. Moneda Si Echilibrul Monetar

„Nici chiar dragostea nu a jucat atâtea feste oamenilor

cîte le-a jucat meditația asupra naturii banilor”

W.E. Gladstone (1844 )

Economia este acea știință care analizează acele principii și reguli pe baza cărora se poate ameliora relația dintre nevoi și resurse. Totodată este „arta de a obține maximum de la viață” după cum o definește George Bernard Show.

Moneda este sângele care ,,irigă” corpul social al oricărei țări. Ea reprezintă premisa primara a tuturor piețelor și liantul originar al mecanismului concurențial general. Moneda este un simbol definitoriu al comunității național – statale.

Moneda este în principal, o categorie macroeconomică, la care toți agenții economici dintr-o țară se raportează. Ea îndeplinește funcțiile de măsurare a activității economice și de mijlocire a schimbului. Pentru ca funcțiile și facilitățile monedei să fie exercitate cu succes este necesar ca aceasta să existe într-un anumit volum și într-o structură anume. Problemele referitoare la raportul de mărime dintre activitățile economico-sociale și cantitatea de monedă în societate, sunt abordate și analizate, mai întâi, cu conceptelele de masa monetară și viteza de rotație a monedei. Teoria monetară modernă judecă moneda ca factor integrat în fenomenul economic contemporan și cu efecte determinate asupra acesteia. Cantitatea de monedă aflată în circulație, repartizarea și utilizarea sa, exercită o influență importantă asupra echilibrului și creșterii economice.

Economiile moderne sunt economii monetare, monetarizate1, unde funcțiile monetare au atins un stadiu avansat. De aceea, în cadrul analizei noastre vom urmări mai întâi interacțiunile între piețele financiare (în speță piața monetară) și “economia reală” (piețele bunurilor și ale factorilor de producție). Acestă analiză are ca scop final de a reliefa relația între monedă și rata dobânzii, pentru a putea înțelege apoi cum rata dobânzii poate acționa asupra cererii globale, și, prin aceasta, asupra nivelului de echilibru al producției și al ocupării.

1.1. Geneza și evoluția monedei

Modul de organizare a activității economice a unei societăți diferă în timp și spațiu. Abordând această problemă într-o viziune istorică deducem două mari sisteme (tipuri) economice: economia naturală și economia de schimb. Sistemele economice pot fi abordate și într-o optică funcțională, care permite studierea modului în care o economie își exercită funcțiile fundamentale. Sub acest raport, în lumea contemporană s-au confruntat două tipuri diametral opuse: economia de piața (descentralizată) și economia planificată (centralizată). Structura funcțională a unei economii complexe, bazată pe o diviziune avansată a muncii, se referă în principal la mecanismul de alocare a resurselor economice, la sistemul de reglare și la regimul proprietății. În funcție de utilizarea sau neutralizarea monedei se face și o altă distincție: economie nemonetară și economie de schimb monetar.

Economia nemonetară este economia unei societăți care nu utilizează moneda. Ea cuprinde două trepte de dezvoltare:

a) economia de autosubzistență, în cadrul căreia nu există schimburi și ca atare nici instrumente de schimb;

b) economia trocului, care presupune existența diviziunii activității economice în sectoare: pastoral, agricol, artizanal. Fiecare bun produs într-un sector poate fi evaluat într-o cantitate a altui bun și preschimbat direct cu acesta fără intervenția unui instrument de schimb.

Economia monetară este aceea în cadrul căreia banii devin “axa în jurul căreia se învârtește viața economică”, însăși existența omului fiind greu de conceput fără mânuirea permanentă a instrumentului monetar. “Așa cum inima reglează circulația sângelui în organism, tot așa Sistemul Rezervei Federale reglează pomparea banilor în arterele vieții economice”3.

1.1.1. Originile istorice ale monedei

Originile banilor se plasează cu mult în antichitate, având o istorie de câteva mii de ani. Multe triburi primitive par să fi făcut uz de ei. Specializarea și diviziunea muncii, implicând în mod necesar schimbul de activități pentru satisfacerea nevoilor generale de consum, se află la originea apariției și existenței banilor.

În comunitățile primitive, schimburile de produse erau restrânse. Exista un sistem de troc, un schimb direct în natură ; de pildă schimbul unei oi pe zece găini sau a unui kg. de grâu pe 20 de scoici. Dar, mecanismul trocului prezintă limite evidente: întâlnirea necesară între două persoane, fiecare din ele dorind să obțină bunul posedat de cealaltă prin cedarea propriului său bun în schimb; dificultatea stabilirii relației de echivalență între obiectele destinate schimbului; lipsa de complementaritate între producători; slaba omogenitate a produselor identice; lipsa de fracționabilitate a acestora; costurile de transport; costurile de stocare a mărfurilor în așteptarea momentului în care schimburile devin posibile etc.Datorită costurilor ridicate de tranzacție trocul limitează în mod considerabil volumul schimburilor.

Economiile în care schimburile deveneau tot mai numeroase au abandonat treptat trocul, recurgând la un bun particular: moneda. Au trecut la un sistem de schimb, când din lumea mărfurilor s-au desprins una sau mai multe mărfuri cu rol de măsurare a valorii bunurilor și serviciilor create în scopul schimbului. O diviziune complexă a muncii ar fi de neconceput fără introducerea acestei mari invenții sociale care o constituie moneda.

Înainte de a căpăta formele pe care noi le cunoaștem, moneda a fost constituită dintr-o serie de produse ce făceau obiectul unor importante curente de schimb și care puteau fi, datorită acestui fapt, negociate cu ușurință. Un astfel de rol a fost îndeplinit în trecutul îndepărtat de cereale, cochilii, ceai, animale, blănuri, tutun, zahăr, ulei de măsline, sare, diferite metale (cupru, fier, bronz) etc., iar mai târziu de metale prețioase, îndeosebi aur și argint.

Prin calitățile lor deosebite, aurul și argintul vor constitui, multă vreme, tipurile de monedă cele mai uzuale:

divizibilitate perfectă fără modificarea substanței părților, respectiv posibilitatea de a obține elementele de dimensiune dorite, valoarea fiind proporțională cu greutatea lor;

nealterabilitate, aurul și argintul nealterându-se în contact cu aerul, putând fi stocate fără incnovenientele pe care le prezintă alte metale;

maleabilitate, metalele prețioase putând căpăta amprenta unui adevărat simbol monetar, asigurată de exemplu de greutatea metalului;

portabilitate, aurul și argintul având o valoare mare și un volum mic;

raritate și atractivitate, metalele prețioase fiind resurse rare: ele sunt prețioase deoarece oferta lor este relativ limitată iar cererea este mare, fiind solicitate mereu pentru ornamente, bijuterii și decorații sau pentru alte întrebuințări;

stabilitate și uniformitate, valoarea monedei de metal prețios rămânând relativ constantă în timp, având aceeași valoare.

Așadar, aceste metale au avut tendința să aibă prețuri ridicate și relativ stabile. Mai mult, ele erau recunoscute cu ușurință, erau divizibile în unități extrem de mici și nu se învecheau prea ușor. Toate aceste condiții au permis aurului să câștige încrederea oricărei societăți.

De altfel, factorul încredere, fondat și pe alte rațiuni (credințe, tradiții, legi etc.) s-a impus întotdeauna ca un element esențial pentru ca un bun să poată servi ca monedă.

Metalele prețioase au suferit numeroase modificări în utilizarea lor ca monedă, favorizând astfel în mod considerabil tranzacțiile economice și jucând un rol esențial în sistemul bimetalismului. Putem distinge trei mari etape în evoluția monedei aur4:

1. Moneda cântărită. În Babilon și în Egipt, aurul și argintul circulau sub formă de lingouri fără greutăți și forme determinate, impunându-se necesitatea cântăririi și expertizării purității metalului la fiecare plată.

Moneda contată (evaluată). Spre anii 800 î.e.n. lingourile capătă forme și greutăți determinate dând naștere pieselor metalice.

Moneda stanțată (bătută). În Antichitate, piesele sunt bătute de autoritățile religioase care garantau astfel valoarea pieselor, adică titlul și greutatea metalului pe care îl conțineau acestea. În Evul Mediu, suveranii tind, la rândul lor, să monopolizeze baterea monedei5. Se pare că primele monede6 au fost folosite în China în secolul XI înainte de Hristos (î.e.n.), iar în Europa sunt menționate în Grecia antică de cunoscutul istoric Herodot, în secolele VII-VI î.e.n7. R. Lipsey scrie că cea mai veche emisie de monedă este atribuită regilor Libiei, în secolul IV î.e.n8. Se poate spune, cu o anumită certitudine, că pentru Europa moneda metalică este cunoscută de circa 27 de secole.

1.1.2. Forme istorice de monedă

O dată apărută, moneda a cunoscut o evoluție continuă, sensul general al evoluției normale concretinzându-se în: diversificarea instrumentelor monetare; tendința lor spre universalizare, ruperea treptată a acestora de conținutul lor material, dematerializarea monetară. De-a lungul timpului au coexistat diferite forme de monedă, deși într-o anumită perioadă a predominat o formă sau alta. Astfel, evoluția monedei și principalele ei tendințe pot fi puse în evidenț prin marcarea formelor sale istorice9.

a. Moneda marfă, existentă, așa cum am văzut, sub forma unor bunuri obișnuite, de folosință productivă (aur) sau de consum (animale), care într-o anumită zonă economică au servit ca intermediar al schimburilor.

b. Moneda metalică, materializată în piese tipizate confecționate din metale prețioase (iar pentru banii mărunți din metale obișnuite-cupru și diverse aliaje). Aceasta a fost forma exclusivă sau predominantă de monedă pentru o lungă perioadă de timp. Practic, din cele 27 de secole de existență a sistemelor monetare în Europa, ei îi revin 26 de secole. În zilele noastre aurul nu mai joacă rolul de monedă decât în anumite tranzacții internaționale. De mai multe secole se utilizează ca monedă piesele de metal și biletele de bancă a căror valoare nu este definită prin conținutul lor material, ci este determinată de lege. Până în anul 1914 piesele metalice și bancnotele puteau fi schimbate în multe țări în aur, fiind considerate ca înlocuitori ai aurului.

Totuși, circa două milenii și jumătate – din secolele VII-VI î.e.n. și până în secolul al XVII-lea – banii au existat, aproape exclusiv, sub formă de monede de aur și/sau argint. Banii de aur au fost întotdeauna pise cu valoare intrinsecă fiind aceptați ca mijloc de schimb și de plată nu numai în țara în care au fost emiși și puși în circulație, ci și în alte țări. Datorită caracteristicilor proprii metalalor prețioase, banii din aceste metale puteau fi tezaurizați, retrași din circulație și păstrați în diferite scopuri, iar ulterior reintroduși în circulație.

În legătură cu această formă, ar mai fi de semnalat și faptul că sistemul bimetalismului aur și argint a marcat în mod veritabil istoria monedei metalice. Baterea liberă a monedei, cursul legal pentru piesele de aur și argint și un raport legal între cele două metale prețioase caracterizează sistemul bimetalist. Acest sistem a apărut în Franța o dată cu francul germinal, în aprilie 1803.

Secolul al XVIII-lea a constituit o perioadă de inovații importante în domeniul monetar. Dacă până acum moneda era subordonată puterii regale, în acest secol ea devine dependentă de stat, care fixează reguli intangibile pe care și le impune chiar lui, devenind astfel garantul valorii monedei. În Franța, legea celebră din 17 germinal, anul XI (7 apr.1803), definește caracteristicile principale ale sistemului monetar francez, care vor rămâne neschimbate până în 1914. În paralel se produce o a doua mare modificare: economia încetează să mai fie aservită monedei. Până în secolul al XVIII-lea, mare parte din tranzacții se făcea cu monedă metalică. Dar, producția de metale prețioase fiind redusă, cantitatea mică de monedă în circulație limita în permanență activitatea economică. Chiar dacă “foamea de bani” va mai scădea du bancnotele puteau fi schimbate în multe țări în aur, fiind considerate ca înlocuitori ai aurului.

Totuși, circa două milenii și jumătate – din secolele VII-VI î.e.n. și până în secolul al XVII-lea – banii au existat, aproape exclusiv, sub formă de monede de aur și/sau argint. Banii de aur au fost întotdeauna pise cu valoare intrinsecă fiind aceptați ca mijloc de schimb și de plată nu numai în țara în care au fost emiși și puși în circulație, ci și în alte țări. Datorită caracteristicilor proprii metalalor prețioase, banii din aceste metale puteau fi tezaurizați, retrași din circulație și păstrați în diferite scopuri, iar ulterior reintroduși în circulație.

În legătură cu această formă, ar mai fi de semnalat și faptul că sistemul bimetalismului aur și argint a marcat în mod veritabil istoria monedei metalice. Baterea liberă a monedei, cursul legal pentru piesele de aur și argint și un raport legal între cele două metale prețioase caracterizează sistemul bimetalist. Acest sistem a apărut în Franța o dată cu francul germinal, în aprilie 1803.

Secolul al XVIII-lea a constituit o perioadă de inovații importante în domeniul monetar. Dacă până acum moneda era subordonată puterii regale, în acest secol ea devine dependentă de stat, care fixează reguli intangibile pe care și le impune chiar lui, devenind astfel garantul valorii monedei. În Franța, legea celebră din 17 germinal, anul XI (7 apr.1803), definește caracteristicile principale ale sistemului monetar francez, care vor rămâne neschimbate până în 1914. În paralel se produce o a doua mare modificare: economia încetează să mai fie aservită monedei. Până în secolul al XVIII-lea, mare parte din tranzacții se făcea cu monedă metalică. Dar, producția de metale prețioase fiind redusă, cantitatea mică de monedă în circulație limita în permanență activitatea economică. Chiar dacă “foamea de bani” va mai scădea după anii 1770, când Marea Britani va putea beneficia de descoperirile de aur din America de Sud, a început să se dezvolte progresiv o formă de monedă care prezintă avantajul de a fi extensibilă – moneda fiduciară10.

Folosirea tot mai frecventă a bancnotelor și a monedei scripturile (cunoscută din Evul Mediu), semne bănești fără valoare proprie, care reprezentau în circulație aurul și argintul, a generat și marea problemă a supravegherii emisiunii monetare, a elaborării și aplicării unei politici viabile în domeniul creării de monedă. Ea s-a constituit și într-o dificilă temă a teoriticienilor și practicienilor în domeniul bancar în cursul secolului al XIX-lea, temă care a rămas însă mereu deschisă11. Dificultățile de funcționare a sistemului bimetalist au provocat abandonarea lui și înlocuirea lui cu un sistem monometalist – aur. Franța a adoptat acest sistem începând din anul 1876, sistem care a durat până în 1914.

În România, primul sistem monetar național, având o bază bimetalistă a fost instituit în 1868, apărând totodată și moneda națională – leul. Din 1880 apar primele bancnote în lei, convertibile în aur și argint, iar din 1890 se trece la sistemul monetar monometalist, valabil, evident, până în 1914.

c. Moneda de hârtie a constituit următorul pas important în istoria banilor. Și în evoluția biletelor de bancă deosebim trei mari etape.

Biletul, certificat reprezentativ al unui depozit de metal prețios. În Antichitate, apoi în Evul Mediu, particularii depuneau aurul și argintul spre păstrare la bancheri, primind în contrapartidă, “bilete” reprezentative ale acestor depozite. Utilizate pentru a efectua reglementări, aceste bilete, care substituiau moneda metalică, nu constituiau o veritabilă monedă12.

Biletul de bancă convertibil. Crearea efectivă a bancnotei s-a produs în secolul al XVII-lea, când bancherul suedez Palmstruck a decis să emită un număr de bilete superior celui ce corespondea volumului total al depozitelor de metal prețios; biletele astfel create au devenit o veritabilă monedă, alături de cea metalică13.. Când au luat ființă, banii de hârtie reprezentau o promisiune de a plăti cantitatea de aur, la cerere. În acest caz, promisiunea era inițial făcută de bijutieri, și mai târziu de către bănci. Astfel de bani, care au devenit bancnote, aveau o acoperire totală în metal prețios și erau convertibile la cerere în acest metal. Din momentul în care banca a fost capabilă să emită mai mulți bani (inițial bancnote, dar mai târziu depozite) răscumpărabile în aur mai mari decât cantitatea de aur pe care o avea în seifuri, put vorbi de bani de hârtie parțial acoperiți14. Astfel, această formă de monedă nu poate să se dezvolte decât dacă oamenii au certitudinea de a putea converti în orice moment biletele lor în metal. Statul a favorizat astfel circulația biletelor oferindu-le un curs legal, obligându-i pe creanțieri să le accepte la plată. Ca urmare a unor evenimente grave (războaie de exemplu) și a unor cereri masive de convertire a biletelor în aur, statul a fost nevoit să instituie, în mod temporar, cursul forțat al biletelor care viza suprimarea posibilității pentru deținătorii de bilete de a mai cere convertirea lor în aur. După criza economică din 1929, pentru a face față gravelor probleme monetare cu care erau confruntate, diferite țări au instituit un curs forțat al biletelor, care a devenit practic definitiv.

Biletul de bancă neconvertibil. După primul război mondial convertibilitatea monedelor în aur a dispărut progresiv. Actualmente, valoarea unei monede nu mai este funcție de rezervele în aur ale țărilor, ci rezultatul eficienței unei economii și al încrederii pe care o oferă dezvoltarea sa viitoare. Moneda contemporană nu are altă garanție decât capabilitatea sistemului bancar de a menține cantitatea de monedă în limite considerate normale.

Urmărind geneza și metamorfoza istorică a banilor, putem surprinde acum trei etape distincte în evoluția și conținutul acestora, și, implicit, trei tipuri de monedă:

1. Moneda-marfă, care avea utilitate prin ea însăși. Pentru utilizarea acestui tip de monedă, societatea trebuie fie să reducă alte utilizări ale acestei mărfi, fie să aloce resursele rare pentru producția suplimentară a acesteia. Sub raport social, defectul fundamental al etalonului-marfă constă în faptul că reclamă consumarea resurselor reale pentru sporirea cantității de marfă monetară.

2. Moneda-semn este un mijloc de plată a cărui valoare sau putere de cumpărare în calitate de monedă depășește cu mult costul său de producere sau valoarea sa din celelalte utilizări. După cum a dovedit istoria, un sistem monetar perfect, cum ar fi adevăratul etalon-marfă autoreglabil, care nu reclamă o intervenție guvernamentală, nu a fost niciodată posibil. El a avut întotdeauna tendința de a evolua spre un sistem mixt, incluzând pe lângă bani – marfă, elemente fiduciare (bancnote, depozite bancare, bonuri de tezaur). Iar, o dată cu introducerea elementelor fiduciare, a devenit dificilă evitarea controlului statului, chiar atunci când ele erau emise inițial de persoane particulare. O asemenea intervenție decurge fundamental din dificultatea de a preveni falsificarea lor sau a echivalentului lor economic. Moneda fiduciară reprezintă un contract de plată în monedă-etalon (simbol).

3.Moneda-datorie este un intermediar al schimburilor fondat pe datoria unei firme private sau a unui particular. Un depozit bancar este o monedă-datorie pentru că reprezintă o datorie a băncii. În economiile moderne, moneda-semn este completată de moneda-datorie.

1.1.3. Moneda internațională

Moneda constituie și un mijloc de decontare în relațiile economice externe. Banii au fost dintotdeauna un factor important în politica mondială. Cârmuitorii au avut nevoie de bani să-și plătească armatele, să-și susțină aliații și să-și mituiască dușmanii. Creșterea și decăderea unor imperii și state puternice au fost mediate de dobândirea sau de pierderea unor metale prețioase; importanța banilor a devenit crucială și caracterul lor s-a schimbat profund.

În epoca premodernă, metalele prețioase sau piesele din aur sau argint au servit și ca bani universali. Solidu-sul lui Constantin, dinarul arabilor sau ducatul venețian erau acceptate ca monedă internațională și se bucurau de stabilitate relativă iar uneori și –au păstrat valorile cu sutele de ani. Furnizorul monedei internaționale dobândea prea puține privilegii speciale, aurul sau argintul constituind un mijloc neutru de schimb internațional. Așa se face că timp de milenii, sistemul monetar internațional și-a păstrat din plin caracterul apolitic.

Odinioară, când moneda fiecărei țări era din aur sau argint, schimburile economice dintre țări se făcea relativ ușor, transferând monedele naționale dintr-o țară în alte țări în funcție de prețurile mărfurilor evaluate potrivit cu conținutul lor în aur. Valoarea banilor internaționali depindea la început de oferta existentă și rămânea în mare parte în afara controlului unor state individuale. Acesta era așa zisul etalon aur, concept care a circulat în literatura română și sub forma echivalentului-aur. Etalonul aur internațional și-a atins zenitul spre sfârșitul secolului al XIX-lea, constituind soluția clasică la dilema autonomie economică internă versus ordine monetară internațională.

În teorie, acest sistem monetar internațional reprezenta întruparea idealului liberal, de laissez foire, și se distingea prin trei caracteristici. În primul rând, guvernul fiecărei țări trebuia să fixeze prețul aurului în monedă națională. În al doilea rând, guvernul menținea convertibilitatea monedei naționale în aur. În al treilea rând, urma o regulă care lega crearea de monedă națională de rezervele în aur ale statului . El nu putea emite bilete de bancă decât în măsura în care cumpăra aur de la public. Este vorba de o acoperire 100% a masei monetare. Fiecare bilet în circulație trebuia să fie acoperit printr-o sumă în aur echivalentă în stocurile băncii centrale.

Etalonul aur furniza un mecanism de ajustare automată a dezechilibrelor în tranzacțiile comerciale și în plățile diferitelor țări, deși această ajustare era departe de a fi instantanee. Viteza de ajustare depindea de rapiditatea cu care salariile și prețurile (care modifică competitivitatea internațională) se ajustau la presiunile exercitate de oferta sau cererea excedentară.

Firește că etalonul aur n-a funcționat practic exact ca în versiunea idealistă, întrucât masa monetară n-avea o acoperire totală în aur. Variațiile rezervelor oficiale de aur antrenate de apărarea parității ratelor de schimb n-au condus întotdeauna la variații identice ale masei monetare naționale. În plus, natura și rolul sistemului s-a schimbat radical în urma revoluției financiare din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Inventarea banilor de hârtie, a instrumentelor de credit și a sistemului bancar modern a trecut în mâinile statului puteri enorme asupra ofertei de bani și, implicit, asupra treburilor economice. Dar, dacă “forța de împingere a istoriei” a mers în direcția înlocuirii banilor-marfă și a banilor naționali cu bani artificiali și internaționali, controlul statului asupra ofertei de bani a încurajat și politici care au dus la inflație galopantă și au subminat stabilitatea ordinii monetare internaționale.

Odată cu dematerializarea progresivă a monedelor și controlul foarte strâns al cererii lor de către puterile politice naționale, plata schimburilor externe a devenit mai delicată. Majoritatea tranzacțiilor internaționale se negociază, se realizează fizic și se reglează în plan monetar în decursul unor perioade mai lungi, de câteva luni sau, uneori, de câțiva ani (echipament greu și uzine la cheie). Este deci necesar ca monedele utilizate în tranzacții internaționale să aibă o anumită stabilitate și să fie susceptibile de a satisface încrederea negociatorilor. Soluția teoretică ar fi o monedă internațională garantată de toate țările. Dar, după cum nu există nici o autoritate internațională politică sau economică, o astfel de monedă, care ar juca la scară mondială rolul pe care îl are o monedă la scară națională, nu este la ordinea zilei. Astfel, etalonul aur a fost înlocuit cu etalonul aur-devize (Golf Exchange Standard)15 după primul război mondial, care a distrus fundațiile politice ale acestei epoci economice și a scufundat lumea într-un haos monetar pe următoarele trei decenii. Sistemul aur-devize a avut o viață de doar câțiva ani, căderea lui reprezentând un factor major în grăbirea Marii Depresiuni din anii ‘30.

Alături de aur, și alte valute străine pot îndeplini rolul de instrument de tranzacții și mijloc de rezervă monetară internațională. Până la al doilea război mondial, lira sterlină îndeplinea cel mai adesea acest rol. Treptat însă ea a fost depășită în acest rol de către dolarul american, dar a rămas foarte utilizată, împărțind acest privilegiu cu alte monede forte, în special marca, francul, yenul etc. În lipsa unei coordonări internaționale a politicilor și sistemului monetar, puterile economice dominante ale vremii – Marea Britani și, apoi, Statele Unite – au apărat integritatea ordinii monetare internaționale și stabilitatea s-a menținut. Pe măsură ce fiecare dintre ele a slăbit, conflictul în jurul politicii monetare a crescut16.

Prin acordurile încheiate în urma conferinței monetare și financiare de la Breton Woods din iulie 1944 s-a instituit pentru prima dată pe bază convențională, un sistem monetar internațional, puternic influențat de Statele Unite, care ajunsese la acea dată să dețină peste două treimi din rezervele monetare în aur ale lumii. Potrivit acestui sistem, monedele naționale ale țărilor semnatare (toate puterile occidentale) sunt definite în raport cu dolarul, care la rândul său este definit în raport cu aurul. Reglementările monetare între țări se fac prin intermediul băncilor centrale care dispun de rezerve în aur și în dolari. Atunci când balanța de plăți între două țări este deficitară pentru una din ele, aceasta trebuie să-și regleze deficitul în dolari și, dacă nu are dolari, trebuie să vândă aur la cursul fixat. Numai Statele Unite beneficiază de privilegiul de a-și regla deficitul sau datoriile în monedă națională fără limite.

Pentru promovarea cooperării internaționale în domeniul monetar și financiar, prin acordurile încheiate la Breton Woods au fost înființate două instituții internaționale, cu statut de organisme specializate ale ONU: Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD). FMI activează în domeniul valutar și al echilibrului balanțelor de plăți, iar Banca Mondială în acela al dezvoltării economice prin investiții.

Între timp raporturile de forțe s-au schimbat, iar condițiile de bază ale etalonului aur-dolari au fost, rând pe rând, abandonate: s-a renunțat la cursul fix și la convertibilitatea în aur a dolarului, paritățile monetare fixate în funcție de dolar au fost lăsate să floteze în mod liber, rupându-se echilibrul între cantitatea de dolari în circulație pe piața mondială și fluxurile de bunuri și servicii. Sistemul monetar internațional a intrat în derivă, criza acestuia neputând să fie soluționată nici astăzi.

Totuși, și astăzi cea mai mare parte a tranzacțiilor dintre țări se efectuează în dolari, dar și în alte monede convertibile în dolari specificate în tranzacție, în special devize forte. Țările cu valută convertibilă și cursuri de schimb ce se formează pe piețele valutare pot face cu ușurință calcule și comparații internaționale pentru determinarea eficienței comerțului lor exterior. Cu cât raportul dintre prețurile interne și cele externe este mai avantajos, respectiv, subunitar la export și supraunitar la import, cu atât operațiunile comerciale realizate sunt mai eficiente. Țările cu valută neconvertibilă apelează la indicatori adecvați pentru stabilirea eficienței comerțului lor exterior: cursul de revenire la export și la import, aportul valutar etc. În condiții de neconvertibilitate, calculele de eficiență sunt deformate.

Drepturile Speciale de Tragere (DST) au fost create în 1970 și se prezintă ca o monedă supranațională, emisă de FMI. Valoarea DST este în funcție de aceea a unui coș de devize (dolarul, marca, francul francez, yenul și lira sterlină). DST-urile sunt considerate ca făcând parte din rezervele de schimb ale unei țări.

În martie 1979, țările membre ale Comunității Europene au instaurat Sistemul Monetar European – SME – la care au aderat deocamdată douăsprezece țări membre. Unitatea monetară europeană – la început ECU – a devenit deja efectivă din anul 2002 sub formă de euro.

1.1.4. Perspectivele monedei naționale

În țara noastră sistemul monetar național a fost creat după înfăptuirea Unirii, prin instituirea sistemului bănesc al leului în 1867. În 1866 fusese creată Banca României, care a devenit ulterior Banca Națională a României17.

Pentru a marca încheierea unui ciclu inflaționist și pentru a intra într-o perioadă de stabilitate, moneda națională a României, leul, la data de 1 iulie 2005, va fi denominat astfel încât 10.000 lei vechi, aflați în circulație la această dată, vor fi preschimbați pentru un leu nou. În perioada de la introducerea noii emisiuni monetare până la data de 31 decembrie 2006, bacnotele și monedele aflate în circulație înaintea datei de 1 iulie 2005, denumite în continuare monedă veche, vor fi înlocuite treptat cu bacnotele și monedele din noua emisiune monetară a Băncii Naționale a româniei, denumite în continuare monedă nouă. Leul nou va fi unitatea monetară națională a României, denumită în continuare leu, și se va diviza în 100 de bani.

Denominarea reprezintă acțiunea de reducere a valorii nominale a însemnelor monetare18. Denominarea monedei naționale se va realiza conform Legii nr. 348 din 14 iulie 2004, fiind necesară pentru: exprimarea prețurilor la niveluri nominale uzuale în Europa; pentru a simplifica trecerea ulterioară la euro; pentru a reduce nivelul indicatorilor valorici la parametri mai ușor inteligibili. Etapele denominării vor fi următoarele:

01.03.2005 – 30.06.2006 – Afișarea duală a prețurilor;

01.07.2005 – Lansarea noii emisiuni;

01.07.2005 – 31.12.2006 – Circulația simultană a celor două emisiuni;

începând cu 01.01.2007 – Încetarea puterii circulatorii pentru vechea emisiune.

Experiența altor țări a arătat că adaptarea cetățenilor la noua emisiune se face fără dificultate. Noile monede și bacnote sunt de dimensiuni mai mici, fiind mai ușor de manevrat și de întrebuințat. Dimensiunea noilor monede restabilește proporția cu valoarea lor nominală. După adaptarea la noile însemne monetare, activitatea caseriilor va fi simplificată, deoarece în jurnalele de casierie se vor înscrie mai puține cifre; toate înregistrările vor avea în spate monede și bacnote efective.

În celelalte țări europene care au trecut prin această experiență, inflația a scăzut după preschimbarea monedelor. Pentru realizarea denominării în țara noastră au existat o serie de costuri, dar vor exista și oportunități noi și anume:

aplicațiile informatice din toată economia vor avea dimensiuni la nivelul standardelor internaționale pentru câmpurile valorice → reducere de costuri prin standardizare;

experiența denominării va fi o „repetiție” pentru trecerea la euro;

stabilitatea structurii numerarului pentru următorii 7-9 ani (până la adoptarea euro) va permite utilizarea pe scară largă a automatelor: pentru schimb valutar, pentru mărunțiș, pentru băuturi răcăritoare și alte produse de consum curent.

În perspectiva integrării în UE, România se pregătește pentru introducerea monedei unice – euro. Nașterea monedei europene este în mod cert evenimentul financiar mondial cel mai important de la căderea sistemului Breton Woods. Este o etapă împortantă a construcției europene, care se înscrie într-un proces început de peste 40 de ani, o dată cu crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), în 1951 și semnarea Tratatului de la Roma din 1957. Primele proiecte de unificare economică și monetară au văzut lumina zilei acum aproape 30 de ani; prin urmare ideea este de departe de a fi nouă. Euro-ul este o evoluție și nu o revoluție19. El încoronează o lungă pregătire a economiilor europene, cu crearea unei piețe comune (în anii 60), liberalizarea mișcării de capital (1990), realizarea pieței unice în 1993și, după semnarea Tratatului de la Maastricht, convergența economiilor înspre cele mai bune performanțe în materie de inflație, rata dobânzii și a deficitului.

Două reglementări precizează statutul juridic al monedei euro în timpul fazei de tranziție dintre 1999 și 2002 și anume:

– nu exista nici obligația, dar nici interdicția de a folosi euro-ul;

– monedele naționale sunt pe toată perioada simple diviziuni nedecimale ale euroului, ca și centima (subdiviziunea francului).În același timp regulamentul fixează și cursurile finale pentru conversie.

Situația economiilor naționale în momentul tratatului era foarte îndepărtată de aceste criterii; Europa atrebuit să facă față unor eforturi spectaculoase de ameliorare a gestiunii sale pentru a ajunge să lanseze moneda pe principiile stabilite. Deficitele erau de 6,1% în medie în 1993; inflația era ridicată; datoriile erau în creștere și piețele de schimb erau afectate de mari crize de schimb în 1992 și 1995, care au dus la lărgirea marjelor de fluctuație a Sistemului Monetar European cu +/- 2,25% până la +/- 15%. Această situație dificilă era cauzată în mare parte și de opiniile publice care erau de tip keynesian, în special în Franța și Italia20. Totuși voința guvernelor dublată de munca instituțiilor europene a dus la surmontarea acestor dificultăți, și la 1 ianuarie 1999, politica monetară, pițele financiare, tranzacțiile interbancare și datoriile publice sunt convertite în euro. La 1 ianuarie 2002 a avut loc introducerea monedelor și a bacnotelor euro. Obiectivul este de a realiza 80% din operațiile de schimb în primele zile ale anului 2002.

Crearea euroului aduce în Europa un supliment de creștere, pentru că el oferă noi opurtunități și debușee întreprinderilor exportatoare.

Întreprinderile românești au beneficiat de unele avantaje legate de crearea euroului. Întreprinderile românești care vor face comerț cu mai multe țări din UE vor suporta, datorită monedei unice, taxe financiare reduse din două motive:

1. pentru a începe cu aceeași entitate geografică, costurile de conversie asociate utilizării masive a unei monede sunt în mod evident mai puțin ridicate decât cele asociate unei utilizări de 11 monede diferite;

2. este mai puțin oneros să se acopere exporturile față de rata de schimb a unei singure monede ca și în situația în care se ține seama de 11 monede.

Statisticile arată că euro este mai mult decât o simplă masă de monede pe care le înlocuiește, el devine o mare deviză internațională.

Euro este o monedă bună, așezată pe finanțe publice durabile, datorită pactului de creștere și stabilitate și girată de o bancă centrală independentă al cărui obiectiv este stabilitatea prețurilor. Prin urmare este o monedă credibilă, care inspiră încredere operatorilor financiari.

1.2. Esența și funcțiile monedei

Moneda a fost întotdeauna, dacă nu o muză, cel puțin o mare inspiratoare de formule metaforice: a bate monedă…a duce cu vorba…a fi lefter…a plăti cu aceeași monedă…cealaltă față a monedei…argintul este nervul războiului…aurul nu este decât o relicvă barbară…timpul înseamnă bani…Astfel de expresii denotă forța de evocare și bogăția noțiunii de monedă. Inclusiv în cântece și în limbajul popular, moneda reprezintă multe lucruri: un simbol al reușitei, o sursă de delicte (ochiul dracului), ea face înconjurul lumii…Economiștii utilizează acest termen cu mai multă precizie. Dar nici ei n-au putut da un răspuns univoc la întrebarea: ce este moneda?

1.2.1.Conceptul contemporan de monedă

Constituind un bun specific, omniprezent în viața noastră cotidiană și recunoscut ca atare de toți, moneda a trebuit să îndeplinească mai multe funcții și a căpătat, în decursul timpului, mai multe forme, oamenii fiind obligați să creeze mereu instrumente monetare tot mai adecvate nevoilor impuse de dezvoltarea economiei și a schimburilor.

Deoarece pentru cumpărătorii de valoare mică ar fi fost necesare monede foarte mici de aur, care nu se puteau confecționa, alături de monedele de aur au circulat și monede divizionare din argint, aramă și alte metale. Apariția monedelor divizionare din alte metale decât aurul nu înseamnă decât separarea funcției banilor de valoarea lor, fapt demonstrat practic că în calitate de bani pot funcționa și alte lucruri lipsite de valoare, dar care sunt însemne ale valorii, astfel că începând cu sec. al X-lea în China, respectiv sec. XVI-XVII în Europa, apar și alte mijloace de schimb, respectiv bacnotele sau banii de credit.

Bacnotele au fost semne ale valorii care certificau că posesorul lor este creditorul băncii emitente pentru suma de bani specificată pe bancnotă. Acestea au circulat ca monede-hârtie, fiind convertibile, la cerere, în moneda metalică cu valoare deplină. Monedele au înlocuit la început cambiile (emise de particulari), depuse la băncile comerciale pentru scontare.

Faptul că banii nu pot fi creați, la dorință, de către persoane private sau agenți economici și că există în cantități limitate îi încadrează în categoria bunurilor economice rare.

În zilele noastre, banii se prezintă sub următoarele forme:

hârtia-monedă de diferite tipuri (valori nominale);

moneda divizionară metalică (pentru operațiuni de mică dimensiune);

banii de depozit sau de cont, adică disponibilitățile aflate în conturile bancare ale diferitelor persoane sau agenți economici. Aceste disponibilități apar prin depunerea de către anumite persoane sau firme a unor bunuri, devize, numerar la bănci sau alte instituții financiare. Depozitele respective pot fi:

◘la vedere, în situația în care proprietarul depozitului îl poate retrage (parțial sau total) în orice moment;

◘la termen, în situația în care retragerea depozitului este condiționată de scurgerea unei perioade determinate de timp.

În schimbul acestor depozite, banca poate elibera creditorilor cecuri, cartele speciale, cartele magnetice, etc., care servesc la mijlocirea schimbului sau la stingerea unor obligații. De asemenea , pe baza depozitelor existente, banca face decontările prin virament (transfer dintr-un cont în altul), între agenții economici (condiționate și de prezentarea unor documente doveditoare ale realizării operațiunii ce atrage decontare), și deschide credite pentru diferiți agenți economici.

Chiar dacă în teoria economică nu întâlnim o definiție larg acceptată a monedei, se poate spune că moneda este orice mijloc de plată în general acceptat pentru livrarea de bunuri sau reglarea unei datorii21. Ea este un activ special care are două trăsături esențiale:

a) este general acceptat în orice tranzacție și de toți participanții într-un spațiu economic (zonă monetară) și timp istoric;

b) are o lichiditate perfectă sau aproape perfectă, presupunând un cost de tranzacție nul sau foarte redus22. Moneda îndeplinește în mod tradițional trei funcții:

intermediar al schimburilor,

etalon de măsură a valorilor,

rezervă (acumulare) de valoare.

Cea mai importantă funcție a banilor este cea de intermediar al schimburilor. În această calitate, moneda descompune trocul în două operații succesive: vânzarea, adică cedarea bunurilor în schimbul unei sume de bani și cumpărarea, respectiv obținerea unei cantități de bunuri în schimbul unei sume de bani. Moneda este deci un bun particular, de largă recunoaștere și acceptabilitate, destinat să faciliteze schimburile de bunuri și de factori de producție. Lucrătorii schimbă serviciile lor de muncă contra monedă. Oamenii cumpără sau vând bunuri contra monedă. Moneda nu este cerută pentru a fi consumată ca atare, ci odată obținută, ea va putea fi transformată oricând în orice alte bunuri. Moneda constituie astfel un veritabil mijloc de plată.

Ca etalon de măsură a valorilor, moneda constituie o unitate de calcul care permite măsurarea și compararea valorii unor bunuri diferite prin intermediul prețurilor. Așa cum măsurăm greutatea în kilograme , tot așa măsurăm valoarea în bani.

În formă monetară, prețul exprimă suma de bani cerută și oferită în schimbul unei unități fizice dintr-un bun (buc., m., kg.,l.,etc.). Moneda permite să se exprime în una și aceeași unitate de măsură toate celelalte bunuri și servicii schimbate, asigurând astfel o ierarhizare generală a prețurilor între toate bunurile; aceasta reprezintă o importantă economie de calcule și de informații în procesele de tranzacții.

Îndeplinind și o funcție de rezervă de valoare (de economisire), moneda poate fi conservată, fiind imediat disponibilă pentru cumpărarea oricărui alt bun, sau pentru stingerea oricărei datorii. Spre deosebire de alte forme de patrimoniu, cum ar fi activele financiare (acțiuni, obligațiuni…) sau activele fizice (imobile, aur…), activele monetare au avantajul lichidității perfecte, al transformării imediate în orice bun, în orice plasament. În plus, în afara riscului inflației, ea nu se expune la nici un risc de pierdere de capital pentru deținător.

Folosită ca instrument de economisire pentru cumpărări viitoare de bunuri, moneda reprezintă, cum scria Keynes, “o punte între prezent și viitor”, un instrument de transfer de valoare dintr-o perioadă în alta.

1.2.2.Masa monetară și agregatele monetare

Moneda se prezintă astăzi sub două forme principale: moneda manuală, tangibilă, care are o existență fizică, și moneda scripturală sau banii de cont. Numerarul există sub forma monedei divizionare (moneda metalică) și a monedei fiduciare (bilete de bancă acceptate de toți și care circulă pe bază de încredere).

Reprezentând, în economiile moderne, o componentă foarte importantă a mijloacelor de plată, moneda scripturală a cunoscut o mare dezvoltare datorită perfecționării instrumentelor prin care este pusă în circulație. Aceste instrumente au în esență ca obiect de a materializa ordinul dat de debitor gestionarului contului său de a plăti unui terț o cantitate determinată de monedă. Principalele mijloace de decontare scripturile sunt viramentul, cecul și cartea de credit.

Cantitatea de monedă existentă în circulație și structura masei monetare prezintă o mare importanță pentru funcționarea unei economii.

Privită ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor bănești de care dispun agenții economici nonfinanciari dintr-o țară la un moment dat.

Cantitatea de monedă necesară derulării activităților economico-sociale nu poate să rămână neschimbată. Interpretată ca flux, masa monetară este în fapt volumul de monedă care funcționează în medie într-o anumită perioadă de timp (trimestru, an).

Mărimea fluxurilor monetare dintr-o țară, într-o perioadă de un an, reprezintă produsul dintre stocul mediu de monedă și viteza medie de rotație a unei unități monetare23.

Masa monetară (stoc sau flux) se măsoară prin lichiditatea monetară, care poate fi exprimată ca mărime absolută sau mărime relativă (rata lichidității). Mijloacele de plată sunt mai mult sau mai puțin lichide în funcție de ușurința cu care pot deveni mijloace de plată acceptate de toți (bancnote, moneda metalică, depozite la vedere). Acțiunea sau obligațiunea nu sunt lichide, dar pot deveni lichide prin negociere, prin vânzare. În schimb un imobil poate și el deveni lichid, dar și mai greu.

Rata lichidității constă în raportul între nivelul mediu anual al masei monetare și nivelul tranzacțiilor economice mijlocite de monedă (venitul național). Această rată servește ca indicator de formare a politicii monetare și de apreciere a eficienței acesteia. De pildă, în Anglia, gradul de monetizare (masa monetară raportată la venitul național) a înregistrat următoarele mărimi: 1987–30.5 %, 1989-33.3%, 1991-41%.

Intensitatea utilizării monedei este măsurată prin viteza de rotație a monedei, care exprimă rapiditatea sau încetineala tranzacțiilor, sau a circulației veniturilor. Se determină ca raport între venitul național sau P.I.B. și masa monetară, reprezentând de fapt inversul ratei de lichiditate. Asta înseamnă că încetinirea vitezei de rotație este simptomul formării de stocuri monetare inactive.

Punând acum în relație masa monetară (M), viteza de rotație (V), nivelul prețurilor (P) și volumul tranzacțiilor (Q), obținem ecuația (lui Fischer ):

MV = PQ

Rezultă că: V = PQ/M.

Dacă notăm cu k rata de lichiditate, putem scrie că:

k = M/PQ, sau k = 1/V.

Viteza de rotație a monedei măsoară, deci, valoarea schimburilor de bunuri și servicii care poate să fie asigurată prin circulația unei unități monetare (un leu de exemplu). În schimb, coeficientul k măsoară numărul de unități monetare necesare pentru a realiza un leu de schimburi de bunuri și servicii (PIB) într-un an. De pildă, rata de lichiditate a înregistrat următoarele mărimi: 30,5% in 1987, 33,5% in 1989, 41% in 199124. Din cele de mai sus rezultă că în economiile moderne, masa monetară are două componente distincte: moneda propriu-zisă și cvasimoneda.

activele monetare, respectiv disponibilitățile monetare propriu-zise (bani cash) se caracterizează printr-o lichiditate perfectă.

disponibilitățile semimonetare (“aproape bani”) sunt formate din activele nemonetare (adică economisirea) care pot fi transformate mai mult sau mai puțin rapid în mijloace de plată.

În ultimele decenii, s-au produs modificări substanțiale în structura masei monetare, crescând ponderea componentei semimonetare. Așa se face că, în limbajul de specialitate, termenul de masă monetară este înlocuit cu cel de agregat monetar. Un agregat monetar desemnează o structură distinctă a masei monetare și cvasimonetare, structură autonomizată prin funcțiile ei specifice, prin agenții specializați care emit anumite instrumente de plăți, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.

Agregatele monetare (M1, M2, M3 și L) măsoară mijloacele de plată ale agenților nonfinanciari și partea din plasamentele lor financiare care poate fi cu ușurință și rapid convertită în mijloace de plată fără risc de pierdere importantă a capitalului. Le deosebim de agregatele de plasament, care măsoară ansamblul activelor financiare a căror deținere reflectă o voință de economisire durabilă.

Agregatele monetare sunt clasificate în funcție de gradul lor de lichiditate crescândă și se includ unele în altele în mod logic (vezi fig.1).

Agregatul M1 corespunde definiției masei monetare în sensul cel mai strict: ansamblul mijloacelor de plată utilizabile pentru tranzacțiile economice pe un anumit teritoriu național, respectiv numerarul în circulație (biletele de bancă și monedadivizionară), depozitele bancare operabile prin cecuri aparținând rezidenților nonfinanciari, cecurile la purtător (de călătorie)..

Sursa: Bremond J., Geledan., Dictionnaire economique et social, Hatier, Paris, 1990;

Agregatul M2 corespunde unei definiri mai largi a masei monetare care înglobează moneda în sens srict M1 și plasamentele disponibile la vedere care pot să fie convertite în mijloace de plată, numite adesea cvasimonedă: depozitele la vedere, aflate în conturile bancare neoperabile prin cecuri; depunerile la casele de economii; depozitele la termen, aflate în gestiunea băncilor; acțiuni ale fondului de ajutor reciproc ce pot face obiectul unor tranzacții monetare. Toate componentele semimonetare reprezintă de fapt disponibilități ale rezidenților nonbancari gestionate de instituțiile financiare.

Agregatul M3 lărgește conceptul de masă monetară cu plasamentele la termen și cu plasamentele risc (în devize, în titluri bursiere sau în titluri ale pieței monetare) care rămân foarte lichide deoarece sunt negociabile ușor și rapid pe piață. Față de M2, acest agregat mai cuprinde în plus: depuneri la termen nelimitat și bonuri de economii, depuneri și titluri de comerț în monede străine convertibile, bonuri de tezaur și certificatele de subscriere la împrumuturile de stat, bonuri negociabile, bonuri de economii P.T.T. M3 constituie obiectivul principal al politicii monetare, care trebuie să urmărească un agregat care reflectă cel mai bine modul în care evoluează mijloacele de plată pe care agenții financiari sunt capabile să le mobilizeze cu rapiditate.

Separarea dintre diferitele active financiare a rămas mult timp clară și stabilă în comportamentele de economisire ale agenților nonfinanciari. Dar, începând cu anii 1980, liberalizarea și dereglementarea piețelor financiare, multiplicarea produselor propuse publicului prin diverse inovări financiare, au determinat în mod cosiderabil distincția dintre, pe de o parte, moneda și economisirea lichidă (conturile pe liverte), și pe de altă parte, plasamentele pe piețele financiare; diferitele forme de deținere ale monedei în sens strict și de plasament financiar au devenit din această cauză, substituibile cu ușurință între ele. Această situație constrânge autoritățile monetare să supravegheze un agregat care acoperă pe deplin ansamblul instrumentelor financiare capabile să se transforme în mijloace de plată.

Agregatul L cuprinde, pe lângă componentele lui M3, economiile contractuale depuse la termen și diferitele plasamente negociabile, titlurile de valoare emise de agenți nonbancari.

Mai trebuie precizat că în diverse țări dezvoltate se aplică definiții deosebite ale agregatelor monetare, atât sub aspectul sferei lor de cuprindere, cât și al gradului lor de diferențiere. Dintre modelele cele mai insructive sunt cele ale Statelor Unite și țărilor vest-europene. În țara noastră, structura și dinamica masei monetare cunosc particularități ce decurg din stadiul tranziției la economia de piață. Astfel, masa monetară în sens larg este formată din masa monetară în sens restrâns M1 și cvasimoneda M2 (economii ale populației, depozite în lei la termen și condiționate, depozite în valută ale rezidenților)25. Investigațiile empirice arată că în general stabilitatea legăturilor funcționale dintre evoluția reală a economiei și cea monetară este cu atât mai mare, cu cât agregatele monetare sunt mai larg definite26.

La sfârșitul lunii octombrie 2001, masa monetară (M2) a fost în țara noastră de 236 890 miliarde lei. Majorarea masei monetare s-a realizat preponderent pe seama creșterii nivelului activelor externe nete, care au ajuns la 155.196 miliarde lei, prin majorarea componentei „Valute convertibile"( pe seama depunerilor în valută ale agenților economici și populației în sistemul bancar) și menținerea relativ constantă a componentei „Aur".

Activele interne nete se cifrau la 81.694 miliarde lei, în condițiile în care creditul intern a sporit până la 129.198 miliarde lei.Creditul neguvernamental a crescut în termeni reali pe primele opt luni ale anului cu 11,4 la sută) până la 107.391 miliarde lei, pe seama creșterii creditului în lei și a creditului în valută, Creditul guvernamental net atingea cifra de 21.808 miliarde lei, fiind în principal rezultatul majorării disponibilităților în lei și valută ale Ministerului Finanțelor Publice la Banca Națională a României și răscumpărării unor titluri de stat ajunse la scadență27.

Masa monetară în sens restrâns (M1) s-a majorat la 50.032 miliarde lei, fiind rezultatul creșterii numerarului în circulație (care s-a cifrat la 30.835 miliarde lei) și al majorării disponibilităților în conturi la vedere (până la 19.197 miliarde lei).

Cvasimoneda a înregistrat o creștere de până la 186858 miliarde lei. Economiile populației au reprezentat 56.761 miliarde lei (ponderea acestora în masa monetară cifrându-se la 24,0 la sută), în timp ce titlurile de stat în lei deținute de populație au înregistrat o creștere de până la 14 258 miliarde lei. Depozitele bancare în valută ale populației (exprimate în dolari) au crescut și ele, în timp ce volumul titlurilor de stat în valută deținute de populație au reprezentat echivalentul a 121,1 milioane dolari. Depozitele în lei ale agenților economici au crescut până la 22.591miliarde lei. În cadrul acestora, depozitele pe termen au ajuns la 12 872 miliarde lei, depozitele condiționate s-au cifrat la 4 803 miliarde lei, iar certificatele de depozit la 4 917 miliarde lei. Depozitele în valută ale rezidenților (inclusiv populația), exprimate în lei, au crescut până la 107 506 miliarde lei (3. 417 milioane dolari). Sectorul nebancar deținea titluri de stat într-un volum de 32 352 miliarde lei și titluri în valută de 197,8 milioane dolari28.

Pornind de la realitatea că moneda nu este un auxiliar al activității economice, sau cum se exprimau clasicii “o perdea” care maschează activitatea economică, ci parte integrantă a economiei de piață este normal să intre în preocuparea teoriei economice problematica cererii și ofertei de bani și implicit cea a echilibrului monetar29.

Dacă vorbim de piața monetară înseamnă că există o ofertă și o cerere de monedă; ceea ce reprezintă o ruptură cu tradiția prekeynesiană pentru care moneda nu putea fi cerută niciodată ca atare, ci doar pentru a cere alte bunuri. Cererea de monedă nu era privită decât ca o modalitate deturnată, indirectă de cerere de bunuri care nu puteau fi dobâdite în mod direct. Se înțelege că, pornind de la o astfel de analiză, moneda nu putea fi considerată decât ca o aparență, ca un lubrifiant fără importanță; ea nu este decât un simlu intermediar al schimburilor de care se poate face abstracție pentru a ajunge la esență. Această analiză este respinsă de Keynes care integrează banii într-o teorie generală. Moneda poate fi cerută și pentru ea însăși și nu doar pentru a cumpăra alte bunuri. În consecință, moneda joacă un rol activ, deosebit în economie.

Crearea de monedă capătă oarecum un caracter misterios. Cum se exercită în fapt această importantă putere pe care o dobândesc băncile de a creea, pornind în aparență de la nimic, mijloace de plată folosite pentru a se cumpăra bunuri oferite? Pornind de la acest privilegiu, ele n-ar putea produce totuși o cantitate nelimitată de monedă? Răspunsul la astfel de întrebări nu se poate da decât printr-o mai bună cunoaștere a rolului băncilor și a relațiilor dintre ele

2.1. Banca modernă și oferta de monedă

Oferta de monedă nouă este, de regulă, legată de o operațiune de creditare, ceea ce înseamnă monetizarea unei creanțe bancare. Procesul invers, rambursarea unui efect de comerț sau a unei datorii oarecare în favoarea unei bănci, echivalează cu o reducere a masei monetare.

2.1.1. Băncile și instituțiile financiare contemporane

Destinul băncilor este legat de cel al monedei30. Apărute cu câteva sute de ani în urmă, băncile (și alte instituții financiare) fac și ele parte în prezent din peisajul cotidian, având un rol economic fundamental.Dezvoltarea inovațiilor financiare și a sistemului de intermediere financiară impune o lărgire continuă a noțiunii de masă monetară. Dar atunci această noțiune devine imprecisă, ambiguă.

Banii de cont și multe alte servicii financiare sunt oferite astăzi de agenți specializați. Intermediarii financiari sunt instituții care preiau depozite sau fonduri de la cei ce economisesc și le împrumută celor care au nevoie temporară de bani. Dintre intermediarii financiari de astăzi, cea mai importantă categorie o reprezintă băncile de afaceri, instituții financiare care administrează majoritatea depozitelor operabile prin cecuri; aceste bănci dețin aproximativ 25% din activele instiutțiilor financiare31. Alte categorii mai importante de intermediari financiari sunt casele (băncile) de economii, societățile de asigurări de viață, fondurile de pensii, fondurile de pe piața monetară și fondurile mutuale.

Banca este o întreprindere de un tip special care primește depozitele bănești ale clienților săi (întreprinderi sau menaje), administrează mijloacele de plată ale acestora (cecuri, cărți de credit) și le acordă împrumuturi. Moneda constituie deci materia primă a băncilor. Ca intermediari financiari, băncile sunt instituții specializate în realizarea apropierii dintre împrumutați și împrumutători. Rezultă că băncile îndeplinesc trei funcții tradiționale:

a) Principala funcție pasivă a băncii constă în primirea spre păstrare a economiilor agenților economici, fie sub forma depozitelor la vedere (bani lichizi, adică sume disponibile oricând doresc aceștia), fie sub forma depozitelor la termen (banca conservă fondurile pe o perioadă determinată în care clientul nu le poate retrage).

b) Acordarea de credite solicitanților constituie principala funcție activă a băncilor și a altor instituții financiare. Sursa principală a creditelor o constituie soldul activ dintre depunerile clienților și restituirile medii ale acestora într-un anumit orizont de timp. Capitalul propriu al băncilor constituie o altă sursă a împrumuturilor acordate de bănci.

c) Băncile asigură și gestiunea mijloacelor de plată din conturile clienților, care reprezintă alte servicii active efectuate de bănci. Băncile creează cărți de credit, emit cecuri, dau sfaturi în momentul cumpărării de valori mobiliare etc.

În prezent băncile și-au extins și diversificat serviciile financiar-bancare, exercitând o serie de funcții noi, cu caracter macroeconomic, cum sunt:

coordonarea plăților și încasărilor ce se efectuează în întreaga economie;

controlul masei monetare și restricționarea creditului;

selecționarea proiectelor de dezvoltare susținute cu credite…

Băncile și instituțiile financiare au un caracter lucrativ, comercial. Pentru creditele acordate, băncile pretind și încasează dobândă la o anumită rată, iar pentru depozite plătesc o dobândă la o rată mai mică. Pentru operațiile bancare se percep anumite comisioane.

Diferența dintre dobânda încasată și dobânda plătită reprezintă câștigul (profitul) bancar brut. Din acest câștig se acoperă cheltuielile cu funcționarea băncii (amortizări, iluminat, încălzit, salarii etc.), se plătesc impozitele legale și se constituie profitul net al băncii.

Organizarea instituțională a intermediarilor financiari a suferit și ea importante mutații în țările dezvoltate. Creșterea rolului băncilor și diversificarea operațiunilor financiar bancare a generat la început o tendință de specializare a instituțiilor financiare și o anumită amplificare a controlului exercitat de puterile publice asupra sistemului financiar. Dar, odată cu trecerea timpului, eficiența sistemului financiar a început să se diminueze, pentru că:

* compartimentarea circuitelor de distribuire a creditelor a generat importante inegalități în repartiția fluxurilor de finanțare, favorizând uneori în mod excesiv anumite sectoare sau activități față de altele;

* existența de rețele ce beneficiau de condiții privilegiate au slăbit concurența și au sporit rigiditatea ratelor dobânzii administrate de autoritățile monetare;

* modificarea sensibilă a comportamentelor financiare ale diferiților agenți economici au favorizat inovațiile financiare și transformările sistemului instituțional.

De aceea, a început să apară o tendință puternică de decompartimentare, de universalizare a funcțiilor financiar – bancare. Bunăoară, deosebirile dintre băncile de depozit și băncile de afaceri s-au atenuat până la anulare32.

Într-un sistem bancar ierarhizat, cea mai generală grupare a unităților specializate se concretizează în existența (în fiecare țară) a unei bănci centrale (bancă sau institut de emisiune), care este banca de prim rang, și celelalte bănci, numite bănci comerciale, sau bănci de rang secund.

Banca centrală (la noi, Banca Națională – BNR) îndeplinește patru funcții esențiale: institut de emisiune, banca băncilor, bancherul statului, gestionar al rezervelor valutare.

* Ca bancă de emisiune, banca centrală are privilegiul exclusiv de emisiune de bilete de bancă și monedă divizionară, monedă legală pe teritoriul țării respective;

* Ca bancher al statului, ea asigură serviciul de casă al statului ținând contul curent al Trezoreriei publice și acordă avansuri statului pentru a face față decalajelor inevitabile între cheltuielile și încasările publice și pentru acoperirea unui eventual deficit bugetar;

* În calitate de bancă a băncilor, ea efectuează diverse servicii băncilor comerciale (sprijin pentru gestiunea conturilor băncilor, servicii de interes general…) și asigură refinanțarea băncilor;

* În fine, banca centrală este și gestionarul rezervelor publice de devize, intervenind pe piața valutară în sprijinul monedei naționale.

Prin misiunea ei de bancă națională, banca centrală nu urmărește atât maximizarea profitului ei, cât mai ales îndeplinirea mandatului național, atribuit de parlament, în subordinea căruia se află.

Personificarea financiară a statului, Trezorierul public (casierul statului) are ca primă funcție de a încasa veniturile și de a efectua plata cheltuielilor publice prevăzute în buget. Trezoreria îndeplinește și activități asemănătoare cu cele ale băncilor: poate emite moneda divizionară, creează monedă scripturală, colectează fonduri foarte importante intervenind pentru finanțarea investițiilor întreprinderilor publice sau private.

Băncile comerciale au ca funcție principală acordarea de credite, pe baza resurselor bănești atrase de la alți agenți economici, dar și a capitalului propriu. Banii constituie marfa pe care o comercializează băncile.

În afara băncilor, există mai multe categorii de rețele de colectare și distribuire a creditelor: băncile mutuale (credit agricol, credit mutual, credit popular) și cooperative de credit; case de economii, case de ajutor reciproc, case de pensii; instituții financiare specializate (credit funciar, credit național); societăți financiare (de finanțare a vânzărilor pe credit, de credit – bail); companii de asigurare.

2.1.2. Sistemul bancar în România

În contextul tranziției la economia de piață în România, restructurarea sistemului bancar-financiar a ocupat un loc aparte. Sensul general al acestor transformări a constat, pe de o patre, în lichidarea sistemului de tip nonbancar, în cadrul căruia B.N.R. îndeplinea funcția de emisiune monetară și de adaptare pasivă la cearea de bani a agenților economici; fără ca rata dobânzii să joace un rol major în atragerea economiilor populației și onorarea solicitărilor de credite. Pe de altă parte, s-a urmărit constituirea și dezvoltarea uni sistem bancar la două niveluri: a) banca de emisiune; b) societățile, băncile și instituțiile financiare și de asigurări, organizate pe principiul universalității operațiunilor33.

Pentru atingerea acestor obiective s-au întreprins o serie de măsuri în plan legislativ și operațional-funcțional. A fost adoptat statutul de organizare și de funcționare a B.N.R., a fost reglementată problema creării de noi bănci, a fost eliminat monopolul societății de aigurări ADAS etc.

Banca Națională a României (banca centrală, banca de emisiune, banca băncilor, banca de de prim rang) funcționează ca bancă centrală de emisiune și de coordonare a activității monetare și de credit din economie, scopul său principal fiind menținerea stabilității monedei naționale și asigurarea funcționalității întregului sistem bancar- financiar. Principalele operațiuni efectuate de Banca Națională sunt:

* Emisiunea de monedă și punerea ei în circulație sub formă de bilete de bancă și monedă metalică;

*Conlucrarea cu băncile comerciale și instituțiile de credit specializate:scontarea și rescontarea efectelor de comerț prezentate de societățile comerciale și instituțiile de credit, acordarea de credite acestora, deschiderea de conturi curente în vederea efectuării de încasări și plăți între acestea;

* Conlucrarea cu sistemul trezoreriei statului: ține contul curent al trezoreriei statului , acordă îmrumuturi puterii publice;

* Operațiuni cu aur și valută: operațiuni active care facilitează utilizarea de către Banca Națională a resurselor de creditare din economia națională (rescontări ale efectelor de comerț, achiziționarea efectelor de stat, achiziționarea valutei etc.) și operațiuni pasive care constau în formarea resurselor necesare desfășurării activității Bancii Națională (constituirea capitalului propriu, crearea depozitelor băncilor comerciale și ale statului, emisiunea de bancnote și de monedă metalică…).

Băncile comerciale sunt organizate ca societăți pe acțiuni al căror obiect de activitate îl constituie atragerea și formarea de depozite bănești, acordarea de credite, efectuarea de servicii bancare pentru persoane fizice și juridice, a unor operațiuni de comerț exterior ș.a.34. Băncile comerciale cuprind, la rândul lor: băncile de depozit propriu-zise, care își formează capitalul în special prin depunerile pe termen scurt sau la vedere și acordă imprumuturi pe termen scurt; băncile de afaceri, care dispun de capitaluri proprii importante și de depozite ale clienților, acordă credite pe termen mediu și lung și pot emite acțiuni și obligațiuni; băncile ipotecare, care își procură resursele prin emiterea de înscrisuri și obligațiuni ipotecare.

Băncile și instituțiile specializate de credit sunt instituții care, prin lege sau statutul de funcționare, au atribuții într-o anumită sferă a creditului sau într-un anumit domeniu al economiei naționale și efectuează operațiuni de un anumit gen, fie în sfera formării resurselor de creditare, fie în sfera distribuirii creditelor. Cele mai importante instituții de credit din țara noastră sunt casele de economii și cosemnațiuni, Banc Post, instituțiile de credit mutual, sistemul trzoreriei și societățile de asigurare.

La sfârșitul anului 2000, în România funcționau 33 de bãnci persoane juridice române și 8 sucursale ale unor bãnci strãine. În cursul anului, au apãrut în peisajul bancar autohton trei bãnci noi: Banca de Investiții și Dezvoltare S.A.(autorizatã în ianuarie),Volksbank România (autorizatã în aprilie) și Banca di Roma –Sucursala București (autorizatã în noiembrie). Totodatã, BNR a declanșat procedura falimentului potrivit Legii nr.83/1998 și a revocat autorizația de funcționare pentru Bankcoop și Banca Internaționalã a Religiilor. În vederea despãgubirii persoanelor fizice care au deținut depozite la bãncile falimentare și având în vedere epuizarea resurselor constituite în acest scop de Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, BNR a deschis mai multe linii de credit. Efortul de sterilizare pe care aceste injecții l-au reclamat a fost deosebit de mare și a fãcut necesarã conservarea caracterului restrictiv al mecanismului rezervelor minime obligatorii, care și-a pãstrat pe tot parcursul anului parametrii esențiali.

De asemenea,o contribuție importantã au avut-o transferurile cãtre Agenția de Valorificare a Activelor Bancare a unor pãrți semnificative din portofoliul de credite neperformante al Bancorex și al Băncii Agricole, precum și eforturile băncilor pe linia recuperării creanțelor restante și îndoielnice35.

Sectorul bancar de stat a fost marcat de transformări majore în perioada 1999-2000: privatizarea Băncii Române pentru Dezvoltare și Banc Post, precum și restructurarea financiară a Bancorex și a Băncii Agricole. Aceste transformări au redus cota de piață deținută de băncile cu capital majoritar de stat cu aproximativ 25 puncte procentuale, comparativ cu începutul anului 1999. Deși sectorul de stat continuă să dețină o cotă ridicată (46,1%) pe piața bancară autohtonă, la finele lunii decembrie 2000, acesta a fost devansat de băncile cu capital strãin (50,88%).

Despre băncile străine care operează în România, un bancher român a afirmat că nu sunt decât „bănci mici cu nume mari”, sau mai pe scurt „buticuri bancare”.Cu toate acestea însă, potrivit BNR, activele bilanțiere ale băncilor cu capital străin sau majoritar străin (inclusiv sucursalele băncilor străine), au ajuns să reprezinte peste 50% din activele sistemului bancar autohton, în noiembrie 1998 același indicator reprezentând doar 19,95%.

Băncile străine acordă o atenție mai mare clientelei reprezentate de persoanele fizice față de concurentele autohtone. Mergând pe ideea că „dacă nu riști nu câștigi”, sucursalele băncilor străine își asumă mai multe riscuri în ceea ce privește creditul acordat. În condițiile economice ale României, ponderea ridicată a creditelor pe termen scurt reprezintă circa 55% din portofoliu. La capitolul credite pe termen mediu, este de reținut faptul că spre deosebire de sistemul bancar românesc sucursalele băncilor străine își asumă mai multe riscuri, resursele acordate pe perioade mai mari de un an, însumând în medie 42,15% din totalul acordat.

Strategia dezvoltãrii pe termen mediu a sistemului bancar vizează obiective generale, se referã la crearea unui sector format din bãnci puternice, la diversificarea și creșterea calitãții serviciilor financiar-bancare, la sporirea competitivitãții sistemului bancar. În calitate de autoritate în domeniul valutar, BNR a elaborat strategia în domeniul liberalizãrii mișcãrilor de capital, prezentatã ca Document de poziție în semestrul I al anului 2001,în timpul președinției suedeze a UE36. În domeniul îmbunãtãțirii cadrului legislativ, o serie de acte normative adoptate de BNR în cursul anului 2000 meritã o mențiune specialã. Astfel, reglementările privind operațiunile de piațã monetarã efectuate de BNR și facilitãțile de creditare și de depozit acordate de aceasta bãncilor a permis trecerea de la primatul operațiunilor de atragere de depozite înspre operațiunile reversibile cu titluri de stat, în paralel cu prelungirea scadenței acestora; statuarea operațiunilor de piațã ca principal instrument al politicii monetare a fost însoțitã de implementarea acestora pe bazã de licitație. Normele privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, urmãrește limitarea riscului de credit al bãncilor.Tot în domeniul prudențial, normele actuale vizează conservarea nivelului minim al capitalului social al bãncilor peste pragul stabilit de directivele europene (5 milioane euro). Instituțiile financiare de tipul cooperativelor de credit au intrat sub autoritatea BNR în ceea ce privește autorizarea, reglementarea și supravegherea. Toate aceste acte normative, precum și multe altele s-au circumscris acțiunii de transpunere în legislația naționalã a acquis-ului comunitar, compatibile cu normele și practicile Uniunii Europene în acest domeniu37.

Constrângerilor sub care a operat politica monetară li s-a adăugat cea exercitată de dificultățile manifestate și în această perioadă la nivelul sistemului bancar,care a fãcut apel la utilizarea funcției de împrumutător de ultimă instanță a băncii centrale. Întârzierile consemnate în restructurarea sistemului bancar, problemele generate de declararea falimentului a două bănci cu capital privat, precum și criza celui mai mare fond de investiții, cu implicații asupra riscului în sistemul bancar, au necesitat în acest an sprijinul susținut al autorității monetare.Acesta s-a materializat în reactivarea creditului special, soldată cu efectuarea unor noi injecții de lichiditate, necesitatea minimizării prejudiciilor astfel aduse controlului lichidității impunând suplimentarea eforturilor de sterilizare ale băncii centrale.

Eforturile depuse în anii 1999, 2000 și 2001 pe linia asanării și consolidării sectorului bancar încep să dea roade și în pofida menținerii unor vulnerabilități la nivelul unor bănci, precum și a scepticismului publicului larg, sistemul bancar,în ansamblul său, începe să se apropie din punct de vedere prudențial de cerințele impuse de integrarea europeană. Progresele viitoare vor depinde, în mod hotărâtor, atât de menținerea intransigenței în supravegherea bancară cât și de îmbunătățirea climatului economic general din România, știut fiind faptul cã băncile nu pot fi, în general, mai bune decât clienții lor.

2.1.3. Creditul: conținut, funcții și forme

Creditul se află în strânsă legătură cu moneda. El se bazează fie pe formarea rezervelor de monedă în trecut (economii), fie pe formarea unor rezerve viitoare, respectiv pe crearea de monedă. De aceea creditul dezvoltă mult tranzacțiile economice. Creditul îndeplinește un rol deosebit în economiile contemporane38:

* transformă resursele bănești pasive în resurse active, înlesnind sporirea capitalului real, a producției naționale;

* contribuie la concentrarea activităților economice în unități mari, care sunt în măsură să se realizeze importante economii de scară;

* accelerează tranzacțiile comerciale, prin extinderea creditului comercial;

* sporește viteza de rotație a monedei și masa monetară scripturală, contribuind astfel la modificarea structurii masei monetare și la asanarea circulației bănești;

* stimuleazã consumul, prin extinderea creditului de consum (cumpărări de bunuri cu plata în rate).

Creditul și serviciile bancare s-au diversificat foarte mult, manifestându-se astăzi într-o mare diversitate de forme. Creditul poate fi structurat după mai multe criterii: natura agenților care recurg la credit; motivele recurgerii la credite; modalitatea garantării, forma de proprietate a debitorului.

După natura agenților care recurg la credite, creditul poate fi: de consum și de producție. Creditul de consum este folosit de menaje (gospodării) pentru cumpărări de bunuri de folosință îndelungată cu plata în rate (aparate electrocasnice, mobilă, autoturisme) sau pentru achiziții imobiliare (case, terenuri), sau chiar pentru acoperirea unor cheltuieli curente (credite pe termen scurt). Creditul de producție este contractat de către întreprinderi pentru creșterea resurselor acestora, a producției și a profitului.

Pornind de la motivele recurgerii la credite (ale întreprinderii de pildă) deosebim două categorii de credite: creditul care asigură funcționarea întreprinderii (credit pe termen scurt de până la un an), credite pentru modernizarea echipamentelor (credite pe termen mediu de până la 5 ani), credite de dezvoltare (credite pe termen lung de peste 5 ani).

În funcție de modalitatea de garantare a creditului, acesta poate fi: credit personal, bazat pe încredere personală, și credit real, bazat pe garanții materiale care angajează patrimoniul debitorului: bunuri mobiliare (creditul pe amanet), hârtii de valoare (creditul lombard), bunuri imobiliare – terenuri, construcții, clădiri (creditul ipotecar).

După forma de proprietate a debitorului, deosebim creditul privat, acordat persoanelor fizice și juridice particulare, și creditul public, la care recurg administrațiile publice și societățile de drept public.

Creditul comercial este acordat de regulă cumpărătorului de către furnizor, sub formă de vânzări de bunuri și servicii cu plata la o dată ulterioară. Acest tip de credit îmbracă forma așa-ziselor efecte de comerț (cambie), care cuprinde în general trata și biletul la ordine (după unele păreri și cecul și varantul). Efectul de comerț este titlul negociabil care face dovada unei creanțe și profitul purtătorului, într-o sumă determinată și plătibilă imediat sau pe termen scurt (90 zile). Dacă furnizorul are nevoie de bani până la scadență, el poate apela la bancă pentru a prelua ea cambia respectivă. Această operație de credit este numită scontul unui efect de comerț, iar rata dobânzii pe care o percepe în continuare banca se numește taxa (rata) scontului. Banca comercială, în funcție de nevoi, poate prezenta cambia băncii de emisiune. Se creează astfel creditul de rescont, iar dobânda corespunzătoare se numește taxa de scont oficială (taxa de rescont).

În esență, creditul comercial se deosebește deci de creditul bancar, acordat de către bănci și alte instituții financiare.

2.1.4.Crearea (oferta) de monedă

Finanțarea economiei se poate realiza pe seama resurselor de economisire (autofinanțare, împrumuturi) sau pe seama resurselor monetare, adică printr-o creare de monedă. Intermediari între împrumutători și împrumutați, băncile joacă un rol major în crearea de monedă. Băncile oferă clientelei lor o mare varietate de servicii. Ele adminisrează conturile de depozit, înregistrează ordinele de bursă, propun conturi sau planuri de economii în scop imobiliar (locuințe), librete de economii, conturi de economii în acțiuni, plasamente diverse. Ele schimbă devize, acordă credite persoanelor fizice și juridice, instrumentează dosare pontru diferite case specializate, dispun de seifuri etc. Activitatea bancară corespunde numeroaselor nevoi ale paricularilor, Această activitate necesită multă muncă și birotică. De pildă, într-o țară ca Franța, băncile folosesc aproximativ tot atâția angajați ca și industria de automobile39.

Crearea monetară rezultă din trei operațiuni principale: acordarea de credite întreprinderilor sau particularilor, avansurile acordate statului și cumpărările de devize străine. Aceste operațiuni înseamnă de fapt monetizarea unei creanțe bancare: creanțe asupra economiei, creanță asupra statului, creanță asupra străinătății. În mod invers, rambursarea de credite, de avansuri acordate Trezoreriei sau vânzarea de devize de către bănci provoacă o reducere (distrugere) de monedă.

Operațiunile de credit formează principala sursă de monetizare. Aceasta poate lua forma de creare de monedă scripturală și de emisiune de bilete de bancă.

Băncile comerciale oferă (creează) moneda scripturală prin activitatea lor de intermediere, dublată de o activitate de transformare. Ele aspiră economiile împrumutătorilor, care își încredințează resursele în general pe perioade mai scurte, pentru a furniza mijloace de finanțare împrumutaților, care se îndatorează îndeosebi pe termen mediu și lung. Printr-un simplu joc scriptic (astăzi semnalele scriptice devin simple semnale electronice) sau prin transformarea bancară (utilizarea resurselor pe termen scurt pentru a finanța credite pe termen mediu și lung), o bancă poate produce monedă.

S-ar părea că “depunerile creează creditele”. Este fals, întrucât băncile “injectează” în economie mult mai multe resurse financiare decât primesc ele de la deponenți. Sumele suplimentare împrumutate provin din crearea monetară. Deci putem spune că “creditele creează depozitele”.

Să presupunem că o bancă acordă un credit unui client în sumă de 100. În contrapartidă banca obține o promisiune pentru rambursare (un ansamblu de documente) semnată de împrumutat, care are deci o datorie față de bancă. Această garanție reprezintă o creanță pentru bancă, numită creanță asupra economiei, înregistrată în activul bilanțului băncii. Moneda creată figurează în pasiv (suma ce aparține clientului). În bilanțul clientului, moneda disponibilă apare în activ, iar datoria față de bancă în pasiv (fig.2).

Moneda scripturală astfel creată poate fi utilizată de client, fie pentru efectuarea de plăți prin cecuri sau prin viramente, decontarea făcându-se prin jocul de înscrisuri în conturile bancare, fie prin conversia monedei scripturale în bancnote, monedă acceptată de toți agenții economici.

Fig.2. Crearea monetară

Oferta de monedă este asigurată și de Banca Națională, singura care poate emite bilete de bancă. În primul rând, banca centrală emite bilete pentru alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului. În al doilea rând, ea sporește masa monetară și atunci când cumpără valută obținută de agenții economici din exporturi. În al trelea rând, banca centrală este în măsură să controleze și să influențeze lichiditatea bancară a băncilor comerciale, prin operațiile de refinanțare, rezervele obligatorii și rata de rescont.

Pentru a acționa asupra lichidității bancare și a favoriza (sau frâna) crearea monetară, banca de emisiune poate să crească (sau să reducă) posibilitățile de refinanțare, astfel încât băncile comerciale pot obține monedă numerar, necesară pentru a putea face față retragerilor clientelei lor.

De asemenea, banca centrală poate institui un sistem de rezerve obligatorii care obligă băncile comerciale să mențină soldul contului lor la un anumit volum minim, lucru care le limitează posibilitățile de acordare de credite. Dacă disponibilitățile băncilor coboară sub nivelul rezervelor obligatorii, ele trebuie să împrumute imediat bani lichizi, în general de la banca centrală, pentru a se situa în limitele impuse de rata rezervelor obligatorii. Mecanismul rezervelor obligatorii poate fi utilizat pentru creșterea sau pentru reducerea lichidității bancare.

Un alt instrument de control monetar la dispoziția băncii centrale este rata de rescont. Aceasta este rata dobânzii prelevată de banca centrală când băncile comerciale doresc să împrumute monedă de la aceasta prin cedarea efectelor de comerț rescontate.

Prin intermediul băncii centrale, statul exercită controlul asupra monedei – semn într-o economie modernă.

2.1.5. Baza monetară și multiplicatorul creditului

Procesul de potențare a masei monetare este cunoscut sub denumirile de multiplicator monetar sau multiplicator de credit. Fenomenul multiplicării este în esență un proces de expansiune a depozitelor la vedere. O anumită injecție de numerar generează o serie de credite succesive, care se reântorc în sistemul bancar. Sumele împrumutate de fiecare dată depind de rata rezervelor dorite (sau obligatorii).

Multiplicatorul monetar exprimă variația masei monetare ce rezultă din variația unei u.m. introdusă în sistemul bancar sub formă de numerar (bază monetară).

Baza monetară (în sens strict) este cantitatea de monedă centrală (bilete și piese metalice) emisă de banca de emisiune.

În general multiplicatorul monetar (MM) se poate determina pe bază de medie geometrică, fiind inversul ratei rezervelor dorite sau obligatorii ( r ), sau ca raport între masa monetară creată (M) și baza monetară (BM).

Ca orice multiplicator, și multiplicatorul monetar acționează atât în sensul creșterii, cât și în sens invers, de reducere40.

Oferta de bani crește de 1/r ori când are loc o injecție de numerar în sistemul bancar. Are loc și o contracție a ofertei de bani de 1 / r ori când are loc o scurgere de monedă centrală.

Rezultă clar acum că Banca Națonală poate mări sau restrânge masa monetară, folosind pârghia rezervelor obligatorii: dacă r scade MM crește, iar M crește corespunzător, și invers.

2.1.6. Limitele creării de monedă

Băncile și ceilalți intermediari se aseamănă cu o firmă obișnuită. Ele au ca și întrprinderile încasări și cheltuieli, un cont de exploatare de echilibrat fiind organizate astfel încât să aducă profit proprietarilor lor, sunt supuse riscului insolvabilității și falimentului și trebuie să facă față concurenței.

Patru mecanisme intrinseci contribuie la limitarea creației de monedă de către bănci. Un al cincilea vine din afară, este politica monetară impusă de autoritățile monetare.

Prima limită este dată de cererea de credite. Penru ca banca să dezvolte creditul este necesar ca acesta să fie solicitat de clienți. Cererea de credite depinde de ritmul afacerilor și de rata dobânzii. Afacerile nu sunt întotdeauna rentabile. Atunci când perspectivele sunrt proaste, întrprinderile ezită să se angajeze în proiecte noi, mai ales dacă rata dobânzii este ridicată. Cererea de credite stagnează. Băncile ar putea acorda împrumuturi, dar le lipsesc clienții.

A doua limită este “scurgerea” în distribuirea creditului de către o bancă. Băncile nu pot să-și regleze între ele conturile decât într-o monedă aceptată de toate, iar aceasta este moneda Băncii Centrale. Cu cât o bancă va avea o clientelă mai importantă, cu atât mai ușor va recupera viarmentele ce se operează între clienții săi și va evita astfel să recurgă la Banca Centrală sau la piața monetară. În schimb, cu cât scurgerile sunt mai numeroase, cu atât banca va fi nevoită să apeleze ea însăși la alte bănci și va obține în final profituri mai mici. O bancă are deci interesul, mai mult decât orice întreprindere, să dețină un segment de piață imporatant. Cu cât numărul de depunători și de clienți este mai ridicat, cu atât cresc șansele ca efectuarea plăților să se facă între ei. Această dorință de a cuceri segmente de piață explică de ce în anii favorabili expansiunii atâtea buticuri bine situate au făcut loc agențiilor bancare.

Nici Trezoreria Publică nu este ferită de acest mecanism. Trezoreria crează monedă, plătind, prin cec poștal, funcționarii și furnizorii statului. O parte rămâne în conturile cecurilor poștale circulând de la un cont la altul. Dar circuitul monetar al Trezoreriei nu este închis. El nu ar putea fi altfel decât într-o economie în care nu ar exista decât funcționari și magazine de stat. Magazinele aparțin patronilor privați care se află în concurență. Creditul este distribuit de bănci, aflate de asemenea, în concurență. Sistemul fiind mai descentralizat, este ,așadar, mai complex. Căci regulile de echilibru decurg în mod firesc din concurența dintre bănci.

Riscul afacerilor constituie a treia limită a creării monetare. Băncile constituie o lume prudentă. Pentru a împrumuta, ele cer garanții și explicații. Trebuie să se convingă că afacerea este sănătoasă și că banii vor putea fi restituiți la timp. În peiroadele dificile, în care falimentele sunt numeroase, bancherii devin mult mai prudenți.

Profitul constituie a patra și, totodată, sinteza celorlalte limite. Ca orice întrepridere, banca trebuie să fie gestionată astfel încât, din jocul dobânzilor încasate și plătite, să-și poată acoperi cheltuielile de funcționare și să obțină un profit normal pentru a se menține în ramură. Băncile trebuie administrate cu prudență, supravegheate și limitate de Banca Centrală, care le poate restrânge acțiunea prin politica monetară.

A cincea limită a creării de monedă este tocmai politica monetară. Rolul Băncii Centrale este de a armoniza crearea de monedă cu politica economică de ansamblu. Ea trebuie să asigure securitatea depunătorilor, verificând gestiunea corectă a băncilor, supraveghind cecurile fără acoperire, impunând tuturor reguli de prudență.

2.2. Comportamentele monetare și cererea de monedă

Moneda este un bun specific. De aceea comportamentele agenților economici față de monedă nu depind de calitățile intrinseci ale diferitelor instrumente monetare, fie ele chiar și aur, ci de funcțiile pe care acestea le pot îndeplini41.

2.2.1.Mobilurile cererii de monedă

Deținerea de monedă de către agenții economici reprezintă doar una din formele de conservare a bogăției. Un anumit patrimoniu poate fi deținut și sub formă de investiții financiare (acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur) sau proprietăți mobiliare. Bineînțeles că deținerea de monedă are un cost. Costul de oportunitate al deținerii de monedă este dobânda (sau altă formă de venit) la care se renunță prin această alegere, în locul unui plasament (obligațiuni…) Înseamnă că deținerea de monedă prezintă un anumit avantaj care trebuie să compenseze acest cost. Motivațiile (mobilurile) cererii de monedă sunt legate de caracteristica activelor monetare de lichiditate perfectă.

1. Preferința pentru lichiditate este determinată în primul rând de motivul tranzacției. Într-o economie monetară, moneda este utilizată ca instrument de schimb pentru mijlocirea tranzacțiilor economice.

Astfel cererea de masă monetară este dependentă de volumul total al tranzacțiilor (PQ) și de viteza de rotație a monedei (V), potrivit relației cunoscute : M = P Q / V . Această relație poate suferi anumite corecții în funcție de amploarea creditului comercial, respectiv de raportul dintre vânzările pe datorie și plățile în contul creditelor ajunse la scadență în perioada respectivă.

Întrucât masa monetară are o determinare macroeconomică, înseamnă că acest motiv, monedă – tranzacție, trebuie tratat la nivelul tuturor acestor operații din economie; cererea de monedă este deci funcție directă de venitul național (Y).

Se impune însă o precizare. Moneda este o variabilă nominală. Cererea de monedă este o cerere de încasări reale (venitul național raportat la indicele prețurilor).

2. Motivul precauției reprezintă un alt mobil al cererii de lichidități. Este vorba de preocuparea agenților economici de a conserva monedă pentru a putea face față unor evenimente neprevăzute (accidente, boală etc.) . Și aici venitul global (Y) este o variabilă explicativă. Cu cât un agent are un venit mai mare cu atât face față mai ușor neprevăzutului.

3. Motivul speculației constă în faptul că, anumite condiții, agenții preferă activele monetare față de diferte titluri de valoare, generatoare de venit. Am văzut cu alt prilej că există o legătură inversă între prețul unei obligațiuni și rata dobânzii: dacă rata dobânzii scade, cursul obligațiunii crește și, invers, dacă rata dobânzii tinde să crească, obligațiunea va înregistra o reducere a cursului său.

2.2.2. Cererea de monedă

Când rata dobânzii se situează la un nivel foarte scăzut, cursul titlurilor atinge un nivel ridicat. Randamentul titlurilor (raportul dintre venitul fix stabilit la emisiune și prețul lor) va fi puțin atractiv, de unde preferința pentru lichiditate în așteptarea unor plasamente mai avantajoase42. În perioada de creștere a ratei dobânzii (în termeni reali), costul relativ al deținerii de monedă este mai ridicat, întrucât randamentul altor forme de active crește43.

Putem concluziona că agenții doresc să dețină monedă datorită calităților specifice de lichiditate ale acesteia. În alegerile pe care le fac, ei compară activele monetare cu celelalte forme de active: cumpără active reale sau financiare când prețul acestora este scăzut și le revinde când prețurile cresc. Cererea speculativă pentru bani se exprimă ca funcție descrescătoare de rata dobânzii (i) .Ținând cont deci de cele trei mobiluri și de cele două variabile explicative ale cererii de bani, putem spune că ecuația cererii de monedă devine: Mc= f (i,Y).

Această funcție combină cele două componente keynesiene ale cererii de monedă: L1 = f(Y) și L2 = f(i), este mai ridicat, întrucât randamentul altor forme de active crește.

Putem concluziona că agenții doresc să dețină monedă datorită calităților specifice de lichiditate ale acesteia. În alegerile pe care le fac, ei compară activele monetare cu celelalte forme de active: cumpără active reale sau financiare când prețul acestora este scăzut și le revinde când prețurile cresc. Cererea speculativă pentru bani se exprimă ca funcție descrescătoare de rata dobânzii (i).Ținând cont deci de cele trei mobiluri și de cele două variabile explicative ale cererii de bani, putem spune că ecuația cererii de monedă devine: Mc= f (i,Y).

Această funcție combină cele două componente keynesiene ale cererii de monedă: L1 = f(Y) și L2 = f(i).

Stabilitatea banilor și echilibrele financiare și monetare care o fac posibilă nu sunt de conceput decât în condițiile existenței echilibrului general economic. Acesta este definit ca un raport de concordanță între un anumit potențial economic și cerințele de produse, cerințe care sunt atât sociale cât și individuale .

Termenul de echilibru derivă de la cuvintele latine aegus, care înseamnă egal și libre, care înseamnă balanță, desemnând egalitatea a două mărimi măsurabile, reversul stării de egalitate fiind desemnat prin conceptul de dezechilibru44.

Echilibrul monetar este – împreună cu echilibrul financiar și cel valutar – o parte componentă a echilibrului valoric, iar acesta este la rândul său, o parte componentă a echilibrului general economic. Acest echilibru exprimă proporționalitatea în cadrul diferitelor sfere și sectoare ale procesului de reproducție, precum și între aceste sfere și sectoare.

Echilibrul general economic presupune o dimensionare a producției, circulației, repartiției și consumului încât să fie asigurată o concordanță deplină între necesitățile de resurse materiale și resursele posibil de procurat; între necesarul de forță de muncă și forța de muncă de care dispune economia; între necesarul de resurse financiare și posibilitățile de procurare; între veniturile bănești ale populației și posibilitățile de acoperire a acestora cu bunuri și servicii, între resursele valutare necesare și resursele posibil de utilizat. Este vorba de un volum și o structură a resurselor materiale, de forță de muncă, financiar-monetare și valutare ce corespund nevoilor și posibilitățile economiei naționale într-o perioadă de timp determinată45.

În viziunea filozofică, conceptul de echilibru exprimă „un moment esențial al stabilității sistemelor dinamice”46.

În condițiile economiei cu piață concurențială, echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieței, generată de acțiunea agenților economici în calitatea lor de producători – vânzători și de cumpărători – consumatori. Agenții economici producători urmăresc maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenții economici consumatori, satisfacerea trebuințelor lor. Din modul de acțiune și de comportare a acestor agenți economici de piață, în funcție de propriile lor interese, echilibrul economic concurențial apare sub forma raportului dintre cererea și oferta ce se manifestă pe piețele bunurilor economice, de capitaluri și de muncă, care, în unitatea și interdependența lor, reprezintă forma de existență a echilibrului macroeconomic47.

Mecanismele de transmisie a politicii monetare, reprezentate de fluctuațiile ratei dobânzii, constituie o temă clasică a literaturii economice contemporane. Aceste fluctuații reprezintă elementul esențial al mecanismului de transmisie a politicii monetare evidențiat cu ajutorul modelului keynesist, cunoscut sub denumirea de modelul „IS-LM”, un adevărat cadru de referință pentru macroeconomie. Fluctuațiile ratei dobânzii nu pot să mai joace acest rol deoarece economia depinde de venit și nu de rata dobânzii. Această interpretare în teoria clasică și în concepția lui J.M. Keynes48 necesită mai întâi o reformulare a faimoasei condiții de echilibru (economiile sunt egale cu investițiile) S = I, investiția fiind o funcție (descrescătoare) de rata dobânzii. Deoarece mărimea investițiilor (I) depinde de evoluția ratei dobânzii, iar cea a economiilor (S), de evoluția veniturilor, dinamica investițiilor și a veniturilor se află în raport invers cu cea a ratei dobânzii.

3.1. Natura monetară a ratei dobânzii

3.1.1. Rolul piețelor monetar – financiare

În țările puternic industrializate s-au produs mutații profunde în ultimele două decenii în ceea ce privește sistemul financiar și modalitățile de finanțare a economiei. Esența acestui proces a constat în faptul că acest sistem a căpătat astăzi o importanță covârșitoare în economiile moderne, chiar dacă sub aspectul sructurii sale, asistăm la o trecere treptată de la o economie de îndatorare, în care băncile joacă un rol hotărâtor în finanțarea activității economice, la o economie de piețe financiare, unde piețele de capitaluri joacă un rol determinant.

Finanțarea unei economii are două categorii de surse: finanțarea internă, bazată pe surse proprii (autofinanțare), și finanțarea externă, asigurată de sistemul financiar. Finanțarea externă poate fi indirectă, când se recurge la credite bancare, sau directă, când se face apel la piața financiară.

Situația agenților economici cu privire la economisire și investiție este diferită și se poate traduce fie printr-o capacitate de finanțare, fie printr-o nevoie de finanțare. O parte dintre agenții economici, cum sunt întreprinderile, statul, comunitățile locale nu obțin o economie suficientă pentru a acoperi în totalitate investițiile lor (global deficitari la acest capitol). Alții, în special menajele, dispun de economii mai mari decât nevoile proprii de investiții (global excedentari la asemenea resurse). Capacitatea de finanțare a unora servește la acoperirea nevoilor de finanțare ale altora. Această compensare se realizează prin intermediul sistemului financiar, care intermediază diferite transferuri de capital între agenții economici.

Piața monetar-financiară îndeplinește două funcții fundamentale: finanțarea economiei prin mobilizarea economiilor pe termen scurt sau lung și favorizarea circulației capitalurilor existente.

1. Prin intermediul depozitelor bancare și a plasamentelor pe termen lung (acțiuni, obligațiuni), piața monetar-financiară constituie un instrument de colectare a economiilor. Spre deosebire de bănci, care transformă și ele lichiditățile în credite pe termen mediu sau lung, instituțiile pieței financiare oferă investitorului o rentabilitate medie mai mare, iar utilizatorului un cost mai scăzut.

2. În al doilea rând, piața monetar- financiară permite capitalurilor disponibile să circule, să devină active, și să asigure soluționarea unor probleme de succesiune, de restructurare, de concentrare etc.

În ultimele două decenii a avut loc, în țările dezvoltate, o amplificare a rolului piețelor financiare și o anumită unificare a acestora. Mai mult, ca și economiile, aceste piețe se mondializează și sunt de acum aproape în întregime interconectate. Ele trăiesc în simbioză, se alimentează din aceleași surse, au aceleași probleme. Acum, în pragul celui de-al treilea mileniu, marea piață financiară fără frontiere prinde contur.

Piața monetară este o piață specifică, prin obiectul tranzacțiilor (moneda numerar și moneda scripturală) și prin prețul specific (rata dobânzii). Creșterea rolului monedei în economiile moderne amplifică și importanța pieței monetare în ansamblul piețelor.

Piața monetară este locul de întâlnire și confruntare dintre cererea și oferta de monedă, care se ajustează la un anumit preț specific (rata dobânzii)49. Deși obiectul tranzacției este omogen, piața monetară este o piață imperfectă, puternic reglementată și dominată de un număr redus de ofertanți (piață de oligopol).

3.1.2. Sensul noțiunii de dobândă

Dobânda a căpătat explicații și sensuri diferite. În sens larg, ea reprezintă “prețul specific” plătit pentru utilizarea serviciilor capitalului și, totodată, venitul însușit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică50.

Dacă dintr-un motiv sau altul, un activ oarecare (un automobil, un strung, o uzină) este destinat vânzării, prețul activului este suma cu care stocul de capital poate fi cumpărat. Intrând în posesia unui activ, cumpărătorul dobândește un drept asupra fluxului viitor de servicii pe care stocul respectiv de capital îl va furniza.

Ce sumă va fi dispus să plătească un cumpărător pentru dobândirea unui activ? Este clar că răspunsul depinde de mărimea chiriilor care vor fi plătite în viitor în schimbul serviciilor capitalului în timpul duratei sale de viață. Dar prețul activului nu rezultă dintr-o simplă adiționare a acestor chirii. Pentru a găsi răspunsul la această întrebare trebuie să precizăm rolul timpului și al dobânzilor.

În sensul restrâns al noțiunii, dobânda este excedentul ce revine proprietarului de capital dat cu împrumut. În acest sens dobânda este legată îndeosebi de capitalul bănesc împrumutat, fiind considerată drept răsplată pentru folosința numerarului cedat pe un timp determinat.

Dobânda reprezintă prețul riscului capitalului împrumutat (un triplu risc): riscul ca împrumutul să nu fie restituit la timp, riscul deprecierii monetare ca urmare a inflației, riscul de a nu obține un câștig mai mare prin folosirea capitalului în alte plasamente (acțiuni, obligațiuni, investiții proprii…)51. În acest sens, dobânda îmbracă mai multe forme:

dobânda pe piața monetară ce se aplică împrumuturilor pe termen scurt contractate între băncile comerciale, precum și între acestea și banca de emisiune;

dobânda bancară de bază, care se practică pentru remunerarea certificatelor de depozite sau pentru bonurile de tezaur;

dobânda pentru creditele acordate întreprinderilor, care constă din dobânda bancară de bază la care se adaugă un agio (plus) stabilit în funcție de tipul de credit și de situația economică a celui care se împrumută;

dobânzi pentru remunerarea obligațiunilor (plasamente pe termen lung);

dividende pentru remunerarea acțiunilor deținute la societățile pe acțiuni;

dobânda percepută la operațiunile de scontare (taxa scontului) și rescontare (taxă de rescont) a efectelor de comerț (cambii).

3.1.3. Ratele dobânzii: prețul banilor

Mărimea dobânzii poate fi apreciată ca mărime relativă (rata dobânzii) și ca mărime absolută (masa dobânzii).

Rata dobânzii (i) reprezintă prețul plătit pentru a dispune de 100 unități monetare împrumutate pe timp de un an. Ea reprezintă raportul procentual între masa dobânzii (D) și capitalul împrumutat (i = D/C 100).

Mărimea absolută a dobânzii, sau masa dobânzii (D) este suma încasată / plătită pentru capitalul împrumutat și se determină în două variante: dobândă simplă și dobândă compusă52.

1. În condițiile în care dobânda nu este capitalizată, mărimea dobânzii simple se determină ca produs între rata dobânzii (i), capitalul avansat (Ci) și numărul de ani de împrumut (n):

D = i Ci n ;

O asemenea situație presupune ca dobânda să fie achitată la sfârșitul fiecărui an.

2. În practică dobânda simplă nu prea este folosită, dar constituie punctul de plecare pentru calculul dobânzii compuse, care presupune capitalizarea dobânzii (transformarea dobânzii în capital) când se calculează și dobândă la dobândă:

D = Cn – Ci ; Cn = Ci (1 + i)n

Cn – suma cuvenită proprietarului după n ani de folosire a capitalului, formată din capitalul inițial (Ci) și dobânda cuvenită D.

Dobânda compusă este larg utilizată în activitatea băncilor, caselor de economii și altor instituții financiare.

3.1.4. Dobânda nominală și reală

Distincția dintre rata nominală și rata reală a dobânzii este foarte importantă. Rata nominală este rata stabilită pentru o anumită operație (plasament, împrumut). Mărimea ratei nominale este influențată de numeroase împrejurări, dar în primul rând de raportul dintre cererea și oferta de fonduri împrumutate. În ipoteza unor piețe cu concurența perfectă, rata dobânzii are la bază principiul prețului de echilibru (fig.3).

Cererea de capital din partea firmelor de afaceri (ca și de la alte categorii de agenți) este determinată de mărimea profitului obținut de acestea; fiecare cerere reprezintă, de fapt, un proiect de investiție. Dacă dobânda plătită pentru banii împrumutați este mai mică decât profitul scontat de pe urma investițiilor, cererea de fonduri împrumutate crește. Când capitalul împrumutat nu mai aduce nici măcar un venit egal cu dobânda, scade cererea de capital pe piață, iar investițiile se reduc.

Sursa: Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universității din Pitești, 1999.

Oferta de fonduri împrumutate este determinată de economiile făcute de agenții economici, îndeosebi de menaje. Economiile populației apar atunci când venitul nu este cheltuit în întregime pentru consum. Economiile întreprinderii sunt formate din profiturile nedistribuite și din amortisment, împreună formând sursele de autofinanțare.

Prin intermediul instituțiilor financiare, economiile se transformă în ofertă de capital. O rată a dobânzii mai ridicată stimulează înclinația spre economii și creșterea, în consecință, a ofertei de credite.

Procesul inflaționist are efecte negative asupra ratei dobânzii. O rată real negativă corespunde unei pierderi de putere de cumpărare a capitalului inițial. Pentru a calcula rata reală a dobânzii trebuie să scădem rata inflației din rata nominală, potrivit următoarei relații:

Rata reală a dobânzii = rata nominală a dobânzii – rata inflației53

3.1.5. Determinarea ratei dobânzii

Schema clasică (prekeynesiană) a determinării ratei dobânzii era extrem de simplă: ea consta în utilizarea legii cererii și ofertei de capital. Se considera oferta ca o ofertă de economie (economisire), aflată în raport direct proporțional cu rata dobânzii. Cererea era și în sistemul clasic o cerere de fonduri de investiții, adică o funcție descrescătoare de rata dobânzii. Intersecția dintre curbele economiei (S) și investiției (I) reprezintă, potrivit acestei explicații, punctul care determină rata dobânzii de echilibru, care asigură egalitatea dintre economie și investiții (fig.4).

Keynes a abordat din altă perspectivă problema determinării ratei dobânzii. El consideră rata dobânzii ca prețul plătit pentru deținerea de monedă, având ca funcție de a asigura sau de a restabili echilibrul între oferta și cererea de lichiditate, la o preferință dată pentru lichiditate.

În primul rând, Keynes arată că economia nu este guvernată de rata dobânzii, ci de nivelul venitului global (utilizat pentru consum și pentru economie). Abia din momentul în care a fost luată decizia cu privire la volumul economiei, se pune întrebarea sub ce formă va fi deținută economia. Aici intervine rata dobânzii. Deci, economia este funcție de venitul global (național), iar acesta este funcție de cererea de monedă. Când cantitatea de monedă scade, rata dobânzii crește. Deci, rata dobânzii este determinată, în explicația keynesiană, de oferta de monedă și de înclinația spre deținerea de monedă.

Sursa: Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universității din Pitești, 1999.

În al doilea rând, tezaurizarea capătă un rol central în analiză. Până la Keynes se considera că tezaurizarea n-avea decât o importanță marginală în economie; economia era aproape imediat plasată, adică reinvestită. La Keynes, termenul de monedă de speculație nu este altceva decât o formă de tezaurizare , mult mai modernă și cu atât mai importantă. Este foarte posibil ca o parte mai mult sau mai puțin importantă din economie să fie tezaurizată și să devină astfel economic sterilă.

Natura monetară a ratei dobânzii în analiza keynesiană n-a pus capăt controversei legată de determinarea acesteia, dând naștere la opinii și pro (neokeynesian) și contra (monetarism)54.

3.2. Condițiile de echilibru pe piața bunurilor

Progresul economic se realizează prin confruntarea unor forțe opuse care generează echilibre și dezechilibre economice. Problematica echilibrului economic a devenit o preocupare cu totul deosebită pentru știința economică odată cu intensificarea dezechilibrelor în economiile de piață moderne, manifestate prin fenomene de criză economică, inflație și șomaj55.

3.2.1. Modelul elementar de echilibru

Conceptul de echilibru desemnează acea stare a relațiilor dintre variabilele unui sistem care nu tind să se modifice dacă respectiva stare nu este perturbată. Dezechilibrul exprimă pierderea echilibrului, adică acea stare în care nu mai există concordanță între variabilele sistemului respectiv.

Echilibrul economic general apare sub forma raportului dintre cererea globală și oferta globală, care se manifestă pe toate piețele: de bunuri și servicii, de monedă, de capital, de muncă.

Putem spune deci că echilibrul macroeconomic exprimă acea stare a pieței naționale în ansamblul său, caracterizată printr-o concordanță relativă a cererii și ofertei agregate, abaterile dintre ele încadrându-se în limitele considerate normale.

Așa cum procedăm când analizăm echilibrul parțial al unei piețe, abordăm și acum problema echilibrului general în sens economic și nu în sens de identitate contabilă. Această identitate nu ne spune nimic despre comportamentul economic al agenților economici, despre proiectele sau intențiile lor. În această optică, curbele ofertei agregate și cererii agregate exprimă proiecte de producție și de consum, intenții de vânzare și de cumpărare la nivelul tuturor segmentelor de piață. Echilibrul este atins în punctul de intersecție al celor două curbe, respectiv în punctul în care intențiile participanților la tranzacții (vânzători și cumpărători) coincid.

De aceea, transpunând același raționament și în domeniul macroeconomiei, vom aborda componentele ofertei globale și cererii globale – consumul, economia, investițiile – nu ca mărimi efective, constatate, ci ca mărimi intenționale, proiectate, dorite.

Pentru a demonstra în final că nu există decât un singur nivel de echilibru al producției (venitului) naționale, vom simplifica mult modelul de echilibru. Vom considera o economie închisă, fără stat, unde toate variabilele economice sunt exprimate în prețuri constante. Vom admite totodată că doar menajele economisesc, iar întreprinderile investesc. În acest cadru, venitul disponibil și produsul național sunt identice și le vom nota cu Y.

În cadrul modelului elementar oferta globală este dată de produsul național net (venitul disponibil), egal cu consumul intențional și economia intențională. Putem scrie deci o primă ecuație de definiție

(1)

Cererea globală este definită de suma cererilor de bunuri de consum (C) și a cererilor de bunuri de investiții, ceea ce constituie o altă ecuație de definiție:

(2)

În consecință, nivelul producției de echilibru (Y) care să satisfacă cererea globală (D) presupune următoarea condiție generală de echilibru:

Din acest sistem de trei ecuații cu patru necunoscute (Y, D, C, I) se poate deduce o altă ecuație:

De unde rezultă, prin simplificare o nouă condiție de echilibru (Y), echivalentă cu condiția generală (3)56:

Deci pot fi descrise două moduri echivalente ale condiției de echilibru pe piața bunurilor și serviciilor: există echilibru macroeconomic dacă și numai dacă oferta agregată este egală cu cererea agregată (Y=D), respectiv dacă economia proiectată este egală cu investiția proiectată (S = I).

Reprezentarea grafică a nivelului de echilibru (fig.5) ne oferă o imagine vizuală privind cele două condiții alternative și echivalente de echilibru. Funcția consumului este dată de ecuația C = a + bY, unde a este consumul autonom, iar b este panta curbei consumului, respectiv înclinația marginală spre consum.

Sursa: Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universității din Pitești, 1999.

Investiția netă proiectată este independentă de venit (I = I), fiind reprezentată printr-o dreaptă paralelă la axa absciselor. Atunci cererea globală rezultă din însumarea funcției de consum și a funcției de investiții, D = C + I.

Dreapta de 45o (bisectoarea) reprezintă utilizarea venitului disponibil Y generat de proiectele de producție. Este vorba de funcția ofertei globale, a cărei ecuație este Y = C + S57 .

Este cât se poate de evident că nu există decât un singur nivel de echilibru al venitului (Yo), reliefat însă de două puncte alternative și echivalente care se situează pe aceeași verticală a venitului Y0: punctul x aflat la intersecția funcției cererii globale cu funcția ofertei globale (Y = D) și punctul x situat la intersecția funcției economiei cu funcția investiției (S = I).

Observăm de asemenea că deasupra punctului de echilibru Y0, cererea globală se situează sub bisectoare (D Y), existând o investiție involuntară sub formă de stocuri nevândute. Într-o astfel de situație, producția tinde să se reducă, respectiv venitul tinde să se deplaseze în direcția lui Y0 . Când însă venitul național se situează sub nivelul de echilibru, cererea globală este superioară ofertei globale (D Y), ceea ce înseamnă că stocurile întreprinderilor se diminuează. În acest caz producția tinde să crească spre nivelul de echilibru Y0. În principiu, putem înțelege nu numai cum se determină un echilibru, ci și cum se poate asigura un echilibru stabil. Atunci când venitul național se îndepărtează de punctul de echilibru, există forțe care tind să-l readucă la acest nivel.

3.2.2. Conținutul și rolul investiției

Dacă într-un model de tip agregat, investiția este considerată exogenă, independentă de venit, schimbarea pe care o introducem aici se referă la determinarea investiției, la prezentarea unei funcții de investiție care va duce la reformularea condițiilor de echilibru pe piața bunurilor și la prezentarea curbei IS.

Investiția joacă un rol deosebit de important într-o economie, constituind o importantă variabilă strategică. Analiza evoluției pe termen lung a economiei mondiale reliefează o strânsă corelație între rata de investiție (procentajul investiției în produsul intern brut) și rata de creștere economică.

În teoria keynesiană investiția este actul economic fundamental care determină creșterea venitului global, constituind după consum a doua componentă importantă a cererii globale. În această viziune investiția este considerată tot o cheltuială care se face din venit.

Noțiunea economică de investiție este diferită de sensul curent de investiție (financiară) care corespunde unui plasament în active financiare (cumpărare de acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur…). Investiția este o cheltuială pentru achiziția de active fizice (mașini, construcții, echipamente, creșteri de stocuri. Într-o întreprindere, investiția este o cheltuială destinată menținerii sau creșterii potențialului productiv. Investiția netă a întreprinderii cuprinde trei componente: achiziții de echipamente, construcții noi, variația netă a stocurilor58.

Într-o economie, întreprinderile nu sunt singurele care investesc. Statul investește în echipamente colective (infrastructuri, școli, spitale etc.), în timp ce investițiile menajelor sunt concretizate în achizițiile de locuințe. Efectul tehnico-economic al investițiilor se materializează așadar în creșterea stocului de capital fix, a celui de capital circulant, în sporirea spațiului de locuit și confortului familial.

Deciziile de investiții le aparțin producătorilor, întreprinzătorilor care hotărăsc să-și dezvolte capitalul tehnic. Dar care este motivația investitorului ?

Întreprinderile investesc într-un capital fizic nou pentru că prevăd posibilități de creștere a producției lor (investiții de capacitate), sau pentru că ele vizează să diminueze costurile de producție recurgând la metode de producție mai capitaliste, care utilizează mână de lucru sau consumuri intermediare în cantități mai reduse (investiții de productivitate sau de raționalizare).

În fiecare caz, motivația (incitația) de a investi este o problemă de previziune: este vorba despre a evalua randamentul scontat al investiției pe toată durata de utilizare. Întreprinderea trebuie să compare avantajele instalării noilor echipamente – profiturile suplimentare – cu costul investiției. Problema de principiu care se pune este de a ști dacă rata profitului estimată pentru noua investiție este superioară sau cel puțin egală cu rata dobânzii care trebuie să fie plătită pentru fondurile împrumutate pentru a achiziționa noile active fizice. Chiar dacă investitorul ar dispune de surse proprii (autofinanțare) problema s-ar pune în aceiași termeni: întreprinderea trebuie să se întrebe dacă noua investiție se va solda cu un randament cel puțin la fel de ridicat ca cel pe care l-ar obține dacă și-ar plasa fondurile în depozite bancare cu dobândă). Indiferent de natura surselor de finanțare, situația este aceeași: se va investi dacă și numai dacă rata de randament prevăzută pentru noul capital fizic este superioară ratei dobânzii în vigoare pe piață.

Este vorba în esență de o aplicație a ratei dobânzii: determinarea valorii prezente a unor fluxuri de venituri viitoare. Se numește actualizare operația care constă în calcularea valorii actuale a unei creanțe, valoarea sa în n ani fiind cunoscută. În această împrejurare vom lua rata dobânzii ca rată de actualizare.

Știm că: , iar

Putem spune că i desemnează rata dobânzii de piață sau rata de randament a activelor fizice existente; el poate fi considerat ca cost al unui împrumut obținut sau ca randament al unui credit acordat cu dobândă.

Vom nota rata de randament a unei investiții noi cu r pe care o vom numi și eficiența marginală a investiției sau eficiența marginală a capitalului. Notăm totodată cu Rn profitul prevăzut a se obține cu noua investiție fizică în cursul perioadei n și cu Ci costul de achiziție (origine) al unui activ fizic. Atunci putem scrie că:

Considerând că Ci și Rn sunt cunoscute sau estimate, putem calcula rata de randament a investiției ( r )59

Ca atare întreprinzătorul rațional v-a compara eficiența marginală a proiectului de investiții pe care îl are în vedere cu rata dobânzii. Din punct de vedere economic decizia de investiții va fi rațională dacă r i. Se poate considera în fond că r este rata de randament intern a capitalului investit (din economii proprii), în timp ce i este rata externă de randament, întrucât ea corespunde câștigurilor pe care le-ar obține întreprinderea dacă și-ar plasa fondurile în exterior (sub formă de depozite bancare sau achiziții de titluri de valoare)60.

3.2.3. Funcția de investiție

Investița depinde de rata dobânzii și de eficiența marginală a capitalului specifică fiecărui proiect de investiții. O creștere a ratei dobânzii determină o renunțare la unele proiecte de investiții, după cum o reducere a ratei dobânzii face posibilă implementarea altor proiecte de investiții. Există deci o relație descrescătoare între investiția I și rata dobânzii i, adică cererea de investiții, pentru orice întreprindere, variază în funcție inversă de rata dobânzii.

. Ca orice funcție de cerere, funcția cererii de investiții poate fi reprezentată, prin agregare, pentru ansamblul întreprinderilor, în formă grafică printr-o curbă și în formă algebrică printr-o ecuație. În fig.6. este prezentată curba cererii de investiții, care descrie relația între rata dobânzii și nivelul cererii de investiții

Sursa: Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universității din Pitești, 1999.

Am apelat și de astă dată la modelul mai comod al unei funcții liniare, care se pretează și la o formalizare algebrică mai riguroasă. Pentru un preț dat al noilor bunuri de echipament și pentru anticipațiile date ale fluxului de profituri pe care le vor genera aceste bunuri în viitor, o creștere a ratei dobânzii va diminua numărul de proiecte al căror randament acoperă costul de oportunitate al fondurilor utilizate. Când rata dobânzii crește de la i0 la i1, investiția intențională scade de la I0 la I1. Prezentarea algebrică obișnuită a funcției cererii de investiții este următoarea:

I = f (i)

Pentru o prezentare simplificată adoptăm o formulă de tip liniar, adică I = a – b i, unde a și b sunt parametri: a reprezintă cererea de investiții când rata dobânzii este nulă, iar b este panta curbei cererii de investiții (b = I i)61. Panta curbei are o importanță deosebită în analiza proiectelor de investiții în construcții și echipamente, sau în locuințe rezidențiale. Cu cât durata de viață economică a bunului de investiții este mai lungă, cu atât partea din randamentul său total care va fi percepută într-un viitor relativ îndepărtat va fi mai mare și cu atât costul original al bunului va fi mai umflat datorită jocului dobânzilor compuse. În consecință elasticitatea cererii de investiții este diferită: cu cât durata de viață a bunurilor de producție este mai lungă cu atât cererea de investiție pentru realizarea lor este mai elastică. Altfel spus, curba cererii de investiții va fi mai plată pentru case și uzine, care au o durată lungă de viață economică, decât pentru mașini care devin repede obsolente.

Descriind funcția de investiție în raport de rata dobânzii, nu înseamnă că dobânda este singura variabilă explicativă a investiției. Evoluția investițiilor este influențată de numeroși alți factori: riscurile asumate de întreprinzători și de creditori, fluctuațiile profitului la investițiile existente, politica statului în domeniul investițiilor, starea generală a economiei, conjunctura economiei mondiale…62

3.2.4. Principiul acceleratorului

Concepând viața economică ca pe un proces permanent de adaptare reciprocă a cererii și ofertei agregate, știința economică explică mecanismul desfășurării acestuia sub comportamentul celor două forțe care o declanșează, o susțin și o definesc în timpul și spațiul nostru comun.

Generatoare de utilități de consum și de capital de producție, cererea globală efectivă este cea care determină agenții economici să producă bunuri materiale și servicii în raport de anticipările pe care le fac cu privire la vânzarea acestora.

Generatoare de venituri pentru consum, economii și investiții, oferta globală efectivă susține cererea globală efectivă, asigurându-i atât utilitățile necesare cât și mijloacele bănești pentru realizarea lor reală, în cadrul tranzacțiilor economice.

Corelația care se formează în timpul și spațiul economiei între consum, economii, investiții, producție, venit, consum se află sub exigențele principiilor multiplicatorului și acceleratorului.

Investiția joacă un rol important în economie pentru că ea se leagă atât de cerere cât și de ofertă. Ca parte componentă a cererii globale (alături de consum și de exporturi), cererea de investiții stimulează activitatea economică determinând creșterea de bunuri de producție; favorizează oferta de bunuri și servicii prin faptul că permite să se producă mai mult și mai bine. Pe de altă parte, investiția depinde printre alți factori și de perspectivele cererii de consum pe care le întrevăd întreprinzătorii. În această relație biunivocă dintre producție și investiție regăsim o constantă a analizei keynesiene: rolul consumului63.

Investiția îi permite întreprinderii să-și ajusteze capacitățile de producție la cererea pe care o anticipează. Dacă climatul economic nu este prielnic incitația spre investiții este atenuată. În schimb, dacă activitatea economică este în expansiune, crește cererea de investiții.

Relația tehnică dintre variația cererii de consum (cauză) și variația investiției (consecință) este denumită accelerație în teoria economică. Este vorba de o relație (principiu) stabilă de accelerație deoarece creșterea investiției este mai mult decât proporțională cu creșterea cererii (anticipate). În fond principiul acceleratorului exprimă dependența nivelului investițiilor de așteptările privind modificarea ieșirilor (a producției, a venitului). Principiul acceleratorului (sau de accelerație) exprimă efectul creșterii venitului asupra investițiilor. Formulat pentru prima dată de A.Aftalio, într-o lucrare despre crizele economice, principiul acceleratorului era interpretat în sensul că sporirea cererii de bunuri de consum începe prin a antrena o creștere mai mult decât proporțională a producției de bunuri de capital. Între cererea de bunuri de consum și investiții există o relație de accelerare64. Într-o formă algebrică simplificată, acest principiu se exprimă astfel:

unde: I = investiția netă în perioada respectivă;

= coeficientul acceleratorului

Y = variația prevăzută a producției (venitului).

Coeficientul acceleratorului () este de fapt coeficientul capitalului, respectiv raportul dintre capitalul dorit și cantitatea produsă. Acțiunea principiului acceleratorului este considerată ca un puternic factor care provoacă amplificarea fluctuațiilor ciclului afacerilor și, de aici, instabilitatea economiei. Realitatea ciclului afacerilor se află în permanență sub influența conjugată a principiilor multiplicatorului și acceleratorului. Acceleratorul sintetizează consecințele modificării cererii agregate legate de venit, asupra investiției. De aceea, putem scrie acum o funcție de investiții într-o formă mai generală, astfel:

Acceleratorul exprimă doar o fațetă a relației dintre producție (venit) și investiție. Intensitatea și sensul efectului accelerator al venitului și consumului asupra investițiilor sunt în permanență sub influența conjugată și contradictorie a unui ansamblu de factori. Efectul de accelerare a unei variații a producției (naționale) asupra investiției este însoțit de un efect (principiu) de multiplicare, care reflectă impactul investiției (cauza) asupra venitului (consecință).

Multiplicatorul investiției arată de câte ori sporește venitul ca urmare a creșterii cu o unitate a investițiilor. Multiplicatorul exprimă efectul propagat al creșterii investiției asupra venitului. Prin semnificația sa, multiplicatorul65 reflectă și exprimă legătura directă dintre intrările în sistemul economic – concretizate în investiții – și ieșirile acestuia, sub forma veniturilor participanților la activitatea economică. Investițiile sunt cele care produc efectele de antrenare asupra producției de bunuri economice și, prin aceasta, asupra veniturilor și consumului. Orice investiție nouă I într-un sector economic are un efect de multiplicare asupra venitului Y. Relația care unește cele două variabile se scrie:

unde se numește multiplicatorul investiției.

Deci,

unde, c este înclinația marginală spre consum, iar s este înclinația marginală spre economie.

Potrivit celor două relații de mai sus, valoarea multiplicatorului este cu atât mai mare cu cât înclinația marginală spre consum este mai mare, sau cu cât înclinația marginală spre economisire este mai mică. Rezultă că multiplicatorul investiției este inversul înclinației marginale spre economie.

3.3. Condițiile de echilibru pe piața monetară

Banii sunt o creanță foarte specială, întrucât transmiterea lor de la un agent la altul determină, pe teritoriul unde moneda respectivă are curs, stingerea oricărei datorii. Masa monetară, în sensul strict, este formată din totalitatea biletelor de bancă în circulație (creanță asupra Băncii Centrale sau Institutului de Emisiune) și depozitele bancare la vedere, creanță asupra băncilor unde a fost constituit depozitul.

Cine spune echilibru pe piața monedei (sau piața monetară) spune că există o ofertă și o cerere de monedă; ceea ce reprezintă o ruptură cu tradiția prekeynesiană pentru care moneda nu poate fi cerută niciodată ca atare, ci doar pentru a cere alte bunuri. Cererea de monedă nu era privită decât ca o modalitate deturnată, indirectă de cerere de bunuri care nu puteau fi dobândite în mod direct. Se înțelege că, pornind de la o astfel de analiză, moneda nu poate fi considerată decât ca o aparență, ca un lubrefiant fără importanță; ea nu este decât un simplu intermediar al schimburilor de care se poate face abstracție pentru a ajunge la esență.

Această esență este respinsă de Keynes care integrează banii într-o teorie generală. Moneda poate fi cerută pentru ea însăși și nu doar pentru a cumpăra alte bunuri66; există o cerere de monedă care are alte motive specifice; în consecință, moneda joacă un rol activ, deosebit în economie.

Piața monetară se află în echilibru când volumul disponibilităților reale cerute este egal cu cantitatea de monedă oferită. Echilibrul bănesc exprimă concordanța relativă dintre expresia bănească a fondului de bunuri economice existente pe piață și cantitatea de bani în circulație; echilibrul financiar reliefează concordanța relativă între sursele financiare și necesitățile de plată ale agenților economici, echilibrul bugetar reflectă concordanța relativă între veniturile și cheltuielile bugetare; echilibrul valutar evidențiază concordanța relativă între încasările și plățile în valută. Dacă pe piața bunurilor, condiția de echilibru este dată de egalitatea economie – investiție, pe piața monetară ea constă în egalitatea dintre oferta de monedă și cererea de monedă.

Asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea următoarelor condiții:

a) raportul în care se află cele două sfere ale circulației monetare: sfera numerarului și sfera monedei scripturile. Considerate în conexiunea dintre ele, în continua lor mișcare, aceste două sfere participă în anumite limite la realizarea echilibrului monetar;

b) proporția în care se distribuie capitalul agenților economici în propriu și împrumutat. Interdependența dintre aceste resurse ca o condiție a echilibrului se dimensionează cu ajutorul bugetelor financiare ale agenților economici și ale sistemului de contracte economice dintre aceștia;

c) emisiunea monetară, realizată de Banca Centrală, ținând seama de cerințele proceselor economice și de concordanța care trebuie să existe între circuitul valorilor reale și cel al celor monetare, poate contribui la echilibrul monetar;

d) modul în care se formează și se repartizează veniturile și cheltuielile prin bugetul de stat, locale;

e) corelațiile care se asigură între bugetul de stat și celelalte ansambluri valorice din economie constituie o condiție primordială a realizării echilibrului monetar67.

Realizarea echilibrului monetar este condiționată și de înfăptuirea celorlalte forme de echilibru (financiar, bugetar, valutar) de interacțiunea dintre ele și de influențele pe care le exercită în mod reciproc asupra corelațiilor macroeconomice.

La condițiile enumerate se pot adăuga o serie de factori generați de condiționalitatea instituțional-organizatorică; modalitatea și formele construirii sistemelor de fonduri în cadrul economiei naționale; viteza decontărilor în general; viteza de rotație a Resurselor monetare și materiale; formarea surselor de creditare și distribuirea lor; rambursarea creditelor bancare și participarea la procesul de formare a Resurselor financiare naționale.

Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl constituie politica monetară, instrumentele și obiectivele acesteia, impactul politicii monetare asupra proceselor monetare vizând în mod nemijlocit realizarea unui anumit echilibru monetar, ajustarea și corectarea dezechilibrelor apărute, integrarea echilibrului monetar în echilibrul economic de ansamblu.

3.3.1. Funcția de ofertă de monedă

Oferta de monedă este cantitatea de monedă pusă la dispoziția utilizatorilor (populația și agenții economici) de către Banca Centrală, Băncile Comerciale și Instituțiile de Credit specializate. Banii existenți în societate sau stocul de bani se manifestă ca numerar aflat la populație și banii depuși de populație și agenții economici la instituțiile bancar financiare.

Evoluția ofertei agregate de monedă la nivelul întregului sistem bancar este consecința volumului activității din economie, adică a venitului și a ratei dobânzii. În general, creșterea volumului activităților economice (deci a venitului)

Determină creșterea ofertei de monedă; agenții economici obțin venituri mai mari și își sporesc depozitele bancare, iar sistemul bancar multiplică masa creditului. Aceeași relație directă se manifestă și între rata dobânzii (i) și oferta de monedă: creșterea ratei dobânzii în sistemul bancar atrage noi deponenți, care sporesc oferta de monedă și invers68.

Oferta de monedă, notată Mo, este o variabilă exogenă și în modelul keynesian, autoritatea monetară dintr-o țară având capacitatea de a crea monedă în raport cu obiectivele pe care le urmărește. Se poate scrie, deci, că:

Mo = M

În care M evidențiează o cantitate constantă de monedă în cazul unei politici economice date; nimic nu poate determina variația cantității de monedă în afara unei decizii a autorităților monetare. Pentru un nivel dat al prețurilor, banca centrală controlează cantitatea de disponibilități

nominale și reale oferite. Pentru cantitatea de monedă reală, oferta este perfect rigidă (curba ofertei este o verticală).

Ea nu depinde de rata dobânzii și poate fi deci reprezentată în planul (i,Y) printr-o perpendiculară la axa absciselor. Oferta de monedă poate fi reprezentată totuși printr-o perpendiculară, așa cum se poate observa în fig.7.

3.3.2. Funcția de cerere de monedă

În practica monetară s-a dovedit că modificarea cererii de bani nu se realizează concomitent și în aceeași măsură cu modificarea venitului (nominal și real) și a ratei dobânzii. Aceasta se datorează faptului că indivizii și agenții economici nu cunosc dinainte și cu precizie cum vor evolua veniturile și dobânda, fiind necesară o perioadă mai lungă de timp pentru ca aceștia să se convingă de durabilitatea modificării venitului și dobânzii. De aceea, la începutul perioadei, modificarea cererii de bani în raport cu venitul și cu rata dobânzii este mai mică, iar spre sfârșitul perioadei aceasta se intensifică69.

Variația cererii de monedă, prin integrarea acțiunii concomitente a tuturor factorilor care o influențează, conduce la formularea funcției cererii de monedă.

Cererea de monedă depinde în principal de motivația tranzacțională. Gospodăriile, firmele și administrațiile dețin bani pentru a putea cumpăra bunuri, servicii și alte articole. În plus, o parte a cererii de monedă derivă din nevoia de a deține un activ foarte sigur. Funcția de cerere de monedă, notată L, este compusă din două funcții, L1 și L2 , care se adună, adică L = L1 și L2 .

Prima componentă a cererii de monedă corespunde motivelor de tranzacție și de precauție (monedă activă):

L1 = L1 (Y) unde L’1 > 0

A doua componentă este formată din moneda de speculație (monedă inactivă), care este funcție de rata dobânzii:

L2 = L2 (i) unde L’2 < 0

Aici trebuie să facem o precizare: Keynes aprecia că există o rată a dobânzii minime, notată im , pe care o aproxima la 2% , sub care rata dobânzii pieței n-ar putea să scadă. Explicațiile se află în legătura inversă între rata dobânzii și cursul titlurilor de valoare și în remunerarea slabă pe care o procură acest plasament; or, pentru Keynes, rata dobânzii este prețul renunțării la suma lichidă: o rată a dobânzii de circa 2% este mai degrabă motiv de teamă decât de speranță și aduce un câștig care nu poate compensa acest risc.

Descrierea lui L2 în funcție de rata dobânzii nu este valabilă deci decât pentru un nivel al acesteia superior lui im, prag pentru care cererea de monedă devine infinit elastică în raport cu rata dobânzii. În acest punct preferința pentru lichiditate devine în mod virtual absolută, fiind denumită trapa pentru lichiditate69. Poate fi însă luată în considerație și situația inversă, cea în care rata dobânzii poate atinge un nivel iM astfel încât cererea de monedă în sensul speculației se anulează; agenții economici, ținând seama de nivelul ridicat al câștigurilor oferite de plasamente și de prețul scăzut al titlurilor, renunță să mai dețină monedă în așteptarea unor plasamente mai avantajoase.

Avem deci în total L = L1(Y) + L2(i) ceea ce poate fi reprezentat într-o manieră simplificată, printr-o curbă liniară, în graficul din fig.8. L1 nu depinde decât de venitul Y, care este determinat de echilibrul pieței bunurilor și serviciilor. Această componentă a cererii de monedă este independentă de i și este reprezentată de o dreaptă verticală la nivelul L1. Distanța dintre 0 și L1 măsoară lichiditățile de tranzacție deținute de agenți, oricare ar fi rata dobânzii pentru un nivel dat al venitului Y.

Dincolo de cantitatea L1 începe lichiditatea pentru speculație, L2 ,care este o funcție descrescătoare de i. În punctul L1 de pe fig.8, L2 este nul; rata dobânzii atinge un nivel atât de ridicat încât toți agenții economici sunt convinși că ea nu poate decât să scadă; toată lumea anticipează, deci, o creștere a cursului titlurilor și schimbă în întregime banii lichizi speculativi cu titluri.

Sursa: Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universității din Pitești, 1999.

La cealaltă extremă, la o rată a dobânzii limită im, toată lumea anticipează o scădere a cursurilor și preferă să dețină lichidități speculative, existând în acest caz o preferință absolută pentru lichidități. În această situație, orice creștere a cantității de monedă în circulație va fi absorbită de către lichiditățile speculative70. Nimeni nu va risca să plaseze această monedă suplimentară atunci când pare sigur că titlurile înregistrează cursuri care nu pot decât să scadă; de aceea, Keynes denumea această situație extremă capcana lichidității.

În sfârșit, cu ipoteze mai puțin simplificate în ceea ce privește forma funcțiilor, am avea o cerere de monedă de tipul reprezentat în graficul din fig.9.

Sursa: Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universității din Pitești, 1999.

Cantitatea de monedă pe care o doresc agenții economici este deci determinată în funcție de nivelul dobânzii, care reprezintă prețul renunțării la lichiditate. Această rată i nu determină deci decât forma pe care o ia economia plasată; economia în sine este funcție de venit prin intermediul înclinației spre consum sau al “dublului” său, înclinația spre economii.

În principiu deci, curba cererii de disponibilități reale Mc pentru un nivel dat al venitului real are o pantă descrescătoare de rata dobânzii (i).

3.3.3. Echilibrul monetar și modificarea lui

Piața monetară apare astfel ca locul de întâlnire între oferta și cererea pentru un bun specific, o creanță numită monedă. Această piață se află în echilibru atunci când oferta (de monedă) este egală cu cererea (de monedă). Coordonatele punctului de intersecție a celor două curbe ale ofertei și cererii de monedă determină, în mod simultan, cantitatea care se schimbă în situație de echilibru și prețul (rata dobânzii) de echilibru.

Urmărind graficul din fig.10., observăm că echilibrul pieței monetare este atins în punctul E, căruia îi corespunde o rată a dobânzii de echilibru ie și o masă monetară de echilibru Me. Din punct de vedere analitic, echilibrul monetar poate fi descris prin două ecuații de comportament al ofertei și cererii și a unei condiții de echilibru71.

Sursa: Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universității din Pitești, 1999.

Deci, ecuația de definire a cererii de monedă este :

L = L1(Y) + L2(i)

Comportamentul ofertei de monedă poate fi descris prin egalitatea:

Mo = M.

Condiția de echilibru monetar (Mc = Mo) poate fi scrisă astfel:

Această ecuație este cunoscută sub denumirea de funcție LM, unde L reprezintă cererea de bani, iar M reprezintă oferta de bani. Cantitatea și rata de echilibru se pot modifica în cazul variației ofertei sau cererii de monedă, modificări pe care le vom analiza succesiv.

a)Variația ofertei de monedă. Presupunând că Banca Centrală controlează efectiv condițiile de emisiune monetară, care sunt atunci consecințele unei variații a stocului de monedă existentă în economie, în cazul unei preferințe date pentru lichiditate? În graficul din fig.11 se poate observa că o politică de restricții monetare duce la o creștere a ratei dobânzii care ajunge mai întâi la i1 apoi la i2 (i2 > i1 > i0 ) atunci când cantitatea de monedă este redusă de la M0 la M1 apoi la M2.

Sursa: Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universității din Pitești, 1999.

Dacă o politică de restricții monetare duce la o creștere a ratei dobânzii de echilibru, o politică de expansiune monetară nu este exact simetrică. Desigur, creșterea cantității de monedă oferită, de la M0 la M3 , duce la o scădere a ratei dobânzii de echilibru (i3 < i0 ). Dar acest lucru nu este adevărat decât atâta timp cât nu ne situăm în zona în care curba cererii de monedă devine paralelă cu axa absciselor, unde rata dobânzii rămâne blocată la rata im , și aceasta oricare ar fi masa monetară M4 , M5 …injectată în sistem. În zona trapei pentru lichiditate orice cantitate de monedă suplimentară cade într-o trapă, dispare fără a modifica rata dobânzii, fixată la im72.

b) Variații ale preferinței pentru lichiditate. Curba cererii de monedă se poate deplasa în planul (i, Y), datorită mai multor împrejurări:

mai întâi datorită evoluției comportamentului agenților economici, a inovațiilor bancare, cum ar fi cărțile de credit, care modifică cererea de monedă;

apoi,cererea de monedă a agenților economici, pentru o rată a dobânzii dată, se modifică și pentru că funcția L depinde de nivelul producției și al activității; dacă venitul național Y crește va fi nevoie de mai mulți bani pentru efectuarea tranzacțiilor, și invers;

în fine, cererea de monedă este funcție și de evoluția nivelului general al prețurilor: ea crește datorită unei mișcări ascendente a prețurilor.

În reprezentarea grafică din fig.12 se poate constata că cererea de monedă trece din poziția inițială, L0 , în poziția L1 , apoi, eventual, în L2 .

Sursa: Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universității din Pitești, 1999.

Pentru o ofertă de monedă M1, creșterea cererii de monedă ca urmare a creșterii nevoilor de încasări sau a creșterii nivelului general al prețurilor nu va putea fi satisfăcută decât cu prețul unei creșteri a ratei dobânzii, care trece de la nivelul de echilibru inițial, i0 , la i1 , apoi la i2 .

În concluzie, coordonatele punctelor de intersecție ale curbelor ofertei și cererii de monedă depind de preferința pentru lichiditate și de oferta de monedă.

3.4. Echilibrul conjugat al piețelor. Modelul IS-LM

3.4.1. Interacțiunea dintre economia reală și economia monetară

Dacă i este fixat pe piața monetară, nu există, ca în abordarea clasică, o dihotomie între analiza fenomenelor reale și aceea a fenomenelor monetare. Într-adevăr, variațiile ratei dobânzii produse pe piața monetară cauzează variații ale investiției și deci, prin efectul multiplicator, fluctuații ale produsului intern care, la rândul lor modifică gradul de ocupare a forței de muncă.

Invers, fluctuațiile pieței bunurilor și serviciilor au o repercusiune directă asupra pieței monetare. De exemplu, o creștere a nivelului de activitate Y cauzează o sporire a cererii de monedă pentru tranzacție, deoarece volumul schimburilor crește; pentru o ofertă de monedă neschimbată, această presiune nouă a cererii face să crească rata dobânzii. Curba cererii de monedă fiind construită pentru un nivel dat al lui Y, orice creștere a lui Y deplasează curba spre dreapta: oricare este i, cererea de lichidități este mai mare; dacă masa monetară rămâne neschimbată, rata dobânzii de echilibru ie este în mod necesar mai ridicată.

Se poate înțelege astfel de ce eficacitatea multiplicatorului keynesian depinde de rata dobânzii. Atunci când este pusă în aplicare o politică de stimulare a activității pe baza cheltuielilor publice, efectul multiplicator al acestora ia de regulă în considerare doar efectul asupra pieței bunurilor. Dar pe măsură ce acest efect acționează asupra PIB, cererea de monedă crește, pentru a finanța tranzacțiile; rezultă o sporire a lui i pe piața monetară, ceea ce frânează investiția și contracarează efectul favorabil al cheltuielilor publice asupra PIB. Efectul final al politicii economice depinde deci de gradul de reacție a ratei dobânzii și de sensibilitatea investiției față de rata dobânzii. După cum se vede, abordarea keynesiană presupune un examen simultan al echilibrului de pe piața bunurilor și al echilibrului de pe piața monetară. Este rațiunea pentru care John Hicks a dezvoltat în 1937, pornind de la teoria lui Keynes, un model care descrie în mod simultan echilibrul economiei reale și echilibrul monetar: este vorba de modelul IS – LM73.

Avantajul major al acestui model este acela că evidențiază interacțiunea dintre sectorul economiei reale și sectorul financiar. În plus, el constituie un instrument de analiză a efectelor politicilor cojuncturale. Într-adevăr, politica bugetară deplasează curba IS, în timp ce politica monetară deplasează curba LM. Oscilațiile combinate ale acestor două curbe permit astfel să se prevadă efectele teoretice ale difeirtelor combinări de politici economice.

Pentru construirea modelului IS – LM luăm în considerare doar cazul simplificat al unei economii închise, fără comerț exterior și fără sector guvernamental. Pentru a ține cont de deschiderea către exterior a economiilor moderne, ar trebui să adăugăm modelului o a treia curbă, care să reprezinte echilibrul balanței de plăți.

3.4.2. Curba IS

Curba IS reprezintă ansamblul combinărilor dintre rata dobânzii (i) și venit (Y) care asigură echilibrul pieței bunurilor și serviciilor. Y este determinat de echilibrul dintre cererea și oferta de bunuri și servicii, iar i este fixat pe piața monetară. Pe piața bunurilor și serviciilor, Y este deci o variabilă endogenă, explicată pe această piață, iar i este o variabilă exogenă, explicativă74.

Am văzut că echilibrul pe piața bunurilor se realizează când S = I, unde S = S (Y), iar I = I (i). Acest echilibru este reflectat deci de curba IS (vezi fig.13). Pentru a determina relația dintre i și Y pe piața bunurilor trebuie deci să ne întrebăm cum evoluează Y (variabila dependentă) când variabila i (variabila independentă) se schimbă. Dacă rata dobânzii crește, investiția care este funcție descrescătoare de i se diminuează. Scăderea investiției cauzează o reducere a produsului intern Y. Invers, o scădere a ratei dobânzii stimulează investiția, ceea ce crește producția Y.

Sursa: Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universității din Pitești, 1999.

În situația de echilibru pe piața bunurilor și serviciilor, există deci o relație inversă între i și Y: curba IS este descrescătoare. Prin simplificare, presupunem o relație liniară și reprezentăm curba printr-o dreaptă.

3.4.3. Curba LM

Am analizat echilibrul pieței monetare, reflectat cu ajutorul curbei LM, care reprezintă ansamblul combinațiilor dintre rata dobânzii (i) și venit (Y) care asigură echilibrul pe piața monetară.

Pe piața monetară, i este o variabilă endogenă (dependentă) și Y este o variabilă exogenă (independentă). Pentru a determina relația dintre i și Y pe această piață, trebuie deci să ne întrebăm cum evoluează rata dobânzii i când venitul Y variază.

Dacă venitul național crește, agenții economici au nevoie în plus de mijloace de plată pentru tranzacții, și astfel cererea de monedă determinată de această motivație sporește; pentru o ofertă de monedă invariabilă, această presiune a cererii de monedă face să crească rata dobânzii. La echilibru pe piața monetară există deci o relație pozitivă între i și Y. Curba LM este crescătoare și o reprezentăm în fig.14, pentru a simplifica, tot printr-o relație liniară.

3.4.4. Echilibrul global al piețelor

Asocierea celor două condiții de echilibru și reprezentarea lor prin două relații cu două necunoscute (Y și i), unde S(Y) = I (i) și M = M (i, Y), pun în evidență întrepătrunderea dintre cele două echilibre. Pentru un venit dat (Y), ecuația echilibrului pe piața bunurilor S(Y) = I(i) dă valoarea de echilibru a ratei dobânzii (i) care trebuie respectată de ecuația echilibrului monetar M = M (i, Y).

Punând cele două curbe IS și LM într-un sistem de două coordonate i și Y, observăm că punctul de intersecție E corespunde realizării simultane a echilibrului pe cele două piețe, cu o rată a dobânzii și un venit național de echilibru unice (fig.15.).

Echilibrul simultan IS – LM este cunoscut în literatura de specialitate ca exprimând esența macroeconomiei moderne75. Acest model, introdus pentru prima dată în circuitul științific de J.K.Hicks, permite evidențierea factorilor care determină venitul global, în condițiile unui nivel dat al prețurilor, pe baza analizei relațiilor de interdependență dintre piețele de valori și cele de bunuri economice. O creștere a ratei dobânzii va exercita un efect expansionist, vizibil datorită curbei IS, încurajând investițiile. O creștere a ratei dobânzii va exercita un efect restrictiv, vizibil datorită lui LM. De fapt, reducându-se, rata dobânzii încurajează tezaurizarea.

Sursa: Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universității din Pitești, 1999.

Din contră, o creștere a ratei dobânzii descurajează investiția (efect restrictiv), dar ea descurajează și tezaurizarea (efect expansionist). Rezultatul final va depinde de poziția și forma curbelor IS și LM.

Modelul IS – LM este un model al cererii globale, care valorifică concepția keynesiană. Economiștii contemporani de orientare neoliberală au elaborat un model al ofertei globale, care valorifică concepția clasică, respectiv teoria cantitativă a monedei, exprimată prin celebra ecuație a lui Irving Fisher (MV = PQ)76.

3.5. Politici conjuncturale. Politica monetară

Politicile tradiționale de stabilizare a conjuncturii cuprind un ansamblu de măsuri și instrumente utilizate de către autoritatea publică în vederea evitării accidentelor conjuncturale în evoluția economiei (a recesiunii și inflației în special) sau de atenuare a șocurilor. Într-o perioadă de creștere economică, politica conjuncturală poate fi definită prin ansamblul măsurilor destinate aplatizării fluctuațiilor PIB în jurul unei tendințe de creștere. Instrumentele tradiționale utilizate în cadrul acestei politici, considerate anticiclice, sunt agregatele bugetare, masa monetară, cursurile de schimb sau normele de prețuri și salarii.

Politicile anticiclice de inspirație keynesiană, care promovează acțiunea asupra cereri agregate, au dominat până la sfârșitul anilor 60. Eficacitatea lor în anumite condiții economice s-a epuizat odată cu consolidarea economiilor, a mecanismelor de autoreglare, a reacțiilor agenților economici. În aceste condiții se impunea întreprinderea unor acțiuni mai subtile în termenii incitațiilor și structurilor, pe baza unui instrumentar mai extins, care să depășească instrumentele tradiționale circumscrise tripticului: buget – monedă – controlul prețurilor. Decidenții publici și-au reconsiderat instrumentarul, luând în considerare comportamentele agenților economici, anticipațiile raționale ale acestora.

3.5.1.Conceptul de politică monetară

Constituind o formă clasică a politicii conjuncturale, politica monetară, poate fi definită ca ansamblu de intervenții ale autorităților monetare (Banca Națională și Trezorerie) asupra masei monetare și asupra activelor financiare, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor și instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor economice fundamentale77.

Politica monetară semnifică posibilitatea de a influența nivelul de activitate economică și prețurile prin intermediul volumului și costului monedei. Pe plan intern, prin reglarea cantității de monedă, se urmărește stabilitatea prețurilor, deplina ocupare a resurselor de muncă, expansiunea economică etc. Pe plan extern, politica monetară urmărește echilibrarea balanței de plăți și stabilizarea cursului valutar.

Majorarea volumului de monedă prin injectarea de mijloace de plată stimulează sporirea producției de bunuri și servicii, facilitează relansarea economică, datorită rolului activ, incitativ, al monedei. O majorare prea rapidă a masei monetare poate antrena dezechilibre în lanț.

Experiența actuală pe plan mondial evidențiază eficacitatea și necesitatea politicii monetare în procesele de macrostabilizare. Toate politicile de asanare economică au utilizat instrumentele monetare, cu mai mult succes în ceea ce privește combaterea inflației, dar cu efecte mai puțin favorabile asupra economiei reale.

Această eficacitate este relevată, în primul rând, de faptul că politica monetară, restrictivă sau expansivă, acționează asupra producției și ocupării înainte de a influența prețurile. Se spune că o creștere a masei monetare își exercită efectele pe o perioadă de 8-12 trimestre, acționând în prima parte a perioadei cu prioritate asupra volumului de activitate (efectul-volum), ca apoi să predomine efectul-preț.

În al doilea rând, spre deosebire de celelalte instrumente (bugetare, fiscale, venituri etc.), măsurile monetare sunt mai discrete și nu necesită, de regulă, confruntarea cu Parlamentul sau cu sindicatele. De aceea între momentul adoptării deciziei și cel al măsurilor operaționale de implementare a acesteia există un ecart mult mai redus.

În plus, intervenția monetară voalează relația directă între cauze și efecte, neafectând în mod evident și imediat diferite interese politice sau sociale; nu același lucru se poate spune despre acțiunea asupra prețurilor și impozitelor, care afectează direct interesele individuale.

3.5.2.Instrumentele politicii monetare

Dacă politica monetară vizează, ca orice politică economică, realizarea unor obiective generale (creștere economică, ocupare deplină, stabilitatea prețurilor, echilibrul balanței de plăți), ea are însă și obiective proprii: realizarea unui nivel optim al creșterii monetare (a cantității de monedă), menținerea unui nivel stimulativ al ratei dobânzii și apropierea unui nivel adecvat al cursului de schimb (cursului valutar)78. Pentru realizarea acestor obiective, Banca Centrală apelează la un ansamblu de mijloace de intervenție, care pot fi sintetizate astfel:

intervenții în domeniul lichidității bancare, prin utilizarea unor tehnici specifice: scontul și rescontul, intervenția pe piața deschisă (open market, rata rezervelor obligatorii);

utilizarea procedurilor administrative pentru a limita dezvoltarea activității băncilor, fie prin controlul direct al creditelor distribuite de bănci (plafonarea creditelor), fie prin acțiuni asupra cursului de schimb (manipularea ratelor dobânzii, utilizarea rezervelor valutare).

Reescontarea efectelor de comerț constituie de multă vreme instrumentul privilegiat de intervenție a băncilor centrale asupra lichidității bancare. Scontarea este operațiunea prin care o bancă achiziționează, la vedere și înainte de termen, de la clienții săi, creanțe pe termen scurt (trate, bilete de ordin etc.), oferindu-le acestora suma de pe înscrisul respectiv, din care se scade dobânda aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziționării creanței și scadența ei (scont). Rata scontului este influențată în primul rând de raportul dintre cererea și oferta de scontare și taxa reescontului.

Rescontarea este operațiunea de achiziționare, la vedere și înainte de scadență, de către banca de emisiune a efectelor de comerț de la băncile comerciale deja scontate de acestea. Rata rescontului este o rată a dobânzii pe care o fixează Banca Națională în momentul rescontării cambiilor de către băncile comerciale, în funcție de interesul pe care îl are statul de a lărgi sau restrânge volumul creditului. În momentul în care rata rescontului scade are loc o ieftinire a creditului, fiind încurajate creditele și investițiile, iar dacă rata rescontului crește, creditele se scumpesc și sunt descurajate investițiile. Ratele dobânzilor acordate sau încasate de băncile comerciale urmează, în general, dinamica ratei rescontului, ceea ce înseamnă că politica băncii centrale influențează costul creditului în ansamblul său. Taxele de scont sunt de regulă mai mari decât cele de rescont. Băncile comerciale sunt mereu atente la modul cum evoluează rescontul, mai ales că banca centrală îl poate limita atunci când este utilizat exesiv79.

Vânzarea – cumpărarea de titluri financiare pe open-market reprezintă o altă formă de intervenție pe piața monetară (utilizată mai ales în SUA). Când banca de emisiune achiziționează pe piață o parte a efectelor publice (creanțe asupra Trezoreriei) sau private (creanțe asupra economiei) înseamnă că ea pune în circulație cantități suplimentare de monedă. În cazul vânzării de astfel de creanțe are loc un fenomen de diminuare a masei monetare.

Reglarea lichidității monetare în funcție de nevoile economiei poartă denumirea de politica open-market, întrucât instituția de emisiune deschide piața ce funcționa inițial doar pe baza tranzacțiilor între băncile comerciale.

c) Practica rezervelor obligatorii s-a generalizat în aproape toate țările dezvoltate. În Franța, acest mecanism al rezervelor obligatorii a fost instaurat în anul 1967. Modificarea cotelor rezervelor obligatorii își manifestă eficacitatea prin faptul că ele afectează imediat multiplicatorul monetar, care reprezintă interesul acestor cote.

Băncile comerciale sunt obligate să dețină într-un cont neremunerat la banca de emisiune un anumit volum de monedă centrală proporțional sumei depozitelor sau creditelor acceptate de bancă.

Creșterea ratei rezervelor obligatorii permite băncilor să împrumute mai multă lichiditate de la banca de emisiune, pentru a o redepune însă fără nici o remunerare la această bancă, lucru care scumpește refinanțarea băncilor. Pe de altă parte, se reduce multiplicatorul creditelor și implicit, masa monetară scripturală. Din contră, diminuarea ratei rezervelor obligatorii relaxează costul refinanțărilor bancare și sporesc masa monetară.

Experiența a evidențiat că aceste intervenții asupra lichidității bancare nu au decât o influență limitată asupra cererii de credite și, deci, asupra creației monetare. Operațiunea în sine dă rezultate numai dacă este adoptată și promovată prin surprindere.

d) Plafonarea creditelor este o formă de intervenție mai directă asupra distribuirii creditelor de către bănci, pentru a stăpâni creșterea diferitelor agregate monetare. Dar, o astfel de măsură de natură administrativă devine prea rigidă, discreționară, care limitează jocul liber al ratei dobânzii în echilibrul economic.

e) Reglarea pieței valutare este indispensabilă pentru apărarea unei anumite parități a monedei naționale pe piețele valutare sau pentru asigurarea echilibrului tendențial al plăților externe ale țării. Intervenția autorității publice asupra cursului valutar se realizează fie urmând jocul pieței, fie reglementând anumite operațiuni de schimb.

Modularea ratei dobânzii pe piața monetară are un rol determinant în perioadele normale asupra fluxurilor de capitaluri. Creșterea ratei dobânzii încurajează deținerea de monedă națională și intrările de capitaluri; reducerea ratei dobânzii descurajează plasamentele în monedă națională.

Rezervele valutare, care reprezintă trezoreria publică în devize a unor țări, pot fi utilizate în anumite limite pentru a evita devalorizarea sau revalorizarea monedei naționale în raport cu alte valute. Dacă moneda tinde să se deprecieze, banca de emisiune poate să-și diminueze rezervele valutare, vânzând devize pe piață în schimbul propriei monede. Invers, dacă moneda sa tinde să se aprecieze, ea poate să vândă propria monedă și să cumpere devize.

În cazul unui dezechilibru monetar fundamental cu străinătatea autoritatea monetară este tentată să recurgă la controlul efectiv al operațiunilor de schimb valutar sau la modificarea cursului de schimb al monedei naționale. Controlul valutar constă, în principiu, în a supune autorizării orice cumpărare sau vânzare de devize străine, în special pentru diminuarea ieșirilor de capitaluri speculative. Modificarea parității presupune devalorizarea sau revalorizarea monedei naționale pentru echilibrarea balanțelor de plăți externe80.

3.5.3. Politica banilor ieftini sau scumpi

Dacă echilibrul PNB este realizat la un anume nivel care este însoțit de un șomaj considerabil și de irosiri de capacități de producție se poate recurge la politica banilor ieftini81, respectiv la ieftinirea creditului și la facilitarea obținerii lui. Pentru sporirea ofertei de bani, Băncile Centrale vor întreprinde, într-o combinație adecvată, următoarele acțiuni: cumpărarea de titluri publice pe piața deschisă; diminuarea cotei rezervelor obligatorii; reducerea taxei scontului.

Creșterea ofertei de bani va conduce la reducerea ratei dobânzii și, implicit, la creșterea investițiilor și a nivelului de echilibru al venitului (produsului) național. În modelul simplu de echilibru macroeconomic, producția de echilibru se obține atunci când economiile programate sunt egale cu investițiile programate. Mărimea cu care sporește acest indicator este în funcție atât de volumul investițiilor, cât și de dimensiunea multiplicatorului investițiilor.

Politica banilor scumpi82 constă în acel set de măsuri de creștere a costurilor creditului și de reducere a posibilităților de obținere a acestuia, prin vânzarea de titluri pe open market, creșterea ratei dobânzii și sporirea ratei legale de rezervă. Aceste măsuri sunt adoptate pentru limitarea inflației prin cerere.Dacă variațiile monetare au efecte reale, putem crede că o politică monetară sistematică reprezintă un mod de stabilizare a economiei. Economiștii americani au sugerat deseori accelerarea creșterii monetare (prin achiziționarea de obligații pe piața deschis) pentru a depăși, a scoate economia din perioada de recesiune.

Politica monetară poate fi considerată ca o procedură directă de ajustare a cantității de monedă, în relație cu situația economică generală. Autoritățile monetare pot, de exemplu, să decidă o creștere mai mare ca de obicei a masei monetare în circulație dacă există recesiune, sau dimpotrivă, să o reducă dacă perioada respectivă este una de expansiune. Punerea în practică a unei asemenea politici este încorporată de agenți în anticipările de prețuri pe care le fac, dacă ei sunt informați. În particular, dacă agenții află că autoritățile duc o politică de expansiune monetară pentru a resorbi recesiunea, atunci ei anticipează, ca o consecință, o creștere de prețuri: anticipările apriori a prețului încorporează și atitudinea autorităților. Dar politica monetară a autorităților nu este luată în calcule de agenți dacă ea diferă de politica obișnuită pentru o situație cunoscută dată. De aceea, singurul aspect aleator al politicii monetare poate avea anumite efecte asupra activității reale. Partea sistematică a acestei politici –expansiunea monetară în timpul perioadelor de recesiune și contracție monetară în fazele de expansiune – nu creează deloc confuzii între nivelul general al prețurilor și prețul relative; orice schimbare monetară previzibilă este neutră. Acest rezultat este numit uneori caracterul non pertinent al politicii monetare sistematice.

Frecvența șocurilor monetare determină gradul de incertitudine. O creștere a gradului de incertitudine nu este neutră deoarece ea face prețurile locale mai puțin utile în calitate de indicatori de alocare a Resurselor. Teoria noastră ne permite să dăm doar anumite recomandări de politică monetară: o politică monetară este optimă atunci când incertitudinea este minimă în ceea ce privește moneda și prețurile. Politica fiscală poate fi utilizată pentru a spori cererea finală, în timp ce politica monetară poate reduce ratele dobânzii și/sau rata de schimb. O bună politică monetară trebuie să fie previzibilă și nu aleatoare83.

3.5.4. Moneda electronică84 sau banii care nu se văd

Posesia cardurilor: Cercetarea s-a realizat în două stadii succesive. În primul stadiu, s-a urmărit eșantionarea sistematică a bancomatelor existente în București, reținându-se dintr-un total de 210 bancomate un număr de 70 repartizate și structurate în cele șase sectoare proporțional cu bancomatele băncilor comerciale din piața Bucureștiului. În stadiul doi, eșantionarea a urmărit selecția aleatoare a 1.100 de subiecți – utilizatori de carduri – prezenți la bancomatele reținute în eșantion, ajungându-se la o eroare maximă de eșantionare de +/- 3%.

Cercetarea a determinat un profil al utilizatorului de carduri la nivelul Bucureștiului – prezentat grafic prin distribuțiile pe grupe de vârstă, educație, venit personal net.

Sursa: www.eoro-info.ccir.ro/lucrări-studii-caz.htm.

Sursa: www.eoro-info.ccir.ro/lucrări-studii-caz.htm.

Sursa: www.eoro-info.ccir.ro/lucrări-studii-caz.htm.

Peste 55% din utilizatorii de carduri au mai puțin de 35 de ani și persoanele cu studii superioare au o pondere mai mare în rândul utilizatorilor de carduri față de cea pe care o au în populația Bucureștiului (35% față de 21%). Chiar dacă segmentarea după criteriul venitului personal net al respondenților este mai puțin concludentă din cauza nivelului înalt al nonrăspunsurilor, se poate totuși observa că veniturile a două treimi din cei ce le declară sunt situate în intervalul 1.5-6 milioane de lei.

Piața cardurilor: Dacă la sfârșitul anului 2000 în Europa Centrala și de Est, existau aproximativ 26 milioane de carduri purtând sigla Visa sau Europay, deja la sfârșitul lunii septembrie 2001 acestea ajunseseră la peste 30 milioane, cu o creștere prognozată de 22% pentru întregul an 2001.

Cu aproape 5 milioane de carduri emise până la sfârșitul lunii septembrie anul trecut, Ungaria este prima țară din regiune din punct de vedere al gradului de penetrare a cardurilor. Pe lângă îmbunătățirea continuă a gradului de penetrarea a cardurilor, asistăm și la creșteri semnificative în ceea ce privește valoarea tranzacțiilor pe card, de exemplu, anul trecut, deținătorii de carduri Visa au generat tranzacții pe card de aproximativ 9 miliarde USD. În Ungaria, autoritățile au sprijinit puternic dezvoltarea acestui instrument. De la începutul anului 1999 salariile funcționarilor publici și ale angajaților bugetari se plătesc prin viramente bancare în conturi deschise la bănci cu card atașat, totodată luându-se măsuri de protejare prin cadru legislativ a intereselor deținătorilor de card, ca și de stabilire a unui card reglementat de utilizare a instrumentelor electronice de plată85.

Sursa: ECB, Monthy bulletin, August 2001,p.36.

Deși estimările cu privire la evoluția pieței cardurilor în 2001 erau optimiste, rezultatele înregistrate, cel puțin în termeni cantitativi, au depășit majoritatea prognozelor. Dacă în anul 2000, prin cele 1.060.000 de carduri emise, actorii pieței reușeau să depășească o importantă barieră psihologică, în anul 2002, 14 bănci comerciale, au forțat cererea și, oferind pieței un portofoliu de 42 de carduri, au ridicat numărul cardurilor emise la 2.23 milioane de unități.

Sursa: www.eoro-info.ccir.ro/lucrări-studii-caz.htm.

Numărul tranzacțiilor efectuate cu carduri a crescut cu 116%, de la 16.2 de milioane în 2000 la 35 de milioane în 2001 în timp ce valoarea acestora s-a majorat de la echivalentul a 525 de milioane de dolari în 2000 la 1.175 de milioane de dolari în 2001, înregistrând o creștere cu 124%.

Sursa: www.eoro-info.ccir.ro/lucrări-studii-caz.htm.

Din punct de vedere al evoluțiilor calitative, piața și-a conservat practic punctele slabe, de altfel caracteristice tuturor piețelor încă în formare: ponderea extrem de redusă a cardurilor de credit (sub 1%), explicabilă prin nivelul înalt al inflației și automat al dobânzilor bancare și folosirea într-o proporție extrem de înaltă a cardului pentru operația simplă de extragere de numerar,parțial explicabilă și prin densitate redusă a infrastructurii pentru tranzacțiile la comercianți86.

Sursa: www.eoro-info.ccir.ro/lucrări-studii-caz.htm.

Supremația în carduri87: Patru mari bănci comerciale, respectiv Banc Post, BRD, BCR și Raiffeisen Banca Agricolă (RBA) fac legea pe piața cardurilor. În 2000, cvarterul deținea 95.3% din numărul cardurilor emise, 95% din numărul de tranzacții și 93.3% din valoarea tranzacțiilor. Deși se diminuează ușor, dominația asupra pieței se menține și în 2001, când cei patru s-au poziționat la 93.3% din totalul cardurilor, 93.6% din totalul tranzacțiilor și 92.3% din valoarea tranzacțiilor. Din plutonul urmăritor s-au detașat în 2001 Banca Țiriac și Banca Transilvania, ale căror cote de piață, indiferent de criteriul ales, depășesc un procent. Împreună, cele șase bănci lasă „altora” cote de piață în 2001 care variază între 1.1% și 3%, dimensionând practic piața internă a cardurilor.

*emise pana la 31.12.2000

na= not available

Liderul anului 2000, Banc Post, „atacat” de toți ceilalți competitori, a pierdut procente importante, marele câștigător fiind BRD. Având o strategie bine conturată și agresivă, bazată pe un portofoliu de carduri foarte bine echilibrate sub siglele VISA și EUROPAY, BRD și-a majorat cotele de piață cu 2.2 puncte procentuale (pp) în funcție de numărul de carduri emise, cu 7.4 pp în numărul de tranzacții și cu 3.4 pp în volumul tranzacțiilor.

BCR este al doilea mare câștigător al anului 2001, cotele sale de piață înregistrând și ele creșteri în bloc: 0.2 pp în numărul de carduri emise, 4.4 pp în numărul tranzacțiilor și 1.2 pp în valoarea tranzacțiilor. Oferta îmbunătățită de carduri sub sigla VISA, ca și infrastructura tehnică solidă i-au decis, în mare măsură rezultatele.

Cu o ofertă mai atractivă sub sigla EUROPAY, RBA a reușit o majorare ușoară a cotei de piață după numărul cardurilor probabil direct proporțional cu referințele excelente pentru activitățile de retail ale noilor proprietari. Dacă luăm în considerare perioada incerta a anilor 90, putem spune că 2001 a fost un an cu adevărat remarcabil. Încrederea în acest sector a crescut dramatic, investițiile străine au devenit constante, iar îmbunătățirile în privința managementului băncilor au început să aibă efecte vizibile.

Unul dintre indicele acestui progres a fost creșterea bruscă a numărului de carduri bancare emise. Visa Internațional raportează o creștere de 125% a numărului de carduri, cu 45.000 până la 60.000 de noi carduri Visa emise în fiecare lună, ajungând la un total de 1.13 milioane până la sfârșitul lunii ianuarie 2002.

Frauda prin carduri: Începuturile activității cu carduri în România au fost marcate, cum era și normal, de tentative de fraudare din partea infractorilor. Pe măsură ce cardul a început să fie folosit în mod uzual ca instrument de plată, fraudele s-au înmulțit îngrijorător. În anul 2000, ele crescuseră semnificativ (la peste 500.000 dolari în trimestrul al doilea), în special la cardurile emise în străinătate care erau prezentate la acceptarea comercianților în România. Activitatea infractorilor era ușurată de faptul că, la acel moment, piața românească nu avea constituite mecanisme eficiente care să poată să protejeze deținătorii de carduri, comercianții și băncile.

Masuri luate de TRAF:Cele mai importante masuri pentru limitarea flagelului fraudei prin carduri le-au constituit semnarea unui acord care a stabilit o serie de principii de operare privind acceptarea la plată pe teritoriul României a cardurilor emise sub sigla Visa și Europay și constituirea unei baza de date care cuprinde comercianții frauduloși sau suspecți și care este localizată la Romcard (care se ocupa de întreținerea și permanenta ei actualizare). Astfel, atunci când o bancă intenționează să semneze un contract cu un comerciant, este obligată să consulte baza de date existentă la Romcard, pentru a se asigura că nu este vorba de un comerciant fraudulos. Așa se explică și scăderea numărului de contracte cu comercianții, numărul punctelor de desfacere unde sunt acceptate carduri scăzând, din voința băncilor, de la 7.182 la 31.12.2000 la 6.364 la 31.12.2001.

Măsuri împotriva infractorilor: În ultima vreme, tot mai multe persoane fizice cad pradă infractorilor care cooperează după așa numita „metoda libaneză”. Aceasta constă în plasarea, în fanta ATM, unde se introduce cardul pentru a se extrage numerar, a unei folii subțiri, care are rolul de a împiedica citirea cărții de plată și astfel, de a-l bloca în interior. Pe ATM sunt plasate afișe care sfătuiesc utilizatorii să sune, în caz de necesitate, la unul sau mai multe numere de mobil, unde s-ar afla, vezi Doame, specialiștii băncii căreia îi aparține ATM. De fapt aceste numere de telefon corespund unor cartele furate, iar la capătul firului se află infractori a căror principală preocupare este aceea de a alfa codul PIN al cardului blocat în ATM. După ce proprietarul cardului pleacă liniștit că a anunțat băncii situația și că s-a blocat posibilitatea utilizării lui, infractorii îl extrag cu o pensetă, după care, cunoscând PIN-ul, îl golesc de bani. 12 sfaturi pentru minimizarea riscurilor de fraudă:

1.Semnează cardul în locul indicat, imediat ce l-ai primit.

2.Memorează-ți PIN-ul. Este de preferat să nu îl notezi.

3.PIN-ul tău este secret. Nimeni fie reprezentant al băncii, al poliției sau comerciant nu iți poate cere să i-l comunici.

4.La stabilirea PIN-ului nu iți folosi numele, numărul de telefon sau data de naștere. Sunt primele date la care se gândesc și infractorii.

5.Când folosești un bancomat, la introducerea PIN-ului, ai grijă ca nimeni să nu se uite peste umărul tău.

6.Nu folosi niciodată ATM-uri slab luminate.

7.Nu accepta ajutor din parte nimănui în cazul în care se întâmplă ceva cu cardul sau cu ATM-ul.

8.După efectuarea tranzacției efectuată la un automat bancar, nu uita să îți iei și cardul și chitanța.

9.Ține o evidență a tuturor tranzacțiilor efectuate pe card.

10.Verificăți întotdeauna chitanțele, inclusiv suma totală și cantitatea de produse cumpărată, înainte de a le semna.

11.Verificăți întotdeauna situația contului.

12.Nu transmite niciodată numărul cardului tău prin telefon.

Cum se fură carduri… Cea mai simplă metodă este furtul propriu zis din buzunare, existând în ultimii ani rețele specializate de hoți în furtul de carduri. Avantajul constă în faptul că, de cele mai multe ori, odată cu cardul sunt extrase și actele de identitate, putând astfel să-și substituie identitatea cu cea a deținătorului real.

O altă metodă este furtul cardurilor în timpul trimiterii lor prin poștă către adevărații proprietari. Neavând pe spate semnătura adevăratului titular, ele pot fi folosite mai mult timp decât cele furate din buzunare sau pierdute.

Fraude cu calculatorul: Răspândirea și perfecționarea computerelor au condus la apariția unui nou tip de fraudă. Cu ajutorul unor programe ce pot fi găsite pe internet, sunt generate numere de cărți de credit valide, însă nu și data expirării. În încercarea de a face rost de ea, infractorii pot încerca lansarea unei cereri de autorizare de la un POS pe care îl utilizează după orele de program. Împotriva acestei metode, băncile au dezvoltat programe informatice care detectează cererile repetate de autorizare pentru același număr de card, la care datele nu sunt corecte și nu acordă autorizări ale plăților de pe astfel de carduri.

Dintre infracțiunile cu carduri, cea care creează cele mai mari pagube este falsificarea acestora. Folosindu-se de noua tehnologie, din ce în ce mai accesibilă, falsificatorii au ajuns la performanțe deosebite. Cea mai utilizată metodă de falsificare este rescrierea benzii magnetice originale. Ea este copiată cu ajutorul unui dispozitiv numit skimmer, plasat, de obicei, în interiorul sau în continuarea unui POS, după care cu ajutorul unui laptop și al unui dispozitiv de rescris carduri, informațiile sunt transferate pe pierdut sau furat88.

Western Union: Pentru a observa evoluția în timp a transferurilor valutare rapide din străinătate, este necesar să ne amintim că, până în 1996, anul în care Western Union și-a făcut intrarea în România prin Banca Românească, acestea se puteau face exclusiv prin mecanismele bancare clasice sau prin intermediul românilor care se întorceau cu plicuri trimise de rude sau de prieteni. În prima variantă, dezavantajul major îl constituia durata transferului, care ajungea în anumite cazuri și la două săptămâni, iar în a doua, nesiguranța.

Ambele dezavantaje au fost eliminate prin sistemele de transfer rapid de tip Western Union și MoneyGram. Transferurile se fac în mai puțin de 15 minute, din sau înspre orice colț al lumii, iar fiecare tranzacție este protejată electronic și asigurată printr-un număr de identificare. De un mare succes se bucură și transferurile din Israel, efectuate prin intermediul Banc Post sau al unor operatori privați, deși aici timpul de așteptare este ceva mai mare, putând varia între una și șapte zile.

Western Union Financial Services, filiala a First Data Corporation, este liderul mondial al serviciilor de transfer de bani. De la fondarea sa, acum mai bine de 150 de ani, compania a lansat mai multe invenții și inovații, incluzând telexul, primul charge card și primul transfer electronic. În prezent, principalul obiect de activitate al companiei în care lucrează peste 1.800 salariați îl reprezintă transferul de bani, care se derulează prin-una dintre cele mai vaste rețele de distribuție, care cuprinde peste 110.000 locații aparținând la peste 360 agenți localizați în mai mult de 185 țări și teritorii89.

Prin cei șase agenți cu care are semnate în prezent contracte, sistemul Western Union a adus în România, în anul 2001, câteva sute de milioane de dolari, valoare ce reprezintă cel mai mare volum de la inaugurarea acestui serviciu și peste două treimi din totalul sumelor transferate prin sisteme rapide. Banc Post este agentul care a înregistrat cea mai mare sumă transferată în 2001 prin sistemul Western Union, depășind de aproape trei ori volumul tranzacțiilor din anul 2000.

Sursa:Selectat din datele publicate în ECB Monthly Bulletin, febr.2001

Astfel, totalul sumelor transferate de Banc Post, de la începutul implementării serviciului Western Union până la sfârșitul anului trecut, a crescut în medie cu peste 200% pe an. Datorită acestei evoluții extrem de dinamice, Banc Post a fost inclusă într-un program de stimulare a agenților Western Union. În cadrul acestei campanii, au fost premiate 22 de unități Banc Post, cea mai bună unitate, în 2001, fiind desemnată sucursala Roman, iar unitatea cu cele mai bune rezultate în mod constant – sucursala Bacău. Suma maxima care se poate primi din străinătate este de 10.000 USD/ persoană pe zi, iar plățile în străinătate se pot efectua în limita a 5.000 USD/ persoană pe zi.

Banca Românească se menține în prim-planul transferurilor Western Union pe anul 2001 cu o creștere de peste 30% față de anul anterior. În cei șase ani de când a implementat sistemul, Banca Românească a realizat o creștere medie anuală a valorii totale a sumelor tranzacționate de cca. 119%. Rezultatele deosebite înregistrate în 2001 au fost posibile datorită extinderii rețelei de distribuție atât a celei proprii, cât și a partenerilor ei ( West Bank, Banca de Credit și Dezvoltare Romexterra, Banca Carpatica și Volksbank România), numărul total de locații fiind de 58 la 31.12.2001, față de 39 în anul 2000. Un alt element important l-a reprezentat prelungirea programului cu publicul, începând cu luna decembrie 2000.

Poșta Româna deține, conform propriilor aprecieri, o pondere de 20% din totalul transferurilor Western Union în România. Dacă, în prima fază (la sfârșitul anului 1999), suma maximă care putea fi transferată de o persoană într-o zi nu putea depăși 500 USD, ea a fost modificată succesiv la 3000 USD, apoi la 5000 USD, ajungând în prezent la 10.000 USD. Achitarea transferurilor prin poșta româna se realizează în trei moduri: la sediul oficiilor poștale – prin cele 74 de oficii informatizate, la domiciliul beneficiarului în 15 județe din țară, și prin sistemul „Western Union – plata prin telefon”, printr-un număr de 61 de oficii poștale din toate județele țării. Poșta româna este singurul agent autorizat Western Union care efectuează plata la domiciliu, iar în Europa, doar administrația poștală a Marii Britanii mai oferă un serviciu similar90.

BRD a oferit până în prezent doar serviciul de primire de bani din străinătate ( la fel ca și Poșta Română și Dollar Express), însă și-a propus ca, în a doua parte a acestui an să fie operațional și serviciul de trimitere a banilor din România în străinătate. Dinamica transferurilor operate prin intermediul BRD a fost spectaculoasă, atât numărul tranzacțiilor, cât și sumele transferate crescând în 2001 de aproape 30 de ori față de anul precedent.

Servicii bancare pe mobil si internet: În urmă cu șapte ani, când ING Bank România își lansa serviciul de home banking, denumit Multicash, evenimentul părea să fie doar un capriciu al unei sucursale a unei bănci străine, în tentativa de a se diferenția de băncile locale. Astăzi, după nici un deceniu, lipsa unui serviciu bancar din gama celor „la distanță” ( home banking, phone banking, mobile banking sau internet banking) înseamnă un handicap pentru băncile care vor să-și atragă clienți corporativi, iar, în perspectivă, chiar și pentru cele care se vor axa pe dezvoltarea serviciilor de retail.

Într-o societate în care timpul devine o marfă tot mai scumpă iar aglomerația urbană și de trafic reprezintă deja realități cotidiene, clienții încep să solicite băncilor canale de distribuție mult mai ușor accesibile, iar calea ideală pentru aceasta par a fi serviciile oferite prin intermediul calculatorului (eventual al celui portabil) și al telefonului mobil. Tot mai multe bănci au înțeles această realitate, motiv pentru care s-a declanșat o adevărată competiție pentru implementarea celor mai moderne produse de acest gen.

Tehnologia băncilor românești: În graba lor de a-și adapta oferta la cerințele clienților, unele bănci au uitat să mai treacă pe la Direcția de Reglementare și Autorizare din BNR pentru a solicita autorizarea produselor lansate pe piață. Pe piață existau și alte produse care, chiar dacă nu sunt autorizate de BNR sunt la fel de sigure și apreciate de clienți. Este vorba despre serviciile home banking ale Alpha Bank – Aplhaline, BCR – e-BCR (un serviciu destinat întreprinderilor mici și mijlocii, cu volum mic de operațiune), RoBank – HBS, Băncii Agricole Raiffeisen – Multicash, serviciile Băncii Carpatica etc.

Lista serviciilor autorizate din gama instrumentelor de plată la distanță.

Cu siguranță însă, pe fondul măsurilor care vor conduce la implementarea, în cursul anului viitor a componentelor sistemului electronic de plăți, precum și prin campanii de imagine menite să explice clienților persoane fizice și companiilor mici și mijlocii avantajele operării de la distanță, situația se va schimba în curând și vom ajunge în România, la fel ca și în Occident, la cifre de zeci și chiar sute de mii de utilizatori ai acestui serviciu.

Plățile electronice: Sistemul electronic de plăți este așteptat cu interes de marea majoritate a băncilor comerciale, aflate sub o presiune în creștere din partea clienților pentru a-și îmbunătăți calitatea serviciilor. Din acest punct de vedere, noul sistem va aduce îmbunătățiri substanțiale, realizând o restructurare profundă a activității de plați interbancare.

„Băncile și mai ales consumatorii finali sunt interesați, în principal, de trei aspecte: durata decontărilor, prețul pe care trebuie să-l plătească și securitatea operațiunilor” (Mirela Palade).

În privința duratei decontărilor aceasta va scădea considerabil. Pentru anumite categorii de plăți durata decontării se va putea măsura în secunde. Cel puțin pentru început, nu toate plățile se vor procesa în timp real, de această facilitate beneficiind doar participanții conectați în mod direct la sistem. Clienții trebuie să știe însă că, în noul sistem, decontarea unui ordin de plată se va putea face în aceeași zi în care acesta a fost transmis băncii, în funcție de îndeplinirea anumitor condiții, intervalul de timp putând varia de la câteva minute la câteva ore.

Sub aspectul prețului pe care clienții vor trebui să-l plătească, se anticipează că acesta se va situa sub nivelul existent în momentul de față. De altfel, comisioanele pentru plățile interbancare nu au mai fost majorate de BNR din 1999, iar TransFond – societatea care a preluat o parte însemnată a activității de plăți de la banca centrală în 2001. Dacă ne referim la securitatea operațiunilor, proiectul prevede o serie de măsuri de natură a preveni accesul neautorizat la sistem, prin utilizarea unor tehnici și metode similare cu cele folosite și în alte țări în acest domeniu de activitate91.

Din perspectiva Băncii Centrale, aceasta va aduce un plus de siguranță în ceea ce privește administrarea riscului în sistemele de plăți, deoarece riscul de decontare va fi minim și va contribui la o îmbunătățire a managementului lichidității în sistemul bancar. Un prim pas către introducerea sistemului electronic a fost făcut la 15 februarie 2002 când a fost centralizată procesarea plăților de mare valoare. Această măsură este de natură să faciliteze intrarea în funcțiune a sistemului de decontare brută în timp real, întrucât circuitul nou al plăților este similar cu cel prevăzut pentru RTGS, primul subsistem care va fi operațional probabil, la începutul anului 2003.

Concluzii:

Sistemul bancar în România s-a dezvoltat considerabil în perioada 1999-2002 prin creșterea numărului utilizatorilor de carduri, prin efectuarea transferurilor de bani prin serviciul Western Union care este liderul mondial al serviciilor de transfer de bani și prin abordarea serviciilor bancare din gama celor „la distanță” (Home Banking, Phone Banking sau Internet Banking).

Rata infracționalității bancare a scăzut datorită măsurilor luate de FRAF care este alcătuit din reprezentanți ai băncilor emitente de carduri.

Mai mult de jumătate din posesorii de carduri au sub 35 de ani. Numărul cardurilor deținute de o persoană variază în funcție de gradul de școlarizare și de venitul net.

Sistemul electronic de plăți ce va fi implementat în România va fi unul dintre cele mai moderne, putându-se conecta oricând cu sistemele similare ale Uniunii Europene92.

4. Concluzii și propuneri privind politica monetară și de credit a B.N.R.

În perioada 1990-2004, România a adoptat o strategie de reformă subordonată scopului atingerii stabilității politice93. Parlamentul și Guvernul, organe alese în urma primelor alegeri democratice, după cel de-al doilea război mondial (mai 1990), au considerat reforma graduală a economiei ca fiind benefică pentru reducerea costurilor sociale ale tranziției, cel puțin pe termen scurt, permițând astfel menținerea stabilității interne. Inexistența datoriei externe a fost percepută c factor favorizant al abordării graduale a reformei.

Trebuie remarcat faptul că datorită evoluției sale istorice, la începutul anilor ̉90 societatea românească nu se găsea într-o situație similară celor existente în Polonia, Ungaria sau Cehia. De fapt, se poate remarca un decalaj temporal, la nivelul anului 1990, de aproximativ 2 ani între România și aceste țări, în ceea ce privește evoluția principalelor procese economice. Ulterior acest decalaj a crescut considerabil.

Expansiunea rapidă a masei monetare și în special a bazei monetare în perioada 1990-2004 arată presiunile inflaționiste și caracterul lax al politicii monetare practicate de Banca Națională a României, iar analiza trebuie făcută ținând seama de următorii factori94:

evoluția cererii de bani;

impactul rezervelor minime obligatorii asupra rezervelor disponibile;

influența liniilor de credit neutilizate.

Fluctuația cererii de bani, mai ales când amplitudinea este impredictibilă, constituie principala constrângere pentru utilizarea lichidității ca obiectiv intern al politicii monetare. Creșterea bazei monetare în perioadele de accelerare a vitezei de rotație a banilor semnalizează o politică monetară laxă.

Constituirea rezervelor obligatorii diminuează lichiditatea disponibilă a băncilor comerciale. Disponibilul net (calculat prin scăderea rezervelor obligatorii din disponibilul brut) furnizează cea mai exactă indicație cu privire la caracterul politicii monetare, în perioada respectivă. Analiza poate fi completată pe seama informațiilor legate de liniile de credit deschise și neutilizate, ținând seama de faptul că, uneori, utilizarea propriu-zisă a liniilor de credit este condiționată.

Anii ̉90 au marcat o tendință de modelare a creșterii prețurilor, iar ea s-a produs în majoritatea țărilor lumii. Cele mai bune performanțe, fără precedent în perioada postbelică, au fost obținute de țările industriale. În cazul țărilor în tranziție, chiar cele din fruntea plutonului, se confruntă cu dificultăți, deși situația lor de ansamblu este mai bună decât a României, iar politicile urmate până în prezent au fost mai coerente.

În ultimele decenii s-a impus pe plan mondial o abordare de factură neo-liberală a orientărilor economice. În esență, este descurajat rolul statului ca jucător pe terenul producției, iar intervenția lui se face prin: politica fiscală; politica comercială; politica monetară; politica salarială într-o măsură mult mai mică.

Tendința declarată este ca statul să aibă mai degrabă o poziție neutră, adică să nu influențeze în mod semnificativ alocarea resurselor în economie. Simpla însușire a obiectivelor și evoluțiilor pe plan mondial arată cât de dramatic a fost deconectată România, în perioada economiei planificate centralizat, de la circuitul internațional. Reconectarea este inevitabil un proces de durată, dar evoluțiile primilor 14 ani post-comuniști sunt departe de calificativul satisfăcător. Politicile urmate au creat condițiile pentru o spirală inflaționistă făcându-se următoarele greșeli:

liberalizarea în (numeroase trepte a prețurilor;

majorarea salariilor în condițiile scăderii dramatice a productivității muncii;

menținerea dobânzilor bancare la niveluri scăzute în raport cu inflația;

finanțarea deficitului public în emisiune monetară95.

Nu de puține ori, soluțiile de combatere a inflației au fost costisitoare la nivel macroeconomic și mai mult decât ineficiente, pentru că țintele propuse erau false (cum ar fi de exemplu supra-aprecierea leului pentru limitarea creșterii costurilor, în condițiile în care inflația era de fapt mai degrabă trasă de cerere, decât împinsă de costuri).

Pentru ca rata inflației să scadă în palierul cu o singură cifră anuală este însă nevoie, în primul rând ca datoria publică să nu mai crească în raport cu PIB. Odată îndeplinite aceste două condiții, politica monetară va putea fi orientată pentru a atinge, drept țintă următoare, convergența indicatorilor monetari cerută de Tratatul de la Maastricht. În acel moment, cursul valutar al leului, probabil față de euro, va putea fi utilizat drept ancoră nominală, mai întâi implicit, iar apoi explicit, ceea ce va schimba întreaga construcție a politicii monetare. Problema va putea fi studiată încă din primii ani ai deceniului următor, dar o decizie finală în acest sens ar fi înțelept să întârzie.

Fie că integrarea96 se va produce în 2007, fie că va mai întârzia, întreaga politică economică a autorităților române va trebui astfel modelată încât să favorizeze cel puțin realizarea unui grad minim de compatibilitate între economiile țărilor Uniunii Europene și economia românească.

O prioritate specială ar trebui acordată ameliorării infrastructurilor, fizică și instituțională, din România, care la ora actuală sunt foarte departe de standardele lumii civilizate: șosele și autostrăzi, porturi și aeroporturi, rețea feroviară modernă, toate fiind precondiții pentru o autentică integrare, apoi telecomunicațiile, serviciile bancare, accesul rapid la informație, în sfârșit dezvoltare piețelor are o importanță crucială, piața de capital, bursele de mărfuri, pentru a nu mai vorbi de piețele monetare. Acestea ar fi, enumerate pe scurt, principalele priorități în economie pentru a putea da un sens real dorinței de integrare europeană.

Dincolo de aceste precondiții, criteriile de convergență prevăzute pentru etapa superioară de integrare în Uniunea Monetară, sunt extrem de draconice și vizează nu numai ceea ce autoritățile publice au sub control (cum este deficitul bugetar), ci și indicatorii prin care piața realizează propriile evaluări (cum este dobânda pe termen lung).

Dintre toate criteriile de convergență, România îndeplinește unul singur: stocul acumulat al datoriei publice. Pentru toate celelalte, vor trebui depuse eforturi susținute, prin politici consecvente și elaborate, având drept țintă declarată tocmai îndeplinirea criteriilor de la Maastricht. Criterii care de fapt reprezintă obiective absolut normale și raționale pentru orice țară care dorește o dezvoltare sustenabilă și de durată, în interiorul sau în afara Uniunii Europene.

În situația concretă a României, liniile de forță ar trebui să fie următoarele:

scăderea deficitului public la maxim 3% din PIB și chiar sub acest nivel;

creșterea economisirii interne și atragerea de capital extern pentru o rată înaltă a investițiilor:

reducerea și eliminarea barierelor care limitează schimburile internaționale, astfel încât ritmul de creștere a tranzacțiilor externe să-l devanseze net pe cel al producției;

reducerea inflației spre nivelul mediu european.