………………5

la liceele de specialitate ………………………26

curs post liceal ………………………………1

la facultate ……………………………………8

total 304

Iată și școlarizarea vârstnicilor:

din total activi și pensionari …………………..806

nu știu să scrie și să citească……………………24

știu numai să citească ………………………….8

alfabetizați ……………………………………..176

cu patru clase ………………………………….321

cu 7-8 clase…………………………………….155

cu școala profesională …………………………82

cu școala tehnică ………………………………7

cu liceul teoretic ………………………………..13

cu liceu de specialitate ………………………….12

urmează liceul mecanic ………………………….1

cu facultate………………………………………7

În cadrul populației stabile se constată că au venit de prin satele și comunele vecine și mai puțin din alte colțuri ale țării prin căsătorie sau în câmpul muncii, un număr de 220 de persoane. Redăm unele aspecte mai semnificative care rezultă din investigațiile făcute asupra acestei mulțimi a populației locale, venite.

Au venit din satele comunei ……………………99, din care, bărbați …..10

– au venit din comunele vecine ………………….92, ……”………………11

– au venit din restul județului ……………………. 8, ……”……………… 1

– au venit din județul Dolj ………………………..4, …….”……………….-

– au venit din alte colțuri ale țării………………….17,…….”………………6

Total 220 28

Ocupația celor veniți ( activii )

– lucrează în cadrul c.a.p……………….105, din care bărbați 2

– muncitori locali ………………………14, ……”………….3

– muncitori navetiști ……………………21, ……”…………12

Total 140 17

Cercetarea demografică scoate în relief și alt aspect: din născuții pe acest teritoriu au plecat la muncă în diferite colțuri ale țării și sunt în viață un număr de 558 persoane. Am căutat să cuprindem aspectele cele mai semnificative legat de acest fenomen social.

au plecat în satele comunei ……..67, din care, bărbați ………10

au plecat în comune vecine ……..28, …….”………………… 6

au plecat în Gorj…………………71, …….”……………….. 36

au plecat în Dolj …………………105, ……..”………………..62

au plecat în București ……………138, ……..”……………….78

au plecat în diferite alte localități …149, ………”………………92

Total 558 284

Școlarizarea celor plecați:

cu studii superioare ……………………..57

cu liceu și cursuri post liceale ………… 20

cu profesională și liceu ………………….15

cu școli profesionale ……………………134

cu liceu teoretic …………………………16

cu liceu specialitate ……………………..14

cu 7-8 clase …………………………….131

cu 4 clase ……………………………….171

Total 558

Se constată că au plecat în satele și comunele vecine, 79 de persoane de sex feminin, din 95 plecați, pondere mare având cele plecate în satele componente ale comunei. În municipiul Tg.Jiu, în județ în general au plecat 71 persoane și s-au încadrat în câmpul muncii mai puțin un bătrân trimis la azil.

Un număr mare de plecați este în județul Dolj și mai ales Craiova.

Cei mai mulți plecați se găsesc însă în București – 138 persoane. Plecarea spre București începe imediat după primul război mondial odată cu dezvoltarea fabricii de conserve Flora și a fabricilor de țesut. Rândul celor plecați începe să se îngroașe odată cu dezvoltarea industriei.

Prezentarea școlarizării celor plecați reliefează gradul înalt de pregătire la care s-au ridicat, având drept matcă Șipotul, limitele lui de altă dată; numărul mare de 57 persoane cu studii superioare este suficient de convingător.

În ceea ce privește sursa de existență se constată că:

276 (25 %) sunt cooperatori și primesc produse și bani pe zilele efectuate.

306 (28%) sunt salariați ( muncitori, muncitori agricoli, funcționari ) și primesc salariu pentru munca prestată.

(20 %) sunt pensionari: 84 primesc pensie de stat și 140 primesc pensie c.a.p. Se constată că un grup de 9 pensionari primesc și pensie de stat și pensie c.a.p.

Este de remarcat faptul că unii pensionari în afară de cultivarea lotului personal de 15 ari de persoană dau o mână de ajutor și la muncile efectuate în cadrul c.a.p., fiecare după puterile sale.

304 (27%) sunt copii, preșcolari, elevi și studenți întreținuți de părinți și de stat; sunt întreținuți de stat prin alocațiile și bursele de stat, prin învățământul și cărțile gratuite, prin îmbrăcăminte în școlile profesionale și prin asistență medicală gratuită.

Făcând investigație în registrele stării civile și arhiva circumscripției sanitare, s-au putut desprinde următoarele aspecte care ajută la anumite concluzii.

Din registrele surselor amintite privitoare la nașteri, extrăgând nașterile și făcând media pe câte 10 ani rezultă următoarea curbă a născuților vii:

408 născuți vii între anii 1908-1917, urcă la

439…………………….1918-1927……….

442…………………….1928-1937 coboară la

306…………………… 1938-1947……….

220…………………… 1948-1957………

151…………………….1958-1967 urcă la

183…………………….1968-1977 ……..

197 …………………….1978-1987coboară la

111……………………..1988-1997.

Din calculul numărului de copii morți sub 1 an, pe perioada de câte 10 ani, rezultă următoarea curbă:

De la 53 morți sub 1 an, între anii 1908–1917, urcă la

86 …………………………1918-1927, coboară la

70 …………………………1928-1937,………….

28………………………….1938-1947……………

17………………………….1948-1957……………

3………………………….1958-1967 se menține la

3…………………………..1968-1977

1……………………………1978-1987

1……………………………1988-1997.

Din calculul numărului morților pe câte 10 ani rezultă următoarea curbă: De la 249 morți între anii 1908-1917, urcă la

324 ………………1918-1927, coboară la

246……………….1928-1937, …………

219………………..1938-1947 urcă la

154…………………1948-1957 coboară la

105…………………1958-1967 urcă la

141…………………1968-1977

122………………….1978-1987

135…………………..1988-1997.

Din calculul numărului de căsătoriți pe câte 10 ani, rezultă următoarea curbă

De la 68 căsătoriți între anii 1908-1917, urcă la

114…………………. 1918-1927 ……..

131…………………..1928-1937……..

109……………………1938-1947…….

115……………………1948-1957…….

83……………………1958-1967……..

52…………………….1968-1977…….

61…………………….1978-1987……

49……………………..1988-1997.

Din calculul numărului divorțurilor pe câte 10 ani rezultă următoarea curbă:

De la 3 divorțuri între anii 1908-1917, urcă la

……………………1918-1927………

2………………………1928-1937…….

2……………………….1938-1947…….

2………………………..1948-1957……

4………………………..1958-1967……

0…………………………1968-1977……

8………………………….1978-1987…….

14…………………………1988-1997.

Din registrele pentru decedați se poate constata că media de viață oscilează de la 14 ani în 1908, la 78 de ani în 1997, calculul fiind în funcție de vârsta decedaților. Decedații cu vârsta sub 1 an au rol determinant în calculul mediei de viață. Primul an cu nici un copil mort sub 1 an este anul 1943. Media de viață urcă în acest an la 61.

v. SITUAȚIA FINANCIARĂ

a. În trecut

Fondul funciar al acestor două așezări omenești după calculul din 1892, avea următoarea structură: suprafață totală …………………………………..811ha

Din care, arabil al locuitorilor ………………………………………………. 417ha

Arabil, izlaz și fânețe boierești …………………………………….124ha

Arabil și fânețe și izlaz proprietatea statului ………………………..49ha

Vii …………………………………………………………………13 ha

Pruni ……………………………………………………………… 7 ha

Pădure …………………………………………………203 ha

Îmbunătățirile funciare, în trecut s-au redus numai la defrișări. Se spune că apa Oacheșului după ce depășea șoseaua județeană, tăia Drumul Mare în dreptul actualei școli din Spahi și o lua apoi spre sud –vest îndreptându-se spre actualul cimitir.

După a doua împroprietărire – 1889 lotașul pe al cărui lot curge acest pârâu, a tăiat câțiva plopi bătrâni căutând să-i abată firul prin zăgăzuire. Spre norocul lui chiar în noaptea următoare a căzut un potop de ploaie care a făcut să se umple matca și să-și schimbe cursul spre vest și sud –vest; cursul actual.

Ocupația de bază a localnicilor a fost agricultura. Cel mai vechi material găsit care să vorbească despre ocupațiile localnicilor datează din 1890. Existau atunci în comuna Șipot 4 meseriași: un fierar, 2 abagii, un cojocar; 4 comercianți ( proprietarii prăvăliilor și cârciumilor ) și un industriaș ( olarul ce avea atelierul în Șipot ); 300 așa ziși „muncitori” care nu erau altceva decât dijmașii de pe moșia intendentului Petronium ce stăpânea în Ursoaia 124 ha.

Până către începutul sec. al XVII-lea când și-a făcut apariția porumbul, se cultiva numai mei și grâu. Porumbul devine cultura cea mai frecventă. Ia locul meiului care se spune că era hrana de bază a localnicilor.

Cultura grâului se făcea pe suprafețe restrânse. Consumul de pâine pentru marea majoritate a populației a fost un lux; aceasta din cauza industrializării acestui produs cu mijloace casnice, obositoare, fără randamentul dorit.

Cultura viței de vie a cunoscut un trecut bogat. Denumirile: Viile mari, la Vii, Drumul viilor amintesc despre întinderea viilor românești de pe raza comunei.

După 1910 când aceste vii au fost distruse de filoxeră, localnicii s-au orientat spre plantarea pomilor fructiferi și mai ales spre plantarea prunului românesc. S-au făcut plantări mai ales în Oacheșu și în văile Spahiului.

Cu timpul se împământenește și ia proporții via italiană, nova, ananas, terazul, blancul, roșioara, franceza.

Cultivarea zarzavaturilor a fost ocupația ce a adus renume localnicilor. A fost îmbrățișată de cei ce au avut la îndemână apa necesară. În ultimul timp, din cauza adâncirii mătcii Oacheșului, sau restrâns suprafețele cultivate; un timp s-a scos apa cu roata, prin acționare animală. Se cultiva multă varză, ardei și praz. Surplusul se valorifica la târgurile Bibești și Țânțăreni.

Dintre plantele industriale, floarea soarelui și rapița ocupau suprafețele cele mai întinse.

Cultura tutunului s-a făcut simțită mai ales în Șipot, unde se găsesc terenuri prielnice acestei culturi. Cunoaște o extindere de la intrarea în producție a fabricii de țigarete Tg.Jiu.

Cultivarea cânepii se făcea după numărul celor din casă. N-a existat familie care să nu fi cultivat. Se cultiva pentru firul ei necesar îmbrăcămintei și așternuturilor. La ea lucrau femeile, cu înfrigurare de primăvara când o semănau într-un ogor pregătit anume, ca de cânepă și până primăvara următoare. vara culegeau cânepa de vară, toamna pe cea de toamnă. Legată mănunchi era pusă la uscat și apoi băgată la topit; cea de toamnă se avea grijă să fie mai întâi curățită de semințe. După 8 zile era scoasă, spălată bine și pusă la uscat. Mai toți sătenii aveau gâldanul lor de topit. cei care nu aveau o duceau la topit în apa Gilortului. Erau însă cu grijă la venirea Gilortului mărit de ploi; de multe ori s-a întâmplat să le ducă din ea.

Culturile agricole asigurau aprovizionarea cu cele necesare casei și contribuiau la crearea veniturilor necesare întreținerii produsului de producție și investirii în limita posibilităților, în noi mijloace de producție.

Creșterea animalelor a fost socotită necesară și ca o sursă de creare a veniturilor. Cei care aveau pământ mai mult creșteau și boi. Obișnuit se creștea câte un porc pentru casă și unul pentru vânzare. Existau și familii care cu greu creșteau porcul pentru casă.

Oile se creșteau mai ales pentru lână și pentru miei. Având puține și pășunându-le fiecare după cum putea, s-a neglijat mulsul.

Vitele erau ținute necorespunzător adesea sub șopru, ferite numai de precipitațiile atmosferice. Hrana era slabă. În majoritatea cazurilor vitele erau hrănite cu coceni și paie;cei avuți le dădeau fân sau lucernă.

Apicultura a cunoscut o dezvoltare veche. Până către primul război mondial se foloseau stupii primitivi.

Creșterea viermilor de mătase a fost o ocupație în plus a gospodinelor harnice. După ce înviau ouăle gândacilor de mătase pe la începutul lui mai, le hrăneau cu frunză de dud timp de 4 sau 6 săptămâni până se înveleau pe crengi de plop alb tufă de gârniță sau mături degrădină. Crescătoarea avea grijă să recolteze la timp gogoșile formate și să le pună la soare 2-3 zile pentru a nu ieși fluturi din ele.

Materia plină oferită de mediul înconjurător sub acțiunea directă a localnicilor, pentru a deveni un bun de consum trebuie transformată. Această transformare multă vreme s-a făcut în cadrul gospodăriei.

Industria casnică a cunoscut o bogată și variată activitate. Cea mai acută cerință a fost obținerea făinii care s-a rezolvat cu ajutorul râșniței.

Râșnița a fost, până la apariția morii de pe apa Gilortului în punctul ce se denumește Apa Morii obiectul cel mai valoros al casei. Luând ființă morile mecanice prin împrejurimi moara de apă își diminuează activitatea iar râșnițele se folosesc din ce în ce mai rar.

În 1934 se instalează o moară cu motor în apropierea bisericii. Lipsa de vad precum și concurența morilor vecine îi macină existența.

Prelucrarea firului de lână, a celui de in și cânepă și a celui a firului viermilor de mătase a fost o ocupație de seamă a gospodinelor. Se spăla lâna prin scărmănare se curăța de scaieți și dinții babei și apoi se dărăcea. La dărăcire se alegea lâna cu fir lung de cea cu fir scurt. Cea cu firul lung strânsă în caiere, frumos tighelite se folosea la urzeală; cealaltă, canura, se folosea la băteală, la împletituri. Începea torsul, răsucitul, vopsitul; la început numai vegetal cu roibă, șofran, frunză de nuc, de ceapă, urzică iar mai târziu cu ajutorul coloranților chimici. Urma urzitul pe urzoi sau pe gardul de ștenepi, învelitul în curte cu ajutorul nuielelor, năvăditul și guritul de către femeile meștere și în cele din urmă țesutul. Materialul țesut pentru pături și dimii lua drumul spre munte. Cu firul de in și cânepă activitatea îmbracă și alte aspecte.

Din mănunchi de cânepă scoteau la piaptene fuioarele lungi, frumos înnodate la ambele capete.Treceau apoi cânepa rămasă din nou în dărac o pieptănau bine și scoteau caierele de stupă. Ce rămânea erau zgrebenii. Din firul de fuior făceau urzeala iar din stupă băteala pentru pânză.

Primăvara ieșeau cu câteva viguri de pânză gata, pe care, cum da soarele le coceau și le albeau spălându-le și întinzându-le pe garduri.

Din firul viermilor de mătase se confecționau cârpe de borangic alese albe sau galbene cu care se împodobea casa și se înveleau gospodinele pe cap la zile mari, sau se onorau nașii, moșii, cumnații de mână, socrul sau alți meseni la nunți și preoții la înmormântare. Tot din borangic se țesea pânză pentru cămăși femeiești sau perdele cu rânduri mari.

Camera de dormit a fiecărei familii era în același timp și un adevărat atelier în care războiul, potricala, foarfeca și acul erau nelipsite.

De Paște erau cămășile cusute și înflorate cu diferite modele naționale pentru toți. Cusutul cămășilor naționale au fost o preocupare de seamă a femeilor.

În zilele de Paști avea loc o adevărată paradă a costumelor naționale; ochii tuturor erau în căutarea celor mai frumoase.

Apariția pe piață a pânzei mai fine și apoi a celei de marchizet face ca fetele să nu-și mai coase cămășile de zile mari pe pânză de casă ci pe o altfel de pânză care dă un aspect deosebit cusăturii.

Alte ocupații. Uleiul comestibil și de ars în opaițe se obținea prin coacerea semințelor uleioase și prin presarea lor. La apariția morilor de ulei în împrejurimi, această activitate casnică se diminuează până la încetare.

Conservarea zarzavaturilor, din producție proprie, era fala casei.Magiunul din prune \și struguri albi era nelipsit. În ultimul timp se obișnuia să se facă și marmeladă. Nu era neglijată nici fabricarea țuicii din prune, dude și comină.

Dezvoltarea industriei stofelor impune gusturi noi. Apar croitori care învață și confecționează cu ajutorul mașinii de cusut, îmbrăcăminte mai fină.

Cerința încălțămintei din piele tăbăcită impune apariția unui atelier de cizmărie în Șipot și una în Spahii. A apărut apoi un atelier de broderie în care se brodau vesturi și catrințe cu fir, și unul de harnașament. Curând apare și un un atelier de confecționare mecanică a flanelelor. În aceste ateliere patronate de asociații Popescu ( bătrânul Popescu Ion, zis Iancu, cu cei doi fii ai săi și nurorile ) se întâlnește lucru cu faza de ucenicie.

Necesitatea ridicării de noi construcții impune dezvoltarea dulgheriei și zidăriei. Se formează zidari și dulgheri care satisfac cerințele pe plan local.

Fiind argilă bună în Oacheșu, Stroia și Comoara, către sfârșitul secolului XIX, ia ființă în Șipot o olărie patronată de Preda Popescu. Se vorbește despre existența a două fierării, dintre care una moștenită din tată în fiu.

Existența viilor a atras după sine dezvoltarea dogăritului. Doi dogari făceau butoaie și putini cu materialul clientului.

Comerțul cunoaște o creștere. După prăvălia din Oacheșu apare în Șipot o cârciumă și o prăvălie. Fiind devastate în timpul primului război mondial, dau faliment. După război apar prăvălii și cârciumi noi: cârciuma și prăvălia lui Trache și a lui Costică Popescu, prăvălia lui Doană Ion. Proprietarii atelierelor amintite, practică comerțul ambulant, având tarabe fixe la Bibești și Țînțăreni. Vindeau încălțăminte, catrințe, hamuri. Aceștia investesc capitalul tot într-o mașină de treierat. Până la apariția acesto mașini treieratul s-a făcut cu mașinile boierilor din Poiana și până la aceste mașini, în arie, cu ajutorul cailor și prin bătaie.

În prăvăliile amintite nelipsit era gazul și sarea. Se mai găseau: pachete de bumbac, pânză albită, cuie, tutun și unelte agricole.

Cu concursul deținătorilor de capital ia ființă după primul război mondial banca populară „Principesa Ileana”. În 1922 poseda un capital de 83.780 lei. În 1923 avea 34 de membri cu un capital de 120.000 lei. Avea prevăzut pentru fondul cultural 200 lei sumă care nu s-a vărsat niciodată.

După cel de-al doilea război mondial, economia capătă o nouă structură: apare sectorul socialist de stat și cooperatist, care lasă în umbră pe cel individual.

Fondul funciar cunoaște o seamă de îmbunătățiri. Din cauză că primăvara, la ploi puternice, matca Ursoii lua proporții, inundând adeseori calea ferată, i s-a canalizat trecerea. În hotarul Spahii, spre vest de calea ferată, se produceau adesea inundații iar pentru a le întâmpina conducerea a luat măsuri să adâncească scurgerea.

În 1973 a început lucrarea unui sistem de irigație al cărui canal principal de aducțiune este alimentat cu apă din Gilort. Canalul pornește din dreptul gării Turburea, traversează șesul Șipotului și Spahiului și merge spre sud. Lucrarea s-a încheiat în anul 1975.

După demersuri făcute la București, ia ființă cooperativa și își începe activitatea în condițiile reorganizării economiei naționale. Cooperativa funcționa cu chirie în diferite clădiri.

Se schimbă denumirea de cooperativă cu cea de prăvălie și apoi cu cea de magazin mixt. În 1973 ia ființă bufetul unde se vindea băutură făcută din fructele cele obțineau de la pomii de prin curte.

În ceea ce privește participarea la muncă se constată că numărul participanților descrește de la an la an. Luând de bază anul 1962, din extragerile făcute se constată:

De la 1144 lucrători în anul 1962, coboară la

……………… 1967 …………..

692 ………………..1972……………

540 ………………. 1977

Munca a fost efectuată mai mult de către femei.

Încep să se acorde loturi personale, fiecare cooperator având circa 5 ari de vie și restul porumb. Crește acum numărul porcinelor și scade numărul ovinelor. Veniturile realizate pe lotul personal în cadrul c.a.p. completează an de an mai bine pe cele provenite din sectorul individual și contribuie la ridicarea nivelului de viață al localnicilor.

b. În prezent

Schimbările politice din decembrie 1989 au marcat în mod logic și necesar începutul unei perioade de tranziție la economia de piață, activitatea economică și socială desfășurându-se în contextul general al programului de reformă.

La începutul anului 1995 exista un număr de 21 agenți economici cu capital privat și doi agenți economici cu capital de stat.

În baza Decretului-Lege nr.52/ 1990, își desfășoară activitatea 43 întreprinzători particulari din care 11 sunt organizați în asociații familiale, iar 32 lucrează ca persoane independente.

Agricultura și silvicultura

Activitatea în agricultura comunei Turburea a avut în vedere definitivarea procesului de privatizare pe baza aplicării legii fondului funciar, ceea ce a produs schimbări importante în structură pe forme de proprietate.

Suprafața totală pusă în posesie este de 2750 ha, neexistând asociații sau societăți agricole.

Au fost puse în posesie 2175 persoane întocmindu-se documentație pentru 1004 titluri de proprietate și eliberându-se doar 621. Suprafața totală a fondului funciar este de 2810 ha.

Suprafața agricolă pe categorii de unități ( cu capital de stat și cu capital privat ) este de 3045 ha din care pentru sectorul de stat 235 ha și pentru sectorul privat 2810 ha formată din suprafața arabilă 1820 ha, pășune 520 ha, vii 73 ha, livezi de rod 28 ha.

În zona noastră predomină culturile de grâu și porumb. Comparând atât suprafețele cultivate cât și producțiile obținute, acestea din urmă au fost cu mult superioare. Astfel în 1992 s-au cultivat cu grâu 220 ha, cu o producție medie de 1500 kg./ ha, iar în 1995, 670 ha cu o producție de 3400 kg./ha.

La cultura porumbului deși a scăzut suprafața cultivată de la 1375 ha la 872 ha, ponderea deținând-o grâul nu același lucru se poate spune de producția estimată, aceasta ridicându-se la 3600kg./ha.

Se cultivă în cantități mici, pentru consumul propriu: cartofi –50 ha; legume – 120 ha.

Și producția animală se înscrie în realizările cele mai bune ale comunei. Astfel, în acest an deținem: 1215 capete bovine, 5500 capete porcine, 1588 capete ovine, 300 cabaline, 25000 păsări, 700 caprine; 150 familii albine, înscriindu-ne cu 9450 hl lapte de vacă; 380 hl lapte de oaie; 1000 hl lapte capră și 1350000 bucăți ouă pentru consumul populației.

Ținând cont că aurul verde este o bogăție inestimabilă, care păzit cu deosebită grijă și gestionat în mod științific, aduce venituri substanțiale și aplicând legea fondului funciar a condus și la formarea unui sector privat de pădure de 44,5 ha.

Agenții economici din comuna Turburea își desfășoară activitatea de comerț într-un număr de 27 unități comerciale din care 5 sunt cooperatiste și 24 cu caracter privat.

După profil acestea se ordonează astfel: alimentar –24 unități, nealimentar –1 unitate; universal și mixt – 2și 3 unități de alimentație publică.

VI. SĂNĂTATEA

A intrat în obiceiul localnicilor ca în anumite împrejurări să-și ureze sănătate.

Este o urare care remarcă atenția ce se atribuie menținerii vieții în sănătate. Pe această linie se constată că deși medicina este bine organizată, totuși se mai găsesc cazuri când mai mult în rândul bătrânilor se trece în tratarea bolii folosind și medicina populară. Se folosește medicina populară de către neamurile apropiate în dorința de a prelungi agonia celui drag și pentru a se ști cu conștiința împăcata că s-a încercat în toate felurile.

Medicina populară a cunoscut și pe aceste meleaguri răspândire și mai mare mai ales prin folosirea buruienilor. Multă vreme s-a crezut că buruienile de leac au puteri supranaturale și pentru a le smulge puterea lor vindecătoare însoțeau folosirea lor de vrăji sau descântece.

Pentru deochi se bea de trei ori apa în care s-au stins cărbuni și s-a descântat cu busuioc și se spăla cu restul pe față.

La răceală pentru desfundarea nasului s-a folosit afumatul cu făină de porumb pusă pe cărbuni aprinși: se trăgea fum pe nas. Tot pentru răceală s-a folosit și se mai folosește trasul cu gaz și băi fierbinți cu muștar și gaz.

Se făceau și se fac diferite ceaiuri: pentru tuse ceai de tei și ceai de foi de ceapă; pentru astm foi de pătlagină și ceai de cimbrișor de câmp.

Pentru ameliorarea reumatismului se făceau și se mai fac băi cu frunze de nuc băi cu sare comprese la locul dureros cu rădăcină de hrean ras se ung cu păcură părțile dureroase și se stă la soare apoi se curăță cu gaz se fac frecții cu gaz în care s-au macerat foi de ceapă.

Pentru ficat cea mai folosită metodă a fost și se mai practică tăiatul de sub limbă. Se mai bea apă prin care s-a trecut funingine precum și ceai de pelin.

Pentru stomac s-a folosit și se folosește ceaiul de mușețel de tei de sunătoare. Acesta se folosește și macerat în ulei.

Mușețelul se întrebuințează pentru ochi. Tot pentru ochi se folosește și apa de vie luată în sticluțe la tăiatul viei.

Pentru arsuri erau femei meștere care știau să facă un unt de ou bătut spumă cu ulei. Pentru hemoroizi se folosea ceai de coajă de lemn câinesc mlădițe de un an amestecate cu ceai de coada șoricelului și frunze de urzici. Se mai folosea făina de fasole albă și băi cu mugur de plopi.

Pentru tensiune se folosea ceaiul de cimbru și ceaiul de vâsc.

La diabet se spune că dă rezultate bune ceaiul de păstăi de fasole uscată și mărunțită.

Pentru rinichi se folosește ceaiuri de cozi de cireșe, de mătase de porumb, de părul porcului.

La otrăvuri se folosește oțetul și laptele.

Când erau friguri se aplicau pe mâna bolnavului planta cu flori verzi cu alb pe margine.

La furunculoză se păleau cu ceapă coaptă și ceară de albine încălzită, iar când spărgea se punea pânză de pătlagină.

După 1904 când a venit în comună Iancu Marinescu, între medicamentele pe care le vindea în magazinul său era și nitratul de argint pe care îl folosea la tratarea furunculelor. Tot în magazinul lui a fost adusă sarea galbenă de Veneția pentru scabie; ea completa tratamentul făcut cu leșie din cenușă de coceni de porumb.

Fumurile au fost folosite în Turburea de către Marin Călin. Într-o oală de pământ se puneau cărbuni aprinși; pe ei se punea mercur și arsenic; oala se acoperea cu o cocă din pâine. Fumurile se dădeau pentru toate bolile dar mai ales pentru T.B.C. și pentru boli venerice. Au fost și cazuri de deces când boala de plămâni era avansată.

La cei bolnavi de boli venerice care luau aceste fumuri li se închidea boala dar aceste fumuri cauzau probleme dentare.

Pentru viermii intestinali se folosea laptele sărat. Pentru tenie se amestecă în mod egal până se face o pastă: semințe de dovleac curățite de coajă și miere de albine. În timpul tratamentului se mănâncă sărat, piperat fără să se bea apă.

În trecut starea sănătății populației era foarte grea. Medicii erau foarte puțini, aparatul sanitar, la fel iar raza de activitate era destul de mare.

Circumscripția sanitară Bibești de care a aparținut Turburea până la cel de-al doilea război mondial își avea raza de activitate pe două comune de atunci și era deservită de un medic și o moașă. Acest personal atât de restrâns ca număr avea de luptat cu tot felul de boli. Norocul a fost că întregul personal și-a iubit meseria, a iubit oamenii și ia ajutat. În fiecare lună veneau cel puțin odată în fiecare comună și vizitau școlile, primăriile și prăvăliile. Își amintesc bătrânii cum doctorul Pogani străbătea pe jos fiecare comună. Cel mai mult și-a legat numele de locurile acestea doctor Eugenia Rocneanu. Ca în fiecare comună aici și-a apropiat pe învățătoarea Maria Diaconescu căreia îi lăsa medicamente la farmacia școlară și-i dădea indicații cum să le aplice elevilor. Copiilor cu gușă li se dădeau 5 picături de tinctură de iod în lapte. Pentru copii anemici doctorița prepara un sirop: vin tonic din vin negru și chinină. Când venea la școală, după ce făcea un control elevilor se interesa dacă acasă au pe cineva bolnav. Copii după instrucțiunile primite de la părinți ascundeau cazurile de boală pentru a nu merge la ei acasă.

Erau multe și grele bolile în trecut: T.B.C.–ul, pelagra, variola. În 1913, după campania din Bulgaria au fost și cazuri de holeră. În 1919 au fost 6 cazuri mortale de variolă între 5 și 38 de ani.

Unul dintre medicii care și-au adus un important aport la menținerea sănătății localnicilor a fost doctor Dumitru Gărdăreanu venit prin căsătorie în Poiana. A făcut studiile la București și doctoratul la Paris. Pentru lucrările medicale făcute în colaborare cu francezii, i s-a dat drept premiu o mașină cu care se ducea în fiecare an la Paris. Era internist. Mergea prin spitale și da asistență medicală bolnavilor. În fiecare duminică dădea la domiciliu consultații țăranilor gratuit. Veneau oamenii din toate părțile și nu refuza pe nimeni.

În primăvara anului 1944 a luat ființă circumscripția Turburea căreia i s-au arondat: Șipot Andreești și Vladimir, sediul fixându-se în Turburea în clădirea locuitorului Bădescu Grigore cu care Ministerul Sănătății a încheiat contract de închiriere, comuna ne având o clădire proprie. Circumscripția a fost deservită de un medic, doi oficianți sanitari și o moașă. După 4 ani sediul circumscripției a fost mutat în comuna Andreești, în comuna Turburea rămânând numai dispensarul comunal care deservea Turburea și Șipotul.

În anul în care s-a făcut noua împărțire administrativă și iau ființă raioanele și regiunile, Turburea și Șipotul care aparțineau de plasa Bibești, județul Gorj, trecând de raionul Filiași, regiunea Craiova au rămas cu dispensar comunal.

S-a dus o mare luptă împotriva bolilor sociale prin medicamentații și educație sanitară. Pelagra în fază gravă luase proporții ca urmare a vieții grele și de mizerie pe care au dus-o în trecut.

Bolile sociale în mare majoritate au dispărut în circumscripția acesta. Acum nu mai sunt cazuri de pelagră; malaria a fost înlăturată și difteria este pe aceeași cale; bolile venerice nu mai sunt în evidență. Se aduce o acțiune antituberculoză. S-au făcut vaccinări în masă, depistări biologice cu tuberculină la toți copiii de vârstă școlară. De 2 ani se face M.R.F.-ul pentru depistarea la timp a eventualelor cazuri. Cei bolnavi sunt spitalizați în sanatorii apoi continuă tratamentul la dispensar. Comisia de ocrotire socială din cadrul circumscripției medicale să asigure internarea copiilor orfani în casele de copii și a bătrânilor în azile. Pe raza la care ne referim este internat un singur bătrân în azil.

Dacă numai cu 50 de ani în urmă un medic și două moașe deserveau populația din două comune de atunci ca în 4 comune de acum, azi, când se pune atâta accent pe sănătatea oamenilor circumscripția medicală este deservită de doi medici de medicină generală, un medic stomatolog, 4 asistente medicale, un tehnician dentar, un agent dezinfector, o îngrijitoare de curățenie. Toți veghează și muncesc pentru prevenirea bolilor iar atunci când se ivesc aplică tratamentele necesare sau sunt trimise la spitale: spitalul Tg. Cărbunești.

Circumscripția sanitară este dotată cu un dispensar care are 6 camere, dintre care 4 încălzite cu sobe de teracotă. În satul vecin Poiana există un punct sanitar, staționar de copii și cabinet stomatologic. Clădirea are 9 încăperi. I s-au făcut reparații capitale, responsabili de aceasta fiind medicul șef al circumscripției Vulpan Gheorghe, ajutat de Rada Petre, oficiant sanitar. Dispensarul este dotat cu instrumentele necesare. Alături de farmacia cu medicamente gratuite, au mai funcționat, două puncte farmaceutice de gradul doi la dispensarul Șipotul și la punctul sanitar Poiana; fiind ale centrofarmului, aprovizionarea făcându-se de la farmacia Bibești. Începând cu anul 1977 procurarea medicamentelor a început să se facă prin farmacia care a luat ființă prin transfer din comuna Aninoasa și se găsește în centrul civic. S-a înființat un laborator de analize și se lucrează la introducerea apei în staționar, casa de nașteri, cabinet de stomatologie.

VII. ÎNVĂȚĂMÂNTUL ȘI CULTURA

De-a lungul istoriei fiecare perioadă istorică și-a avut modul său de învățare. Învățământul său și ca o urmare firească, cultura sa; dar nu se poate vorbi despre un învățământ instituționalizat, pe plan local decât începând cu sfârșitul primei jumătăți a anului secolului XIV. Aceasta nu exclude însă existența până în acest timp a unui învățământ cointeresat dar și întâmplător ce ar fi avut loc în cadrul relațional familial de totdeauna și cel familial creștinesc de mai târziu și în consecință, o cultură specifică.

În timpul de după plămădirea poporului român, cultura timpului fiind legată d răspândirea creștinismului, se poate spune că a avut un pronunțat caracter mistic.

Apărută în primele începuturi mai mult ca un îndemn la rezistență și luptă împotriva a tot ce era neautohton, „păgân”, migrator, acțiunea de răspândire a creștinismului avea un caracter conspirativ.

Localnicii înțelegeau ura cu care erau urmăriți și de aceea, se spune, nu le rămânea altceva de făcut decât să se ferească din calea migratorilor și să-și săvârșească ritualul creștin, ruga, în mod ascuns și cât mai departe de punctele de acces ale migratorilor.

Locul unde se săvârșea u localnicii acest ritual poartă numele de Ruga și este situat în Valea Oacheșului. Aici sub umbra odihnitoare a copacilor, pe lângă susurul răcoritor al izvorului, la Ruga se strângea tot ce era creștin de prin împrejurimi pentru a implora divinitatea, căci se spune, „altă soluție nu găseau spre a-i scăpa de urgii”.

Ruga, acest toponim vine și contribuie în mod convingător la întărirea concepției potrivit căreia creștinismul s-a răspândit în patria noastră, în primele începuturi, sub influență romanică. Constatarea aceasta se ridică în sprijinul susținerii că după părăsirea Daciei de către Aurelian, acest teritoriu a continuat să fie locuit, că viața a continuat să-și desfășoare firul îmbrăcând altă haină.

Răspândirea creștinismului s-a dovedit că a avut, în noile condiții create de mersul înainte al societății, o pronunțată nuanță de patriotism, de progres. Religia a stimulat acțiunea de unificare și luptă împotriva a tot ce era element străin, „păgân”.

În apropierea locului amintit, Ruga, este un alt loc, Biserică. Aici se spune că a fost construită prima biserică din comuna Șipot. Când a luat ființă nu se cunoaște. Într-un zapis ce datează din 1619 se menționează printre altele că la întocmirea lui a luat parte din Șipot „… și Stanciu popei …”, ceea ce denotă că în Șipot în acest timp era preot și deci și biserică.

Din 1659 există un document care chiar menționează denumirea preotului local: „… și-am scris eu popa Macarie din Șipot …”.

Nu încape nici o îndoială că în Șipot biserica a fost construită înainte de 1619.

Se mai cunoaște că în 1834 popa Toma din Șipot se situează în fruntea țăranilor care subscriu sorocul de judecată „… să meargă cu sineturile ce le vor avea …”, să se înfățișeze cu sfânta mănăstire Polovragi pentru cauza moșnenilor șipoteni.

Pe la începutul secolului XIX se spune că a venit ca preot la această biserică Nicolae Ciuhoiu fiul preotului Ciuhoiului din Vladimir preot la a cărui curte a crescut și a învățat Tudor Vladimirescu. Venind aici s-a căsătorit cu fata lui popa Pătru.

Muzeul școlar al școlii generale de 4 ani este în posesia unei icoane și a unei cărți bisericești cu coperte din lemn, îmbrăcate în piele ce a aparținut acestei biserici.

Din cauza depărtării prea mari a satului Ursoaia față de această biserică și mai ales pentru considerentul că trebuia să vină cu decedații sa-i înhumeze în jurul bisericii unde era cimitirul, ursoienii au simțit nevoia ridicării unei noi biserici aici în Ursoaia. Această biserică s-a ridicat pe locul ce poartă azi același nume, la Biserică după unele date din 1796. Se spune că ar avea o vechime mai mare. Hramul bisericii a fost sfinții Voievozi. Ambele biserici au fost mici și construite din lemn.

Dacă se poate afirma că până la timpul în care ne aflăm cu prezentarea unor aspecte legate de cultul religios, pe plan local, biserica a avut un caracter progresist ea fiind rampa de lansare și menținerea mereu trează a conștiinței de neam, de ură neîmpăcată împotriva a tot ce era străin, începând cu secolul al XVIII-lea prin prezența moșiei mănăstirii Polovragi pe raza comunei Șipot, devine și factor de exploatare de prigonire de regres, de contopire a pământurilor moșnenești.

Pe raza comunei apare o biserică cunoscută sub denumirea de Mânăstirea lui Stamate. Ctitorul acestei biserici Căpitan Stamate a fost căpitan de poteră.

O veche monografie amintește despre un pergament ce ar ezista în muzeul Gorjului și care ar fi datând de pe la 1607. Acest pergament „ne povestește nu atât despre întemeierea comunei cât despre fundarea mânăstirii lui Stamate ….”. Se redă o parte din transcrierea lui „… Cu mila lui Dumnezeu eu Stamate căpitan de poteră, am zidit din temelie, cu a mea cheltuială această mănăstire în zilele lui Ioan Radu voievod …”. S-a căutat dar nu s-a găsit.

Există două surse care amintesc că această biserică a fost construită în anul 1777: „cătunul are o biserică de zid făcută de un căpitan de poteră anume Stamate; Spahiile … una biserică de zid făcută de un căpitan de poteră anume Stamate pe la anul 1777. Tot cam despre această dată amintește și o legendă scrisă în versuri „… este un secol trecut și opt decenii de ani de când trăi în Spahii o dată, Stamate căpitan …”.

Pe de altă parte o altă sursă arată că biserica filială Sfântul Dumitru din cătunul Spahiu „… e de zid, s-a clădit la 1848 de căpitan Stamate; este în ruină …”.

Data cea mai verosimilă privitoare la înființarea bisericii lui Stamate apare a fi 1777. În documentele privitoare la soluționarea neînțelegerilor survenite între moșnenii șipoteni și spahieni și mânăstirea Polovragi se găsește unul care amintește de existența unui codru de pământ și a unei biserici de zid situată în mijlocul acestui codru: „… deosebit codru de pământ … în mijlocul cărora ar fi zidit moșii lor și biserică de zid …”.

Biserica a fost zidită la Drumul Mare. Se crede că a fost ridicată aici dintr-o înțeleaptă pătrundere a grelelor dificultăți prin care trecea imperiul turcesc; ca un îndemn adresat localnicilor de a părăsii văile și vâlcelele și de a coborî la lărgime căci pericolul turcesc, dacă până atunci nu fusese înlăturat, mult nu mai avea de dăinuit.

Bătrânii își amintesc de zugrăveala frumoasă a bisericii, de profanarea acestei opere de artă de către turci care au scos cu sulițe ochii picturilor. Sunt mărturii care arată că turcii au folosit acest locaș, câtva timp, drept grajd de vite.

Către mijlocul celei de –a doua jumătăți a secolului XIX exista în comuna Șipot 3 biserici. În timpul acesta puterea turcească este vădit compromisă. Problema strămutării populației fusese în cea mai mare parte rezolvată. Bisericile rămăseseră pe loc. Pentru strămutații din Spahii nu s-au ivit probleme pe linie bisericească; mai apropiată le era de acum biserica lui Stamate. Pentru cei din Oacheșu însă strămutarea pune și problema strămutării bisericești. Multă vreme cei strămutați pe actualele locuri au mers pentru slujbele religioase la biserica din Oacheșu.

După războiul de independență este mutată și biserica la Drumul Mare pe Bundileu, acolo unde drumul cotea spre Groșerea.În jurul ei au început să se facă înhumări. Biserica din Ursoaia a rămas pe loc dar nu pentru multă vreme.

Deși 3 biserici, slujba religioasă era săvârșită de un singur preot. Întreținerea preotului revenea enoriașilor. Se făcea prin dare în natură: câte un bănicior de bucate, de familie, carne de porc la Crăciun, ouă la Paști.

Până la apariția „școlii de popi” preotul era numit pe bază de recomandare. Hirotonisirea lui se spune că avea loc la Vidin.

Se crede că popa Gr. Danielescu ar fi fost primul preot cu seminar, că el ar fi fost primul salariat al cultelor în comuna Șipot.

Rolul bisericii în formarea conștiinței localnicilor până în apariția școlii este de netăgăduit. Faptul că în documentele găsite se amintește că la întocmirea lor luau parte și localnici și semnau actul respectiv, denotă că pe lângă biserica locală se ducea și o acțiune de învățare a buchiilor cu cei care manifestau această dorință.

Documentele descoperite amintesc faptul că la 1 aprilie 1845 ia ființă la Șipot o școală.

Există un tabel cu 26 elevi care au frecventat cursurile în acest timp. Întrucât între ei sunt și elevi de clasa a IV-a rezultă că șsoala a existat și în 1841. Se presupune că ea ar fi fost înființată în 1837 ca urmare a legiuiri speciale elaborate în timpul protectoratului rusesc când în județul Gorj iau ființă o mulțime de asemenea școli. În anii 1847-1848 a funcționat ca învățător Toma Pădureanu. În filele 328-329 al dosarului din 1844-1847 este menționat un „catalog de rezultatul examenului ce s-au făcut copiilor școlari ce au urmat pe trecuta iarnă ce s-au făcut astăzi la 16 ale lunii martie anul 1847”. Sunt înscriși în ordin ne alfabetică în clasa I un număr de 9 copii. Notari s-au făcut cu cifre de la 1 la 4 pentru despărțirea gradul citirea și scrierea. În „clasul al doilea” sunt înscriși 6 copii.

Din registrul hârtiilor ieșite din cancelaria școlii rezultă că a fost recomandat a fi învățător, Constantin Pușcu. Cu decizia nr. 58 din iulie 1857 i se dă recomandare lui Ion Popescu, iar în august, același an, ordin de instalare. În 1859 noiembrie cu nr. 88, se recomandă ca învățător Ion Popescu.În 1862-1863 este învățător Șerban Iscrulescu.

Se constată că mai funcționează ca învățător la această școală și preotul paroh Danielescu Grigore, unul din elevii lui Niță. În publicația oficială „Recensământul copiilor de vârstă școlară” se arată că școala din Șipot a fost închisă o vreme și redeschisă în 1871. Se mai arată că la Stroia veneau copii din satele vecine și că în 1894 frecventau cursurile 55 copii din 60 înscriși.

Până în primul război mondial au mai funcționat la această școală: Marius Diaconescu – localnic, Ștefan Păunescu, Tătaru Dumitru și Gheorghe Chiață – navetiști. Navetiștii sunt învățători cu diplomă.

Din timpul învățătorului ȘtefanPăunescu a scăpat de la invazia germană o matricolă școlară din anii 1907-1908 și 1908-1909 ce oferă posibilitatea de a desprinde următoarea situație școlară la sfârșitul anului 1907-1908.

Înscriși Frecvenți Promovați

Clasa B F B F B F

I 25 17 24 14 12 4

II 22 1 22 1 22 1

III 13 – 13 – 9 –

IV 7 1 7 1 7 1

V 4 2 4 2 4 2

Se poate desprinde că nu erau cuprinse la învățătură toate fetele și că făcând excepție clasa I, toate celelalte clase au avut o frecvență foarte bună. În anul școlar 1908-1909 nu apare clasa I. Din documentele legate de delimitarea moșiei Șipot, județul Gorj reiese că școala a fost împroprietărită cu 8,52 ha.Se construiește un nou local de școală chiar pe propria moșie, local ce este dat în folosință în anul 1909. Piatra pentru temelie se spune că a fost adusă de la Orșova. A fost ridicată în timpul învățătorului Păunescu de către primăria comunei, primar Toma Stamatescu.

În faza de început a școlii s-a folosit pentru învățarea literelor, a scrisului și a calculelor aritmetice, lădița cu nisip. Tăblița se introduce în timpul învățătorului Grigore Danielescu. Învățarea buchiilor a fost o fericită ocazie pentru unii adulți inimoși de a căuta să le pătrundă și ei taina. În timpul anchetei sociale s-au găsit cazuri de autodidacți care demonstrează că voința și perseverența în muncă dă totdeauna roadele așteptate nu numai în schimbarea mediului înconjurător, ci și în schimbarea propriului eu.

Serbările școlare, aniversările erau fericite ocazii de întâlnire a sătenilor de adaptare la nivelul științei al culturii. Școala se bucura de multă prețuire și a continuat să rămână factorul potențial de culturalizare a maselor de-a lungul timpului.

Clăcile erau fericite ocazii de întâlnire a vârstnicilor cu tineretul, mijloc de destindere. Adesea aici participa și învățătorul. Nu se uită faptul că școala a funcționat în timpul frământărilor sociale.

Învățătorimea, alături de cealaltă intelectualitate progresistă a țării, a fost factorul de nădejde care a făcut să pulseze dorința împlinirilor de mai bine a neamului românesc, care a pus umărul la dezvoltarea societății.

În anul 1926 o mare nenorocire se abate se abate asupra școlii: ia foc localul.

Au fost salvate doar mobilierul și arhiva. Cauzele incendiului sunt multiple: nu s-a respectat devizul de a se construi sobe de teracotă. Din cercetările făcute a rezultat că s-a construit un coș la ventilatorul clasei, care trecea pe lângă o legătură de lemn în zid care avea contact cu scheletul acoperișului. Cel care pusese să se construiască coșul amintit, nu mai era. Pagubele au rămas nerecuperabile iar comuna fără școală.

De acum învățământul se desfășoară în două camere ale locuinței comerciantului I. Marinescu. Când apar trei posturi se mai amenajează încă o sală de clasă în vechiul local al școlii din Stroia.

An de an directorul școlii cere ajutor județului și casei școalelor pentru a renova localul. Toate intervențiile rămân fără ecou până în 1930, iar în 1930 începe renovarea. Localul renovat este inaugurat în 5 decembrie 1937.

Către începutul celui de-al doilea război mondial, școala era în posesia următorului mobilier și material didactic: 30 bănci bune, 7 bănci deteriorate, 2 table, 1 masă, 2 scaune, 1 catedră, 1 dulap bibliotecă, 1 dulap pentru lucru manual, 1 scară dublă, 3 icoane, 22 tablouri istorice, 5 tablouri religioase, 4 hărți.

Școala a continuat să țină în proprietate cele 8ha de pământ care se munceau în arendă sau regie. Direcțiunea școlii a fost preocupată continuu de crearea de pepiniere pomicole, de plantarea pomilor fructiferi, de împădurire cu salcâmi a unei suprafețe deluroase.

În 1937 școala posedă o pepinieră cu 300 puieți. În 1939 s-au plantat pomi fructiferi în curtea școlii, pe zona șoselei și în curtea vechiului local.

După primul război mondial funcționează la școală două cadre didactice: frații Marius și Ion Diaconescu. Numărul mare de copii impune solicitarea înființării a încă două posturi. Se funcționează cu patru posturi trei ani, începând cu anul școlar 1921-1922. În continuare se mențin trei posturi până în anul școlar 1941-1942 când tot la cerere se reînființează și postul al patrulea.

În repetate rânduri în calitate de suplinitor și cu misiunea de a preda religia apare în documente semnătura preotului Caramaliu Dumitru. Cele mai multe supliniri au fost făcute în timpul concentrărilor legate de cel de-al doilea război mondial.

S-a obișnuit ca în fiecare an să se țină câte un cerc cultural la care participau toate cadrele didactice din jur. Activitatea cercului avea în prima parte un caracter profesional; în cercul restrâns al învățătorilor se țineau conferințe, lecții și comunicări. Partea a doua a cercului se desfășura public, în cadru festiv. Cu ocazia aceasta de obicei două cadre didactice străine de localitate țineau conferințe masei de țărani pe diferite teme cu caracter științific, patriotic, religios.

În timpul celui de-al doilea război mondial numărul cadrelor didactice crește.

În anul școlar 1944-1945 fiecare clasă a avut învățătorul ei. Abundența de cadre se explică prin prezența refugiaților basarabeni. Toate cadrele care au funcționat în această perioadă au fost calificate.

Între cele două războaie procesul de învățământ are mari probleme din cauza frecvenței defectuoase. Situația generală a școlarizării pe anul 1919-1920 și următorii reliefează această stare de fapt .

Datele statistice prezentate în dinamica școlarizării scot în relief numărul mare de elevi înscriși în clasa I în anul școlar 1919-1920. Sunt și înscriși de șapte ani dar majoritatea o formează tineretul care n-a urmat școala din cauza războiului și care refuză să mai urmeze cursurile „de rușine”….fată mare să se ducă la școală cu mămăliga în geac ….

Slaba frecventare a cursurilor impune aplicarea amenzilor.În 1920 au fost amendați 21 părinți la cls. I, 28 la cls. a II-a și câte unul la celelalte clase. Amenda s-a ridicat la 1539 lei.

Aplicarea amenzilor a dus la rănirea prin împușcare a învățătorului Marius Diaconescu, rănire din care i s-a tras moartea.

În anul 1933 având ca instructor pe Diaconescu Maria se prezintă la Cărbunești în schimb de experiență 5 coruri pe două voci și 5 jocuri naționale. În 1938 ia ființă un mic muzeu școlar.

Școala poseda o mică farmacie în care se găseau în permanență ceaiuri.

Cantina școlară care ia ființă în 1939 în mare măsură a fost susținută din veniturile școlii. Au servit masa în primul an 16 elevi: numai ceai și pâine. Între școală și biserică s-a păstrat o strânsă legătură, elevii mergând regulat la biserică. Biserica actuală este construită în anul 1934; din cărămidă, cu temelie de piatră, în stil bizantin formă de cruce spațioasă cu interiorul boltit. Această biserică a fost și este deservită numai de un preot și un cântăreț: în trecut preot Caramaliu Și cântărețul Oprescu Marin,în prezent preot Cîmpeanu și cântărețul Drăghici Mihai.

Mult timp personalul care a deservit-o a fost salariat de stat.

Culturalizarea maselor imediat după primul război mondial capătă un aspect mai consistent.

În căutarea unui factor constituțional care să o sprijine și să creeze mai întâi Casa de educație națională O asemenea casă ia ființă și în Șipot.

Prin jertfele atâtor eroi dintre care numai din Comuna Șipot 109 se împlinise visul de veacuri al neamului românesc de fi cuprinși în limitele granițelor.

Învățătorul devenit făclierul își face datoria. Prin grija cadrelor didactice ia ființă o bibliotecă. O parte din cărți a fost dadă la Casa școalelor. La 9 aprilie 1944 biblioteca număra 120 volume:28 științifice, 24 pentru copii, 18 pentru săteni.

Iau ființă cămine culturale. Unul apare la Aninoasa. Acolo se prezentau programe artistice organizare cu elevii claselor V-VII.

Începând cu anul 1948-1949 programa de învățământ se structurează. Clasele I –VII se împart în două cicluri:ciclul I, cu clasele I –IV; ciclul II cu restul.

Școala este dotată cu următorul mobilier și material didactic:32 bănci, 4 scaune, 1 catedră, 2 table, 3 mese, 2 lavoare, 6 dulapuri, perdele de nailon și draperii plușate la toate ferestrele, linoleum în antreuri, preșuri în cancelarie, radio, televizor, magnetofon.

Evaluarea bunurilor: Mijloace fixe,clădiri …………………..185.650

Construcții speciale…………………………………………….5.000

Accesorii de producție și inventar ………………………… 712.790

După cel de-al doilea război mondial culturalizarea ia amploare.Se pune problema redresării economice. Se organizează serbări cu elevii și vârstnicii se caută să se reînvie șezătorile culturale.

Reforma în învățământ vine să legifereze trecerea spre atitudinea realist științifică în domeniul combaterii misticismului.

De acum culturalizarea capătă un aspect formativ nou.

Reforma învățământului din 1948 a atras după sine o revizuire a fondului de cărți existente. Sunt îndepărtate cărțile cu conținut antiștiințific.

Începe să-și facă loc o nouă formă de activitate culturală:critica tovărășească, constructivă.

A luat ființă un cerc care acum poartă denumirea de Cerc de cultură.

Dintre cadrele didactice care s-au perindat prin școala din Turburea evidențiez câteva:

Marius Diaconescu s-a evidențiat nu atât ca învățător deși din această cauză a decedat, ci și ca poet și pictor; a scris multe poezii și a pictat mult Era un portretist de seamă.

Învățătoare Maria Diaconescu decedată în anul 1962 s-a evidențiat prin activitățile școlare și extrașcolare.

Despre activitățile dumnealor vorbește școala renovată în 1937, vorbesc pomii altoiți din curtea școlii, vorbesc zecile de generații.

Dintre învățătorii veniți din alte localități s-a evidențiat învățătorul Mihai Caramaliu care a reușit să formeze coruri pe două sau patru voci.

Și in prezent s-au obținut realizări frumoase: s-a construit fântâna școlii cu sprijinul material al primăriei; s-a construit scara în curbă de la intrarea în curtea școlii;s-a pierdut drumul în serpentină; a fost creat drumul în serpentină din curtea școlii; a fost creat punctul de popas din apropierea școlii; s-a făcut reparația capitală a școlii.

În prezent activitatea elevilor a fost încununată de rezultate foarte bune în urma participării acestora la Olimpiadele școlare.

VIIi. NIVELUL DE VIAȚĂ

Prezența turcească a amărât viața băștinașilor. Din pricina ei sunt părăsite vechile vetre de așezări omenești; viața a cunoscut o scurgere monotonă impregnată de zbucium și primitivism.

Surplusul producției trecea în mâna asupritorilor la prețuri derizorii. Consecința: până la slăbirea puterii turcești au trăit de azi pe mâine nedorindu-și altceva decât înlăturarea jugului pe care nu-l mai puteau suporta.

„O viață plină de amar” în care râșnița bejeniei era unealta cea mai de preț.Cu ea se râșnea, când se dădea de necaz, boabe de porumb amestecate cu coajă de copac și lujer de urzici. Hrana lăsa mult de dorit. Trei zile pe săptămână mâncau post și legumele în zilele acestea erau fără ulei. Ca să obțină o lingură de ulei bătrânele pisau sâmburii de floarea soarelui și dovleac și-i prăjeau până lăsau uleiul, apoi îi storceau. Toate transformările prin care trebuiau să treacă materiile prime pentru a devenii bunuri de consum au avut loc mult timp numai în cadrul familiei.

Industria casnică s-a menținut mult timp. Cea mai mare stringență o prezenta asigurarea mămăligii.Pentru aceasta mai întâi muncit pământul cu uneltele timpului: sapa și plugul; un plug cu grindei de lemn, apucat și de bătrâni, de care era înșurubat un corman cu trupiță de fier.

Recoltatul grâului se făcea cu secera. Urma treieratul, cu ajutorul cailor sau prin bătaie. Se luau apoi paiele la purecat pentru a freca cu mâna spicele care mai scăpau netreierate, se strângea grâul amestecat cu pământ și se vântura. Înainte de a fi râșnit se ciuruia și se spăla.

Așa se obținea pâinea în trecut. Nu este de mirare de ce mulți dintre localnici au preferat să folosească în familie mai mult porumbul; cultura porumbului depășea în 1892 de două ori pe aceea a grâului. Se constată că porumbul pe lângă avantajul că se obținea mai ușor, prezenta și un mare dezavantaj de multe ori neânsămânțându-se la timp și nepăstrându-se în condiții bune, se strica. Localnicii nevoiți îl consumau și așa și, astfel, rândurile celor cuprinși de pelagră se îngroșau.

Malnutriția și lipsa de asistență medicală au contribuit la răspândirea acestei boli și a T.B.C.-lui.

Nivelul scăzut de viață este reliefat și de dăinuirea bordeielor până către începutul secolului XX.

Odată cu strămutarea la șoseaua nou creată, viața începe să pulseze mai cu temei;producția casnică se extinde; se produce peste puterea de consum; surplusul se valorifică. Se construiesc case cu câte una, două sau chiar trei încăperi, dinlemn de la temelie până la acoperiș.

Mobila consta dintr-un pat, două, de cele mai multe ori fixate în pământ, având în cea mai mare parte a anului drept așternut, o poliță, două și-o masă joasă cu trei picioare cu scăunele după numărul celor din casă. În gospodăriile celor mai înstăriți începe să-și facă apariția masa înaltă cu scaune înalte și dulăpiorul de vase, mobilă de la munteni pe schimb de produse.

Îmbrăcămintea casei și vestimentară a depins de chibzuiala mamei; se păstra pe sfoara sobei sau în lada de zestre.

Încălțămintea, din pielea porcului sacrificat la Crăciun; se usca bine în sobă și se confecționau opinci pe măsură pentru toți ai casei. Pe timp se umbla desculț. Iarna, copii erau ținuți mai mult după sobă.

Oricât de zbuciumată, viața sătenilor a cunoscut și petrecerea. Se petrecea cu osebire la nunți și boteze. Se întindeau mese joase și se mânca din străchini, cu linguri de lemn și în comun.

Ocupându-se mai mult cu agricultura, bugetul familiilor acestei categorii sociale nu cunoaște cine știe ce venituri. În calculele pentru echilibrarea bugetului familial, primul loc îl ocupau dările și apoi, după puterea economică, îmbrăcămintea și îmbrăcatul casei.

După primul război mondial gusturile se rafinează; pretențiile încep să crească. Apar cămăși de marchizet, haine de stofă, încălțăminte din piele tăbăcită. Se mănâncă mai bine. Dulciurile încep să pătrundă și în casele agricultorilor. Petrecerile capătă alt fast; se fac la masă înaltă. În casele țăranilor mai înstăriți pătrunde mobila cumpărată de la oraș.

Cultura și civilizația capătă noi orizonturi. Numărul știutorilor de carte încep să crească; prin căminul cultural ce ia ființă se popularizează știința, dar numărul neștiutorilor de carte se menține încă ridicat. Ignoranța, obscurantismul tronează în rândul localnicilor care rămân în cea mai mare parte sub influența misticismului.

Timpul liber se petrecea obișnuit în discuții cotidiene și petreceri. În după amiezile călduroase se strângeau ciopor pe marginea șanțului, unde de multe ori, ore întregi, își petreceau timpul informându-se reciproc cu noutățile la ordinea zilei, auzite sau citite; după cină se strângeau într-un răscruci de drumuri la danț.

Tot mai mare este numărul celor care an de an caută să cunoască mai multe și mai mult, să se califice într-o meserie sau să urmeze la cursurile cu și fără frecvență ridicându-și gradul de pregătire.

Numărul abonamentelor la reviste, ziare, periodice a crescut simțitor; sătenii sunt dornici să afle noutăți și se cultivă prin toate căile și mijloacele existente.

Clădirile noi capătă nuanțe care le apropie de clădirile urbane neetajate în care tinda este înlocuită cu sală sau verandă.

Se dă atenție mărită asistenței medicale. Mortalitatea infantilă a fost redusă la zero. Se face tot posibilul pentru a mări media de viață.

Cooperatorii, deși din an în an mai puțini, simt din ce în ce mai mult sprijinul acordat de stat în ușurarea muncilor agricole, în smulgerea cât mai multor roade pământului, și, prin aceasta, îmbunătățirea condițiilor de viață.

Mai buna gospodărire a fondului funciar și efectuarea muncilor la timp și de mai bună calitate a făcut ca producția să crească an de an, a făcut ca și venitul cooperatorilor, la fel, să crească.

Bugetul familial, în cele mai multe cazuri, prin creșterea numărului de muncitori în sânul fiecărei familii, cunoaște o urcare continuă.

Starea de avuție a crescut simțitor. Ea este în funcție de ocupația membrilor familiei. Veniturile cele mai mari le realizează familiile ai căror membri sunt muncitori.

Nu trebuie uitat că venitul real crește și el; cunoaște o creștere continuă prin asigurarea asistenței medicale, prin medicamentele ce se administrează gratuit, prin învățământul ce se desfășoară gratuit.

Creșterea veniturilor fiecărei familii se concretizează prin creșterea bunăstării. Se trăiește din ce în ce mai bine.

Confortul este în final problema care se frământă în prezent în cadrul majorității gospodăriilor. Se caută să se intre rând pe rând în posesia cât mai multor mijloace care caracterizează gradul înalt de civilizație în care a ajuns omenirea.

Ținând seama de resursele existente se urmărește conservarea tradiției populare, atât prin activitatea continuă cât și prin trecerea în spectacol public a marilor întâmplări ( nunți, botezuri ).

Azi în timpul liber, oamenii ascultă o muzică, vizionează programele T.V., citesc o carte, răsfoiesc un ziar sau o revistă, ba chiar fac mult sport și drumeții.Setea de cunoaștere, pregătirea pentru viață sunt atribute frecvent întâlnite în rândul localnicilor.

Urăsc războiul și lupta prin muncă pentru menținerea și consolidarea păcii.

Prin modul în care s-a dezvoltat economia celor două sate, decalajul dintre ele și mediul urban este mult diminuat.

CONCLUZII

1. Materialele de interes arheologic recoltate la sol și în timpul cercetărilor întreprinse în posesia cărora se găsește Școala Generală Șipotu, Gimnaziul Turburea și Muzeul județean Gorj, sunt mărturii care atestă că localnicii spațiului monografic asupra căruia m-am oprit, prin moșii și strămoșii lor, își deapănă o istorie veche, atât de veche ca și a neamului românesc.

2. Existența fragmentelor ceramice cu caracteristici specifice muncii la roata olarului, alături de aceste materiale, atât în punctele menționate cât și în alte puncte ale spațiului cercetat, confirmă cu tărie că viața în acest colț de țară a cunoscut continuitatea cu toate încercările prin care au trecut localnicii, na fost posibil niciodată crearea vreunui vid demografic local.

3. Faptul că s-au găsit fragmente ceramice cu caracteristici specifice secolelor înaintea erei noastre și în alte puncte, diferit de cele de la Săliște și Comoara unde într-adevăr erau condiții de desfășurare a unei vieți mai prielnice, celelalte fiind plasate departe de sursa de apă, mai la înălțime și fără îndoială în mijlocul codrului, suscită o întrebare legată de mobilul care ar fi putut determina fixarea lor și acolo. Nu cumva și în timpurile acestea viața socială să fi cunoscut refugiul ca și în timpul migrației popoarelor și prezenței turcești ?

4. Fondul funciar al acestui spațiu a cunoscut transformări continue în funcție de scopurile urmărite pe plan local și de stat. În 1892 suprafața arabilă cuprindea doar 50% din suprafața totală, în prezent ea ocupă peste 70%. Terenul arabil a continuat să crească în detrimentul pășunilor, fânețelor naturale ]și pădurilor care și-au restrâns întinderea. Se constată că se contribuie la mărirea terenului arabil prin trecerea terenurilor neproductive în rândul celor productive, așa cum s-a procedat cu multe terenuri cuprinse în spațiul viticol prin restrângerea spațiului locativ, prin o mai bună gospodărire a spațiului curților;se manifestă o grijă deosebită pentru ocrotirea și mărirea spațiului silvic prin plantări de arbuști de diferite esențe pe terenuri neproductive supuse erodării.

5. Faptul că în punctele Șipotu și Spahii au început lucrările de pregătire a terenurilor neproductive și slab productive, de deal, în vederea plantării viței de vie nobilă, scoate în relief că dezideratul cuprins în documentația privitoare la sistematizarea comunei Turburea prinde viață.

Prin aceasta, prin mărirea suprafeței arabile ce rezultă din sistematizarea comunei, prin sistemul de irigare din șesul Gilortului, prin crearea lacului în care s-a introdus pește, ca și prin acțiunea de bună gospodărire a terenului curții se înfăptuiește politica economică a statului nostru, se urmărește ridicarea continuă a nivelului de viață a localnicilor.

6. Desigur că o primă întrebare care se pune în legătură cu omul, legat de trecut, este aceea care cere să se explice de ce după decenii de existență pe aceste meleaguri a ajuns ca în 1835 să se numere doar 81 familii. Fără îndoială că acest fenomen social își găsește explicația în modul în care factorii sociali de competență au putut reuși să asigure dezvoltarea.

Curba mediei de viață cu 70 ani în urmă scoate în relief o ascensiune aproape regulată. Nu se pierde din vedere că ea pornește din 1908 de la 38 de ani și urcă în 1977 la 71 ani. Faptul că urcă în mod progresiv denotă că nu se poate stabili o evoluție de circumstanță; nu: ea este în strânsă legătură cu dezvoltarea medicinei, cu dezvoltarea bunăstării. Și dacă trasată spre prezent urcă, desigur proiectată în trecut nu poate lua înfățișarea unei linii descendente: modul de viață cu locuințe bordei, ineficacitatea medicinii populare, proasta îngrijire alimentară și vestimentară și molimele, la promovarea cărora și-au dat concursul menținerea în obscurantism, asuprirea străină, exploatarea și războaiele, iată factorii care au concurat la menținerea populației la nivel scăzut.

7. Din compararea datelor furnizate de recensământul din 1890 și din diferite alte surse, cu situațiile de fapt rezultate din cercetarea pe teren, rezultă că la 31 decembrie 1976 populația spațiului monografic ce a atins numărul de 1110 persoane, depășește pe cea din 1890 dar este sub nivelul celor înregistrate în anii 1909 ( 1133 locuitori ), 1912 ( 1155 locuitori ) și 1930 ( 1230 locuitori ); este chiar sub nivelul elei menționate în schița de sistematizare a comunei Turburea.

Când consemnăm și acesta pornim de la cele menționate în schița amintită în legătură cu populația satului Spahi; acesta avea în 1973 o populație de 450 persoane; trei ani mai târziu, la 31 dec. 1976 populația Spahiului număra numai 433 persoane. A avut loc un fenomen contrar așteptărilor, contrar planului de perspectivă privitor la evoluția demografică locală, cuprins în planul de sistematizare a comunei.

La fel s-a petrecut cu siguranță și în Șipot. Când consemnăm și aceasta pornim de la cele menționate în schița amintită. Nu se pot lua în considerare cele menționate privitor la satul Șipotu întrucât numărul populației dat în această sursă atât pentru anul 1966 cât și pentru anul 1973 este raportat la Șipotul nou delimitat, cu spațiul locuibil mărit spre nord așa cum este menționat în capitolul Administrația și deci numeri mărit.

Investigațiile făcute clarifică situația de fapt: actuala populație este produsul tuturor fenomenelor sociale ce au loc în actualul stadiu, rol primordial având plecările, venirile, natalitatea. Se constată că în cadrul familiilor din Șipot au fost născuți și mai sunt în viață 1668 de locuitori și că domiciliul stabil al unora dintre aceștia depășește actualele limite ale spațiului natal, întinzându-se pe o mare rază de răspândire în toată țara și polarizând, în afara spațiului monografic, mai cu seamă în București, Craiova și Tg.Jiu.

Se mai constată că acest număr este produsul populației băștinașe a populației care prin moșii ei a devenit „de baștină” ca și a celei „venite” din alte colțuri de țară și în special din satele componente ale comunei și din comunele vecine.

Făcând bilanțul celor ce au venit și și-au fixat domiciliul stabil în spațiul acesta și a celor ce și-au fixat domiciliul în afara lui, fiind socotiți „plecați” depășește cu 338 pe acela al veniților: au venit 220 și au plecat 558; și se menționează faptul că la plecați s-a avut în vedere numai persoanele fizice născute local nu și descendenții surveniți pe parcurs.

Aceste două fenomene explică în parte, în cea mai mare parte, de ce populația locală nu a stins indicele de creștere prevăzut în planul de dezvoltare demografică menționat, de ce în loc să se asiste, așa cum era de așteptat, la o creștere a populației se asistă la reversul acestui fenomen.

Culegerile statistice enumerate scot în relief o creștere a numărului populației relativ înceată, dar totuși o creștere, până în anul 1973 când echilibrul dintre veniți și plecați singurul care ar mai fi putut menține populația la același nivel, se pierde;numărul mare al plecaților depășește pe acela al veniților și are loc fenomenul de diminuare a populației stabile.

Se constată că plecarea din rândul populației stabile este un efect al dezvoltării industriei al dezvoltării economice în general. Ea începe imediat după primul război mondial și se accentuează după cel de-al doilea. Toți cei plecați sunt împinși de găsirea locului de muncă, de găsirea unei noi surse de existență, cele existente în locul de naștere fiind de cele mai multe ori insuficiente și uneori în neputință de a satisface exigența dorințelor și aspirațiilor conform pregătirii dobândite în viață.

8. Un rol important în diminuarea populației l-a avut și natalitatea.

Începând cu anul 1908 timp de două trei decenii natalitatea este în creștere. Faptul acesta a influențat pozitiv creșterea populației ceea ce consemnează și statistica:1133 locuitori în 1909, 1230 locuitori în 1930. Urmează după aceasta declinul, ajungându-se de la numărul mediu de 442 născuți în 10 ani între 1928 –1937 la numărul mediu de 151 născuți în 10 ani între 1958-1967; și desigur aceasta a influențat descreșterea populației care a ajuns în pragul anului 1977 să fie sub nivelul anului 1909.

În 1890 revine, luând de bază copii recenzați până la un an, un copil născut la un număr statistic de 5,15 familii, pe când în 1977 un copil la 16,25 familii.

Care sunt cauzele reducerii an de an a natalității:în primul rând producerea dezechilibrului între veniți și plecați prin creșterea an de an a numărului celor plecați; în al doilea rând se constată că dezvoltarea medicinei a produs o mutație în ceea ce privește concepția privitoare la nașteri.De unde în trecut din teama de,,păcat” și teama de moarte se făceau atâția copii „câți da Dumnezeu”, căci nu se știa câți vor rămâne în viață medicina populară ne putând întâmpina și trata molimele, azi,datorită progreselor în medicina umană nu se concepe să se crească mai mult de 1-2 copii știindu-se că existența lor poate fi asigurată în caz de îmbolnăvire.

Considerentele acestea au făcut ca natalitatea de la 41 născuți în 1890 să scadă la 24 în 1976. Este de remarcat faptul că această scădere are loc în condițiile în care mortalitatea infantilă a scăzut de la 80 în 1918-1927 până la zero în cei mai mulți ani, în prezent până; 3 morți între 1958-1967 și tot trei între 1968-1977.Scăderea mortalității infantile factor de progres în domeniul creșterii populației, a contribuit la ameliorarea fenomenului de diminuare a populației dar nu și la eliminarea diminuării.

9. Întrucât fenomenul de absorbție a forțelor de muncă din unele medii sătești încă se va menține, conform planurilor de perspectivă ale economiei naționale, până se va ajunge ca activul clasei muncitoare să reprezinte peste 70% din activul de muncă al țării, este de așteptat ca plecarea în rândul populației locale să nu cunoască stavila; ea se va produce însă la limita disponibilului, în măsura în care solicitarea forței de muncă din parte tuturor întreprinderilor locale nu va putea satisface întreaga ofertă a forțelor de muncă plămădită în limita spațiului monografic.

10. Pentru ca fenomenul de plecare să cunoască încetinirea și oprirea în mod natural, va fi necesar să se ia măsuri din timp de creare a noi întreprinderi, de orientare și pregătire profesională a tineretului după profilul activităților productive din comună și comunele mai învecinate aceste măsuri vor contribui la reducerea navetiștilor, la recondiționarea lui la menținerea și chiar creșterea actualului nivel al populației.

11. Fenomenele sociale amintite au dat naștere pe o anumită treaptă a actualelor generații la fenomenul de îmbătrânire a populației locale, la micșorarea efectivului școlar.

Ca urmare a măsurilor luate pentru asigurarea dezvoltării demografice în patria noastă, de asistă începând cu anul 1956 la o creștere a natalității, fenomen redat de surse.

Ancheta socială întreprinsă scoate în relief că amprenta fenomenului îmbătrânirii se manifestă cu deosebire în rândului activului agricol. Din analiza ocupației avute în cadrul gospodăriilor personale, din analiza gospodăriilor, se constată că în cadrul gospodăriilor formate numai din agricultori, 67 gospodării din 149, ceea ce reprezintă 45% din totalul gospodăriilor de agricultori, sunt formate numai din bătrâni;și în rândul acestora 19 formate numai dintr-o singură persoană.

Acest fenomen este o urmare a plecărilor amintite. Este vorba de bătrânii care nu s-au îndurat să plece la unul din copii, de bătrânii legați de gospodărie.

12. Fenomenul îmbătrânirii activului agricol iese în relief și din rezultatul anchetei în rândul activului agricol din satul Spahi.

Analiza vârstei celor decedați a scos în relief că medii de viață a crescut de la 14 ani în 1908 la 74 și 5 luni în 1975. De la 38 ani în intervalul 1908-1917 urcă treptat până la 71 ani în 1968-1977. 33. Pe de altă parte analiza mediei de vârstă scoate în relief că în timp ce în 1890 aceasta a fost de 36 ani și 6 luni.

Aceasta se datorează creșterii longevității, efect al ansamblului de măsuri luate pe linie de stat pentru îmbunătățirea condițiilor de viață:dacă în 1890 numai 15 persoane au depășit vârsta de 70 ani, în 1976 au depășit-o 110 persoane, 6 dintre ele atingând chiar vârsta de 90 ani.

14. Urmărind curba căsătoriilor se observă că în 1937 numărul lor indica un declin. Între 1948-1957 se revine la nivelul celor din 1918-1927 dar după aceasta se înregistrează un declin.

Ancheta socială a scos în relief existența a 8 divorțuri în rândul populației În rândul cauzelor care au dus la divorțuri predomină neînțelegerea și nepotrivirea de caracter;sunt cazuri ivite după 1967 În ultimii 10 ani, numărul s-a redus la 0. Aceasta denotă mai multă rațiune mai multă responsabilitate față de marele pas făcut în viață:căsătoria.

15. În ceea ce privește agricultura, prin plecări, prin trecerea marii majorități a bărbaților în alte sectoare de muncă se constată că a rămas mai mult pe seama femeilor: două treimi din activul agricol este format numai din femei.

16. Culegerile la munca prestată scot în relief că numărul activului care lucrează a scăzut an de an. Cu toate acestea producția cunoaște o creștere.

Cercetând arhiva se poate scoate în relief că între planificarea necesarului normelor de lucru pe ansamblu și efectuarea acestora există în general un decalaj destul de mare de norme:

în 1962 din 105 675 norme planificate s-au realizat 45 738

în 1963 din 86 875 ……………………………. 79 100

în 1964 88 784 …………………………….. 50 643

în 1965 din 68 730 …………………………….. 47 967

în 1966 din 86 081 …………………………….. 63 563.

Aceasta nu înseamnă că nu au fost suficiente forțe de muncă. Acest decalaj se explică prin faptul că nu s-a folosit toată forța de muncă; în stadiul acela cu toate plecările efectuate în rândul țărănimii existau rezerve de muncă și minimul de norme de lucru până în 1977 a fost sub 100 pentru marea majoritate a activilor care activau manual la întreținerea culturilor.

În legătură cu forța de muncă, ancheta socială efectuată în satul Spahii, scoate în relief că din numărul de 99 activi între care se află și 16 cu prelungirea activității agricole peste limita de vârsta a pensionării, doar 10 au atins și depășit minimul amintit. Din 118 activi, excluzând pe cei 9 muncitori ar fi trebuit să se afle în producție 109 persoane care să contribuie la întreținerea culturilor; dintre aceștia doar 83 au înțeles să se încadreze în muncă.

La 109 persoane ar fi trebuit să rezulte un număr de cel puțin 10 900 norme. N-au fost prestate decât pe jumătate datorită faptului că un număr de 26 persoane n-au prestat nici un fel de muncă productivă iar marea majoritate a celor care au prestat munci au avut sub 30 norme de persoană.

Cele menționate reliefează că și la această dată exista o rezervă de forță de muncă.

17. În cadrul zootehniei se asistă la o creștere a numărului de animale în sectorul cooperatist și la o scădere a lui în sectorul individual. Însumarea animalelor apropie la bovine, cabaline și porcine pe cea din anul 1962, o egalează la albine și o depășește la ovine și caprine. Era o datorie patriotică ca până la ridicarea sectorului zootehnic socialist în stadiul de a putea în orice condiții să asigure cu carne piața să sprijine asigurarea fondului de stat.

18. În procesul producției se simte cum se realizează integrarea industrie –agricultură, punct marcant în economie, prin creșterea rolului mașinilor agricole în obținerea producției prin mărirea gradului de cointeresare a mecanizatorilor.

19. Îmbunătățiri funciare s-au făcut și se vor face. Problema care se pune este ca aceste îmbunătățiri să se întrețină astfel încât să asigure atingerea în permanență a înălțimii producției proiectate.

20. Îmbunătățirile funciare ca și producția au fost și sunt realizate de om și pentru om; sunt produsul muncii populației locale sprijinită în permanență de puterea locală de stat. A lăsat amprenta în tot ceea ce se găsește profilat în prezent și tot ea își va arăta iscusința prin ce va profila în viitor.

Munca în acord global a fost o muncă ce a interesat dar pe parcursul dezvoltării agricole se vor găsi și alte forme de muncă ce vor duce la ridicarea bunăstării.

21. În ceea ce privește învățământul, întrucât zona construibilă de locuințe pentru circumscripția școlară Șipotu s-a redus numai la spațiul cuprins între magazinul mixt și extremitatea ei nordică, spațiul în care populația se va îndeși în viitor, școala generală și grădinița rămânând în afara lui și la o distanță de 1,5 km față de spațiul în care va pulsa mai intens viața, pentru a veni în sprijinul copiilor de grădiniță se impune să se aibă în vedere crearea unei grădinițe și la Șipot.

Întrucât în prezent sunt rezerve de brațe de muncă în domeniul agriculturii, în rândul femeilor nu se pune problema creării unei creșe. Pe măsură ce numărul normelor va crește, ca efect al dezvoltării mecanizării, și cultura viței de vie se va extinde, această necesitate va deveni evidentă.

Problema școlarizării copiilor din clasele I-IV de la Școala generală Șipotu care, practic, peste 40-50 ani va rămâne izolată de masa de oameni ai muncii, la fel va trebui să fie rezolvată la timpul oportun.

Pregătirea pentru viață continuă să se manifeste și în rândul vârstnicilor. Viața trepidantă ce pulsează în toate ramurile de activitate impune o împrospătare a cunoștințelor cu tot ceea ce geniul uman dă la iveală: activii de bază se policalifică activii de servire fac cursuri de reciclare; continuă să se învețe.

Se asistă la diminuarea diferențierii la munca fizică și cea intelectuală;generalizarea învățământului la 10 ani are un deosebit aport în atingerea acestui țel Primii intelectuali ai acestor sate au fost învățătorii care, excluzând pe cei încadrați prin recomandare au avut la bază gimnaziul și școala normală, școli a căror programă era mai puțin pretențioasă decât a elevilor din clasa a VIII-a a școlilor generale de azi.Raportul dintre persoanele cu pregătire intelectuală care investesc mai multă gândire în tot ce fac și cele care lucrează mai mult fizic este de 1/3.

22. În ceea ce privește nivelul de viață se constată că nu mai există diferențieri așa mari, ca în trecut, de la o gospodărie la alta. Azi cine muncește are tot strictul necesar potrivit aspirațiilor sale mereu crescânde, potrivit posibilităților sale la fel crescânde.

Sunt puține familii care să nu aibă pe cineva în afara muncii pe ogoare și acestea sunt formate în mare parte numai din bătrâni: bătrânii care nu se îndură să-și părăsească agoniseala pentru a trage la unul din copiii plecați pe alte meleaguri în câmpul muncii, bătrâni legați de glie, spre continuitatea neamului.

Un studiu al opțiunilor făcute în anul 1974, legat de orientarea profesională, în rândul elevilor, scoate în relief o opinie care fără îndoială este opinia părinților reliefată prin răspunsul la întrebarea „ce vrei să fii în viață”. Din totalul de 62 elevi, 34 și-au manifestat dorința de alucra în domeniul industriei,5 ca ofițeri, 4 în domeniul construcțiilor, 15 în domeniul sănătății și învățământului și numai 4 în domeniul agriculturii ca ingineri agronomi. Se luptă pentru perfecționarea integrării agricultură- industrie. Se va ajunge la o agricultură modernă.

23. Trebuie să mă opresc și asupra unui aspect ce are tangență cu practica medicinii populare și anume descântecul, a cărui soartă a fost pecetluită datorită dezvoltării medicinii pornind de la ipoteza că practica socială a servit pe parcurs societății, contribuind în felul acesta la dezvoltarea.

Se cunoaște că în domeniul acupuncturii, se folosește în tratarea durerilor de cap de natură nevralgică, cu succes vădit, punctarea nervului ce are legătură cu zona dureroasă, punctare ce se face cu degetele.Constatarea că acupunctura își găsește corespondentul în descântecul de deochi prin trasul acela empiric a suscitat interesul de a căuta dacă nu cumva există o asemenea corespondență și în ceea ce privește restul practicii descântecului.

Din sondajul făcut s-a putut desprinde că nu toate descântătoarele au avut succese și aceasta pentru că se avea de-a face cu medii diferite; voința dusă până la transpunere, devenită mesaj care joacă un rol important în practica descântecului. Au fost și cazuri de aprecieri la adresa descântătoarelor: „parcă mi-a luat cu mâna”.

Omul va ajunge să comunice cu mașina pe baza bio undelor, în stadiul în care mașina va fi ceea ce este pentru hipnotizor un mediu bun.

24. Acum când concepția materialistă despre lume și viață pătrunde în masa de oameni ai muncii din ce în ce mai cuprinzător, când amprenta noii culturi se resimte în toate manifestările vieții, când are loc procesul de formare a noii conștiințe, se asistă la revenirea unui obicei de iarnă: vicleiul.

Vicleiul a fost pe plan local prima formă de manifestare a teatrului de păpuși, creat deopotrivă pentru toate vârstele. Am găsit de cuviință că merită să-l culegem având în vedere că este o creație a trecutului și cum tot ce e legat de viață, de trecut, interesează, așa cum interesează atâtea perle ale geniului uman, cel puțin pe o anumită treaptă și sub un anumit aspect: la timpul lui a satisfăcut setea de viață, de lumesc.

Jocul păpușilor se desfășura pe un fundal coral, în mare parte mistic, legat de nașterea divinizată. Misticismul era lăsat în umbră.

25. Folclorul cules scoate în relief viața din trecut, în tot ansamblul ei; unele elucidări transpuse în legendă privitor la denumirea satelor componente ale comunei Șipot; cu aspirații spre mai bine și luptă în vederea realizării lor; cu practicile ei impregnate de misticism, căutări de completare a medicinii populare care nu cunoștea rezultate vădite; cu obiceiurile legate de naștere, căsătorie și moarte; cu simțămintele ei legate de mersul vremii și al recoltei.

26. Pământul acesta, acest colțișor de țară căruia prin obișnuință transmisă din generație în generație i s-a zis de către localnici Șipot și Spahii, prin tot ceea ce i s-a putut smulge pe linie arheologică, prin tot ce a putut fi scos la iveală din rândul filelor prăfuite de vreme capătă noi dimensiuni; prin toate acestea privite de la înălțimea parametrilor actuali, se menține trează conștiința etnicului și se impulsionează acțiunea de făurire a mărețelor planuri de dezvoltare care vor apropia din ce în ce mai mult spațiul locuibil de stadiul urbanistic.

27. Planul de perspectivă al dezvoltării în comuna Turburea vizează înlăturarea completă a deosebirilor ce există între această localitate și oraș. El are în atenție spațiul locuibil. Acesta se va reduce pentru comuna Șipot doar la spațiul din Șipotul propriu zis de la magazinul mixt spre nord și numai în jurul șoselei județene.

Întocmit pe baza științifică, menționează necesitatea interzicerii construirii de noi locuințe în afara spațiului amintit și redarea vechiului spațiu locuit, devenit de acum disponibil, agriculturii.

Nu se pune problema unei strămutări impuse. Locuitorii vizați de interzicerea amintită vor înțelege avantajele de care se vor bucura construindu-și case în limita spațiului locuibil și vor părăsi neforțați vechile vetre. Ultima strămutare, pornită din timpul lui Al. I.Cuza s-a definitivat către sfârșitul secolului XIX, odată cu stingerea din viață a ultimului locuitor din Oacheșu.

Este prevăzut ca Turburea să devină în curând oraș. Urbanizarea este accelerată de extinderea parcurilor, de construirea a 2-3 blocuri.

În planurile de perspectivă ale dezvoltării comunei Turburea se are în vedere și agricultura. În ceea ce privește legumicultura se vor extinde suprafețele atât în Șipot cât și în Spahii până la 90 ha. Se extinde și plantarea viei până la 174 ha în Șipot și Spahii. În final prin plantările ce vor avea loc în satul Poiana, podgoria se va ridica la 325 ha.

Se prevede ca an de an producția cerealieră să urce depășind 5000 kg boabe de porumb și 2500 kg grâu la ha.

Toate realizările obținute în prezent cât și cele ce se vor obține în viitor au contribuit și vor contribui din plin la ridicarea nivelului de viață al localnicilor.

Se muncește în masă la ridicarea din temelii a orașului, prin mărirea parcului de sonde, prin reliefarea întreprinderilor industriale, prin ridicarea blocurilor și a tuturor instituțiilor, prin dezvoltarea plantației de vie altoită care-și trage seva din pământul presărat cu urme ale strămoșilor noștri.

BIBLIOGRAFIE

1. Anuarul Administrațiunea Casei Bisericii județului Gorj, București, 1909.

2. Arhivele Școlii primare Șipotu – Procesul verbal de înființarea Casei de Educație Națională, 10 iulie 1921.

3. Arhivele statului, inventar 13; Școala primară de băieți Târgu-Jiu.

4. Arhivele Școlii primare Turburea – adresa nr. 38, din 24 februarie 1931.

5. Calendarul Gorjului, 1925. Articolul: Istoricul Gorjului.

6. Dame, Frederich – Recensământul copiilor de vârstă școlară, București, 1894.

7. Diaconescu, Ion – manuscris Micromonografia satului Șipot.

8. Delimitări. Caiet pentru delimitarea moșiei Șipotu, 1864.

9. Idem – Proces verbal, 1864, 15 decembrie.

10. Frunzescu, Dimitrie – Dicționarul tipografic și statistic al României, București, 1872.

11. Gherghe, Petre – Consemnări arheologice, decembrie 1975.

12. Gazeta Gorjului, 1974, 7 decembrie – articolul Descoperire dacică.

13. Harta administrativă din anul 1835 a Țărilor Române

14. Istoricul Eparhiei Râmnicului Noul Severin, 1906.

15. Iorga, Nicolae – Istoria românilor, vol. IV, București, 1936-1939.

16. Lahovari, G. I. – Marele dicționar geografic al României, 1902.

17. Năsturel, Ion – Dicționarul geografic, 1892.

18. Registrele primăriei Turburea: căsătoriți, divorțați.

19. Recensământul general al populației României, 1930, 29 decembrie.

20. Situație în cadrul C. A. P. la nivelul celor trei sate.

21. Schiță de sistematizare a comunei Turburea, jud. Gorj, proiect nr. 13992.

22. Situațiile școlare din anii școlari din anii 1922-1923 și 1924-1925.

23. Stoicescu, Nicolae – Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România. Țara Românească, vol. II, editată de Mitropolia Oltenia, 1970.

24. Ștefulescu, Alexandru – Mănăstirea Polovragi, 1906.

25. Ștefulescu, Alexandru – Geografia județului Gorj.

26. Școala primară Șipotu: Activitatea desfășurată în cursul anului școlar 1927-1928 de corpul didactic.

27. Școala primară Șipotu – Parohia Groșerea, către dirigintele școlii primare Șipotu.

28. Tabel statistic cu elementele populației din comuna Șipotu plasa Gilortul, 1890.

ANEXE

1. Document datând din 1402, după martie 1945, septembrie 15.

2. Document datând din 1577, 8 mai, București.

3. Document datând din 1583, 15 mai, București.

4. Document datând din 1601 – 1625, localizare probabilă.

5. Document datând din 1603, 27 mai, Târgoviște.

6. Document datând din 1619, noiembrie.

7. Document datând din 1622, aprilie.

8. Document datând din 1584, 5 mai.

9. Document datând din 1622, 21 aprilie.

10. Document datând din 1644, 20 mai.

11. Document datând din 1659, 2 decembrie.

12. Document datând din 1669, 4 februarie.

13. Document datând din 1694, 8 mai.

14. Document datând din 1634, 10 august.

15. Document datând din 1704 și 1705.

16. Document datând din 1724, 16 aprilie.

17. Document datând din 1724, 15 mai.

18. Document datând din 1819, 17 martie.

19. Document datând din 1819, 10 aprilie.

20. Document datând din 1837.

21. Document: Divanul civil din Craiova.

22. Document: Judecătoria jud. Dolj, secția II.

23. Așezământul Mănăstirii Polovraci:

Inventar de documente relative la moșia Șipotul:

a. 1620, 15 aprilie.

b. 1722, 17 martie.

c. 1712, 6 iulie.

d. 1712, 8 iunie.

e. 1716, 15 iulie.

f. 1786, 28 martie.

g. 1734, 12 decembrie.

h. 1838, 30 septembrie.

i. 1838, 21 ianuarie.

j. Înaltul Divan secția I.

k. Act de aducere la îndeplinire.

24. Lista boierilor de neam, 1844.

25. Recensământul populației din 1890.

26. Documente privind problema țărănească în primele 2 decenii ale secolului XX, vol. I, 1900-1901.

27. Cadre didactice recomandate și cu pregătire medie până în 1919.

28. Extrase din dinamica școlarizării în timpul noii orânduiri.

29. Dinamica funcționării în învățământ după primul război mondial.

30. Dinamica alfabetizării.

31. Din difuzarea cărții prin bibliotecile publice.

32. Dinamica bibliotecilor personale.

33. Populația: a. stabilă; b. activă; c. întreținuți; d. pensionari.

34. Populația activă în alte sectoare în cadrul comunei.

35. Populația activă – muncitori.

36. Distribuirea gospodăriilor.

37. Producția vegetală.

38. Gruparea cooperatorilor care au lucrat după venit.

39. Din dotația brigăzii de mașini agricole.

40. Școlarizarea vârstnicilor existenți.

41. Starea de avuție în 1892.

42. Din avutia localnicilor din Spahii la 31 decembrie 1977.

43.Creșterea animalelor în sectorul individual.

44. Dinamica construcțiilor.

45. Schița teritoriului Șipotu și Spahii cu indicarea punctelor ceramice.

46. Planul moșiei Șipotu în prigonirea ce au moșnenii șipoteni cu Sf. Mănăstire Polovragi.

47. Planul moșiei Câineștilor.

48. Planul terenului destinat a se vinde din moșia satului Șipotului.

49. Planul cu delimitări.

CUPRINS