Monetarismul a ap ărut ca o reac ție teoretic ă la ortodoxia keynesist ă, dominant ă în [606718]

MONETARISMUL
Monetarismul a ap ărut ca o reac ție teoretic ă la ortodoxia keynesist ă, dominant ă în
anii '50 în macroeconomie. De altfel, monetarismul se înscrie în tradi ția Școlii de la Chicago,
care începând cu 1930 a sus ținut cu fermitate principii incomparabile cu orice form ă de
keynesism, dintre care le re ținem pe cele mai semnificative:
piața concuren țială este cea mai bun ă formă de organizare economic ă;
componentele economice sunt exp licate de teoria neoclasic ă a prețurilor;
statul trebuie s ă se abțină de la a modifica re sursele unei economii.
Astfel, tradi ția gândirii liberale și monetariste de la Chica go a constituit punctul de
referință al elabor ării monetarismului. Anii '70 sunt an ii de glorie ai monetarismului și
totodată sunt anii de triumf ai liberalismului. Într-adev ăr, "rețetele keynesiste" tradi ționale,
care susțineau posibilitatea relans ării economiei conjugat ă de politica monetar ă și pornind de
la corelațiile pozitive pe termen scurt între abunden ța monetar ă și creșterea economic ă, se
dovedeau incapabile de a real iza "reglajul fin" al ec onomiei. Sunt puse în cauz ă în acest fel
practicile economice conjunctu rale care garantau cre șterea economic ă fără derapajul
prețurilor. Aplicarea concret ă a monetarismului de guvernel e liberale dintr-o serie de țări a
contribuit indubitabil la triumful mo netarismului. Astfel, de la pre ședintele F.E.D., P. Volcker
, până la R. Reagan și M. Thatcher și chiar pân ă la exper ți ai F.M.I., principiile
monetarismului s-au reg ăsit în politicile economice înlo cuind keynesismul dominant pân ă
atunci.
Gândirea monetarist ă își are izvorul în teoria cantitativ ă a banilor, dar ea constituie o
contribuție original ă și specifică, cu o arie de cuprindere mult mai larg ă.
Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a și definit în trei
puncte crezul monetarist:
impulsurile monetare sunt determinante în varia țiile produc ției, ocupării și prețurilor;
evoluția masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a m ăsura impulsurile
monetare;
autoritățile monetare pot controla evolu ția masei monetare în decursul ciclurilor
economice.
Sub aparenta uniformitate a moneta rismului se ascund diverse opinii și curente, ale
căror concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de
schimb flotante, Hayek se pronun ța pentru ratele de schimb fixe.
Pentru a în țelege mai bine aceast ă diversitate este important ă precizarea elementelor
asupra cărora monetari știi sunt de acord: ei sus țin că inflația este întotdeauna de origine

monetară și că nu exist ă o problem ă a alegerii pe termen lung între infla ție și șomaj; în
consecință, încercările de a sus ține ocuparea printr-o politic ă monetară activă sunt inutile și în
același timp periculoase.
Monetarismul actual, de și are ca punct de plecare ortodoxia monetar ă, are o serie de
ramuri, care fie critic ă ortodoxia monetar ă, fie îi rafineaz ă unele principii.
Monetarismul standard : al Școlii de la Chicago este profund marcat de contribu țiile
lui M. Friedman. Friedman de ține un loc special în monetarism și pentru c ă studiile și
analizele sale dedicate m onetarismului au influen țat de o manier ă decisivă mișcarea
monetarist ă. Dacă se caută elementele comune sau principi ile monetarismului ele se reg ăsesc
în opera lui Friedman simbolizând ortodoxia monetarist ă. De alfel, Friedman a primit Premiul
Nobel pentru Economie în 1976 "pentru contribu ția sa la analiza consumului, a istoriei și
teoriei monetare, precum și pentru demonstrarea complexit ății politicilor de standardizare".
În acest context, contribu țiile lui M. Friedman sunt îndreptate în dou ă direcții:
critica keynesismului, monetari smul fiind un ansamblu de enun țuri în opozi ție directă
cu politica fiscal ă keynesist ă;
introducerea unor concepte cheie: anticip ări adaptive, teoria venitului permanent, rata
șomajului natural, necesitatea stabilit ății politicii monetare, respingerea politicilor
conjuncturale de stabilizare pr in control guvernamental, credin ța în reglarea economiei
prin piață.

Milton Friedman
Teoretician, polemist redutabil, și autor creativ, M. Friedman este cunoscut drept
exponent al Școlii de la Chicago. În 1953 el a publicat controversatul articol "Essays în
Positive Economics", dar preocup ările sale ulterioare se concentreaz ă pe teoria monetar ă.
Astfel el respinge ideea dup ă care crea ția monetar ă și manevrarea ratelor dobânzii permit
stimularea cre șterii economice. Dimpotriv ă, el reabiliteaz ă teoria cantitativ ă a banilor într-un
articol din 1956 "The Quantity Theory. A Restatement". Apoi el atac ă funcția consumului,
element fundamental al economiei keynesiene, opunându-i concep ția sa despre venitul
permanent (1957 în A Theory of Consumptive Function). Public ă, tot în 1957, împreun ă cu
Anna Schwartz, o istorie monetar ă a Statelor Unite ale Americii, unde insist ă asupra
responsabilit ății autorităților monetare în amploarea crizei din 1929. În "Dolars and Deficits",
publicată în 1968 dezvolt ă esența monetarismului și apără ratele de schimb flexibile, unele din
ideile sale vor fi adoptate par țial în sistemul de schimb care a urmat dup ă 1970 celui de la
Bretton Woods.

Militant al capitalismului și al pieței el nu separ ă teoria economic ă de apărarea
sistemului economic și social. Astfel, în 1962 în "Capitalism and Freedom"(tradus ă în
românește) critică statul providen ță, impozitele excesive și reglement ările guvernamentale.
Friedman reia aceast ă ofensivă în 1979 în "Free to choose" scris ă împreună cu Rose Friedman
(publicată și în române ște).
Dintre principiile friedmaniene re ținem :
piața este considerat ă drept cel mai bun și cel mai eficient mijloc de reglare a
economiei pentru că pe piața prețurile joac ă rolul de semnale care permit calculul
economic ra țional și alocare optim ă a resurselor, evitându-s e risipa. Friedman denun ță
controlul centralizat al resurselor drept surs ă a calculelor eronate ale agen ților
economici și a distorsiunilor din economie.
inflația constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetar ă a inflației este esen ța
sistemului de gândire monetarist ă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediat ă a
inflației este mereu și oriunde aceea și – creșterea anormal de rapid ă a cantității de
monedă în raport cu volumul produc ției și, pe de alt ă parte, rata de cre ștere a masei
monetare este principalul determinant al ratei infla ției.
venitul permanent. Friedman face distinc ție între venitul m ăsurat statistic și venitul
numit permanent, în func ție de care consumatorii î și ajusteaz ă cheltuielile. Aceast ă
deosebire permite în țelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când
reportul dintre venitul monetar și venitul real evolueaz ă în sens invers și a celui pe
termen lung, când venitul monetar și venitul real evolueaz ă în același sens. Teoria
venitului permanent i-a permis lui Friedman:
– s ă pună sub semnul întreb ării teoria keynesian ă în general, func ția consumului cu
caracteristicile sale princi pale – stabilitatea înclina ției marginale spre consum pe termen scurt
și scăderea înclina ției medii spre consum atunci când venitul cre ște, în particular.
– s ă pună în cauză intervenția statului asupra venitului și investițiilor, considerat ă
sortită eșecului pentru c ă în perioada de fluctua ții tranzitorii ale venitului, consumul depinde
de voința agenților de a-și menține intact patrimoniul.
funcția monedei, o func ție stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii
comportamentului economic teoria cantitativ ă a banilor. Ra ționamentul s ău se face în
trei timpi:
– moneda este un bun de consum;

– cerea de moned ă este func ție de randamentele celor ci nci active sub care este
deținută bogăția (moneda, obliga țiunile, ac țiunile, bunurile fizice și capitalul
uman) – relația stabilă pentru cererea de moned ă.
În consecin ță, sunt puse în cauz ă atât preferin țele pentru lichiditate, cât și politicile
monetare de ac țiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activit ății economice. Mai mult,
Friedman subliniaz ă relația dintre cererea de moned ă și venitul monetar, ar ătând că pe termen
lung, jocul variabilelo r monetare este f ără efect asupra variabilelor re ale sau, cu alte cuvinte,
moneda este neutr ă (deci reluarea teoriei walrasiene a neutralit ății monedei)
politica monetar ă este structurat ă și nu conjunctural ă. Drept urmare, politica
monetară nu trebuie supus ă situațiilor conjucturale, cu at ât mai mult cu cât ea nu
depinde de aprecierile deciden ților. Statul liberal trebuie s ă ducă numai o ac țiune
stabilă și strictă care să permită agenților economici s ă-și ajusteze anticip ările cu
ajutorul semnalelor furnizate de pia ță.
eșecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea în cauz ă a
curbei lui Philips, dup ă care între infla ție și șomaj exist ă o relație inversă sau, ceea ce
este acela și lucru, dac ă se vrea ie șirea din subocupare, trebuie acceptat ă o doză
suplimentar ă de inflație. În opozi ție cu analiza lui Phil ips, M. Friedman arat ă că pe
termen scurt agen ții pot fi victime ale iluziei monetare și astfel șomajul să se reducă
datorită creației monetare generatoare de infla ție. M. Friedman avertizeaz ă că în aceste
situații se produce un fenomen de anticip ări adaptive, pentru c ă agenții economici nu
sunt "miopi", iar iluzia monetar ă va dispărea. În concluzie, politica de manevrare a
ratelor dobânzii es te ineficient ă pentru c ă sistemul este perturbat de o ac țiune de
reglare natural ă a pieței. În acest context, Friedman define ște șomajul natural ( și rata
naturală a șomajului) astfel: infla ția suplimentar ă acceptată pentru reducerea șomajului
nu produce pe termen scurt decât o reducere temporar ă a subocup ării, pentru c ă
salariații constată creșterea prețurilor anticipând astfel cre șterea infla ției, cerând salarii
nominale mai mari, descurajând cererea de munc ă a întreprinz ătorilor. Reîntoarcerea
la rata natural ă a șomajului nu poate fi blocat ă pentru c ă pe termen scurt se pot
manevra anticip ările inflaționiste, iar pe termen l ung pot fi anihilate anticip ările
adaptive prin indexarea generalizat ă a veniturilor în raport cu cre șterea prețurilor.
rate de schimb flexibile. M. Friedman porne ște de la axioma c ă piața trebuie s ă se
comporte fa ță de moned ă la fel ca fa ță de orice marf ă unde pre țul crește și scade dup ă
cerere și ofertă. Ideea de baz ă a lui Friedman este c ă ratele flotante permit ajustarea în

jos a prețurilor monedelor țărilor infla ționiste în raport cu cele ale țărilor cele mai
inteligente. El crede c ă scăderea cursului devizelor permite reechilibrarea balan ței de
plăți făcând mai atractive importurile din țările ale căror monede se devalorizeaz ă și
compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte cuvinte, în absen ța instituțiilor
internaționale financiare, este posibil ca numai pia ța să ofere oric ărei țări politică
economic ă autonom ă, de reechilibrare a balan ței de plăți și de constituire a unei pie țe
mondiale unde pre țurile factorilor sunt fiabil e, conducând la o alocare optim ă a
resurselor în sc himburile interna ționale.
respingerea ac țiunilor bugetare (îndeosebi cele fiscale) care în absen ța acțiunilor
monetare au o mic ă influență asupra cheltuielilor totale și asupra produc ției și a
prețurilor.
Ast ăzi, când gloria monetarismului este istorie, întreb ările esențiale asupra politicilor
economice g ăsesc în concep ția lui Friedman destule argumente pentru a înv ăța din greșelile
trecutului.
Monetarismul metalist el aborat de Jaques Rueff și considerat ramura francez ă a
monetarismului sus ține de asemenea c ă inflația este un fenomen mone tar. Spre deosebire de
monetarismul standard îns ă, J. Rueff și adepții săi propun revenirea la etalonul-aur, drept
singurul mijloc de a st ăpâni infla ția și, în fond, singura garan ție a legăturii dintre sfera
financiară și economia real ă. Ca și alți monetari ști, metali știi susțin reglarea prin pia ță a
economiei, respingând totodat ă politicile de stabilizare bugetar ă.

Monetarismul bugetar reprezint ă concepția dezvoltat ă de K. Brunner și H. Meltzer și
centrată pe deosebirea pe care ei o fac între ofert ă de credit și ofertă de moned ă, acordând un
rol efectiv deficitului bugeta r. Acest monetarism recunoa ște, ca și Keynes, influen ța monedei
asupra ocup ării și a prețurilor. Drept urmare, autorii sus țin că nu este suficient ă controlarea
strictă a masei monetare, ci este necesar s ă se țină cont și de fiscalitate și de cheltuielile
bugetare. În opinia lor, pentru a avea o cre ștere sănătoasă politica monetar ă trebuie combinat ă
cu limitarea deficitelor bugetare și cu presiunea fiscal ă.
K. Brunner și H. Meltzer propun un model care include și un canal de interogare nou,
și anume pre țul relativ al capitalului. Acesta devine un mijloc de transmitere a efectelor
politicii monetare în economia real ă. Ei susțin că există trei forme de active: moneda, titlurile
(creditul) și capitalul real. Agen ții economici au un comportament de alegere simultan ă între
active, iar autorit ățile monetare controleaz ă baza monetar ă ajustată (definit ă drept

împrumuturi bancare în moned ă legală) a cărei variație scapă total agen ților sectorului privat.
Băncile caut ă să mențină un raport stabil între rezerve și depozite, pe de-o parte, și refinanțări
și depozite pe de alt ă parte. Deosebirea impus ă între piața monedei și piața creditului (înso țită
de doi multiplicatori distinc ți) permite s ă se înțeleagă un lucru esen țial: dacă se controleaz ă
doar prima pia ță, nimic nu garanteaz ă că este controlat ă și cea de-a doua.
Monetarismul austriac propune o formul ă care integreaz ă o teorie liberal ă, care
refuză rolul băncii centrale, și o concep ție economic ă în termeni de circuit, care leag ă
investițiile, creditul și produc ția. Aportul esen țial al austriecilor se concentreaz ă pe
evidențierea efectelor microeconomice ale expa nsiunii monetare. Austriecii cerceteaz ă astfel,
deformările care înso țesc procedeele infla ționiste în alocarea resurs elor, în distribuirea
veniturilor și în viața firmelor. F. von Hayek este reprezentantul cel mai cunoscut al
monetarismului austriac actual. Hayek es te de asemenea cunoscut pentru celebrul s ău pamflet
"Denaționalizarea monedei", unde arat ă că dacă monedele private se dezvolt ă și concureaz ă
monedele publice, acestea nu se pot men ține decât dac ă rămân stabile, ceea ce reprezint ă
același lucru cu stabilitatea pre țurilor preconizat ă de el în sistemul ra telor de schimb fixe.
După opinia lui Hayek, politica economic ă keynesian ă se află la originea crizelor grave cu
care se confrunt ă economia.
Monetarismul anticip ărilor raționale exprimă o concep ț
ie radical ă a lui homo
economics, care evolueaz ă și ia în calcul infla ția și mărimile economice reale de o asemenea
manieră încât moneda devine un simplu v ăl. Încă din 1961, J. F. Muth și din 1972, R. Lucas
jr., au pus în cauz ă anticipările adaptive care presupuneau c ă pe termen scurt agen ții
economici sunt victime ale ilu ziei monetare. În replic ă, autorii anticip ărilor raționale arat ă că
autoritatea monetar ă nu dispune de nici un mijloc cu efect retroactiv care s ă-i permită să spere
înșelarea sistematic ă a publicului.