Moneda Unica Europeana Impactul Acesteia Asupra Monedelor Nationale

Moneda unică europeană- impactul acesteia asupra monedelor naționale

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Aspecte introductive privind moneda

Secțiunea 1.1. Noțiunea de monedă

Secțiunea 1.2. Funcțiile monedei

Secțiunea 1.3. Relația moneda-bani

Capitolul 2. Evoluția și formele monedei

Secțiunea 2.1. Ipotezele principale asupra momentului apariției monedei

Secțiunea 2.2. Geneza social-economică a monedei

Secțiunea 2.3. Categorii de monedă

Secțiunea 3.4. Sistemele monetare

Capitolul 3. Moneda națională

Secțiunea 3.1. Evoluția circulației monetare anterior apariției monedei naționale

Secțiunea 3.2. Legea monetară nr. 14/1867

Secțiunea 3.3. Evoluția unității monetare a leului

Capitolul 4. Masa monetară. Cererea și oferta de monedă

Secțiunea 4.1. Masa monetara: definitie si structura

Secțiunea 4.2. Cererea si oferta de monedă

Capitolul 6. Studiu de caz. Moneda unică europeană- impactul acesteia asupra monedelor naționale

Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1. Aspecte introductive privind moneda

Secțiunea 1. Noțiunea de monedă

Etimologic privind, cuvântul moneda își are proveniența în limba latină, din cuvântul “moneta”, participiul trecut feminin al verbului moneo, care semnifica a avertiza, a prevesti. În virtutea legendei, prima monetărie romană a ființat o perioadă de timp în templul de pe Capitoliul din Roma dedicate zeiței Juno sau Junona (soția lui Jupiter), numită și Juno-Moneta, bazându-se pe abilitățile atribuite acesteia, respective de a prezice diferite evenimente.

Moneda reprezintă unul dintre principalele instrumente ce își pune amprenta asupra economiei de piață. Intervenția să în economie a constituit prilejul desfășurării procesului de circulație a a mărfurilor, respectiv schimbul de bunuri și servicii.

Moneda a adus un aport considerabil la patrimoniul de valori al umanității, pe parcursul trecerii anilor, iar apariția și circulația acesteia în diferitele economii ale popoarelor au condus la afirmarea să plenară, la asimilarea ei de către diferitele colectivități umane.

Având în vedere plurivalenta fenomenului monetar, subliniem faptul că există mai multe definiții conturate în privința monedei.

Astfel, într-o primă definiție, prin “moneda” se indica orice bun acceptat ca instrument liberator de creditori sau vânzători, un “bon” utilizat în vederea achiziționării diferitelor mărfuri.

Intr- o altă noțiune, se apreciază că atunci “când o marfă servește continuu ca intermediar pentru schimburi indirecte, ea devine moneda”.

Moneda este văzută și ca un document de stat, care emana de la autoritățile statului.

Mulți dintre specialiști au definit moneda ca reprezentând acel instrument care a spart “trocul” și a transformat schimbul direct de bunuri în schimb indirect, cu două faze, vânzarea și cumpărarea (în dreptul roman, acest schimb purta denumirea de emptio-venditio).

În formă clasică de disc metalic având o greutate determinată, moneda servește drept mijloc de circulație, modalitate de plată și tezaurizare. Moneda constituie un instrument-etalon legal de plată menit să faciliteze schimburile, care beneficiază de încrederea publică prin faptul că poarta garanția autorității emitente, statul.

Moneda constituie premisa elementară a piețelor și liantul primar al mecanismului concurențial general. În principal, toți agenții aconomici dintr-un stat, privesc moneda că pe un dat al societății, care rezidă din tot ceea ce pot realiza și concret realizează funcțiile de măsurare a activităților economice și de mijlocire a schimbului.

Într-o viziune contemporană, moneda poate fi definită ca reprezentând ansamblul mijloacelor de plată direct utilizabile pentru a efectua plățile pe piețele de bunuri și servicii, adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toți și totdeauna pentru a regal datoriile generate de schimbul de mărfuri.

Pentru a fi acceptată de toți, valoarea monedei trebuie să se fundamenteze pe încrederea acelora care o vor avea, încredere circumscrisă unei anumite comunități naționale sau internaționale.

Secțiunea 1.2. Funcțiile monedei

Rolul pe care îl îndeplinește monedă în economia contemporană este reflectat de funcțiile acesteia, ce se regăsesc într-un contrinuu process de dezvoltare și diversificare. Astfel, sunt considerate funcții clasice ale monedei:

Funcția de etalon al valorii/ evaluare a valorilor economice

Moneda servește drept măsurător al valorilor materiale, cu moneda se exprima prețurile, creditul, puterea de cumpărare. Moneda permite exprimarea în aceeași unitate de măsură a tuturor bunurilor și serviciilor.

Pentru a fi îndeplinită această funcție, în fiecare stat se utilizează o anumită unitate monetară (leu, dolar, euro, lira). Funcția de etalon al valorii determina avantajul de reducere a costurilor de tranzacționare.

Moneda ca etalon al valorii presupune următoarele caracteristici:

variabilitatea în timp- se folosește puterea de cumpărare aflată în raport invers proporțional cu modificarea prețurilor

indispensabilitatea- deținerea monedei este absolut necesară fiecărui individ pentru procurarea bunurilor de care are nevoie și pe care le prefera.

Funcția de intermediar al schimbului

Această funcție se realizează prin intermediul operațiunilor de vânzare-cumpărare. Moneda intermediază circulația mărfurilor, ea însăși reprezentând o marfă intermediară, moneda fiind cedata în contrapartidă bunurilor și serviciilor ce fac obiectul schimbului.

Pentru evidențierea acestei funcții, moneda trebuie să fie prezentă, să existe o anumită cantitate de monedă în circulație. Un bun poate funcționa ca monedă în condițiile în care este: ușor de standardizat, existând posibilitatea de a i se asocia în mod facil o valoare, general acceptat drept mijloc de schimb, divizibil, ușor de transportat, greu deteriorabil.

Funcția de rezervă (mijloc de tezaurizare)

Prin această funcție, moneda permite transferarea puterii de cumpărare în timp și reprezintă o parte a activelor agenților economici. Între două tranzacții, moneda este folosită ca rezervă a puterii de cumpărare, reprezentând un veritabil instrument de tezaurizare, un instrument permanent de rezervă a valorii.

Avantajul principal pe care îl prezintă moneda comparativ cu alte active ce pot conserva valoarea (acțiuni, obligațiuni), este dat de lichiditatea acesteia, respectiv viteza și lejeritatea prin care se convertește în mijloc de plată. Toate bunurile, cu excepția monedei, au o destinație private, ce le conferă o relativă rigiditate. În schimb, monedă, fiind lipsită de acesta destinație particulară, de rigiditate, constituie lichiditatea prin excelență.

Aplicată unui anumit active sau unui portofoliu, lichiditatea caracterizează gradul de certitudine a deținătorului de a obține în orice moment o sumă de monedă cel puțin egală valorii nominale a acestora. Activele, cu atât sunt mai lichide, cu cât sunt mai sigur realizabile în termen redus și fără pierdere.

Pentru a putea fi socotit o modalitate suficientă de conservare a valorii, moneda suscita stabilitate. Este necesar ca moneda să asigure permanenta valorilor măsurate; valoarea reprezentată de o anumită cantitate de monedă trebuie să fie aceeași, indiferent de momentul întrebuințării monedei.

În anumite studii de specialitate se consideră că la aceste funcții clasice pot fi adăugate și altele, având drept scop sublinierea importanței unor procese caracteristice economiilor contemporane: funcția de mijlocire a plăților; funcția de mijlocire a creditului; funcția de mijlocire a economiilor; funcția socială de distribuire și redistribuire a bunurilor și serviciilor.

Funcțiile monedei nu se cer îndeplinite în mod necesar, cumulativ, de către o marfă, pentru a putea fi considerată moneda. Este suficient ca ea să îndeplinească o singură funcție din cele înfățișate, pentru a deveni monedă, dacă este asimilată ca atare.

Secțiunea 1.3. Relația moneda-bani

Pentru a reuși să definim conceptul de monedă în integralitatea sa, este necesar să luăm în seamă și noțiunea de “bani”.

Astfel, banul reprezintă fenomenul valorii în general. Cadrul noțiunii sale este mai larg decât cel al monedei, înglobând ansamblul instrumentelor de schimb ale circulației. Conceptul de “ban” desemnează denumirea generică atât a categoriilor de monedă, cât și a altor semne de valoare.

Pe de altă parte, moneda nu reprezintă un termen generic, ci este un anumit tip de bani ce se concretizează sub forma pieselor metalice cu valoare proprie.

Istoric, conceptul de “monedă” a apărut mai târziu decât cel de “bani”, mai exact atunci când s-a trecut de la sistemul de schimb ponderal al metalelor prețioase la lingouri marcate, cărora li se confirmă greutatea și calitatea aliajului.

Există câteva definiții care reflectă distincția dintre cele două concepte, astfel:

“Banii- denumire generică pentru toate felurile de monedă și semne monetare; Moneda- piesa de metal ce se prezintă sub formă de disc plat și servește ca mijloc de circulație, de plată și eventual- atunci când merită de tezaurizare” Costin Kirițescu (“Monedă, mică enciclopedie” 1982)

“Noțiunea de ban este foarte largă, mai veche decât cea de monedă și cuprinde toate instrumentele de schimb folosite după epoca schimbului direct de bun contra bun până la apariția monedei.”- Ștefan Dumitrescu (“Tratat de moneta”1948)

“Banul are trei creatori: monedă, tezaurul și băncile (nbanul este creat de monedă; banul este o noțiune abstractă, în timp ce moneda este ceva concret)”.- J.K. Galbraith (1908-2006)

“Banii (money) sunt orice poate fi general acceptat pentru plata bunurilor sau serviciilor sau pentru returnarea datoriilor. Moneda (currency) care poate fi bancnotă sau însemn metalic este un tip de bani”- F. Mishkin (“The Economics of Money, Banking and Financial Markets”, 2007)

Capitolul 2. Evoluția și formele monedei

Secțiunea 2.1. Ipotezele principale asupra momentului apariției monedei

Referitor la momentul apariției monedei, de-a lungul timpului au fost emise câteva ipoteze semnificative, printre care amintim: ipoteza economică, ipoteza apariției monedei ca etalon de valoare, ipoteza socială, ipoteza religioasă și ipoteza patrimonială.

Ipoteza economică

În virtutea acestei ipoteze, moneda a apărut ca urmare a nevoii comunităților umane de a folosi un instrument de înlesnire a schimburilor de bunuri. Susținătorii acestei ipoteze considera ca monedă a reprezentat la origine o “a treia marfă” în procesul de schimb. Intercalarea monedei în procesul schimbului s-a realizat prin actele de vânzare-cumpărare.

Ipoteza apariției monedei ca etalon de valoare

Moneda etalon preexista monedei instrument de schimb, ea fiind întrebuințata de comunitățile umane prin intermediul trocului. Etalonul de valoare clasic, reprezentat în special de animalul de turmă, odată cu trecerea timpului a devenit mai puțin eficient, dat fiind că animalul-moneda nu avea toate calitățile suscitate de un instrument de schimb.

Potrivit acestei ipoteze, moneda constituie exclusiv un instrument de evaluare a bunurilor, un etalon de valoare. Se consideră că, prin intermediul monedei ca etalon de valoare, s-a putut determina prețul oricărui bun supus schimbului, fiind inalturat schimbul în natură.

Ipoteza religioasă

Conform acestei ipoteze, moneda a apărut ca instrument specific de plată a serviciilor aduse oamenilor de către protectorii lor divini (sacrificarea animalului de turmă și oferirea lui ca jertfă pentru bunăvoința zeilor ), dar și ca modalitate de remunerație a clerului și a funcționarilor ( aceștia primeau părți din animalul sacrificat în funcție de rangul lor în societate).

În esență, ipoteza religioasă releva că evoluția de la moneda-bun material (animalul de turmă) la moneda-semn s-a realizat pe baza practicilor religioase.

Ipoteza socială

În virtutea acestei ipoteze, cei care dețineau monede se distingeau de ceilalți, se poziționau pe o teapta superioară în ierarhia socială. Moneda reprezenta un mijloc de accesiune socială. În societățile primitive erau folosite malon de valoare, s-a putut determina prețul oricărui bun supus schimbului, fiind inalturat schimbul în natură.

Ipoteza religioasă

Conform acestei ipoteze, moneda a apărut ca instrument specific de plată a serviciilor aduse oamenilor de către protectorii lor divini (sacrificarea animalului de turmă și oferirea lui ca jertfă pentru bunăvoința zeilor ), dar și ca modalitate de remunerație a clerului și a funcționarilor ( aceștia primeau părți din animalul sacrificat în funcție de rangul lor în societate).

În esență, ipoteza religioasă releva că evoluția de la moneda-bun material (animalul de turmă) la moneda-semn s-a realizat pe baza practicilor religioase.

Ipoteza socială

În virtutea acestei ipoteze, cei care dețineau monede se distingeau de ceilalți, se poziționau pe o teapta superioară în ierarhia socială. Moneda reprezenta un mijloc de accesiune socială. În societățile primitive erau folosite monedele-podoaba, constituind semnul distinctiv al rangului social.

Cu toate acestea, progresul înregistrat de economia de schimb a determinat abandonarea funcțiilor sociale și politice ale monedei și substituirea lor cu funcția economică – moneda ca instrument al schimbului de bunuri.

Ipoteza patrimonială

Moneda a constituit atât un instrument de schimb, cât și componenta definitorie a patrimoniului, ea având rol atât de instrument de evaluare, de mijlocire a schimbului, cât și de tezaurizare.

În urma unei selecții continue, metalul reușește să se impună eventual ca instrument monetar exclusiv.

Susținătorul acestei ipoteze, Costin Kirițescu, considera că “matca” monedei a fost ilustrată de averea primitive. Relația dintre avere și monedă a reprezentat factorul general al fenomenului monetar.

Costin Kirițescu înfățișează fenomenul ascensiunii economice a monedei prin parcurgerea următoarelor etape: “a) înlocuirea formelor mnetare proteice cu o singură formă monetară: discul bătut dintr-un metal prețios; b) alegerea, suplimentară sau nu, a unei forme monetare și mai comede: forma simbolică; c) trecerea de la instrumental monetar -apanaj plutocratic- la moneda democratică”, ajungând la concluzia că “Monedă democratică este o cucerire târzie a umanității”.

Secțiunea 2.2. Geneza social-economică a monedei

Principalele operațiuni de schimb s-au realizat în natură, având la baza trocul, produsele schimbându-se în mod direct între ele, fără a exista un alt intermediar. Schimburile respective puteau fi bunuri contra bunuri, bunuri contra servicii, servicii contra bunuri, servicii contra servicii.

Totuși, schimbul prin intermediul trocului era dificil de realizat având în vedere următoarele considerente:

Dificultatea realizării coincidentei dintre nevoile ofertanților și cumpărătorilor;

Dificultățile în stabilirea valorii. Schimbul de tip marfa contra marfă nu îngăduia utilizarea unui mijloc rapid de apreciere a valorii mărfii;

Imposibilitatea divizării în elemente (multe mărfuri nu puteau fi dvizate, astfel că se făcea schimbul pe cantități mari de mărfuri, ce depășeau nevoile de consum ale cumpărătorului).

Ulterior, încep a fi utilizate că instrumente de intermediere anumite mărfuri, cu care se puteau schimba produsele, reușind astfel să elimine sistemul dificil implicat de troc, optimizându-se astfel circulația între comunitățile umane.

Aceasta trecerea la folosirea unei mărfi unice drept echivalent general statuează apariția formei bănești a valorii.

Cu toate acestea, bunul etalon nu reușea să măsoare toate valorile existente.

Pentru realizarea plăților generate de comerțul primitiv, mijlocul folosit a fost de regulă un obiect-moneda. Astfel erau întrebuințate produse că: mărgele de sticlă, perle, vite, corali, bumbac, blănuri și piei de animale, peste, zahăr, tutun, cereale,sare, ceai, esențe de lemn.

Folosirea metalelor de cât mai multe comunități umane, a condus la utilizarea exclusivă a metalului ca echivalent general, având în vedere capacitatea lui de a se păstra timp îndelungat dar și ținând cont de faptul că fusese acceptat de către societățile omenești în baza calităților deținute.

Rolul de echivalent general al unei mărfi presupunea îndeplinirea mai multor condiții: să fie general acceptată, să fie relativ rară, să nu fie consumptibila, să nu se altereze în timp, să fie divizibila, să poată fi tezaurizata.

Schimbul de mărfuri este facilitat de circulația propriu-zisă a monedelor metalice sub forma metalelor prețioase.

Întrebuințarea metalelor prețioase aducea anumite avantaje demne de luat în considerare: inalterabil, divizibil, simplu de transportat, valoare mare în volum redus. Inițial au existat bani sub formă de lingouri, inele, brățări (se consideră că primii banii metalici au fost folosiți în Asia, anii 2000 I.Hr). Inițial, monedă metalică a fost “cântărită” și “socotită”. Ulterior, aceasta a fost “bătută”, autoritatea statală rezervându-și dreptul de a emite semnele monetare. Moneda avea un conținut de metal garantat și posedă capacitatea de a “elibera” diferiți indivizi de eventualele datorii.

Piesele de aur și argint ies din circulație după primul război mondial. În același timp, se produce o dematerializare a monedei, ajungându-se în cazul în care valoarea nominală a monedei nu mai era echivalentă cu conținutul acesteia în aur. De la acest moment, se înregistrează o nouă etapa în geneză monedei și anume apariția și extinderea treptată a circulației monedei de hârtie și a monedei scripturale.

Odată cu apariția băncilor, capăta semnificație în societate semnele monetare de hârtie sau biletele de bancă.

Realizată inițial de către persoane particulare și de către bănci, emisiunea acestor bilete a devenit pe parcurs privilegiul statului, privilegiu acordat băncii centrale.

Biletele de banca au avut o evoluție remarcabilă, dezvoltată pe mai multe etape:

În Antichitate și Evul Mediu, cei care dețineau aur și argint, încasau, în schimb, bilete specific acestora. Cu toate că înlocuiau monedele metalice, aceste bilete de banca nu rerezentau moneda veritabilă.

Asigurarea convertibilității biletelor de bancă. Se manifestă o dublă condiționare a biletelor comparative cu monedele metalice. Pe de o parte, biletele de bancă erau convertibile în aur și nu aveau valoare intrinsecă, iar pe de altă parte, emisiunea acestor bilete se lega într-o anumită măsură de cantitatea de aur pe care băncile o dețineau.

Biletele de bancă neconvertibile. În situația unor cereri majore de preschimbare în metal prețios, statul adopta un curs forțat. Astfel, nu se mai poate solicita preschimbarea în aur.

Convertirea bancnotelor în aur-moneda se va diminua treptat și va înceta ca urmare a crizei economice din anii 1929-1933.

Apariția monedei scripturale (banii de cont) la jumătatea secolului al XIX-lea determina accentuarea procesului de dematerializare a monedei, contribuind astfel la reducerea pieselor metalice în circulația monetară. Monedă scripturală va constitui operă a băncilor, alimentarea conturilor realizându-se pe baza acordării creditelor bancare.

Ultimele decenii au fost definite de folosirea extrem de frecvență a instrumentelor electronice în realizarea operațiunilor de plată. În acest fel, prelucrarea manuală a cecurilor este substituită de prelucrarea automată, pe baza sistemelor magnetice sau optice.

Comparativ cu monedă scripturală, sediul monedei nu mai este reprezentat de un depozit la vedere, ci cartela magnetică însăși constituie proba creanței purtătorului asupra emitentului (banca).

Cu alte cuvinte, geneza social economică a monedei este definită de următoarele ipostaze ale acesteia :

Moneda-marfa

Monedă metalică

Biletele de bancă

Monedă scripturală

Moneda electronică

Secțiunea 2.3 Categorii de monedă existente în circulație

Procesul de evoluție a monedei s-a desfășurat în același timp cu evoluția economiei.

Unele dintre semnele monetare au încetat să mai circule, în timp ce altele au apărut, extinzându-se rapid pe piață.

Categoriile de monedă pot fi definite raportat la mai multe criterii:

Formă de existența a monedei

Emitentul

Valoarea intrinsecă

Obligațiile asumate de emitent

Capacitatea liberatorie a monedei

În funcție de formă de existența a monedei:

Moneda materială:

– monedă metalică sau monedă divizionara- nu trebuie confundată cu monedele metalice care aveau înscrisă o valoare facial relative diferită comparative cu valoarea metalului prețios conținut. Moneda divizionară ce circulă în prezent prezintă o valoare facială cu mult superioară valorii conținutului în metal;

– moneda de hârtie sau monedă fiduciara- formele actuale ale monedei fiduciare sunt constituite de cecuri și viramente;

Moneda de cont (scripturală): reprezentată de depozite ce se constituie la bănci și instituții financiare. În baza depozitelor create de agenții economici și populație la bănci și înregistrate în conturile lor, băncile au posibilitatea de a dispune efectuarea de plăți către alți titulari de depozite. Acești bani nu au existență materială propriu-zisă, ci se afla doar scriptic în conturile bancare. Moneda de cont se folosește în sfera circulației fără numerar. O formă de existența a monedei scripturale o reprezintă și monedă electronică.

În funcție de emitentul monedei:

Moneda creată de agenții economici: a ființat în cadrul sistemelor monetare ce aveau la baza etalonul aur-moneda, când agenții economici se prezentau la monetărie primind în schimbul lingourilor de aur echivalentul lor în aur-moneda;

Moneda creată de tezaur: vizează îndeosebi moneda divizionară;

Moneda creată de bănci: biletele de bancă (ce sunt emise de banca centrală) și monedă de cont sau scripturală ( create de băncile comerciale); subliniază rolul fundamental al băncilor în creația monetară;

În funcție de valoarea intrinsecă:

Monedă cu valoare integrala- conține o cantitate de metal prețios egală cu cantitatea de metal prețios atribuită prin valoarea nominală;

Moneda-semn- reprezintă în fapt valori fiduciare exprimate în unități monetare, acceptate și întrebuințate pe baza încrederii reciproce, cărora li se atribuie o anumită putere de cumpărare.

În funcție de obligațiile asumate de emitent:

Moneda convertibilă

– convertibilitate interna- bancnote ce puteau fi preschimbate în metal prețios;

– convertibilitate externa- monede ce se pot preschimba în alte valute. În prezent această formă de convertibilitate este singura uzitata.

Moneda neconvertibila- monedă cu putere circulatorie doar în cadrul granițelor naționale.

În funcție de capacitatea liberatorie (stabilită juridic) a monedei

Monedă legală: aceasta are capacitate liberatorie sau circulatorie fără a fi impusă o anumită limita, ce este recunoscută prin lege. Această capacitate se atribuie monedei naționale;

Moneda fracționara: are capacitate liberatorie limitată, ce se atribuia monedei de argint (în perioada în care circulă în paralel cu monedă de aur în cadrul monometalismului aur) și monedei divizionare (din prezent);

Moneda facultativă: este reprezentată de obicei de o monedă străină.

Practic, în economia contemporană, moneda circula sub următoarele forme:

Moneda fiduciara- cecuri și viramente;

Moneda divizionara- piesele metalice;

Moneda de credit sau bancnota- banii de credit constituie mijlocitori ai schimbului;

Moneda scripturală;

Moneda universala- îndeplinește funcția de intermediar al schimbului de mărfuri și de stingere a obligațiilor. Această funcție este îndeplinită de aur;

Moneda conventionala- constituie o unitate de cont, cu caracter internațional ce nu are existență materială de sine stătătoare, fiind folosită de grupări de state în vederea exprimării valorice a tranzacțiilor dintre ele.

Bancnotele și monedele aflate în circulație alcătuiesc numerarul.

Monede internationale- DST și ECU

Drepturile Speciale de Tragere (DST)

Reprezintă prima unitate monetară de cont internațională, adoptată de FMI în anul 1967. Constituie atât etalon, cât și instrument de rezervă, fiind o monedă de cont fără acoperire reală, emisă de FMI (Fondul Monetar Internațional) în transe periodice, ce se aloca în conturile statelor membre în aceeași proporție cu cota de participare la fond.

DST este o monedă de cont ce nu se poate converti în aur și căreia îi sunt definitorii funcțiile de mijoc de plată și de circulație internațională, ce se manifestă doar parțial și indirect însă, având în vedere că sumele constituite în DST nu pot fi deținute și întrebuințate decât de către posesorii oficiali, respectiv FMI, autritatile naționale ale statelor membre (prin intermediul băncilor cenrale ale acestora), B.I.R.D, B.R.I ȘI Banca Centrală a Elveției.

Valoarea DST se definește pe baza unui “coș valutar” ce se compune din monedele țărilor ce dețin o poziție determinantă în exporturile mondiale. DST se aseamănă mai mult cu monedă scripturală și foarte puțin cu aurul.

DST se distribuie sub formă de credit, constituind un instrument de lichidități internaționale, fiind “speciale” prin aceea că statele care participă la sistem depun cota lor în totalitate în moneda națională, și nu în aur.

2. European Currency Unit (ECU)

Constituie unitatea monetară de cont a Sistemului Monetar European, adoptată în 1979 drept unitate de fond a țărilor Uniunii Europene. Principala sa funcție este aceea de mijloc de referință pentru valutele statelor membre ale Uniunii Europene, în scopul garantării stabilității lor.

Valoarea ECU se determina în baza unui coș valutar alcătuit din valutele țărilor membre ale UE, emisiunile ECU bazându-se pe rezervă comună a statelor membre, constituită din depunerea rezerveor naționale de aur și rezervele naționale de dolari.

ECU reprezenta atât un instrument de rezervă, cât și modalitatea de plată folosită prin intermediul instituțiilor oficiale naționale (băncile centrale) și comunitare (Banca Europeană de Investiții).

După dolar și marca, ECU a devenit a treia monedă folosită la emisiunea de obligațiuni pe piața monetară.

ECU și-a încetat existența odată cu lansarea monedei euro.

Practic, atât DST cât și ECU au intrat în practică valutară în vederea sporirii lichidităților și elaborării unor instrumente de evidentă și decontare având caracter de stabilitate, independente de evoluția unei economii naționale.

Secțiunea 3.4. Sistemele monetare

Ansamblul categoriilor de monedă, principiilor și dispozițiilor juridice și economice ce reglementează circulația monetară la nivelul unui stat desemnează sistemul monetar.

Potrivit academicianului Costin Kirițescu, sistemul monetar național poate fi definit ca o formă de organizare monetară instituita de stat prin acte normative, în cadrul căreia se prevede o circulație de monezi cu valoare proprie deplină.

Sistemele monetare pot fi definite și ca forme de organizare a baterii și circulației monedei într-un stat sau altul, organizare adusă la îndeplinire prin norme impuse de stat, dar și prin norme ce derivă din cutume.

Necesitatea unui sistem monetar într-o țară a fost impusă de garantarea stabilității semnelor monetare.

Sistemul monetar prezintă în structura lui mai multe componente definitorii:

unitatea monetară

etalonul monetar

modalitatea de batere și circulație a monedelor

modul de emisiune și punere în circulație a monedelor

Unitatea monetară presupune evidențierea a trei elemente distinctive:

valoarea paritară

paritatea monetară

cursul de schimb

Valoarea paritară constituie cantitatea de metal prețios, stabilită prin lege, întrebuințată în scopul determinării parității. După anul 1974, majoritatea țărilor nu mai folosesc valoarea paritară având în vedere rigiditatea acesteia față de modificările valorii reale ale monedelor, ale puterii acestora de cumpărare.

Paritatea monetară se determina ca fiind raportul valoric între două unități monetare, ținând cont de valorile lor paritare. De-a lungul timpului, s-au remarcat mai multe forme de paritate: paritatea aur/metalică, paritatea valutară (valorile paritare ale monedelor se exprimă într-o valută), paritatea DST (monedele își stabilesc valorile paritare în DST).

Cursul de schimb constituie în fapt, prețul unei monede într-o altă monedă.

Etalonul monetar se găsește într-o strânsă conexiune cu unitatea monetară având în vedere că acesta exprimă o valoare ori o materie adoptată convențional ca temei al sistemului monetar și prin intermediul său se definește unitatea monetară.

Baterea și circulația monedei- se prevedea de către sistemele monetare naționale clasice baterea liberă a monedelor din aur și argint. Cei care dețineau metal prețios sub formă de lingouri erau îndreptățiți să solicite la monetăria statului preschimbarea cantității respective în monede-aur, fiind necesară plata unui comision pentru acest serviciu prestat.

Baterea liberă a monedelor constituia un element primordial al mecanismului intern de autoreglare a masei monetare aflată în circulație. Cu toate acestea, baterea monedelor cu valoare deplină a fost abandonată după ce s-a renunțat la etaloanele bănești bazate pe aur.

Monedele realizate din metale neprețioase-zinc, bronz, cupru, aluminiu- nu beneficiau de aceeași prioritate ca monedele din metal prețios, baterea lor era strict controlată și constituia monopol al statului, valoarea acestora fiind determinată de valoarea aurului pe care îl reprezentau în circulație.

Prin limitarea baterii acestor monede se avea în vedere evitarea riscului dat de scoaterea din circulație a monedelor confecționate din metal prețios.

Modul de emisiune și punere în circulatie- raportul din ce în ce mai neproportional dintre cantitatea de metal prețios aflat în rezervă băncilor și necesarul de monedă cerut de extinderea relațiilor comerciale și mărirea volumului tranzacțiilor și-a găsit rezolvarea odată cu apariția monedei fiduciare, a bancnotelor convertibile în metal prețios.

Potrivit lui Karl Marx, convertibilitatea bancnotelor în metal prețios constituia un mecanism de autoreglare a cantității masei monetare aflată în circulație deoarece emisiunea acestora excesivă se combătea prin intermediul solicitării preschimbării acestora în aur, diminuându-se astfel volumul bancnotelor puse în circulație.

În final, se va renunța la convertibilitatea bancnotelor în metal prețios, aurul ca etalon monetar fiind abandonat definitiv după criza economică din perioada 1929-1933.

Emisiunea și circulația banilor de hârtie reprezintă un element al sistemelor monetare din prezent. Moneda de hârtie se emite și este pusă în circulație de către stat, care nu prezintă interes față de modul și condițiile de rambursare.

Primul Război Mondial a reprezentat momentul inițial al apariției procesului emisiunii banilor de hârtie contemporani. Se consideră că atât timp cât banii reușesc să fie un intermediar de succes pentru schimb, nu este important dacă aceștia prezintă sau nu valoare integrală (pe care o aveau monedele din metal prețios).

Sistemele monetare se pot recunoaște în baza mai multor criterii de clasificare.

Raportat la natura etalonului monetar, se identifica:

Sisteme monetare bazate pe etalonul metalul monetar (aur, argint);

Sisteme monetare întemeiate pe etalonul aur-devize;

Sisteme monetare ce au avut ca etalon puterea de cumpărare.

Sistemul monetar bimetalist (bazat pe etalonul metalul monetar), reprezintă sistemul în interiorul căruia rolul de etalon monetar revine aurului și argintului, metale în cazul cărora baterea monedelor este liberă pentru ambele iar circulația lor este liberă și paralelă.

Se consideră că bimetalismul exista în trei versiuni:

bimetalismul integral

bimetalismul paralel

bimetalismul parțial

Bimetalismul integral presupune un raport fix legal între cele două monede, acestea dispunând de putere liberatorie egală. În situația în care acest raport se schimbă, moneda din metalul prețios nu va mai circulă.

Bimetalismul paralel este definit de puterea liberatorie incalculabilă (pentru orice debitor există posibilitatea să își plătească creanțele prin intermediul pieselor de aur și argint).

Bimetalismul parțial se caracterizează prin faptul că doar aurul era metalul din care se bătea moneda etalon în mod nelimitat, argintul fiind întrebuințat îndeosebi în scopul baterii monedei divizionare.

Sistemul monetar monometalist

Monometalismul a marcat abandonarea argintului sub forma monedei. Acest sistem a fost adoptat de statul francez în anul 1876. Și în cadrul monometalismului regăsim trei versiuni:

monometalismul aur-monedă

monometalismul aur-lingouri

monometalismul aur-devize

Sistemele monetare fundamentate pe etalonul aur-moneda (Gold Specie Standard) aduce avantajul unei relative stabilități ale acestui etalon, definită de două norme directoare, respectiv baterea liberă a monedelor din aur și tezaurizarea acestora fără restricții și circulația liberă a aurului la nivel internațional. De asemenea, convertibilitatea bancnotelor se realiza în mod nerestricționat și nelimitat, valoarea lor nominală fiind echivalentă cu valoarea individuală a monedelor de aur.

În anul 1819, Anglia achiesează la acest sistem. Etalonul aur a fost adoptat și în România în anul 1867, în cadrul sistemului bimetalism aur-argint, urmând ca în anul 1890 să fie întrebuințat că unică bază, argintul fiind abandonat.

Creșterea volumului cererilor de monedă implicată de ascensiunea economică ce nu a putut fi asociată cu o producție concordantă de aur a dus în final la declinul acestui sistem.

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri (Gold Bullion Standard) presupunea că banii de hârtie se converteau în lingouri însă era necesar să fie implicate sume mari de bani, ținând cont de un plafon standard impus de autoritățile în domeniul monetar. În continuare, unitatea monetară se determina pe baza unei anumite cantități de aur.

Se consideră că etalonul aur-lingouri a constituit prima modalitate de limitare a convertibilității în aur.

Monometalismul aur-devize (Gold Exchange Standard) a apărut în urma Conferinței de la Bretton Woods din anul 1944, fiind adoptat de un număr ridicat de state. Este văzut ca o abatere de la automatismele etalonului aur ținând cont de faptul că au fost introduse în rezerva monetară, alături de aur, titlurile de credit și valuta.În această situație, nu mai există o conexiune directă între bancnotele care circulă într-un stat și stocul de metal prețios avut de bancă de emisiune din statul respectiv.

Principalul beneficiu adus de desfacerea acestei legături dintre bancnotele puse în circulație și aurul existent la banca de emisiune îl reprezintă eventualitatea adaptării într-un mod mai flexibil a masei monetare aflată în circulație la exigențele economiei.

Potrivit lui Costin Kirițescu, “Etalonul aur-devize a constituit o soluție pentru lărgirea circulației bănești fără lărgirea corespunzătoare a bazei aur a emisiunii.”

Pe lângă acest beneficiu, mai putem menționa și facilitatea gestionarii rezervelor de valute și devize, precum și dobândirea anumitor venituri, dat fiind că devizele produc venituri sub forma dobânzilor, comparativ cu faptul că deținerea aurului nu este eficace.

Cu toate acestea, etalonul-devize implica riscul dezechilibrului monetar precum și lipsa de stabilitate a banilor. De asemenea, acest sistem prezenta și un risc politic, întrucât etalonul aur-devize determina o oarecare dependență a sistemelor bănești ale statelor mai puțin dezvoltate de sistemele bănești ale statelor mai dezvoltate, ale căror devize eraufolosite ca rezervă de plăți internaționale.

Anul 1978 a marcat declinul etalonului aur-devize concomitent cu adoptarea celui de-al doilea amendament al statutului FMI, statele trecând la sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare/etalonul-devize.

Sistemul monetar fundamentat pe puterea de cumpărare/ etalonul devize înlătură definitiv aurul de la baza sistemelor monetare. Monedele din aur nu au mai fost puse în circulație în nicio țară, aurul nemaindeplinind nicio funcție monetară.

Metalul monetar a fost substituit de puterea de cumpărare a monedei, dată de bunurile și serviciile produse în economia unui stat.

În prezent, valoarea etalon cuprinsă în puterea de cumpărare a monedei este oferită de dimensiunile cantitative și calitative ale valorilor de întrebuințare care corespunde acestei puteri de cumpărare a monedelor.

La nivelul unui stat putem vorbi și de sistemele monetare ametalice, definite de biletele de bancă neconvertibile și monedă scripturală, biletele de bancă intervenind în urma crizei economice din anul 1929, iar alături de acestea, moneda scripturală constituită de depozitele bancare ale agenților economici.

Capitolul 3. Moneda națională și sistemul monetar în România

Secțiunea 3.1. Evoluția circulației monetare anterior apariției monedei naționale

Se consideră că pe teritoriul țării noastre cele dintâi monede emise au fost cele ale Histriei în secolul al V-lea î.Hr., urmate de emisiunile monetare ale orașului Callatis în secolul al IV-lea î.Hr, iar în secolul al III-lea î.Hr. ale orașului Tomis.

Asigurarea supravegherii baterii și punerii în circulație a monedelor se făcea de un magistrat al orașului cu atribuții specifice în acest sens.

Pe teritoriul Daciei circulau și monedele macedonene și grecești, însă nu în integralitatea lor, ci combinate de geto-daci după o perspectivă proprie. Aceștia utilizau aproape în mod exclusiv argint extras din minele Daciei. Deși argintul încorporat era de o calitate veritabilă, monedele aveau greutate relativ scăzută comparativ cu monedele originale greco-macedonene.

În Dacia, o situație specială o prezentau monedele de aur cu legenda koson, care au ridicat numeroase controverse. Acestea au fost găsite în Transilvania. Pe avers era înfățișat un consul roman între doi lictori, iar pe revers un vulture având aripile deschise și care ținea în gheare o cunună.

Kosonul dac este unica monedă confecționată din aur în toată istoria geto-dacică.

Koson-ului i-a fost conferită natura comemorativă, fiind emisă de Comosicus, urmaș al lui Burebista, această moneda-medalie prezentând pe avers “vulturul Carpaților ocrotitor”, simbol al unității neamului dac realizată de Burebista.

După momentul cuceririi romane, în Dacia romană circulau dinarii republicani, sesterții, aureii și dinarii imperiali. Emisiunile monetare aveau la bază aurul, argintul și bronzul.

În epoca lui Dioclețiian și lui Constantin cel Mare, circulau pe teritoriul Daciei romane monedele romane bizantine (sec. IV-VI). În paralel cu acestea mai circulau și monedele divizionare confecționate din bronz ale Hoardei de Aur și dirhemii de argint.

Începând cu secolul al XIII-lea, monedele bizantine sunt scoase din circulație, locul acestora fiind preluat de monedele venețiene și sârbești. După cucerirea Transilvaniei de către regatul feudal ungar, se dezvoltă circulația monetară ungurească la nivelul acestei regiuni.

Evul mediu timpuriu marchează un important proces de stratificare economică, socială și politică, proces care determină apariția statelor românești medievale și odată cu acestea este reclamataă și baterea primelor monede proprii.

În secolele XII-XIII, extinderea proprietății feudale este mai rapidă în Transilvania și Tara Românească și relativ lentă în Moldova, având în vedere invazia tătarilor din anul 1241.

În Țara Românească, primele monede (ducați, dinari și bani) au fost bătute de domnitorul Vladislav Vlaicu, în anul 1365. În principiu, monedele au fost confecționate după tiparul folosit de monetăriile regale din Ungaria.

În Moldova, primele monede de argint au fost batute în anul 1377 de domnitorul Petru I Mușat, monede reprezentate de groși și jumătăți de groși, făcute după modelul utilizat în orașul Liov, oraș ce în 1386 este absorbit în regatul polon.

Pe lângă aceste monede proprii, pe teritoriul statelor românești mai circulau și alte monede externe, ajunse în țară prin diverse mijloce (comerțu, prade de război, împrumuturi externe etc.)

Dintre aceste monede subliniem: perperul (origine bizantină), denarii banales (moneda regilor unguri), grosul polonez, zlotul de aur genovez, ducatul și florinul venețian, florinul unguresc etc.

Începând cu secolul al XVI-lea, Poarta Otomană impune în Țara Românească întrebuințarea monedei turcești-asprul-, iar în Moldova, Alexandru Lapușneanu instituie o nouă monedă, dinarul de argint, având ca model sistemul monetar unguresc.

Acest lucru a determinat pătrunderea cât mai multor monede pe teritoriul statelor românești.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea circulau în Țările Române peste 60 de tipuri de monede. Un loc deosebit printre aceste monede îl primește talerul de argint (lowenthaler) de proveniență olandeză, confecționată în anul 1575 de către statele Olandei.

Aceasta monedă va circula în principate purtând denumirea de “leu”, “taler leu” sau “taler leonian”, până spre sfârșitul secolului al XVII-lea. Numele de leu apăruse datorită faptului că moneda prezenta pe revers un leu ridicat în două labe, lucru ce determina și posibilitatea de recunoaștere rapidă a monedei.

Pe parcursul anilor, talerul-leu olandez va ieși din circulație, transformându-se în “strămoșul” unității monetare românești, fiind substituit cu monede mai slabe, leul devenind în aceste condiții un ban fictiv, de calcul.

Dispariția talerului-leu olandez este urmată de apariția subunității leului vechi, fictiv ce poartă denumirea de “pară”. Leul vechi este divizat în 40 de parale.

Dacă facem o analiză din punct de vedere cronologic, monedele străine dominante au fost rubla sau marca (secolul al XIV-lea), zlotul tătăresc (secolele XV-XVI) în Moldova, asprul (secolele XV-XVI) și talerul-leu (secolele XVII-XVIII) în Tara Românească.

Prima jumătate a secolului al XIX-lea este definită de un lanț de evenimente însemnate ce dezvoltă relațiile de producție capitaliste pe teritoriul Țărilor Române: eliminarea monopolului turcesc asupra comerțului (Tratatul de la Adrianopol, 1829), înlăturarea iobăgiei (reforma agrară, 1864) precum și alte reforme introduse de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Pentru a dezvolta o economie monetară deplină, au fost adoptate mai multe măsuri, dintre care subliniem:

întrebuințarea oficială a “banilor de calcul”, ce nu aveau existență materială, a leului ca monedă de calcul și de exprimare a valorii diverselor monede aflate în circulație

Leul divizat în 40 de parale era folosit chiar de vistieria țării, cu toate că veniturile și cheltuielile se primeau și se executau în monede străine existente în circulație și admise la plată.

Un neajuns era acela că monedele străine aveau două cursuri în lei- unul “oficial” și unul “comercial”, fixat de mecanismul pieței, care de multe ori era diferit față de primul.

Cursul “comercial” în lei al unor monede nu era în toate zonele același, ceea ce determina ca tranzacțiile în “lei bătuți” să dăuneze uneia dintre părți. În aceste condiții, au apărut speculațiile monetare, ceea ce impunea în mod indispensabil o reconsiderare a sistemului folosirii leului fictiv.

utilizarea oficială ca monedă-etalon a unor monede străine ce se aflau în circulație

Regulamentul organic a introdus un sistem monetar ce prevedea ca unitate monetară de aur galbenul (ducatul) olandez iar ca unitate de argint sorcovățul, fără a desființa sistemul leului fictiv. De asemenea era prevăzută crearea unei uniuni monetare între cele două principate, având același curs și preț pe ambele teritorii.

Prin Regulament se mai urmărea ca sorcovățul (moneda rusească) să fie legalizată pe teritoriul principatelor și prin acesta să fie reglementat cursul monedelor, lucru ce nu s-a reușit.

Faptul că o monedă străină era înzestrată cu patru cursuri, unul oficial, în lei, unul oficial în galbeni sau sorcoveți, unul de piață și unul în diferite produse a determinat atât împotrivirea cetățenilor, obișnuiți să își facă socotelile în “lei”, cât și împotrivirea puterilor înalte din stat, ce erau nemulțumite față de cursurile monedelor lor.

cântărirea în mod oficial a tuturor banilor ce se aflau în circulație în scopul retragerii celor falși sau degradați, urmând ca aceștia să fie tăiați și înapoiați posesorilor

Anumite evenimente politice și cantitatea ridicată de monedă depreciată nu au îngăduit ca această măsură să fie concretizată și să ofere efectele avute în vedere inițial. Unica alternativă o constituia introducerea unui etalon real, materializată mai târziu în procesul de “monetizare” a leului. Unirea celor două principate sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost evenimentul politic ce a permis concretizarea acestei dorințe manifestate la nivel național.

eforturile domnitorului Alexandru Ioan Cuza de proclamare a unei monede naționale (romanatul)

Încă din 1860, Cuza își prezintă intenția de a redacta un proiect de lege monetară, lege care stabilește baterea unei monede naționale ce poartă denumirea de romanat, având ca sursa de inspirație sistemul monetar existent în Franța.

Întrucât lui Cuza nu i se recunoștea de către Poartă și de către alte state (de ex. Austria) dreptul de a bate monedă, legea monetară nu a putut intra în vigoare, cu toate că fusese aprobată de Parlament.

Însă, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, noul domn înscăunat al României, promulgă la data de 22 aprilie/4 mai 1867 prima lege monetară a României.

Secțiunea 3.2. Legea monetară nr. 14/1867

“Legea pentru înființarea unui nou sistem monetar și pentru fabricarea monedelor naționale” a intrat în vigoare la 1/13 ianuarie 1868 și a constituit temelia unui sistem de reglementări legislative și instituționale menit să guverneze, să coordoneze și să supravegheze relațiile monetare dintre Țările Române și statele cu care acestea se aflau în relații comerciale.

Legea 14/1867 a eliminat practicile feudale din circulația bănească, neutralizând în acest fel haosul monetar ce se manifesta în economia națională.

Dintre prevederile legii monetare, subliniem următoarele:

unitatea monetară primea denumirea de “leu”, acesta devenind astfel o monedă reală, având ca valoare 2 lei vechi și 28 de parale;

leul se diviza în 100 de părți denumite “bani”;

metalul monetar întrebuințat la baterea monedelor este aurul (în cazul pieselor de 5, 10, 20 de lei), argintul ( în cazul pieselor de 0,50, 1 și 2 lei) și aramă (pentru piesele de 1, 2, 5 și 10 bani);

monedele din aur și argint se încasează la toate caseriile publice;

legea stipulează că mai întâi se confecționează monede de aramă, întrucât necesarul acestra este mai mare, urmând ca monedele de aur și argint să fie fabricate atunci când acest lucru este permis de posibilitățile financiare;

raportat la dimensiune, greutate, titlu și toleranța, monedele trebuie să fie identice cu cele franceze;

banii de aramă dobândesc putere liberatorie limitată până la suma de 5 lei;

legea prevede modalități concrete de batere, circulație și retragere a monedelor din metal, neexistând prevederi vis a vis de bancnote.

Sistemul monetar introdus prin legea 14/1867 era unul exclusiv metalist.

În perioada 1867-1935, monedele metalice românești se bat în afara teritoriului românesc, respectiv la Bruxelles, Hamburg, Londra, Paris, după care se vor emite numai la București.

Secțiunea 3.3. Evoluția unității monetare a leului

Constituirea Băncii Naționale a României în anul 1880, însărcinată cu emisiunea bancnotelor a adus un aport esențial la satisfacerea necesarului accelerat de bani de circulație.

Principalele prevederi regăsite în legea prin care s-a înființat Banca Națională a României:

BNR primește monopolul emiterii biletelor de bancă în limite stabilite de stat;

banca avea capital social mixt;

nivelul maxim al dobânzilor încasate pentru creditele acordate era stabilit în limita a 7%, o eventual diferență urmând a fi constituită ca venit pntru bugetul statului;

banca devine casier al statului, efectuând în acest sens diverse operațiuni pro bono;

banca are ca atribuții: scontarea sau cumpărarea efectelor de comerț având ca temei operațiuni comerciale, scontarea bonurilor de tezaur, poate face comerț cu aur și argint, poate primi în depozit metale, monede de aur și argint ori sume de bani în cont curent etc;

BNR reușește să contribuie la stabilizarea sistemului bancar românesc, având în vedere că pe parcursul anilor apar noi bănci și instituții financiare ce vor susține în viitor procesul de creditare a comerțului, industriei și agriculturii.

Valoarea primelor bancnote emise de BNR era de 20 de bani.

Începând cu anul 1890, leul putea fi convertit în aur sau altă monedă. Tot în acest an, intra în circulație și piese confecționate din nichel de 50 de bani, 1 leu și 2 lei.

În anul 1936 apar în circulație biletele de bancă de 1000 lei iar în anul 1940 cele de 100 de lei.

Legea monetară din anul 1947 schimbă conținutul în aur al leului (0,00594 gr. aur fin), semnele bănești existente până la acea dată fiind scoase din circulație. Intră în circulație biletele de bancă de 100 și 1000 lei, iar din 1949 cele de 500 lei, urmând ca în anul 1950 să apară și bancnote de 1000 lei.

În anul 1954, leul suferă din nou schimbări în conținut, repsectiv are o cantitate de aur fin de 0,148112 gr, conținut care se păstrează și în prezent. Din anul 1966, intră în circulație bancnotele de 50 lei, apoi de 50 de bani și 1, 3 și 5 lei.

Odată cu anul 1991, se pun în circulație bancnote având valoare majorată: 500, 1 000,

5 000, 10 000, 50 000, 100 000 și 500 000 lei.

În condițiile unei rate a inflației crescute, în anul 2005, leul a trecut printr-o denominare, astfel că 10.000 lei vechi, simbolizați din punct de vedere bancar sub denumirea ROL (Romanian Leu) s-au transformat în 1 leu nou, simbolizați sub denumirea RON (Romanian New Leu).

Începând cu anul 2007, pe piața circulădoar lei noi.

Alte momente definitorii ale evoluției sistemului monetar românesc

trecerea la monometalismul-aur- piesele de argint și bronz devin monede divizionare, semne ale aurului, cu capacitate de plată restrânsă la 50 lei pentru cele de argint și 5 lei pentru cele de bronz;

etapa Primului Război Mondial- leul românesc devine ban de hârtie; pierderea valorilor trimise la Moscova spre păstrare, evaluate la peste 9.416 miliarde lei aur;

etapa celui de-al Doilea Război Mondial- scădere accentuată a puterii de cumpărare a leului, în condițiile unei inflații ridicate;

etapa sistemului monetar național după anul 1989- ținând cont că în perioada 1947-1989, moneda a fost supusă intereselor statului, după anul 1989 s-a încercat o restructurare a sistemului monetar național, restructurare ce a avut ca obiective: stabilizarea macroeconomică, diminuarea inflației, sporirea rezervelor valutare, liberalizarea cursului de schimb etc.

Capitolul 4. Masa monetară. Cererea și oferta de monedă

Secțiunea 4.1. Masa monetară: definiție și structură

Masa monetară constituie totalitatea modalităților de plată prezente în economie la un anumit moment dat.

Privită ca stoc, masa monetară reprezintă ansamblul intrumentelor bănești pe care le dețin agenții economici nonfinanciari în scopul cumpărării de bunuri materiale și servicii, plății creanțelor, organizării economiilor pentru investiții viitoare și alte plasamente.

Într-o anumită perioadă de timp, aceeași unitate monetară are capacitatea de a intermedia treptat mai multe tranzacții pe piață, cu alte cuvinte, realizează mai multe rotații.

Viteza de rotație a monedei este dată de numărul mediu de rotații realizat de o unitate monetară într-o anumită perioadă de timp.

Privită ca flux, masa monetară reprezintă masa medie de bani ce ființează într-un anumit interval de timp.

Masa monetară înglobează:

disponibilități monetare

disponibilități cvasimonetare

Disponibilitățile monetare (biletele de circulație, moneda divizionară aflată în circulație, depozitele la vedere) privesc masa monetară ce se materializează în creanțele la vedere asupra băncilor și Trezoreriei. Moneda este văzută ca o modalitate de plată promptă. Aceste disponibilități sunt intrumente monetare cu lichiditate perfectă.

Disponibilitățile cvasimonetare (acțiuni, efecte de comerț negociabile, economii pe librete bancare) vizează instrumente financiare lichide ce nu se întrebuințează propriu-zis pentru plăți, însă pot fi ușor convertite în intrumente de plată. Disponibilitățile cvasimonetare nu au lichiditate perfectă și nici acceptabilitate generală.

Cele două constituente ale masei monetare se departajează în funcție de intensitatea lichidității monetare.

Vorbim de lichiditate monetară atunci când un instrument bănesc deține capacitatea de a putea fi utilizat în orice moment pentru plata unei datorii ori pentru a intermedia în mod direct o tranzacție comercială.

Structura masei monetare poate fi analizată din punct de vedere statistic pe baza unor indicatori ce poartă denumirea de agregate monetare.

Agregatul monetar poate fi definit ca o parte componentă a masei monetare și cvasimonetare, parte autonomizată prin:

funcțiile ei specifice

agenții specializați ce elaborează instrumentele de schimb și de plată

instituțiile financiar-bancare ce le gestionează

fluxurile economice reale pe care le intermediază

Agregatele monetare prezintă însușirea de a se include unele în celelalte și au simboluri diferite: M0, M1, M2, M3, M4, L, unde:

M1 înglobează biletele de bancă, moneda divizionară și depozitele la vedere

M2=M1+ conturile de economii și conturile pe librete la bancă

M3= M2+depozitele la termen, bonurile de casă și certificatele de depozit;

L=M3+ bonurile de tezaur și titlurile comerciale emise de întreprinderi

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, structura masei monetare în România este următoarea:

M1 (masa monetară în sens restrâns), constituie totalitatea mijloacelor de plată ce permit posesorului cumpărarea rapidă de bunuri și servicii și realizarea de plăți directe și cuprinde:

numerarul în circulație (bancnote și monede)- reprezintă componenta cea mai lichidă a masei monetare;

depozite overnight- pot fi convertibile în numerar sau întrebuințate în scopul plăților prin transfer bancar.

M2 (masa monetară intermediară), care include:

masa monetară în sens restrâns

depozite cu durata inițială de până la doi ani inclusiv

depozite rambursabile după notificare la maxim trei luni inclusiv

M3 (masa monetară în sens larg) înglobează:

masa monetară intermediară

instrumente financiare tranzacționabile emise de sectorul instituțiilor monetar-financiare

instrumente ale pieței monetare

Este folosit și un alt indicator monetar, respectiv baza monetară (M0), care cuprinde numerarul din casieriile băncilor, numerarul în exteriorul sistemului bancar, disponibilitățile instituțiilor de credit la BNR.

Baza monetară se determină prin adunarea următoarelor elemente: numerarul aflat în posesia populației și agenților economici, numerarul pe care îl au băncile și depozitele băncilor comerciale. Prin intermediul bazei monetare se poate afla valoarea multiplicatorului monetar, care exprimă variația masei monetare la o sporire cu o unitate monetară a bazei monetare.

Multiplicatorul monetar este un indicator al masei monetare care redă expresia valorică a relației dintre moneda creată de banca centrală și oferta de monedă a băncilor.

Un alt indicator ce furnizează informații importante legate de masă monetară este viteza de circulație a monedei care exprimă numărul mediu de tranzacții economice generatoare ale venitului național, ale aceleiași mase monetare și într-o anumită perioadă de timp.

Practic, se are în vedere numărul mediu de folosiri ale masei monetare în tranzacțiile ce au loc pe parcursul unei perioade de timp determinate. Viteza de circulație se calculează în baza unui raport între produsul intern brut (PIB) și masa monetară.

Secțiunea 4.2. Cererea și oferta de monedă

Cererea și oferta de monedă constituie elementele echilibrului monetar. Acesta se exprimă prin egalitatea dintre cererea și oferta de monedă.

Cererea de monedă constituie cantitatea de monedă dorită de o parte a populației și de agenți economici care întreprind activități economice în scopul de a-și satisface interesele și care se regăsesc la un anumit moment dat în conjuctura de a apela la contractarea de credite (împrumuturi). Populația solicita monedă în scopul de a achita o datorie, de a o folosi ca instrument de schimb ori transfer al averii.

Purtătorii cererii de monedă sunt următorii:

populația, întreprinzătoare a diferite activități

trezoreria, care urmărește să își finanțeze deficitul bugetar

băncile și instituțiile financiare care au nevoie de credite

întreprinderi ce își finanțează activitățile economice

În concepția clasică, moneda este solicitată nu pentru ea însăși, ci pentru că îngăduie achiziționarea altor bunuri.

În concepția keynesistă, se consideră ca moneda este cerută și pentru ea însăși din varii motive de precauție și speculație. În esență, Keynes subliniază trei motive pentru care moneda este dorita, și anume: motivul tranzacțiilor, motivul precauțiilor, motivul speculaților.

Motivul tranzacțiilor vizează dezideratul persoanelor de a avea monedă pentru a se confrunta cu plățile între două încasări de venituri. Cererea de monedă pentru tranzacții este dependentă de mărimea venitului.

Motivul precauțiilor exprimă cererea de monedă înaintată de diverși indivizi în scopul de a se proteja împotriva imprevizibilului dar și de a observa oportunități de cumpărare de bunuri ori hârtii de valoare la un preț convenabil.

Motivul speculațiilor relevă dorința persoanelor de a avea câștiguri în urma operațiunilor speculative.

Practic, Keynes admite cererea de monedă pentru tranzacții regăsită în concepția clasică, însă adaugă la aceasta cererea de monedă pentru speculații. În analiza keynesistă, cererea de monedă este dependentă de rata dobânzii și prezintă instabilitate.

În virtutea monetarismului (curent de gândire neoliberal care considera că stabilitatea monedei poate fi asigurată prin intermediul unui control oficial al masei monetare ce se găsește în circulație și prin creșterea acesteia în fiecare an cu un anumit procent), cererea de monedă este dependentă în principal de trei elemente:

mărimea patrimoniului agentului economic ori mărimea averii totale a individului;

prețuri și randamente ale diferitelor active ori forme ale averii;

preferințele agenților economici și ale diferitelor persoane.

În analiza monetaristă, cererea de monedă depinde în principiu de venitul real permanent și se consideră stabilă, iar influența ratei dobânzii este secundară.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă ce este pusă la dispoziție de către instituțiile financiar-bancare.

Prin crearea de monedă se poate asigura finanțarea economiei naționale. De asemenea, crearea de monedă asigură necesarul de lichiditate al agenților economici. Ea se efectuează în baza unor mecanisme specifice și presupune transformarea de creanțe asupra agenților nebancari.

Aceste creanțe reprezintă contrapartidele masei monetare ce se pot defini ca fiind totalitatea activelor cumpărate de emitenții de monedă atunci când cresc masa monetară.

Crearea monedei se poate desfășura pe bază mai multor operațiuni:

credite acordate agenților economici

finanțarea nevoilor statului

achiziții de devize străine

În principiu, oferta de monedă se face prin intermediul băncii de emisiune, băncilor comerciale și trezoreriei.

Banca Națională exercită monopolul asupra emisiunii monetare.Ea emite două categorii de monedă: moneda fiduciară și moneda scripturală.

Băncile comerciale cresc oferta de monedă pe baza monedei de cont, în principiu prin acordarea de credite și multiplicarea depozitelor de la populație și agenți economici.

Trezoreria reprezintă o instituție financiară ce are ca principală activitate administrarea veniturilor și cheltuielilor statului și majoritatea plăților sunt realizate prin intermediul băncilor comerciale și a băncii centrale. Trezoreria crează moneda divizionară și monedă scripturală.

Oferta de monedă constituie în principiu efectul indirect al unei oferte de credit înaintată de bănci ori a unei monetizări a titlurilor de creanță față de stat, față de agenții nonfinanciari și față de mediul extern. Moneda se constituie în principiu în temeiul depozitelor la bănci, moneda scripturală fiind componenta de bază. Solicitările de credite din partea agenților economici, întreprinderilor sau menajele generează de asemenea creația monetară.

Se consideră că cererea și oferta de monedă influențează în mod cert evoluția masei monetare ce se află în circulație, dat fiind că determinarea cantității de monedă necesară circulației trebuie să se raporteze la derularea tranzacțiilor și afacerilor din cadrul economiei.