Monografia Bisericii “sf. Stelian – Lucaci „

MONOGRAFIA

BISERICII “SF. STELIAN – LUCACI „

C U P R I N S

BISERICA DIN MAHALAUA LUCACIULUI

ISTORICUL BISERICII LUCACI

PICTURA BISERICII

PODOABE ȘI CĂRȚI

ACTIVITĂȚI CULTURALE

SFÂNTUL CUVIOS STELIAN

PROTOPSALTUL ANTON PANN

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

I. LUCRĂRI

II. STUDII ȘI REVISTE

ANEXE

I. SOCOTEALA

II. SOCOTEALA (CHELTUIALA)

III. POMELNICUL Sfintei Biserici Lucaci

IV. PLANURI BISERICĂ

BISERICA DIN MAHALAUA LUCACIULUI

Cândva, spre sfârșitul veacului al XVI-lea, pe înălțimea ce străjuia în părțile răsăritene ale luncii Dâmboviței Cetatea domnească a Bucureștilor, era via domnească – desfășurată pe aproape 5 hectare (“O hotarnică tîrzie, din 15 octombrie 1848, dar care se întemeiază pe un hrisov din 1752, dă dimensiunile terenului acestei vii: la capătul de miazăzi ea avea o lățime de 52 de stînjeni Șerban Vodă, la capătul de miazănoapte de 65, iar lungimea era, spre apus, de 181 de stînjeni, iar spre răsărit de 192. Avea deci o suprafață de circa 4 hectare și un sfert și venea, pe vremea cînd via exista încă, pînă „în dreptul ferestrei” actualei biserici Sf. Ioan de pe Bulevardul 1848, în marginea pieței”) – în mijlocul căreia care se ridicau: Mănăstirea și Crucea lui Stelea Spătarul, Casele Mănăstirii Dochiariu (“În 1593, februarie 3, Alexandru cel Rău întărește mănăstirii Dohiariu de la Muntele Athos o casă, cu locul ei, în București, „lîngă viia domniei-meale, înaintea cinstittei… cruci care o au făcut Stelea spătar”), Casele bolovănite ale lui Dan Vistierul (“Al doilea act a avut loc peste cîteva zile, cu prilejul sosirii în București, venind din Ungaria, unde ocupase cetatea Raab, a unui emir turc, însoțit de un detașament de peste două mii de oameni. Emirul, trăsese în casele vistieruui Dan, case solide, de piatră, și încăpătoare, situate, după tradiție, în porțiunea din oraș delimitată de Calea Călărași, Bulevardul Hristo Botev (fost al Domniței) și străzile Stelea și [Sf.] Mina. Mihai își avea reședința în palatul domnesc de la Radu Vodă, lîngă care se afla și tabăra transilvănenilor. Emirul, ai cărui ostași făcuseră tot felul de excese în oraș, bătîndu-și joc de femei și copii, încearcă să pună mîna prin vicleșug pe domn, dar nu izbutește; acesta, în schimb, atacă prin surprindere tabăra turcă și îi dă foc în cinci locuri; casele lui Dan vistierul sînt bombardate cu tunul, și emirul, împreună cu întregul său detașament, are soarta creditorilor; prada este foarte bogată: saci de aur, giuvaeruri, veșminte și odoare prețioase, multe din ele luate cu prilejul campaniei în Ungaria”), casele Doamnei Maria Brâncoveanu (dăruite de aceasta marelui comis Constantin Băleanu), (70 – Viner (=Sf. Vieri-Herasca), n. 362b; în 1728 casele Doamnei Maria Brâncoveanu (din mahalaua Aga Niții) erau deja ale lui Constantin Băleanu fost mare comis, învecinându-se cu locurile și casele “părintelui popii Calin protopopul din București”, ale Ilincăi Dărasca și ale lui Constantin Năsturel fost mare medelnicer , curțile boierilor Popești și Mogoșești-Bărcănești (din zona Jitniței/Jigniței Domnească = Hambarele domnești, de unde numele bisericii Sf. Nicolae-Jignița), Curtea lui Niță marele agă și ctitoria sa Biserica Sf. Vineri etc. Aceste edificii vor fi refăcute ori transformate în cursul veacului al XVII-lea de când datează aproape toate documentele în care sunt menționate (Harta orașului București în a doua jumătate a secolului al XVII-lea (reconstituire de P. Cernovodeanu și N. Vătămanu) – cu observația că Mahalaua Sf. Vineri (astfel notată) este eronat identificată cu o porțiune din oraș, aflată imediat la Est de Hanul Sf. Gheorghe (notat ca atare), de o parte și de alta a Uliței Tîrgului de Afară: Mah. Sf. Vineri trebuia identificată cu o parte din insulele urbane aflate la S de Tîrgul de Jos, la E de Mahalaua Căldărarilor și imediat la V de Mahalaua Oltenilor).

În marginea răsăriteană se ridica o bisericuță din lemn, loc de închinare pentru o parte din locuitorii din preajmă. Ceea este interesant este că și vechile biserici Olteni (prima atestare la 8 Febr. 1696); (din care reiese vechimea mahalalelor Olteni și Tabacii Noi: „† Carte a boiarinului domnii meale Alexandru biv vel postelnic și feciorii lui ce-i va da Dumnezeu. Ca să fie lui un loc de casă de aici în orașul domnii meale, în București, în mahalaoa ce să chiamă a Oltenilor, pre lângă locul Radului tabacul, în lung spre bisearică, stânjini 29 și în lat, din locul Radului tabacul, pre lângă uliță, în jos până în ceaialaltă uliță ce mearge spre bisearica Tabacilor, stânjini 22. Și de acolea, să alătură cu ulița care mearge la băcănie, până în gardul lui Iane copilul, fratele lui Neculae, stânjini 30 .Și de acolea, în curmeziș, până în gardul lui Stroe tabacul, stânjini 18, care să fac înpreună, peste tot stânjini [loc liber]. Pentru că aces loc de casă, ce scrie mai sus, fiind loc domnesc și mai denainte vreame, s-au fost pus [P]opa Negre de au făcut casă pre acest loc domnesc. Iar după aceea, când au fost în zilele lui Gligorie Vodă, au fost vândut [P]opa Negre casa lui ce au fost făcut pre acest loc domnesc, Udrii șufariu. Și neputând Udrea șufarul căuta dă aciastă casă, fiind și el la lipsă, au lăsat casa de s-au stricat și s-au dorovăit, făr de cât numai ce au rămas numai locul domnesc, făr de nici o stăpânire […]” –1. Alexandru fost mare postelnic ar putea fi identic cu Alexandru Alexeanu zis și Ghiormescul, soțul Maricăi, fiica lui Radu vornicul Șintescul-Popescul (nepoata de soră a Doamnei Elina a lui Matei Basarab) și apoi cu Stanca jupânița; dar, cum ar fi murit ante 1695 Iun.; este posibil să fie identificat cu Alexandru Balasache Muselim, ceauș za aprozi în 1718 Aug.; † 1726 Febr. 17 ( p. 109, n. 3), însurat cu Florica Bengescu. Această ultimă variantă este întărită de prezența unui mare pomelnic al lui Alixandrache Ciauș între pomelnicile copiate în Condica Mitropoliei, ms. 745. Biserica Tabacilor era cea din Mahalaua Tabacilor cea nouă, înființată prin hrisov domnesc, între 1668 Mar.1 și 1674 Iun. 12, prin mutarea tuturor tăbăcarilor din enoriile Sărindar, Sf. Ioan cel Mare, Zlătari și Sf. Nicolae-Mihai Vodă; actuala biserică parohială Sfinții Împărați Constantin și Elena datează din 1763-1765 Sept. 15 (pisanie), fiind ctitorită pe locul unui schit de lemn, cunoscut dintr-o însemnare a unui †Bunea erei 1642 ?, poate identic cu Bunea erei din pomelnicul bisericii. Mahalaua Tabacilor veche era cuprinsă între Mah. Scorțarului, Dâmbovița și M-rea Sărindar. Popa Negre, deocamdată nu știm cine ar putea fi; (mahalaua Oltenilor, 1696).), precum și aceea de lângă Jitnița Domnească (întâia oară menționată la 14 Iunie 1654: “biserica Jitniței”; numită și: „bisearica din mahalaua Fierăscului”, “mahalaua Popescului”, „biserica Popescu ot jicniță”) ar fi fost din lemn și ar fi avut hramul Sf. Nicolae. Așa cum menționează o tradiție locală, transmisă, în veacul al XlX-lea, de unul dintre ostenitorii și slujitorii bisericești, ctitorul bisericuței din lemn cu hramul Sf. Nicolae-Lucaci, ar fi fost, prin veacul al XVII-lea, un oarecare Lucaci sau Lucache, al cărui nume ar fi fost dat bisericuței pe care el a ctitorit-o, de unde s-a tras numele mahalalei Lucaciului. Pe de altă parte, enoria Lucaci a mai purtat cel puțin încă două denumiri: „Mahalaua Protopopul” sau „a Protopopului” și “Mahalaua Totoescului”, reamintite atât de preotul Nițișor Cazacu, cât și de istoricul Constantin C. Giurescu care era nesigur asupra identificării personajului numit Totoescu:

“Păuna [văduva lui Gheorghiță Totoescu căpitan de cazaci za Târgoviște] a fost înmormântată la Mitropolia din Târgoviște, deoarece soțul ei era poate originar de acolo, sau meseria îl obliga să locuiască în vechea capitală a Țării Romînești [sic!]. Grație unui act din 25 octombrie 1708, cunoaștem și unde avea casa, și anume «lîngă locul popii lui Neagoe în mahalaua Sf. Nicolae, din ulicioara care merge spre șanț în jos pînă în locul popii lui Neagoe» . El face schimb cu Mihai Bărbătescu, luînd un loc «în tîrgul de jos… pe lîngă locul lui Lazăr Cocoș și al lui Ion Răspopul». De la numele său de familie, Totoescu – Tutescu – s-a numit și biserica, după cum reiese din unele documente din sec. XVIII, dar acest nume îl purta și mahalaua Lucaci.

La 1721, atât Chița portăreasa, cât și Gheoorghe Totoescu, erau morți, fiind îngropați în biserica zidită de ei, iar un act din 24 Mai 1721 vorbește despre o pivniță de piatră din București și moșia Roșu a nepoților Chiței portăresei.

“Mahalalei Lucaci, amintită într-o diată inedită din 15 septembrie 1754 și trecută cu 62 de case în 1798, i s-a zis, în secolul al XVIII-lea, mahalaua Totoescului; într-o condică din 1806 găsim echivalența: „în mahalaua Totoescului, ce-i zice acum Lucaci”. Cine va fi fost acest Totoescu – boier, negustor sau meșteșugar – nu știm, după cum nu știm nici cine a fost Lucaci, al cărui nume îl poartă până azi biserica”.

„O hotarnică inedită din 10 martie 1764 a unui loc al Mitropoliei arată că el se găsea „în mahalaua Totesculu, în ulița cea mare a Podului Vergului”. Acest Pod al Vergului, corespunzînd actualei Căi a Călărașilor, era podit […]” – ambele în cap. „Mahalale, cartiere, microraioane, “poduri” și poduri. Ulițe, străzi, bulevarde și magistrale. Târguri, oboare, maidane și piețe”,

Pentru ca în capitolul „Bucureștii, mare centru economic și cultural în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea”, să precizeze cine a rectitorit biserica Sf. Nicolae-Jignița:

“Dintre ostași, Gheorghe Totoescul, căpitanul de lefegii, ridică împreună cu soacră-sa, jupîneasa „Chița Portăreasa”, în 1711 sau 1712 – data 7220 „de la zidirea lumii” poate să însemne amîndoi acești ani – biserica Sf. Nicolae din mahalaua Jitniței, adică din mahalaua unde au fost, odinioară, magaziile de grîne ale domniei […]”

O a treia enorie, a bisericii Sfântului Ștefan (de pe actuala Cale a Călărașilor), se mai numea și Mahalaua Totoescului. Este foarte probabil ca locul de casă de pe Podul Vergului (citat de noi mai sus), să fie, de fapt, la limita dintre mahalalele Lucaci și Sf. Ștefan – respectiv, aceea amintită de către Constantin C. Giurescu.

În ceea ce privește Mahalaua Protopopului, această denumire dublează alte două nume de mahalale – exact ca și în cazurile citate mai sus. Astfel, atât Mahalaua Oltenilor, cât și a Jitniței (Popescului), au purtat denumirea de Mahalaua Protopopului. Numele i se trage de la preotul Călin, parohul bisericii Sf. Nicolae-Jitnița, Protopop al Bucureștilor, atestat cu această ascultare eclesiastică începând cu anul 1708 Mai 10, apoi la datele următoare: 1718 (f. lună și zi), 1722 Mar. 17, 1723 Ian. 21 și 23, 1728 Mai 1, 1724 Iun. 1, 1732 Febr. 22 și 28 .

Noua mahala Lucaci se afla despărțită de aceea mai veche a Mănăstirii lui Stelea, ca și de aceea „a lui Aga Niță“ (mai târziu „Sfânta Vineri") de pârâul Bucureștioara, ale cărei ape line și tulburi curgeau, prin două brațe, amintite de Pappasoglu că s-ar fi desprins din albia principală, undeva, lângă Biserica cu Sfinți, la Cișmeaua Seacă (VII): un braț “trecînd prin fața Bărăției, ar fi pus în mișcare o moară, după care se vărsa în Dîmbovița la „gura pieței”, la colțul de jos al Curții Vechi sau, cum ar veni astăzi, prin apropierea bisericii Sf. Ioan din Bulevardul 1848”. Celălalt braț, răsăritean ”traversa Podul Tîrgului de Afară pe la colțul străzii Radu Calomfirescu (VIII).

De aici cobora repejor la vale, prin fața casei Băltărețu (IX), situată între Stelea și strada Sf. Mina, și care odinioară era cea mai mare clădire din acea parte a orașului.

Cotind spre răsărit, gîrla traversa actuala Cale a Călărașilor (X), trecea prin dosul bisericii Udricani (XI), traversa strada Olteni și se angaja pe traseul străzii Haiduc[ul] Bujor, numită altădată a Corbului (XII), pentru ca, în sfîrșit, tăind la vale pe ulița dinaintea bisericii Popescului, din Calea Văcăreștilor (XIII), să se azvîrle prin actuala stradă Pitagora,povîrnită ca o adevărată albie de rîu repede, în Dîmbovița, așilor (X), trecea prin dosul bisericii Udricani (XI), traversa strada Olteni și se angaja pe traseul străzii Haiduc[ul] Bujor, numită altădată a Corbului (XII), pentru ca, în sfîrșit, tăind la vale pe ulița dinaintea bisericii Popescului, din Calea Văcăreștilor (XIII), să se azvîrle prin actuala stradă Pitagora,povîrnită ca o adevărată albie de rîu repede, în Dîmbovița, cam în fața mănăstirii Radu vodă (XIV). Nici un vechi plan al Bucureștilor nu arată traseul Bucureștioarei. Singur acela al lui Ferdinand Ernst, de la finele secolului al XVIII-lea, menționează capătul de la vărsare al gîrliței Bucureștioara, înfățișată de noi acum pentru prima oară în întregime”.

În afara celor menționate mai sus, ar mai fi de adăugat următoarele:

biserica și mahalaua Jitniței se mai numeau și „biserica din mahalaua Fierăscului” (1724 Mai 28),

boierii Popești, care și-au avut casele în preajma bisericilor Sf. Nicolae-Jignița și Sf. Nicolae-Udricani (“Din ‘Țigănia Herăscului”) , își aveau “temeiul” (moșia principală) în satul Popeștii-Români, din care, cu timpul, s-au desprins trupurile Popeștii-Vasilați, Popeștii-Gălbina, precum și, Lămoteștii, toate în județul Ilfov. Acești boieri “se trag din cunoscutul personaj din veacul al XVII-lea, ajuns la mari dregătorii, Radu din Șintești și din Popești, a cărui soră, Sofia, am văzut mai sus că este mama ctitorului bisericii din Popeștii-Romîni și bunica cronicarului Radu Popescu. Ramura acestora din urmă și aceea a boierilor întâlniți ca proprietari la Popești-Gălbinași sînt prin urmare înrudite, înaintașii lor comuni putînd fi urmăriți, cu moșii la sud-est de București, pînă în veacul al XVI-lea. Nu este exclus chiar ca cele două sate Popești să se fi aflat la un moment dat pe un singur trup de moșie. Repetăm că nu există nici o legătură între acest vechi și mare neam de boieri ilfoveni, după care s-a numit «mahalaua Popescului» din Capitală, pe de o parte, și neamul mult mai nou al lui Antonie Vodă, pe de altă parte: neam al cărui începător se știe că este tatăl acestuia, bogatul grec ridicat prin negustorie în ultimii ani ai veacului al XVI-lea și la începutul veacului următor, Mihai din Tîrgșor ”,

ambele ctitorii (bisericile Lucaci și Jignița), au fost clădite la o dată necunoscută, au fost grav afectate (probabil chiar distruse) de vitregiile vremurilor, iar în final, au fost reconstruite și rectitorite de către ctitori noi, alții decât urmașii imediați ai ctitorilor dintâi,

drumul care ducea de la Biserica Sf. Vineri, pe lângă Biserica Sf. Nicolae-Jignița (“a Popescului”, ”a Protopopului”, “a Totoescului”), la Popeștii-Români ai cronicarului Radu Popescul, era același cu Ulița Popescului, numită mai târziu Podul (Calea) Văcăreștilor,

se poate face o apropiere între prezența aici a acestei ramuri a boierilor Popești și așezarea unei alte ramuri a lor (a Doiceștilor sau Colțeștilor din Popești), nu departe, ci chiar “în coasta” Mănăstirii Sf. Gheorghe-Nou, fapt marcat până astăzi de două ctitorii, fondate pe temeliile primelor lăcașuri ale acestei ramuri: bisericile Trisfetitele-Colțea și Sf. Ilie-Hanu’ Colței.

ținând cont de aceste elemente (de distanța relativ apropiată dintre bisericile Jignița și Lucaci, ca și de identificarea, foarte probabilă, a lui Para logofătul cu Para logofătul de Vistierie, mai târziu vtori clucer, iar a Ilincăi cu Elina, sora lui Radu Șintescu-Popescu) s-ar putea avansa ipoteza ca biserica dintâi de pe locul celei numită, azi, Sf. Stelian-Lucaci, să fi fost o altă ctitorie a unei ramuri a boierilor Popești.

Pe malurile ei, istoricul bucureștean Ionescu Gion afirma că se aflau „scaunele pescarilor". În fața acestor două mahalale, pe malul celălalt al Dâmboviței, se ridicau, pe câte o culme de deal, maiestuoase pentru acea vreme, mânăstirea Sfânta Troiță rectitorită de către Domnitorul Radu Mihnea, pe temeliile ctitoriei bunicului său Alexandru Mircea-Vodă și mânăstirea Sfinților Împărați Constantin și Elena, ridicată de Domnitorul Constantin Șerban Cârnul, care devenise de curând Mitropolia Țării Românești. Noua bisericuță Sf. Nicolae-Lucaci se afla într-o zonă cu frumoase perspective de dezvoltare economică în veacul următor. Aici vor continua să se așeze familii venite din împrejurimi, cu obiceiul și felul muncii de la țară, care își vor întocmi gospodării modeste, cu livezi de pomi fructiferi, cu duzi și nuci, gospodării întinse în timp tot mai spre răsărit, de-a lungul drumului spre Licherești (numit mai târziu Călărași), de unde și numele de mai târziu: „Calea Călărașilor". Dar, în acest avânt de extindere a cetății Bucureștilor, mica ctitorie a lui Lucache se va risipi, fie din trecerea anilor, fie din cauza tulburărilor din a doua jumătate a veacului al XVII-lea. Refacerea acestui lăcaș poate fi încadrată cronologic, cu probabilitate, în timpul domniei lui Radu Leon Tomșa-Voievod (1664-1669) și a păstoririi Mitropolitului Ștefan I al Ungro-Vlahiei (1658-1669), în timpul cărora a fost târnosită și actuala Catedrală Patriarhală din București. Un indiciu important în acest sens îl reprezintă pomelnicul vechi al bisericii Sf. Nicolae-Lucaci, păstrat într-un manuscris copiat anterior anului 1800, conservat la Arhivele Naționale, care cuprinde pomelnicele a 60 de biserici bucureștene din acea epocă.

Pomelnicele, în număr de 104, , au fost parțial publicate de către profesorul și paleograful Aurelian Sacerdoțeanu, în revista Glasul Bisericii, nr. 11-12, 1965, p. 1080-1083, din care extragem următoarele nume:

„[1]. Pomenicul ctitorilor aceștii biserici: Ștefan arhiereu, Moncea, Alexandra, Neofit arhiereu, Io Radul Leon vvd.

[2]. Pomenecul ceaușului Neculae <22 nume: Dimofte, Ursa, Mogoș, Antohie, Comona, Lupa>.

[3]. Pomenecul popii lui Ion <31 nume: Mica, Sora, Leonte, Despa, Păscălina, Aviiana, Stoia, Stănae>.

[4]. Pomenecul Hrizii căpit. <13 nume: Mirea, Mușa, Luchiian, Fisco, Focșa>.

[5]. Pomenecul logofăt Dobre <17 nume>.

[6]. Pomenecul lui Dragomir sin Predii <13 nume>.

[7]. Pomenecul vătaf Petre de păscari zet Zmedii <18 nume: Sîmbotin, Iova, Frujina, Mareș, Vergul, Mușa, Mihalca, Smeada> […]”.

Dacă menționarea arhiereului Ștefan, corelată cu pisania veche a bisericii – montată în peretele Nordic al exonarthexului lăcașului – ar putea conduce la părerea că acest Ștefan ar fi putut să fie ori Ștefan I ori Ștefan II, ambii mitropoliți ai Ungro-Vlahiei la distanță de peste 60 de ani unul față de altul, în schimb prezența Domnitorului Radu Leon-Vv, ne conduce la constatarea că acesta nu poate fi decât Io Radu Leon Tomșa-Vv. Ca o consecință, Ștefan mitropolitul poate fi identificat cu mitropolitul Ștefan I, contemporanul lui Radu Leon-Vv. În concluzie, se poate spune că această refacere a bisericii Lucaci s-ar putea data în perioada 1665-1669. De altfel, aceasta este și concluzia profesorului Aurelian Sacerdoțeanu care, într-o notă, precizează următoarele:

“Prin ctitorii amintiți, Radul Leon voievod (1664-1669) și Ștefan arhiereu (mitropolit a doua oar[ 1652/1668), biserica își are începutul cel puțin în acea vreme”.

A doua grea încercare la care au fost supuse biserica și enoria Sf. Nicolae-Lucaci, ar fi putut avea loc în intervalul 1714 – 1719, după mazilirea Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu și a morții acestuia în Stambulul sultanilor, până la începutul domniei lui Ioan Mavrocordat – Vodă. Ca urmare, locuitorii stabiliți în mahalaua Lucaciului vor fi simțit nevoia înălțării unui alt loc de închinare.

Căutând la dorința creștinilor, Mitropolitul Ștefan al Țării Românești va rectitori biserica Lucaci, în anul 1736, reconstruind-o din zid, cu același hram, Sfântul Ierarh Nicolae Făcătorul de minuni de la Myra Lykiei, pe locul vechii bisericuțe din lemn. Pisania ce străjuia odinioară intrarea în biserica mitropolitului, de curând descoperită, glăsuiește: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, ziditu-s-au această sfântă și dumnezeiască biserică, din temelia ei, cu toată cheltuiala Prea Sfințitului Mitropolit al Ungrovlahiei, Kir Ștefan în…“, numele Domnitorului, data ctitoririi și poate numele ispravnicului, nemaifiind lizibile. La osteneala sa ctitoricească Mitropolitul Ștefan va fi fost ajutat de unii credincioși ai locului, între care Momcea și soția sa Luxandra, după cum va fi consemnat în pomelnicul amintit mai sus, informație care va fi preluată, după aproape un veac și jumătate, de preotul Ioan Călărășanu, menționând în acest sens și o pisanie ce a existat la Proscomidiarul bisericii de la 1736.

Noua biserică din zid nu se știe exact cum se înfățișa: probabil avea fie planul în formă de corabie , poate cu o singură turlă (precum la bisericile Sf. Spiridon-Vechi (prima etapă), Răzvan, Dintr-o Zi, Albă de pe Calea Victoriei, Sf. Mina – Vegului etc), fie planul treflat, cu o turlă pe naos și alta pe pronaos, cu rost de clopotniță, precum multe alte biserici din această perioadă, înălțate potrivit noului stil brâncovenesc. În această variantă posibilă, biserica s-ar fi asemănat, cu bisericile ridicate în apropiere, în veacul al XVIII-lea: lăcașul de pe Calea Călărașilor rămas până azi în forma sa originară, biserica Sfântul Ștefan, a lui Stoica clucerul, din vremea domniilor lui Ștefan Racoviță și Alexandru Scarlat Ghica (terminată în anul 1768), bisericile Sf. Nicolae – Din Sârbi (1692, distrusă 1985), Vovidenia – Cu Sfinți (Sibile, ante 1696, refăcută 1728, restaurată 1912-1931), Sf. Nicolae-Jignița (reconstruită 1712, distrusă în August 1986), Sf. Nicolae-Negustori (1721-26, restaurată 1887-88), a Mănăstirii Caimata (1730-32, dărâmată 1891), Sf. Arhangheli-Mântuleasa (1733, restaurată 1924-30), Sf. Nicolae-Udricani (1735, complet restaurată 2006-2011), Sf. Ana, Sf. Cv. Parascheva, Sf. Mc. Paraschevi cea Nouă-Batiștei (1763) ș.a.m.d. Ne putem încă da seama de aspectul general al bisericii, admirând chenarul în piatră al uneia dintre ferestre, lucrată cu frumoase ornamente florale și încastrat azi în dreptul Proscomidiarului bisericii actuale, ridicată pe același loc în veacul al XlX-lea.

Un alt posibil indiciu al arhitecturii bisericii din acea perioadă, îl constituie un capitel din piatră, sculptat, recuperat din curtea proprietății de la Nr. 7 pe Str. Logofătul Udriște Năsturel. Acest capitel a fost repertoriat și încadrat stilistic (în veacul al XVIII-lea), de către reputatul cercetător arhitect Ioan Dimitrescu, care l-a plasat în III. Școala Corintică. Grupa 4. Scolastică, alături de capitele similare de la: Palatul brâncovenesc din Mogoșoaia (loggie), biserica din Brezoaele-Dâmbovița (coloanele interioare), Schitul Balamuci-Ialomița (coloanele pridvorului, tipurile 1, 2), Conacul Dudești-Cioplea din București (coloanele porții principale a incintei și la intrarea în pivniță), Lapidariul M-rii Stavropoleos (tip 2), Lapidariul conacului Văcărescu-Db (izolat), Casetlul Brâncoveanu din Sâmbîta-de-Sus-Brașov (la coloanele porții), biserica conacului Brâncoveanu din Tunari-București (coloanele interioare), Conacul Filipescu din Filipeștii-de-Târg-Prahova (coloanele foișorului). Totodată, reputatul arh. I. Dimitrescu, remarca următoarele despre acest capitel – a cărui proveniență este necunoscută – observații, care, prin extrapolare, pot privi și tipologia arhitecturală sau oricare alt sub-domeniu al Artei și Arhitecturii:

“Cercetarea cu spirit de pătrundere a materialului prezentat prilejuiește unele observații critice și constatări axate pe diferite aspecte, precum acelea privind: asemănări între obiecte răzlețe, proveniențe necunoscute, origini, filiațiuni, răspîndiri inexplicabile, constituind tot atîtea semne de întrebare, găsirea unor răspunsuri nefiiind cu putință în momentul de față.

Printre cazurile ce ridică asemenea întrebări este de semnalat identificarea unor similitudini evidente între unele tipuri apărute în lucrări și la date diferite, situații ce implică în mod neîndoielnic existența unor legături directe privind conceperea schemei compoziționale […]

Dintre capitelurile cu structură identică, dar aflate răspîndite în locuri îndepărtate, este de semnalat exemplarul găsit în curtea casei din Strada Logofăru Udriște nr. 7, București, azi depus în lapidariul Muzeului de istorie al municipiului București, care constituie o replică fidelă a capitelurilor recuperate și folosite la restaurarea conacului Filipescu din Filipeștii de Târg, județul Prahova”.

În ceea ce privește determinarea edificiului căruia i-a aparținut acest capitel, ar fi trei ipoteze:

Probabil ar fi putut face parte dintr-o colecție privată de “antichități bucureștene”, eventual a profesorului G. I. Ionnescu-Gion, a cărui locuință se găsește pe Str. Logofătul Udriște 11, încă din anul 1889. În condiții neclare ar fi putut fi posibilă rătăcirea capitelului pe terenul învecinat, de la Nr. 7, de unde a fost recuperat și depus în Lapidariul Muzeului Municipiului București

Ar fi putut înfrumuseța o loggie ori un foișor al caselor boierești aflate pe locul Caselor Eliad, azi proprietatea Primăriei Sectorului 3, Bd. Mircea-Vodă 5. Cercetările istorice, arheologice și de arhitectură întreprinse între 2009 și 2012 asupra actualului edificiu, au condus la concluzia preexistenței cel puțin a pivniței mari – înglobată în clădirea actuală -, precum și a unei alte etape constructive, mai vechi, dificil de reconstituit. Actuala pivniță mare și o parte din substrucțiile casei datează dinaintea mijocului veacului al XVIII-lea, cel mai probabil din prima perioadă a celei dintăi jumătăți a acelui veac

O altă variantă ar fi posibilitatea ca acest capitel să fi fost montat în biserica rectitorită de către Mitropolitu Ștefan al II-lea, iar regăsirea lui vizavi de biserică (în diagonală), să se fi datorat abandonării sale, în urma demantelării acestei etape a bisericii, în vederea reclădirii acesteia, în forma în care o vedem astăzi

Pentru a încheia aceste note asupra capitelului descoperit pe Str. Logofăt Udriște 7, ar mai fi de adăugat că în primăvara anului 2008 lângă Dealul Mitropoliei a fost descoperit un capitel din piatră, sculptat într-o manieră similară celui deja amintit, dar având și „tușe” care-l apropie de capiteluri din școlile corintică (gr. 4, 5), compozită (gr. 2) și autohtonă (gr. 1, 6). Nu cunoaștem detalii despre lucrările întreprinse la ansamblul Mitropoliei în cursul veacului al XVIII-lea, în afara celor executate în ultimii ani ai secolului. Eruditul istoric Oliver Velescu, a cărui cercetare metodică a fundamentat abordarea restaurării științifice a Catedralei Patriarhale Sfinții Împărați Constantin și Elena, a notat: “O a doua etapă în istoria monumentului începe o dată cu domnia lui Brâncoveanu. În această epocă se lucrează mai puțin la biserică dar se execută construcții importante la și în incinta vechii mănăstiri. În 1698 se termină zidurile clopotniței dinspre nord-est, spre oraș, ctitorie, potrivit pisaniei, a însuși domnitorului Constantin Brâncoveanu. În 1723 se termină și construcția paraclisului. Foarte probabil acum s-a dat forma definitivă zidurilor de incintă, întregul complex luînd înfățișarea pe acre au descris-o călătorii și care s-a păstrat până în veacul trecut. Lucrările executate la biserică în această epocă cu greu mai pot fi identificate astăzi datorită reparațiilor suferite ulterior. Sunt câteva mărturii de încredere care dovedesc că acum s-a lucrat și la pictura bisericii. Astfel dintre cei care au descris biserica în veacul trecut, atât bizantinologul rus Uspenski cât și Marin Dumitrescu au văzut între portretele ctitoricești și chipul mitropolitului Mitrofan (1716-1719) […]. În luna mai a anului 1934 pictorul Belizarie descoperea în firida de deasupra intrării „o frescă superbă prin colorit și bine conservată” care reprezenta pe Sfinții Împărați”. Specialiștii, care au scris în vremea descoperirii ei, au ajuns la concluzia că acest al doilea strat de zugrăveală corespunde începutului veacului al XVIII-lea, deci și epocii când a păstorit mitropolitul Mitrofan“. Restul lucrărilor la Mitropolie se desfășoară după octombrie 1790 (cca 1793-1799 Iulie 28), datorită avarierii catedralei de incendiul provocat de un trăznet, căzut asupra laturii nordice a turlei Pantocrator. Astfel, deocamdată nu rezultă că ar fi avut loc vreo intervenție în timpul păstoririi Mitropolitului Ștefan II. Ori, capitelul descoperit întâmplător în 2008 – asemănător capitelului descoperit lângă biserica Lucaci – ar putea să dateze tocmai din vremea lui Ștefan II. Ar fi o presupunere care ar merita cercetări amănunțite.

Se cade să amintim că în aceeași perioadă în care se înalță noua biserică din zid, în aceste părți ale cetății de scaun apăreau numeroase biserici, într-un perimetru care azi nouă ni se pare destul de restrâns. Unele vor înlocui biserici din lemn, iar altele sunt noi zidiri. Dintre acestea menționăm: poate Olteni (1696, 1722), Vergului (Sfântul Dumitru, azi Sfântul Mina – înainte de 1724), Negustori, poate Mântuleasa, apoi Udricani, Sfântul Nicolae-Sârbi, Popa Soare (1744), Hagiului (1765-67 pe locul bisericii din lemn a Schitului Hagiului). Tot în această perioadă se vor ridica din lemn bisericile Cu Bradu (Staicu “Cu bradu”) și Ceauș-Radu. Mulțimea acestor lăcașuri de închinare într-o zonă destul de restrânsă constituie o dovadă a înmulțirii populației din aceste părți, expresie a credincioșiei și a nevoii de rugăciune manifestată de oamenii locului care, în preajma Curții Domnești, în afara nucleului orașului, continuau să desfășoare activități meșteșugărești, dar și rurale. De altfel, călătorii străini își exprimă uimirea în fața densității bisericilor bucureștene. Potrivit aceluiași istoric al Bucureștilor amintit mai sus, un călător străin (Cortese) va scrie: „La fiecare zece pași întâlnești o biserică sau un schit“.

Până azi se menține această densitate, deși unele dintre biserici au dispărut. Biserica ridicată de Mitropolitul Ștefan va avea însă de suferit în secolul al XlX-lea din pricina cutremurelor ce au zguduit cetatea Bucureștilor din 1738 până în anul 1838. De exemplu, “cutremurul cel mare” de la 11 ianurie 1838 a șubrezit-o atât de mult, încât a făcut imposibilă slujirea pe mai departe în ea. Având crăpături mari la bolta altarului și pereții laterali, aceasta a trebuit să fie închisă. În fața noii situații preotul de atunci, Ioan Călărășanu, născut în anul 1809, probabil în orașul dunărean, al cărui nume l-a luat, dar cu siguranță legat foarte mult de trăitorii mânăstirii Cernica, condusă atunci de starețul Calinic, viitorul episcop al Râmnicului, se sfătuiește cu doi negustori bogați, enoriași ai parohiei, să ridice o nouă biserică în locul celei vechi. Cei doi negustori lipscani – toptangii cu bolțile la Hanul Sfântul Gheorghe Nou -, Anghel Hagi Pandele (Panteli, -ly) și Constantin Atanasiu, amândoi veniți definitiv în Muntenia, de peste Dunăre, către 1810 (la sfârșitul ocupației rusești a Principatelor dintre 1806-1812), se învoiesc să devină ctitorii unei noi biserici în locul celei ruinate. Pentru clădirea noii biserici cei doi negustori vor contribui cu 85000 lei, iar alți credincioși cu încă 18000. Lucrările începute în 1839 se vor sfârși peste aproape trei ani, așa încât la 25 iulie 1842, Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit târnosea noua biserică la care, pe lângă vechiul hram al Sfântului Ierarh Nicolae a adăugat, spre mulțumirea ctitorilor, hramurile Sfinților Împărați Constantin și maica sa Elena și al Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil. Atunci s-a fixat deasupra portalului intrării pisania care consfințește datele privind ridicarea noii biserici: „Întru slava Atotputernicului Dumnezeu aicea fiind zidită Biserica în leatul 1736 și din cutremuri slăbindu-se cu totul, din isnoavă s-au zidit din temelie cu toată cheltuiala Dumnealor, neguțători Constantin Atanasiu și Anghel Hagi Panteli, născuți în patria lor Bolgaria în orașul Siscicov [Șiștov]; și acum hălăduiesc în orașul București și după înscrisa conglăsuire a tuturor enoriașilor cunoscu-se Dumnealor vecinici ctitori aceștii Sfinte Biserici, ce să prăznuiește hramul Sfântului ierarh Nicolae Mir[a]lichiei, a Sfinților împărați Constandin și Elena și a Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil. Au isprăvit dumnealor din temelii această Sfântă Biserică, ajutorând și alții cu ceea ce s-au îndurat și s-au isprăvit în zilele Prea înălțatului nostru Domn Alexandru Dimitrie Ghica Voievod și a Preasfinției sale Mitropolitului Ungro-Vlahiei Kir Neofit, la leatul 1842“.

Socotim necesar a aduce unele precizări asupra ctitorilor noii biserici din anul 1842, „născuți", cum menționează și pisania, „în patria lor Bolgaria". Se știe că, spre sfârșitul veacului al XVIIl-lea, când deja se ridicase o pătură negustorească și la sud de Dunăre, cu ramificații spre Europa Centrală și Nordică (Viena, Leipzig), numeroși „oameni de afaceri", în special macedoneni, se vor stabili în Țările Române, unii dintre ei ajungând în Imperiul Austriac, în Prusia ori în Suedia. În timpul războiului Ruso-Otoman dintre anii 1806-1812, întâlnim un nou val de pribegi sud-dunăreni la noi în țară, mulți căutând să ajungă spre Odessa în părțile rusești, așa cum s-a întâmplat cu Manuc-Bey, cu familia lui Anton Pann, și cu alții, între care și Ianache Hagi-Panteli și Atanasiu, părinții celor doi negustori ctitori. Astfel, Ianache, tatăl lui Anghel – unul din ctitorii bisericii – era macedonean și s-a căsătorit, în Șiștov, cu Velica, probabil bulgăroaică, unde se naște și fiul lor Anghel (1789 +1850). Mai apoi, după o scurtă peregrinare și ceva peripeții în Moldova, cu dorința trecerii în Imperiul Țarist, cei doi prieteni neguțători cu familiile lor se vor întoarce în București stabilindu-se în preajma bisericii din Mahalaua Lucaciului, casele figurând în planul întocmit de maiorul baron Borroczyn între anii 1843-46.

Ca și tatăl lor, Anghel Hagi-Panteli, și urmașii săi, începând cu Ștefan, fiul cel mare, vor manifesta în permanență atașament față de Biserica și tradițiile românești. După moartea tatălui său (1850), Ștefan Hagi-Panteli (cca. 1817+1893) preia activitatea neguțătorească a acestuia, precum și sarcinile sale ctitoricești, fiind în același timp unul din principalii osârduitori ai ridicării Capelei Românești din Leipzig (1858), după ce grecofonii ocupaseră cu forța biserica ridicată în același oraș de negustorii aromâni cu un secol în urmă.

În actul de fundație al acestui centru religios și cultural românesc pe care îl semnează Ștefan Anghel Hagi Pandele se spune: „Noi, neguțătorii români din Principatele Dunărene… văzându-ne acum expulzați cu nedreptate de la pretinsa capelă grecească din acest oraș… am hotărât cu toții a fonda aici o capelă română, ca să fie mângâiere sufletească atât pentru noi, cât și pentru junii noștri români ce studiază în țările acestea… putând din când în când a primi Sfânta Împărtășire și a auzi dumnezeiasca slujbă în limba noastră română, ca prin aceasta să nu uite în străinătate datinile părinților…“ ).

Monumentală la acea dată, noua construcție a bisericii Lucaci, se putea compara ca mărime doar cu biserica Sfânta Vineri-Hereasca (“Aga Niță”), reconstruită în același timp (1839). Ancadramentele ferestrelor, precum și gratiile din fier forjat ale celor două biserici, au fost lucrate de aceiași meșteri, atât la biserica Lucaci, cât și la biserica Sfânta Vineri. Cunoaștem numele pietrarului care a executat un ancadrament cu ornamente post-brâncovenești, simplificate, constând din vrejuri de viță-de-vie și ciorchini de struguri. El apare în „Socoteala" cheltuielilor bisericii Lucaci sub numele „Meșterul Zoe“, căruia parohia îi va plăti 1.961,10 lei. După cum se știe însă, biserica Sfânta Vineri nu mai există, fiind demolată în 19 Iunie 1986. Forma golurilor ferestrelor și ancadramentele bisericii Lucaci rămân, așadar, martore și pentru acelea ale bisericii dispărute.

Tipologia arhitecturală bisericii Sf. Stelian-Lucaci

În ceea ce privește încadrarea tipologică a bisericii aceasta se prezintă astfel:

planul bisericii Lucaci este de tip triconc cu exonarthex (deci fără pridvor), cu portic pe latura vestică, turn-clopotniță peste exonarthex și o turlă Pantocrator pe naos. Comparativ, semnalăm mai jos câteva biserici înrudite:

Adormirea Maicii Domnului “Popa Tatu”, Str. General Henri Berthelot 51, probabil existentă în 1682, atestată ante 1761, refăcută 1870-79, reconstruită după cutremurul din 1974, când capătă aspectul actual; în plan prezintă supralărgirea pronaosului și exonarthexului începând din axul transversal al ante-naosului, iar pastoforiile au fost înglobate în spațiul absidei altarului, menținându-se decroșarea acesteia; actualul exonarthex a rezultat din rezidirea pridvorului, iar turnul-clopotniță de pe pronaos (distrus în 1940), n-a mai fost refăcut

turlele și bazele lor sunt octogonale; un sistem de juguri le fixează de partea superioară a zidăriei bisericii; aceste juguri sunt alcătuite din cununi succesive de urși și grinzi îmbinate între ele prin cep și scobitură, chertări, pene din lemn, legături din fier; fiecare latură exterioară a turlelor este decorată cu un arc semicircular, ale cărui capete reazemă pe câte o consolă ; turle și baze similare:

Biserici cu două turle

Sfinții Împărați Constantin și Elena-“Oborul din vii” (“Popa Lazăr”), Str. Avrig 21 colț cu Str. Popa Lazăr 6bis, zidită 1853-54;

Biserici cu o turlă (sau cu un turn-clopotniță)

Sf. Nicolae-“Bărbătescu-Vechi”, Str. Bărbătescu Vechi 1 colț cu Cl. Rahovei 259, ante 1754 Iun. 15, refăcută/reconstruită 1818: doar turla de peste naos este octogonală, dar este lipsită de bază

Adormirea Maicii Domnului “Popa Tatu”: are turlă Pantocrator, doar baza fiind octogonală, iar tamburul turei dodecagonal

pastoforiile (proscomidiarul și diaconiconul) sunt îndeajuns de evidențiate, la racordul dintre pastoforii, absidele laterale și absida altarului; pereții exteriori ai pastofocriilor sunt coliniari cu cei ai navei; această rezolvare se mai întâlnește la bisericile:

Sfinții Voievozi-„Stoian Băcanu”, Cl. Griviței 58/Str. Sfinții Voievozi 2, ctitorită inițial pe mijlocul veacului al XVIII-lea, reconstruită în 1817 și (în forma actuală) între 1898-1903 proiectant fiind arhitectul Comunei București, arh. Paul Petricu; pastoforiile sunt inegale: proscomidiarul este decroșat față de absida nordică, fiind racordat firesc absidei altarului; diaconiconul este redus la spațiul dintre pilon și golul ușii, în locul său (simetric cu proscomidiarul) fiind amenajat porticul de acces dimspre exterior

Sf. Împărați Constantin și Elena-“Oborul din vii”; pastoforiile sunt mult mai mari, având planul pătrat

toate cele trei abside sunt de formă semicirculară; rezolvări similare:

Sfinții Voievozi – „Stoian Băcanu”, cu observația următoare: numai absidele N ș i S sunt semicirculare, absida răsăriteană fiind nedecroșată și în arc de cerc; capetele arcului absidei pornesc de pe două ziduri cu zidurile navei

Sf. Împărați Constantin și Elena-“Oborul din vii”; în acest caz nava este foarte scurtă

Există câteva biserici care au planul uninavat, nu au abside laterale, iar absida răsăriteană este semicirculară:

Sf. Nicolae-“Bărbătescu-Vechi”, Str. Bărbătescu Vechi 1 colț cu Cl. Rahovei 259, ante 1754 Iun. 15, refăcută/reconstruită 1818 fațada căreia este ritmată de pilaștri aplatizați

fațadele bisericii sunt de sorginte barocă tratate în maniera neoclasicismului, sugerând o puternică legătură (economică și culturală) cu mediul transilvan, a ctitorilor și meșterilor mari care au reclădit biserica; tot în spirit baroc sunt silueta generală a bisericii și elansarea turnului-clopotniță, foarte limpede înrâurit de exemplare ardelene similare – neomițând a nota aici că în București un edificiu remarcabil precum Turnul Colței (1712-1715), era încununat cu un coif baroc bulbat (cu elemente renascentiste târzii), de sorginte central-europeană, realizat asemenea coifurilor cu bulb ale:

Turnului Sfatului, Sighișoara (1689-1690) și bisericii reformate din Saschiz (1693); biserica Mănăstirii Hodoș-Bodrog, jud. Arad (sec. XIII-XIV, exteriorul refăcut radical în sec. XVII-XVIII), biserica Sf. Cuvioasa Paraschiva, Rășinari, jud. Sibiu (rezidită 1755); biserica unită, Vineția (Veneția) de Jos, jud.Brașov (ante 1790; are un bulb); biserica Sf. Treime, Făgăraș, jud. Bv. (1783, turn 1791, paraclis 1812; are doi bulbi); biserica Înălțarea Domnului, Mândra, jud. Bv. (1779 ?)

Partea superioară a acoperișului Turnului Colței era descrisă astfel în 1838:

„Un desen de acest turn, înainte de căderea sa prin cutremur, făcut de slugerul Nicolae Otetelișeanul și care ni l-a împărtășit și nouă, ne-a înlesnit ca să-l punem în litografie și să-l dăm spre vedere și cunoștință acelora care și-au uitat sau n-au apucat să-l vază. Socoti asemenea că nu va fi de prisos a da olareșicari deslușiri asupra acestui desen. Crucea, bășica și până subt stâlpii foișorului erau acoperite cu tinichea, iar celălalt acoperiș era de țiglă. La bășică, în tavanul foișorului era tarabă cu lacăt. Foișorul pe dinăuntru era roșu; pardoseala lui era din scânduri și avea laviță împrejur”; cutremurul din ziua prăznuirii Sfintei Paraschiva (14/26 Oct. 1802, numită și „Vinerea Mare”) a cauzat prăbușirea a circa jumătate din înălțimea turnului, inclusiv camera ceasornicului și camera clopotelor

– coronamentul bisericii pe pe fațada vestică este de tip post-renascentist cu influență barocă; cele trei pseudo-pinacluri sunt, la rândul lor, de sorginte neo-gotică; până prin anii 1970-80 erau ornate cu câte o vază á l’antique, dispuse câte una în capetele nordic și sudic ale coronamentului. Tipologic, acest coronament este similar cu acela de la dispăruta biserică Sf. Nicoale-Jignița, la care data din 1851, când aceassta fusese „renovată radical”.

Ctitoria celor doi negustori și a preotului Călărășanu strălucea pe înălțimea ce forma mahalaua Lucaciului, depășind în frumusețe casele și bisericile din jur, pitulate printre coroanele sălciilor, nucilor și teilor. Dar, la scurtă vreme după târnosirea ei, noua biserică va cădea pradă Focului celui Mare care a mistuit tot centrul Bucureștilor în ziua Sfintelor Paști din 23 martie 1847. Iată cum descrie Anton Pann, locuitor al parohiei și protopsalt onorific, pârjolul focului care a distrus printre altele și proaspăt ridicata ctitorie a lui Hagi-Panteli și Constantin Atanasiu:

„Lucaciul falnic, mahala mare,

Clădiri frumoase pe al său drum,

Și-o biserică din cele rare

Făcută nouă abia acum.

A cării turle prea-nălțate

Ș-acoperite numa-n fier blond,

Cu osebire-nfrumusețate

Cu nește cupe formate-n rond,

Ca o făclie, de sus, din turle,

Prin zălogele cum lua foc

Podoabe scumpe, averi și scule,

S-a topit toate aici, pe loc.“

Doar zidurile au rămas din biserica cea nouă a vechii mahalale Lucaci. Iar din enoria în care se aflau până la Marele Foc, 110 case, au rămas in picioare doar 6!. În fața situației dureroase, preotul loan Călărășanu se va osteni câțiva ani ca să rezidească biserica, mult mai greu acum, deoarece ctitorii își pierduseră, înafara caselor, cea mai mare parte a averii, atât prăvăliile, cât și depozitele de mărfuri fiind distruse de foc. Cu voia ctitorilor și aprobarea Mitropoliei, transmisă parohiei prin Ordinul 547 din 29 septembrie 1850 al Dicasteriei, lucrările de refacere vor fi încredințate spre urmărire preotului Ioan Călărășanu și lui Tănăsache Constantinopolitanu.

Familiile vechilor ctitori își vor păstra însă drepturile ctitoricești, deși la reclădirea și împodobirea bisericii vor contribui și alți credincioși (a se vedea la „Anexe" raportul preotului asupra lucrărilor și a banilor cheltuiți). În anul 1850, Anghel Hagi-Panteli moare, întreaga grijă pentru continuarea îndatoririlor ctitoricești revenind fiului său mai mare, Ștefan Hagi-Panteli. Acesta se va preocupa de nevoile materiale ale bisericii, fiind un permanent sprijin al preotului Ioan Călărășanu. Cheltuielile cu reconstrucția bisericii se vor ridica la 105.821 lei. Odată încheiate lucrările de refacere a zidurilor, a acoperișului cu turlele și a catapetesmei, precum și pictarea ei de către Matei Zugravul și fiul său Vasile, biserica va fi din nou târnosită într-o zi geroasă de aprilie a anului 1853.

Același neobosit preot, Ioan Călărășanu, își va închina întreaga viață consolidării materiale a bisericii pe care o socotea pe bună dreptate și ctitoria sa. Urmărind acest scop, el se va îngriji de lărgirea terenului dimprejurul bisericii cumpărând proprietăți de la: Atanasie Papadat, serdarul Mihail Piron, Smaranda preoteasa, Iancu Mihăilescu și alții. Gândind la starea viitoare a bisericii, întrucât în acele vremi bisericile se întrețineau prin proprietățile pe care le dețineau, preotul loan Călărășanu reușește să obțină la 5 decembrie 1854 un act de danie de la Ecaterina, văduva lui Anton Pann, pentru casele și terenul moștenite de aceasta în Strada Taurului nr. 18-20, astăzi Strada Anton Pann. Aceste case în care a locuit în ultimii săi ani de viață marele protopsalt și folklorist, în care își avea și vestita tipografie, vor constitui mai târziu obiectul unui lung proces între văduva lui, Ecaterina, succedată apoi de biserica Lucaci, și fiul scriitorului din altă căsătorie, Popa Lazăr de la biserica Sf. Visarion-Vechi. Pe acesta însă, tatăl său îl repudiase încă din timpul vieții, așa cum rezultă din testamentul versificat al poetului. Procesele vor continua între biserica Lucaci și fiica Ecaterinei, Elena Oprescu, cea care, după moartea mamei sale va contesta testamentul. Biserica va câștiga procesul de abia după 1880, și atunci va intra în deplina posesie a caselor lui Anton Pann.

Cei doi, Anton Pann și ultima lui soție, au fost trecuți în pomelnicul scris, încă din 1852, pe lespedea de marmură din Proscomidiarul bisericii, pentru dania în cărți făcută acesteia din urmă. Pe mormântul poetului epitropii bisericii vor înălța o cruce de marmură – azi încastrată în peretele bisericii -având menționată data morții și un fragment din testament: „Aci s-a mutat cu jale / În cel mai din urmă an / Care-n cărțile sale / Se citește Anton Pann. / Acum mâna încetează / Ce la scris mereu ședea / Nopți întregi nu mai lucrează / La lumină cărți a da. / Împlinindu-și datoriea și talantul ne-ngropând / Și-a făcut călătoriea / Dând-n lume altor rând."

De la începutul secolului trecut, o urnă funerară din marmură depusă de Asociația Cântăreților Bisericești străjuește mormântul poetului. O altă danie, tot testamentară obținută prin osteneala aceluiași preot, va fi casa și terenul cumpărate de Maria, văduva croitorului Manole Iacob din Ulița Șepcarilor (fostă Ulița Zarzavagiilor) după moartea soțului său. Pe terenul cumpărat, Maria lui Manole lacob va ridica cu mare cheltuială și cu împrumuturi, “un acaret cu etaj” ca să-i fie venit la bătrânețe. Strâmtorată însă de datornici, nemaiputând plăti datoria, Maria lacob întocmește la 17 aprilie 1859 un act de danie prin care, după moartea ei, dăruiește bisericii Lucaci casele și terenul din Șepcari, Parohia urmând să plătească datoriile ei (peste 17000 lei), însă ei revenindu-i venitul caselor. Pentru tot restul vieții, Parohia va răspunde obligațiilor testamentare, iar după trecerea la cele veșnice a donatoarei, va deveni stăpâna deplină a proprietății.

O placă de marmură pe care este trecută familia lui Manole lacob se află și ea încastrată în peretele Proscomidiarului: “† Pomelnicul ctitorilor care au dăruit bisericii Lucaci acaretul din ulița Șepcarilor: Maria, Manole, Radu, Teodora, Mihail… 1859 iunie”. Din aceeași grijă pentru viitorul bisericii în care a păstorit peste patru decenii, preotul loan Călărășanu, fost protopop și membru al Consistoriului bisericesc, va dărui prin testament în anul 1878 o casă, tot în strada Șepcari, lângă donația Mariei, din care biserica să se poată întrețină pe viitor. Casa fusese cumpărată din banii săi, anume 650 galbeni, cu următoarea condiție: „cât voi mai trăi să am a o stăpâni eu, iar după trecerea dintru această viață rămâne sfânta biserică stăpână pe acest mic acaret care este alăturea de acaretul dăruit bisericii de dumneaiei Uța sau Maria văduva, soția lui Manole lacob agonisit și acesta prin strădania și contribuirea mea și a Domnului Ștefan Anghel Hagi Pandele.

Din venitul acestui acaret leg a se da de către domnii epitropi ai bisericii fiicei mele Anastasia diaconeasa cât va trăi ea pe fiecare an câte 100 de lei noi, în două rânduri adică la Sfântul Gheorghe 50 lei și Sfântul Dimitrie 50 ca să-mi facă pentru suflet cele ce am povățuit-o prin grai. Leg să mi se facă un parastas pe fiecare an pentru totdeauna la mai în 8, ziua nașterii mele, la care să se cheltuiască lei 120…”. Despre soarta de mai târziu a acestor case vom înfățișa mai pe larg în cele ce urmează. La bătrânețe, văduv, preotul Ioan Călărășanu se va retrage la Mânăstirea Cernica, unde va muri și va fi îngropat ca ieromonahul Iosif. Legătura sa cu această mânăstire intrată în curentul paisian prin Sf. Cuvios Gheorghe starețul, se vede și prin faptul că, la un moment dat, copiază un manuscris aflat în biblioteca mânăstirii, și anume Tâlcuire la Apocalipsis a lui Andrei Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, după cum ne arată însemnarea ce o face pe foaia de titlu a manuscrisului: „iar prescrierea acestuia de mine, su(t)piscălitul s-au făcut când erau ani de la Adam 7146 (1838). Preot Ioan duhov(nic) ot mah(ala) Lucaci“. La sfârșitul prefeței adaugă din nou o însemnare în care spune: „s-au prescris de mine preotul loan duhov(nic.) ot mah(alaua). Lucaci după a mânăstiri(i) Cernica și cel ce va citi să (i)erte că neavând darul scrierii desăvârșit m-am silit precum am putut. 1838 noe(mvrie). 1 .

Semnificativ este faptul că preotul copiază această Tâlcuire îndată după ce își va vedea biserica stricată de cutremurul din ianuarie 1838. S-a gândit el oare că acest cutremur este un semn al sfârșitului? La această Tâlcuire s-a adăugat: „Cuvânt al Sfânt Părintelui nostru Efrem Sirul la Schimbarea la Față a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru lisus Hristos, aug(ust). 6“, precum și: „Cuvânt al Sfântului loan Zlatoust Patriarhul Constantinopolei cum că o putere întocmai au dat Hristos prin Duhul Sfânt tuturor Apostolilor, și de biserică și de credință, pre carea au întemeiat Hristos Biserica“. Același preot va dărui bisericii de care și-a legat întreaga sa viață numeroase cărți scrise în limba română și limba greacă. El rămâne cea mai luminoasă figură de slujitor al Domnului care a păstorit biserica din mahalaua Lucaciului – cunoscut până acum – îngrijindu-se de aceasta cu dăruire și dragoste, chiar și atunci când se va retrage de la conducerea ei. După rezidirea ei, biserica Lucaci se va bucura de atenția cercurilor bisericești, culturale și a grupărilor economice care se reorganizau în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Astfel, amintim în acest context că două corporații, a „tutungiilor, tabacciilor și ciubucciilor”, precum și a „cafegiilor", trebuind să-și aleagă definitiv un hram și să se statornicească la o biserică, se vor atașa de biserica Lucaci, devenită biserică a breslei lor. Aici se păstrează icoana cu hramul breslei, „Izvorul Tămăduirii", ridicată pe un iconostas în stil clasic, având în partea inferioară stema Principatelor Unite și monograma Prințului Alexandru loan Cuza. Inscripția din josul icoanei menționează: „Corporația tutungiilor, cafegiilor și tabacgiilor. 1859“.

La proscomidiar se află, de asemenea, o altă pisanie cu numele membrilor de atunci ai breslei amintite. Începând cu anul 1859 Guvernul României “trece la aplicarea practică a hotărârilor sale în legătură cu mutarea cimitirelor afară din oraș, dincolo de bariere. Astfel se publică oficial și se comunică tuturor parohiilor din mahalalele orașului porunca prin care se interzice înmormântarea pe viitor în cimitirele din jurul bisericilor. Se dă termen până la 1 aprilie 1860 ca aceste cimitire bisericești să fie mutate dincolo de bariere, unde li s-a arătat locul. În același an a fost tipărit și un regulament pentru înmormântări. […] Din 1878 urmează ca și cimitirele particulare să fie supuse Regulamentului cimitirelor elaborat de Consiliul de igienă în 1875. […] Acest raport al doctorului I. Felix, din 1878, prezintă un interes și mai mare în comparație cu extrasele dintr-alt raport al său, fragmentar reprodus în Le Journal de Bucarest (2 martie 1873); reiese că în 1867 în orașul București au existat un număr de 106 cimitire ortodoxe, din care între timp au fost închise 65, numărul acestora reducându-se și mai mult în cei cinci ani care au urmat până la 1878”. În consecință, în 1884, după ce Primăria Capitalei va reînnoi dispoziția anterioară pentru desființarea restului cimitirelor bisericilor bucureștene și pentru deshumarea osemintelor, Consiliul parohial al bisericii Lucaci va socoti de cuviință să ridice un osuar în spatele altarului. Dar, din această inițiativă, la final, va rezulta o casă de locuit, deasupra căreia străjuiește încă însemnarea săpată în marmură: „PROPRIETATEA BISERICII LUCACI. Epitropi: preotul Ioan Iordăchescu Sachelarie – paroh, Constantin J. Saulescu și N. Constantinescu iar preotul Ion Constantinescu Sachelarie al ll-lea preot. Ctitori donatori: Elefterie Protopopescu și Ioan Călărășanu iconom. 1886.“ De la refacerea bisericii celei noi a Lucaciului va trece o oarecare vreme și alte întâmplări vor marca viața acesteia, a cartierului și a orașului.

Amintim între ele vizita în două rânduri spre a asista la slujba religioasă din biserică a Domnitorului – apoi Rege – Carol I, precum și concertul coralei Mitropoliei ieșene condusă de Gavriil Musicescu. La începutul secolului trecut, cunoscutul fabricant și negustor de pielărie, Pavel Negreanu (Schwartz) (1850 +1938) căsătorit cu Zamfira, una din nepoatele Mitropolitului primat Ghenadie Petrescu (1836 +1918 înh. Măn. Căldărușani), va dărui bisericii Lucaci o mare icoană a patronului pielarilor, Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei. Un moment mai puțin plăcut este jaful armatei germane de ocupație din timpul Primului Război Mondial (1916-1918). Atunci a fost furat clopotul mare al bisericii. Episodul acesta este consemnat pe unul din noile clopote turnate după război pe care găsim următoarele: „Acest clopot a fost turnat cu fonduri strânse prin stăruința preotului paroh Iordăchescu și a epitropilor ingineri C.R. Mircea, C. I. Economu în locul clopotului furat de germani în timpul ocupației-1917. Biserica Lucaci-1921. Fabrica D. D. Popescu-București“.

Până în preajma intrării României în Primul Război Mondial (1916), Biserica Lucaci a avut două filiale: Biserica Sf. Nicolae-Udricani și Biserica Sfântul Dumitru-Vergu (Sfântul Mina).

Ținând seama că în curtea bisericii Lucaci se află înmormântat Anton Pann, după Primul Război Mondial se conturează dorința ridicării unui monument acestui „fiu al Pepelei", cum îl numește Mihai Eminescu. Un comitet sub președinția lui Constantin F. Robescu, fost primar al Capitalei (cu locuința în apropiere, pe Str. Tudor Vladimirescu, apoi Str. C.F.Robescu) și cu concursul binevoitor al domnilor Grigore Alexandrescu (1854 +1934), Pavel Negreanu și inginer C.R. Mircea (1866 +1936), reușește, prin subscripție publică, să finalizeze această dorință și datorie culturală. Monumentul se va ridica în 1929, în stânga intrării în biserică, gravându-se pe el câteva din versurile din testamentul poetului, precum și îndemnul: „Cântă, măi, frate române, Pe graiul și limba ta, Și lasă cele străine, Ei de a și le cânta."

După ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de nord de către URSS în vara anului 1940, va lua ființă “Asociația Sfântul Stelian pentru ajutorarea copiilor refugiați din Basarabia”. Atunci va fi confecționată racla unde vor fi puse moaștele Cuviosului Stelian aflate în biserică probabil încă de la primul ctitor al acesteia, prin osteneala preotului de-atunci, Ioan Dărvărescu (aprilie 1941). În anii de după Cel de-al II-lea Război Mondial, conducerea de atunci a parohiei, prin preotul Grigore Oancea, va organiza un ciclu de conferințe religioase în biserică cu participarea cunoscutei pictorițe și misionare ortodoxe, Olga Greceanu. Acest ciclu de conferințe va înceta după anul 1950 la presiunea autorităților comuniste. La centenarul morții lui Anton Pann, în 1954, în biserică a avut loc o acțiune culturală, în cadrul căreia a luat cuvântul, omagiind personalitatea acestuia, preotul Gheorghe Moisescu profesorul de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române la Institutul Teologic din București.

Odată cu consolidarea regimului comunist se înmulțesc și pentru Biserică greutățile și încercările. Biserica Lucaci nu va face excepție. O primă acțiune va fi deposedarea ei de bunurile care în trecut îi acordau, ca tuturor bisericilor românești, o stare de autonomie financiară. Fără nici un motiv explicit, statul preia, în anul 1951, proprietatea din strada Anton Pann nr. 18-20, pe o parte din teren Sfatul Popular al Orașului București ridicând un bloc de locuințe sociale, iar casa folcloristului a fost atribuită, de organele orășenești, unor nou veniți în cartier. Aceștia vor ruina locuința în care și-a trăit ultimele zile Anton Pann, în ciuda – sau spre rușinea – existenței pe fațada clădirii a unei plăci comemorative.

La 20 de ani de la această deposedare, mai exact în anul 1972, prin Decretul Prezidențial 408, biserica pierdea și cele două case din Strada Șepcari nr. 12 și 14, preluate de ICRAL, „în vederea amenajării zonei Curtea Veche", după cum se menționează în Decretul de expropriere. Aceste două imobile s-au aflat o perioadă îndelungată într-o avansată stare de degradare, noii și abuzivii „proprietari" nemaiîntreținând spațiile ocupate și închiriate spre beneficiul Statului, prin administrația publică locală.

Din anul 2001, biserica Lucaci a inițiat o acțiune de revendicare a vechilor sale proprietăți, iar procesul de retrocedare se desfășoară.

Urmare a acestor acțiuni susținute la Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, în anul 2004, Parohia a obținut prin Deciziile nr. 331 și 332 din 24 iunie, cele două imobile din Strada Șepcari Nr. 12 și 14, într-o stare foartă avansată de degradare. Drept consecință, Parohia, cu ajutorul și avizarea Arhiepiscopiei Bucureștilor și în urma unei licitații publice, semnează un Contract de Superficie la data de 12 octombie 2012, prin care aceste clădiri sunt refăcute integral.

După ce biserica a rămas lipsită de daniile ctitorilor din veacul al XlX-lea, îngreunându-se astfel situația materială a bisericii, un alt moment de cumpănă l-a constituit cutremurul din 4 Martie 1977. Acest puternic cutremur care a provocat pagube majore în București, a afectat și Biserica Lucaci. S-au fisurat bolțile, golurile ferestrelor, zidurile, iar tencuiala pictată din turla Pantocrator, calotele absidelor și bolți a căzut de pe o suprafață foarte mare.

Ținându-se seama de situația creată, s-a întocmit un deviz de reparație și consolidare a bisericii. Lucrările, realizate în anul 1980, de către o echipă a Serviciului Tehnic al Arhiepiscopiei, condusă de Pall Arpad, au constat în crearea unei centuri de beton armat sub cornișă, cu un alt rând de tiranți în interior, repararea fisurilor, retencuirea integrală a interiorului bisericii pentru o nouă pictură, precum și retencuirea pereților exteriori. S-a optat pentru repictarea bisericii în frescă (al fresco), întrucât vechea pictură, executată în tempera, la sfârșitul veacului al XlX-lea de meșteri zugravi necunoscuți, nu avea valoare artistică sau documentară și făcea imposibilă – datorită stării sale precare – o restaurare sau integrare. Deși o construcție, am putea spune monumentală, având o frumoasă catapeteasmă, biserica era urâțită printr-o pictură lipsită de gust, frumusețe artistică și trăinicie, acum parțial distrusă de cutremur. Cu aprobarea Centrului Eparhial, s-a procedat la organizarea unei licitații pentru realizarea unei noi picturi în frescă. La licitația din mai 1982, a fost preferată oferta pictorului Dumitru Bănică, unul dintre apreciații și cunoscuții pictori bisericești acreditați de Comisia de pictură bisericească din cadrul Patriarhiei Române.

Lucrările de pictare a sfântului locaș s-au desfășurat pe parcursul a patru ani în perioada de vară, așa că biserica s-a socotit a fi definitiv pictată în anul 1986. Slujba de sfințire a podoabei picturale s-a făcut de praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în ziua de 29 iunie 1986.

Întrucât posibilitățile financiare ale credincioșilor nu erau suficiente pentru realizarea acestei lucrări artistice, biserica a fost ajutată de Arhiepiscopia Bucureștilor, prin bunăvoința Părintelui Patriarh Iustin Moisescu și de unele biserici bucureștene: Sfântul Ioan Botezătorul – Cartierul Militari (preot Gheorghe Șeitan și soția sa Eliza), Adormirea Maicii Domnului – Giulești (preoți Ioan Seceleanu, paroh și Ioan Panțuroiu). Un moment, socotit de parohie a fi cu semnificație tainică, s-a petrecut în ziua licitației pentru pictură, și el merită să fie menționat. în timp ce Comisia dezbătea asupra ofertelor de licitație, a intrat în biserică, după foarte mulți ani, o descendentă a ctitorilor de la 1842, și anume doamna Maria Marinescu, născută Hagi Pandele. După ce s-a închinat la icoane, doamna Marinescu a declarat Comisiei că a simțit nevoia să intre în ziua aceea în biserica strămoșilor săi, spre a face o donație. Organizatorii licitației au socotit prezența descendentei vechilor ctitori, într-un moment, am spune de rectitorire a bisericii, un semn dumnezeiesc. Știm că Dumnezeu lucrează prin oameni și, iată că vechii ostenitori pentru ridicarea bisericii Lucaci s-au făcut prezenți prin urmașii lor, la o lucrare de înfrumusețare a lăcașului dumnezeiesc pentru care și ei au ostenit și s-au jertfit. Cele două surori născute Hagi Pandele, Maria Marinescu și Ecaterina Botez au rămas de atunci apropiatele parohiei, căutând să-și îndeplinească, în ciuda greutăților prin care trec, vechile îndatoriri ctitoricești.

Peste un veac și mai bine, familia Hagi Pandele își menține atașamentul față de biserica pe care a slujit-o și ocrotit-o atât în momentele de bunăstare materială, cât și în cele de încercare. Cei care intră astăzi în biserica Lucaci, îmbrăcată în noile straie picturale, apreciază frumusețea noii lucrări executate de pictorul Bănică și echipa sa. Dacă 29 iunie 1986 a constituit un moment de bucurie pentru biserică, în scurt timp la orizontul parohiei s-au ridicat norii negrii ai incertitudinii. În vara aceluiași an s-a primit prima înștiințare că biserica se află între obiectivele „planului de sistematizare" a Bucureștilor. Timp de trei ani, informările privind demolarea sau sistematizarea zonei din jurul ei au continuat, menținând o stare de tensiune și nesiguranță.

Presiunile mai mult sau mai puțin evidente pentru demolarea acestei zone istorice a orașului au dus la înmulțirea rugăciunilor pe care le-a înălțat biserica, cu slujbe la racla Cuviosului Stelian, pentru îndepărtarea amenințării în care se afla locașul dumnezeiesc. Încă din anul 1970, noua conducere a parohiei a căutat să facă cunoscută prezența în biserică a moaștelor Cuviosului Stelian, chemând credincioșii la slujbe săptămânale, difuzând acatistul Cuviosului și acordând o atenție deosebită sărbătoririi sale la 26 noiembrie, zi devenită acum principalul hram al bisericii. Tăvălugul demolărilor s-a oprit în Decembrie 1989 la nici 100 de metri de biserică. în aceeași perioadă, au fost sfărâmate cu sălbăticie o serie de biserici monumente istorice din jurul bisericii Lucaci: Sfântul Nicolae-Jignița, Sfântul Nicolae-Din Sârbi, Bradu Staicu, Olteni (“a Protopopului”), Sfânta Vineri-Hereasca.

În anul 1984, odată cu demolarea Bisericii Sf. Ier. Spiridon-Spirea Veche, au intrat în patrimoniul Bisericii Lucaci o serie de obiecte de cult de la aceasta, și anume: icoana de hram a bisericii pictată în veacul al XVIII-lea și îmbrăcată în argint la începutul veacului următor, două icoane realizate în anii '30, reprezentând pe Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, o parte din vitralii, și strănile, inclusiv cele doua străni domnească și arhierească. Rămânerea în ființă pe mai departe a „bisericii din mahalaua Lucaciului" o credem datorată intervenției Cuviosului Stelian, care dorește să dăinuiască biserica în care odihnesc moaștele sale. Odată cu Decembrie '89, pentru biserică se deschide o nouă pagină a istoriei sale, încărcată de dorința normalității.

Cu speranța și entuziasmul unui nou început, Parohia Lucaci scotea din ianuarie 1990, revista „Credința noastră", prima publicație parohială post-decembristă. Tot din acel an, biserica va edita, cu destule dificultăți financiare, o serie de cărți sau publicații pe care le-am socotit utile pentru cei ce doresc să-și îmbogățească cunoștințele religioase. Încheind această scurtă prezentare a istoriei Bisericii din mahalaua Lucaciului, putem afirma că ea a plutit în decursul celor peste trei sute cincizeci de ani de existență ca o corabie pe valuri adesea furtunoase. A cunoscut furtuni înfricoșătoare prin cutremurele care au culminat cu acelea din 1802, 1829 și 1838, s-a prăbușit în parte în „Focul cel mare", a tremurat de nesiguranță în ultimele decenii ale guvernării comuniste, a pătimit împreună cu întreaga Biserică și cu poporul român.

ISTORICUL BISERICII LUCACI

Din prefața scrisă de preotul loan Călărășanu la:

„Condica de zestrea Sfintei Biserici Lucaci…, București 1876

Pre cei ce iubesc podoaba casei Taie Tu pre aceia îi proslăvește cu dumnezeiască Puterea Ta.

Omul și faptele lui cele bune totdeauna au avut început, care s-au pogorât de la Ziditorul a toate, și, trecând cu anii s-au ascuns împreună cu dânșii în sânurile veșniciei, unde nemurirea încă le păstrează, ca să le puie la picioarele Dreptului Judecător. Omul, încă de la început, a cunoscut că este dator Făcătorului său a-L slăvii, a-l mulțumi, ai I se ruga și a-l aduce jertfă din dreptele sale osteneli, zidind jertfelnic și aducând aducere înaintea Preputerniciei Sale cu umilite rugăciuni, ca să fie bine priimite înaintea Lui. Cel dintâi care făcu aceasta fu dreptul Abel.

El aduse jertfă pre jerfelnic din cele întâi păscute ale sale mulțămind lui Dumnezeu, după cum la cartea Facerii cap. 4 stih 4 zice: „și a căutat Dumnezeu spre Abel și spre darurile lui“ iar Enos fiul lui Sit învăța pe oameni a se aduna împreună la rugăciune și a chema numele Domnului, precum la același cap 4 stih 6 arată zicând: „Enos acesta a nădăjduit a chema numele Domnului Dumnezeu". Astfel dar oamenii se rugau și-l aduceau jertfe lui Dumnezeu în cel dintâi veac până la potopul lui Noe. Iar după încetarea potopului în al doilea veac a urmat aceasta întâi sfântul și dreptul Noe care văzându-se mântuit și scăpat de acea mare și groaznică pedeapsă, el, soția sa, și trei fii ai lor cu soțiile lor zidiră jertfelnic și aduseră lui Dumnezeu jertfă din toate dobitoacele cele curate și din toate păsările cele curate spre mulțumire și recunoștință de a lor mântuire din potop, bineprimită înaintea lui Dumnezeu după cum la Cartea Facerii cap. 8 stih 19 și 20 se arată zicând: „Și a zidit Noe jertfelnic lui Dumnezeu, și a luat din toate dobitoacele cele curate și din toate păsările cele curate și a adus ardere de tot pre jertfelnic și a mirosit Domnul Dumnezeu miros cu bună mireasmă. Pe niște asemenea temeiuri sfinte bazându-se și fericiții ctitori ai bisericii Lucaci, au jertfit mult pentru locașul lui Dumnezeu, care biserică fiind mainainte făcută din lemn de către un Lucache de la care și mahalaua s-a numit Lucaci iar pe la anul 1736 mai în urmă s-a făcut de zid de către Momcea, Luxandra, Ștefan Arhiereul, Neofit Arhiereul, și alți mahalagii ai vremiii aceleia, numele cărora se află scrise pe o piatră la Sfânta Proscomidie. Iar pe la anii 1812 așezându-se întru această mahala mai multe familii de oameni, între care au fost și dumnealor kir Constantin Atanasiu și kir Anghel Hagi Pandele, neguțători din orașul Sistov de peste Dunăre care, văzând că biserica s-au slăbit și s-au crăpat foarte rău din cutremurul întâmplat la anul 1838, ianuarie 11, după dumnezeiasca rânduială ascunsă râvnă având în sufletele lor și pătrunzându-se de cuvintele sfinte Evanghelii zise mai sus: „Adunați vouă comori în ceruri" s.c.l., amândoi într-o unire hotărâră a reclădi biserica de iznoavă și contribuiră amândoi sume însemnate după starea dumnealor pentru care sfârșit supscriind amândoi, pe o foaie ce miau cerut a o face, lei optzeci și cinci de mii – 85.000.

Asemenea și unii din mahalagii contribuiră cu lei 18.000. Și chibzuind dumnealor că nu o să ajungă suma aceasta, hotărâră ca vor mai da oricât va trebui peste suma de lei 85.000 ce au supscris spre desăvârșirea lucrului. Și astfel începând, dărâmară zidurile vechi și se făcu biserica din temelie până aproape de ferestre cu cărămida veche de la biserica dintâi având și de la icoanele vechi îmbrăcate patru sute zece oca argint pe care săvârșindu-o și împodobindu-o o și târnosiră la anul 1842, iunie 25, adăugând încă două hramuri după numele dumnealor, Sfinții Împărați Constantin și Elena maica sa și Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil, mai făcând și alte încăperi pentru preoți pe lângă cele ce mai erau. Iar după aceasta făcându-se pradă focului întâmplat la anul 1847, martie 23 în ziua de Paști, dinpreună cu chiliile ei dinprejur și cu toate podoabele ei dinlăuntru arzând și toată mahalaua și rămânând numai 6 case din 110 ce era.

Și numiții ctitori scăpătară că le-au ars în mahala casele și ce au avut și în târg prăvăliile și marfa și ce au avut pe la unii, alții. Din care pricină neputând numai dumnealor a face biserica iarăși la loc, a rămas sfântul locaș mai mulți ani nefăcut. Și cu toate că mahalagii, unii din dumnealor, au voit a repara biserica dând jalba la Sfânta Mitropolie spre a se da cuvenita voie de aceasta după care apoi s-au întrebat domnii ctitori de pot a săvârșii singuri biserica și de a-și păstra dreptul ctitoricesc ce-l au. S-au chibzuit între dumnealor și au dat răspunsul sfintei Mitropolii că deși socotesc că tot au un drept ctitoricesc în zidurile rămase dar singuri nu pot săvârși biserica ci vor contribui cu cât vor putea și că primesc a da ajutor oricare mahalagiu și străin numai sfântul locaș să se facă iarăși la loc precum a fost căci după foc au rămas numai zidurile goale fără nici o chilie și fără nici un venit de nicăirea. Deci, fiindcă la o asemenea lucrare trebuia să fie niște persoane care să aibă încrederea ctitorilor, mahalagiilor și străinilor și care cu stăruință neobosită să îndeplinească această slujbă până la desăvârșirea cea de istov a bisericii, s-a chibzuit de dumnealor ctitorii și mahalagii și s-a poftit sfinția sa părintele Ioan Călărășanu care la cea dintâi reclădire a bisericii din anul 1839 a fost ostenitor și osârduitor și domnul Tănăsache Constantinopolis care primind această sarcină s-a făcut cunoscut sfintei Mitropolii de către dumnealor ctitorii despre aceste persoane.

Totdeodată dumnealor au arătat că iau asupră-le pe cei mai sus pomeniți însărcinați cu reparația, despre încrederea cuvenită și calitățile cerute și că domnii ctitori le vor lua la socoteală. După care, dându-se voie de Prea Sfinția Sa Părintele Mitropolitul Neofit prin hârtia onorabilei Dicasterii cu nr. 547 anul 1850 septembrie 29 pentru a se repara biserica, a și primit de acolo preotul lei 792 parale 20 ce era în Dicasterie adunați de domnul pitar Nae Cămărășescu mai înainte pentru acest sfârșit.

Și începându-se lucrarea, s-a și isprăvit biserica și s-a târnosit la anul 1853 aprilie 5 în Postul Paștelui fiind vifor și zăpadă de o palmă, cheltuindu-se la această reparație lei 105.821, care bani s-au însemnat aci în socoteală, anume, câți adică s-au dat de domnii ctitori, câți de mahalagii și câți de alți iubitori de Hristos creștini, câți s-au dat și de pomeniții ostenitori, câți s-au adunat la cutia ce a stat înaintea bisericii pe vremea lucrării și câți s-au adunat la târnosirea bisericii și pe ce anume s-a cheltuit suma arătată, dând pentru aceasta și socoteală în urma târnosirii zișii ostenitori, către dumnealor domnul Ștefan Anghel Hagi Pandele ctitorul fondatore și domnul Dimitrie Orghidan epitropul bisericii prin luare de înscris ce se vede trecut aci la sfârșitul socotelii.

PICTURA BISERICII

Când ctitorii din veacul al XlX-lea au refăcut biserica după marele foc, s-a impus și zugrăvirea ei. După cum afirma, însă, preotul loan Călărășanu, atât Hagi Pandele, cât și Constantin Athanasiu, au trecut prin greutăți financiare datorită pierderilor provocate de foc. De aceea, presupunem că preotul și ctitorii au făcut apel pentru zugrăvirea interioară a bisericii la un meșter zugrav fără mari pretenții și lipsit de harul artistic.

În „Socoteala cheltuielilor privind refacerea și reparația bisericii", preotul amintește că a dat 16.000 lei zugravului Matei și fiului său Vasile. Probabil aceștia au executat pictarea în tempera a noii biserici. Inspirați de curentul epocii, zugravii au realizat, pe un fond verde șters, câteva panouri cu sfinții în picioare, la nivelul ferestrelor, iar deasupra lor, mici tablouri cu scene biblice. Zugravii au dovedit sărăcie de imaginație și lipsă de gust artistic. Prin slaba execuție, prin lipsa calității materialului folosit, pictura nu a rezistat timpului. La cutremurul din 4 martie 1977, s-au desprins părți mari din tencuiala bolților și din turlă, distrugându-se astfel mare parte a zugrăvelii originale. De aceea s-a optat pentru repictarea integrală a bisericii, apelându-se în acest scop la un pictor cunoscut.

Licitația favorizează oferta pictorului Dumitru Bănică, lui revenindu-i sarcina îmbrăcării interiorului bisericii cu o nouă podoabă picturală. Pictorul Dumitru Bănică a executat pentru biserica Lucaci o lucrare în frescă într-un stil care îi este propriu, și anume un neo-bizantin românesc. Paleta coloristică bogată, scenele dispuse în friză pe trei nivele, la partea de jos, în dreptul ferestrelor detașându-se sfinții în picioare, încântă privirea celui ce intră în biserică. Frumusețea desenului, strălucirea culorilor învăluite în lumina caldă ce se coboară din turla Pantocratorului, creează un mediu favorabil meditației și rugăciunii.

Pictura urmează, în mare, erminia tradițională pentru Biserica Răsăriteană. Frizele desfășoară scene din viața Mântuitorului și exemplificări ale unor parabole, bolta pronaosului este închinată vieții Maicii Domnului, pe bolta naosului se detașează icoana Sfintei Treimi reprezentată în „Ospeția lui Avraam“, iar deasupra altarului, Maica Domnului înconjurată de îngeri binecuvintează pe credinciosul ce intră în biserică. În toată această desfășurare iconografică, s-a introdus totuși o scenă nouă. În mod tradițional, la baza turlei Pantocratorului, sub ferestre, se reprezintă scena „Liturghia Cerească“ sau „Liturghia Îngerească", procesiunea îngerilor, preoți și diaconi, cu Cinstitele Daruri către Marele Arhiereu, Mântuitorul lisus Hristos. Turla bisericii Lucaci are o formă octogonală, și este foarte largă. Dacă s-ar fi executat friza cu Liturghia Îngerească, compoziția ar fi fost sărăcită prin puținătatea personajelor, lucrarea fiind în același timp fragmentată în opt panouri. De aceea s-a cerut, și pictorul a executat, opt scene privind Patimile Domnului, deoarece Procesiunea cea mare cu Cinstitele Daruri, redă în spațiul liturgic, drumul Crucii, drumul jertfei Mântuitorului pentru noi.

De la simbol, s-a trecut la realizarea directă, istorică, a evenimentelor ce se înscriu în ciclul Patimilor: Sărutul lui luda, lisus în fața arhiereului Caiafa, lisus în fața lui Pilat, Luarea Crucii, Căderea sub greutatea Crucii (momentul Veronica), Răstignirea, Coborârea de pe Cruce și Punerea în mormânt, această ultimă scenă devenind centrală prin plasarea ei deasupra bolții altarului. Următoarea scenă, cea de-a noua, biruința asupra morții, se desprinde pe conca absidei de nord, prin reprezentarea clasică a Învierii Domnului, Coborârea în iad. Realizarea unei frize reprezentând Drumul Pătimirii Domnului, Drumul Crucii, mântuitoare prin suferința încununată de biruința asupra morții, era menită să întărească în inimile credincioșilor nădejdea învierii noastre și eliberării de răul care ne înconjoară. Credincioșii, mădulare ale Bisericii mărturisitoare de-a lungul întregii sale istorii, își pun și acum încrederea în puterea Mântuitorului Hristos, Cel mort și înviat pentru noi, nădăjduind să fie întăriți în încercări și necazuri.

Pictarea celor opt scene ale suferinței Fiului lui Dumnezeu pentru noi, încununată cu sfărâmarea în picioare de către Mântuitorul a porților iadului, trebuia să aducă în inimile închinătorilor acestei biserici, încredințarea că suferința va avea un sfârșit. „Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni", ne spune Mântuitorul, și tot El ne îmbărbătează când ne îndeamnă cu cuvintele: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!“. Chiar dacă mulți n-au înțeles sau nu vor înțelege rostul reprezentării iconografice inovatoare, pictura de la baza turlei se desfășoară ca o rugăciune tainică în care durerea se împletește cu nădejdea. De aceea, i s-a cerut pictorului să transcrie în spațiul care înconjoară scena Pătimirii textul unuia din troparele ortodoxe prin care îi cerem lui Dumnezeu „Îndurare" pentru „poporul cel deznădăjduit „Cel ce pentru noi Te-ai născut din Fecioara și răstignire ai răbdat, Bunule, cu moartea pe moarte ai prădat și Învierea ai arătat ca un Dumnezeu, nu trece cu vederea pe cei ce l-ai zidit cu mâna Ta. Arată iubirea ta de oameni, Milostive, primește pe Născătoarea de Dumnezeu care se roagă pentru noi, și mântuiește, Mântuitorule, pe poporul cel deznădăjduit.“

Animați de dorința ca pictura în ansamblul ei să reprezinte o invocare a milei lui Dumnezeu pentru îndepărtarea răului care a stăpânit decenii de-a rândul poporul nostru și care se accentuase în anii 80, realizatorii ansamblului pictural au căutat ca urcușul spre mila lui Dumnezeu să ne întâmpine încă de la intrarea în biserică, lisus Emanuel, zugrăvit pe calota pridvorului, ne îmbrățișează și ne îndeamnă cu chemarea evanghelică: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi dărui vouă odihna!".

După medalioanele cu sfinți din pridvor găsim, de astă dată, o rugă spre îndurarea lui Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul părinților noștri, Domnul cerului și al pământului, care Te odihnești pe heruvimi, miluiește poporul cel credincios”. Odată intrat în biserică, închinătorul este întâmpinat de cetele sfinților și de imaginile reprezentând momente din viața Mântuitorului, sub privirea milostivă a Maicii lui Dumnezeu, „Împărăteasa și Doamna" care ne învăluie din înălțimea altarului.

În ansamblul ei, pictura realizată de Dumitru Bănică s-a voit a fi un mesaj, o rugă fierbinte și curată a noastră în anii întunecați, pentru ca Milostivul Dumnezeu să nu ne părăsească până în sfârșit. Suntem încredințați că o asemenea rugă izvorâtă din inimă curată este încă necesară pentru noi toți.

PODOABE ȘI CĂRȚI

Ca orice lăcaș de cult, biserica din mahalaua Lucaciului a fost dăruită de ctitori cu cele necesare desfășurării normale a unei activități liturgice. Meritul ctitorilor și al donatorilor cunoscuți și necunoscuți este mare, căci ei au jertfit din multul sau puținul lor pentru împodobirea locului de rugăciune. Biserica a primit daruri de icoane, de obiecte necesare slujirii Sfintei Liturghii, odăjdii, cărți și alte podoabe, chiar dacă nu toate valoroase, totuși îmbogățite duhovnicește prin faptul că au fost rodul dragostei purtate de credincioși pentru Dumnezeu și pentru lăcașul în care se adunau în ceas de rugăciune. Între obiectele care se mai află azi în biserică, amintim:

Potir de argint cu ornamente florale în stilul artei românești a secolului al XVIII-lea, pe piciorul său și cu vrejuri stilizate de floare care înfășoară cupa. În partea de jos se desprinde o însemnare scrisă cu litere chirilice purtând numele donatorilor : † Grigore, Maria, Ecaterina, Grigore, Elena, Dobre, Irina – 1851. Sept. 30.

Potir, tot din argint, mult mai frumos lucrat, dăruit potrivit însemnării de † PRR și dat biserici(i) Lucaciului la anul 1851, August (sic!) 15. Pe piciorul potirului se desfășoară înconjurate de frumoase vrejuri florale, busturile celor 12 Apostoli, având în centru pe Mântuitorul care îi binecuvintează. La rândul ei, cupa potirului este împodobită cu busturile celor patru evangheliști, îmbrăcate, la rândul lor, de alte ornamente formate din vrejuri florale. Acest potir demonstrează înalta măiestrie artistică a executantului necunoscut.

Potir, din argint aurit, de proveniență rusească (sfârșitul veacului al XVIII-lea) care a făcut parte din zestrea bisericii Caimata (demolată la sfârșitul veacului al XIX-lea pentru lărgirea bulevardului Carol I). Inscripția în limba greacă, cu greșeli de ortografie, menționează pe donatori și destinatari: “AΦIEPOMEIC TIN EKΛHCIAN KAIMATA TY ΠAXAPNHKY ANTONAKH KAI TEOXAPH KAI CTOΛNIKY CTANTZY 1829”. Cupa potirului, îmbrăcată într-o rețea geometrică, este împodobită cu patru medalioane în email, reprezentând: Cina cea de Taină, Răstignirea, Învierea și Sfânta Treime în scena Încoronării Sfintei Fecioare. La o dată necunoscută, probabil spre sfârșitul veacului al XIX-lea, când biserica numită Caimata nu mai există, potirul acesta a intrat, adus de urmașii donatorilor sau alte persoane necunoscute, în zestrea bisericii Lucaci.

Cruce cu postament, pentru Sfântul Altar. În centru se află crucea de lemn executată pe ambele fețe cu câte șase scene. Începând de sus întâlnim următoarele momente din Noul Testament: Buna Vestire, Închinarea magilor, Adormirea Maicii Domnului, Iisus la templu, Botezul Domnului, Coborârea la iad. Pe cealaltă față întâlnim de sus în jos, Învierea Domnului (Ieșirea din Mormânt), Învierea lui Lazăr, Nașterea Domnului, Nunta din Cana Galileii, Răstignirea lui Iisus în scena Pieta. Nu cunoaștem executantul lucrăriiîn filigran a crucii, dar în partea de jos, pe piciorul ei se desfășoară, scrisă cu litere latine, însemnarea cu numele donatorilor: “Această cruce începută la A(nul) 1862 de Major Gligore Andronescu și lemnul este dăruit de păr. Ioan Călărășanu, acum adusă în bise(rică) de d(umnea)ei Sardar Catinca Ogrădeanca la a(nul) 1865. Caterina, Gligore, Gligore, Emanoil, morți. Nicolae, Gligore Maria, Polixenia, Efstati, Efrosina cu fii(i) lor”

Chivotul reproduce silueta bisericii având reprezentat pe fațadă hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena, iar pe ușile sale chipurile în picioare ale Sfinților Haralambie și Elefterie. După cum citim însemnarea de la baza chivotului, acesta a fost “dăruit bisericii Lucaci de B. Basilev(!) la 1869 mai 2”

Cădelniță lucrată în stil gotic, reproducâd în mare unele cădelnițe moldovenești din epoca lui Vasile Lupu, a fost executată, probabil, odată cu refacerea bisericii din 1851, întrucât în “Socoteala” întocmită de preotul Ioan Călărășanu, se spune că Nicolae argintarul a executat și o cădelniță de argit de 140 dramuri pentru 340 lei.

Icoana Sfântului Spiridon al Trimitundei, Icoana de hram a bisericii Spirea Veche, demolată în aprilie 1984, este pictată pe lemn și îmbrăcată la sfârșitul veacului al XVIII-lea în metal. Stilul picturii, ca și ferecătura, denotă apartenența acestei icoane la arta grecească.

Icoana Sfântului Spiridon al Trimitundei, pictură de la începutul secolului XX, cu îmbrăcămite în metal, donate bisericii de Pavel și Zamfira Negreanu.

Icoana Sfântului Haralambie, pictată la 1934 de Dumitru Belizarie. Se află în partea dreaptă a altarului într-un frumos iconostas sculptat în lemn, care face pandant cu icoana donată de familia Negreanu.

Un epitaf având în centru scena pictată în stil neo-realist, reprezentând Punerea în mormânt, prinsă de catifea vișinie, a fost donat la anul 1874 de familia Dâmboviceanu.

Biserica posedă și alte icoane, mai vechi și mai noi.

***

Preotul Ioan Călărășanu a avut, printre alte calități, și iubirea de carte. Dovadă sunt cărțile strânse de el și dăruite bisericii, probabil atunci când s-a călugărit. Unele sunt scrise în limba română, altele în limba greacă. Între aceste cărți care dovedesc preocupările donatorului și interesul manifestat pentru cuvântul scris, amintim: Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului, asupra dejghinării Papistașilor, descoperită și așezată de… Maxim Peloponniseanul, tipărită la mânăstirea Snagov de ieromonahul Antim Ivireanul la anul 1697.

Cunoscuta lucrare de combatere a învățăturii Bisericii Romano-Catolice se înscrie în șirul bogat de cărți de învățătură ortodoxă întocmite cu îndemnul și adesea cu banii Sfântului Constantin Brâncoveanu, în vederea apărării Ortodoxiei transilvane, amenințată cu trecerea la “uniatism” la presiunile proaspăt ocupantului austriac. Se vede că preotul Ioan Călărășanu iubea prezența în biblioteca sa a unor asemenea scrieri de polemică confesională (are și cărți privind învățătura armeană, ca și combateri ale învățăturii rabinice).

EΠITOMH TΩN ΘEΩN ΔOΓMATΩN, adecă Arătare sau Adunare pre scurt a Dumnezeieștilor dogme ale credinței, tipărită la mânăstirea Neamțu în anul 1816, după un manuscris al episcopului Iosif al Argeșului. Era, pentru acea vreme, una dintre cele mai bogate lucrări de dogmatică patristică. Cu siguranță, preotul Ioan Călărășanu un păstra tipăritura ca pe o lucrare de bibliofil, pe care să o admire sau să o arate prietenilor, ci o folosea din plin pentru instruirea sa și pentru ăndrumarea păstoriților săi.

Ușa pocăinței, adecă carte foarte umilitoare și de suflet prea folositoare, apărută la Brașov în anul 1812, caută să inițieze pe credincios în tainele sfârșitului vieții pământești și pregătirea pentru dumnezeiasca Judecată.

Carte ce se cheamă Puțul Sfântului Ioan Gură de Aur, care vedea lumina tiparului la Buzău în anul 1833, introducea pe cititor în gândirea Hrisostomului.

Psaltirea proorocului David, tipărită la mânăstirea Neamțu în anul 1843 era menită canonului zilnic al crediciosului ortodox.

Proschinitarul Sfântului Munte al Atonului, scos de Meletie Melega și tipărit la București în 1856, călăuzea pe cititor pe cărările Sfântului Munte.

Biblioteca preotului Ioan Călărășanu cuprindea și o serie de cărți tipărite în limba greacă. Nu putem ști dacă el cunoștea această limbă, dar suntem încredințați că citea în biserică în limba greacă. Dovadă este acea ΘEION KAI IEPON EYAΓΓEΛION (Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie) tipărită la Veneția în anul 1818 din care citea cel puțin la slujba Sfintelor Paști. Bănuim aceasta întrucât, pe foaia de gardă a cărții, preotul transcrie în limba greacă cu litere chirilice formula de introducere a citirii din Sfânta Evanghelie la Vecernie și Utrenie “Și pentru ca să ne învrednicim noi a asculta…”

OPΘOΔOΞOΣ OMOΛOΓIA, Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, tipărită la Petrograd în anul 1774, se află în biblioteca sa.

ΣEIPA ENOΣ KAI ΠENTIKONTA IΠOMNIMATIΣTΩN, în două tomuri, cu comentarii ale sfinților Părinți la cărțile Sfintei Sctipturi, tipărite la Leipzig în anul 1782 și închinată Domnitorului Țării Românești, Grigore Alexandru Ghica.

Pidalionul tipărit la Atena și alte cărți, am spune de cultură generală și de învățătură creștină, în limbile română și greacă îmbogățeau biblioteca preotului paroh al bisericii din mahalaua Lucaciului.

Să nu uităm de manuscrisul copiat de el după un exemplar din biblioteca mânăstirii Cernica, scris în zilele Sfântului Constantin Brâncoveanu și cuprinzând tâlcuirea Apocalipsei.

Toate acestea constituie o mărturie a interesului pe care îl manifesta o parte a preoțimii românești, la jumătatea veacului al XIX-lea, pentru cuvântul scris. Încă o dovadă că preotul Ioan Călărășanu se înscrie în rândul clericilor care și-au făcut din preoție misiune și nu meserie. El a știut să împletească râvna Martei pentru Casa Domului, prin ostenelile depuse la ridicarea, refacerea conservarea și înzestrarea acesteia, cu dragostea Mariei pentru cuvântul lui Dumnezeu. Nu și-a părăsit biserica pentru care a fost hirotonit, s-a unit cu ea și la bine și la rău, ca într-o adevărată unire spirituală, aplecându-se în cursul vieții asupra cărții în filele căreia a găsit cu siguranță mângâiere și întărire.

Chipul său luminos, realizat de un pictor necunoscut când împlinea 43 de ani, atunci când refăcea biserica după incendiu, ni se descoperă ca al unui luptător încredințat de dreptatea cauzei sale. În două rânduri, timp de nouă ani își văzuse biserica distrusă și tot de-atâtea ori o ridicase mai frumoasă decât cea dintâi. Mândria sa smerită o aflăm pe hârtia pe care o poartă în mână: “M-am silit și am contribuit precum am putut, pentru biserica Lucaci”.

Având exemplul unor asemenea înaintași, care s-au identificat cu biserica, cimentându-o cu dragostea lor jertfelnică și roditoare pentru Dumnezeu și semeni, suntem încredințați că biserica din mahalaua Lucaciului își va duce și pe mai departe existența adunând în ceas de rugă pe credincioșii închinători spre a-i călăuzi la Hristos, Cel ce e îndeamnă: “Nu te teme, turmă mică!”.

ACTIVITĂȚI CULTURALE

Parohia Lucaci a desfășurat unele activități pe teren cultural, cum ar fi concertul Corului Mitropolitan din lași condus la acea vreme de Gavril Muzicescu, invitarea corului bisericii la hramurile altor biserici bucureștene, la sfârșitul veacului al XlX-lea (deținem corespondența cu conducerea bisericii Curtea Veche) sau organizarea în biserică a unui ciclu de conferințe religioase susținute de Olga Greceanu, vreme de trei ani, până în 1950.

Am putea aminti, pentru lunga perioadă dintre anii 1970 – 1990, concertele anuale la Pomul de Crăciun cu o formație a Coralei Patriarhiei, spre a nu se pierde tradiția colindelor românești. După 1990, ținându-se seama de noile posibilități de manifestare a vieții religioase, parohia a urmărit realizarea unui program cultural destinat nu numai credincioșilor parohiei, ci unui public cât mai larg. Astfel, din ianuarie 1990, a început editarea unei publicații lunare, intitulată „Credința Noastră", destinată credincioșilor ortodocși de pretutindeni. Viața primei serii a revistei a fost de un an, reluată apoi sub o altă formă începând din 1997. întocmită și redactată aproape integral de conducerea parohiei, ea și-a rărit însă periodicitatea.

În același timp, s-au editat broșuri și cărți de învățătură, considerate de noi utile atât pentru cei tineri, deschiși acum spre primirea liberă a învățăturii creștine, cât și celor mai în vârstă, prea puțin informați asupra temeiurilor credinței pe care căutau să o mărturisească. Dintre cărțile editate de noi amintim:

– Mitropolit Irineu Mihălcescu, Catehismul creștinului ortodox;

– Pr. Prof. Atanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament;

– Pr. Prof. loan Constantinescu, Studiul Noului Testament;

– Pr. Prof. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament;

– Prof. Teodor M. Popescu, Biserica Mărturisitoare – studii și articole despre Ortodoxie;

– Nicolae Arseniev, Descoperirea vieții veșnice – studii de istoria religiilor (traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus);

– Pr. Prof. Ene Braniște, Ghenadie Nițoiu, Gheorghe Neda, Liturgica teoretică;

– Pr. Ene Braniște, Ecaterina Braniște, Noțiuni de istoria biblică a Vechiului și Noului Testament;

– Pr. Ene Braniște, Ecaterina Braniște, Noțiuni de Catehism;

– Psaltirea Maicii Domnului;

– Prof. Petru Demetru Popescu, Drumul spre lumină – versuri religioase etc.

Începând din toamna anului 1992, în colaborare cu Universitatea Populară – „Ioan I. Dalles”, s-a organizat un ciclu anual de conferințe lunare cu tematică religioasă. La aceste conferințe au fost invitate personalități ale vieții religioase românești, spre a face expuneri asupra istoriei Bisericii, a învățăturii de credință și a vieții religioase a poporului român. S-au prezentat filme, s-au organizat concerte susținute de copiii care participau la viața religioasă a parohiei noastre. Una din conferințe a fost onorată de prezența Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, care a binecuvântat strădania ostenitorilor și râvna credincioșilor dornici să-și îmbogățească cunoștințele religioase. Parohia nădăjduiește să-și continue activitatea sa atât prin slujirea Sfântului Altar, cât și prin prezența în mijlocul credincioșilor prin cuvântul rostit și scris, inclusiv prin mijloacele moderne de astăzi.

SFÂNTUL CUVIOS STELIAN

Dintre vechile odoare de la biserica mitropolitului Ștefan, biserica a moștenit moaștele Sfântului Cuvios Stelian, dar și ale Sfinților Haralambie, Elefterie și Onufrie, iar mai târziu, Pantelimon. Cu trecerea timpului, crescând evlavia creștinilor față de Cuviosul Stelian, pe lângă hramul Sfântul Nicolae, biserica a mai căpătat încă un hram, și anume pe Sfântul Stelian, care acum este hramul principal al bisericii.

Numeroși sunt sfinții și drepții Bisericii noastre asupra cărora stăruind istoricii și haghiografii au aflat multe informații pe care le-au transmis nouă în scris. În ce privește pe Cuviosul Stelian, s-au păstrat puține date asupra vieții sale, dar putem împărtăși, din ceea ce ne spun nouă sfintele cărți, următoarele privind viața și nevoințele pentru Hristos și în slujba aproapelui, fapte minunate și binecuvântate ale acestui cuvios părinte.

Cuviosul Stelian se naște dintr-o familie de buni creștini într-o vreme în care Răsăritul ortodox era frământat de prigoanele unor împărați ai Bizanțului dezlănțuiți pentru defăimarea sfintelor icoane. Atunci cad victime luptătorilor contra icoanelor numeroși ierarhi, teologi, preoți, călugări și credincioși. Părinții pruncului Stelian, oameni înstăriți, treceau însă printr-o altă durere, aceea a pierderii copiilor lor la scurtă vreme de la naștere. Singurul rămas în viață a fost Stelian, către care se îndreaptă dragostea părintească împletită cu teama de a nu-l pierde. De aceea, el va crește cu o dragoste nestinsă pentru copii și cu milă pentru cei în suferință, căci lipsa fraților și surorilor din casa părintească va lăsa urme pentru tot restul vieții Cuviosului Stelian.

Aplecat spre cele duhovnicești și îndrumat în permanență de părinți pe calea bisericii, drept mulțumire pentru darul vieții primite, Stelian va găsi în biserica din orașul său o a doua casă, iar în atmosfera religioasă din timpul slujbelor bisericești, adevăratul suflu al vieții sale. De aceea, rămânând orfan prin moartea celor doi părinți ai săi, va vinde toată agoniseala părintească, va împărți tot ce avea la săracii lui Dumnezeu, iar el se va îndrepta spre una din numeroasele mânăstiri care împodobeau, în vremurile de atunci, pământul creștin al Asiei Mici (Turcia de azi).

Se va stabili așadar într-o asemenea vatră de trăire duhovnicească în provincia Paflagonia, în apropierea străvechii așezări creștine a Cezareei Capadociei, patria Sfântului Vasile cel Mare. Era o provincie muntoasă în care înflorea viața călugărească și pustnicească pe înălțimile munților sau în numeroasele peșteri. Unele din acestea, rămase pustii după năvala turcilor, păstrează până azi frumusețea picturilor creștine.

Într-o astfel de mânăstire se va adăposti și tânărul Stelian, făcând ascultare și urmărind îndeaproape sfaturile duhovnicești ale bătrânilor călugări. Cunoscând râvna pentru trăirea monahicească și dragoste pentru Hristos, starețul rânduiește pregătirea lui Stelian pentru treapta preoției. Dar el, socotindu-se nevrednic a îmbrițișa un cin mai presus de al îngerilor, ca oarecând Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau Sfântul Ioan cel cu Gura de Aur, cere duhovnicului îngăduința de a se pustnici într-una din peșterile din preajma mânăstirii. Într-o asemenea peșteră va viețui ani îndelungați, în post și rugăciune necurmată. Dar starea sa aici, în mijlocul stâncilor și doar cu mintea înălțată la Domnul, nu va împiedica pe Stelian să reverse mai departe dragostea și mila sa față de creștinii în suferință. De aceea, atunci când va afla de la credincioșii care veneau la el să-i ceară sfat duhovnicesc sau să înalțe rugăciuni pentru ei, că în părțile acelea bântuie o molimă cumplită care seceră în primul rând copiii, Stelian, amintindu-și de plânsul părinților săi, se va aprinde de milă. Atunci el își deschide inima spre Dumnezeu și înalță rugăciuni smerite pentru îndepărtarea acestei molime. Și ca un alt Ilie, care înviase pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, rugăciunile sale fierbinți la Dumnezeu sunt bine primite, molima încetează și mulți copii sunt salvați de la moarte.

Cunoscând căldura inimii sale iubitoare de copii și mila față de toți cei ce erau în suferință, precum și puterea rugăciunilor lui Stelian înălțate lui Dumnezeu, mamele cu prunci bolnavi încep să vină la peștera lui Stelian pentru a câștiga, cu rugăciunile sale, sănătatea și viața copiilor lor. Rugăciunile sale aveau atâta tărie încât de cele mai multe ori mamele se întorceau fericite la casele lor. Faima sa crește tot mai mult și se răspândește în ținuturile învecinate, dar smerenia lui Stelian depășea cu mult cinstirea pe care încercau oamenii să i-o aducă.

În această stare de dragoste aprinsă către Dumnezeu și de milă jertfitoare în rugăciune pentru care suferă, Cuviosul Stelian va trece la cele veșnice, dar minunile săvârșite în peștera în care a trăit nu vor înceta. Trupul său neputrezit va fi adus la biserica mânăstirii sale de metanie și va avea aceeași tărie în vindecări ca atunci când Stelian se afla în viață. Cunoscând evlavia mulțimilor, puterea dragostei cu care acestea înconjurau memoria Cuviosului, precum și minunile care se săvârșeau înaintea moaștelor sale, Biserica hotărăște canonizarea sa, adică trecerea sa în rândul cuvioșilor făcători de minuni, rânduind ca zi de pomenire 26 noiembrie, ziua trecerii sale la cele venșice.

Atunci când peste provincia Paflagonia se abat năvălirile turcilor, care vor trece prin foc și sabie așezările creștine, călugării rămași în viață vor părăsi mânăstirea trecând în Grecia, la Muntele Athos, purtând cu ei, printre alte odoare, moaștele Cuviosului Stelian. De aici, o parte din aceste moaște vor fi aduse în Țara Românească de Mitropolitul țării, Ștefan al II-lea, atunci când el va înălța o biserică, la anul 1736, în marginea de atunci a târgului Bucureștilor, în "mahalaua Lucaciului". Aici fusese o biserică mai veche, surpată de trecerea timpului iar Ștefan mitropolitul va ridica o biserică din zid închinată Sfântului Nicolae. Odată cu moaștele Cuviosului Stelian, același ierarh va îmbogăți ctitoria sa cu moaștele Sfinților Haralambie și Elefterie împreună cu ale Cuviosului Onufrie cel Mare.

Biserica mitropolitului Ștefan al II-lea va cădea la cutremurul din 1838, iar preotul paroh de atunci, Ioan Călărășanul, va înălța actuala biserică Lucaci cu ajutorul a doi bogați negustori macedoneni, Anghel Hagi Pandele și Constantin Atanasiu. Această nouă biserică, rămasă până astăzi în picioare, a fost sfințită de Mitropolitul Neofit al Țării Românești în anu1 1842. În secolul nostru râvna pentru cinstirea Cuviosului Stelian va crește, iar în timpul celui de-al doilea război mondial credincioșii vor contribui la depunerea moaștelor acestui cuvios într-o raclă separată, iar mai pe urmă biserica va începe să fie numită: Biserica Sfântul Stelian-Lucaci.

În vara anului 1940, va lua ființă “Asociația Sfântul Stelian pentru ajutorarea copiilor refugiați din Basarabia”. Atunci va fi confecționată racla unde vor fi puse moaștele Cuviosului Stelian aflate în biserică probabil încă de la primul ctitor al acesteia, prin osteneala preotului de-atunci, Ioan Dărvărescu (aprilie 1941).

Evlavia credincioșilor în fața raclei Cuviosului Stelia nu a încetat, întrucât toți cunoaștem puterea cu care acest sfânt a fost înzestrat de Dumnezeu pentru râvna sa duhovnicească, pentru smerenia desăvârșită și pentru dragostea sa fără de margini.

PROTOPSALTUL ANTON PANN

Una dintre cele mai luminoase figuri ale culturii muzicale românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost și rămâne, fără îndoială, Anton Pann, care după cum el însuși a spus, nu a învățat în școli «din cele poleite», ci a fost un autodidact. Dacă nu a avut nici profesori străluciți, cu diplome în străinătate, a venit însă în contact cu oameni învățați, reușind să-și lărgească orizontul cunoștințelor și al sensibilității sale. Însă mai mult decât de la aceștia, Pann a învățat de la cel mai vechi și mai plin de învățăminte profesor – poporul. Prin profesia de dascăl, apoi de tipograf, a venit în contact cu masele largi orășenești de la care a reținut întregul tezaur de înțelepciune cuprins în proverbele, snoavele, cântările și poveștile pe care ni le-a redat într-o haină nouă, originală.

Prima parte a secolului al XIX – lea, în istoria poporului român și a culturii românești, se caracterizează ca o perioadă de lupte intense cu mentalitatea grecească, fanariotă, în scopul cristalizării culturii autohtone, iar pe plan religios, în Biserica românească, aflată atunci sub influența puternică a grecilor, revitalizarea vieții duhovnicești, prin tipărirea cărților de cult în limba română și introducerea cântărilor bisericești în limba proprie. La dezideratul românirii cântărilor psaltice, Anton Pann participă într-un mod activ și original. Lupta cu atitudinea antiromânească a grecilor din Țara Românească a fost susținută, pe linie bisericească, de mitropoliți de seamă, dar și de slujitorii și dascălii de psaltichie: Macarie Ieromonahul, Dimitrie Suceveanu, Anton Pann și alții. Acesta este contextul în care își va desfășura activitatea protopsaltul Anton Pann.

Intensa sa activitate pe tărâm scriitoricesc, Anton Pann și-a dus-o, în ultima parte a vieții sale, în locuința sa din strada Taurului din București. Acolo era amenajată la etaj o cameră de lucru, cu terasă și flori, unde psaltul cunoștea puțină odihnă și unde cu siguranță își cânta cântecele tinereții sale, acompaniindu-se cu chitara.

Așadar, în partea de răsărit a centrului Capitalei, dincolo de construcțiile istoriei recente înălțate în stânga Dâmboviței de-a lungul noului Bulevard al Unirii, se aflã o stradă a vechiului București numită “Anton Pann”, fostă Taurului. Pornește din marea arteră fìravă, abia simțită, pe la jumătatea distanței dintre intersecțiile acesteia cu străzile Mircea Vodã și Traian, într-o zonă ce poartă încă urmele pustiirii provocate de marile demolări ale anilor '80, cărora nu mult le-a lipsit, în 1989, să o fi transformat și pe ea doar într-o amintire, uitată prin hărțile, imaginile și documentele arhivei de odinioară a orașului. Se insinuează molcom, printre clădiri ale ultimelor două secole, unele de o arhitectură și un farmec aparte, evocând Bucureștii de altă dată, de la sfârșitul secolului 19 și din prima jumătate a secolului 20, câteva preînnoite în ultima vreme, dar altele, mai multe, evocând încă amprenta vitregiei deceniilor din urmă.

La numãrul 20, între intersecțiile cu străzile Căuzași și Mircea-Vodă, trecătorului i se arată, cu discreție, cea mai veche mărturie, cu vârsta de peste 150 de ani, a vremii de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când actuala stradă era abia o uliță, zisă a Taurului, străbătând printre case, curți, grădini și livezi din patriarhala mahala a Lucaciului, purtătoare a numelui unui oarecarc Lucache, ce înălțase cândva aici o bisericuță de lemn.

O micã placă memorială pe o fațadă tristă, a uitării, amintește, totuși, un fapt suprinzător: aici a locuit, ultima parte a vieții, neasemuitul autor al “Poveștii vorbii”, emblematicul cântăreț de strană (psalt), compozitor, folclorist, poet, scriitor, editor, tipograf și compozitor de cultură românească de acum peste un veac și jumătate care a fost Anton Pann (1797-1854).

Documentele mărturisesc faptul că, la 20 februarie 1848, Ecaterina (Catinca), soția lui Anton Pann începând din 10 februarie 1840, cumpăra această casă, cu tot locul ei, curte și grădină, de la Anica Izeasca, văduva unui anume Mihăiță Izescu, act întărit prin legalizarea de către Tribunalul Comercial al Ilfovului la 29 aprilie 1849. În această locuință, căreia i-au adăugat un nou corp de casă, a locuit Anton Pann împreună cu soția sa, până la mutarea sa la cele veșnice, la 2 noiembrie 1854.

Într-un testament al său întocmit la 20 august 1854, pe când încă nu-și bănuia apropiatul sfârșit, testament întărit de mitropolitul Nifon al Țării Românești la 21 octombrie același an, Anton Pann însuși mărurisea :”Iar soția mea dobândind prileju cu deasa mea mergere pe la toate monastirile din Țeara Românească și Moldavia, a năzuit la ajutorul venerabililor arhimandriți, egumeni și stareți ai deosebitelor monastiri și fiecare cu dărnicie ajutând, a strâns și a cumpărat casele, iar răposatul întru fericită pomenire păr(intele) Spiridon Tismăneanul, care îi era părinte sufletesc și o iubea ca pe o fiică, a slobozit și suma trebuincioasă pentru clădirea caselor celor noi și pentru toate mobilele, cu cuvânt ca să fie ale soției mele și cuvioșia sa când va veni pentru trebuință în București să tragtă întrînsele pentru liniștea sa”.

În această casă și-a petrecut, așadar, Anton Pann anii cei mai productivi ai vieții și operei sale. Aici a funcționat, adusă din chiliile bisericii Olteni, și tipografia sa, cu ajutorul căreia a realizat, numai între 1848-1854, un mare număr de calendare anuale, cărți de muzicã bisericească: Privighier – 1848, Cântece de stea ce se cântă la Nașterea Domnului – 1848, 1852, Antologie muzico-eclesiastică în 2 tomuri – 1852, Noul Doxastar – 1853, Antifoane – 1853, Gramatică musicală teoretică și practică 1854, Irmologhiu – Catavasier – 1854, Noul Anastasimatar – 1854, Liturghiile Sfinților Ierarhi Vasile cel Mare și loan Gură de Aur, cu muzică alcătuită de el – 1854, Principii elementare ale muzicii – 1854, un Tipic Bisericesc 1851, precum și peste 18 tipărituri importante de literatură și folclor între care Înțeleptul Archir cu nepotul său Anadam – 1850, 1854, Spitalul amorului sau Cântătorul dorului – 1850, 1852, O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu – 1851 (vol I) 1852 (vol II), 1853 (vol I, ed a II-a), Cântătorul beției – 1852, Culegere de proverburi sau Povestea vorbii – 1852, Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea – 1853, Culegere de povești și anecdote – 1854 (ultima lucrare, tipărită înainte de moarte), la care s-au adăugat înseși cele două testamente ("adiate") ale sale, tipărite în 1849 și 1854.

Numai în anii 1852 și 1853 Anton Pann a tipărit aici 22 de cărți.

În toți anii acestei perioade el a funcționat ca profesor de muzică bisericească la Seminarul Teologic din București, unde fusese numit încă din 1842. În același timp el a fost cântăreț la mai multe biserici bucureștene, dintre care, cu deosebire, în ultimii aproape doi ani de viață (1853-1854), a ținut strana Bisericii Lucaci, în parohia căreia locuia.

Așa se face că a participat activ, alături de preotul paroh Ioan Călărășanu, de ctitorii negustori Constantin Atanasiu și Anghel Hagi Pandele și de alți credincioși la refacerea bisericii după pagubele însemnate pricinuite de marele incendiu care a cuprins centrul Bucureștilor la 1847. Sfântul lăcaș, ce fusese înălțat în 1842 pe locul unei mai vechi biserici de zid, ctitorită la 1736 de mitropolitul Ștefan al II lea, și-a recăpătat astfel mândria și frumusețea, iar binecunoscutul cântăreț și dascăl de cântări a fost pictat, alături de cei mai sus menționați, între ctitorii bisericii.

În casa de pe strada Taurului de atunci a cunoscut Anton Pann clipe de bucurie, datorate, mai ales, strădaniilor sale literare, folcloristice, muzicale și tipografice, dar și vremuri de amărăciune, pricinuite, mai cu seamă, de insuficiența mijloacelor materiale.

Aici a avut, din 1851, ca ucenic apropiat, printre alții, pe cunoscutul Grigore Ucenescu, trimis special de preoții din Șcheii Brașovului să se instruiască temeinic în cele ale psaltichiei, și care s-a reîntors, mai apoi, la cunoscuta Biserică ortodoxă Sfântul Nicolae din urbea Ardealului, dându-și acolo, pe deplin, măsura talentului și priceperii dobândite sub îndrumarea lui Anton Pann.

Și tot aici, în această casă, se va fi auzit, intonată de dascăl și ucenic, pe versurile „Răsunetului” lui Andrei Mureșanu, melodia conștiinței naționale devenită, în vremea noastră, sub titlul “Deșteaptă-te române”, imn al României.

Și iarăși aici, la 2 noiembrie 1854, i-a sosit pe neașteptate lui Anton Pann, la o vârstă a maturității și a deplinei puteri creatoare, sfârșitul vieții pământești, după ce, plecat într-o călătorie prin părțile Vâlcii, a contractat o răceală putenică, ce s-a dovedit a-i fi, din păcate, fatală.

În vâltoarea tristului eveniment, produs la vreme de toamnă târzie, soția Ecaterina a apelat la părintele Ioan Călărășanu pentru ca soțul său să fie înmormântat în curtea bisericii Lucaci. Slujba s-a săvârșit chiar în sfântul lăcaș pe care Anton Pann îl slujise, cu dăruire, din strană, precum și la vremea marilor eforturi de rectitorire, fiind apoi așezat într-un mormânt ales într-un loc de la nord de sfântul altar, sub fereastra proscomidiei, acolo unde, într-o inscripție săpată în piatră, cuprinzând pomelnicul ctitorilor, îi figurează până astăzi numele, spre veșnică pomenire.

La mormânt i s-a așezat o cruce, încastrată astăzi în zidul bisericii, pe care s-a înscris emoționantul text:

“Aici S-a mutat cu jale

În cel mai din urmă an

Care-n cărțile sale

Se citește Anton Pann.

Acum mâna încetează ce la scris mereu ședea

Nopți întregi nu mai lucrează

La lumină cărți a da.

Împlinindu-și datoriea

Și talantul ne-ngropând

Și-a făcut călătoriea

Dând-n lume altor rând”.

La începutul secolului XX Asociația cântăreților bisericești a adăugat aici, ca monument, o urnă funerară din marmură acoperită cu un văl, de asemenea sculptat, iar lângă intrarea în Biserică, în partea stângă, un comitet sub președenția fostului primar al Capitalei C. F. Robescu, alături de care s-au aflat Grigore Alexandrescu, Pavel Negreanu și ing. C. R. Mircea, a așezat, în perioada interbelică, un monument în cinstea lui Anton Pann, compus din cunoscutu-i chip sculptat în formă de bust, așezat pe un soclu pe care, pe lângă reluarea textului de epitaf de pe crucea mormântului, s-au înscris, chiar în față, spre neuitare, emblematicele versuri ce exprimã marele crez al poetului:

„Cântă măi frate române pre graiul și limba ta

Și lasă cele streine ei de a și le cânta

Cântă să-nțelegi și însuți și câți la tine ascult,

Cinstește ca fieșcare, limba și neamu-ți mai mult.”

Aceste versuri apar și în prefața primului volum al Heruvico-Chinonicarului său din anul 1847.

Drept mulțumire pentru acceptarea înmormântării soțului său în curtea sfântului lăcaș, după numai o lună de zile, la 5 decembric 1854, Ecaterina a întocmit un act de danie a casei lor de pe strada Taurului către Biserica Lucaci. În textul documentului ea preciza: ”…dăruiesc și eu Sfintei Biserici Lucaci, unde să prăznuiește hramul Sfâtului Ierarh Nicolae, casele ce am în această mahala, cumpărate de la D-ei Anica Izeasca, cum și pe cele ce am mai clădit din nou lângă dânsele, cu toate împrejurimile și tot locul lor moștenesc (căria Biserici și răposatul meu soț a cântat un an și jumătate fără vre o plată, a dăruit încă și doă rânduri cărți de musikie… (și) ne-au scris Sfinția Sa Părintele Ioan Călărășanu și la Sânta Proscomidie în piatră în rândul ctitorilor și unde acum se află înmormântat soțul meu Anton Pann)”.

Dania a fost întărită, cu Nr. 49 din condica vânzărilor, la 31 ianuarie 1855, de Tribunalul Comercial al Ilfovului.

Textul integral al actului de danie a casei și al întăririi tribunalului a fost publicat de preotul Ioan Călărășanu, în limba românã, cu caractere chirilice, la București, în 1876, împreunã, cu alte documente ale bisericii Lucaci, în așa-numita prim tìtlu “Condica de zestrea Sfintei Biserici Lucaci, cu patronajul Sfântului Ierarh Nicolae, Sfinților Împărați Constantin și Elena și Mai Marilor Voevozi Mihail și Gavriil, de actele locurilor și acareturilor ei, și de cele ce s-au mai lucrat pentru această Sfântă Biserică de la târnosirea ei ce a fost în anul 1853 Aprilie 5, prin stăruința și contribuirea preotului Ioan Călărășanu a d-lui Ștefan Angel Hagi Pandele și alții până în anul 1875, 1876, Bucureti, Tipografia Toma Teodorescu, Mântuleasa, Strada Plantelor No. 9 ”.

După primirea daniei parohia a avut procese pe această temă cu un fiu al lui Anton Pann din altă căsătorie, popa Lazăr de la biserica Visarion, repudiat de tatăl său în chiar textul testamentului acestuia, și cu o fiică a Ecaterinei, Elena Oprescu, care au încercat contestarea actului de donație. În urma unor îndelungate strădanii în instanță, parohia a primit confirmarea definitivă a dreptului de proprietate asupra casei, stăpânind-o și administrând-o direct, până după anul 1950.

În condițiile abuzurilor săvârșite de regimul comunist nou instaurat, printr-un Decret Nr. 224/1951, pus în aplicare prin decizia 420/1952 a Sfatului popular Raional, Biserica Lucaci a fost deposedată de proprietatea sa de la Nr. 20, de pe strada care poartă astăzi numele lui Anton Pann.

Anii care au urmat au fost vremea unei nedemne administrări a moștenirii sale. Mai întâi, pe suprafața de aproape 1 ha al proprietății, s-a înălțat un bloc de locuințe, existent până astăzi. În jurul casei s-a delimitat, printr-un gard înalt de scânduri, o curte mică, prin care i s-a redus cu mult suprafața utilă. Iar în casa propriu-zisă s-au așezat locatari ocazionali care nu numai că n-au avut nici un respect pentru memoria și moștenirea lui Anton Pann, ci au folosit și cu nevrednicie imobilul, aducându-l, după mai multe decenii, într-o stare de degradare avansată.

Biserica Lucaci nu l-a uitat însă nici un moment pe Anton Pann pomenindu-l întotdeauna la slujbe, făcându-i anual pomenire în preajma zilei de 2 noiembrie, a mutării sale la Domnul, organizându-i programe speciale de comemorare la împlinirea a 100, 150 și 160 de ani de la moarte, în 1954, 2004 și 2014, reprezentându-l în tabloul votiv, realizat cu prilejul noii pictări a bisericii în 1982-1986 de către pictorul Dumitru Bănică.

Fără a se ține cont de dreptul de proprietate al Parohiei “Sfântul Stelian – Lucaci”, anulat abuziv în 1952, imobilul din strada Anton Pann Nr. 20 a fost transmis în administrare, prin hotărârea Nr.70/2004 a Consiliului General al Municipiului București, Bibliotecii Metropolitane “Mihail Sadoveanu”, cu scopul de a funcționa aici o Bibliotecă publică și o tipografie pentru ediții bibliofile.

Aceasta în condițiile în care parohia Lucaci are depusă, prin Arhiepiscopia Bucureștilor, de mai mulți ani (2005), o cerere de retrocedare a casei, cu suprafața de 864 m.p., la Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile Bisericești.

La data de 09.04.2009 Comisia Juridică și de Disciplină a Primăriei Generale a Capitalei a avizat favorabil un proiect de consolidare, restaurare și refuncționalizare a Casei Anton Pann, înscrisă în lista monumentelor istorice-categoria B, pe seama Bibliotecii Metropolitane București, iar Consiliul General al Municipiului București a aprobat finanțarea, în termen de 18 luni, a investiției, în valoare de 143.867 RON, din fonduri alocate de la bugetul local.

În acest timp, Arhiepiscopia Bucureștilor și Parohia Sfâtul Stelian – Lucaci așteaptă elucidarea juridică a solicitării legitime de retrocedare a imobilului prin Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile Bisericești, intenționând organizarea, după restaurarea casei, cu ajutorul Primăriei Sectorului 3, a unui muzeu memorial Anton Pann, dar și folosirea ei în scopuri culturale, adecvate istoriei și semnificației sale deosebite, atât pentru cultura și Ortodoxia Românească, cât și pentru vechiul patrimoniu edilitar al Capitalei noastre și al Sectorului 3, în mod special.

Memoria lui Anton Pann merită grija, responsabilitatea și lucrarea jertfelnică a noastră, a tuturor, cei ce, într-un fel sau altul, ne aflăm beneficiari ai posterității “fiului Pepelei”, cum fericit îl definea pe Anton Pann “Luceafărul poeziei românești”, Mihai Eminescu.

CONCLUZII

Încă din secolele anterioare s-au manifestat personalități de frunte ale neamului nostru, în mai toate domeniile de activitate, care prin eforturi pline de sudoare și credință au reușit să mențină aprinsă flacăra iubirii de patrie și credință strămoșească ortodoxă, iar veacul al XIX – lea rămâne în istoria poporului român ca o perioadă de afirmare a conștiinței naționale și de dezvoltare a culturii și spiritualității proprii.

Biserica străbună a rodit și ea proprii fii, care s-au dovedit mari slujitori ai altarului dar și ai culturii naționale. Astfel dintre slujitorii Bisericii Sfântului Stelian – Lucaci, se remarcă într-un mod detașat neobositul părinte Ioan Călărășanu, care se dovedește a fi nu numai un adevărat cărturar și duhovnic pentru întreaga comunitate a mahalalei Lucaciului, dar și un vrednic și plin de energie ocrotitor al bisericii Lucaci. Alături de ctitorii bisericii, Hagi Pandele, Constantin Atanasiu, părintele Ioan Iosif Călărășanu își arată întreaga sa dragoste și grijă neîntreruptă pentru sfântul locaș și comunitate, reușind în două rânduri să refacă biserica, cu ajutorul ctitorilor și al credincioșilor.

Am considerat necesar să redăm aici, la Anexe, cele două “Socoteli”, precum și “Pomelnicul”, toate întocmite de preotul Ioan Călărășanu, din mai multe motive:

în primul rând pentru că din cele trei materiale aflăm numele doritorilor să ajute cu bani, obiecte și alte daruri ridicarea, refacerea și împodobirea Bisericii Lucaci. Ei se alătură ctitorilor cuoscuți, iar Biserica nu uită niciodată pe binefăcătorii care se îngrijesc, “aduc daruri și fac bine în sfintele biserici”.

în al doilea rând ne dăm seama, din lectura numelor, de mentalitatea, comportametul și nivelul social al donatorilor. Preotul nu ezită să prezinte atât “băiatul” care a dat doi lei și zece parale, cât și pe boiereasa Elena Belu care a promis că dă 4.725 lei, dar până la urmă a dat 3.938 lei.

în al treilea rând putem afla de aici apartenența etnică și profesia celor capacitați să-și dăruiască obolul lor pentru biserică. Alături de români apar persoane cu nume grecești, bulgărești, turcești și chiar o femeie din Lemberg (Zinca Lioveanca).

în ultimul rând din socotelile întocmite de preotul Ioan Călărășanu se desprinde seriozitatea cu care privea acesta strânsul banilor și folosirea lor spre bunul mers al bisericii, cu toate amănuntele referitoare la șantierul deschis pentru refacerea bisericii. “Socoteala” cheltuielilor este în realitate un adevărat deviz de materiale și de manoperă folosite la refacerea bisericii după Focul cel Mare.

Preotul Ioan Călărășanu a avut, printre alte calități și iubirea de carte. Dovadă sunt cărțile strânse de el și dăruite bisericii, probabil atunci când s-a călugărit. Unele sunt scrise în limba română, altele în limba greacă. Între aceste cărți care dovedesc preocupările donatorului și interesul manifestat pentru cuvântul scris, am amintit în cadrul acestei lucrări în capitolul PODOABE ȘI CĂRȚI.

O altă figură luminoasă este Anton Pann, ce a funcționat ca profesor de muzică bisericească la Seminarul Teologic din București, unde fusese numit încă din 1842 și în același timp, cântăreț la mai multe biserici bucureștene, dintre care, cu deosebire, în ultimii doi ani de viață (1853-1854), a ținut strana Bisericii Lucaci, în parohia căreia locuia. Intensa sa activitate pe tărâm scriitoricesc, Anton Pann și-a dus-o, în ultima parte a vieții sale, în locuința sa din strada Taurului, actuala stradă Anton Pann. Așa se face că a participat activ, alături de preotul paroh Ioan Călărășanu, de ctitorii negustori Constantin Atanasiu și Anghel Hagi Pandele și de alți credincioși la refacerea bisericii după pagubele însemnate pricinuite de marele incendiu care a cuprins centrul Bucureștilor la 1847. Așadar, chiar dacă a avut multiple preocupări folclorice, literare, editorial-tipografice, preocuparea sa de suflet a fost cântarea bisericească, dovadă că la Biserica Lucaci, a cântat fără plată, timp de un an și jumătate.

Trecând peste momentele de încercare, cu nădejdea ancorată în credința în Dumnezeu, biserica își continuă lucrarea și menirea sa, strângând pe fiii săi și înmulțind acțiunile sale pe plan spiritual și social. În pragul noului mileniu de la Nașterea Mântuitorului, Biserica din mahalaua Lucaciului pășește cu noi nădejdi și cu încredințarea că rugăciunile sfinților ale căror moaște îmbogățesc zestrea bisericească, vor revărsa peste noi ajutorul și binecuvântarea Celui ce a spus: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!“

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI

[CĂLĂRĂȘANU, Ioan, Pr.], Condica de zestre a sf. biserici Lucaci și de actele locuitorilor și acareturilor ei; de socoteala reparației ei; și de cele ce s-au mai lucrat pentru aceasta sf. biserică de la târnosirea ei ce a fost în anul 1853 Aprilie 5…, București, 1876

BĂLCESCU, Nicolae, Românii supt Mihai Viteazul, Ed. Litera, București – Chișinău, 1980

BEZVICONI, Gheorghe, Necropola Capitalei. Dicționar enciclopedic (ediția a II-a revăzută și completată), Editor: Iurie Colesnic, Ed. Museum , Chișinău, 1997

CASELLI, Domenico, Bucureștii de odinioară: Cu chipuri și icoane¸ București, 1935

CASELLI, Domenico, Cum au fost Bucureștii odinioară, Ediție îngrijită de Oliver Velescu, Ed. SILEX, Buc., 1994

CERNOVODEANU, I. Paul, CRISTACHE PANAIT, Ioana, Documente privind istoria orașului București, S.P.C., Muzeul de istorie a Orașului București, București, [1961]

COJOCARU, Ion, Documente privitoare la economia Țării Românești 1800-1850, culese de I. Cojocaru, Vol.II, Ed. Științifică, București, 1958

DIMITRESCU, Ioan, Capitelul în arhitectura din Țara Românească, în Pagini de Veche Artă Românească, IV, Editura Academiei, București, 1981

DOLINESCU, Elisabeta, Anton Pann viața în imagini, Editura Muzicală, București, 1967

FLORESCU, D. George, Secretarul Muzeului Municipal, Din Vechiul București: biserici, curți boerești și hanuri după două planuri inedite dela sfârșitul veacului al XVIII-lea, Editura: 'Lupta', Bucuresti, 1935

FURNICĂ, Z. Dimitrie, Din istoria comerțului la români, București, 1908

GEORGESCU, Florian (red. resp.), BERINDEI, Dan, CEBUC, Alexandru, CERNOVODEANU, Paul, DAICHE, Petre, IONESCU, Ștefan, PANAIT, I. Panait, ȘERBAN, Constantin, Istoria Orașului București, Vol. I, Muzeul de Istorie a Orașului București, [S…], f.l. [Bucureti], 1965

GEORGESCU, Florian (red. resp.), Paul I. CERNOVODEANU, Ioana CRISTACHE PANAIT, Documente privind istoria orașului București, S.P.C., Muzeul de istorie a Orașului București, Buc., 1961

GEORGESCU, Florian, Paul CERNOVODEANU, Alexandru CEBUC, Monumente din București. Ghid, Ed. Meridiane, București, 1966

GEORGESCU, Ilie, Pr., Biserica Sfântul Stelian-Lucaci 1736 – 1842 – 2002, Ed. “Credința Noastră”, București, 2003

GION, George I. IONESCU, Istoria Bucurescilor, 1899

GIURESCU, Constantin C., Istoria Bucureștilor, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Sport-Turism, București, 1979

IONAȘCU, Ion, Documente bucureștene privitoare la proprietățile Mănăstirii Colțea, București, Fundația Regele Carol I, 1,Strada Wilson,1, 1941

IONESCU, Aurel, Străzi din București și numele lor * Nume de aviatori, Ed. Vremea, București, 2013

IORGA, Nicolae, Istoria Românilor (Cavalerii), IV, Ed. Eciclopedică, 2014

ISPIR, Mihai, Clasicismul în arta românască, Curente și sinteze / 43, Ed. Meridiane, București, 1983

KAHL, Thede, Istoria Aromânilor, Ed. TRITONIC, Buc., 2006

LITERAT, Valeriu, Bisericile vechi românești dinȚara Oltului, Postfață, ediție îngrijită și indice de Nicolae Sabău, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996

MATEI, Pr. Dr. Zaharia, Profesorul, protopsaltul și compozitorul Anton Pann (1797 – 1854), Ed. Basilica, 2014

MOISESCU, Titus, Muzica bizantină în Evul mediu românesc, Editura Academiei Române, București 1995

MOLDOVEANU, Nicu, Pr. Prof. Dr., Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica, 2010

MUCENIC, Cezara, București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX, Ed. SILEX, București, 1997

PANAITESCU, P. Petre, Mihai Viteazul, ed. II, București, 1934

PAPIU ILARIAN, Alexandru, Tezaur de monumente istorice pentru România I-III, 1862-1864

PĂCURARIU, Mircea, Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericii Otodoxe Române, Tipărită cu binecuvîntarea Prea Fericituli Părinte Iustin Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, București, 1981

PORTA, George, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981

POTRA, George, Documente privitoare la istoria orașului București (1634-1800), Ed. Academiei R.S.R., București, 1982

SABĂU, Nicolae, Metaformoze ale barocului transilvan, I, Sculptura, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

STOICA, Lucia, Arh., IONESCU-GHINEA, Neculai, IONESCU, D. Dan, LUMINEA, Cecilia, ILIESCU, Petre, GEORGESCU, Minerva, Atlas-Ghid. Istoria și Arhitectura lăcașurilor de cult din București/History and Architecture of București’s Worship Places, Volumul I și II. Tabele și Planuri, Ed. ERGOROM’79, București, 1999

STOICESCU, Nicolae, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova : sec. XIV-XVII, Editura enciclopedică română, București, 1971

STOICESCU, Nicolae, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, Ed. Academiei R.P.R., Buc., 1961

STURDZA, D. Mihai, Familiile boierești din Moldova și Țara Românească…, I, Editura Simeria, 2004

VĂTĂMANU, Nicolae, Istorie bucureșteană, Ed. Enciclopedică română, Colecția Orizonturi, București, 1973

STUDII ȘI REVISTE

Adăugiri la viața lui Anton Pann, Revista Arhivelor, 1940

BĂBUȘ, Grigorie, Arhim., Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4 /1986

CAZACU, Nițișor, Pr., Biserica Batiște, Note despre zidirea și ctitorirea bisericii Sf. Nicolae-Jitnița din București, în GB, Anul XXII, nr. 1-2, Ian.-Febr., 1963

CREȚEANU, Radu, O pretinsă ctitorie a lui Antonie Vodă: biserica din Popești-Gălbinași (reg. București), în GB, Anul XVII, nr. 8, August, 1958

IONESCU, D. Dan, Drd. arh., Studiu istorico-arhitectural asupra vestigiilor vechii biserici Colțea din București, 2008-2009

IONESCU, D. Dan, Dr. arh., Studiu istorico-arhitectural asupra bisericii Sf. Ilie-Hanu’ Colței, 2013

MOLDOVEANU, Nicu, Diac. Dr., Muzică bisericească la români în sec. al XIX-lea, partea I, în rev. ’’Glasul Bisericii’’, nr.11-12 din 1982

PANAIT, I. Panait, Cercetări privind Turnul Colței din București, în BMI, Anul XXXIX, 1970

SACERDOȚEANU, Aurelian, Etnografie bucureșteană …, BMIM, IX

SACERDOȚEANU, Aurelian, Pomelnicele a 60 biserici din București, în Glasul Bisericii, Anul XXIV nr. 3–4, Martie – Aprilie, 1965

VELESCU, Oliver, Biserica Catedrală a Mitropoliei din București. Istorie și arhitectură, în RMI, Anii LXII-LXIII, nr. 1-2/1993; 1-2/1994

ANEXE

SOCOTEALA

De câți bani s-au adunat pentru reparația Bisericii Lucaci la anul 1850 septembrie 29 și până la 1853 aprilie 5 și pe ce anume s-a cheltuit:

Lei, parale

28.000 A dat D. Ștefan Anghel Pandeli; însă lei 20.000 pentru sufletul tatălui dumisale, lei 4.000 pentru sufletul buicii sale Velica Hagi Pandeli și lei 4.000 petru pomenirea dumnealui și a familiei sale. A mai dat și mai pe urmă, vezi înainte.

15.750 D. Constantin Atanasiu.

4.750 Hagi Dimitrie Popovici.

4.000 Tănăsache Constantinopolis.

2.000 Păritele Ioan Călărășanu. A mai dat, vezi înainte.

3.500 D. Dimitrie Orghidan.

3.000 Nicolae Herișescu. A mai dat, vezi înainte.

2.500 Doctorul Nicolae Gusi.

2.250 Ceaușul Ioniță.

3.000 Serdarul Nicolae Ogrădeanu, a dat și Sfintele Vase, Potir, Disc, Stea și Teplotă.

2.000 Ioan Tabacgiu și soția sa Neacșa. A mai dat, vezi înainte.

2.338 Elena Belu, la numărătoare ne-a oprit 787 din lei 4.725.

2.787 Sevastița văduva a dat o perdea și două petrahile.

2.000 Costache Hagi Tudorache.

1.992 Frații Hristache și Grigorie Petrovici.

1.000 Răducanu Dimitriu, farfurigiu (scris de mână)

315 Fița Mincu.

450 Nicolae Hristea Zarafu.

500 Vasilie Dancovici.

630 Costea Hagi Pandele.

2.312 Manolache, soțul Mariei ce s-a îgropat la Cernica.

315 Dimitrie Mincov.

500 Atanasie Ioan.

400 Anica Ogrădeanca.

200 Nicolae Ogrădeanu.

400 Căminăreasa Catinca Ogrădeanca.

315 Crucerul Iancu Nedeianu.

715 Marioara Bobeasca, a dat și trei oca argint de s-a îmbrăcat Evanghelia.

500 Petrache Zotovici.

630 Ghiță Mateescu.

500 Costache Panait.

415 Frații Ștefanache și Costache Peno.

225 Vasile Mandache, pescarul, a dat și o cădelniță de argint.

315 Catinca Greaca.

308 Nicolae băcanu.

1.030 Hagi Stoica și Nicolae Petrovici.

189 Nicolae Simeon.

157, 20 Vasile socru Herășescului, a dat și un râd de odăjdii.

300 Nae Xida.

137 Toma cârciumaru.

300 Teodora Cacip.

112, 20 Petre Răducanu.

112, 20 un obraz necunoscut.

100 Sultana Polcovniceasca.

112, 20 Hristache Dimitrie.

100 Maria Ceaușoaia.

112, 20 Maria, Alexandru.

1.000 Nicolae Popișteanu.

300 Chiriac Pană.

315 Gheorghe Tancovici.

351, 30 Maria hagița.

315 Păua Poienaru.

256 Tarsița Filipescu, a scris a da 500 lei și a dat opt galbeni.

150 Teodor, Elena, Dobre, Ioana.

127, 20 Anastasia Dimitrie.

150 Nicolae argintaru care a lucrat bisericii.

112, 20 Iorgu Șoiculescu.

162, 20 Petre zet Dancovici, azi Hagi Petre.

162, 20 Anica Dimitrescu.

100 Dimitrie Paris.

100 Mihail.

100 Dimitrie Protopopescu.

100 Marin cherestegiu.

70 Mitana văduva.

20 Maria droșcăreasca.

13, 20 Preoteasa Păua.

65 Elena Izbășoaia.

92, 20 Catinca Moisechina.

31, 20 Gheorghe băcanul.

31, 20 Petre croitorul.

54, 10 Neagu cârciumarul.

31, 20 Săftica, Marin.

12, 20 Radu cârciumarul.

15, 30 Gheorghe Nica.

63 Matache Nicolae.

9 Vasile băiatu.

50 Ioan preotul.

25 Constantin duhovnicul.

31, 20 Dimitrie Popescu.

31, 20 Enache Brașoveanu.

31, 20 Duhovnicul Nicolae ot Popescu.

10 Dați de un bătrân.

2, 10 De un băiat.

194, 20 Elefterie Popescu.

11, 10 Un anonim.

12, 10 Ghiță Petrovici.

92, 20 Dimitrie.

31, 20 Ștefan Chiriac.

94, 20 Hagi Tonciu.

22, 20 Marinciu, Dobra.

22, 20 Zamfira, Panait, Grigore.

65 Atanase, Maria.

31, 20 Ioan.

31, 20 Marin.

31, 20 Niță Popișteanu.

63 Costache, Paraschiva.

50 Grigorie, Ioan.

22, 20 Vasilie, Ecaterina, Nicolae.

45 Dimitrie, Maria, Nicolae.

63 Zinca Lioveanca.

30 Vasilichia Peno.

32, 20 Tudorache Manoil.

52, 10 Petre pânzarul.

22, 20 Dimitrie plăpumarul.

32, 20 Mihalache Cacip.

64 Andrei ieromonahul.

64, 30 Vasile, Ecaterina.

105, 30 Prisos într-o pungă.

792, 10 Cei luați de la Dicasterie.

500 Dați de sfânta monastire Cernica.

1.705 Cei adunați cu cutia ce a stat înaintea bisericii.

457 Luați pe materialul rămas ce s-a vândut.

100 Adunați tocma la urmă.

1.282, 20 Adunați cu discul la târnosirea bisericii.

105.821. (Total)

SOCOTEALA (CHELTUIALA)

De costul reparației bisericii și pe ce anume s-au cheltuit banii aduați, cei arătați mai sus.

Lei, parale

2.940, 20 Var, nisip, cărămidă.

880, 26 Ulmi 646 și prăjini 835 pentru cetlae.

447, 10 Lemne mari 25 pentru turle.

1.052 Pentru 97 stâlpi idem.

791, 20 Grinzi 177 mari și mici.

1.154, 10 Căpriori 255 mari și mici.

1.258, 35 Tălpi, tălpoaie, 238 la turle și scări.

750 Scânduri de stejar 200, pentru turle.

4.788, 30 Scânduri de rând și de Vălei 3.239 la învelitoare, la șipci și pentru scheli.

311, 20 Furci 2.600 bucăți.

27 O tocitoare.

1.276, 12 Cuie și piroane.

2.703, 38 Herararului pentru ușile bisericii, crucile, ferestrele, scoabele s.c.l.

180 Hiare pentru jgheaburi 120.

107, 20 Piatra pentru ferestre 141 palme.

47, 20 Chiria adusului ei.

1.981 Piatră pentru pardoseală 570 bucăți.

1.561, 10 Meșterului Zoe de lucru și pentru pietrele altarului și ușa din coastele lui.

7.000 Tâmpla, 2 iconostase, 2 jețuri, arhieresc și domnesc, amvonul și crucea din altar.

6.500 Poleitul acestora.

1.250 Ferestre de stejar.

527, 25 2 tocuri în tindă, 10 scânduri de icoane mari, 10 mici, ferestre în pod, sus la femei, lemne de făclii și parmalâcii scărilor.

6.125 Tinichea 50 lădițe câte zece icosari una.

3.477 Idem 31 lădițe câte 120 lei.

8 Chiria.

17 Pentru 34 bucăți tinichea luate la urmă.

2.669, 14 Plătit lucrul pe 17.796 tinichele câte șase parale în care intră și jgheaburile și țevile.

3.573 Lucru policandrului și al sfeșnicelor împărătești 397 oca alama bisericii câte 9 lei ocaua.

532, 10 Razele crucilor din nou.

949, 20 Două sfeșnice nouă lângă iconostas oca, 52 dramuri 300 pe 18 lei.

31, 20 Hiarele lor.

485 Alămurile dinaintea icoanelor, macaralele candelelor și la făcliile sfeșnicelor.

36 Găitanul lor de mătase.

2.000 Lui Nicolae Argintaru pentru poleitul tasurilor și razelor de la crucile bisericii, poleială în foc.

1.729 Idem de lucrul candelilor ce trag 3.458 dramuri câte 20 parale.

750 Lucrul Evangheliei de argint ce trage 1.200 dramuri câte 25 parale.

67 Pentru argintul ce a trecut de la el mai mult.

340 O cădelniță de argint 140 dramuri proba 12 câte 2 lei.

45 Lucrul cutiuței de argint pentru Sfintele Taine.

3.104 Jețurile 97.

250 Văpsitul lor.

463 Văpsitul a 27 ferestre, ușile, patru cruci și podul.

252 Geamurile de mijloc 224 câte 45 parale.

216 Idem 108, la ferestrele bisericii câte 2 lei.

72 Idem geamuri mai pe urmă.

405 Minee 12.

120 Trioade două.

32 Un molitvelnic.

493 Două Penticostare lei 120, octoice două lei 150, ceasloave două, lei 70, catavasiere două, lei 15, o cazanie lei 60 și Apostolul 50 lei.

140 2 Evanghelii, una de Buzău.

383 Reparația chiliei celei vechi de la altar.

164 Scosul molozului din biserică de patru ori.

103 Postav și basmale la meșteri.

94, 20 Reparația balconului.

45 o scară văpsită verde.

63 Ușa altarului despre miază zi.

50 Broasca ei.

157, 20 Scrisul pomelnicului de marmură.

22, 20 Legatul Evangheliei cea îmbrăcată cu argint.

192 Două tetrapoade de anin cu lustru.

459 Un scrin, o masă 6 scaune și o masă mică.

70 Un analog.

311, 10 Dresul puțului, găleată și funie.

32, 10 La zidari pe urmă de tot.

1.300 Un cuvuclion la Sfânta Masă în altar.

300 S-a plătit dascălului Niță ce a stăruit pe lângă biserică.

1.773 Două clopote mici.

16.000 Domnului Matei zugravu și fiul său Vasile.

16.711, 30 Meșterului Ghiță și Dumitru de zidărie și lemnărie (acești meșteri au făcut biserica și întâi la 1839).

105.821. (Total).

* * * *

POMELNICUL Sfintei Biserici Lucaci

Pentru toate zilele la ieșirea cu Sfintele Daruri.

Pe fericiții și totdeauna pomeniții ctitorii sfitei bisericii acesteia:

Constantin, Anastasia

Anghel, Sofia, Ștefan, Alexandrina

Maria, Manuil

Anton, Ecaterina

Ioan preotul, Ecateria preoteasa, Vasile, Gheorghe, Aghelina, Gheorghe, Safta, Marin, Safta, Gavriil ieromonahul, Elefterie, cu neamul lor

Nicolae, Zoi

Nicolae, Ecaterina

Ioan, Elisaveta

Ioan, Neacșa

Nicolae, Sevasta

Ștefan, Ecaterina

Grigorie, Maria

Mihail, Elena

Petru, Lambă, Anastasie, Hristea, Grigorie

Nicolae, Maria

Anastasie, Anghelina

Vasile, Ana

Petre, Stoiana, Ștefan, Chiriachi, Constantin, Vasilichia

Mincu, Fita

Maria, Dimitrie

Dimitrie închinatul

Elena

Atanasie, Antonia

Dimitrie, Ecaterina

Sevasta, Antim ieromonahul

Constantin, Teodor închinatul, Luxandra

Radu, Despa

Stoica închinatul, Nicolae, Maria

Constantin

Manoil, Maria, Ioan ierei Maria prezvitera

Nicolae

Dimitrie

Ana, Nicolae

Ioan, Ana

Petre, Maria

Gheorghe, Ana, Maria

Constantin

Zamfir, Stana, Ștefan

Nicolae

Ecaterina

Vasile, Dimitrie, Scarlat

Nicolae, Simion

Albu

Nicolae, Ecaterina

Teodor, Mihail

Toma, Eufrosina

Petre, Radu

Sultana

Constantin, Ana, Teohari, Elena, Alexandru

Hristea, Dimitrie

Maria, Alexanfru

Chiriac, Maria

Gheorghe

Maria închinata, Stoian închinatul

Păuna, Ștefan

Tarsița

Teodor, Elena, Dobra, Ioana

Anastasia, Dimitrie

Nicolae, Maria

Gheorghe

Petre, Ecaterina

Ana, Anastasia, Gheorghe

Dimitrie, Maria

Mihail, Gheorghe, Dimitrie

Marin, Irina

Dimitrie

Tonciu închinatul

Dimitrie

Mitana, Gheorghe

Ecaterina

Elena

Barbu, Maria

Mihail, Elena

Zoe, Mora

Manoil, Ecaterina

Andrei, Paraschiva

Momcea, Luxandra, Ștefan Arhiereul, Neofit Arhiereul

Maria, Păuna preoteasa, Gheorghe, Petre, Teodora, Neagu, Radu, Gheorghe, Nica, Matache, Ioan preotul, Constantin preotul, Dimitrie, Ianache, Nicolae preotul, Ștefan, Chiriac, Marin, Dobra, Zamfira, Panait, Grigorie, Atanasie, Maria, Ioan, Marin, Nițu, Constantin, Paraschiva, Grigorie, Ioan, Dimitrie, Maria, Nicolae, Zoi, Teodor, Manoil, Petre, Dragomira, Dimitrie, Andrei ieromonahul cu tot neamul lor.

Arătare de sumele ce au contribuit fiecare, începând de la numărul dintâi:

Constantin Atanasiu a dat la clădirea bisericii 60.000 lei și la reparație 16.000 lei.

Anghel Hagi Pandeli a dat la clădire 25.000 lei și la reparație 35.000 lei cu cei dați la prăvălia din strada Șepcarilor.

Cocoana Uța a dat prăvălia din strada Șepcarilor, dar datoria de lei 17.700 a plătit-o părintele Călărășanu cu 10.600 lei și domnul Fănică cu 7.100.

Ecaterina Anton Pann a dat casele din strada Taurului suburbia Lucaci, Petrache Zotovici ca adăugat a susținut procesul cu popa Lazăr, fără plată și părintele Călărășau a contribuit la cheltuieli cu 16 galbeni și 12 napoleoni.

Părintele Ioan Călărășanu a contribuit cu lei vechi 82.818 în care socoteală intră și prăvălia dăruită bisericii din ulița Șepcarilor suburbia Curtea Veche, care este alăturea cu cea dăruită de Maria și Manole, și alte dări cuprinse în condica bisericii tipărite la anul 1876. Elefterie Protopopescu a dat 5.000 lei pentru a face casa.

Nicolae Herășescu a contribuit la clădire cu 3.000 lei și la reparație cu 2.428 lei.

Serdarul Nicolae Ogrădeanu, la clădire cu 2.000 lei și la reparație cu 3.000 lei. Tot el a dat și Sfintele Vase: potir, disc, stea și teplotă.

Ceaușul Ioniță, la clădire a dat 2.000 lei și la reparație 2.225 lei.

Ioan tabacgiul, la clădire a dat 1.000 lei și la reparație 3.000 lei.

Doctorul Nicolae Gusi, la clădire a dat 2.500 lei și la reparație 1.500 lei.

Căminarul Ștefănică, la clădire a dat 3.000 lei și la reparație 400 lei.

Andronescu Grigorie a îmbrăcat crucea cea mare după Sfântul Prestol cu sârmă cu 4.500 lei.

Serdarul Mihai Piron, la clădire 1.000 lei și la reparație 1.000 lei.

Penciu, la clădire 500 lei și la reparație 1.192 lei.

Nicolae Popișteanu, la clădire 500 lei și la reparație 1.000 lei.

Atanasie, la clădire 500 lei și la reparație 500 lei.

Vasile Dancovici, la clădire 500 lei și la reparație 500 lei.

Pena postăvarul, la clădire 500 lei și la reparație 415 lei.

Mincu, la clădire 500 lei și la reparație 315 lei.

Maria Bobeasca, a dat 715 lei și 3 oca argint de s-a îmbrăcat Sfânta Evanghelie.

Hagi Dimitrie Baba, 4,750 lei.

Elena Belu 3.938 lei.

Tănăsache Constantinopolu a plătit jețurile cu 4.000 lei.

Tache Orghian a dat 3.500 lei.

Sevastița Zosima a dat 2.727 lei.

Constantin Hagi Tudorache, 2.200 lei.

Răducanu Dimitriu, farfurier,1.000 lei.

Hagi Stoica 1.030 lei și 500 pentru judecata cu Iane Mărgărit.

Constantin Hagi Pandele, 630 lei.

Manolache, bărbatul Mariei de la Mihalache Ghica, 2.312 lei.

Nicolae Hristu, 450 lei.

Dimitrie, 315 lei.

Anica Donoaia și Nicolae, 600 lei.

Iancu Nădăianu, 315 lei.

Petrache Zotovici a susținut procesul bisericii și a dat 500 lei.

Ghiță Mateescu și Maria, 630 lei.

Constantin, 500 lei.

Vasilie Mandache, pescarul, a dat o cădeliță de argint și 225 lei.

Nicolae, 308 lei.

Ecaterina, 315 lei.

Bătrânul Vasile, tatăl Herășeschii, a dat un rând de odăjdii și 500 lei.

Nicolae Simion, 189 lei.

Albu, ginerele protopopului Gheorghe, 157 lei.

Nicolae, Ecaterina, 300 lei.

Teodora, Mihail, 300 lei.

Toma cârciumarul, 157 lei.

Petre, Radu, 112 lei.

Sultana, 110 lei.

Costache Teoharie, 500 lei.

Hristache, Dimitrie, Maria, 112 lei.

Alexadru, 112 lei.

Chirian Pană, 300 lei.

Gheorghe, 315 lei.

Hagiița Maria de la Olteni, 315 lei.

Păuna Herășasca, 315 lei.

Tarsița, 256 lei.

Teodor, 150 lei.

Anastasia, 127 lei.

Nicolae, 150 lei.

Gheorghe, 112 lei.

Petre, ginerele lui Dancovici, 162 lei.

Ana, 162 lei.

Dimitrie, 100 lei.

Mihail, 100 lei.

Marin chiristigiul, 100 lei.

Dimitrie, 100 lei.

Hagi Tonciu, 94 lei.

Dimitrie, 94 lei.

Ecaterina, 94 lei.

Mitana, Gheorghe, 70 lei.

Elena, 65 lei.

A făcut clopotul cel mare și altele.

A îmbrăcat icoana Sfinților Voievozi cu argint.

A îmbrăcat icoana Domnului Hristos cu argint.

Dâmboviceanu a îmbrăcat icoana Maicii Domnului cu argint, a făcut și Epitaful.

Andrei, Paraschiva au dat piatra Prestolului.

Ctitorii cei vechi.

Aceștia au dat câte 50 lei și câte 32 lei.

(Acest pomelnic a fost tipărit de preotul Ioan Călărășanu în anul 1886)

PLANURI BISERICĂ

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI

[CĂLĂRĂȘANU, Ioan, Pr.], Condica de zestre a sf. biserici Lucaci și de actele locuitorilor și acareturilor ei; de socoteala reparației ei; și de cele ce s-au mai lucrat pentru aceasta sf. biserică de la târnosirea ei ce a fost în anul 1853 Aprilie 5…, București, 1876

BĂLCESCU, Nicolae, Românii supt Mihai Viteazul, Ed. Litera, București – Chișinău, 1980

BEZVICONI, Gheorghe, Necropola Capitalei. Dicționar enciclopedic (ediția a II-a revăzută și completată), Editor: Iurie Colesnic, Ed. Museum , Chișinău, 1997

CASELLI, Domenico, Bucureștii de odinioară: Cu chipuri și icoane¸ București, 1935

CASELLI, Domenico, Cum au fost Bucureștii odinioară, Ediție îngrijită de Oliver Velescu, Ed. SILEX, Buc., 1994

CERNOVODEANU, I. Paul, CRISTACHE PANAIT, Ioana, Documente privind istoria orașului București, S.P.C., Muzeul de istorie a Orașului București, București, [1961]

COJOCARU, Ion, Documente privitoare la economia Țării Românești 1800-1850, culese de I. Cojocaru, Vol.II, Ed. Științifică, București, 1958

DIMITRESCU, Ioan, Capitelul în arhitectura din Țara Românească, în Pagini de Veche Artă Românească, IV, Editura Academiei, București, 1981

DOLINESCU, Elisabeta, Anton Pann viața în imagini, Editura Muzicală, București, 1967

FLORESCU, D. George, Secretarul Muzeului Municipal, Din Vechiul București: biserici, curți boerești și hanuri după două planuri inedite dela sfârșitul veacului al XVIII-lea, Editura: 'Lupta', Bucuresti, 1935

FURNICĂ, Z. Dimitrie, Din istoria comerțului la români, București, 1908

GEORGESCU, Florian (red. resp.), BERINDEI, Dan, CEBUC, Alexandru, CERNOVODEANU, Paul, DAICHE, Petre, IONESCU, Ștefan, PANAIT, I. Panait, ȘERBAN, Constantin, Istoria Orașului București, Vol. I, Muzeul de Istorie a Orașului București, [S…], f.l. [Bucureti], 1965

GEORGESCU, Florian (red. resp.), Paul I. CERNOVODEANU, Ioana CRISTACHE PANAIT, Documente privind istoria orașului București, S.P.C., Muzeul de istorie a Orașului București, Buc., 1961

GEORGESCU, Florian, Paul CERNOVODEANU, Alexandru CEBUC, Monumente din București. Ghid, Ed. Meridiane, București, 1966

GEORGESCU, Ilie, Pr., Biserica Sfântul Stelian-Lucaci 1736 – 1842 – 2002, Ed. “Credința Noastră”, București, 2003

GION, George I. IONESCU, Istoria Bucurescilor, 1899

GIURESCU, Constantin C., Istoria Bucureștilor, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Sport-Turism, București, 1979

IONAȘCU, Ion, Documente bucureștene privitoare la proprietățile Mănăstirii Colțea, București, Fundația Regele Carol I, 1,Strada Wilson,1, 1941

IONESCU, Aurel, Străzi din București și numele lor * Nume de aviatori, Ed. Vremea, București, 2013

IORGA, Nicolae, Istoria Românilor (Cavalerii), IV, Ed. Eciclopedică, 2014

ISPIR, Mihai, Clasicismul în arta românască, Curente și sinteze / 43, Ed. Meridiane, București, 1983

KAHL, Thede, Istoria Aromânilor, Ed. TRITONIC, Buc., 2006

LITERAT, Valeriu, Bisericile vechi românești dinȚara Oltului, Postfață, ediție îngrijită și indice de Nicolae Sabău, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996

MATEI, Pr. Dr. Zaharia, Profesorul, protopsaltul și compozitorul Anton Pann (1797 – 1854), Ed. Basilica, 2014

MOISESCU, Titus, Muzica bizantină în Evul mediu românesc, Editura Academiei Române, București 1995

MOLDOVEANU, Nicu, Pr. Prof. Dr., Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica, 2010

MUCENIC, Cezara, București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX, Ed. SILEX, București, 1997

PANAITESCU, P. Petre, Mihai Viteazul, ed. II, București, 1934

PAPIU ILARIAN, Alexandru, Tezaur de monumente istorice pentru România I-III, 1862-1864

PĂCURARIU, Mircea, Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericii Otodoxe Române, Tipărită cu binecuvîntarea Prea Fericituli Părinte Iustin Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, București, 1981

PORTA, George, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981

POTRA, George, Documente privitoare la istoria orașului București (1634-1800), Ed. Academiei R.S.R., București, 1982

SABĂU, Nicolae, Metaformoze ale barocului transilvan, I, Sculptura, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

STOICA, Lucia, Arh., IONESCU-GHINEA, Neculai, IONESCU, D. Dan, LUMINEA, Cecilia, ILIESCU, Petre, GEORGESCU, Minerva, Atlas-Ghid. Istoria și Arhitectura lăcașurilor de cult din București/History and Architecture of București’s Worship Places, Volumul I și II. Tabele și Planuri, Ed. ERGOROM’79, București, 1999

STOICESCU, Nicolae, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova : sec. XIV-XVII, Editura enciclopedică română, București, 1971

STOICESCU, Nicolae, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, Ed. Academiei R.P.R., Buc., 1961

STURDZA, D. Mihai, Familiile boierești din Moldova și Țara Românească…, I, Editura Simeria, 2004

VĂTĂMANU, Nicolae, Istorie bucureșteană, Ed. Enciclopedică română, Colecția Orizonturi, București, 1973

STUDII ȘI REVISTE

Adăugiri la viața lui Anton Pann, Revista Arhivelor, 1940

BĂBUȘ, Grigorie, Arhim., Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4 /1986

CAZACU, Nițișor, Pr., Biserica Batiște, Note despre zidirea și ctitorirea bisericii Sf. Nicolae-Jitnița din București, în GB, Anul XXII, nr. 1-2, Ian.-Febr., 1963

CREȚEANU, Radu, O pretinsă ctitorie a lui Antonie Vodă: biserica din Popești-Gălbinași (reg. București), în GB, Anul XVII, nr. 8, August, 1958

IONESCU, D. Dan, Drd. arh., Studiu istorico-arhitectural asupra vestigiilor vechii biserici Colțea din București, 2008-2009

IONESCU, D. Dan, Dr. arh., Studiu istorico-arhitectural asupra bisericii Sf. Ilie-Hanu’ Colței, 2013

MOLDOVEANU, Nicu, Diac. Dr., Muzică bisericească la români în sec. al XIX-lea, partea I, în rev. ’’Glasul Bisericii’’, nr.11-12 din 1982

PANAIT, I. Panait, Cercetări privind Turnul Colței din București, în BMI, Anul XXXIX, 1970

SACERDOȚEANU, Aurelian, Etnografie bucureșteană …, BMIM, IX

SACERDOȚEANU, Aurelian, Pomelnicele a 60 biserici din București, în Glasul Bisericii, Anul XXIV nr. 3–4, Martie – Aprilie, 1965

VELESCU, Oliver, Biserica Catedrală a Mitropoliei din București. Istorie și arhitectură, în RMI, Anii LXII-LXIII, nr. 1-2/1993; 1-2/1994

ANEXE

SOCOTEALA

De câți bani s-au adunat pentru reparația Bisericii Lucaci la anul 1850 septembrie 29 și până la 1853 aprilie 5 și pe ce anume s-a cheltuit:

Lei, parale

28.000 A dat D. Ștefan Anghel Pandeli; însă lei 20.000 pentru sufletul tatălui dumisale, lei 4.000 pentru sufletul buicii sale Velica Hagi Pandeli și lei 4.000 petru pomenirea dumnealui și a familiei sale. A mai dat și mai pe urmă, vezi înainte.

15.750 D. Constantin Atanasiu.

4.750 Hagi Dimitrie Popovici.

4.000 Tănăsache Constantinopolis.

2.000 Păritele Ioan Călărășanu. A mai dat, vezi înainte.

3.500 D. Dimitrie Orghidan.

3.000 Nicolae Herișescu. A mai dat, vezi înainte.

2.500 Doctorul Nicolae Gusi.

2.250 Ceaușul Ioniță.

3.000 Serdarul Nicolae Ogrădeanu, a dat și Sfintele Vase, Potir, Disc, Stea și Teplotă.

2.000 Ioan Tabacgiu și soția sa Neacșa. A mai dat, vezi înainte.

2.338 Elena Belu, la numărătoare ne-a oprit 787 din lei 4.725.

2.787 Sevastița văduva a dat o perdea și două petrahile.

2.000 Costache Hagi Tudorache.

1.992 Frații Hristache și Grigorie Petrovici.

1.000 Răducanu Dimitriu, farfurigiu (scris de mână)

315 Fița Mincu.

450 Nicolae Hristea Zarafu.

500 Vasilie Dancovici.

630 Costea Hagi Pandele.

2.312 Manolache, soțul Mariei ce s-a îgropat la Cernica.

315 Dimitrie Mincov.

500 Atanasie Ioan.

400 Anica Ogrădeanca.

200 Nicolae Ogrădeanu.

400 Căminăreasa Catinca Ogrădeanca.

315 Crucerul Iancu Nedeianu.

715 Marioara Bobeasca, a dat și trei oca argint de s-a îmbrăcat Evanghelia.

500 Petrache Zotovici.

630 Ghiță Mateescu.

500 Costache Panait.

415 Frații Ștefanache și Costache Peno.

225 Vasile Mandache, pescarul, a dat și o cădelniță de argint.

315 Catinca Greaca.

308 Nicolae băcanu.

1.030 Hagi Stoica și Nicolae Petrovici.

189 Nicolae Simeon.

157, 20 Vasile socru Herășescului, a dat și un râd de odăjdii.

300 Nae Xida.

137 Toma cârciumaru.

300 Teodora Cacip.

112, 20 Petre Răducanu.

112, 20 un obraz necunoscut.

100 Sultana Polcovniceasca.

112, 20 Hristache Dimitrie.

100 Maria Ceaușoaia.

112, 20 Maria, Alexandru.

1.000 Nicolae Popișteanu.

300 Chiriac Pană.

315 Gheorghe Tancovici.

351, 30 Maria hagița.

315 Păua Poienaru.

256 Tarsița Filipescu, a scris a da 500 lei și a dat opt galbeni.

150 Teodor, Elena, Dobre, Ioana.

127, 20 Anastasia Dimitrie.

150 Nicolae argintaru care a lucrat bisericii.

112, 20 Iorgu Șoiculescu.

162, 20 Petre zet Dancovici, azi Hagi Petre.

162, 20 Anica Dimitrescu.

100 Dimitrie Paris.

100 Mihail.

100 Dimitrie Protopopescu.

100 Marin cherestegiu.

70 Mitana văduva.

20 Maria droșcăreasca.

13, 20 Preoteasa Păua.

65 Elena Izbășoaia.

92, 20 Catinca Moisechina.

31, 20 Gheorghe băcanul.

31, 20 Petre croitorul.

54, 10 Neagu cârciumarul.

31, 20 Săftica, Marin.

12, 20 Radu cârciumarul.

15, 30 Gheorghe Nica.

63 Matache Nicolae.

9 Vasile băiatu.

50 Ioan preotul.

25 Constantin duhovnicul.

31, 20 Dimitrie Popescu.

31, 20 Enache Brașoveanu.

31, 20 Duhovnicul Nicolae ot Popescu.

10 Dați de un bătrân.

2, 10 De un băiat.

194, 20 Elefterie Popescu.

11, 10 Un anonim.

12, 10 Ghiță Petrovici.

92, 20 Dimitrie.

31, 20 Ștefan Chiriac.

94, 20 Hagi Tonciu.

22, 20 Marinciu, Dobra.

22, 20 Zamfira, Panait, Grigore.

65 Atanase, Maria.

31, 20 Ioan.

31, 20 Marin.

31, 20 Niță Popișteanu.

63 Costache, Paraschiva.

50 Grigorie, Ioan.

22, 20 Vasilie, Ecaterina, Nicolae.

45 Dimitrie, Maria, Nicolae.

63 Zinca Lioveanca.

30 Vasilichia Peno.

32, 20 Tudorache Manoil.

52, 10 Petre pânzarul.

22, 20 Dimitrie plăpumarul.

32, 20 Mihalache Cacip.

64 Andrei ieromonahul.

64, 30 Vasile, Ecaterina.

105, 30 Prisos într-o pungă.

792, 10 Cei luați de la Dicasterie.

500 Dați de sfânta monastire Cernica.

1.705 Cei adunați cu cutia ce a stat înaintea bisericii.

457 Luați pe materialul rămas ce s-a vândut.

100 Adunați tocma la urmă.

1.282, 20 Adunați cu discul la târnosirea bisericii.

105.821. (Total)

SOCOTEALA (CHELTUIALA)

De costul reparației bisericii și pe ce anume s-au cheltuit banii aduați, cei arătați mai sus.

Lei, parale

2.940, 20 Var, nisip, cărămidă.

880, 26 Ulmi 646 și prăjini 835 pentru cetlae.

447, 10 Lemne mari 25 pentru turle.

1.052 Pentru 97 stâlpi idem.

791, 20 Grinzi 177 mari și mici.

1.154, 10 Căpriori 255 mari și mici.

1.258, 35 Tălpi, tălpoaie, 238 la turle și scări.

750 Scânduri de stejar 200, pentru turle.

4.788, 30 Scânduri de rând și de Vălei 3.239 la învelitoare, la șipci și pentru scheli.

311, 20 Furci 2.600 bucăți.

27 O tocitoare.

1.276, 12 Cuie și piroane.

2.703, 38 Herararului pentru ușile bisericii, crucile, ferestrele, scoabele s.c.l.

180 Hiare pentru jgheaburi 120.

107, 20 Piatra pentru ferestre 141 palme.

47, 20 Chiria adusului ei.

1.981 Piatră pentru pardoseală 570 bucăți.

1.561, 10 Meșterului Zoe de lucru și pentru pietrele altarului și ușa din coastele lui.

7.000 Tâmpla, 2 iconostase, 2 jețuri, arhieresc și domnesc, amvonul și crucea din altar.

6.500 Poleitul acestora.

1.250 Ferestre de stejar.

527, 25 2 tocuri în tindă, 10 scânduri de icoane mari, 10 mici, ferestre în pod, sus la femei, lemne de făclii și parmalâcii scărilor.

6.125 Tinichea 50 lădițe câte zece icosari una.

3.477 Idem 31 lădițe câte 120 lei.

8 Chiria.

17 Pentru 34 bucăți tinichea luate la urmă.

2.669, 14 Plătit lucrul pe 17.796 tinichele câte șase parale în care intră și jgheaburile și țevile.

3.573 Lucru policandrului și al sfeșnicelor împărătești 397 oca alama bisericii câte 9 lei ocaua.

532, 10 Razele crucilor din nou.

949, 20 Două sfeșnice nouă lângă iconostas oca, 52 dramuri 300 pe 18 lei.

31, 20 Hiarele lor.

485 Alămurile dinaintea icoanelor, macaralele candelelor și la făcliile sfeșnicelor.

36 Găitanul lor de mătase.

2.000 Lui Nicolae Argintaru pentru poleitul tasurilor și razelor de la crucile bisericii, poleială în foc.

1.729 Idem de lucrul candelilor ce trag 3.458 dramuri câte 20 parale.

750 Lucrul Evangheliei de argint ce trage 1.200 dramuri câte 25 parale.

67 Pentru argintul ce a trecut de la el mai mult.

340 O cădelniță de argint 140 dramuri proba 12 câte 2 lei.

45 Lucrul cutiuței de argint pentru Sfintele Taine.

3.104 Jețurile 97.

250 Văpsitul lor.

463 Văpsitul a 27 ferestre, ușile, patru cruci și podul.

252 Geamurile de mijloc 224 câte 45 parale.

216 Idem 108, la ferestrele bisericii câte 2 lei.

72 Idem geamuri mai pe urmă.

405 Minee 12.

120 Trioade două.

32 Un molitvelnic.

493 Două Penticostare lei 120, octoice două lei 150, ceasloave două, lei 70, catavasiere două, lei 15, o cazanie lei 60 și Apostolul 50 lei.

140 2 Evanghelii, una de Buzău.

383 Reparația chiliei celei vechi de la altar.

164 Scosul molozului din biserică de patru ori.

103 Postav și basmale la meșteri.

94, 20 Reparația balconului.

45 o scară văpsită verde.

63 Ușa altarului despre miază zi.

50 Broasca ei.

157, 20 Scrisul pomelnicului de marmură.

22, 20 Legatul Evangheliei cea îmbrăcată cu argint.

192 Două tetrapoade de anin cu lustru.

459 Un scrin, o masă 6 scaune și o masă mică.

70 Un analog.

311, 10 Dresul puțului, găleată și funie.

32, 10 La zidari pe urmă de tot.

1.300 Un cuvuclion la Sfânta Masă în altar.

300 S-a plătit dascălului Niță ce a stăruit pe lângă biserică.

1.773 Două clopote mici.

16.000 Domnului Matei zugravu și fiul său Vasile.

16.711, 30 Meșterului Ghiță și Dumitru de zidărie și lemnărie (acești meșteri au făcut biserica și întâi la 1839).

105.821. (Total).

* * * *

POMELNICUL Sfintei Biserici Lucaci

Pentru toate zilele la ieșirea cu Sfintele Daruri.

Pe fericiții și totdeauna pomeniții ctitorii sfitei bisericii acesteia:

Constantin, Anastasia

Anghel, Sofia, Ștefan, Alexandrina

Maria, Manuil

Anton, Ecaterina

Ioan preotul, Ecateria preoteasa, Vasile, Gheorghe, Aghelina, Gheorghe, Safta, Marin, Safta, Gavriil ieromonahul, Elefterie, cu neamul lor

Nicolae, Zoi

Nicolae, Ecaterina

Ioan, Elisaveta

Ioan, Neacșa

Nicolae, Sevasta

Ștefan, Ecaterina

Grigorie, Maria

Mihail, Elena

Petru, Lambă, Anastasie, Hristea, Grigorie

Nicolae, Maria

Anastasie, Anghelina

Vasile, Ana

Petre, Stoiana, Ștefan, Chiriachi, Constantin, Vasilichia

Mincu, Fita

Maria, Dimitrie

Dimitrie închinatul

Elena

Atanasie, Antonia

Dimitrie, Ecaterina

Sevasta, Antim ieromonahul

Constantin, Teodor închinatul, Luxandra

Radu, Despa

Stoica închinatul, Nicolae, Maria

Constantin

Manoil, Maria, Ioan ierei Maria prezvitera

Nicolae

Dimitrie

Ana, Nicolae

Ioan, Ana

Petre, Maria

Gheorghe, Ana, Maria

Constantin

Zamfir, Stana, Ștefan

Nicolae

Ecaterina

Vasile, Dimitrie, Scarlat

Nicolae, Simion

Albu

Nicolae, Ecaterina

Teodor, Mihail

Toma, Eufrosina

Petre, Radu

Sultana

Constantin, Ana, Teohari, Elena, Alexandru

Hristea, Dimitrie

Maria, Alexanfru

Chiriac, Maria

Gheorghe

Maria închinata, Stoian închinatul

Păuna, Ștefan

Tarsița

Teodor, Elena, Dobra, Ioana

Anastasia, Dimitrie

Nicolae, Maria

Gheorghe

Petre, Ecaterina

Ana, Anastasia, Gheorghe

Dimitrie, Maria

Mihail, Gheorghe, Dimitrie

Marin, Irina

Dimitrie

Tonciu închinatul

Dimitrie

Mitana, Gheorghe

Ecaterina

Elena

Barbu, Maria

Mihail, Elena

Zoe, Mora

Manoil, Ecaterina

Andrei, Paraschiva

Momcea, Luxandra, Ștefan Arhiereul, Neofit Arhiereul

Maria, Păuna preoteasa, Gheorghe, Petre, Teodora, Neagu, Radu, Gheorghe, Nica, Matache, Ioan preotul, Constantin preotul, Dimitrie, Ianache, Nicolae preotul, Ștefan, Chiriac, Marin, Dobra, Zamfira, Panait, Grigorie, Atanasie, Maria, Ioan, Marin, Nițu, Constantin, Paraschiva, Grigorie, Ioan, Dimitrie, Maria, Nicolae, Zoi, Teodor, Manoil, Petre, Dragomira, Dimitrie, Andrei ieromonahul cu tot neamul lor.

Arătare de sumele ce au contribuit fiecare, începând de la numărul dintâi:

Constantin Atanasiu a dat la clădirea bisericii 60.000 lei și la reparație 16.000 lei.

Anghel Hagi Pandeli a dat la clădire 25.000 lei și la reparație 35.000 lei cu cei dați la prăvălia din strada Șepcarilor.

Cocoana Uța a dat prăvălia din strada Șepcarilor, dar datoria de lei 17.700 a plătit-o părintele Călărășanu cu 10.600 lei și domnul Fănică cu 7.100.

Ecaterina Anton Pann a dat casele din strada Taurului suburbia Lucaci, Petrache Zotovici ca adăugat a susținut procesul cu popa Lazăr, fără plată și părintele Călărășau a contribuit la cheltuieli cu 16 galbeni și 12 napoleoni.

Părintele Ioan Călărășanu a contribuit cu lei vechi 82.818 în care socoteală intră și prăvălia dăruită bisericii din ulița Șepcarilor suburbia Curtea Veche, care este alăturea cu cea dăruită de Maria și Manole, și alte dări cuprinse în condica bisericii tipărite la anul 1876. Elefterie Protopopescu a dat 5.000 lei pentru a face casa.

Nicolae Herășescu a contribuit la clădire cu 3.000 lei și la reparație cu 2.428 lei.

Serdarul Nicolae Ogrădeanu, la clădire cu 2.000 lei și la reparație cu 3.000 lei. Tot el a dat și Sfintele Vase: potir, disc, stea și teplotă.

Ceaușul Ioniță, la clădire a dat 2.000 lei și la reparație 2.225 lei.

Ioan tabacgiul, la clădire a dat 1.000 lei și la reparație 3.000 lei.

Doctorul Nicolae Gusi, la clădire a dat 2.500 lei și la reparație 1.500 lei.

Căminarul Ștefănică, la clădire a dat 3.000 lei și la reparație 400 lei.

Andronescu Grigorie a îmbrăcat crucea cea mare după Sfântul Prestol cu sârmă cu 4.500 lei.

Serdarul Mihai Piron, la clădire 1.000 lei și la reparație 1.000 lei.

Penciu, la clădire 500 lei și la reparație 1.192 lei.

Nicolae Popișteanu, la clădire 500 lei și la reparație 1.000 lei.

Atanasie, la clădire 500 lei și la reparație 500 lei.

Vasile Dancovici, la clădire 500 lei și la reparație 500 lei.

Pena postăvarul, la clădire 500 lei și la reparație 415 lei.

Mincu, la clădire 500 lei și la reparație 315 lei.

Maria Bobeasca, a dat 715 lei și 3 oca argint de s-a îmbrăcat Sfânta Evanghelie.

Hagi Dimitrie Baba, 4,750 lei.

Elena Belu 3.938 lei.

Tănăsache Constantinopolu a plătit jețurile cu 4.000 lei.

Tache Orghian a dat 3.500 lei.

Sevastița Zosima a dat 2.727 lei.

Constantin Hagi Tudorache, 2.200 lei.

Răducanu Dimitriu, farfurier,1.000 lei.

Hagi Stoica 1.030 lei și 500 pentru judecata cu Iane Mărgărit.

Constantin Hagi Pandele, 630 lei.

Manolache, bărbatul Mariei de la Mihalache Ghica, 2.312 lei.

Nicolae Hristu, 450 lei.

Dimitrie, 315 lei.

Anica Donoaia și Nicolae, 600 lei.

Iancu Nădăianu, 315 lei.

Petrache Zotovici a susținut procesul bisericii și a dat 500 lei.

Ghiță Mateescu și Maria, 630 lei.

Constantin, 500 lei.

Vasilie Mandache, pescarul, a dat o cădeliță de argint și 225 lei.

Nicolae, 308 lei.

Ecaterina, 315 lei.

Bătrânul Vasile, tatăl Herășeschii, a dat un rând de odăjdii și 500 lei.

Nicolae Simion, 189 lei.

Albu, ginerele protopopului Gheorghe, 157 lei.

Nicolae, Ecaterina, 300 lei.

Teodora, Mihail, 300 lei.

Toma cârciumarul, 157 lei.

Petre, Radu, 112 lei.

Sultana, 110 lei.

Costache Teoharie, 500 lei.

Hristache, Dimitrie, Maria, 112 lei.

Alexadru, 112 lei.

Chirian Pană, 300 lei.

Gheorghe, 315 lei.

Hagiița Maria de la Olteni, 315 lei.

Păuna Herășasca, 315 lei.

Tarsița, 256 lei.

Teodor, 150 lei.

Anastasia, 127 lei.

Nicolae, 150 lei.

Gheorghe, 112 lei.

Petre, ginerele lui Dancovici, 162 lei.

Ana, 162 lei.

Dimitrie, 100 lei.

Mihail, 100 lei.

Marin chiristigiul, 100 lei.

Dimitrie, 100 lei.

Hagi Tonciu, 94 lei.

Dimitrie, 94 lei.

Ecaterina, 94 lei.

Mitana, Gheorghe, 70 lei.

Elena, 65 lei.

A făcut clopotul cel mare și altele.

A îmbrăcat icoana Sfinților Voievozi cu argint.

A îmbrăcat icoana Domnului Hristos cu argint.

Dâmboviceanu a îmbrăcat icoana Maicii Domnului cu argint, a făcut și Epitaful.

Andrei, Paraschiva au dat piatra Prestolului.

Ctitorii cei vechi.

Aceștia au dat câte 50 lei și câte 32 lei.

(Acest pomelnic a fost tipărit de preotul Ioan Călărășanu în anul 1886)

PLANURI BISERICĂ