Monitorizarea Habitatului Forestier din Zona Poiana Stampei, Vatra Dornei

BIBLIOGRAFIE

ADHIKARI, M.K., 1988. Polypores (wood-rotting fungi) of Nepal – [NUME_REDACTAT] 2.

AINSWORTH, G.C., SUSMAN, A.S., 1973 – The fungi, an advanced fretice 1- 4. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], London;

AINSWORTH, G.C., Bisby’s, 1971 – Dictionary of the fungi (sixth edition). [NUME_REDACTAT] Institute, Kew, Surrey;

BADEA, O., PATRĂȘCOIU, N., GEAMBAȘU, N., BARBU, I., BOLEA, V., 1998 – [NUME_REDACTAT] Monitoring in Romania, Ed. [NUME_REDACTAT] de Forets, 62 p;

BADEA, O. et al., 2010 – Crearea unei rețele FutMon la scară mare (16X16 km) de evaluare a stării de sănătate a pădurilor (ICP) și de inventariere a resurselor forestiere (INF), [NUME_REDACTAT] 3-4/2010;

BADEA, O., 2010 – Dezvoltarea și implementarea unui sistem de monitoring forestier la nivelul [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] 3-4/2010;

BOBEȘ, I., COMES, I., DRĂCEA, [NUME_REDACTAT]., LAZĂR, AL., 1972 – Fitopatologie. Ed. Didactică și Pedagogică, București;

BONTEA, Vera., 1985, 1986 – Ciuperci parazite și saprofite din România. Ed. [NUME_REDACTAT], București: vol. I și vol. II;

CENUȘĂ, R., 1996. Probleme de ecologie forestieră – Ed. Univ. “Ștefan cel Mare” Suceava;

CHIFU, TH., TOMA, M., DĂSCĂLESCU, D., 1965 – Contribuții la cunoașterea macromicetelor din Moldova (II). An. șt. Univ. “Al. I. Cuza” Iași, sec. II a., XI, 2;

CWIELONG, P., HUTTERMANN, A., 1988. Biochemical mechanisms of action of fenolic substances on Heterobasidion;

DINCA, L., – 1994 – Cercetări pentru determinarea problemelor cauzate de putregaiul roșu la diferite tipuri de molid, ICAS Brașov;

DIȚU, I., 1971 – Cercetări asupra principalelor ciuperci xilofage de rădăcina și tulpina la brad. Importanța economică, metode de prevenire și combatere. Teză de doctorat. [NUME_REDACTAT] Brașov;

DOINIȚĂ, N., și colab., 1992 – [NUME_REDACTAT]. Ed. Tehnică-Agricolă. București.

GIURGIU, V., – 1972 – Metode ale statisticii matematice aplicate în silvicultură. Ed. Ceres, București;

GRUDNICKI MARGARETA, 2002 – Contribuții la studiul ciupercilor de pe rășinoase din unele păduri și pepiniere ale județului Suceava cu considerație specială asupra ciupercilor din genul Fomes (Fr.) Fr. – Teză de doctorat, Univ. “Al.I.Cuza”, Iasi;

HONOLD, A., 1982 : Heterobasidion annosum (Fr.) Bref. Ontogenie und Systematik. Diss., Fak. f. Biologie, Eberhard-[NUME_REDACTAT];

http://lege5.ro/Gratuit/gqydsnby/metodologia-de-monitorizare-sol-vegetatie-forestiera-pentru-silvicultura-din-12062002/1

http://www.monitoruljuridic.ro/act/metodologie-din-12-iunie-2002-de-monitorizare-sol-vegetatie-forestiera-pentru-silvicultura-emitent-ministerul-agriculturii-alimentatiei-si-padurilor-publicat-40026.html

http://www.lege-online.ro/lr-ORDIN-244-2002-(40025).html

http://www.readbag.com/sorana-academicdirect-ro-pages-doc-tlc-ghidrealizareredactareprezentarelucrarelicenta

http://www.legex.ro/Ordin-Nr.244-din-12.06.2002-31065.aspx

http://www.legex.ro/Ordin-244-2002-31065.aspx

http://www.jurisprudenta.com/lege/ordin-244-2002-mv17s/

http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/alte-domenii/reteaua-nationala-de-supraveghere-329719.html

http://lege5.ro/Gratuit/gqydsnby/metodologia-de-monitorizare-sol-vegetatie-forestiera-pentru-silvicultura-din-12062002/2

http://www.dsclex.ro/legislatie/2002/noiembrie2002/mo2002_831.htm

ICHIM, R., 1971 – Amploarea daunelor provocate de cerbi în unele arborete de molid din Bucovina. [NUME_REDACTAT] 12/1971;

ICHIM, R., 1972 : Putregaiul roșu și structura calitativă a arboretului de molid din Bucovina, R. P., nr.8, p. 369-375;

ICHIM, R., BARBU, I., 1981 – Rupturile și doborâturile provocate de zăpadă în pădurile județului Suceava. ICAS, seria a II-a București;

ICHIM, R., 1993 – Putregaiul roșu la molid, măsuri de prevenire și combatere. [NUME_REDACTAT], București;

ICHIM, R., 1995 : Daunele provocate de vânat și raportul dintre gospodărirea pădurilor și cea cinegetică. [NUME_REDACTAT], 1: 26-28;

MIHAI, D., 2000 – Monitoringul forestier. In: Simionescu, A. (coord.) – Protectia padurilor, Ed. Musatinii, Suceava, 867 p;

OLENICI, N., 1996 – Protecția pădurilor de molid împotriva factorilor biotici și abiotici dăunători în contextul gospodăririi durabile a acestor păduri, Simpozionul ”Molidul în contextul dezvoltării durabile”, Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava.

PÂRVU, M., 1996 – Fitopatologie – Ed. Sincron, Cluj-Napoca;

***2002 (1) – Ordonanța de urgență a [NUME_REDACTAT] nr. 38 din 21 martie 2002 privind întocmirea și finanțarea Sistemului național de monitorizare sol-teren pentru agricultură, precum și sol-vegetație forestieră pentru silvicultură (publicată în M. Of. nr. 223 din 3 aprilie 2002);

*** 2002 (2)- Ordinul 244 din 12 iunie 2002 al ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor pentru aprobarea Metodologiei de monitorizare sol-vegetație forestieră pentru silvicultură pentru aprobarea Metodologiei de monitorizare sol-vegetație forestieră pentru silvicultură (publicată în M. Of. 831 din 19 noiembrie 2002);

*** 2002 (3) – Legea nr. 444 din 8 iulie 2002, pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 38/2002 privind întocmirea și finanțarea studiilor pedologice și agrochimice și finanțarea Sistemului național de monitorizare sol-teren pentru agricultură, precum și sol-vegetație forestieră pentru silvicultură (publicată în M. Of. nr. 531 din 22 iulie 2002);

*** 2003- Hotărârea de guvern 1003 din 22 august 2003 pentru aprobarea Programului național de monitorizare sol-vegetație forestieră pentru silvicultură (publicată în M. Of. 631 din 3 septembrie 2003).

CUPRINS

LUCRARE DE LICENȚĂ

Monitorizarea habitatului forestier din zona [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]

CUPRINS

Lista figurilor

Lista tabelelor

INTRODUCERE

Ecosistemul forestier ocupă un loc distinctiv în multitudinea formelor de manifestare a biosferei, prin varietate, complexitate și perenitate.

În etapa actuală, pădurea înregistrează permanente modificări structurale și funcționale cauzate de acțiunea factorilor abiotici și biotici, urmate de reducerea stabilității naturale, manifestate în principal în raporturile existente între populațiile de plante și animale care constituie biocenozele silvestre și mediul de existent al acestora.

Atacul agenților fitopatogeni poate produce pagube de ordin ecologic, economic, estetic și social, fapt ce impune o monitorizare mai atentă a dinamicii structurii ecosistemelor forestiere, privită sub raportul stabilității și rezistenței la acțiunea factorilor perturbatori.

În acest context general, au fost inițiate în țara noastră cercetări privind acțiunea dăunătoare a factorilor biotici, în special a agenților fitopatogeni ce pot conduce la producerea unor pagube importante de natură să pericliteze echilibrul ecologic al ecosistemelor forestiere.

Studiul ciupercilor patogene în ecosistemul forestier, poate aduce contribuții în domeniul fitopatologic, luându-se în considerare că în pădurile de rășinoase putregaiul produs de Heterobasidion annosum (Fr.) Bref. a determinat degradarea unui volum impresionant de material lemnos în pădurile de rășinoase ale județului Suceava.

An de an se înregistrează tot mai numeroase sesizări de la agenții economici în legătură cu procentul mare de putregai la arborii puși în valoare.

Ignorarea de-a lungul anilor a putregaiului roșu sau acceptarea ideii că apariția sa și daunele produse sunt oarecum normale și inevitabile, credem că sunt poziții ce trebuie urgent revizuite, cu atât mai mult cu cât calitatea lemnului va fi condiția din ce în ce mai importantă în relațiile impuse de economia de piață.

Întrucat amploarea pe care a luat-o extinderea putregaiului este vizibilă, ne putem gandi la pagube enorme, posibil a se înregistra în aceste arborete peste câteva decenii.

Aceste afirmații își au temeiul în caracteristicile ciupercii și atacului declanșat de aceasta:

Heterobasidion annosum (Fr.) Bref. sporulează pe tot parcursul anului cu excepția perioadei cu temperaturi extreme de scăzute (-200 C);

Sporii au calitatea de a se menține viabili pe sol circa zece luni, putând să penetreze în sol la adâncimi de 90 cm (Ichim R., 1990);

Răspândirea lor este facilă, putând fi transportați pe distanțe foarte mari de vânt, de insecte în sol și prin intermediul apei;

Se instalează ușor pe arbori de molid cu leziuni proaspete ale scoarței, dar și pe cioatele rezultate în urma procesului de exploatare a lemnului;

Infectarea arborilor sănătoși se poate face și prin sol, prin intermediul rădăcinilor;

Contribuie la accentuarea fenomenelor de doborâturi de vânt.

CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND HABITATELE FORESTIERE

Ecosistemul forestier

Părțile componente ale pădurii, organizare, relații între părțile componente

Prin varietate, complexitate și perenitate, ecosistemul forestier ocupă un loc distinctiv în multitudinea formelor de manifestare a biosferei.

Acesta reprezintă o sursă autoregenerabilă extrem de complexă, care îndeplinește funcții de producție și protecție multiple și variate, fiind alcătuit din biocenoza pădurii (specii de plante și animale), din condițiile de mediu (staționale), cu acțiune indirectă asupra biocenozei (așezare geografică, relief, aer, climă, substrat, sol), care formează geotopul, precum și din factorii ecologici, cu acțiune directă asupra biocenozei (radiație solară, apă, elemente chimice nutritive), care formează ecotopul (biotopul) (Negulescu et al, 1973; Doniță et al., 1977).

Biocenoza cuprinde:

componenta biotică vegetală (fitocenoza, care include producătorii primari, respectiv plantele verzi care produc biomasă prin procesul de fotosinteză);

componenta biotică animală (zoocenoza, formată din consumatori de diverse ordine – primari, secundari și terțiari, respectiv reducători- descompunători).

În cazul ambelor componente ale biocenozei se manifestă atât influențele solului și subsolului, din care arborii își extrag apa și sărurile minerale necesare, ale atmosferei, care le asigură lumina, căldura, apa, dioxidul de carbon, oxigenul, cât și ale factorilor orografici (forma de relief, altitudinea, expoziția, înclinarea), care produc modificări evidente ale regimului climatic local și al solurilor forestiere.

Ecosistemul forestier reprezintă un sistem biologic deschis (biosistem), cu următoarele proprietăți esențiale (Kimmins, 1997; Otto, 1998):

este o unitate structurală între factorii de mediu biotic și abiotic (arbori, arbuști, vegetație din sol, animale, humus, sol, rocă-mamă, atmosferă, climă);

este o unitate funcțională, cu un flux permanent de energie care intră și iese din sistem, făcând să existe și un flux permanent de materie;

este o unitate complexă, deoarece presupune o asociație diversificată și variabilă de ființe vii, de populații și de calități;

este o unitate de echilibre instabile (echilibre de flux), unde ființele vii, aflate în interdependență, sunt supuse la interacțiuni pozitive și negative, constituind o rețea;

este o unitate dinamică, supusă modificărilor în timp și temporare ale comunităților de specii și mediului lor de viață;

este o unitate deschisă, fără delimitare spațială exactă, care schimbă în permanență energie și materie cu mediul său biotic și abiotic.

Datorită organizării structurale și funcționale a pădurii, biocenoza acesteia se caracterizează prin integralitate și autoreglare și dispune de capacitatea de a rezista la acțiunea perturbantă a factorilor de mediu, rămânând într-o stare de echilibru dinamic (homeostazie). În acest mod, datorită legăturilor complexe dintre componentele sale, în interiorul pădurii se realizează un anumit mediu propriu (specific), care se deosebește evident de mediul exterior acesteia și care este atât o creație directă a pădurii, cât și o condiție de bază în existența și dezvoltarea acesteia (Negulescu și colab., 1973).

La nivel mondial pădurile sunt considerate “terenurile acoperite de vegetație forestieră unde proiecția orizontală a coronamentului etajului arborilor ocupă cel puțin 20% din suprafață. Această vegetație este compusă din arbori care ating în general peste 7 m înălțime și pot furniza lemn” (CEE-ONU/FAO, 1993, în Arnould et al, 1997). [NUME_REDACTAT], “sunt considerate păduri și sunt cuprinse în fondul forestier național terenurile acoperite cu vegetație forestieră cu o suprafață mai mare de 0,25 hectare“ (***, 1996).

Prin distribuția lor pe întreaga suprafață a globului, de la regiunile tropicale la cele boreale, precum și prin evoluția lor multimilenară, din era paleozoică până în prezent, pădurile reprezintă un fenomen geografic și istoric complex.

Ca fenomen istoric este important de reflectat la faptul că pădurea a evoluat de la cea virgină, “originală în structura ei și care s-a dezvoltat întotdeauna în condiții naturale, influențele antropice directe sau indirecte fiind de asemenea excluse” (Leibundgut, 1982, în Schuck et al, 1994), la cea cultivată, evident influențată de intervenția omului. În zilele noastre, la nivelul planetei, “încă sunt păduri virgine acolo unde civilizația nu a intervenit în nici un fel” (Drăcea, 1923-1924). Din motive mai ales economice, majoritatea pădurilor globului au fost accesibilizate prin rețele de drumuri pentru a face posibilă recoltarea lemnului de lucru sau pentru foc, astfel încât pădurile cultivate sunt predominante, acestea fiind create, îngrijite și puse în valoare pentru realizarea obiectivelor impuse de gospodăria silvică.

Figura 1.1. Reprezentarea schematică a ecosistemului forestier

Etajele pădurii

În comunitatea de viață a pădurii, datorită unui proces îndelungat de organizare, adaptare și restructurare, componentele biocenozei nu se grupează la întâmplare ci sunt asociate și repartizate într-o manieră proprie. Datorită acestui fapt, plantele forestiere, care au dimensiuni și exigențe diferite față de factorii de mediu (în special lumină), ocupă în plan vertical poziții variabile, ceea ce face posibilă distingerea mai multor etaje de vegetație. Acestea includ totalitatea plantelor care se ridică aproximativ la același nivel, având în consecință talie, port și comportament mai mult sau mai puțin asemănător (Negulescu și colab., 1973).

Într-o secțiune verticală prin pădure se pot distinge următoarele etaje de vegetație:

etajul arborilor – arboretul;

etajul arbuștilor – subarboretul;

etajul puieților, lăstarilor sau drajonilor aparținând speciilor arborescente – semințișul;

etajul plantelor erbacee – stratul ierbos.

La aceste etaje supraterane se adăugă pătura moartă (litiera), constituită din resturile organice, vegetale și animale căzute pe solul pădurii, solul și substratul litologic (Negulescu și colab., 1973).

[NUME_REDACTAT] de arboret prezintă un dublu sens:

reprezintă totalitatea arborilor care participă la constituirea pădurii ca ecosistem, alcătuind etajul arborilor.

cuprinde o porțiune de pădure omogenă în ce privește condițiile staționale și de vegetație – în special etajul arborilor – și care se deosebește evident de restul pădurii din jur (Negulescu și colab., 1973).

În mod concret, la descrierea arboretului interesează caracteristicile sale structurale, precum și cele calitative. În cazul aspectelor de ordin structural, deși există o singură structură, în practică se vorbește atât despre caracteristicile arboretului în structura (proiecția, profilul) orizontală, cât și în structura (proiecția, profilul) verticală (Dengler, 1935; Negulescu și Ciumac, 1959).

Caracteristicile arboretului în structura orizontală sunt reprezentate de: compoziția, consistența, desimea, densitatea, gradul de umbrire a arboretului, la care se adaugă diametrul mediu și suprafața de bază ale arboretului.

Prin compoziție se înțelege numărul speciilor care intră în constituirea arboretului și proporția de participare a acestora. Speciile se înscriu prin denumirea lor prescurtată (tabelul 1.1), iar proporția lor de participare se exprimă în mod obișnuit în unități întregi sau, în lucrări mai pretențioase, în zecimi sau sutimi.

Tabelul 1.1

Codurile standardizate ale speciilor arborescente

(după Negulescu și colab., 1973)

Proporția de participare a fiecărei specii se stabilește, de regulă, după inventarieri, ca raport între:

numărul de arbori al fiecărei specii și numărul total de arbori al arboretului (compoziția pe număr de arbori – cazul arboretelor tinere);

suprafața de bază (volumul) a fiecărei specii și suprafața de bază (volumul) a arboretului (compoziția pe suprafață de bază sau compoziția pe volum – cazul arboretelor mature sau bătrâne).

În funcție de numărul de specii participante, arboretele se clasifică în:

pure (constituite exclusiv dintr-o singură specie);

practic pure (când specia preponderentă participă cu cel puțin 90% din numărul total al arborilor

arborete tinere, respectiv din suprafața de bază sau volumul arboretului (arborete mature sau bătrâne);

amestecate (de amestec), alcătuite din două sau mai multe specii și în care fiecare participă cu cel puțin 10 (20)% în compunerea arboretului).

Speciile care realizează mai puțin de 10% din compoziție se numesc și se menționează fără a mai fi precizată proporția lor în compoziție.

La rândul lor, arboretele amestecate au fost diferențiate după modul de grupare a arborilor component în două categorii:

amestecuri uniforme (regulate), în care diferitele specii arborescente se grupează cu o anumită regularitate (rânduri, fâșii, ca în cazul plantațiilor);

amestecuri neuniforme (neregulate), în care speciile se amestecă într-o manieră cu totul întâmplătoare. Amestecurile neuniforme, care sunt cele mai obișnuite în pădurile regenerate pe cale naturală (Drăcea, 1923).

Amestecurile, după durata lor, s-au împărțit în permanente (când toate speciile din amestec ajung până la vârsta exploatabilității) și temporare (când mai curând sau mai târziu una sau mai multe specii vor fi eliminate din amestec) (Drăcea, 1923-1924; Dengler, 1935). Dacă suprafața ocupată de exemplarele unei specii într-un loc este mai mare de 5.000 m2, acestea formează un arboret pur.

În arboretele amestecate, datorită valorii culturale și economice diferite a speciilor componente, s-au diferențiat specii principale și specii secundare (ajutătoare). Speciile principale sunt de bază (cu pondere mare în arborete și care constituie țelul principal în gospodărirea pădurilor – stejar pedunculat, gorun, molid, brad, fag, etc) și de amestec (cu pondere redusă, dar uneori cu importanță economică foarte ridicată, cum este cazul frasinului, ulmilor, teilor, acerineelor, sorbilor etc.).

Prin consistența (notată cu K) unui arboret se înțelege gradul de apropiere ce există între coroanelor arborilor componenți sau gradul de închidere al masivului (Negulescu și Ciumac, 1959). Consistența ia în considerare numai etajul arborilor, nu și arbuștii, și se exprimă prin indici de consistență de la 1,0 la 0,1, deosebindu-se următoarele categorii de arborete:

cu consistența plină (K = 1,0);

cu consistența aproape plină (K = 0,7 – 0,9);

cu consistența rărită, luminate sau brăcuite (K = 0,4 – 0,6);

cu consistența degradată (poienite) (K = 0,1 – 0,3) (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959).

În general, consistența se poate determina prin două modalități:

Aprecierea vizuală a ponderii suprafeței proiecției orizontale a coronamentului arboretului din suprafața totală a terenului pe care acesta este instalat. Aprecierea se face în orice perioadă a anului în arboretele pure de rășinoase cu frunze persistente și doar în sezonul de vegetație, după dezvoltarea integrală a frunzișului, în arboretele pure de foioase sau în amestecurile de rășinoase și foioase. Stabilirea pe cale vizuală a consistenței constituie modalitatea folosită în mod obișnuit în practică silvică, dar metoda are un caracter subiectiv deoarece depinde de experiența observatorului (Drăcea, 1923-1924).

Pe cale analitică, prin utilizarea aerofotogramelor sau a fotografiilor de la sol, pe care se delimitează proiecția orizontală a coroanelor arborilor. Împărțind suprafața acestei proiecții, determinată prin planimetrare, la întreaga suprafață a imaginii fotografice studiate, se poate determina indicele de consistență. Stabilirea pe cale analitică a consistenței este o modalitate de lucru mult mai precisă dar cu aplicabilitate practică foarte limitată datorită costurilor ridicate (aparatură, timp etc.) (Giurgiu și colab., 1972).

Datorită caracterului subiectiv al determinării vizuale a consistenței, de multă vreme (Drăcea, 1923-1924) se recomandă în România folosirea indicilor de desime și de densitate, caz în care se procedează la compararea arboretului real cu modelele teoretice expuse în tabelele de producție (Giurgiu și colab., 1972).

Indicele de desime al unui arboret se determină ca raport între numărul de arbori existenți la hectar și numărul de arbori din tabelele de producție pentru un arboret cu aceeași compoziție, clasă de producție și vârstă. Desimea arboretului se poate exprima și prin raportul dintre suprafața de bază reală la hectar și suprafața de bază considerată normală, extrasă din tabelele de producție (indicele de densitate sau de suprafață), respectiv prin raportul dintre volumul real la hectar și cel extras din tabelele de producție (indice de densitate sau de productivitate) pentru un arboret cu aceeași compoziție, clasă de producție și vârstă (Negulescu și Ciumac, 1959). Indicii de desime și densitate pot lua atât valori subunitare cât și supraunitare.

În comparație cu consistența, care are o valoare aproximativă, desimea și densitatea sunt noțiuni mult mai precise dar mai laborioase, deoarece stabilirea valorii lor implică atât lucrări de teren (inventarieri), cât și lucrări de birou, prin care se prelucrează datele de teren și se compară rezultatelor obținute (suprafețe de bază și volume reale) cu cele preluate din tabelele de producție. Cu toată precizia lor teoretic mai ridicată, indicia de desime și densitate pot fi însă și ei afectați de erori datorate stabilirii incorecte a vârstei sau clasei de producție, ceea ce conduce la folosirea, pentru arboretul considerat normal, a unor valori incomparabile cu cele care caracterizează arboretul real.

Indicii de consistență, de desime și de densitate ai unui arboret nu au, de regulă, aceeași valoare, datorită modului lor diferit de determinare. Așa se întâmplă, spre exemplu, în arboretele bătrâne (cazul făgetelor), în care un număr mic de arbori, crescuți rar și având, în consecință, coroane bogate, dezvoltate lateral, suprafețe de bază și volume mari, realizează o consistență ridicată, chiar și plină.

Gradul de umbrire se referă la umbrirea exercitată efectiv de arboret asupra solului (Negulescu și Ciumac, 1959). Acest parametru este mai dificil de determinat și, în general, nu se ia în considerare la caracterizarea etajului arborilor.

Gradul de umbrire diferă de la o specie la alta și variază cu vârsta arboretului. Astfel, acesta este mai redus în arborete din specii de lumină (salcâm, plopi, larice, mesteacăn), cu frunziș rar, care se luminează de timpuriu și acoperă mai slab solul, decât în cele cu specii de umbră gen brad sau fag, care au un frunziș des. Gradul de umbrire a solului descrește la fiecare specie pe măsura înaintării în vârstă, deoarece arboretul se luminează (consistența se reduce treptat), ceea ce face posibilă instalarea semințișului sau a speciilor de arbuști (Drăcea, 1923-1924).

Diametrul mediu al arboretului reprezintă mărimea medie a grosimii arborilor componenți și se determină pe colectivități statistice omogene, respectiv pe specii sau pe elemente de arboret. În general, se pot determina diferite tipuri de diametre medii: diametrul mediu aritmetic (d), diametrul mediu al suprafeței de bază (dg), diametrul central (median) al numărului de arbori (dM), diametrul central al volumului (dVM), diametrele medii Hohenadl d+ și d-, etc. În practica silvică românească (la alcătuirea actelor de punere în valoare A.P.V.) se recomandă folosirea diametrului central (median) al suprafaței de bază dgM, care prezintă o mai mare stabilitate în raport cu fluctuațiile curbei de frecvență a diametrelor (Giurgiu, 1979).

Caracteristicile arboretului în structura verticală sunt reprezentate de : etajarea arboretului, profilul arboretului, închiderea arboretului și înălțimea medie a arboretului.

Etajarea arborilor se referă la modul în care diferitele categorii de arbori ce participă la constituirea arboretului se repartizează pe etaje sau straturi mai mult sau mai puțin distincte și durabile (Negulescu și colab., 1973). Drept urmare, s-au distins:

arborete unietajate (monoetajate), în care toți arborii, ajungând aproximativ la același nivel (chiar dacă există diferențe de înălțime între aceștia), constituie un singur etaj de vegetație. Este cazul arboretelor de aceeași vârstă (echiene) și pure, ca și al arboretelor amestecate, formate din specii cu ritmuri de creștere similare.

arborete bietajate, în care arborii formează două etaje de vegetație (principal sau dominant și secundar, dominat sau subetaj), cum este cazul în șleauri (cvercete amestecate în care pe lângă specia de Quercus participă ca elemente de amestec obligatorii, de egală importanță, specii de Tilia și Carpinus;

arborete multietajate, constituite din trei sau mai multe etaje, care se întâlnesc doar în pădurile tropicale umede (în pădurile temperate, cum sunt și cele din țara noastră, există numai arborete mono- și bietajate) (Doniță și Purcelean, 1975).

În lucrările de amenajare a pădurilor din România se consideră etajate numai arboretele în care diferența dintre înălțimile medii ale două etaje succesive este de cel puțin 25% din înălțimea etajului superior iar masa lemnoasă (volumul) unui etaj reprezintă cel puțin 30% din masa (volumul) arboretului întreg.

La nivelul fiecărui etaj arborescent se disting suprafața superioară a coronamentului, indicată de vârfurile celor mai înalți arbori, precum și suprafața inferioară a coronamentului, reprezentată de ultimele ramuri cu frunze verzi de la baza coroanelor (Negulescu și colab., 1973). Distanța dintre suprafața superioară și cea inferioară definește adâncimea sau grosimea coronamentului (Drăcea, 1923-1924).

Profilul arboretului se referă la alura pe care o prezintă suprafața superioară a coronamentului (Negulescu și colab., 1973). Astfel, se deosebesc:

arborete cu profil continuu, când coroanele arborilor ajung la aceeași înălțime (cazul arboretelor echiene și pure, cum sunt monoculturile de plopi euramericani);

arborete cu profil ondulat, când înălțimile arborilor cresc și descresc astfel încât, în secțiune verticală, suprafața superioară a coronamentului prezintă un profil sinuos;

arborete cu profil în trepte, când arborii din suprafețele alăturate diferă evident între ei ca înălțime, care descrește sau crește gradat (cazul arboretelor parcurse cu tratamentul tăierilor rase în benzi în diferite variante- vezi capitolul de Regime și tratamente);

arborete cu profil dantelat (zdrențuit), când arborii sunt foarte diferiți ca înălțime, dând suprafeței superioare a coronamentului un aspect cu totul neregulat (cazul arboretelor virgine sau grădinărite) (Negulescu și Ciumac, 1959).

Închiderea arboretului se referă la modul în care diferitele categorii de arbori cu înălțimi egale sau diferite participă la realizarea stării de masiv (Negulescu și colab., 1973). În mod concret, închiderea arboretului se poate produce în trei moduri: pe orizontală, pe verticală și în trepte.

Înălțimea medie a arboretului reprezintă o mărime medie a înălțimii arborilor componenți, determinându-se (ca și diametrul mediu) pe colectivități statistice omogene, respectiv pe specii sau elemente de arboret. Deși se cunosc numeroase tipuri de înălțimi medii, prezentate pe larg în manualele de Dendrometrie, în practica silvică de la noi se folosesc cu precădere așa-numitele înălțimi medii condiționate (corespunzătoare anumitor diametre medii = înălțimea arborelui mediu aritmetic, înălțimea arborelui mediu al suprafaței de bază, înălțimea arborelui central al numărului de arbori, etc), iar dintre acestea înălțimea corespunzătoare diametrului central (median) al suprafeței de bază hg.

În arboretele regulate (echiene și relativ echiene), monoetajate, au fost imaginate diverse clasificări ale arborilor după înălțime, dintre care cea mai cunoscută și utilizată la nivel european este cea datorată profesorului german [NUME_REDACTAT] (1884). Prin aprecierea vizuală a poziției arborilor (înălțimii relative) și a gradului de dezvoltare a coroanelor arborilor, acesta a diferențiat cinci clase poziționale:

clasa 1 – arbori predominanți, care sunt cei mai înalți și cu coroanele cele mai dezvoltate.

clasa a 2-a – arbori dominanți, care au înălțimi apropiate de predominanți, dar coroanele lor sunt mai puțin dezvoltate.

clasa a 3-a – arbori codominanți, cu înălțime ceva mai redusă decât arborii din primele două clase și cu coroanele înghesuite și mai slab dezvoltate.

clasa a 4-a – arbori dominați, care au înălțimi mai mici și coroane înguste, înghesuite și uneori dezvoltate numai într-o parte.

clasa a 5-a – arbori copleșiți (cu totul umbriți, înăbușiți), care fie mai prezintă încă frunziș viu (subclasa 5a – cazul speciilor de umbră), fie sunt deperisanți sau complet uscați (subclasa 5b).

Arborii din clasele 1, a 2-a și a 3-a formează plafonul superior, în timp ce exemplarele din clasele a 4-a și a 5-a fac parte din plafonul inferior al arboretului.

Caracteristicile calitative ale arboretului

Din aceste caracteristici fac parte originea, modul de regenerare, vârsta, clasa de producție, calitatea, starea de vegetație și starea fitosanitară a arboretelor.

Originea arboretelor. În raport cu originea lor, arboretele se clasifică în:

naturale, care apar pe cale generativă (din sămânță) sau vegetativă (din lăstari sau drajoni);

artificiale, create de om prin semănături directe, prin plantații cu puieți sau prin butășiri.

Arboretele naturale, la rândul lor, se împart în:

virgine. Acestea “… sunt originale în structura lor și s-au dezvoltat întotdeauna în condițiii naturale. Solul, climatul, întreaga lor floră și faună, precum și procesele lor de viață, nu au fost deranjate sau modificate prin exploatarea lemnului sau pășunatul animalelor domestice. Toate celelalte influențe antropice directe sau indirecte sunt, de asemenea, excluse din aceste suprafețe” (Schuck și colab., 1994);

cvasivirgine (virgine secundare), care sunt “păduri în stare naturală sau aproape naturală, care nu prezintă vreo influență antropică evidentă sau doar la un nivel minim în prezent” (Schuck și colab., 1994);

cultivate, apărute sub influența factorilor mediului natural, dar și datorită unei evidente intervenții umane.

Vârsta arboretului. În funcție de vârsta arborilor componenți se disting arborete echiene, pluriene și de vârste multiple (Smith și colab., 1997; Nicolescu, 2003).

Arboretele echiene sunt constituite din arbori care au practic aceeași vârstă sau diferă cu cel mult 5 ani, provenind din plantații, însămânțări naturale sau artificiale, regenerări din lăstari sau drajoni. Aceste arborete au un număr relativ redus de categorii de diametre, numărul de arbori variind după o curbă mai mult sau mai puțin apropiată de cea sub formă de clopot (gaussiană).

Arboretele pluriene cuprind arbori din toate categoriile de diametre și vârste, de la un an până la vârste foarte înaintate, apropiate sau chiar egale cu longevitatea speciei în condițiile staționale date. Numărul de arbori variază după o curbă mai mult sau mai puțin apropiată de cea a funcției exponențiale descrescătoare (de Liocourt, 1898), în astfel de arborete neputând fi separate etaje distincte.

Arboretele de vârste multiple cuprind arbori grupați în mai multe generații, fiecare dintre acestea având ca vârstă un multiplu al vârstei exploatabilității generației celei mai tinere. Această structură se realizează în pădurile tratate în crâng compus, unde generația cea mai tânără este cea de crâng (vârsta exploatabilității = n), iar celelalte generații (așa-numitele rezerve) au vârsta egală cu 2n, 3n, 4n etc.

În mod practic, vârsta arboretelor echiene se determină prin următoarele modalități (Giurgiu, 1979):

Folosirea documentelor de arhivă.

Numărarea verticilelor, atunci când acestea se pot distinge cu claritate, așa cum este cazul exemplarelor tinere de rășinoase (cu excepția laricelui) și al plopilor euramericani (în special clona R-16). Vârsta arborilor este egală cu numărul verticilelor vizibile, la care se adaugă numărul de ani necesari pentru apariția primului verticil (patru ani la brad și molid (Stănescu și colab., 1997).

Numărarea inelelor anuale pe probe (carote) recoltate cu burghiul de creșteri (Pressler). Metoda se bazează pe însușirea arborilor crescuți în zonele subarctice, temperate și subtropicale, de a forma inele distincte de la an la an, ca urmare a creșterii lor sezoniere.

Numărarea inelelor anuale pe cioate proaspăt tăiate. În cazul arboretelor pluriene, determinarea vârstei medii este imposibilă, fiind în același timp și lipsit de sens calculul unei valori medii.

Prin clasă de producție se înțelege, în linii mari, capacitatea de producție a unui arboret, care este influențată de condițiile edafo-climatice în care crește arboretul respectiv (Negulescu și Ciumac, 1959). În mod practic, clasa de producție se determină cu ajutorul tabelelor de producție, însă în mod diferit pentru arborete echiene și pluriene.

Astfel, în cazul arboretelor echiene, aceasta se stabilește pentru fiecare specie în funcție de vârsta și înălțimea medie, folosind graficele pentru determinarea clasei de producție relativă și absolută. În arboretele pluriene, clasa de producție se stabilește cu același gen de grafice (dar având pe axa absciselor diametrul și nu vârsta), în funcție de înălțimea realizată la diametrul de referință de 50 cm.

Tabelele de producție sunt alcătuite pentru cinci clase de producție relative. Cele mai mari dimensiuni și cea mai ridicată producție se realizează de arboretele din clasa I, iar valorile cele mai reduse în cele din clasa a V-a.

Calitatea arborilor se apreciază după proporția lemnului de lucru pe care îl conțin, în funcție de care se realizează indicele de utilizare a lemnului, definit ca raport între volumul lemnului de lucru și volumul total.

Arborii pe picior (în pădure) se grupează în patru clase de calitate, în funcție de proporția din înălțimea lor totală aptă pentru lemn de lucru, după următoarele criterii (tabelul 1.2):

Deci, o atenție deosebită se acordă porțiunii situate în prima jumătate a trunchiului, deoarece volumul porțiunii respective reprezintă, în funcție de specie și forma arborelui, 75-86% din volumul fusului, iar din această porțiune se obțin sortimente de lemn valoros cu diametre mari.

Dacă în prima jumătate din înălțime la foioase sau în primele 60% din înălțime la rășinoase nu există defectele menționate mai jos, arborele respectiv se încadrează în clasa I de calitate. Dacă însă pe respectiva porțiune de trunchi există defecte care impun declasări la lemn de foc, analiza se va extinde pe circa 70% din înălțimea totală a arborelui. Nu este necesar să se analizeze restul de 30% din înălțime deoarece aceasta are doar o pondere de 4-6% din volumul total al fusului iar lemnul obținut din această porțiune are o întrebuințare redusă.

Tabelul 1.2.

Criterii de încadrare a arborilor în clase de calitate

(după Nicolescu, 2003)

Aprecierea calității arborilor se face vizual, astfel că operatorul trebuie să cunoască atât prevederile standardelor în vigoare în privința condițiilor de admisibilitate ale sortimentului lemnos cu cele mai largi limite, precum și corelația dintre aspectul exterior al arborelui nedoborât și defectele interioare ale lemnului.

La stabilirea calității arborelui nedoborât se iau în considerare doar defectele care limitează folosirea materialului pentru lemn de lucru, declasându-l la lemn de foc. Aceste defecte sunt:

defecte de formă: curbură și înfurcire (bifurcare).

defecte de structură: alterații-putregaiuri, inimă stelată de gelivură, noduri vicioase (mari sau nesănătoase).

Celelalte defecte de formă și de structură (ovalitate, conicitate, lăbărțare, coajă înfundată, fibră torsă, inimă roșie, etc.) nu se iau în considerare deoarece ele nu declasează porțiunea respectivă la lemn de foc. Aceste defecte sunt însă importante pentru stabilirea sortimentelor de mare valoare economică (lemn pentru furnire la gorun, stejar, paltin, cireș; lemn de derulaj la fag; lemn de rezonanță la molid), ele putând determina declasarea lemnului dintr-un sortiment de lemn de lucru de calitate superioară la lemn de lucru de calitate inferioară.

Odată realizată încadrarea arborilor pe clase de calitate se poate trece la clasificarea calitativă a arboretelor, realizată separat pe specii (12 categorii de calitate pentru rășinoase (100, 95, 90,85,…45%), respectiv 14 categorii pentru foioase (100, 95, 90, 35%). În scopul întocmirii unor evidențe privind calitatea arboretelor a fost întocmit un sistem unitar (independent de specie) de clasificare a acestora, încadrarea în sistem făcându-se după procentul arborilor din clasa I de calitate (tabelul 1.3):

Tabelul 1.3.

Clasificarea calitativă a arboretelor

(după Leahu, 1994)

(Prin arbori din clasa I de calitate se înțeleg arborii din clasa I efectiv inventariați, la care se adaugă cei atribuiți acestei clase prin echivalare, adică prin înmulțirea arborilor din clasele a Il-a, a IlI-a și a IV-a cu coeficienții de echivalență corespunzători, indicați în tabelul 10).

La rășinoase, majoritatea arboretelor se încadrează în clasele I-IV, iar la foioase în clasele II-VI (Giurgiu, 1979).

Starea de vegetație (vitalitatea) se referă la vigoarea de creștere și rezistența la intemperii a unui arboret (Negulescu ș colab., 1973). Din acest punct de vedere, arboretele au fost diferențiate în următoarele categorii:

arborete cu stare de vegetație foarte activă (viguroasă), când arborii înregistrează în ultimii ani creșteri în diametru și înălțime foarte mari în raport cu vârsta și bonitatea stațiunii. De obicei, frunzișul este foarte bogat și de o culoare verde foarte închis, iar ritidomul este frumos și curat;

arborete cu stare de vegetație activă (viguroasă), când ultimele creșteri anuale în diametru și înălțime depășesc pe cele normale. Frunzișul este bogat, de culoare verde închis, iar ritidomul este curat și fără licheni;

arborete cu stare de vegetație normală, când ultimele creșteri în diametru și înălțime sunt mijlocii în raport cu vârsta și bonitatea stațiunii. Dezvoltarea frunzișului este normală, culoarea frunzelor fiind de un verde obișnuit, iar ritidomul este acoperit cu licheni doar la baza tulpinilor;

arborete cu stare de vegetație slabă, când ultimele creșteri în diametru și înălțime sunt subnormale (mai mici decât valorile medii). Frunzișul este mai rar, de un verde mai deschis, iar tulpinile au uneori vârfuri uscate și sunt acoperite în bună parte de licheni;

arborete cu stare de vegetație foarte slabă (lâncedă), când ultimele creșteri în diametru și în înălțime sunt practic nule. Frunzișul este foarte rar, de o culoare palidă, tulpinile sunt în general acoperite cu licheni, iar unele vârfuri și părți din coroană sunt uscate sau pe cale de a se usca (Nicolescu, 2007).

Starea fitosanitară se referă la starea de sănătate a arborilor și arboretelor. Aceasta se apreciază la nivelul continentului nostru în cadrul monitoringului forestier. Acesta se realizează în Europa începând din anul 1985 (în România din 1990) în peste 6.000 de suprafețe de probă permanente (caroiaj de 16 x 16 km) (Elvingson, 2001). Prin intermediul monitoringului forestier, arborii sunt încadrați în clase de defoliere, respectiv clase de decolorare a frunzișului (tabelul 1.4).

Tabelul 1.4.

Clasificarea arborilor după gradul de defoliere-decolorare

(după Negulescu, 1973)

Sistemul de clasificare prezentat mai sus conduce la caracterizarea satisfăcătoare a stării de sănătate a arboretului. Astfel, se apreciază că arborii din clasa a 3-a, care nu mai sunt capabili să revină la o stare de sănătate normală, evoluează în direcția uscării. În același timp, cu cât ponderea arborilor din clasele a 3-a și a 4-a este mai mare, cu atât starea sanitară a pădurii este mai precară și sunt necesare măsuri specifice de conducere. Acestea încep cu lucrări de igienă (prin care se elimină numai exemplarele uscate, deperisante, rupte, care pot deveni focare de infecție) și pot culmina cu refacerea-substituirea pădurii când consistența s-a redus datorită uscării arborilor la valori de 0,1-0,3 și aceasta a devenit exploatabilă după stare (Badea, 2002).

Prin utilizarea monitoringului forestier s-a constatat că, la nivelul țării noastre, în anul 2001, din numărul total de arbori inventariați, 86,7% din arbori au fost sănătoși (clasele de defoliere-decolorare 0-1), în timp ce 13,3% au fost vătămați (clasele de defoliere-decolorare 2-4). Aceste valori au inclus România în categoria țărilor europene cu păduri moderat vătămate (proporția arborilor din clasele de defoliere- decolorare 2-4 cuprinsă între 11 și 20%) (Badea și Tănase, 2002).

1.1.2.2. [NUME_REDACTAT] subarboret se înțelege totalitatea arbuștilor care cresc sub acoperișul arboretului, constituind cel de-al doilea etaj de vegetație al pădurii (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959).

Subarboretul joacă un rol important în viața pădurii, deoarece:

prin umbrirea solului împiedică instalarea vegetației erbacee, limitând în același timp evaporarea apei din stratul superior al solului;

prin litiera depusă anual îmbogățește solul;

la vârste mici contribuie la realizarea stării de masiv;

reprezintă o sursă de adăpost și hrană pentru păsări și vânat;

este un important producător de materii prime valoroase (fructe, flori, gutapercă, tanin, etc.);

îngreunează accesul animalelor domestice, limitând pășunatul în pădure (Drăcea, 1923-1924; Morozov, 1952; Negulescu și Ciumac, 1959).

În descrierea subarboretului se iau în considerare următoarele caracteristici:

compoziția, apreciată vizual și exprimată prin enumerarea speciilor participante (tabelul 1.5), înscrise în ordinea descrescătoare a proporției lor de participare.

Tabelul 1.5

Codurile standardizate ale speciilor arbustive

(după Negulescu, 1973)

suprafața ocupată, evaluată vizual și exprimată în zecimi din suprafața arboretului întreg. Subarboretul se consideră diseminat, în condițiile în care în momentul aprecierii suprafeței, se urmărește realizarea sau depășirea numărului normă de indivizi la hectar (cel puțin un exemplar la 2-3 m2).

La descrierea subarboretului se mai utilizează și caracteristica mod de răspândire, după care acesta lipsește, are răspândire uniformă, grupată ori izolată doar spre lizieră sau acolo unde arboretul este mai rărit. Uneori se mai indică și vigoarea de vegetație a etajului arbustiv, aspect important cu precădere acolo unde un subarboret prea abundent și alcătuit din specii competitive poate afecta mai ales capacitatea de regenerare a pădurii.

1.1.2.3. [NUME_REDACTAT] (lăstărișul) include totalitatea puieților sau lăstarilor din speciile arborescente, care formează un etaj de vegetație distinct.

În decursul schimbărilor pe care pădurea le suferă în timp, semințișul (lăstărișul) ocupă pe verticala acesteia o poziție și funcție variabilă. Rolul său este însă esențial în regenerarea pădurii, deoarece prin el aceasta se reface sau reînnoiește din generație în generație.

După caracterul și rolul său, semințișul este de două feluri (Negulescu și Ciumac, 1959; Negulescu și colab, 1973):

Provizoriu (trecător), care apare repetat pe solul pădurii încă de la primele fructificații dar, mai ales din lipsa luminii, dispare la scurt timp (câțiva ani) de la instalare.

Preexistent, care se instalează cu puțin timp înainte de exploatarea pădurii și din care se poate constitui un nou arboret. După rolul jucat în regenerarea pădurii, semințișul preexistent poate fi:

utilizabil (de viitor), care poate fi folosit cu ocazia apropiatei regenerări a pădurii. Acesta este constituit din specii valoroase și include puieți sănătoși și viguroși, cu o înălțime de cel puțin 30 cm la rășinoase și 40 cm la foioase.

neutilizabil, care este nevaloros ca specie și conformare și nu poate fi integrat în viitorul arboret. Semințișul neutilizabil, în lipsa subarboretului, contribuie la protejarea și ameliorarea solului.

Lăstărișul se instalează după tăierea tulpinilor în arboretele (crânguri) constituite din specii care dispun de capacitate de lăstărire. În descrierea semințișului (lăstărișului) preexistent utilizabil se iau în considerare (Negulescu, 1973):

compoziția, notată ca în cazul arboretului (10FA dis. CA; 8FA2CA; 5FA4CA1DT, etc.) și apreciată vizual (cazul cel mai obișnuit) sau pe baza unor inventarieri în suprafețe de probă.

suprafață ocupată, evaluată vizual și exprimată în zecimi din suprafața întregului arboret.

vârstă medie, apreciată pe baza documentelor de arhivă (mai ales proiecte de amenajare a pădurilor) ori determinată pe teren prin numărarea inelelor anuale pe tăietura de la colet sau a verticilelor.

1.1.2.4. Stratul ierbos

Aceasta include totalitatea plantelor ierboase (anuale și perene), unii arbuști și subarbuști, mușchii și lichenii care se găsesc pe solul pădurii. Pătura erbacee crește atât sub influența solului pe care este fixată și din care își obține hrana, cât și a arboretului sub care trăiește, de aceea se consideră a fi un indicator sensibil al acestor condiții (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959).

În mod practic, stratul ierbos se descrie cu ajutorul releveelor floristice, realizate în cursul sezonului de vegetație (de la sfârșitul primăverii până în plină vară, prin intermediul așa-numitei flore estivale), indicându-se fie speciile componente în totalitate, fie doar speciile de plante cu rol indicator. Cu ajutorul speciilor indicatoare se definesc tipurile generale de pătură erbacee, diferențiate pe formații sau grupe de formații forestiere (molidișuri, brădete, făgete etc.) și denumite după numele uneia sau a 2-3 specii cu rol indicator, care sunt abundente sau dominante în tipul respectiv (Beldie și Chiriță, 1967).

Uneori, la denumirea tipului general de strat ierbos se mai adaugă suprafața ocupată, exprimată în zecimi, vigoarea de creștere și, în situații speciale (specii de graminee), gradul de înțelenire.

Distribuția fondului forestier după principalele forme de relief

Pe regiuni geografice, fondul nostru forestier este neuniform repartizat. Astfel, 58,5% din acesta se găsește în regiunea montană, 32,7% la dealuri și coline și doar 8,8% la câmpie și în lunci.

Procentul de împădurire este de asemenea foarte variabil, oscilând de la 5-6 la câmpie la 27 la dealuri și coline, respectiv 79 la munte.

Compoziția prezentă a pădurilor României pe grupe de specii este (figura 1.2):

foioase = 70,1% (fag = 31,5%, cvercinee = 17,9% (din care gorunul 10,6%, stejarul pedunculat 2,2%), diverse tari (salcîm, acerinee, frasini, cireș, etc.) = 15,7%, diverse moi (tei, plopi și sălcii) = 5,0%);

rășinoase = 29,9% (molidul = 22,7%, bradul = 4,8%, pinii = 1,8%, alte rășinoase (larice, duglas, etc.) = 0,6%) (SILV1, 2002).

Figura 1.2. Compoziția fondului forestier din România

(după Filipescu F., 2009)

Volumul mediu al pădurilor României a fost estimat la 218 m3/ha, iar creșterea curentă la 5,6 m3/an/ha (6,5 m3/an/ha la rășinoase, 5,5 m3/an/ha la fag, 4,7 m3/an/ha la cvercinee, 4,7 m3/an/ha la foioase tari și 7,4 m3/an/ha la foioase moi).

1.3. Funcția economică a pădurii

Pădurea reprezintă una dintre sursele principale de materii prime, neexistând nici o ramură economică care să nu folosească lemnul sau celelalte produse ale acesteia. În mod convențional, materiile prime produse de pădure s-au împărțit în produse lemnoase și produse nelemnoase, acestea din urmă numite uneori, în mod impropriu, produse accesorii (Drăcea, 1923-1924; Dengler, 1935).

Produsele lemnoase sunt reprezentate prin masa lemnoasă produsă de arbori și recoltată din păduri după anumite reguli. Aceasta este utilizată, după împrejurări, ca lemn de lucru (folosit în diverse ramuri economice) și ca lemn de foc.

Dacă, în 1950, se consumau anual pe glob cca 1,5 miliarde m3 de lemn, actualmente se utilizează cca 3,4 miliarde m3/an, în condițiile în care populația planetei a crescut de la 2,5 miliarde locuitori (1950) la cca 6,3 miliarde locuitori în prezent (Schmincke, 1996). Din volumul de lemn recoltat anual, mai mult de jumătate este lemn de foc, din care 90% este produs și consumat în țările în curs de dezvoltare. Astfel, lemnul constituie încă principala sursă de energie pentru circa 2 miliarde de locuitori ai Terrei, care reprezintă aproximativ 3/4 din populația țărilor în curs de dezvoltare (Perlin, 1989). Lemnul de lucru industrial este produs și consumat (79%) mai ales în țările dezvoltate (FAO, 2001).

Produsele nelemnoase sunt reprezentate prin toate celelalte produse vegetale sau animale ale pădurii, respectiv vânatul, coaja, substanțele tanante, coloranții, rășina, gutaperca, fructele, florile, liberul de tei, plantele medicinale, ciupercile, etc. Produsele nelemnoase au reprezentat, la începuturile silviculturii, principalul produs al pădurilor, demn de amintit fiind mai ales vânatul. Deși se folosesc pe scară largă în numeroase industrii (chimică, farmaceutică, alimentară, etc.), acestea au fost frecvent subevaluate și, de aceea, nepuse plenar în valoare, neacordându-li-se importanța datorată imensului potențial economic pe care îl au.

CAPITOLUL 2

REȚEAUA DE MONITORING FORESTIER DIN ROMÂNIA

Monitoringul forestier reprezintă o rețea sistematică transnațională și națională prin care, începând cu anul 1987, se realizează evaluări anuale ale stării de sănătate a pădurilor.

Rolul principal al monitoringului forestier este de cunoaștere a dinamicii și distribuției spațiale a pădurilor vătămate din Europa, realizarea unei baze de date privind starea coroanelor arborilor, a solurilor și conținutul lor în substanțe nutritive (Badea O., 2010).

2.1. [NUME_REDACTAT] solurilor și a vegetației forestiere se realizează pe două niveluri (figura 2.1):

Nivelul I – format din rețeaua transnațională (16 x 16 km) și rețeaua națională (4 x 4 km);

Nivelul II – format din rețeaua de supraveghere intensivă (*** 2002).

În cadrul Rețelei de [NUME_REDACTAT] se înregistrează date precise privind extinderea și dezvoltarea numărului de poluanți în corelație cu principalii parametri de caracterizare ai ecosistemelor forestiere, pe o perioadă de cel puțin 15 – 20 ani:

starea de sănătate a arborilor;

starea solurilor forestiere;

compoziția chimică a frunzelor sau acelor;

creșterea arborilor;

parametrii climatici;

depunerile atmosferice.

Figura 2.1. Reprezentarea nivelurilor de lucru în Monitoringul forestier

(după Badea O. și colab, 2010)

Rețeaua națională (4×4 km)

Rețeaua națională de sondaje permanente, este amplasată sistematic în toate pădurile țării, având o densitate de 4 x 4 km (un sondaj la 1600 ha). În cadrul aceastei rețele destinate, atât supravegherii anuale a stării de sănătate a arborilor din domeniul suprafețelor de probă permanente (SPP) aferente sondajelor, cât și inventarierii statistice a pădurilor la nivel național și regional (o dată la 5 ani), nu se desfășoară lucrări privind monitorizarea solurilor forestiere.

Un sondaj este format din două suprafețe de probă permanente cu formă circulară, amplasate la distanțe de 30 m față de centrul SPP (pe direcția E-V în terenuri plane și pe curba de nivel în terenuri înclinate (figura 2.2).

Fiecare SPP conține două cercuri concentrice cu razele de 7,98 m și, respectiv, de 12,62 m, aceste dimensiuni variind în funcție de mărimea diametrului de bază al arborilor de pe teritoriul acesteia. Atât centrul sondajului, cât și centrele suprafețelor de probă permanente sunt concretizate cu ajutorul unor borne de metal, lemn sau beton îngropate, capătul superior al acestora situându-se la 10-15 cm deasupra solului. Pentru a ușura identificarea bornelor sau a locului unde acestea au fost concretizate (în cazul dispariției lor), la baza celui mai apropiat arbore și pe fața dinspre bornă se înscriu indicativele "M(i)" (pentru centrul sondajului "i", "C1" și "C2" pentru centrele SPP1 și SPP2), precum și distanța exprimată în decimetri până la borne (Mihai D., 2000, Badea O., 2010); (http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/alte-domenii/reteaua-nationala-de-supraveghere-329719.html).

Figura 2.2. Schema de amplasare a sondajului pentru supravegherea stării de sănătate a pădurilor în cadrul rețelei naționale (4 x 4 km)

Inventarierea:

metoda cercurilor concentrice, cu razele de 7,98 m (200 m2) și respectiv de 12,62 m (500 m2);

în cercul cu raza r = 7,98 m (200 m2) se înregistrează toți arborii ce au diametrul mai mare de 80 mm;

pe coroana circulară determinată de cercurile concentrice cu raze de 7,98 m și 12,62 m se înregistreaza numai arborii ce au diametrul de bază mai mare de 280 mm;

înălțimile se măsoară la 3 – 5 arbori din specia dominantă.

înălțimile se măsoară la 3 – 5 arbori din specia dominantă, la aceiași arbori la care au fost măsurate cu ocazia reinventarierilor anterioare (în anii 1990, 1995, 2000, 2005 …), precum și la fiecare al zecelea arbore (arborii nr. 1, 11, 21,….) din formularul 1 (SPP1 și respectiv SPP2). (http://lege5.ro/Gratuit/gqydsnby/metodologia-de-monitorizare-sol-vegetatie-forestiera-pentru-silvicultura-din-12062002/1).

Evaluarea stării de sănătate a arborilor din cuprinsul suprafețelor de probă permanente se realizează prin:

[NUME_REDACTAT]

Vătămările de natură fizico-mecanică

Aceasta se execută an de an numai pentru lotul de arbori (predominanți, dominanți, codominanți și fără vătămări fizice cu grad de tărie moderată sau puternică) selectat în anul 1990 și reactualizat o dată la 5 ani (Badea O. și colab. 1998).

Defolierea arborilor reprezintă deficitul de frunze sau ace din coroana unui arbore comparativ cu un altul al cărui aparat foliar este complet (arbore de referință). Acesta se estimează prin apreciere vizuală, folosindu-se ca arbore de referință un arbore din aceeași specie cu frunziș complet, situat în apropierea locului de probă. Înregistrarea se face în procente prin rotunjirea la cea mai apropiată valoare divizibilă cu 5 (ex: 0, 5, 10, 15, …).

În cazul arboretelor dense, pentru a se realiza aprecierea, se are în vedere jumătatea superioară a coroanei, iar în cele mai puțin dense, treimea mijlocie și superioară a acesteia.

Stabilirea intensității vătămării arborelui după procentul de defoliere se exprimă prin clase de defoliere, astfel:

clasa 0 de defoliere (0-10%) – arbore sănătos;

clasa 1 de defoliere (11-25%) – arbore slab vătămat;

clasa 2 de defoliere(26-60%) – arbore moderat vătămat;

clasa 3 de defoliere (61-99%) – arbore puternic vătămat;

clasa 4 de defoliere(100%) – arbore mort.

Decolorarea arborilor exprimă procentul de frunze sau ace (existente în coroana arborelui) a căror culoare se abate tranșant de la culoarea normală a frunzișului speciei respective (prezintă nuanțe de la galben la ruginiu). Aceasta se apreciază în procente rotunjite divizibile cu 5 (5, 10, 15, …). De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că arborii care au suferit atacuri de insecte defoliatoare prezintă frunze rezultate din a două înfrunzire, ce dau impresia unei decolorări (***2002).

Stabilirea intensității vătămării arborelui după procentul de decolorare se exprimă prin clase de decolorare, astfel:

clasa 0 de decolorare (0-10%) – arbore sănătos;

clasa 1 de decolorare (11-25%) – arbore slab vătămat;

clasa 2 de decolorare (26-60%) – arbore moderat vătămat ;

clasa 3 de decolorare (61-99%) – arbore puternic vătămat.

Vătămările de natură fizico-mecanică se determină examinând atent starea fizică a tuturor componentelor fiecărui arbore de probă, stabilindu-se cauza și intensitatea vătămării (***2002).

Cauzele vătămărilor fizice pot fi:

vânat și animale domestice mari;

insecte foliare și xilofage;

ciuperci foliare și xilofage;

agenți abiotici (vânt, zăpadă, geruri, grindină etc.);

vătămări antropice (ciolpăniri, cojiri, cioplaje, rezinaj, vătămări produse de exploatarea și colectarea lemnului);

alte vătămări (incendii, poluare etc.) (Badea O., 2010);

(http://lege5.ro/Gratuit/gqydsnby/metodologia-de-monitorizare-sol-vegetatie-forestiera-pentru-silvicultura-din-12062002/1).

Rețeaua europeană (16 x 16 km)

Rețeaua europeană, amplasată sistematic în toate pădurile Europei, are o densitate de 16 x 16 km (un sondaj la 25.600 ha) și conține pe teritoriul forestier al țării noastre un număr de aproximativ 245 de sondaje (Badea O., 2010).

Această rețea este destinată atât supravegherii stării de sănătate a arborilor din cuprinsul suprafețelor de probă permanente (SPP) aferente sondajelor, cât și supravegherii stării de sănătate a solurilor forestiere (nivelul I de supraveghere) (http://icp-forests.net/).

Un sondaj este alcătuit din 4 suprafețe de probă permanente, amplasate la o distanță de față de centrul sondajului, pe direcțiile punctelor cardinale (N, E, S, V) (figura 2.3).

Materializarea în teren a centrelor sondajelor și a suprafețelor de probă aferente acestora se realizează ca și în cazul rețelei naționale de supraveghere, iar pentru identificarea locurilor unde acestea sunt materializate (în cazul dispariției bornelor), la baza celui mai apropiat arbore și pe fața dinspre bornă se înscriu indicativele "ME" (pentru centrul sondajului "i"), "N/C1", "E/C2", "S/C3", "V/C4" (pentru centrele SPP1, SPP2, SPP3 și SPP4), precum și distanța până la borne exprimată în decimetri (http://icp-forests.net/; http://lege5.ro/Gratuit/gqydsnby/metodologia-de-monitorizare-sol-vegetatie-forestiera-pentru-silvicultura-din-12062002/1).

În prezent, această rețea cuprinse aproximativ 5.000 suprafețe de probă permanente (SPP) în care sunt evaluați peste 100.000 de arbori, acoperind aproximativ 200 milioane hectare din pădurile Europei.

Scopul principal îl constituie supraveghererea la scară mare, care prezintă următoarele avantaje:

cunoașterea dinamicii și distribuției spațiale a pădurilor vătămate din Europa;

realizarea unei baze de date privind starea coroanelor arborilor;

obținerea informațiilor privind starea solurilor și conținutul în substanțe nutritive al acestora (Mihai D., 2000).

Figura 2.3. Schema de amplasare a sondajului pentru supravegherea stării de sănătate a pădurilor în cadrul rețelei europene (16 X 16 km)

(după ***2002)

Evaluarea stării de sănătate a arborilor din cuprinsul suprafețelor de probă permanente se realizează astfel:

în fiecare suprafață de probă permanentă (SPP) aferentă sondajelor se aleg câte 6 arbori, cei mai apropiați de centru;

aceștia trabuie să fie situați în clasele poziționale I, II și II Kraft;

să nu prezinte vătămări de natură mecanică (fizică) de intensitate moderată sau puternică (clasele 2 și 3 de vătămare).

Numerotarea arborilor se face, în ordine începând cu numărul 1 de la cel mai apropiat arbore de centrul suprafeței de probă amplasată pe direcția nordului. Se continuă în următoarele SPP-uri amplasate în ordine pe direcțiile E, S, V până la numărul 24; numărul fiecărui arbore se înscrie vizibil cu vopsea, la înălțimea ochiului, pe fața dinspre centrul fiecărui SPP. Arborii dispăruți din diferite cauze se înlocuiesc cu alții numerotați în continuarea numărului stabilit inițial (24) (Badea O. și colab. 1998).

Evaluarea efectivă a stării de sănătate a arborilor din sondaje se realizează anual prin estimarea vizuală a acelorași parametri (defoliere, decolorare și vătămări de natură mecanică) ca și în cazul rețelei naționale de sondaje, iar informațiile de teren se înscriu într-un formular tipizat adoptat de schema UE.

Rețeaua intensivă (Nivel II)

Rețeaua de supraveghere forestieră intensivă este menită nivelului al II-lea de monitorizare a principalelor ecosisteme forestiere regăsite în țara noastră, având la bază 13 suprafețe de supraveghere intensivă (SSI), amplasate în ecosisteme forestiere reprezentative, situate în imediata vecinătate a unor stații ale [NUME_REDACTAT] de Meteorologie și Hidrologie (INMH) și aflate sub influența poluării de impact și de fond.

O suprafață de supraveghere intensivă este alcătuită din 5 SPP, amplasate astfel: una în centrul SSI, iar celelalte patru, dispuse în cruce pe direcțiile punctelor cardinale (N, E, S, V), la o distanță de 30 m față de centrul SSI. Suprafețele de probă permanente au formă circulară, iar mărimea lor este de 500 m2. Toate aceste SPP aferente unei SSI sunt amplasate în aceleași condiții de arboret, suprafața de investigare depășind 0,7 ha (figura 2.4) (http://icp-forests.net/; http://lege5.ro/Gratuit/gqydsnby/metodologia-de-monitorizare-sol-vegetatie-forestiera-pentru-silvicultura-din-12062002/1).

Rețeaua de supraveghere forestieră intensivă este destinată unor studii complexe referitoare la:

starea de sănătate a arborilor;

starea solurilor forestiere;

analiza compoziției chimice a frunzelor și acelor coroanelor arborilor ;

parametrii climatici;

depunerile atmosferice;

biodiversitatea (Badea O. și colab., 2010); (http://www.lege-online.ro/lr-ORDIN-244-2002-(40025).html).

Inventarierea arborilor aflate în cadrul suprafețelor de probă permanente aferente fiecărei SSI se efectuează o dată la 5 ani pentru toți arborii cu diametrul de bază (d) mai mare de 80 mm. Această operațiune se desfășoară astfel: se măsoară diametrul de bază al arborilor, în amonte, în cazul terenurilor înclinate, și în același loc, marcat cu vopsea printr-o linie orizontală pe trunchiul arborilor, se măsoară înălțimea a 2-3 arbori din fiecare categorie de diametre, se încadrează pe clase poziționale (Kraft) și pe clase de calitate a arborilor. Măsurarea diametrelor se realizează cu panglica gradată în milimetri, iar a înălțimilor cu dendrometrul, la aceiași arbori la care au fost măsurate la inventarierile anterioare (Mihai D., 2000).

Figura 2.4. Schema de amplasare a sondajului pentru supravegherea intensivă a ecosistemelor forestiere

Pentru evaluarea stării de sănătate a arborilor, se folosește același procedeu ca și în cazul rețelelor națională și europeană, estimarea făcându-se după aceiași parametri.

2.2. [NUME_REDACTAT] monitoringului forestier constau în:

urmărirea efectelor poluării aerului și a altor factori biotici și abiotici nocivi, la nivelul întregului fond forestier;

asigurarea unui suport informațional unitar și operațional la scară națională și europeană privind variația spațială și temporară a condițiilor de mediu forestier .

In cadrul Nivelului I are loc evaluarea informațiilor de bază privind chimia solului și stabilirea acelor proprietăți care sunt sensibile la poluare. De asemenea, în perspectivă se urmărește studierea efectelor poluării în relație cu schimbările climatice, implicit cu capacitatea solului de stocare a carbonului (***2003).

Nivelul II constă în verificarea ipotezelor privind mecanismele declinului pădurilor și măsurile ce se impun pentru redresarea ecologică a acestora, pornind și de la factorul sol.

2.3. [NUME_REDACTAT] sistemului de monitoring forestier în țara noastră, s-a realizat în baza [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] nr. 96/1990, permanentizarea acestui sistem fiind asigurată prin Decizia nr. 82/1991 a [NUME_REDACTAT] al Silviculturii și prin ”Regulamentul de organizare și funcționare a sistemului de monitoring forestier din România” aprobat pe baza Ordinului nr. 249/1994 al [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT], iar instituționalizarea, dezvoltarea și perfecționarea pentru silvicultură a sistemului de monitorizare sol-vegetație forestieră prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 38/2002 (***2003).

De asemenea, funcționarea și dezvoltarea activității de monitoring forestier este susținută de [NUME_REDACTAT] Mediului nr.137/1995, care cuprinde referiri la activitatea de monitoring integrat al mediului și de [NUME_REDACTAT] (Legea nr.26/1996) ([NUME_REDACTAT] al României).

CAPITOLUL 3

ECOLOGIA CIUPERCILOR PATOGENE DE RĂȘINOASE HETEROBASIDION ANNOSUM (FR.) BREF.

3.1. Cercetări la nivel național și internațional

În fitopatologia forestieră se remarcă, la inceput, lucrările aparținând lui N. Iacobescu(1910), C.C. Georgescu (1937, 1940, 1955) în care sunt semnalate numeroase specii de ciuperci părăsite pe arbori și bolile mai importante apărute în culturile forestiere, în special pe rășinoase.

Cercetările micologice și fitopatologice ce au urmat se caracterizează prin amploarea și importanța temelor de cercetare, prin apariția unor importante lucrări cu caracter monografic, identificarea și publicarea unui mare număr de ciuperci saprofite și părăsite pe rășinoase, specii noi sau rare pentru flora micologică a României, unele fiind semnalate pe plante gazde noi.

Din multitudinea cercetărilor menționăm pe cele efectuate de: [NUME_REDACTAT] (1952), Blada (1961, 1963, 1964); Th. Chifu, D. Dăscălescu, M. Toma (1965); Th. Chifu, M. Toma, D. Dăscălescu(1964, 1965); Th. Chifu, M. Toma (1966); M. Mititiuc si D. Dăscălescu(1972); A. Manoliu și M. Rusan(1973); M. Mititiuc (1979, 1980); [NUME_REDACTAT] (1985, 1986); C. Tănase, M. Mititiuc, I. Sarbu (1995); G.V. Negrean(1996); C. Tănase(1998).

În privința atacului produs de ciupercile din genul Heterobasidion și în mod special cel produs de [NUME_REDACTAT](Fr.) Bref se remarcă cercetările efectuate de C.C. Georgescu (1957), I. Dițu (1971), R. Ichim (1971, 1975, 1981, 1990, 1993), I. Sima (1982), L. Dincă (1994), R. Cenușă (1996).

La nivel internațional, prima lucrare privind ciuperca [NUME_REDACTAT] aparține lui R. Hartig (1978), în care acest agent patogen a fost descris sub numele de Trametes radiciperda.

În perioada ce a urmat, biologia și ecologia ciupercii au fost amplu tratate în literatura de specialitate, iar cercetările întreprinse au adus contribuții importante la cunoașterea morfologiei, metabolismului, ciclului de viață, gazdelor și arealului, precum și a influenței factorilor de mediu asupra creșterii și dezvoltării acestui patogen.

3.2. Poziție sistematică și nomenclatură

Considerând ciupercile un regn aparte, conform clasificării lui Ainsworth, Sparow și Sussman (1973), ciuperca [NUME_REDACTAT] (Fr.) Bref. face parte din regnul Fungi, încrengătura Eumycota, subîncrengătura Basidiomycotina, clasa Hymenomycetes, subclasa Holobasidiomycetidae, ordinul Aphyllophorales, familia Polyporaceae, genul Heterobasidion.

În majoritatea lucrărilor științifice apărute după 1985 ciuperca apare sub numele de Fomes annosus(Fr.) Cooke, unele din denumirile anterioare precum [NUME_REDACTAT] (Fr.) Bref. păstrându-se ca sinonime.

Vogler și Frohn (1984) arată că în istoria taxonomică a ciupercii au existat o serie de neîntelegeri evidențiate în numele generic al acesteia, astfel, termenul impropriu Heterobasidion, ce aparține unei Holobasidiomycete, a fost dat de Brefeld (1888), deoarece el a interpretat conidioforii măciucați ca fiind omologii basidiei.

Descrierea corectă a stadiului conidian, care apare la această ciupercă contrar altor basidiomicete, a fost facută de Olson (1941), sub numele de Cunninghamella meineckella.

[NUME_REDACTAT], pe baza studiilor genetice au fost descoperite trei grupuri intersterile: P, S, F, cărora li s-au dat următoarele denumiri:

Heterobasidion annosum (Fr.) Bref., caracteristică grupului P, frecventă pe speciile de rășinoase din genurile Pinus, Picea, Juniperus, și pe unele specii de foioase, răspândită în toată Europa (Korhonen și colab. 1997, [NUME_REDACTAT], 1998);

Heterobasidion parviporum Niemela et Korhonen, caracteristică grupului S, întâlnită în special pe genul Picea, frecventă în arealele naturale ale molidului, în nordul, centrul și sudul Europei (Korhonen și colab. 1997, [NUME_REDACTAT], 1998);

Heterobasidion abietinum Niemela și Korhoren, caracteristică grupului F, frecventă pe specii ale genului Abies în [NUME_REDACTAT] și de Sud (Capretti și colab., 1991; Korhonen și colab. 1997, [NUME_REDACTAT] și colab., 1998).

Figura 3.1. [NUME_REDACTAT] annosum conform clasificării lui Ainsworth, Sparow și Sussman (1973)

Figura 3.2. Specii de Heterobasidion din [NUME_REDACTAT] America, Asia și Australia există următoarele specii de Heterobasidion (figura 3.3):

Heterobasidion araucaria Buchanan, prezența acesteia fiind semnalată pe genurile Araucaria, Agathis și Pinus, în estul Australiei, [NUME_REDACTAT] și insulele Fiji (Chase și Ulrich, 1985; Buchanan, 1988; Ivory, 1989);

Heterobasidion insulare (Murr.) Ryv. pe speciile genurilor Abies, Pinus și Picea din estul Asiei: Himalaya, Burma, Filipine, China, estul Rusiei și Japonia (Buchanan, 1988; Dai, 1996);

Heterobasidion perplexum (Ryv) Stalpers pe genul Tsuga, semnalată în [NUME_REDACTAT] (Ryvarden, 1985; Stalpers, 1996).

Figura 3.3. Specii ale ciupercii Heterobasidion din America, Asia și Australia

3.3. Morfologie și compoziție chimică

Miceliul ciupercii Fomes annosus este endofit, dezvoltându-se în lemnul arborilor atacați, are culoarea albă, alcătuit din hife cu aspect mătăsos, pe mediu de cultură fiind de culoare alb-crem în stadiul tânăr și brun la maturitate. (Sinclair, 1994; Curtois, 1973; Huse și Venn, 1994).

Sporii asexuați sunt prezenți la această ciupercă, contrar altor basidiomicete care în cursul filogeniei și-au pierdut capacitatea de înmulțire asexuată, stadiul conidian, fiind recent trecut, în genul Spiniger. (Stenlid și Rayner, 1991).

Corpurile sporifere sunt perene, lemnoase, sesile, sub formă de crustă întinsă sau console și se diferențiază frecvent pe rădăcinile arborilor doborâți de vânt, pe cioatele acoperite de mușchi și mai rar la coletul arborilor cu putregai. Creșterea corpului sporifer este favorizată de vremea caldă și umedă și poate avea loc până la sosirea înghețurilor puternice, viteza de creștere în lungime fiind de 3-4 mm în 24 ore. (Mugnai și Capretti, 1989) (figura 3.4, 3.5).

Figura 3.4. Corp sporifer Heterobasidion annosum

(după http://www.discoverlife.org)

Figura 3.5. Corp sporifer Heterobasidion annosum identificat în arealul de studiu

Sporii sexuați sunt elipsoidali, hialini, frecvent binucleați. Numărul basidiosporilor este corelat cu mărimea corpului sporifer și factorii de mediu care pot stimula sau inhiba formarea acestora. Numărul sporilor și culoarea himenoforului pot constitui criterii de diferențiere între formele genetice intersterile (Huttermann și Cwielong, 1982).

Compoziția chimică a ciupercii este tipică basidiomicetelor, fiind reprezentată prin carbohidrați, 15 acizi grași, 17 aminoacizi, proteine, acizi nucleici, vitamine, enzime, micoceluloză, caloză și chitină. (M. Grudnicki, 2002).

3.4. [NUME_REDACTAT] efectuate privind nutriția ciupercilor din genul Fomes, în mod special al speciei Fomes annosus, au demonstrat că elementele indispensabile nutriției lor sunt: carbonul, azotul, hidrogenul, oxigenul, fosforul, siliciul, potasiul, sulful, calciul, magneziul, fierul, cobaltul, manganul, fluorul.

Dimitri și Schumann (1989), arată că fertilizarea solului cu azot și fosfor are ca efect intensificarea creșterii miceliului în rădăcinile plantelor atacate, iar prezența calciului în exces intensifică rata infecției.

Apariția fazelor de putrezire concretizate prin colorarea și alterarea structurii lemnului reprezintă rezultatul proceselor biochimice complexe ce se desfășoară sub acțiunea echipamentului enzimatic al ciupercii.

3.5. Relație plantă – gazdă – ciupercă

Cercetările asupra rezistenței plantelor la atacul agenților fitopatogeni au început cu studiul elementelor morfologice existente în plante înainte de a fi infectate, iar pe măsură ce posibilitățile tehnice de investigare s-au perfecționat au fost cercetate în profunzime mecanismele chimice implicate în declanșarea și consolidarea acestui fenomen. Trebuie remarcat faptul că, rezistența plantelor este corelată cu apariția și evoluția parazitismului agenților fitopatogeni, procese care s-au desfășurat paralel și sub permanenta influență a factorilor de mediu.

În interacțiunea plantă-gazdă-ciupercă se disting două aspecte importante:

adaptările specifice ale ciupercii în relație cu gazda;

reacțiile plantei-gazdă la acțiunea ciupercii.

3.6. Modalități de dezvoltare a ciupercii

Factorii abiotici cu influență asupra dezvoltării acestor ciuperci sunt:

temperatura;

umiditatea;

lumina;

pH.

Se studiază impactul acestor factori asupra creșterii miceliului, producerea sporilor și emisia acestora, frecvența infecțiilor (M. Grudnicki, 2002).

3.7. Modalități de răspândire a ciupercii

Răspandirea ciupercii se poate realiza prin intermediul basidiosporilor și pe cale vegetativă prin intermediul miceliului ce se dezvoltă în cioate sau sistemul radicular al arborilor atacați de unde se poate extinde foarte ușor la rădăcinile arborilor sănătoși vecini (figura 3.6).

Figura 3.6. Modalități de răspândire a ciupercii prin:

Basidiospori de Heterobasidion annosum; b) sistemul radicular al arborilor

Diversitatea ciupercilor care atacă lemnul cuprinde foarte multe specii, biologia lor, modul de infectare și gradul de vătămare fiind mai mult sau mai puțin cunoscute de la caz la caz.

Din grupa acestor ciuperci, foarte importantă prin prisma daunelor pe care le produce arboretelor de rășinoase este Heterobasidion annosum (Fr.) Bref (M. Grudnicki, 2002).

CAPITOLUL 4

METODE DE CERCETARE

Scopul și obiectivele cercetării

Actualele păduri din România sunt păduri cultivate pentru producția de masă lemnoasă și doar în mică măsură, păduri naturale (virgine). Pădurile cultivate sunt caracterizate de faptul că au o structură simplă, fiind în majoritatea cazurilor constituite din arborete pure sau aproape pure și echiene. Ca urmare, ele sunt ecosisteme instabile și sunt ușor dereglate de acțiunea unor factori externi sau interni perturbatori, printre care vântul și ciupercile xilofage.

Starea actuală a acestor păduri este rezultatul adoptării unor măsuri silviculturale greșite, care constituie și unul dintre principalele obiective ale monitoringului forestier.

În acest contextul, s-au ales metode și mijloace de protecție a pădurii împotriva acestor factori dăunători, care de-a lungul timpului s-au dovedit a fi ineficiente. În acest sens, sunt elocvente procedeele recomandate pentru protejarea plantațiilor de molid, precum săparea șanțurilor de izolare în jurul arborilor infestați de Heterobasidion annosum pentru a preveni răspândirea ciupercii.

[NUME_REDACTAT], pentru prevenirea infestării cioatelor proaspete de către această ciupercă s-a recomandat folosirea ureei (Ichim, 1993, Johansson si Brandtberg, 1994), dar nu s-a dovedit a fi întotdeauna eficace. De aceea, în Germania se recomandă utilizarea nitritului de sodiu (Schonhar, 1990), care însă este toxic pentru om, utilizarea lui nefiind admisă în apropierea apelor sau în păduri cu rol de protecție a surselor de apă. S-a reușit în Finlanda punerea la punct a unui produs pe bază de Phlebiopsis gigantea, care s-a dovedit a fi eficient în combaterea ciupercii.

Procedeele de protecție chimică și biologică nu pot preveni însă infestarea unui procent ridicat de arbori prin sporii deja existenți în sol și prin miceliul existent în rădăcini în cazul instalării unei noi culturi după arborete puternic infestate, de aceea se recomandă substituirea, măcar pentru un ciclu de producție, a molidului cu foioase (Schonhar, 1990). Măsurile adoptate pentru protejarea culturilor nu s-au dovedit a fi eficace, atâta timp cât doborâturile de vânt, care se repetă periodic și cu o frecvență și amploare crescândă, reflectă clar acest lucru, deci modul în care aceste păduri au fost gospodărite nu este adecvat funcționării normale a ecosistemelor.

Luând în considerare stadiul cercetărilor privind ciupercile saprofite și părăsite pe rășinoase, cu referire specială la Heterobasidion annosum (Fr.) Bref atât la noi în țară, cât și în străinatate și necesitatea cunoașterii efectelor negative ecologice și economice produse de această ciupercă, prin cercetare se urmăreste atingerea următoarelor obiective principale:

prezentarea unor aspecte fitopatologice privind speciile de ciuperci pe rășinoase din arboret;

aspecte legate de biologia și ecologia ciupercii din genul Fomes, în special a ciupercii Heterobasidion annosum;

stabilirea ponderii atacului produs de Heterobasidion annosum în producerea putregaiului la molid prin metoda inventarierii cioatelor;

definirea atacului ciupercii Heterobasidion annosum prin intermediul parametrilor biometrici ai putregaiului, ca indicator de diagnoză în dezvoltarea ciupercilor.

Localizarea cercetării

Cercetările s-au efectuat în cadrul Unității de Bază I [NUME_REDACTAT], care face obiectul acestui studiu, are o suprafață de 3925.5 ha provenind din O.S. [NUME_REDACTAT] 1937.4 ha (U.P.I Negrișoara 207,5 ha, U.P.II Roșia 318,0 ha, U.P.V Dornișoara 1411,9 ha), O.S. Cosna (U.P.I Teșna 1785,5 ha) și O.S. Cârlibaba ([NUME_REDACTAT] 202,6 ha).

Unitatea de Bază I [NUME_REDACTAT] este formată din mai multe trupuri de pădure, unele situate în imediata vecinătate a comunei și altele la distanțe mari de comună. Astfel, în imediata vecinătate sunt trupurile de pădure: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Greblei din fostul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] și trupul [NUME_REDACTAT] din fostul [NUME_REDACTAT] Coșna. La o distanță mai mică se află parcelele din trupurile Tofla, Chipereni și [NUME_REDACTAT] de pe fostul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], cât și trupul Teșna de pe fostul [NUME_REDACTAT] Coșna, iar la distanță mai mare fiind pădurile din trupul Ascutița (O.S. [NUME_REDACTAT]) și cele din trupul [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT] Cârlibaba).

Observațiile au fost făcute în perioada 2013-2014 în parcela. 67 E U.B. I [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] RAL (figura 4.1).

Figura 4.1. Localizarea pe hartă a Unității de Baza 1 [NUME_REDACTAT]

Deoarece pădurile ce alcătuiesc unitatea de baza I [NUME_REDACTAT] sunt puternic fragmentate nu se poate vorbi de vecinătăți pe puncte cardinale. Totodată, parcelele provenind în unele situații din părți de trupuri de pădure au în imediata vecinătate atât păduri ale statului, cât și proprietari particulari, composesorate sau păduri ale fondului bisericesc. Limitele în teren sunt clare, bine conturate și înseminate cu linii verticale de vopsea roșie și galbenă.

Pădurile ce compun această unitate de bază sunt foarte fărâmițate și dispersate, în majoritate fiind inconjurate de proprietăți particulare și pășuni, însumand 10 bazinete, care sunt redate în tabelul 4.1.

Procentul de împădurire al teritoriului este de 97% fiind format atât din pădurile gospodărite de ocol, cât și de alte păduri particulare.

Tabelul 4.1

Clasificarea pădurilor din componența Unității de Bază I [NUME_REDACTAT]

Arboretele acestei unități sunt situate în raza teritorială a 4 comune, astfel:

[NUME_REDACTAT] Stampei – 2591,7 ha

[NUME_REDACTAT] Candrenilor – 699,5 ha

[NUME_REDACTAT] – 432,1 ha

[NUME_REDACTAT] – 202,2 ha

Fondul forestier este administrat în prezent de către [NUME_REDACTAT] Dorna pe baza unui contract de administrare, renunțându-se la administrarea pădurilor de către ocoalele silvice [NUME_REDACTAT], Coșna și Cârlibaba.

La actuala amenajare, parcelarul a suferit unele modificări în sensul că unele parcele au fost renumerotate, păstrându-se doar numerotarea parcelelor de pe vechiul [NUME_REDACTAT] Coșna (1-34). Limitele parcelelor sunt reprezentate în toate cazurile de forme naturale de relief (culmi, vai), fiind materializate în teren prin linii verticale de culoare roșie. Parcelele sunt numerotate astfel 1-99.

Prin lucrările de reamenajare s-au reîmprospatat limitele vechiului subparcelar, iar unde a fost cazul au fost create noi subparcele, materializate cu vopsea roșie prin linii orizontale, păstrându-se numerotarea alfabetică acolo unde a fost posibil.

În tabelul 4.2. sunt redate suprafețele medii, maxime și minime ale parcelelor și subparcelelor la ultima amenajare.

Tabelul 4.2

Suprafețele parcelelor în urma reamenajării

Din tabelul de mai sus se constată că există un număr de 100 de parcele cu o suprafață medie de 39,2 ha și 486 subparcele cu o suprafață medie de 8,3 ha.

U.B. I [NUME_REDACTAT] este situată în ținutul [NUME_REDACTAT], subținutul [NUME_REDACTAT], districtul Depresiunilor montane, reprezentat prin [NUME_REDACTAT], în bazinul văilor Dornișoara și Teșna, afluenți ai râului Dorna.

Masivul forestier este bine încheiat, cu excepția zonelor limitrofe, unde gradul de antropizare este mai accentuat și a golurilor de munte, intens pășunate în sezonul estival.

În general, substraturile litologice care se întâlnesc în raza unității de bază sunt constituite din roci dure care se dezagregă cu greutate, întârziind procesul de solificare.

Din tinoavele de la [NUME_REDACTAT], în trecut s-a exploatat turba ce se utiliza la băile din [NUME_REDACTAT] și Câmpulung. În prezent se exploatează pe scară mai redusă, fiind utilizată ca material nutritiv în sere, pepiniere. Formele de relief cel mai frecvent întâlnite în această zonă sunt platourile și versanții cu înclinări ușoare.

Din punct de vedere altitudinal, pădurile sunt situate între 830 m (parcela 57 D) și 1640 m (parcel 92 C). Altitudinea medie este cuprinsă între 801-1000 m. Pe categorii de altitudini, repartiția fondului forestier se prezintă astfel:

Expoziția generală a unității de bază analizate este cea parțial însorită, dar, datorită fragmentării reliefului de către rețeaua hidrografică, se întâlnesc toate expozițiile.

Repartiția teritoriului unității după gradul de insolație este următoarea:

expoziție însorită (S, SE, SV) – 1146,1 ha (29%)

expoziție parțial însorită (E, V) – 1947,9 ha (50%)

expoziție umbrită (N, NV, NE) – 831,6 ha (21%)

Înclinarea terenului este foarte variată și se caracterizează în funcție de zona de relief în care se încadrează. Pe ansamblul unității de bază analizate, suprafața fondului forestier este repartizată pe categorii de înclinare astfel:

terenuri cu înclinare ușoară (1-150) – 3164,8 ha (80%)

terenuri cu înclinare moderată (16-300) – 612,9 ha (16%)

terenuri cu înclinare repede (31-400) – 146,6 ha (4%)

terenuri cu înclinare foarte repede (peste 40%) – 1,2 ha

Panta medie a U.B. I [NUME_REDACTAT] de 1-150. Datele de mai sus sunt redate și în tabelul 4.3.

Tabelul 4.3

Categorii de înclinație

Cursul principal de apă din zonă este râul Dorna și afluenții Dornișoara și Teșna. Acești afluenți au numeroase ramificații, numele lor fiind date la bazinetele din zona respectivă. Regimul de alimentare a rețelei hidrografice este mixt, freatic și pluvial și din această cauză debitul apelor este în strânsă legătură cu distribuția anuală a precipitațiilor. În unii ani aceste cursuri de ape prezintă viituri mari provocate de ploile torențiale sau încălzirea bruscă a timpului și accelerarea topirii zăpezilor.

Apele fiind puternic acidulate se încarcă cu bicarbonat de sodiu, potasiu, calciu și fier din rocile pe care le străbat.

Formațiile forestiere identificate în cadrul unității de bază analizate sunt:

11 Molidișuri pure 1534,6 ha 40%

12 Molideto- brădete 1463,4 ha 37%

13 Amestecuri de molid-brad-fag 906,5 ha 23%

14 Molideto-făgete 1,4 ha

98 Aninișuri de anin alb 1,3 ha

Analizând aceste date se constată că molidișurile pure și molideto-brădetele reprezintă 77%, amestecurile de molid, brad, fag reprezintă 23%, iar molideto-făgetele și aninișurile ocupă suprafețe nereprezentative.

Situația sintetică a formațiilor forestiere și a caracterului actual al tipului de pădure sunt redate în tabelul 4.4.

Tabelul 4.4.

Formații forestiere și caractere ale tipurilor de pădure

Materiale și metode utilizate

Pentru studiul atacului produs de ciuperca Heterobasidion annosum s-a stabilit o suprafață de probă de 500 m2. Pentru punerea în evidență a atacului produs s-a utilizat metoda inventarierii cioatelor.

4.3.1. Metoda inventarierii cioatelor

Inventarierea cioatelor proaspete din unitatea unde s-au efectuat tăieri a presupus măsurarea diametrului cioatei (a părții sănătoase, respectiv a părții cu putregai), tipul de putregai apreciat funcție de stadiul descompunerii și colorare a lemnului și localizarea acestuia (central, excentric).

În tabelul 4.5. sunt prezentate fazele de putrezire și transformările la nivelul lemnului atacat de Heterobasidion annosum, după diverși autori.

Dimitri & Schumann (1989), susțin că fertilizarea solului cu azot și fosfor are ca efect intensificarea creșterii miceliului. Dacă celor doi nutrienți li se adaugă calciu se observă și creșterea ratei de infecție.

Tabelul 4.5.

Fazele de putrezire și transformările la nivelul lemnului atacat de

Heterobasidion annosum (Fr.) Bref.

I – Lemn de culoare gri cu pete brun-deschise;

II – Lemn cu colorație brună, structura rămâne intactă;

III – Lemnul își pierde structura, putregai de culoare brun-roșcată;

IV – Lemn fără structură, putregai brun-negricios, fibros, spongios (din M. Grudnicki, 2002).

Rezultate obținute

Analiza atacului de Heterobasidion annosum sub raport biometric, poate oferi căi noi de determinare prin reconstituirea unor parametri de viață ai ciupercii. Întrucât condițiile cercetării nu au permis o analiză vastă, pe întregul areal montan al molidului s-a ales ca investigațiile să fie făcute în u.a. 67 E U.B. I [NUME_REDACTAT] zona 2-1 B [NUME_REDACTAT] Dorna RAL.

S-au efectuat cercetări pe o suprafață de 500 m2 în partida 6164/2008 doborâturi de vânt în masă – sub forma de ochiuri.

În suprafața de probă s-au măsurat un număr de 24 cioate, inventariindu-se diametrul cioatelor și diametrul zonei cu putregai (figura 4.).

În urma măsuratorilor efectuate s-au obținut următoarele date, prezentate în tabelul 4.6.

Tabelul 4.6

Diametrul, tipul și dispunerea putregaiului în cadrul cioatei

Parcela are un volum de 1444 m3, din care: 1128 m3, 292 m3 brad, 6 m3 fag, 18 m3 plop.

Din parcelă s-a luat o suprafata de probă de 500 m2 și s-au făcut măsurători la 24 de cioate de molid.

După cum se poate observa, diametrul cioatelor este cuprins între 23 și 68 cm, cu o valoare medie de 49,8 cm, iar diametrul putregaiului se situează între 8 și 58 cm, cu o valoare medie de 26,8 cm, de unde rezultă că putregaiul ocupă 53,8% din diametru.

Dintr-un număr de 24 cioate observate, se constată că numai 5 sunt sănătoase (20,8%);

La 8 cioate se constată putregai de tip IV, reprezentând 33,3%;

La 12 cioate se constată putregai de tip III, corespunzător 45,9%.

Figura 4.2. Rădăcina afectată de putregaiul produs de ciuperca

Heterobasidion annosum (Fr.) Bref.

Repartiția numărului de arbori în raport cu diametrul cioatei și diametrul putregaiului în parcela 67 E u.b. 1 [NUME_REDACTAT] este prezentată în tabelul 4.7 și figura 4.3.

Distribuția numărului de cazuri în raport cu procentul din suprafața cioatei ocupat de putregai în cadrul parcelei 67E u.b. 1 [NUME_REDACTAT] este prezentată în tabelul 4.8 și figura 4.4.

Tabelul 4.7

Repartiția numărului de arbori în raport cu diametrul cioatei și diametrul putregaiului în parcela 67 E u.b. 1 [NUME_REDACTAT]

Figura 4.3. Repartiția numărului de arbori în raport cu diametrul cioatei și diametrul putregaiului în u.a. 67 E u.b. 1 [NUME_REDACTAT]

Tabelul 4.8

Distribuția numărului de cazuri în raport cu procentul din suprafața cioatei ocupat de putregai în cadrul parcelei 67E u.b. 1 [NUME_REDACTAT]

Aproximând, obținem datele din tabelul 4.9:

Tabelul 4.9

Aproximarea valorilor privind distribuția numărului de cazuri în raport cu procentul din suprafața cioatei ocupat de putregai

Figura 4.4. Distribuția numărului de cazuri în raport cu procentul din suprafața cioatei ocupat de putregai în parcela 67E u.b. 1 [NUME_REDACTAT]

Se constată că numărul maxim de cioate se află la nivelul de 80%. Dacă se are în vedere frecvența mare a arborilor cu peste 50% din suprafața ocupată de putregai, se poate afirma că intensitatea atacului a fost foarte puternică.

Analiza corelației dintre diametrul cioatei și diametrul putregaiului (Fig. 4.4.) pune în evidență o relație semnificativă între aceste doua caracteristici.

Această constatare stă la baza afirmației că dezvoltarea putregaiului a mers în paralel cu dezvoltarea arborelui. Acest fapt conduce la concluzia că infecția s-a produs într-o perioadă foarte scurta de timp.

Valorile parametrilor biometrici la tipurile IV și III de putregai sunt prezentate în tabelul 4.10.

Tabel 4.10

Valorile parametrilor biometrici la tipurile IV si III

Figura 4.6. Corelația între diametrul ciotei și diametrul putregaiului în u.a. 67 E u.b. 1 [NUME_REDACTAT]

Evaluarea critică a rezultatelor și elaborarea recomandărilor

Instabilitatea ecosistemelor a fost sugerată în primul rând de producerea tot mai frecventă a doborâturilor de vânt, și ca urmare măsurile întreprinse au fost în direcția măririi rezistenței arboretelor la acțiunea distructivă a vântului. În acest scop, s-a recomandat protejarea arboretelor împotriva acțiunii vânturilor dominante ”prin acoperire”, ceea ce presupune o anumită rânduire în timp și spațiu a tăierilor.

Acest lucru nu s-a putut însă realiza, pe de o parte pentru că apariția frecventă a doborâturilor a impus adesea să se intervină cu tăieri în arborete care nu erau planificate pentru tăiere, iar pe de altă parte pentru că aplicarea unor tăieri care să respecte cerințele protecției prin acoperire ar fi însemnat diminuarea semnificativă a volumului de lemn ce s-ar fi putut extrage din aceste păduri pe o perioadă îndelungată. O altă măsură recomandată, și anume realizarea unui amestec de specii, care să confere o rezistență internă mai mare acestor arborete, de asemenea nu a reușit sa fie transpusă în practică. Două sunt cauzele de bază ale acestui insucces: lipsa materialului de împădurire, în sortimentația necesară, la scurt timp după efectuarea tăierilor și efectivele mari de vânat, care au distrus cu predilecție speciile de amestec din culturile create (Ichim,1995).

Când aceste păduri au fost tăiate, s-a intervenit rapid cu plantații, în primul rând pentru a nu pierde creșterile pe care le poate realiza pădurea an de an. Din considerente economice, respectiv creșterea destul de rapidă a molidului și lemnul de calitate pe care-1 poate furniza, dar și datorită faptului ca puieții acestei specie pot fi produși ușor și cu cheltuieli puține în pepiniere, cel mai adesea s-au plantat și se plantează numai puieți de molid. Pentru a realiza starea de masiv cât mai rapid, astfel încat să nu fie necesare descopleșiri un timp mai îndelungat, adeseori s-au plantat chiar 7500-10000 puieți/ha. Intenția este bună, numai că în natură au loc și fenomene care scapă ochiului grăbit al omului, ce se considera atotștiutor și atotputernic. Dacă în timpul scoaterii, transportului și plantării, puieții de molid au suferit răni la rădăcini, ceea ce este practic inevitabil, aceștia sunt predispuși infestării rădăcinilor cu Heterobasidion annosum.

Soluții pentru reducerea infestării sunt: regenerarea preponderent naturală a arboretelor, chiar dacă aceasta s-ar putea să necesite mai mult timp, iar acolo unde nu este posibilă aceasta regenerarea să se facă cu material de proveniență locală, cu puieți sănătoși și cu micoriză, plantați după o tehnologie adecvată stațional, iar în cazul stațiunilor favorabile la o densitate redusă (max. 5000 puieți/ha); completarea regenerărilor naturale cu specii mai rezistente la atacul de Heterobasidion annosum și corespunzătoare stațional (brad, foioase), care, având și o înrădăcinare mai puternică, asigură o rezistență colectivă a arboretului mai mare la vânt; aplicarea oricăror tăieri în pădure, pe cât posibil în timpul iernii, și pe zăpadă, când cantitatea de spori în aer este mai redusă sau tratarea cioatelor cu suspensie de spori de Phlebiopsis gigantea; renunțarea la tehnicile și tehnologiile de recoltare a masei lemnoase din aceste păduri care produc vătămări considerabile arborilor ce rămân în arboret (de ex. exploatarea arborilor în trunchiuri și catarge, utilizarea mașinilor grele la colectarea și scosul lemnului) și utilizarea acelora care sunt mai puțin dăunătoare din acest punct de vedere (de ex. instalații ușoare cu cablu pe terenurile în pantă).

Efectele asupra mediului

Este adevarat că puieții de molid sunt mai rezistenți în primii 10 ani la infecția cu Heterobasidion annosum, dar condiția ca rădăcinile să nu poată fi infestate este lipsa celulelor moarte în secțiunea transversală a lor (Dimitri,1994). Însă nu numai la aceasta vârstă și numai în acest fel pot fi infestați arborii de către Heterobasidion annosum, ci mai degrabă sunt infestați pe măsură ce înaintează în vârstă (Schonhar, 1990).

Sporii ciupercii, care sunt în permanență prezenți în aer și cad pe suprafața proaspătă a cioatelor neprotejate, dau naștere unui miceliu care se extinde spre vârful rădăcinilor cu o viteză de cca.1 m/an (Holdenrieder, 1982). Din rădăcinile cioatelor ciuperca trece apoi în rădăcinile arborilor, (în primul rând ale celor slăbiți de alte cauze) dacă acestea ajung să se atingă. La fel, din rădăcinile arborilor bolnavi pot trece în rădăcinile celor sănătoși, când acestea se ating sau concresc (Courtois, 1975; Holdenrieder, 1989; Ichim, 1993). Cu cât plantațiile s-au făcut mai des, au sporit șansele de trecere a ciupercii de la un arbore la altul, mai ales că a trebuit să se intervina mai de timpuriu cu lucrări de îngijire și cu intensitate mai puternică, creându-se cioate proaspete și răni la arborii ce au rămas în arboret, toate acestea favorizând intrarea putregaiului și în rădăcini ce nu fuseseră anterior infestate. După 50 de ani de la instalarea unor asemenea culturi, s-a constatat că cele dese au avut o infestare dublă față de cele rare (Venn și Solheim, 1994).

Odata ce a depășit bariera reprezentată de țesuturile vii ale rădăcinii, ciuperca se localizează în duramen, unde provoacă un putregai ce înaintează rapid spre tulpină, în care avansează cu cca. 30 cm/an (Schmidt, 1994). La vârsta când arboretele depășesc faza creșterii rapide în înălțime și arborii au coeficienți de zveltețe mult supraunitari, mai ales la arboretele crescute prea des, o mare parte dintre ei au deja putregai, cel puțin în rădăcini, daca nu și în tulpină. Se crează astfel o situație critică în ce privește rezistența lor individuală la presiunea vântului. Așa se face că după 60 de ani arboretele sunt tot mai mult periclitate de acțiunea distructivă a vântului. Se poate afirma deci că putregaiul, cauzat la molid în primul rând de H. annosum, favorizează producerea doborâturilor de vânt, așa după cum o atestă cercetările mai vechi (Ichim, 1972) sau mai noi (Schmid-Haas, 1994).

Prin producerea doborâturii de vânt, ce impune ca exploatarea arboretului să se facă mult înainte de încheierea ciclului de producție prevăzut, prin uscarea pe picior a numeroși arbori datorită atacurilor de gândaci, ce urmeaza la scurt timp după doborâturi și prin faptul că o mare parte din lemnul exploatat este cu putregai, pagubele înregistrate depășesc cu mult toate avantajele obținute prin modul de gospodărire aplicat. Dupa fiecare doborâtură de vânt ori exploatare normală a arboretelor s-au creat condiții propice de răspândire în și mai mare măsură a ciupercii, pe de o parte prin favorizarea producerii corpilor de fructificație, ce nu apar cât timp ciuperca e închisă în arbore deoarece îi lipsește lumina, factor esențial pentru acest proces (Honold, 1982), precum și prin producerea de conidii, care în condiții de umiditate atmosferică ridicată se formează pe lemnul infestat în decursul a numai câteva zile, iar pe de altă parte prin existența cioatelor proaspete, a căror suprafață este mediul optim pentru germinarea sporilor. În acest mod, de la o generație la alta, de la un ciclu de producție la altul, pădurile gospodărite de om, fără luarea nici unei măsuri de protecție împotriva lui Heterobasidion annosum, au fost tot mai mult infestate de aceasta ciupercă. Frecvența crescândă a doborâturilor de vânt din ultima jumatate de secol (Otto, 1994) s-ar putea datora, cel puțin în parte, acestui fenomen, ceea ce ne sugereaza că s-a intrat într-un cerc vicios în care înlănțuirea fenomenelor determină o creștere a instabilității arboretelor. De aceea, având în vedere și faptul că rata infecției arborilor cu Heterobasidion annosum ar putea crește în condițiile degradării mediului înconjurător prin poluare (Schmidt, 1994), că un procent tot mai mare de păduri de molid vor îndeplini alte funcții decât cea de producție, deoarece pentru îndeplinirea corespunzătoare a acelor funcții arborii vor trebui menținuți în pădure până la vârste mai înaintate decât cele prevăzute actualmente pentru pădurile cu funcție prioritară de producție, ruperea acestui cerc vicios este hotărâtoare pentru asigurarea stabilității pădurilor de molid și pentru gospodărirea lor durabilă.

CONCLUZII GENERALE

Considerații cu privire la atacul ciupercii Heterobasidion annosum (Fr.) Bref.

Analiza referitoare la ponderea ciupercii Heterobasidion annosum (Fr.) Bref. evidențiază faptul ca în arboretele cu un nivel foarte ridicat al arborilor vătămați, putregaiul este rezultatul atacului preponderant al acestei ciuperci;

Ponderea ciupercii Heterobasidion annosum în producerea putregaiului ar putea fi explicate prin complexitatea echipamentului enzimatic de care dispune această ciupercă, ce îi permite să ocupe, atât un substrat sănătos, cât și unul deja colonizat de alte ciuperci, cu condiția ca acesta să fie modificat în favoarea ei;

În situațiile analizate, mărirea distanței dintre arbori se corelează cu creșterea procentului de atac al ciupercii, fapt explicat prin măsurile de igienizare practicate, care se bazează pe extragerea arborilor afectați;

Observațiile privind biometria putregaiului la nivelul cioatelor prezintă importanță în definirea atacului produs de ciupercă și în utilizarea acestor parametri ca elemente de diagnoză;

În urma analizelor intreprinse cu privire la biometria putregiului se poate constata că dezvoltarea acestuia la nivelul cioatelor este un process complex, influențat de factorii externi și cei de arboret;

Metoda analizei biometrice a putregaiului are un caracter retrospectiv putând fi utilizată în arboretele în care se practică tăieri de regenerare;

Coeficientul de variație al diametrului zonei cu putregai la nivelul cioatelor variază în funcție de avansarea putregaiului și de desimea inelelor anuale;

În u.a. 67 E U.B. I [NUME_REDACTAT], diametrul cioatelor este cuprins între 23 și 68 cm, cu o valoare medie de 49,8 cm, iar diametrul putregaiului se situează între 8 și 58 cm, cu o valoare medie de 26,8 cm, de unde rezultă că putregaiul ocupă 53,8% din diametru;

Dintr-un număr de 24 de cioate observate se constată că numai 5 sunt sănătoase (20,8%);

La 8 cioate se constată putregai de tip IV, reprezentând 33,3%;

La 12 cioate se constată putregai de tip III, corespunzător 45,9%;

Analiza celor 4 tipuri de putregai arată că procentul putregaiului de tip III este mai mare decât a celui de tip IV, putregaiurile de tip I și II apar accidental;

Determinarea suprafeței ocupată de putregai și localizarea acestuia la nivelul cioatei poate oferi informații cu privire la căile prin care ciuperca a pătruns în arbore, prin răni sau prin sistemul radicular;

Tipul de putregai dă indicații asupra vechimii atacului ciupercii;

Principalele probleme de protecție cu care se confruntă pădurile de molid sunt legate de instabilitatea specifică a acestor ecosisteme, instabilitate determinată nu numai de factori naturali, ci și de modul de gospodărire a pădurilor respective, care a favorizat în mare măsură acțiunea perturbatoare a acestor factori;

Caracteristic unui mod durabil, corect și sănătos de gospodărire trebuie să fie, între altele, regenerarea predominant naturală a acestor păduri, realizarea unei structuri diversificate, apropiată de cea a pădurilor naturale, ecologizarea tehnologiilor de exploatare, prevenirea prin mijloace biologice a infestărilor cauzate de Heterobasidion annosum.

BIBLIOGRAFIE

ADHIKARI, M.K., 1988. Polypores (wood-rotting fungi) of Nepal – [NUME_REDACTAT] 2.

AINSWORTH, G.C., SUSMAN, A.S., 1973 – The fungi, an advanced fretice 1- 4. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], London;

AINSWORTH, G.C., Bisby’s, 1971 – Dictionary of the fungi (sixth edition). [NUME_REDACTAT] Institute, Kew, Surrey;

BADEA, O., PATRĂȘCOIU, N., GEAMBAȘU, N., BARBU, I., BOLEA, V., 1998 – [NUME_REDACTAT] Monitoring in Romania, Ed. [NUME_REDACTAT] de Forets, 62 p;

BADEA, O. et al., 2010 – Crearea unei rețele FutMon la scară mare (16X16 km) de evaluare a stării de sănătate a pădurilor (ICP) și de inventariere a resurselor forestiere (INF), [NUME_REDACTAT] 3-4/2010;

BADEA, O., 2010 – Dezvoltarea și implementarea unui sistem de monitoring forestier la nivelul [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] 3-4/2010;

BOBEȘ, I., COMES, I., DRĂCEA, [NUME_REDACTAT]., LAZĂR, AL., 1972 – Fitopatologie. Ed. Didactică și Pedagogică, București;

BONTEA, Vera., 1985, 1986 – Ciuperci parazite și saprofite din România. Ed. [NUME_REDACTAT], București: vol. I și vol. II;

CENUȘĂ, R., 1996. Probleme de ecologie forestieră – Ed. Univ. “Ștefan cel Mare” Suceava;

CHIFU, TH., TOMA, M., DĂSCĂLESCU, D., 1965 – Contribuții la cunoașterea macromicetelor din Moldova (II). An. șt. Univ. “Al. I. Cuza” Iași, sec. II a., XI, 2;

CWIELONG, P., HUTTERMANN, A., 1988. Biochemical mechanisms of action of fenolic substances on Heterobasidion;

DINCA, L., – 1994 – Cercetări pentru determinarea problemelor cauzate de putregaiul roșu la diferite tipuri de molid, ICAS Brașov;

DIȚU, I., 1971 – Cercetări asupra principalelor ciuperci xilofage de rădăcina și tulpina la brad. Importanța economică, metode de prevenire și combatere. Teză de doctorat. [NUME_REDACTAT] Brașov;

DOINIȚĂ, N., și colab., 1992 – [NUME_REDACTAT]. Ed. Tehnică-Agricolă. București.

GIURGIU, V., – 1972 – Metode ale statisticii matematice aplicate în silvicultură. Ed. Ceres, București;

GRUDNICKI MARGARETA, 2002 – Contribuții la studiul ciupercilor de pe rășinoase din unele păduri și pepiniere ale județului Suceava cu considerație specială asupra ciupercilor din genul Fomes (Fr.) Fr. – Teză de doctorat, Univ. “Al.I.Cuza”, Iasi;

HONOLD, A., 1982 : Heterobasidion annosum (Fr.) Bref. Ontogenie und Systematik. Diss., Fak. f. Biologie, Eberhard-[NUME_REDACTAT];

http://lege5.ro/Gratuit/gqydsnby/metodologia-de-monitorizare-sol-vegetatie-forestiera-pentru-silvicultura-din-12062002/1

http://www.monitoruljuridic.ro/act/metodologie-din-12-iunie-2002-de-monitorizare-sol-vegetatie-forestiera-pentru-silvicultura-emitent-ministerul-agriculturii-alimentatiei-si-padurilor-publicat-40026.html

http://www.lege-online.ro/lr-ORDIN-244-2002-(40025).html

http://www.readbag.com/sorana-academicdirect-ro-pages-doc-tlc-ghidrealizareredactareprezentarelucrarelicenta

http://www.legex.ro/Ordin-Nr.244-din-12.06.2002-31065.aspx

http://www.legex.ro/Ordin-244-2002-31065.aspx

http://www.jurisprudenta.com/lege/ordin-244-2002-mv17s/

http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/alte-domenii/reteaua-nationala-de-supraveghere-329719.html

http://lege5.ro/Gratuit/gqydsnby/metodologia-de-monitorizare-sol-vegetatie-forestiera-pentru-silvicultura-din-12062002/2

http://www.dsclex.ro/legislatie/2002/noiembrie2002/mo2002_831.htm

ICHIM, R., 1971 – Amploarea daunelor provocate de cerbi în unele arborete de molid din Bucovina. [NUME_REDACTAT] 12/1971;

ICHIM, R., 1972 : Putregaiul roșu și structura calitativă a arboretului de molid din Bucovina, R. P., nr.8, p. 369-375;

ICHIM, R., BARBU, I., 1981 – Rupturile și doborâturile provocate de zăpadă în pădurile județului Suceava. ICAS, seria a II-a București;

ICHIM, R., 1993 – Putregaiul roșu la molid, măsuri de prevenire și combatere. [NUME_REDACTAT], București;

ICHIM, R., 1995 : Daunele provocate de vânat și raportul dintre gospodărirea pădurilor și cea cinegetică. [NUME_REDACTAT], 1: 26-28;

MIHAI, D., 2000 – Monitoringul forestier. In: Simionescu, A. (coord.) – Protectia padurilor, Ed. Musatinii, Suceava, 867 p;

OLENICI, N., 1996 – Protecția pădurilor de molid împotriva factorilor biotici și abiotici dăunători în contextul gospodăririi durabile a acestor păduri, Simpozionul ”Molidul în contextul dezvoltării durabile”, Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava.

PÂRVU, M., 1996 – Fitopatologie – Ed. Sincron, Cluj-Napoca;

***2002 (1) – Ordonanța de urgență a [NUME_REDACTAT] nr. 38 din 21 martie 2002 privind întocmirea și finanțarea Sistemului național de monitorizare sol-teren pentru agricultură, precum și sol-vegetație forestieră pentru silvicultură (publicată în M. Of. nr. 223 din 3 aprilie 2002);

*** 2002 (2)- Ordinul 244 din 12 iunie 2002 al ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor pentru aprobarea Metodologiei de monitorizare sol-vegetație forestieră pentru silvicultură pentru aprobarea Metodologiei de monitorizare sol-vegetație forestieră pentru silvicultură (publicată în M. Of. 831 din 19 noiembrie 2002);

*** 2002 (3) – Legea nr. 444 din 8 iulie 2002, pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 38/2002 privind întocmirea și finanțarea studiilor pedologice și agrochimice și finanțarea Sistemului național de monitorizare sol-teren pentru agricultură, precum și sol-vegetație forestieră pentru silvicultură (publicată în M. Of. nr. 531 din 22 iulie 2002);

*** 2003- Hotărârea de guvern 1003 din 22 august 2003 pentru aprobarea Programului național de monitorizare sol-vegetație forestieră pentru silvicultură (publicată în M. Of. 631 din 3 septembrie 2003).