. Moneda Si Creditul. Creatia Monetara a Bancilor

CONȚINUTUL SI FUNCȚIILE MONEDEI

Concept

Banii reprezintă bunuri ca oricare altele, indiferent că se prezintă sub forma variată de la început, sau sub forma lor proprie. Cu toate acestea subliniem încă de la început că este o mare deosebire între bani și celelalte bunuri. Cele mai multe bunuri sunt destinate consumului, întrebuințării permanente sau temporare, pe când banii au ca destinație schimbul celorlalte bunuri. Banii circulă permanent și continuu. Cu cât banii sunt mai mult folosiți, cu atât ei ajută desfășurării normale a schimbului de mărfuri.

Banii au apărut ca urmare a unei îndelungate evoluții economice.

La începuturi, banii erau constituiți din unele bunuri economice cu o circulație mai intensă și mai recunoscută pe zone geografice cât mai mari. Aceste bunuri îndeplineau și funcția lor de schimb, de bani, dar și pe cea normală lor, și anume de utilizare sau de consum.

După un timp îndelungat, banii au luat forma lor proprie și precisă, devenind monedă. Moneda a fost realizată la început din metale și a căpătat forma ei consacrată prin metale prețioase – aur sau argint.

Într-o primă definiție extensivă, moneda este constituită de ansamblul mijloacelor de plată utilizabile pentru a efectua plățile pe piețele de bunuri și servicii, adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toți și totdeauna pentru a regla datoriile generate prin schimbul de mărfuri. Moneda apare deci ca un activ care poate fi deținut, schimbat, împrumutat, conservat. Pentru a fi acceptată de către toți, valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea acelora care o vor deține, încredere circumscrisă unei anumite comunități naționale sau internaționale.

Definiția instituțională a monedei

Într-o economie complexă și în care deciziile se adoptă descentralizat de către participanții la viața economică (economie de piață), moneda este singurul instrument de schimb, cu ajutorul căruia se tranzacționează toate celelalte bunuri.

Într-o economie de autoconsum sau chiar într-o economie domenială sau comunitară, în care nevoile sunt satisfăcute direct prin munca unui grup de oameni aflați sub controlul unei autorități centrale, utilizarea monedei nu este necesară. Această necesitate apare exclusiv într-o economie de schimb. Totuși, o economie de schimb poate funcționa și fără monedă, căci între agenții economici se pot stabili relații de schimb în natură (troc), prin care bunurile se schimbă în mod direct unul pe altul, fără utilizarea monedei. Se poate însă demonstra că această formă de schimb (trocul) este nerațională și că recursul la monedă constituie momentul esențial al așezării funcționării economiei de schimb pe baze raționale.

Schimbul de mărfuri și costurile sale

Economia de schimb poate fi descrisă simplificat luând ca exemplu cazul unei populații care trăiește într-o insulă izolată, relativ întinsă și cu relief variat. Să mai presupunem că activitatea economică a indivizilor care compun populația respectivă este descentralizată (economia este o “economie de piață) și că nevoile lor sunt diferențiate. Ca urmare, indivizii doresc să schimbe între ei bunurile pe care le au, însă se confruntă cu dificultăți atunci când încearcă să intre unii cu alții în relații care să le permită procurarea bunurilor de care au nevoie. Această situație este caracteristică oricărei economii de schimb: diversificarea nevoilor și a procedeelor de producție, de unde necesitatea, dar și dificultatea schimbului. Ea determină în mod obiectiv organizarea spontană, treptată, a efectuării tranzacțiilor.

Astfel, indivizii care locuiesc într-o anumită parte a insulei trebuie să efectueze, la intervale regulate, deplasări în cealaltă parte a teritoriului, pentru a obține bunurile de care au nevoie în schimbul propriilor produse. Însă asemenea deplasări presupun eforturi, timp și cheltuieli, care aici îmbracă forma consumării unei părți din bunurile proprii. Cu alte cuvinte, schimbul implică anumite costuri, care sunt costuri ale schimbului ca atare, nu ale producției bunurilor respective.

Costurile generate de schimbul de mărfuri se pot grupa în două mari categorii:

Costurile implicate de efectuarea ca atare a tranzacțiilor, care cuprind costurile implicate de transportul mărfurilor, precum și timpul și eforturile necesare pentru a realiza dubla coincidență între dorințele vânzătorilor și ale cumpărătorilor: fiecare participant la schimb trebuie să posede exact bunul de care are nevoie partenerul său și să dorească exact bunul de care dispune acesta din urmă;

Costurile așteptării, care cuprind, pe de o parte, costurile obiective, generate de stocarea și deteriorarea mărfurilor în timpul păstrării și al transportului, iar pe de altă parte, costurile subiective, suportate de indivizi prin faptul că trebuie să-și amâne satisfacerea dorințelor.

Agenții economici din comunitatea umană luată spre exemplificare trebuie, deci, să ia o decizie economică, și anume să stabilească intervalul de timp între două expediții, astfel încât costurile obiective și subiective implicate de schimbul de mărfuri să fie minime.

Costurile implicate de efectuarea ca atare a tranzacțiilor sunt legate de expediția în sine, iar ca urmare nu depind de cantitatea de bunuri tranzacționate. Mărimea pe unitatea de timp a acestor costuri este cu atât mai redusă, cu cât intervalul de timp care se scurge între două expediții este mai mare, iar cantitatea de bunuri tranzacționate este mai ridicată. Costurile respective sunt, deci, descrescătoare în raport de durata perioadei de timp între două expediții.

Costurile așteptării cresc în raport cu mărimea intervalului de timp între două expediții.

Trocul și economia monetară

Agenții economic care intră în relații de schimb pot alege între diverse forme de organizare a schimbului; forma cea mai simplă este schimbul în natură (trocul sau trampa), iar cea mai dezvoltată este economia monetară.

Într-o economie de troc pur, agenții suportă costuri comerciale ridicate, deoarece trebuie nu numai să asigure amintita dublă coincidență între dorințele și posibilitățile lor de schimb, ci și să stabilească, în cadrul fiecărei tranzacții în parte, raportul de schimb adecvat. De asemenea, schimbul unui bun pe altul comportă un risc important, și anume cel de a achiziționa un obiect a cărui valoare se modifică la fiecare nouă tranzacție. Agenții economici vor ezita, deci, să facă schimburile pe care le doresc, până ce vor fi siguri că raporturile de schimb sunt suficient de stabile pentru a putea fi considerate corecte.

Într-o economie de piață primitivă, în care schimburile se efectuează cu ocazia târgurilor, iarmaroacelor etc., situația agenților economic se ameliorează mult. În acest caz, vânzătorii și cumpărătorii se adună într-un loc anume și la dată precisă, cunoscute cu anticipație, ceea ce permite concentrarea actelor de cerere și ofertă individuale și, deci, creșterea probabilității ca acestea să se întâlnească. Ca urmare, atât realizarea dublei coincidențe amintite, cât și stabilirea unor raporturi de schimb adecvate devin mai ușoare. Schimburile sunt și mai mult facilitate în cazul în care pentru fiecare cuplu de bunuri se organizează un sector anumit, iar fiecare din sectoarele respective devine, la rândul său, etalon. Astfel, într-o economie în care există n bunuri, vor exista 1/2n(n-1) sectoare de acest tip și, deci, tot atâtea prețuri “reale” sau “relative”, exprimate sub forma altor bunuri.

O îmbunătățire considerabilă se obține, însă, numai prin alegerea unui bun care prezintă calități intrinseci atât de evidente, încât orice agent îl acceptă în schimbul propriilor bunuri. Această monedă – marfă devine, pe de o parte, instrument curent de schimb, iar pe de altă parte, etalon de natură să permită simplificarea sistemului de prețuri. Într-adevăr, în cazul a n bunuri, dintre care unul servește drept etalon pentru exprimarea valorii celorlalte bunuri, vor exista doar (n-1) prețuri. Este, însă, evident că nu va putea fi utilizat ca monedă decât un bun a cărui valoare este suficient de stabilă pentru ca agenții economici să îl accepte în permanență ca intermediar de schimb. Moneda – marfă trebuie, deci, să fie aptă să-și conserve puterea de cumpărare între două acte de schimb. Această etapă marchează trecerea la economia modernă.

În final, bunul ales ca monedă nu va mai fi dorit în primul rând pentru utilitatea sa proprie, ci pentru utilitatea reprezentată de funcțiile sale pentru cei care îl folosesc. Este, deci, deplin posibil ca, la un moment dat, utilizatorii să aleagă drept instrument de schimb un bun fără valoare intrinsecă; acesta este stadiul monedei fiduciare.

Abordarea monedei în evoluția sa istorică evidențiată tendința de dematerializare a monedei, metamorfoza acesteia, de la moneda metalică până la cărțile de credit, până la moneda electronică.

De-a lungul timpului, generalizându-se, trocul impune un anumit element, în cadrul tuturor celorlalte, care să servească drept element de comparație, ca etalon al valorilor, etalon care nu putea fi decât o monedă abstractă, fără reprezentare concretă.

Spărgând trocul, moneda materială a cunoscut, în evoluția sa, mai multe faze succesive:

Moneda – marfă: inițial, pentru efectuarea plăților sau reglarea schimburilor, a fost utilizat un bun material, o marfă aleasă din multe altele, având calități adecvate (conservare, divizibilitate, încredere, valoare de întrebuințare);

Moneda metalică: prin calitățile lor (frumusețe, divizibilitate, raritate, inalterabilitate), metalele prețioase au fost universal acceptate și ușor conservate. Inițial “cântărită” și “socotită”, moneda metalică a fost apoi “bătută”, puterea politică rezervându-și treptat dreptul emiterii semnelor monetare și definirii etalonului monetar. Emisă de “prinț” (de suveran) moneda avea un conținut de metal garantat și poseda puterea de a “elibera” pe individ de datorii (impozite datorate). În zilele noastre această formă de monedă subzistă sub forma monedei divizionare.

De la moneda care avea valoare intrinsecă (aur sau argint), s-a ajuns, în evoluția schimburilor, la o monedă fără valoare în sine sau cu o valoare pur simbolică, fixată de către autoritatea publică, monedă care se prezintă sub forme din ce în ce mai “dematerializate”.

Biletul sau bancnota (moneda fiduciară). La origine, un simplu certificat de depozit de monedă metalică la o bancă (suma biletelor neputând depăși pe aceea a stocului de metal), biletul se transformă într-o veritabilă monedă fiduciară, emițându-se bilete într-o valoare mult mai mare decât aceea conservată de metal, având la bază încrederea că nu toți deținătorii de bilete vor solicita, în același timp, conversia acestora în metalul din depozitele bancare. Realizată la început de particulari și de către bănci, emisiunea acestor bilete a devenit treptat privilegiul statului, privilegiu încredințat Băncii Centrale. În prezent, biletul nu mai poate fi convertit în metal, neputând fi refuzat (curs forțat).

Contul (moneda scripturală). Similar apariției “biletului”, depozitarea biletelor la bancă a condus la utilizarea acestor depozite pentru a se efectua reglementarea datoriei prin virament (transfer între conturi). Riscul ca cererea de bancnote din depozite să fie manifestată simultan de către toți deponenții fiind minim, moneda scripturală va fi creată de bănci, alimentarea conturilor făcându-se prin acordarea de împrumuturi (credite bancare).

Cartelele magnetice (moneda electronică). Inovația tehnologică, aceasta permite stocarea unei puteri de cumpărare într-o cartelă “plătită anterior”, cartelele eliberate de către bănci titularilor de conturi fiind utilizate pentru efectuarea plăților. Suma stocată într-o cartelă magnetică (eventual într-un semn electronic) prezintă o diferență esențială față de moneda scripturală, deoarece “sediul” monedei nu mai este un depozit la vedere, individualizat, ci chiar cartela însăși, a cărei simplă deținere este dovada creanței purtătorului asupra emitentului (banca).

Această caracteristică aprolui (banca).

Această caracteristică apropie această sumă stocată de monedele de aur sau argint, diferențiindu-se, totuși, sub două aspecte:

Nu au curs legal;

Nu pot fi reutilizate (precum, de exemplu, bancnotele).

Evoluția monedei a condus la apariția monedei imateriale (dispariția totală a suportului material), sub forma cărților de credit, facilităților de casă, linii automate de credit, creditele confirmate, permițând efectuarea de cumpărări sau reglarea datoriilor în același fel ca biletele sau conturile, frontiera dintre creditul automat și monedă devine foarte fluentă.

Succesiunea cronologică a formelor schimburilor monetare, utilizată din motive didactice, nu corespunde totuși unei realități istorice. În acest sens, în forma sa pură, trocul nu pare că ar fi existat, schimburile în comunitățile primitive făcându-se în modalități complexe. De exemplu, operațiunile în cont curent sunt cunoscute în Babilonul secolului VII înainte de Cristos; bimetalismul aur sau argint exista în Libia, fiind introdus de Cresus în secolul VI înainte de Cristos; moneda – hârtie a fost emisă în China secolului III înainte de Cristos.

Funcțiile monedei

Moneda, instrument unic de schimb

Această funcție a monedei a apărut ca urmare a necesității creării unui instrument care să mijlocească schimbul economic. Acest instrument de schimb servește în același timp ca măsură a valorii bunurilor schimbate.

Producția, circulația, consumul sunt realizate prin mai multe cicluri de operațiuni:

M – B – M

B M B

Acestea se realizează continuu prin intervenția monedei.

Mijlocirea schimbului este cea mai importantă funcție a monedei, pentru că și economia de piață se bazează în cel mai înalt grad pe schimb. Economia de schimb este o economie a banului.

Moneda poate îndeplini funcția de schimb, pentru că este singura marfă general acceptată. Fiecare dintre participanții la schimb știe că o poate ceda pentru a obține un alt bun de care are nevoie.

Moneda nu numai că mijlocește schimbul, dar îl și simplifică.

Prin prezența monedei nu mai este nevoie de prezența simultană a două produse. Cu ajutorul monedei, schimbul se descompune în două acte: vânzare și cumpărare, despărțite în timp și spațiu. Prin monedă, schimbul are mult mai multă libertate de acțiune și de mișcare.

Progresul omenirii se datorează în bună parte intervenției monedei în schimbul produselor și serviciilor.

Funcția de instrument unic de schimb a monedei dă posibilitatea disocierii fluxurilor reale (specifice trocului), în fluxuri reale și monetare (vânzare), iar apoi în fluxuri monetare și fluxuri reale (cumpărare).

Abordând funcția de mijloc unic de schimb a monedei, nu putem face abstracție de rolul finanțator al acesteia. Participanții la piață au nevoie în prealabil de încasări în monedă pentru a avea capacitatea de a cumpăra produsele și serviciile de care au nevoie (inclusiv produse de investiții).

Funcția de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate

Mijlocind schimbul, moneda servește la măsurarea valorii acestor bunuri ce se schimbă.

Valoarea bunurilor schimbate este exprimată în bani, în monedă. Deci, în mod firesc instrumentul de măsurare a valorii mărfurilor este moneda, pentru că ea este un numitor comun între bunuri eterogene.

Această funcție a devenit tot mai necesară o dată cu dezvoltarea economică și implicit diversificarea și multiplicarea bunurilor.

Moneda este invariabilă, numai puterea ei de cumpărare crește sau scade pentru asigurarea unei echivalențe pe piață. Dacă o monedă se depreciază, dăunează celor ce o posedă și folosește celor ce o datorează. Dacă puterea de cumpărare a monedei crește, folosește celor ce o posedă și dăunează celor ce o datorează.

Variația puterii de cumpărare a monedei este în contradicție cu funcția acesteia de etalon al valorii și cea de schimb de bunuri.

Dacă moneda ca măsură a valorii nu este fixă, stabilă, apare dezordinea în economie, cumpărătorii fiind mereu păcăliți, dezavantajați.

În calitatea de măsură a valorii mărfurilor ce se schimbă, moneda este și instrument de plată.

Autoritatea statului trebuie să creeze o monedă legală, unanim acceptată de toți “actorii” de pe piață. Prin mijlocirea acestei monede sunt lichidate toate obligațiile între acești actori. Moneda națională unică trebuie să constituie singurul mijloc legal de plată. Statul și autoritățile, agenții economici și persoanele fizice sunt datoare să o accepte la plată.

Statul se îngrijește ca moneda națională să fie stabilă și pentru aceasta elaborează politica monetară.

Moneda ca mijloc de transfer al valorilor

Această funcție poate fi îndeplinită, întrucât moneda poate cuprinde o valoare mare întru-un volum mic. De asemenea, moneda are o valoare mai constantă, mai stabilă și care poate fi schimbată pe alte valori. Prin această funcție, moneda permite transferul de valori dintr-un loc în altul. De asemenea, când schimburile de mărfuri sunt inegale, se poate face compensarea valorilor rămase neachitate.

Chiar avuția unei persoane fizice poate fi mai ușor transferabilă în bani, decât în bunuri.

Moneda, bază a creditului

Creditul este de multe ori emisiune monetară. O dată ce a fost aprobat creditul, se deschide un cont clientului solicitant, iar acesta face din acest cont, plăți diverse.

Banii din cont sunt bani reali, monedă scripturală.

De asemenea, moneda servește pentru efectuarea unor plăți amânate. Moneda mijlocește, deci, creditul. Achitarea unor bunuri se poate face ulterior, conform contractelor încheiate între parteneri.

În al treilea rând, moneda stă la baza emisiunii și circulației titlurilor de credit (obligațiuni, cambii, bilete la ordin). Toate acestea au o valoare nominală, una de piață, etc., dar exprimate în monedă. În aceste tranzacții este indicat ca moneda să aibă o valoare cât mai constantă, bazată pe o putere de cumpărare relativ ridicată.

Semnele monetare

O dată cu dezvoltarea economiilor a crescut cantitatea de bunuri supuse schimbului, pe când producerea de monedă – marfă sau metalică (metalele prețioase) era limitată. A apărut un dezechilibru între cererea și oferta de monedă marfă, ceea ce a avut drept efect apariția monedei de hârtie (fiduciare).

Moneda de hârtie se prezintă sub două forme:

Bancnotele (biletele de bancă);

Moneda de cont (scripturală).

Apariția monedei de hârtie a avut precedente în efecte de comerț sau scrisori de schimb. Ea a apărut prima dată în Europa la sfârșitul secolului al XII – lea și a avut drept cauză, limitarea pericolului transportului de monedă metalică. Efectele de comerț propriu-zise sau tratele comerciale au apărut de fapt în secolele XVII – XVIII.

Scrisoarea de schimb și tratele nu au o valoare intrinsecă. Ele sunt doar un angajament de plată al celui ce le emite, pentru o anumită dată.

În aceeași perioadă apar primele bilete de bancă și monedă de cont.

Moneda de hârtie sau biletele de bancă puteau fi schimbate oricând în monedă metalică, la ghișeele băncii și era garantată de rezerva de aur – monedă pe care o deținea banca emitentă. Moneda de hârtie s-a generalizat în secolul al XIX – lea.

Moneda de cont sau scripturală a apărut ca urmare a dezvoltării băncilor comerciale, în a doua jumătate a secolului al XIX – lea.

Băncile comerciale au creat moneda de cont, adică înscriau într-un cont suma de bani deținută de un client al său – titular de cont. Actualmente, sunt mult mai multe forme ale monedei scripturale printre care amintim aici cecurile și viramentele (ordinul de virament, de plată).

Moneda scripturală și moneda de hârtie sunt forme ale monedei semn, și au aceleași funcții și valoare precum moneda marfă.

Emisiunea monedei este un drept al statului, care deleagă în acest scop, o instituție de emisiune, care de regulă este banca centrală.

Treptat, moneda semn va lua locul monedei marfă.

Sub formă de valută, moneda semn preia și rolul de a realiza tranzacțiile pe plan internațional, avându-se în vedere însă, convertibilitatea.

În epoca modernă, se face și emisiune de monedă internațională de către FMI (DST) sau Sistemul Monetar European (ECU, EURO).

S-a ajuns și la dispariția (în unele cazuri) a suportului de hârtie al monedei scripturale prin apariția cărților electronice de plată și de credit, care înlocuiesc cecurile clasice.

Puterea de cumpărare a banilor

Puterea de cumpărare este dată de valoarea monedei. Această valoare se calculează la rândul ei pe baza cantității de bunuri ce pot fi procurate cu o unitate monetară, deci pe baza prețurilor.

Puterea de cumpărare a unei monede este variabilă, deoarece cantitatea și valoarea bunurilor ce pot fi procurate diferă și ele.

Variația valorii monedei și deci a puterii ei de cumpărare este în funcție de:

Perioade;

Loc;

Situații conjucturale.

Rezultatul se concretizează în fluctuațiile de preț.

Într-o economie instabilă, caracterizată prin inflație, evident că această fluctuație este de fapt, o creștere permanentă a prețurilor, care de multe ori ia forme galopante. În aceste perioade, puterea de cumpărare a monedei naționale este greu de determinat și se schimbă rapid în sensul descreșterii ei.

Asanarea monetară din perioadele de criză are mare însemnătate pentru stabilirea puterii de cumpărare a monedei naționale.

Această asanare poate fi efectuată și prin limitarea circulației monedei de hârtie. În orice moment trebuie fixat un raport rațional între circulația monetară și cantitatea de produse și servicii realizate de economia reală. Când moneda avea acoperire în aur sau argint, puterea ei de cumpărare era apropiată de valoarea intrinsecă a aurului sau argintului conținut de fiecare monedă. Cu atât mai mult exista această acoperire, când monedele erau confecționate din aur sau argint.

Puterea de cumpărare a monedei poate crește prin aplicarea unor măsuri deflaționiste. Deflația presupune în primul rând restrângerea semnelor monetare aflate în circulație. De asemenea, trebuie avut în vedere abuzul de credit, care alături de abuzul de hârtie monedă constituie cauze principale ale inflației ridicate și deci ale puterii reduse de cumpărare a monedei. Statul trebuie să-și echilibreze bugetul numai prin venituri normale, nu prin emisiune de monedă. Deflația este în mare parte sinonimă în această situație cu revalorizarea sau aprecierea monetară.

Prin inflație, prețurile cresc și se creează o situație economică de fapt, care nu poate fi schimbată dintr-o dată. Creșterea prețurilor poate fi bruscă și înaltă. Scăderea lor, deci revenirea la situația inițială, este foarte complexă și aproape imposibil de realizat.

O putere de cumpărare stabilă se poate realiza prin existența excedentelor bugetare și a balanței de plăți externe.

În sfârșit, o reformă monetară profundă poate redimensiona puterea de cumpărare a monedei.

MASA MONETARĂ

Încercarea de a măsura cantitatea de monedă se traduce, în alți termeni, într-un demers de constituire a agregatelor monetare. Obiectul unui astfel de demers rezidă în efortul determinării capacității potențiale de a cheltui a subiecților economici, a căror activitate principală este de a interveni pe piața bunurilor și serviciilor, de a produce, de a achiziționa, de a vinde, de a economisi, adică subiecții economici care, prin acțiunile lor, joacă un rol major în creșterea economică și inflație.

Măsurarea cantității de monedă depinde de alegerea criteriilor pe baza cărora, pe de o parte, se înregistrează deținătorii și formele de monedă considerată, iar, pe de altă parte, se stabilește distincția dintre activele financiare monetare și nonmonetare.

Moneda este o creanță, o formă de avere. Dar nu toate creanțele sunt monedă, dintr-un motiv foarte simplu și anume că ele nu pot circula libere (de ex. Depozitele bancare).

Averea monetară este utilizată pentru schimb, pentru procurarea altor active în vederea obținerii unui profit. De pildă, sunt cuprinse aici depozitele pe diferite termene sau procurarea de valută.

În practică, de multe ori este dificil să separăm activele monetare de cele nemonetare.

Moneda apare ca o creanță în bilanțurile firmelor, agenților economici.

Activele monetare sunt formate în primul rând din numerar și depozite, dar și rezervele în numerar ale băncilor și depozitele băncilor la banca centrală și de emisiune. Cele de mai sus sunt creanțe monetare pentru că sunt creanțe asupra unor bănci, fie ele bănci centrale sau bănci de depozite.

Masa monetară este formată din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru obținerea de bunuri și servicii, cât și pentru achitarea datoriilor. Ea mai poate fi definită ca totalitatea produselor monetare create la un moment dat și puse la dispoziția economiei și societății dintr-o țară.

Formele monedei sunt la fel de diverse ca și nevoile practice ale schimbului monetar pe care acestea le satisfac. De aceea, nu există nici un principiu aprioric în funcție de care o formă monetară să poată fi considerată mai autentică decât altele. Cu toate acestea, până în anul 1914, moneda metalică, din aur sau argint, era considerată ca fiind singura formă monetară valabilă, în timp ce toate celelalte forme (bancnote, depozite în conturile bancare, etc.) aveau valoare doar dacă erau convertibile oricând în această monedă – marfă.

După abandonarea generalizată a convertibilității în aur (începută în anul 1914 și încheiată în anul 1971, prin decizia autorităților americane de a detașa dolarul de aur), a devenit cât se poate de limpede că moneda își îndeplinește funcțiile independent de suportul său material. Încrederea în monedă, care până în anul 1914 se baza pe convertibilitatea sa în aur, a devenit o încredere în însuși sistemul de emisiune a monedei și în capacitatea autorităților de a disciplina acest sistem.

În economiile moderne, moneda este un fenomen social, cu caracter deopotrivă instituțional și convențional. Această evoluție istorică este sursă de complexitate, iar ca urmare, este necesară inventarierea mai precisă a formelor monetare și a modului lor de reflectare în sistemele de clasificare cu care operează analiza economică și monetară actuală.

Criterii formale și instituționale de delimitare între diverse categorii de monedă

În cazul în care moneda ar îndeplini doar funcția de instrument de schimb, numărul formelor monetare ar fi foarte redus. În realitate, moneda îndeplinește și alte funcții, iar ca urmare sunt “monedă” și sunt considerate ca atare și anumite active foarte apropiate de moneda tradițională, care îndeplinesc și ele rolul de active lipsite de risc – rol specific monedei.

Instrumentele de plată aflate la dispoziția sectorului nebancar

Moneda în sens strict sunt considerate doar instrumentele de plată deținute de agenții economici nefinanciar (populația, întreprinderi și organisme ale administrației de stat). Activele monetare deținute de bănci și utilizate pentru plățile proprii ale acestora constituie o monedă specială, care nu este inclusă în diversele definiții ale conceptului de “monedă”. Ele sunt cuprinse însă în statisticile monetare mai complexe.

Formele monetare cele mai răspândite sunt bancnota (biletul de bancă) și moneda scripturală (de cont), existentă sub formă de depozite bancare la vedere. Pe lângă acestea, mai există monezi divizionare sau alte tipuri de monezi metalice, care permit efectuarea plăților mărunte, precum și, în unele țări, monedă a Trezoreriei publice, constituită din bilete de hârtie emise de Trezoreria publică sau fin monedă de cont creată de aceasta (depozite existente în conturile deschise la Trezoreria publică). De asemenea, în unele țări, există monedă de cont sub formă de depozite la vedere în conturile de cecuri poștale, în conturile deschise la casele de economii, etc.

Bancnotele și monezile metalice constituie numerarul sau moneda fiduciară, iar toate categoriile de depozite la vedere formează moneda scripturală, de cont sau de bancă.

Moneda fiduciară

Denumirea de “monedă fiduciară” se explică prin originea istorică a formei monetare respective. Astfel, încă din Evul Mediu, bancherii au început să remită clienților lor, care le încredințau monezi din aur sau argint, respectiv metale prețioase sub formă de bijuterii, lingouri, etc., recipise (chitanțe) nominative, care constatau existența “depozitului” și pe care titularii le puteau transfera altor persoane. În modul acesta, circulația “recipiselor” s-a generalizat în mod treptat, deși multă vreme ea a rămas rezervată tranzacțiilor efectuate de comercianți.

O mutație importantă apare aproximativ în secolul al XVII – lea, când băncile au început să pună în circulație “recipise” care constatau nu un depozit constituit în prealabil de client, ci pur și simplu creditul acordat de bancă clientului său. În modul acesta, practica bancară a degajat în mod treptat principiul emisiunii biletelor pe calea creditului.

În secolul al XIX – lea, se produce o nouă mutație importantă, și anume încredințarea emisiunii bancnotelor băncilor centrale, numite, de aceea, și “bănci de emisiune”. Totodată, emisiunea bancnotelor a fost reglementată foarte strict. Monezile de aur și de argint au continuat să fie forma de monedă cea mai căutată, însă bancnotele se utilizau deja pe scară largă, fiind admise în plată pentru aceleași motive pentru care erau admise “recipisele” în Evul Mediu și în epoca Renașterii: comoditatea utilizării, încrederea inspirată de emitentul lor și raritatea monezilor metalice. Din acest punct de vedere, de exemplu, este rațional a avea un tip de monedă a cărei cantitate poate crește odată cu amplificarea volumului afacerilor.

În anul 1914, odată cu izbucnirea primului război mondial, țările europene au fost nevoite să suspende convertibilitatea în aur a bancnotelor. În modul acesta, caracterul fiduciar al bancnotelor s-a accentuat, iar agenții economici s-au obișnuit treptat ca moneda să nu mai fie marfă și să nu mai aibă o valoare intrinsecă, ci doar o valoare de schimb.

În sistemele monetare contemporane, bancnotele și monezile metalice sunt emise de “institutul de emisiune”, mai precis de banca centrală, de unde și denumirea lor de “monedă centrală”. Banca Națională a României, de exemplu, dispune de propria sa fabrică de bancnote (Imprimeria) și de propria sa fabrică de monezi (Monetăria), care confecționează semnele monetare folosite pe teritoriul țării. Aceasta înseamnă că între “fabricarea” și “emisiunea de monedă” există o anumită deosebire.

Astfel, un bilet “fabricat” de Imprimerie este “emis”, adică devine oficial monedă, doar în momentul în care este pus în circulație de către Banca Națională, în calitate de “bancă de emisiune” (banca centrală). O asemenea bancă nu are (în principiu) clienți din sectorul nebancar al economiei: ea nu furnizează în mod direct bancnotele sale întreprinderilor, instituțiilor și populației. Clienții băncii de emisiunea (băncii centrale) sunt băncile comerciale și Trezoreria statului; necesarul de bancnote al publicului este satisfăcut prin intermediul acestora din urmă.

Banca de emisiune (banca centrală) este obligată să respecte anumite reguli de emisiune: ea acordă credite Trezoreriei statului, însă volumul acestor credite este limitat prin lege; de asemenea, banca de emisiune cedează moneda sa băncilor comerciale în schimbul titlurilor sau celorlalte garanții pe care le pretinde pentru creditele de refinanțare pe care le acordă acestora din urmă; operațiunile de aprovizionare cu bancnote sunt, așadar, generatoare de costuri pentru băncile comerciale, căci acestea din urmă trebuie să plătească o anumită dobândă pentru împrumuturile prin care își procură bancnotele necesare.

Formalismul și controlul pe care banca centrală încearcă să îl exercite tot timpul asupra monedei sale garantează raritatea acesteia, ceea ce permite menținerea încrederii în moneda respectivă.

Monezile metalice – divizionare sau nu – sunt și ele monedă fiduciară, deoarece valoarea lor nominală este mult mai mare decât valoarea lor intrinsecă (valoarea comercială a metalului din care sunt confecționate). De regulă, ele sunt fabricate și emise tot de către banca centrală, însă în unele țări (ca, de exemplu, Franța) anumite tipuri de monezi sunt emise de Trezoreria publică; aceasta constituie o reminiscență materială a dreptului de a bate monedă, care, în trecut, era privilegiul suveranilor, însă nu are nici un fel de importanță practică. Banca centrală (și, eventual, Trezoreria publică), “monetizează” piesele metalice exact la fel ca și biletele de hârtie, și anume punându-le în circulație prin operațiunile pe care le efectuează cu băncile comerciale și cu Trezoreria statului, care, la rândul lor, satisfac nevoile publicului.

Bancnotele și monezile confecționate din metal obișnuit sunt actualmente singurele forme de monedă care au un caracter legal și oficial, deoarece cealaltă formă principală de monedă – moneda scripturală – este, de fapt, o monedă a băncilor, folosită exclusiv în circuitul interbancar al acestora.

Moneda scripturală (de bancă)

Moneda scripturală (de bancă) este mult mai recentă decât moneda scripturală. Ea s-a generalizat în Anglia în secolul al XIX – lea, după ce, prin “Peel act”, emisiunea de bancnote a Băncii Angliei a fost foarte strict reglementată. Ca urmare a acestei reglementări restrictive, conjugate cu creșterea volumului comerțului, care a avut loc în Anglia în a doua jumătate a secolului al XIX – lea, circulația fiduciară a devenit insuficientă, iar băncile engleze au început să deschidă conturi clienților lor și să alimenteze aceste conturi nu numai și nu în primul rând prin depunerile efectuate de titulari, ci, din ce în ce mai mult, prin creditele acordate de bănci clienților lor pentru a facilita tranzacțiile acestora din urmă. A apărut, astfel, un nou fenomen: “creditele fac depozitele”, nu “depozitele fac creditele” – cum se întâmplau lucrurile de secole întregi. Mai trebuie adăugat că aceste depozite erau oricând convertibile în bancnote.

În alte țări, moneda fiduciară era mult mai importantă, iar marile bănci înființate în secolul al XIX – lea și-au început activitatea prin colectarea de depozite de la public. Căci, în epoca respectivă, agenții economici puteau ceda băncii centrale aur contra bancnote, iar apoi puteau “depune” bancnotele respective la băncile comerciale. De exemplu, în România, unde primele bănci au apărut la sfârșitul secolului al XIX – lea și în primele decenii ale secolului al XX – lea, moneda scripturală a dobândit o oarecare importanță abia în perioada interbelică. De fapt, în România, chiar și la ora actuală, o bună parte a societății înțelege prin “monedă” doar moneda fiduciară, care are o formă substanțială concretă și pe care, de aceea, preferă să o primească în plată.

Cu toate acestea, depozitele la vedere existente la băncile comerciale sunt întotdeauna rezultatul propriei creații monetare a acestora, la fel cum bancnotele sunt creația băncii centrale.

Depozitele la vedere sunt perfect lichide, deoarece permit efectuarea imediată a unei plăți prin una sau mai multe din următoarele tehnici:

Remiterea unui cec;

Ordin de virament;

Utilizarea unei cărți de credit.

Trebuie însă precizat că cecul, ordinul de virament și cartea de credit nu sunt ele însele monedă scripturală, ci simple instrumente de punere în mișcare a monedei existente sub formă de înregistrări contabile (solduri creditoare) în conturile plătitorilor. Iar dovada în acest sens este faptul că în cazul în care în conturile respective nu există disponibil (alimentat în prealabil de titular însuși prin depuneri sau de bancă printr-un credit acordat titularului), cecul sau cartea de credit sunt în sine lipsite de putere de plată.

În țările dezvoltate, moneda scripturală este la ora actuală forma monetară principală (cca. 80 % din totalul plăților). Preferința pentru moneda scripturală se explică prin cultura bancară a populației și prin natura plăților agenților care compun tipul respectiv de economie; bancnotele sau monezile se folosesc doar pentru plățile curente, în timp ce toate plățile cu caracter comercial sau financiar se efectuează cu cecuri, cărți de credit (foarte răspândite mai ales în SUA) sau prin viramente automatice.

În România, în perioada comunismului, moneda scripturală a îmbrăcat forma disponibilităților existente în conturile curente deschise la bănci întreprinderilor socialiste. Ea era utilizată exclusiv în relațiile dintre unitățile socialiste, precum și în relațiile dintre acestea și bugetul statului, pentru plăți efectuate în conformitate cu prevederile planului. În ceea ce privește numerarul, acesta era rezervat exclusiv populației. La ora actuală, băncile comerciale și alte tipuri de instituții financiare primesc depozite inclusiv de la populație, ceea ce face ca moneda scripturală să fie utilizată pe scară ceva mai largă. Ponderea sa în totalul plăților continuă însă să fie mult sub standardele țărilor dezvoltate.

Activele cvasimonetare aflate la dispoziția sectorului nebancar

Agenții economici, care dispun temporar de venituri mai mari decât cheltuielile, pot să fructifice surplusul respectiv prin plasarea lui la bănci sau la alte așezăminte de plată, în momentul în care au de făcut anumite plăți. Activele cvasimonetare se prezintă, deci, ca substituenți foarte apropiați ai monedei. Dintre formele de plasament pe termen scurt, considerate cel mai adesea cvasimonedă, amintim următoarele:

Disponibilitățile existente în conturile de economii deschise la instituțiile financiare, materializate prin librete, care permit titularilor să beneficieze de dobânda specifică acestor conturi și, totodată, să-și prezerve posibilitatea de a transforma oricând economiile respective în monedă;

Depozitele la termen, constituite la bănci, care permit deponenților să beneficieze de o remunerație mai mare, cu condiția să-și păstreze economiile în forma respectivă până la termenul prevăzut;

Titlurile pe termen scurt provenite de la “debitori de categoria a întâia” (Trezoreria publică, instituțiile financiare, etc.).

Activele lichide, de genul celor menționate, pot fi “emise” de bănci, de instituțiile financiare nebancare (casele de economii, societățile de investiții, companiile de asigurări, etc.), de Trezoreria publică, ș.a.m.d. În unele țări, există anumite categorii de active lichide cu caracter cvasimonetar emise chiar de întreprinderi.

Motivele existenței, alături de monedă, a unor asemenea active lichide – ceea ce face necesară inventarierea lor, la fel ca în cazul formelor monedei – rezidă în avantajele practice pe care activele lichide respective le conferă publicului. Astfel, faptul că în economie există asemenea active lichide permite populației să-și rentabilizeze gestionarea disponibilităților bănești, iar sistemului financiar să dispună de o sursă mai stabilă decât simplele depozite bancare la vedere. Într-adevăr, experiența arată că “viteza de circulație” a activelor lichide este mai mică decât cea a monedei în sens strict.

Inventarierea riguroasă de către autoritățile monetare a activelor lichide cu caracter cvasimonetar este necesară, deoarece, în general, moneda nu are valoare decât prin disciplina impusă sistemului care o emite. Ori, aceasta presupune controlul nu numai asupra cantității de monedă în sens strict, ci și asupra cantității de active lichide, susceptibile să se transforme oricând în monedă. Iar cu cât substituabilitatea dintre diverse forme de avere lichidă este mai intensă, cu atât luarea în considerare a formelor de avere lichidă este mai utilă.

În concluzie, principalele active lichide aflate la dispoziția publicului, considerate, de obicei, cvasimoneda, sunt următoarele:

Plasamentele la vedere (pe librete);

Depozitele la termen, constituite la bănci și la instituțiile financiare;

Titlurile pe termen scurt, emise de Trezoreria publică, instituțiile financiare și întreprinderi.

Depozitele și plasamentele în valută

Unele depozite și plasamente lichide sunt libelate nu în moneda națională, ci în monede străine. Această practică a apărut în anii ’60, odată cu formarea “europiețelor” (piața eurovalutelor, piața euro-creditelor bancare și piața creditelor obligatare).

În România, depozitele și celelalte tipuri de plasamente în valută au apărut în anii ’90, odată cu liberalizarea deținerilor de valută ale populației. Ele s-au amplificat de fiecare dată când inflația a subminat încrederea în leu (așa-numitul fenomen de “dolarizare a economiei”).

Moneda “de facto”

Această formă monetară corespunde unor situații particulare, apărând în mod spontan de fiecare dată când, dintr-un motiv sau altul, sistemul normal de plăți se dezorganizează sau chiar dispare complet, ceea ce obligă agenții economici să inventeze noi forme de monedă. Un exemplu tipic de monedă “de facto” este însuși aurul: de fiecare dată când situația monetară sau politica internațională provoacă îngrijorări grave, agenții economici încearcă să-și procure aur, care va îndeplini funcția de mijloc de rezervă și de etalon de valoare stabil mai bine decât monedele naționale. De asemenea, în situațiile în care moneda nu mai există sau nu există încă, drept intermediar de schimb se folosesc în mod spontan bunuri ușor divizibile: amfore de vin, ulei de măsline sau bucăți de țesătură – în civilizațiile preelenice din Asia Mică, țigările – în închisori și în lagărele de concentrare, pachetul de țigări “Kent” – în România ultimelor decenii de comunism, jetoanele, tichetele, bulinele – în cluburile de distracție, etc.

Forma instrumentelor de schimb este uzul comun și încrederea partenerilor. Specific sistemelor monetare evoluate, existente în prezent în țările dezvoltate, este doar faptul că ele oferă agenților economici formele monetare care sunt cel mai bine adaptate la nevoile lor.

Moneda aflată la dispoziția sectorului bancar: “moneda primară” (moneda centrală”,”baza monetară”)

Moneda este un instrument de plată universal, iar ca urmare în lista elementelor monetare intră doar instrumentele de plată și activele lichide aflate la dispoziția agenților nefinanciari.

Cu toate acestea, băncile comerciale și celelalte instituții financiare au și ele de făcut plăți; aceste așezăminte efectuează plățile lor cu ajutorul unei monede scripturale emise de banca centrală, care, deși nu face parte din masa monetară în sens strict, constituie condiția existenței tuturor celorlalte forme de monedă scripturală (de bancă sau, eventual, a Trezoreriei publice).

O formă de monedă primară (centrală) este constituită de bancnotele și monezile pe care banca centrală le emite pentru a fi puse la dispoziția agenților economici. A doua formă, mai puțin cunoscută, constă în disponibilitățile existente în conturile deschise la banca centrală pe numele băncilor comerciale, instituțiilor financiare străine, naționale sau internaționale, și Trezoreriei publice.

Într-adevăr, așa cum persoanele particulare și întreprinderile dispun de disponibilitățile din contul lor de la bancă pentru a efectua plăți către alți agenți ai economiei, băncile comerciale și celelalte instituții financiare, care au cont la banca centrală, utilizează disponibilitățile respective pentru a face plăți una către alta. De fapt, banca centrală servește drept casă de compensație între diverse bănci comerciale, iar soldul pe care o anumită bancă îl are față de toate celelalte bănci (sau pe care toate celelalte bănci îl au față de banca în cauză) face obiectul unei plăți cu ajutorul amintitului cont deschis la banca centrală și ținut în monedă primară (centrală).

Conturile în monedă primară (centrală) au anumite particularități, în funcție de natura titularului lor.

Contul curent al băncilor comerciale și al altor așezăminte financiare asimilate. Băncile comerciale trebuie să dețină la banca centrală conturi al căror sold creditor minim este stabilit de aceasta din urmă în cadrul politicii sale monetare. Conturile respective servesc pentru efectuarea plăților zilnice sub toate formele acestora: băncile titulare pot cere conversiunea în bancnote a disponibilităților existente în contul lor sau pot folosi aceste disponibilități în chiar forma scripturală în care se află, efectuând viramente către alte bănci comerciale. Disponibilitățile existente în conturile deschise băncilor comerciale la banca centrală constituie, deci, activele lor lichide, care le condiționează întreaga activitate, inclusiv cea de creare a propriei monede scripturale. De aceea, disponibilitățile respective, împreună cu bancnotele și monezile emise de banca centrală, se mai numesc și “baza monetară”;

Contul curent al Trezoreriei Publice. Banca centrală ține contul curent al Trezoreriei Publice, instituție care este personificarea financiară a statului, căruia îi colectează veniturile, îi efectuează cheltuielile și îi operează creditele acordate și primite. Trezoreria publică este și ea un intermediar financiar de un gen aparte, deoarece redistribuie un mare volum de fonduri între diverși actori ai scenei economice. Contul Trezoreriei Publice, existent la banca centrală, permite realizarea acestor venituri și cheltuieli. De asemenea, în caz de deficit, contul respectiv poate fi alimentat de banca centrală, ceea ce permite statului să depășească o criză temporară de trezorerie;

Conturile instituțiilor financiare străine și internaționale. La fel ca băncile și Trezoreria statului, instituțiile financiare străine și internaționale sunt nevoite să facă plăți în monedă autohtonă (dacă aceasta e convertibilă pe plan internațional) către alte instituții financiare similare. Este logic, deci, ca ele să dispună de moneda națională respectivă în vederea efectuării plăților, iar ca urmare aceste instituții vor deschide și ele conturi în moneda primară (centrală);

Conturile agenților nefinanciari. Banca centrală nu are, în principiu, contact cu publicul, însă în unele țări (nu și în România), ea păstrează o anumită clientelă privată, ceea ce constituie o reminiscență a epocii în care banca centrală era ea însăși o bancă comercială. Este vorba, de regulă, despre firme de importanță națională, însă, deoarece volumul depozitelor la vedere ale acestora este mic, se pare că adevăratul motiv al acestei excepții este dorința băncilor centrale respective de a păstra un anumit contact cu practica financiar-bancară curentă.

Agregatele monetare M1, M2, M3 și M4

Definirea teoretică a agregatelor monetare este o operațiune logică de natură să permită delimitarea diverselor forme monetare.

Masa monetară în sens restrâns (instrumentele de plată) – M1. Viteza de circulație a monedei

Masa monetară în sens restrâns, simbolizată, de obicei, cu M1, cuprinde totalul instrumentelor de plată, aflate – fără nici un fel de formalități și fără nici un cost – la dispoziția publicului. Acest gen de monedă, constituit din bancnote (monezi) și din depozitele la vedere la băncile comerciale și la alte instituții financiare asimilate, este utilizat în mod direct ca mijloc de plată.

În cursul unei perioade de timp date, fiecare unitate monetară este utilizată de mai multe ori. Noțiunea de “viteză de circulație a monedei”, simbolizată de obicei cu Venituri, exprimă numărul mediu al utilizărilor unei unități monetare în perioade de timp de referință. Ea permite calcularea capacității tranzacționale a masei monetare existente, M1 venituri, care exprimă volumul tranzacțiilor care pot fi efectuate cu ajutorul cantității de monedă existente, M1. Trebuie însă precizat că M1 este un stoc, iar tranzacțiile sunt un flux; viteza de circulație a monedei, V, este, deci, raportul dintre un flux și un stoc.

Viteza de circulație a monedei poate fi calculată prin două metode. În prima din ele, se pornește de la ecuația schimbului:

M1V=PY

Unde:

M1: masa monetară în sens restrâns;

V: viteza de circulație a monedei;

P: nivelul prețurilor;

Y: volumul producției (nete) sau mărimea venitului național real (nu nominal);

PY: valoarea bunurilor tranzacționate în perioada considerată, adică produsul intern brut (PIB) în prețuri curente.

Ca urmare, viteza de circulație – venit este dacă de relația:

A doua monedă își propune stabilirea numărului de mișcări pe care moneda le permite realmente. Într-adevăr, mărimea PY este valoarea finală a producției, care nu cuprinde, deci, tranzacțiile intermediare, efectuate în diferite faze ale circulației mărfurilor (comerț cu ridicata, comerț cu amănuntul, etc.). Ori, aceste tranzacții efectuate în diverse stadii ale producției și circulației necesită și ele monedă. Acest raport între valoarea tuturor tranzacțiilor și masa monetară, M1 se numește “viteză de tranzacționare”. În fapt, viteza de tranzacționare nu poate fi calculată decât în mod indirect.

B.N.R. publică două valori pentru viteza de circulație a monedei: o valoare la sfârșitul perioadei și o valoare medie a perioadei (an, trimestru, lună).

Agregatul M1 înmulțit cu viteza sa relevă puterea de cumpărare imediată a agenților economici. Totuși, el nu poate caracteriza de unul singur cererea solvabilă existentă în economie, căci această cerere depinde și de lichiditățile plasate pe termen scurt și foarte scurt, care constituie agregatele M2 și M3.

Masa monetară în sens larg (depozitele la termen și alte plasamente lichide) – M2, M3, și M4

Masa monetară în sens larg, simbolizată, de obicei, cu M2, cuprinde pe lângă elementele incluse în M1, depunerile la termen, în vederea economisirii, precum și alte plasamente lichide, pe termene scurte și foarte scurte.

Similar se pot construi și alte agregate monetare, din ce în ce mai cuprinzătoare, conform schemei de mai jos:

În economiile contemporane, conținutul acestor agregate și criteriile de clasificare a elementelor incluse în ele se modifică rapid, ca urmare a evoluțiilor în ceea ce privește gama obiectivelor financiare lichide și a instituțiilor financiare care creează activele respective.

Astfel, dacă activele lichide reflectate de diferența (M2 – M1) par a se deosebi ceva mai mult decât cele cuprinse în M1, activele lichide care intră în componența diferenței (M2 – M1) și a diferenței (M3 – M2) se deosebesc destul de puțin unele de altele. Totuși, ambele categorii de active lichide sunt remunerate și ușor mobilizabile, ceea ce înseamnă că se pot transforma oricând în instrumentele de plată cuprinse în M1.

În aceste condiții, delimitarea activelor lichide cuprinse într-un agregat monetar sau altul se face în funcție de costul pe care îl implică tranzacționarea lor și de gradul de risc al acestora.

Astfel, diferența (M2 – M1) cuprinde activele “la vedere”, altele decât depozitele bancare la vedere care sunt cuprinse în M1; ele se caracterizează printr-un grad de risc practic egal cu zero. Într-adevăr, un plasament la vedere este întotdeauna lipsit de risc, deoarece agentul economic în cauză poate oricând lichida activul respectiv la valoarea sa inițială, încasând dobânda corespunzătoare duratei plasamentului. El suportă doar un “cost al opțiunii” (opportunity cost), provocat de timpul consumat pentru efectuarea plasamentului, iar apoi de timpul necesar pentru lichidarea sa, precum și, în unele cazuri, comisionul pretins de instituția financiară prin care se efectuează operațiunile respective.

Activele incluse în diferența (M3 – M2) sunt plasamente la termen, altele decât depozitele bancare la termen, care sunt cuprinse în M2; ele se caracterizează printr-un cost mai ridicat. Astfel, plasamentele la termen implică o perioadă de așteptare până la scadența prevăzută, fără de care titularul nu poate pretinde remunerația mai mare, specifică acestui tip de plasament. Aceste condiții se înăspresc în cazul bonurilor de tezaur, a căror valoare se modifică în funcție de situația pieței pe care se tranzacționează (piața monetară), pentru depozitele și plasamentele în valută, a căror valoare fluctuează în funcție de cursul valutar, etc. activele pe termen scurt de genul celor amintite comportă, așadar, un anumit grad de risc, deoarece titularul lor poate suferi o anumită pierdere. Cu toate acestea, atât costurile de tranzacționare, cât și riscurile aferente sunt, în mod normal, mai mici decât remunerațiile pe care le aduc activele respective. De altfel, în economiile moderne, există numeroase tehnici de protecție împotriva acestor riscuri.

În unele țări, se folosește și un agregat M4, care exprimă totalul lichidităților existente în economie. În conținutul diferenței (M4 – M3) sunt cuprinse anumite tipuri de plasamente lichide, care se pot converti ușor în monedă (în sens restrâns), însă se deosebesc de elementele incluse în M3 prin una sau alta din următoarele trăsături:

Sunt emise de alți agenți economici decât instituțiile financiare;

Au o natură contractuală, care comportă anumite angajamente specifice ale celor două părți: instituția financiară și clientul său.

De asemenea, în unele țări se folosesc și alte agregate monetare (M5, M6, etc.), definite în funcție de condițiile concrete existente în ceea ce privește structura instituțiilor financiare și gama activelor financiare lichide care se utilizează.

Nomenclatura agregatelor monetare în România

Nomenclatura agregatelor monetare utilizate în România este de dată recentă, fiind concepută după edictarea legii care a permis transformarea Băncii Naționale în bancă centrală de tip modern (Legea nr. 34 / 1991). La ora actuală, BNR calculează și publică periodic date privind următoarele agregate monetare:

Masa monetară în sens restrâns (cantitatea de instrumente de plată), M1, care cuprinde: numerarul în afara sistemului bancar și depozitele la vedere;

Masa monetară în sens larg, M2, care cuprinde, pe lângă M1, și următoarele elemente: economiile populației, depozitele în lei “la termen” și condiționate și depozitele în valută ale rezidenților.

Cvasimoneda, (M2 – M1)

În fine, BNR calculează și publică periodic date cu privire la agregatul monetar aflat sub influența sa directă și în legătură cu care se stabilesc cel mai adesea obiectivele imediate ale politicii monetare: “baza monetară (moneda primară). Aceasta cuprinde:

Numerarul în casieriile băncilor;

Numerarul în afara sistemului bancar;

Disponibilitățile băncilor la BNR.

POLITICI MONETARE

Politica monetară constă în acțiunea globală asupra principalelor variabile economice: nivelul prețurilor, produsul intern brut, gradul de ocupare a mâinii de lucru (rata șomajului), soldul balanței de plăți externe, etc. această acțiune se exercită prin manevrarea variabilelor monetare, adică a unor mărimi care sunt ele însele greu de controlat, dar pe care politica monetară își propune să le influențeze. Ținta politicii monetare este constituită de așa-zisele “obiective intermediare”: rata dobânzii, agregatele monetare, volumul creditului bancar și nivelul cursului valutar.

Politica monetară înseamnă a recunoaște posibilitățile de a acționa prin monedă asupra monedei.

În epoca contemporană s-a renunțat de mult la conceptul de neutralitate monetară care în trecut ascundea esența relațiilor monetare astfel că, acum, politica monetară este recunoscută ca o componentă esențială a politicii economice.

În economia de piață, politica este o intervenție deliberată a statului în domeniul economic în scopul de a înfăptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural.

În condițiile în care statul este considerat centrul de decizie și promotorul acestei politici, sub controlul parlamentului, însărcinează administrația să execute aceste ordine.

Deoarece “obiectivele intermediare” sunt destul de diverse, este necesară alegerea din rândul acestora a unor “obiective operaționale”, adică a unor variabile monetare pe care autoritățile le pot influența într-o manieră eficace cu ajutorul instrumentelor de care dispun. Astfel, rata dobânzii interbancare sau “baza monetară exogenă” sunt obiective care se află în mai mare măsură sub incidența acțiunii autorității monetare decât, de exemplu, rata dobânzii la împrumuturile obligatare sau agregatul M3.

În fine, autoritățile monetare dispun de anumite instrumente, adică de procedee care le permit să acționeze asupra variabilelor monetare. Unele dintre aceste instrumente sunt directe și constrângătoare (controlul creditelor, controlul valutar, etc.), însă, în general, se consideră că ele trebuie să se bazeze pe mecanisme indirecte, care prezervă acțiunea legilor pieței și lasă să subziste o anumită capacitate de adaptare a sistemului financiar-bancar în ansamblul său.

Politica monetară acționează, deci, cu ajutorul instrumentelor, asupra obiectivelor operaționale, care, la rândul lor, exercită anumite efecte asupra obiectivelor intermediare, ceea ce permite atingerea unor obiective finale.

Instrumente

Obiectivele politicii monetare

Experiența unor țări dezvoltate arată că politica monetară are următoarele scopuri:

stabilitatea prețurilor și deci a monedei naționale;

asigurarea în mai mare măsură a angajărilor;

o rată adecvată a schimbului valutar;

o rată ridicată a creșterii economice.

Pentru realizarea acestor obiective sunt necesare unele constrângeri, care sunt tot patru:

să prevină panicile financiare;

să evite instabilitatea excesivă a ratei dobânzii;

să prevină ca anumite sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive;

să câștige și să mențină încrederea investitorilor străini. Scopurile sau obiectivele sunt:

1. Stabilitatea prețurilor

Acest obiectiv pare evident în orice economie modernă, dar este departe de a fi realizat. Inflația reprezintă un mare pericol pentru că nu se redistribuie corect veniturile. Mai exact, toate salariile, contractele, legislația, impozitele și procedeele contabile sunt adaptate inflației.

De exemplu, dacă inflația este de 100%, iar productivitatea muncii crește cu 2%, salariile cresc cu 102%, rata dobânzii cu 103% în loc de 3% etc.

Creșterea inflației are trei inconveniente:

trebuie să modificăm frecvent prețul maxim și catalogul prețurilor;

atât timp cât prețurile nu pot fi modificate continuu, ele se află în afara echilibrului pe perioadele scurte de timp dintre două modificări;

inflația îndeamnă la păstrarea unei cantități foarte reduse de valută pentru că valuta păstrată își pierde valoarea, fără a beneficia de o rată nominală a dobânzii mai mare decât alte active.

Politica monetară are în vedere că inflația nu poate fi totdeauna anticipată corect, iar economic nu poate nici ea să fie indexată în întregime. De exemplu, venitul nominal (salariul etc.) este mai supus taxelor decât venitul provenit din dobânda reală.

Politica monetară încearcă să reducă alocarea ineficientă a fondului de investiții pe perioade de inflație.

Politica monetară are în vedere să reducă impactul inflației asupra distribuirii venitului și avuției. Neanticiparea inflației deranjează pe creditori, pe cei pensionați și este în favoarea debitorilor. Impactul inflației dezavantajează pe salariați dacă salariile se află în urma prețurilor.

Politica monetară poate ajuta totuși pe cei săraci când dispune ca distribuirea veniturilor să fie mai puțin inegală. Distribuirea veniturilor are loc și prin faptul că unele familii sunt doar solicitante de împrumuturi, iar altele doar ofertante.

Inflația provoacă nesiguranță și incertitudine. Familiile nu își pot planifica viitorul pentru o perioadă mai lungă pentru că nu cunosc ce valoare reală vor avea activele lor fixe. Oamenii sunt înclinați să economisească, dar neanticiparea inflației îi pedepsește aspru.

Inechitatea îi face să-și piardă încrederea în puterea politică. Efectele corozive ale inflației îi copleșește pe toți.

Inflația mărește veniturile guvernului față de cheltuieli.

Politica monetară trebuie să stabilească cu cât. Nu trebuie rupt echilibrul. Guvernul este cel mai mare debitor din economie și deci el câștigă din inflație. Politica monetară este cea care trebuie să stabilească acest câștig.

Când rata inflației crește, valoarea reală a datoriilor statului și dobânzile ce trebuie să le plătească se reduc.

Statul mai deține privilegii în perioade de inflație și pentru că este deținător de valută și rezerve bancare (ex.: Bancorex, ca bancă de stat a rezistat mulți ani, doar ca urmare a reevaluării fondurilor sale în valută).

2. Angajări mai multe

Politica monetară are drept obiectiv și creșterea de angajări (să evite șomajul). Problema principală care se ridică este determinarea nivelului cel mai indicat al șomajului.

Există două criterii de alegere:

rata șomajului să fie eficienta din punct de vedere al maximizării producției;

o rată minimă a șomajului, stabilită pe baza urmăririi lunare a familiilor.

Ultima este incertă și mai puțin eficientă, deci conduce în final la accelerarea inflației. Aceasta și pentru că datele privind șomajul nu pot fi exacte. De exemplu, sunt eliminați cei care au renunțat să mai caute de lucru sau cei care lucrează cu program redus nu sunt socotiți parțiali șomeri.

Numărul de șomeri depinde și de nivelul și de durata plăților compensatorii.

3. O rată adecvată de schimb valutar

Desigur că politica monetară trebuie să aibă în vedere creșterea ratei de schimb a monedei naționale (deci a cursului valutar). Aceasta conduce și la scăderea ratei inflației. Exportatorii câștigă, iar urmarea directă este intrarea în țară a unei cantități mai mari de valută.

Politica monetară trebuie să manifeste și aici un echilibru (al cursului valutar).

4. Creșterea economică

Politica monetară contribuie hotărâtor la o rată permanentă a creșterii economice. Nu este bine ca rata creșterii economice să fie mică.

Politica monetară poate promova creșterea creditelor și chiar creșterea monetară pentru creșterea economică. Pentru a promova investițiile, politica monetară are în vedere o rată reală a dobânzii foarte reduse.

Această măsură trebuie să fie însoțită de o politică fiscală restrictivă, inclusiv menținerea unui deficit bugetar mai mic.

Investitorii trebuie să aibă în vedere în primul rând, echipamente noi. O rată mai mare a investițiilor să însemne neapărat mai mult capital productiv pe muncitor.

Constrângerile:

1. Prevenirea panicii financiare

Panica financiară și recesiunea economică conduc la creșterea șomajului, deci nicidecum la creșterea numărului de salariați, care s-a văzut că este un obiectiv al politicii monetare. De exemplu, se produce panică atunci când, după ce au crescut spectaculos prețurile, urmează perioada de reducere a lor.

Cei care au cumpărat active pe credit, le pot vinde achitându-și obligațiile către creditori. Pe măsură ce unii din solicitanții de credite dau faliment, pentru că nu-și pot achita creditele, unii dintre creditorii acestora dau și ei faliment (de exemplu, băncile). Falimentele bancare și incapacitatea lor temporară de a-și reface depozitele au constituit principalele trăsături ale panicilor financiare. Pentru prevenirea panicilor financiare, în țările cu economie de piață dezvoltată au fost create rezerve (ex.: în SUA – Rezervele Federale).

2. Stabilitatea ratei dobânzii

Menținerea relativ stabilă a ratelor dobânzii este o politică monetară a echilibrului, dar trebuie prevenite vârfurile prea ridicate ale ratei dobânzii. Piețele financiare operează mai eficient dacă dobânzile sunt stabile. Dacă ratele dobânzii cresc foarte mult, scade valoarea portofoliilor băncilor și societăților de asigurare, ceea ce echivalează cu o pierdere de capital. Panicile financiare se realizează și pentru că oamenii au aversiune față de riscuri. De aceea, preferă să-și vândă activele la prețuri care se află sub valoarea lor. Ratele instabile de dobânzi conduc și la fluctuații ale cursurilor de schimb valutar. Dacă ratele dobânzilor vor crește în SUA, străinii vor cumpăra dolari pentru a achiziționa titluri de asigurări în SUA. Datorită cererii mai mare de dolari, cursul acestei monede va crește. Acest lucru creează probleme, atât economiei americane, cât și celei străine.

Publicul vociferează și panica financiară crește. În general, panicile financiare cresc în perioade de instabilitate monetară. Politica monetară este cea care ia decizia ca rata dobânzii să fie la nivelul la care oferta și cererea de bani sunt egale. Mai concret, statul poate regla oferta de bani, o dată cu schimbarea cererii de bani.

3. Suportarea sarcinii politicii restrictive de către unele sectoare economice

Politica monetară restrictivă face ca unele sectoare să aibă mai mult de suferit decât altele. Cele mai afectate sunt sectoarele care exportă.

De asemenea, sectorul construcției de locuințe este mai afectat.

Scopul politicii restrictive este de a reduce cererea de resurse, când această cerere este excesivă și prea inflaționistă.

4. Încrederea investitorilor străini trebuie menținută

Politica monetară trebuie să acorde o mai mare atenție modului în care investitorii străini răspund la modificările aduse în circulația monetară și pe piața financiară. Dacă activele unei țări sunt în declin, investitorii străini își vor retrage capitalul. Ei vor vinde și stocurile și obligațiile deținute în tara respectivă. De aceea, prețurile stocurilor și obligațiunilor se reduc (crește oferta). Această reducere a prețurilor conduce la reducerea avuției și creșterea 'costului investitiilor și în final, la recesiune economică.

Politica monetară se exercită în două modalități principale:

Acțiunea asupra costului creditului;

Acțiunea asupra cantității de monedă furnizate economiei.

Obiectivele corespunzătoare acestor două modalități de acțiune sunt, deci:

Ratele dobânzilor; și b) agregatele monetare (respectiv agregatele creditului: volumul creditului bancar, volumul creditului neguvernamental, volumul creditului guvernamental etc.)

Acțiunea asupra ratei dobânzii

Dobânda este variabila de ajustare a piețelor de capital. Deoarece există o mare diversitate a acestor piețe, există o întreagă gamă de rate ale dobânzii. Măsura în care autoritățile pot influența una sau alta din dobânzile care constituie gama respectivă diferă de la un tip de dobânzi la altul.

Principalele tipuri de rate ale dobânzii

Dobânda este suma de bani pe care debitorul o plătește creditorului pentru împrumutarea unei alte sume de bani mai mari. De obicei, mărimea dobânzii se exprimă sub formă de rata dobânzii, adică în procente din suma împrumutată pe timp de 1 an.

Modalitățile de stabilire a dobânzilor diferă de, la un gen de operațiuni la altul. În general, se deosebesc următoarele categorii de dobânzi:

A) Ratele dobânzilor de pe piețele de capitaluri, care sunt:

a) rata dobânzii de pe piața monetară, care reprezintă dobânda la care băncile se împrumută reciproc pentru a-și procura lichiditățile necesare. De regulă, se disting următoarele categorii de dobânzi:

rata dobânzii la împrumuturile de azi pe mâine (day to day);

rata dobânzii la împrumuturile cu scadentă de: 0 lună;

rata dobânzii la împrumuturile cu scadentă de 3 luni;

rata dobânzii la împrumuturile cu scadentă de 6 luni;

rata de emisiune a titlurilor negociabile; etc.

Trebuie precizat că între tipurile de dobânzi menționate nu există o ierarhie. În mod normal, ratele dobânzilor pe termene mai lungi sunt mai mari decât ratele dobânzilor aferente unor termene mai scurte, însă adeseori se întâlnește situația inversă. În ceea ce privește rata. dobânzii la împrumuturile de azi pe mâine (day to day), ea este în mod normal mai mare decât rata dobânzii la termen, deoarece reflectă dificultățile de trezorerie cu care se confruntă unele bănci.

Toate aceste rate variază în funcție de condițiile pieței, de situația trezoreriei băncilor comerciale, de mișcările de capital internaționale, de intervențiile băncii centrale etc. De asemenea, ele sunt influențate de ratele dobânzilor practicate în străinătate, de cursul valutar și de ratele dobânzilor practicate la eurocredite.

În trecut, în majoritatea țărilor, a existat o rată a dobânzii oficială, fixă taxa de rescont, care a fost multă vreme dobânda directoare din economie. În prezent, taxa de rescont se păstrează doar pentru anumite categorii de titluri (reprezentând, de exemplu, credite pe termen mediu pentru export spre anumite țări), având o influentă redusă asupra eșafodajului ratelor dobânzii existente în economie. De fapt, la ora actuală, într-o serie de țări, printre care și România, nici nu mai există o dobândă fixă de refinanțare, ci doar o rată medie de referința a pieței, care se modifică de la o zi la alta.

rata dobânzii de pe piața obligatară, care reprezintă dobânda obligațiunilor nou emise pe piața primară. În mod normal, această dobândă este mai mică la titlurile publice decât la alte valori mobiliare, deoarece un anumit rol în stabilirea dobânzilor joacă și calitatea debitorului.

rata dobânzii de pe piața ipotecara, care reprezintă dobânda practicată în operațiunile de credit ipotecar, materializate, de regulă, în titluri ipotecare cu scadentă de peste 10 ani. Aceste titluri se negociază pe o piață specifică – piața ipotecară- , a cărei dobândă se situează la un nivel intermediar într-o piața monetară și piața obligatară.

Ratele dobânzilor la creditele bancare sunt stabilite de băncile comerciale în funcție de cererea și oferta de credite. În mod practic, băncile stabilesc rata de bază, care este dobânda minimă pe care o percep de la clienți. La această rată de bază, se adaugă marja de profit (spread) a băncii, care depinde, la rândul său, de felul creditului, de calitatea debitorului etc., stabilindu-se, astfel, întreaga gamă a dobânzilor bancare. Costul creditului mai cuprinde o primă de risc, diferențiată în funcție de aceleași criterii.

Rata dobânzii de bază a băncilor este influențată de rata dobânzii de pe piața interbancară și de rata inflației.

Instituțiile financiare specializate sunt supuse adesea unor dispoziții legale, care fixează cu anticipație și în mod autoritar dobânzile practicate (dobânzile administrative). Pentru unele categorii de credite, instituțiile financiare nebancare își stabilesc însă dobânzile în același mod ca băncile.

C) Ratele dobânzii fixate administrativ constituie obiectul unor reglementări și sunt fixate în mod direct de către autorități. Iar aceasta, atât în ceea ce privesc ratele creditoare (active), cât și ratele debitoare (pasive).

Ratele dobânzilor creditoare (active) sunt cele aplicate la creditele acordate clienților de către instituțiile financiare nebancare (case de economii, cooperative de credit etc.). În unele țări, aceste dobânzi sunt fixate de autoritățile monetare din două motive: pe de o parte, pentru a evita o supraimplicare a băncilor în colectarea de economii ale populației, iar pe de altă parte, pentru a asigura o remunerație minimală anumitor deponenți sau anumitor genuri de depuneri.

În ceea ce privește Trezoreria publică, aceasta stabilește rata dobânzii la bonurile de tezaur destinate populației.

Fixarea administrativă a unor dobânzi creditoare urmărește scopuri economice, sociale și normative.

Scopurile economice țin de faptul că dobânzile respective procură, băncilor și celorlalte instituții financiare care le practică, resurse stabile și puțin costisitoare, pe care așezămintele respective le transformă în investiții. Scopurile sociale țin de faptul că aceste dobânzi remunerează micii depunători, cărora trebuie să le conserve puterea de cumpărare reală. În fine, scopurile normative țin de faptul că aceste dobânzi orientează resursele provenite din economii spre anumite tipuri de utilizări. De aceea, în ipoteza că se practică dobânzi administrative, orice încercare de dezvoltare a economisirii ca singură cale de formare a capitalului necesită majorarea dobânzilor fixate administrativ pentru micii depunători.

Ratele dobânzilor debitoare (pasive) sunt fixate administrativ în cazul unor proceduri speciale de finanțare a întreprinderilor, ele sunt, deci, mai mici decât dobânzile existente pe piață. Dintre aceste dobânzi preferențiale, pot fi amintite următoarele: “ratele bonificate”, care permit acordarea de credite cu dobândă redusă pentru anumite activități (agricultură, export, etc.), fără ca instituția financiară creditoare să fie dezavantajată, deoarece ea încasează diferența de la stat sau de la o altă instituție financiară cu capital de stat; ratele dobânzii reduse la creditele pentru locuințe, care sunt menținute la un nivel scăzut din motive sociale, etc.

Este de notat că la ora actuală se manifestă o tendință de renunțare la creditele cu dobânzi preferențiale (fenomen cunoscut și sub denumirea de “dereglementare” sau “banalizarea” creditului.

Rata dobânzii ca variabilă operațională și intermediară

Banca centrală nu poate acționa decât asupra ratei dobânzii utilizate în operațiunile sale de refinanțare a băncilor comerciale. Totuși, această acțiune, care se situează la originea întregii activități monetare naționale, se difuzează – prin reajustările portofoliului de active operate de băncile comerciale, de instituțiile financiare nebancare și de marele public – asupra tuturor piețelor de capitaluri. Într-adevăr, aceste reajustări de portofoliu pot transmite o creștere inițială a ratei dobânzii intervenită pe piața interbancară asupra tuturor piețelor de capital, inclusiv asupra pieței financiare și asupra pieței valutare.

Mecanismul de transmitere prin canalul dobânzilor este următorul:

creșterea sau scăderea dobânzilor de refinanțare influențează în primul rând comportamentul băncilor comerciale. Astfel, în cazul în care banca centrală vinde titluri pe piața monetară, ea determină scăderea cursurilor titlurilor negociate pe această piață. Ca urmare, băncile comerciale, participante actuale sau potențiale la piața monetară, vor fi stimulate să cumpere titlurile respective, ceea ce duce la diminuarea sumelor pe care băncile în cauză le pot pune la dispoziția propriei clientele sau la dispoziția altor bănci. Pe de altă parte, rarefierea monedei primare și creșterea ratei dobânzii de referință afectează profitul băncilor comerciale, determinându-le, astfel, să majoreze propria rată a dobânzii practicată în relațiile cu clienții și, mai general, să majoreze prețul creditului. Băncile comerciale vor încerca să-și procure resurse pe alte căi, cum ar fi emisiunea de titluri pe termen scurt negociabile sau emisiunea de titluri pe termen lung (obligațiuni, acțiuni). Creșterea dobânzilor se transmite, deci, în mod treptat, asupra pieței financiare.

Creșterea sau scăderea ratei dobânzii practicate de băncile comerciale în relațiile cu clienții afectează în continuare comportamentul acestora din urmă. Astfel, creșterea costului creditului determină reducerea profitului întreprinderilor, determinându-le în mod normal să-și reducă cererea de credite. De asemenea, fenomenul amintit poate incita întreprinderile să încerce să-și procure resurse complementare de pe piețele de capitaluri disponibile pe termen scurt sau pe termen lung, ceea ce va intensifica tendința creșterii ratelor dobânzii de pe toate piețele de capitaluri disponibile pe termen scurt sau pe termen lung, ceea ce va intensifica tendința creșterii ratelor dobânzii de pe toate piețele de capital. Influența rarefierii lichidității pieței monetare se va exercita, probabil, mai rapid asupra ratelor dobânzii pe termen scurt, decât asupra ratelor dobânzii pe termen lung. Dar pentru a profita de această creștere, persoanele fizice și juridice își vor reamenaja portofoliul lor de titluri, diminuându-și plasamentele pe termen lung. La rândul său, rarefierea ofertei pe piața obligatară va contribui la creșterea ratelor dobânzii pe termen lung.

Creșterea sau scăderea ratelor dobânzilor naționale influențează cursul valutar, precum și dobânzile internaționale. Astfel, creșterea ratelor dobânzii la plasamentele pe termen scurt într-o anumită țară exercită un efect important asupra pieței valutare din țara respectivă și, eventual, asupra dobânzilor internaționale. Într-adevăr, creșterea ratei dobânzii pe piața monetară națională creează un diferențial de dobânzi față de străinătate, ceea ce atrage lichiditățile internaționale în căutare de plasamente remuneratorii. Ca urmare, investitorii străini vor schimba diverse valute și eurovalute pe monedă națională, ceea ce va duce la creșterea cursului de schimb al acesteia din urmă.

În cazul în care capacitatea de îndatorare externă a țării în cauză este foarte mare, poate avea loc o mișcare masivă de capitaluri spre această țară, ceea ce diminuează notabil chiar volumul lichidităților internaționale. Ca urmare, pot fi afectate însăși ratele dobânzii practicate pe plan internațional.

Rezultă că obiectivul operațional reprezentat de rata dobânzii existentă pe piața interbancară permite atingerea tuturor obiectivelor intermediare vizate: atele dobânzii pe termen scurt naționale, ratele dobânzii pe termen lung naționale și nivelul cursului valutar (precum si, eventual, ca în cazul S.U.A., ratele dobânzii internaționale).

Cu toate acestea, mecanismul de transmisie descris mai sus nu are o eficacitate absolută și nu este întotdeauna ușor de utilizat.

Într-adevăr, în anii '70, politica ratelor dobânzii a fost sever criticată. n cursul dezbaterilor, au fost evocate următoarele limite ale acesteia:

1 ) Procesul de transmitere a efectelor unei creșteri sau scăderi a ratei dobânzii de referință pentru refinanțarea bancară se poate bloca într-o fază sau alta.

Astfel, s-a constatat că în cazul în care creșterea ratei dobânzii nu este însoțită de diminuarea lichidității·sistemului bancar comercial, măsura de politică monetară respectivă este ineficace. Totuși, o politică de open market adecvată permite obținerea unor rezultate satisfăcătoare chiar și în acest caz.

De asemenea, s-a observat că, procesul de transmisie poate fi blocat de agenții nebancari. Un asemenea blocaj apare în cazul în care agenții nefinanciari sunt puțin sensibili la creșterea dobânzilor, fie din cauza anticipațiilor lor inflaționiste, care diminuează rata reală a dobânzii existentă în prezent, fie din cauză că, fiind întreprinderi de stat, ca în Romania post – comunistă, dobânzile majorate sunt suportate din fonduri publice, nu din propriul buzunar al directorilor.

Se precizează că rata reală a dobânzii este rata nominală a dobânzii minus rata inflației. În caz de puternice anticipații inflaționiste, ratele nominale ale dobânzii exercită o slabă influență asupra cererii de credite.

O altă situație este cea în care agenții economici anticipează că va avea loc scăderea dobânzilor. În acest caz, ei preferă să se împrumute mai degrabă pe termen scurt, decât pe termen lung, ceea ce face ca ratele dobânzii pe termen scurt să fie, în mod durabil mai mari decât ratele dobânzii pe termen lung, fără ca acestea din urmă să sufere, deci, influența politicii dobânzilor înalte.

În toate situațiile menționate, transmisia efectelor creșterii ratelor este întreruptă, iar volumul creditelor pe termen scurt nu scade, cel puțin pentru moment. Ca urmare, politica dobânzilor înalte trebuie continuată, ceea ce relevă o altă limită a politicii respective: volatilitatea ratelor dobânzii provocată de însăși politica respectivă.

2) Politica ratelor dobânzii impune, într-adevăr, o puternică fluctuație a ratelor dobânzii, îndeosebi în cazu1 în care agenții economici rezistă inițial la incitațiile generate de modificarea acestor rate. Căci, pentru a influența efectiv comportamentele și a obține rezultatul dorit, autoritățile sunt nevoite să acționeze timp îndelungat, ori să lase dobânzile să fluctueze puternic în sus și în jos.

Variabilitatea ratelor dobânzii are drept consecință instabilitatea ambianței în care se adoptă deciziile economice majore.

3) Politica dobânzilor poate fi incompatibilă cu alte politici macroeconomice; de asemenea, obiectivele interne și externe ale politicii ratelor dobânzii pot intra în conflict. Astfel, decizia autorităților dintr-o anumită țară de a majora nivelul dobânzilor, în scopul susținerii, cursului valutar al monedei naționale, descurajează activitatea economică internă; decizia de relaxare a constrângerii interne impuse asupra costului creditului determină, dimpotrivă, ieșirea capitalului din țară, ceea ce agravează situația balanței de plăți și accentuează tendința de depreciere a monedei naționale.

Restricția externă constituie, așadar, un puternic obstacol pentru practicarea unei anumite politici a dobânzilor. În plus, atenuarea sau dispariția controlului valutar face ca această presiune a constrângerii externe să crească.

În anii '70, argumentele de acest gen au contribuit la trecerea politicii ratelor dobânzii într-un plan secundar și înlocuirea sa cu o politică de tip cantitativ: acțiunea asupra bazei monetare, respectiv asupra volumului creditului. În ultimul timp, această tendință însă s-a inversat, iar ca urmare în prezent are loc o renovare a politicii ratelor dobânzii.

Posibilitatea renovării politicii ratelor dobânzii ține de evoluția recentă a sistemului financiar și a produselor financiare oferite de acesta, evoluție care este de natură să sporească eficacitatea politicii dobânzilor.

1 ) Un prim factor de acest gen este acțiunea exercitată de procesul de inovare financiară, care, determinând apariția unor noi produse financiare, face ca politica de control a agregatelor monetare să fie inoperantă.

După cum vom arăta în continuare, politica de control al agregatelor monetare își propune să limiteze ratele de creștere a acestor agregate. Însăși această limitare, devenită predominantă în anii '70, a dat naștere unor noi modalități de colectare a economiilor, de natură să genereze noi active lichide, de genul celor care nu intră în structura agregatelor monetare tradiționale (M1 și, eventual, M2).

Totodată, aceste inovații, de natură să procure instituțiilor financiare un volum sporit de lichidități, au dat naștere la noi modalități de finanțare a economiei, pe care autoritățile nu le pot controla printr-o simplă politică a agregatelor (monetare și ale creditului).

Multiplicarea inovațiilor financiare este însă de natură să sporească eficacitatea politicii ratelor dobânzii, deoarece accelerează procesul de transmisie a efectelor acestei politici. Astfel, în cazul în care agenții economici dispun de o gamă largă de titluri cu diverse scadențe, procesul de substituire a unor titluri cu altele este mai ușor, iar transmisia efectelor unei creșteri a ratei dobânzii este mai lină și mai rapidă. Ca urmare, nu mai este necesar ca autoritățile monetare . să preseze puternic și timp îndelungat asupra pieței monetare pentru a obține efectul dorit asupra eșafodajului ratelor dobânzii.

În România, apariția și răspândirea titlurilor de stat și a efectelor comerciale (trate, bilete la ordin, cecuri) este de natură să favorizeze utilizarea politicii ratelor dobânzii. Căci, această politică se bazează în mare măsură pe substituirea reciprocă a titlurilor cu diverse scadențe.

2) Al doilea factor care revigorează efectele politicii ratelor dobânzii este dezvoltarea și internaționalizarea pieței financiare. Într-adevăr, la ora actuală, finanțarea întreprinderilor se realizează în tot mai mare măsură prin intermediul diverselor compartimente ale pieței financiare, iar ca urmare este util să se acționeze asupra singurei variabile susceptibile să influențeze piața respectivă, respectiv să regleze cererea și oferta de capitaluri: rata dobânzii. De asemenea, faptul că dobânzile internaționale influențează mărimea capitalurilor plasate într-o anumită țară face necesar ca autoritățile monetare din țara respectivă să poată acționa asupra dobânzilor naționale pentru a anihila intrările sau ieșirile indezirabile de capitaluri.

Politica ratelor dobânzii este, deci, se pare, cea mai bine adaptată la caracteristicile actuale ale sistemului financiar.

La urma urmelor, avantajele politicii ratelor dobânzii țin de exigențele raționalității financiare.

Într-adevăr, modificarea naturii resurselor financiare și evoluția metodelor de finanțare obligă băncile să-și raționalizeze activitatea, ca o condiție pentru creșterea profiturilor bancare. Prin această prisma, politica ratelor dobânzii, care afectează în mod direct profiturile băncilor, se poate dovedi foarte eficace.

De asemenea, o politică activă a dobânzilor este de natură să sporească vigilența și dinamismul investitorilor de pe piața financiară, determinând, astfel, întreprinderile să-și gestioneze optim resursele și să adopte măsuri adecvate de protecție împotriva riscurilor.

La fel ca oricare opțiune de politică macroeconomică, opțiunea pentru politica ratelor dobânzii depinde de cadrul instituțional existent, care face ca politica respectivă să fie sau nu eficace. De asemenea, opțiunea respectivă depinde de conjuctura economică, deoarece eficacitatea politicii ratelor dobânzii diferă de la o fază la alta a ciclului economic.

Controlul agregatelor monetare

Controlul agregatelor monetare presupune ca obiectivul intermediar este de ordin cantitativ. Astfel, pornind de la premisa că masa monetară exercită în sine (și independent de costul creditului) o acțiune asupra economiei, autoritatea monetară își propune ca obiectiv intermediar să controleze unul sau mai multe agregate monetare.

De aici, rezultă trei probleme. Prima este cea a alegerii agregatului (agregatelor) care urmează a fi controlate. A doua este cea a modalităților de control a agregatului (agregatelor) ales (alese). În fine, cea de-a treia problemă este stabilitatea vitezei de circulație a elementelor cuprinse în agregatul (agregatele) ales (alese), de care depinde eficacitatea acțiunii asupra agregatului (agregatelor) respectiv(e).

Alegerea agregatelor supuse controlului

Având în vedere ca obiectivul intermediar este cantitatea de monedă și ca această cantitate poate fi exprimată cu ajutorul mai multor agregate monetare (M1, M2, M3 etc.), o primă problemă care se pune este cea a alegerii agregatului (agregatelor) care urmează a fi controlat(e).

O varianta este ca autoritatea monetară să-și concentreze atenția asupra cantității de monedă în sens strict, adică asupra cantității de mijloace de plată create de sistemul bancar, M1.

O altă variantă este ca autoritatea monetară să încerce să controleze ansamblul lichidităților din economie, ceea ce presupune orientarea atenției asupra unor agregate monetare mai largi, de tipul M1, M2 M3 etc. Introducerea unor agregate mai largi conduce la extinderea domeniului politicii monetare, însă îi diminuează eficacitatea.

Tradițional, sub incidența politicii monetare s-au aflat băncile comerciale, deoarece acestea au capacitatea de a crea monedă. Tendința de a elimina specializarea bancară și de a crea bănci universale, pe de o parte, precum și tendința de a supune legislației bancare generale instituțiile de credit cu caracter special (casele de economii, cooperativele de credit etc.), pe de altă parte, au dus la lărgirea treptată a posibilităților de control ale autorităților monetare, fenomen a cărui expresie este adoptarea agregatelor de tipul M2 sau M3 ca principal obiectiv intermediar. Se relevă, astfel, dorința autorităților monetare de a controla întregul sistem financiar, nu numai sistemul bancar.

Principalele argumente de natură să justifice adoptarea lui M2 sau M3 sunt următoarele:

Activele lichide se pot substitui ușor între ele. În cazul în care autoritatea monetară își propune să controleze doar M1, limitarea creșterii acestui agregat poate determine băncile și celelalte instituții financiare să orienteze clienții lor spre înlocuitori ai elementelor cuprinse în M1, adică spre elementele care fac parte din M2, M3; etc. Ca urmare, deși agregatul M1 este strict controlat, agenții economici pot oricând transforma activele lor lichide în mijloace de plată, ceea ce determină creșterea lui M1. Controlul unui singur agregat monetar, definit în mod restrictiv, poate fi, deci, complet ineficace.

În condițiile unei suprastructuri financiare dezvoltate, noțiunea de "creație monetară" se extinde, cuprinzând în sfera sa și alte tipuri de instituții financiare decât băncile. Acestei extensiuni îi corespunde, de altfel, și o semnificativă inovare terminologică: termenul de "așezământ financiar" este folosit în prezent pentru a desemna toate tipurile de instituții financiare, bancare sau nebancare, iar termenul de "finanțare monetară" este folosit pentru a desemna toate formele de credite acordate pornind de la lichiditățile în sens larg de M2 sau M3. Se relevă, astfel, tendința autorităților monetare de a trata în același mod creația de monedă și simpla intermediere financiară; baza obiectivă a acestui procedeu este faptul că simpla intermediere financiară se realizează tot pe seama unor resurse disponibile pe termen scurt. Adoptarea agregatelor de tipul M2 sau M3 corespunde, așadar, acestei extinderi a competențelor de control ale autorităților monetare.

Reversul acestei extinderi a domeniului politicii monetare este diminuarea impactului controlului agregatelor monetare. Mai precis, prin această extindere, politica de control al agregatelor monetare devine un simplu complement al celeilalte politici: politică ratelor dobânzii.

Într-adevăr, raportul dintre volumul elementelor cuprinse în M2 si, respectiv M3, pe de o parte; și volumul altor genuri de plasamente ale agenților economici (plasamentele financiare propriu – zise), pe de altă parte, evoluează, de obicei., foarte lent. Factorii care determină această evoluție sunt factori exogeni, cum ar fi: modificarea istorică a sistemelor financiar-bancare, modificarea mentalităților etc.

Ca urmare, agregatele de tipul M2, M3 etc., nu pot fi, prin natura lor, instrumente de control a1 conjuncturii economice. Autoritățile monetare pot, desigur, veghea ca tendința pe termen lung a acestor agregate să fie conformă cu parametrii doriți, însă nu pot controla cu ajutorul lor fenomenele conjucturale (pe termen scurt), cum ar fi formarea unei anumite mărimi a cererii solvabile sau realizarea unui anumit ritm de creștere economică.

Cauza este faptul că deși agregatele M2 M3 etc., permit caracterizarea lichidității economiei și a finanțării monetare, nu ele, ci masa monetară în sens restrâns, M1, constituie factorul care determină puterea de cumpărare a agenților economici și, deci, cererea solvabilă din economie. Ca urmare, în cazul în care autoritățile monetare își exercită controlul asupra lui M1, ele controlează în mod direct volumul tranzacțiilor cu mărfuri, servicii, titluri etc., care se efectuează în economie; în cazul în care autoritățile monetare își exercită controlul asupra lui M2, M3 etc., puterea lor, desigur, se extinde, însă totodată se diluează, căci autoritățile nu mai controlează altceva decât structura plasamentelor agenților economici. Din acest motiv, în majoritatea țărilor, deși autoritățile monetare afișează obiective mai largi, de tipul M2, M3 etc., supravegherea discretă a lui M1 rămâne un obiectiv esențial al politicii monetare.

Modalitati de control al agregatelor monefare

Există două modalități de control direct (independent de politica dobânzilor) al agregatelor monetare:

utilizarea ca obiectiv operațional a „bazei monetare"; și,

raționalizarea (plafonarea) creditului.

În primul caz, politica monetară acționează asupra sistemului bancar comercial și în general asupra sistemului financiar prin intermediu1 mecanismului creației monetare. În

cazul al doilea, se utilizează un procedeu mai coercitiv și mai autoritar.

În cazul controlului bazei monetare, autoritatea monetară controlează propria ofertă de monedă primară, în scopul influențării în modul acesta a ansamblului creației monetare. Pentru a fi pe deplin eficace, controlul bazei monetare trebuie să fie susceptibil de a acționa în primul rând asupra cantității de monede puse la dispoziția agenților economici în vederea efectuării plăților, M1, iar în al doilea rând asupra lui M2, M3 etc., adică asupra volumului ansamblului lichidităților care servesc pentru asigurarea "finanțării monetare".

1) Controlul lui M1 prin "baza monetară" se întemeiază pe relația care exista între cantitatea de monedă primară pe care banca centrală o pune la dispoziția băncilor comerciale și masa monetară în sens restrâns, M1. După cum am arătat, dacă se notează cu B "baza monetară" și cu M1 "masa monetară în sens strict" (cantitatea de mijloace de plată), relația dintre aceste două mărimi este:

M1=mB

unde "m" este un multiplicator.

Obiectivul operațional al politicii monetare este în acest caz "baza monetară", B. Pentru ca această politică să fie eficace, este necesară îndeplinirea a două condiții:

banca centrală să fie realmente capabilă să stabilească mărimea propriei creații de monedă primară; și

multiplicatorul "m" să fie o mărime constantă.

După cum am arătat, monetariștii, care sunt în general partizanii politici de control a bazei monetare, au elaborat conceptul de "bază monetară exogenă” tocmai pentru a desemna partea din mărimea B care depinde exclusiv de banca centrală. De asemenea, ei consideră că preferința agenților economici pentru diverse forme monetare (bancnote, depozite) este stabilă și că între resursele băncilor comerciale și creditele acordate de acestea există o relație bine definită. În consecință, ,monetariștii sunt de părere că, de regulă, condițiile pentru controlul lui M1 prin intermediul "bazei monetare" sunt îndeplinite.

Politica bazei monetare se întemeiază, deci, pe această certitudine că, prin controlul lui B, banca centrală poate controla mărimea M1.

Faptul ca banca centrală este realmente capabilă să controleze propria sa creație de monedă primară presupune că societatea civilă are suficiente mijloace de control asupra statului, astfel încât să se limiteze finanțarea monetară a datoriei publice. De asemenea, faptul amintit presupune că există suficiente mijloace de control asupra intrărilor și ieșirilor de capitaluri internaționale, care pot determina variații exogene ale lichidității bancare. în practică, pentru a neutraliza efectele exercitate de intrările și ieșirile de capitaluri asupra lichidității sistemului bancar comercial, politica "bazei monetare" se combină adesea cu politica dobânzilor (care are o acțiune directă asupra intrărilor și ieșirilor de capitaluri din țară).

A doua condiție a eficacității politicii bazei monetare este stabilitatea multiplicatorului "m".

Cu alte cuvinte, eficacitatea acestei politici depinde, de fapt, de comportamentul băncilor și al agenților nebancari. Într-adevăr, mărimea multiplicatorului "m" poate fi modificată de către fluctuațiile necesarului de numerar (bancnote, monezi), precum și de către acțiunea pe care rata dobânzii o exercită asupra ofertei de credite din partea băncilor (factor insuficient luat în considerare de către monetariștii). Factorii respectivi pot, deci, neutraliza acțiunea exercitată de "baza monetară".

2) Controlul agregatelor M2, M3 etc., prin intermediul agregatului M1, se bazează pe ideea – conformă cu "teoria portofoliului optim" ? că agenții economici au o anumită structură a patrimoniului și, deci, a lichidităților lor, structură care este valabilă atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Or, o modificare a masei monetare, M1, afectează această structură. Astfel, o creștere a cantității de monedă în sens restrâns, M1, favorizează creșterea volumului plasamentelor lichide ale agenților economiei, adică creșterea volumului elementelor cuprinse în M2, M3 etc., variază în același sens și în aceiași măsură ca M1.

În cazul în care se dovedește că elementele cuprinse în diverse agregate monetare sunt substituibile unele cu altele, valabilitatea analizei de mai sus este simțitor diminuată. Într-adevăr, controlul agregatului M1 incită în acest caz băncile comerciale să ofere clienților lor alte forme de plasament lichide, ceea ce determină creșterea agregatelor M2, M3 etc., nu reducerea acestora. Pe de altă parte, trebuie menționat că orice restricție monetară este însoțită de o creștere a ratei dobânzii pe termen scurt; această creștere a ratei dobânzii pe termen scurt atrage capitalurile spre plasamentele lichide, contribuind, astfel, la creșterea volumului lichidităților existente în economie.

Interferența politicii "bazei monetare" cu politica ratei dobânzii, precum și faptul că, pe termen scurt, comportamentele monetare și financiare ale băncilor, instituțiilor financiare nebancare și agenților economiei reale sunt adesea instabile au condus autoritățile monetare din unele țări să acționeze în manieră autoritară asupra însăși sursei creației monetare: creditul.

A doua modalitate de control direct al agregatelor monetare este deci, controlul creditului.

Controlul creditului reprezintă o modalitate de acțiune asupra creației monetare caracterizată prin lipsă de suplețe, în sensul că nu lasă sistemului bancar comercial și în general sistemului financiar nici o posibilitate de adaptare. Cu toate acestea, el este uneori folosit tocmai din cauza acestor caracteristici ale sale, care î1 fac să fie foarte eficace.

Într-adevăr, este evident că în cazul în care ceea ce se urmărește este menținerea agregatelor monetare la un nivel cvasiconstant, respectiv doar o ușoară creștere a acestora, cea mai bună cale este limitarea directă a principalei surse a creației monetare: creditul bancar.

În plus, controlul direct al creditului permite evitarea efectului secundar al politicii de control al "bazei monetare" : creșterea ratei dobânzii. După cum am arătat, un obiectiv cantitativ realizat printr-o politică a "bazei monetare" poate determina o rarefiere a lichidității bancare, ceea ce duce la creșterea ratei dobânzii pe termen scurt, cu efectele deja amintite ale acestui fenomen: creșterea volumului altor forme de credit, bancare sau nebancare. Spre deosebire de acestea, politica de control a1 creditului, care determină restrângerea globală a acestuia, nu este însoțită de o creștere a ratei dobânzii.

Economia nu suferă, deci, o creștere a costului creditului, insă atât gestionarea băncilor comerciale și a celorlalte instituții financiare, cât și gestionarea agenților economiei reale devin mai puțin raționale, din cauza caracterului artificial al dobânzilor existente.

Limitele politicii de control al creditului provin tocmai din această diminuare a raționalității activităților economice. Distribuirea creditelor nu se mai face în acest caz prin mecanismele pieței, ci în mod autoritar sau chiar arbitrar. Or, aceasta favorizează alocarea creditelor către sau mai ales către întreprinderile cu pierderi, cu stocuri nevandabile etc., adică menținerea unor activități neraționale, care, în condiții normale, ar fi eliminate de piață.

Politica de control al creditelor este eficace în ceea ce privește băncile comerciale, însă își îndeplinește pe deplin funcțiile numai în măsura în care poate fi aplicată asupra tuturor finanțărilor monetare. Ea conduce, deci, la extinderea puterii de control direct al băncii centrale asupra tuturor instituțiilor financiare care gestionează resursele populației. Însă aceasta înseamnă controlul direct al băncii centrale asupra tuturor aspectelor financiare ale activității economice și, deci, transformarea băncii centrale într-o verigă a birocrației statale omnipotente.

De altfel, această extindere a puterii de control a băncii centrale poate duce la conflicte cu Trezoreria publică, cu alte agenții guvernamentale și chiar cu guvernul în ansamblul său. Căci, fiecare din aceste organisme are propriile sale obiective și propriile sale responsabilități, iar extinderea puterilor băncii centrale poate afecta capacitatea altor instituții ale statului de a-și îndeplinii sarcinile.

În fine, controlul creditului face ca repercutarea efectelor variațiilor agregatului M1, asupra agregatelor M2, M3, etc., să fie insuficientă sau chiar complet blocată, iar substituirile efectuate de agenții economici între activele lor lichide să contracareze scopurile urmărite prin limitarea creșterii creditului.

Stabilirea vitezei de circulație a monedei

Acțiunea asupra agregatelor monetare este inoperantă în cazul în care este contrabalansată de variațiile vitezei cu care circulă și sunt utilizate pe piață elementele cuprinse în agregatele respective. Or, această viteză depinde exclusiv de comportamentele agenților din sectorul nefinanciar al economiei și, prin urmare, nu poate fi utilizată de către autorități. Este necesară, deci, determinarea caracteristicilor pe termen scurt și pe termen lung ale vitezei de circulație a monedei.

Primul autor care a studiat comportamentul vitezei de circulație a monedei, calculată în funcție de venitul național, a fost economistul american Milton Friedman. Relația de calcul utilizată de acesta este:

Unde:

V: viteza de circulație – venit a monedei;

PY: venitul național nominal (monetar);

P: nivelul general al prețurilor;

Y: venitul național real.

Pe baza unor serii statistice lungi (1870 – 1954), referitoare la economia americană, Friedman a formulat următoarele observații contradictorii:

Pe termen lung, trendul venitului național este crescător, iar ca urmare se constată o reducere treptată a vitezei – venit;

Pe termen scurt, se constată că în fazele de expansiune ale ciclului economic viteză – venit crește, iar în fazele de depresiune viteza – venit scade.

Aceste rezultate contradictorii, valabile primele într-un orizont de timp scurt, iar ultimele într-un orizont de timp lung, l-au condus pe Friedman la calcularea vitezei de circulație a monedei nu pe baza venitului constatat sau curent al agenților economici, ci a “venitului permanent”. Prin definiție, “venitul permanent” (Permanent Income) este venitul aferent unei perioade de timp îndelungate, anticipat de agenții economici la un moment dat. El corespunde averii totale a unui agent economic, avere care poate fi evaluată ea însăși prin venitul anticipat la un moment dat că îl va aduce averea respectivă:

Instrumentele politicii monetare

Obiectivele politicii monetare se suprapun în mare parte cu cele ale politicii fiscale în măsura în care ambele reprezintă instrumente de stabilizare macroeconomică. O altă posibilitate pe care o are politica monetară pentru îmbunătățirea circulației monetare este constrângerea bugetului și anume, posibilitatea acestuia de a se finanța din împrumuturi.

Datoria, adică deficitul bugetar poate fi monetizat (de exemplu: emisiunea monetară și stabilizarea ratei dobânzii).

In general, într-o economie de piață dezvoltată, politica monetară nu impune legi prin care să crească sau să reducă cererea globală.

Există două tipuri de instrumente ale politicii monetare:

Generale și indirecte; și

Specifice și directe

Primele sunt utilizate în majoritatea economiilor contemporane și acționează asupra mecanismelor monetare fără a le bloca funcționarea. Astfel, manevrarea taxei de rescont, politica de open market și politica rezervelor obligatorii sunt instrumente generale de intervenție; ele se bazează fiecare pe o anumită logică, inerentă unui anumit mecanism economico – monetar: creditul și forma sa istorică – scontul (în cazul rescontului), piața financiară (în cazul politicii de open market), creația monetară (în cazul politicii rezervelor obligatorii). În ipoteza că autoritățile intervin cu ajutorul instrumentelor amintite, ele adoptă logica respectivă, însă modifică anumite elemente ale mecanismului, lăsând totuși sistemul economic în ansamblul său să reacționeze la modificarea pe care au provocat-o în mod intenționat. Instrumentele indirecte sunt compatibile, deci, cu legile pieței, mai precis cu independența băncilor comerciale față de banca centrală.

A doua categorie de instrumente sunt utilizate numai în anumite țări și perioade și acționează nemijlocit asupra situației financiare a băncilor comerciale, impunându-le o anumită conduită. Astfel, selectivitatea (dirijarea) și raționalizarea (plafonarea) creditelor sunt procedee coercitive, care transformă băncile comerciale în simplii distribuitori de credite, în proporții stabilite pe cale administrativă, către sectoarele și ramurile economice desemnate de puterea de stat. În țările occidentale, dirijarea creditelor datează din anii premergători celui de-al doilea război mondial, iar plafonarea creditelor a fost introdusă în anii '70. În România comunistă, aceste procedee au fost instituite, într-o formă specifică economiei planificate, în anii '50, la scurt timp după naționalizarea principalelor mijloace de producție. Combinate cu planificarea generală a economiei, dirijarea și limitarea prin plan a creditelor – realizate cu ajutorul unui instrument de planificare specific ("planul de credite al economiei") – au dus la transformarea băncilor "specializate" în simple verigi ale birocrației statale, lipsite de orice preocupare față de criteriul profitului. În pofida reformei sistemului bancar din anul 1991, această situație s-a menținut până la începutul anului 1997, când Banca Națională a renunțat la ultima formă de dirijare a creditelor, realizată prin așa-numitele "credite structurale".

La ora actuală, evoluția generală a politicii monetare se caracterizează prin revenirea la instrumentele indirecte, îndeosebi la cele care se bazează pe mecanismele piețelor de capitaluri și, deci, pe acțiunea ratei dobânzii.

Politica taxei de rescont

Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate de către banca de emisiune în cadrul operațiunilor de rescontare.

Denumirea specifică este dată de faptul că o perioadă îndelungată principala formă de acordare a creditului de către banca de emisiune era rescontarea bazată pe operațiunile de scont. Astăzi operațiunile de creditare ale băncii de emisiune s-au diversificat și au alte structuri, dar banca de emisiune continuă să îndeplinească în economie rolul de izvor al creditului, legată de funcția sa principală de emisiune.

Politică taxei de rescont se bazează pe o modalitate de refinanțare rescontul – și pe rata dobânzii aferentă acestei refinanțări – taxa de rescont oficială a băncii centrale.

Tehnica rescontului

Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziție fermă, cu plata imediată, a unor creanțe, în termen, prezentate de băncile comerciale. Un regim similar au și pensiunile, respectiv achizițiile însoțite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanțelor de către banca prezentatoare.

Rescontul este o tehnică de refinanțare, care pune în legătură directă băncile comerciale cu banca centrală, fără a se recurge pentru aceasta la piața monetară. Astfel, prin rescont, băncile comerciale împrumută direct lichidități de la banca centrală, căreia îi cedează în schimb titlurile private (trate, bilete la ordin) pe care le dețin în portofoliul lor și pe care le-au obținut prin operațiuni de scont efectuate anterior cu clienții lor (de unde și denumirea de "rescont"). Titlurile respective reprezintă, așadar, credite cu dobânda pieței (taxa de scont), acordate de băncile comerciale economici. Rata dobânzii la care banca comercială, care a acordat deja credite economiei, se refinanțează (taxa de rescont), este stabilită cu anticipație și în mod unilateral de către banca centrală, care devine, prin rescontarea titlurilor, finanțatorul final a1 creditelor respective.

În trecut, rescontul a constituit principala cale de refinanțare a băncilor comerciale. În prezent, ponderea acestei forme de refinanțare nu depășește, în țările dezvoltate, cca. 2%-3%. Explicația reducerii importanței rescontului și înlocuirii sale treptate cu operațiunile efectuate de banca centrală pe piața monetară (open market) se explică prin modificarea în epoca postbelică a rolului băncii centrale. Dacă, în trecut, banca centrală a fost în principal o "bancă a băncilor", însărcinată cu alimentarea cu lichidități a băncilor comerciale, în prezent, ea a devenit în primul rând "autoritatea monetară" a țării respective, adică un for însărcinat cu conceperea și aplicarea politicii monetare. Or, banca centrală nu poate îndeplini corect rolul de "autoritate monetară" decât în măsura în care controlează propria sa producție de monedă (primară). Pentru aceasta, în majoritatea țărilor, ea trebuie să reziste presiunilor Trezoreriei publice, care încearcă să-și finanțeze datoria prin emisiune de monedă. De asemenea, în țările în care rescontul se menține și are o oarecare pondere, banca centrală trebuie să facă față cerinței de a se prezenta la rescont a băncilor comerciale.

În România, titlurile private se folosesc încă pe scară redusă, iar ca urmare procedura scontului și a rescontului este practic inexistentă. În aceste conditii, o modalitate de refinanțare a băncilor comerciale cu funcții asemănătoare a fost în ultimii ani "creditele structurale", care au reprezentat totodată principala cale de dirijare a creditelor spre ramurile considerate prioritare de către autoritățile publice: agricultura (de stat), importul și producția de combustibili etc. Această formă de refinanțare a băncilor comerciale a fost desființată de către Banca Națională în anul 1997.

Taxa de rescont și politică taxei de rescont

În calitatea sa de rată a dobânzii oficială a băncii centrale, taxa de rescont este o rată a dobânzii directoare în economie.

Astfel, ca rată a dobânzii oficială, taxa de rescont protejează băncile comerciale împotriva fluctuațiilor valorii titlurilor pe care le dețin în portofoliu, asigurând, pentru portofoliul respectiv, un profit cunoscut cu anticipație. Într-adevăr, faptul că o bancă comercială posedă în permanență un anumit portofoliu de titluri private rescontabile este suficient pentru ca banca respectivă să aibă o sursă de refinanțare cu un cost bine definit.

În consecință, creșterea taxei de rescont devine un instrument de politică monetară eficace, deoarece determină, pe de o parte, devalorizarea ansamblului portofoliului de titluri private al băncilor comerciale, iar pe de altă parte, refinanțarea în condiții mai puțin avantajoase a titlurilor vechi deținute în portofoliu.

Cu toate acestea, nu este sigur că creșterea taxei de rescont duce, într-adevăr, la limitarea activității băncilor comerciale. Căci, băncile comerciale pot repercuta creșterea taxei de rescont asupra costului creditelor pe care le acordă clienților, ceea ce face ca măsura amintită, adoptată de banca centrală, să nu exercite nici o presiune asupra capacității de creditare a băncilor comerciale.

Înseamnă că ceea ce se are în vedere ca factor de limitare a activității băncilor comerciale este atât costul refinanțări, reprezentat de taxa de rescont, cât și rolul acesteia de rată a dobânzii directoare pentru creditele din economie. Astfel, prin faptul că repercutează creșterea taxei de rescont asupra costului creditului, băncile comerciale modifică parametrii în care se realizează finanțarea economiei.

De exemplu, în cazul în care întreprinderile au o mare nevoie de credite și nu există alte surse de finanțare (cum este cazul în prezent în România), creșterea taxei de rescont este la început ineficace. Aceasta, deoarece absența altor surse de finanțare constrânge întreprinderile să se împrumute la bănci, chiar dacă împrumuturile respective au un cost ridicat. Ulterior, începe însă să se resimtă presiunea exercitată de creșterea dobânzilor plătite asupra costurilor de exploatare ale întreprinderilor, iar ca urmare întreprinderile sunt nevoite să-și restrângă activitatea. Ineficacitatea inițială, iar apoi brutalitatea efectelor resimțite în faza a doua par a fi, astfel, cele două caracteristici ale politicii taxei de rescont. .

Ca urmare, politica taxei de rescont este însoțită adesea de diverse practici menite să-i atenueze impactul: taxe de rescont multiple, intervenții ale băncii centrale pe piața monetară (open market) etc.

Fapt este că dezvoltarea pieței monetare duce logic la marginalizarea sau chiar la suprimarea rescontului.

Politică de open market

Operațiunile de open market sunt operațiunile prin care banca centrală cumpără și vinde titluri pe piața monetară. Spre deosebire de rescont, care pune în relație directă băncile comerciale cu banca centrală, la inițiativa celor dintâi, operațiunile de open market permit băncii centrale să ia inițiativa și să intervină pe piața monetară, de pe care băncile comerciale se aprovizionează cu lichidități. Rata dobânzii aferentă operațiunilor respective se formează pe amintita piață monetară, pe care banca centrală o poate însă influenta, și anume prin modularea aportului său de lichidități – realizat prin cumpărările de titluri pe care le efectuează, precum și prin modularea retragerii de lichidități – realizată prin vânzările de titluri pe care le efectuează.

Politica open market este istoricește însoțitoarea firească a politicii de rescont, ambele avându-și originea în economia engleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evoluția lichidității, creditului și dobânzii.

Acest instrument este aplicat prin Banca Națională a României care cunoaște tot timpul prețul și rata dobânzii. De asemenea, BNR acordă credite băncilor pentru relansarea economiei, în primul rând a investitiilor.

BNR conduce operațiunile de pe piața liberă (de ex.: operațiunile cu efecte de comerț sau titluri financiare și de credit). Tot BNR poate crește sau reduce rezervele de stat sau valutare. BNR poate dirija operațiunile cu titluri de stat (bonuri de tezaur, bilete de trezorerie etc.).

Trăsăturile specifice operațiunilor la piața liberă sunt:

Nivelul dobânzii practicate, variază funcție de evoluția pieței și îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală o dorește să o impună;

În desfășurarea operațiunilor banca centrală are un rol activ. Aceasta inițiază alimentarea pieței monetare cu lichidități, în special prin oferte proprii;

Operațiunile la piața liberă au un dublu sens. În timp ce operațiile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidități a băncilor comerciale, operațiile la piața liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă să acorde credite, dar și să împrumute pe această piață, reducând astfel lichiditățile băncilor și prin aceasta ale economiei naționale.

Suportul operațiunilor de open market

Suportul operațiunilor de open market este constituit, de regulă, de titlurile publice. După cum s-a arătat, în majoritatea țărilor, un contrapost important al emisiunii monetare este datoria publică, ceea ce face ca atât banca centrală, cât și băncile comerciale să dispună de un important portofoliu cu titluri publice cu diverse scadente. Or, aceasta permite băncii centrale să acționeze eficace nu numai asupra volumului, ci și asupra structurii lichidităților băncilor comerciale. Într-adevăr, banca centrală poate decide să vândă sau să cumpere numai anumite categorii de titluri, cu scadență determinată, ceea ce îi orientează acțiunea asupra ratei dobânzii care se aplică la operațiunile corespunzătoare scadenței respective.

De asemenea, ceea ce se urmărește prin operațiunile de open market este adesea facilitarea emisiunii de noi titluri publice. Astfel, banca centrală propune băncilor ,comerciale să compere de la ele titlurile vechi pe care le dețin în portofoliu, furnizându-le, în modul acesta, lichidități, pe care băncile comerciale le utilizează pentru a cumpăra titluri noi.

În general, există două modalități de intervenție a băncii centrale pe piața monetară: a) periodic, ceea ce obligă băncile comerciale să-și previzioneze corect nevoile de lichidități și b) în permanență.

Titlurile folosite și operațiunile efectuate cu acestea sunt foarte diverse: bonuri de tezaur, certificate de datorie, obligațiuni de stat etc., vânzări sau cumpărări la vedere, la termen ( 1 lună, 3 luni) etc. De asemenea, uneori se folosesc și titluri private (în general, de același tip cu cele primite la rescontul băncii centrale). .

În România, în perioada 1991-1999, nu s-au efectuat operațiuni de open market, din cauza absenței titlurilor de stat și a pieței lor secundare. În aceste conditii, Banca Națională a utilizat o modalitate de refinanțare a băncilor comerciale; cu funcții oarecum asemănătoare: "creditele de licitație". Recent, acest instrument de politică monetară a fost introdus și în România.

Acțiunea politicii de open market

Operațiunile de open market sunt atât o practică zilnică a băncii centrale, cât și o tehnică de producere a monedei primare si, respectiv, un instrument de realizare a unei anumite politici monetare. Prin efectuarea de operațiuni de piață, banca centrală urmărește atingerea obiectivelor intermediare ale politicii monetare.

Politica de open market acționează în primul rând asupra "bazei monetare" si, deci, a cantității de monedă.

Astfel, în cazul în care banca centrală este complet liberă să-și impună strategia cu privire la mărimea adecvată a lichidității sistemului bancar comercial, ea poate – prin vânzări și cumpărări de titluri publice – să controleze în mod direct mărimea "bazei monetare" aflate la dispoziția băncilor comerciale. Or, după cum s-a arătat, "baza monetară" servește drept suport pentru creația monetară a acestora din urmă. De aceea, în măsura în care banca centrală controlează cu adevărat "baza monetară", politica de open market este susceptibilă să declanșeze – prin acțiunea sa asupra "bazei monetare" si, prin intermediul acesteia, asupra agregatelor monetare M1, M2 etc. – o contracție sau o expansiune a masei monetare. 23

În realitate, această putere a băncii centrale este destul de relativă.

Astfel, în țările anglo-saxone, băncile comerciale dispun de rezerve excedentare, ceea ce înseamnă că “baza monetară" existentă este utilizată incomplet pentru crearea de monedă. De aceea, băncile comerciale pot foarte bine să compenseze restrângerea lichidității printr-o diminuare a rezervelor lor excedentare și invers. Ca urmare, politica de open market nu va avea influență, decât dacă va fi însoțită de, o majorare a coeficientului rezervelor obligatorii, măsură susceptibilă să blocheze rezervele excedentare ale băncilor comerciale.

În alte țări ca Franța, România etc., băncile comerciale nu dispun de rezerve excedentare, iar ca urmare banca centrală are o putere, teoretic, mai mare. Insă, nici în acest caz puterea respectivă nu poate fi exercitată în mod eficace, deoarece tocmai din cauză că băncile comerciale sunt dependente de banca centrală în ceea ce privește asigurarea lichidității, banca centrală nu poate refuza să furnizeze băncilor comerciale lichiditatea care le este necesară.

De asemenea, banca centrală este împiedicată să-și îndeplinească funcția de control a "bazei monetare" de existență la nivelul băncilor comerciale a unor "resurse neîmprumutate" importanta. O asemenea situație apare, de exemplu, în cazul în care intrările de valută din exterior ameliorează situația trezoreriei băncilor, deoarece banca centrală nu dispune imediat ele informațiile care să-i permită să reacționeze în mod corespunzător.

In fine, puterea băncii centrale este limitată de lansarea unor noi împrumuturi publice de către Trezoreria statului. Într-adevăr, este cât se poate de dificil pentru banca centrală să diminueze mărirea lichidității sistemului bancar comercial tocmai în momentul în care băncile comerciale au nevoie de aceste lichidități pentru a subscrie o nouă emisiune de titluri publică.

Politica de open market permite, deci, reglarea pieței monetare, însă acțiunea sa asupra "bazei monetare" este adesea destul de; redusă.

Politica de open market acționează în al doilea rând asupra ratei dobânzii de pe piața interbancară.

Astfel, dacă politică de open market are o acțiune relativ puțin intensă asupra mărimii "bazei monetare", ea este extrem de eficace prin prisma acțiunii asupra costului monedei primare. Într-adevăr, orice intervenție a băncii centrale asupra cererii sau ofertei de titluri de pe piața monetară determină imediat o modificare a ratei dobânzii de pe piața respectivă. Cu alte cuvinte, deși banca centrală controlează în mică măsură mărimea “bazei monetare”, ea poate determina costul ‘bazei monetare” puse la dispoziția băncilor comerciale. Însă, modificând rentabilitatea monedei primare pe care o furnizează sistemului bancar comercial, banca centrală modifică rentabilitatea globală a portofoliului de active al băncilor comerciale, ceea ce le determină să-și reconsidere politica de creditare.

Motivul pentru care banca centrală ajunge să modifice – prin acțiunea sa asupra pieței monetare – rentabilitatea băncilor comerciale ține de faptul că acestea din urmă nu pot să-și modifice dobânda de bază pe care o aplică în relațiile cu clienții de fiecare dată când are loc creșterea dobânzii de pe piața monetară. Băncile sunt obligate, deci, să suporte ele însele presiunile care se exercită asupra ratei dobânzii de pe piața monetară, ceea ce le poate determina să reducă volumul creditelor pe care le acordă economiei.

Problema efectelor pe care le exercită politica de open market asupra ratei dobânzii la creditele pe termen lung este însă controversată.

Se poate totuși afirma că în cazul în care într-o anumită țară există piață financiară, care face posibilă transmisia efectelor creșterii ratei dobânzii pe termen scurt, această creștere se repercutează rapid asupra ratei dobânzii pe termen lung. Viteza procesului de transmisie depinde de gradul de deschidere a pieței monetare, având în vedere că o mai mare deschidere facilitează transferul capitalurilor de pe piața financiară pe piața monetară, și invers.

De asemenea, trebuie arătat că în măsura în care operațiunile de open market au ca suport titlurile publice, politica de open market poate acționa eficace asupra ratei dobânzii aferente împrumuturilor publice pe termen lung. Într-adevăr, prin faptul că face ca finanțarea monetară a datoriei publice să fie mai dificilă, banca centrală incită emitentul de titluri publice (Trezoreria statului) să se orienteze spre piața obligatară (care este o piață pe termen lung) pe care rata dobânzii va crește ineluctabil.

Politica de open market prezintă, deci, numeroase avantaje comparativ cu politica de rescont. Astfel, libertatea băncii centrale este în acest caz mai mare, acțiunea asupra sistemului bancar comercial completează acțiunea asupra ratei dobânzii, iar transmisia efectelor politicii respective are un spectru mai cuprinzător.

Cu toate acestea, acțiunea politicii de open market are caracterul unui reglaj fin (fine tuning). Ca urmare, este necesar ca, în cazul în care situația impune o intervenție mai eficace asupra activității băncilor comerciale, politica de open market să fie însoțită de utilizarea altor instrumente.

Politică rezervelor obligatorii

Instituite în SUA spre sfârșitul secolului al XIX-lea, rezervele obligatorii au fost la început un fond de lichidități pe care băncile comerciale erau obligate să le conserve pentru a se proteja împotriva retragerilor masive de numerar, care avea loc în timpul frecventelor perioade de panică financiară, caracteristice acelei epoci. În prezent, când băncile comerciale au devenit foarte prudente, iar banca centrală este întotdeauna dispusă să le asigure lichiditățile necesare în caz de criză de sistem, rezervele obligatorii se justifică în principal prin faptul că oferă băncii centrale un puternic instrument de politică monetară. Trebuie totuși arătat că modul de utilizare a politicii rezervelor obligatorii depinde de gradul de dependență a sistemului bancar comercial față de banca centrală, precum și de gradul de deschidere a pieței monetare.

Rezervele obligatorii sunt disponibilități în monedă primară pe car băncile comerciale trebuie să le conserve în activul lor, proporțional cu depozitele sau cu un alt agregat stabilit de autoritățile monetare. Determinarea nivelului rezervelor obligatorii se poate face prin aplicarea unui singur coeficient sau a mai multor coeficienți diferențiați în funcție de baza de calcul avută în vedere. Astfel, de regulă, se utilizează un coeficient pentru depozitele la vedere, un alt coeficient pentru depozitele la termen, etc.

Eficacitatea politicii rezervelor obligatorii depinde de gradul de dependență al sistemului bancar comercial față de banca centrală.

BNR are puterea de a varia necesarul de rezerve în cadrul anumitor limite. Creșterea necesarului de rezerve afectează stocul de bani (de ex.: dacă rezervele sunt excedentare, se apelează la emisiunea monetară).

Dacă rezervele sunt mari, băncile nu mai constituie depozite ale persoanelor fizice și juridice sau scad dobânzile. În țările dezvoltate, necesarul de rezerve nu se modifică zeci de ani.

Efectele generale ale politicii rezervelor obligatorii

Creșterea coeficientului rezervelor obligatorii are două efecte:

Pe termen scurt, în sistemul bancar comercial se produce o criză de lichidități;

Pe termen lung, se diminuează capacitatea de creație monetară a sistemului bancar comercial.

Creșterea coeficientului rezervelor obligatorii determină, în primul rând, apariția unei nevoi nete de lichidități în sistemul bancar comercial.

Astfel, creșterea coeficientului rezervelor obligatorii constrânge băncile să-și procure o anumită cantitate de monedă primară. Deoarece ele nu pot rezilia contractele de credit aflate în derulare sunt obligate din numeroase alte motive să mențină un anumit nivel de activitate, băncile comerciale vor trebui să suporte în primul moment integral efectele pe care creșterea coeficientului rezervelor le are asupra trezoreriei lor.

Legat de aceste efecte, este de notat ideea potrivit căreia creșterea coeficientului mediu al rezervelor nu oferă decât o imagine aproximativă asupra presiunii care este exercitată de această măsură asupra trezoreriei băncilor comerciale. Studiul factorilor generali ai lichidității bancare arată că o creștere cu câteva puncte procentuale a coeficientului rezervelor determină o creștere mult mai mare a ratei marginale a rezervelor respective. Ca urmare, efectul resimțit de băncile comerciale poate merge până la neutralizarea complete a resurselor noi pe care le procură acestora un excedent extern sau un deficit al sectorului public. Cu ajutorul acestui instrument, autoritățile monetare pot, deci, neutraliza efectele monetare interne ale intrărilor de capitaluri speculative sau efectele monetare ale cr~;st4~rii datoriei publice.

Creșterea coeficientului rezervelor obligatorii determină în al doilea rând reducerea multiplicatorului. Pe termen lung, criza de trezorerie a băncilor se repercutează treptat asupra economiei, deoarece faptul că băncile comerciale sunt obligate să sterilizeze o parte mai mare din resursele lor diminuează puterea acestora de a crea monedă. Într-adevăr, prin majorarea coeficientului rezervelor obligatorii, numitorul funcției ofertei de monedă crește, ceea ce duce la scăderea mărimii multiplicatorului si, deci, la reducerea cantității existenta de monedă care revine cantității existenta de monedă primară (care a fost și ea diminuată).

Impactul politicii rezervelor obligatorii și gradul de independență al sistemului bancar

Creșterea coeficientului rezervelor obligatorii acționează asupra unor obiective intermediare diferite, în funcție de gradul de independență al sistemului bancar comercial față de banca centrală.

În cazul în care sistemul bancar comercial este independent, adică în situația în care băncile comerciale dispun de rezerve excedentare (ca în cazul, de exemplu, al băncilor americane), politica rezervelor obligatorii este deosebit de eficace, deoarece acționează ca o veritabilă puncție de lichidități. Majorarea coeficientului rezervelor obligatorii face ca băncile comerciale să piardă ceea ce s-au obișnuit să considere a fi veritabila lor rezervă de trezorerie: rezervele excedentare; ca urmare, ele vor încerca să-și reconstituie rezervele respective, diminuându-și activitatea. Aparent, existența unor rezerve excedentare conferă băncilor comerciale o mai mare libertate față de banca centrală. În realitate, nu este așa, deoarece existența unor rezerve excedentare este rezultatul propriilor reguli de gestionare a trezoreriei; în cazul în care rezervele excedentare dispar, băncile comerciale se vor supune acelorași reguli raționale de gestionare a trezoreriei și vor încerca să reconstituie rezervele respective. Obiectivul operațional afectat aici este, așadar, “baza monetară”.

În cazul unui sistem bancar comercial dependent, adică în situația în care băncile comerciale se aprovizionează cu lichidități de pe piața monetară, al cărei echilibru este asigurat prin furnizarea de monedă primară de către banca centrală (ca, de exemplu, în România), băncile nu dispun de o rezervă de trezorerie la care pot face apel. Ca urmare, orice nevoie de lichidități suplimentare determină creșterea cererii pe piața monetară. Satisfacerea acestei cereri se realizează prin procedeele curente și îndeosebi prin emisiunea unei noi cantități de monedă primară. Majorarea coeficientului rezervelor obligatorii va duce, așadar, la o creștere a producției de monedă primară din partea băncii centrale, ceea ce pare paradoxal. În realitate, creșterea cererii de rezerve excedentare exercită inclusiv un efect asupra prețului lichidităților, iar ca urmare obiectivul operațional atins în final este în acest caz rata dobânzii de pe piața monetară.

Intervenționismul direct

Intervenția directă a băncii centrale în activitatea de creditare a băncilor comerciale se realizează cu ajutorul a două instrumente de politică monetară:

selectivitatea (dirijarea) creditelor; și

controlul (plafonarea) creditelor.

Selectivitatea (dirijarea) creditelor

Selectivitatea (dirijarea) creditelor urmărește controlul nu a volumului creditelor bancare., ci al orientării acestora în direcția dorită de stat. În România, dirijarea creditelor – instrument conform cu tradiția centralistă a economiei socialiste – s-a folosit pe scară largă și după reforma sistemului bancar din anul 1991 ("creditele structurale"). Începând din anul 1997, s-a renunțat însă la această practică.

Pentru a încuraja băncile și celelalte instituții financiare să finanțeze sectoarele și ramurile economice considerate prioritare (la nivel național sau regional), statul utilizează diverse formule: avantaje fiscale, dobânzi bonificate, deschiderea de facilități de refinanțare, garantarea creditelor de către organismele oficiale, afectarea de resurse cu dobândă redusă etc.

Astfel, dobânzile bonificate sunt dobânzi mai mici decât dobânzile pieței. Băncile care acordă credite cu dobânzi bonificate primesc o alocație din partea statului de egală valoare cu diferența dintre dobânda pe care o percep de la clientela lor privilegiată și dobânda curentă practicată la operațiunile comparabile. De exemplu, în Romania, această metodă s-a folosit pe scară largă în anul 1996 pentru creditarea agriculturii (de stat).

O altă metodă este garantarea de către stat a creditelor acordate de bănci, ceea ce neutralizează riscurile pe care băncile comerciale și le asumă prin creditarea unor întreprinderi cart nu dispun de fonduri proprii. În modul acesta, băncile își pot permite să acorde credite regiilor autonome și întreprinderilor de stat care lucrează cu pierderi, pe stoc etc.

Dirijarea creditelor reflectă, așadar, controlul statului asupra modului în care se alocă resursele existente în economie, ceea de determină birocratizarea modalităților de finanțare a activității economice.

Selectivitatea (dirijarea) creditelor nu poate fi respinsă în sine, deoarece permite încurajarea unor sectoare și ramuri considerate esențiale pentru viata economică. De exemplu, în Romania, dirijarea creditelor spre sectorul privat ar permite susținerea financiară a acestui sector, a cărai dezvoltare constituie singura cale de depășire a marasmului economic în care se află tara.

Cu toate acestea, bilanțul general al dirijării creditelor este departe de a fi pozitiv, deoarece această practică anihilează atât funcționarea piețelor de capital, cât și principiile de gestionare a băncilor.

În primul rând, dirijarea creditelor duce la ceea ce se numește "stratificarea procedurilor", adică la utilizarea unei proceduri de creditare sau a alteia în funcție de destinatarul și destinația creditului. Or, diferențierea procedurilor creează, prin suprapunere, "dreptul" de a beneficia de "ajutoare" si, deci, obligația băncilor de a acorda credite în mod automat. De asemenea, fiind costisitoare și complexă, modalitatea de finanțare respectivă este puțin eficace din punct de vedere general economic; ea denaturează atât concurența dintre întreprinderi, cât și concurenta dintre bănci, transformând prețul creditului (dobânda) într-un preț administrat.

Din aceste cauze, dirijarea creditelor accentuează "fragmentarea" piețelor de capital, împiedicând formarea unei viziuni de ansamblu asupra nevoilor financiare ale economiei și asupra potențialului financiar național.

În al doilea rând, dirijarea creditelor diminuează calitatea managementului băncilor comerciale. Într-adevăr, activitatea unei bănci comerciale se bazează în mare măsură pe evaluarea riscului pe care aceasta poate să și-l asume. Or, fie din cauza presiunii care se exercită asupra lor, fie din cauză ca riscul este asumat de altcineva (statul, care se obligă să acopere eventualele pierderi), dirijarea creditelor face ca băncile comerciale să-și asume riscuri mai mari decât cele pe care și le-ar asuma prin propria lor decizie.Ca urmare, are loc creșterea ponderii plasamentelor neperformante în totalul plasamentelor băncilor comerciale, ceea ce duce la scăderea eficacității activității bancare.

Controlul (plafonarea) creditelor

In logica intervențiilor cantitative asupra ratei de creștere a masei monetare, autoritățile pot utiliza diverse modalități de control direct al creditelor bancare, dintre care cea mai des folosită este plafonarea creditelor. Creditul bancar nu este însă singura sursă a emisiunii monetare, iar ca urmare plafonarea creditelor este însoțită adesea de plafonarea ansamblului contraposturilor masei monetare.

Plafonarea creditului se realizează prin stabilirea pe cale reglementativă a unei limite maxime pentru rata de creștere a volumului creditelor acordate de bănci. Limita se stabilește în funcție de rata de creștere programată pentru alte contraposturi ale agregatelor monetare (soldul bugetului de stat, soldul balanței de plăti externe etc.).

Limitarea ratei de creștere a volumului creditelor bancare nu poate fi obținută, desigur, decât dacă există o sancțiune pentru băncile comerciale care nu respectă plafonul prescris. Iar fiind vorba despre bănci, sancțiunea nu poate fi decât financiară. De exemplu, se poate stipula că băncile comerciale care depășesc plafonul stabilit sunt obligate să constituie rezerve suplimentare, al căror mod de calcul le face rapid intolerabile. Într-adevăr, constituirea acestor rezerve suplimentare implică o imobilizare de fonduri, care generează un anumit cost financiar pentru bănci, descurajându-le să acorde noi credite.

Plafonarea (încadrarea) creditelor este modulată uneori în funcție de natura așezământului financiar care acordă creditul respectiv (bancă comercială universală, bancă specializată în deservirea unui anumit sector, instituție financiară nebancară cu capital de stat etc.), precum și de natura activității creditate (investiții, export, etc.). De asemenea, caracterul său coercitiv poate fi atenuat prin diverse derogări (credite pentru export, credite în valută, credite finanțate din fondurile proprii ale băncilor etc.). De altfel, aceste modulări și excepții sunt conforme cu politica de dirijare a creditelor, însă constituie modalități de intensificare a intervenționismului.

Principalul avantaj al plafonării (încadrării) creditului este extrema sa eficacitate: dacă este adevărat că împotriva unor dezechilibre ale economiei se poate lupta prin încetinirea ratei de creștere a masei monetare, atunci limitarea creșterii volumului creditelor acordate de bănci economiei este cu siguranță cel mai adecvat instrument pentru realizarea acestui obiectiv. De asemenea, restricția cantitativă amintită acționează parțial și asupra costului refinanțării băncilor comerciale, ceea ce face ca plafonarea creditului să permită evitarea unei creșteri prea puternice a ratelor dobânzii. De fapt, costul creditului este deconectat de mecanismul cererii și ofertei (de credite), printr-o operație de "raționalizare" a creditului, asemănătoare cu "raționalizarea" consumului unor bunuri (vânzarea pe cartelă, rații fixe etc.). Ca urmare a acestei decuplări a dobânzii de mecanismele pieței creditului, ea poate fi utilizată ca un instrument de control al intrărilor și ieșirilor de capital din țară și al cursului valutar.

Cu toate acestea, plafonarea creditului are numeroase dezavantaje, care depășesc adeseori ca importantă amintitele avantaje. Dintre aceste dezavantaje, amintim următoarele:

rata de creștere a volumului creditelor este, la fel ca orice mărime economică stabilită de autorități, un parametru artificial, care nu ține seama nici de nevoile financiare ale economiei și nici de potențialul de creditare al băncilor;

plafonarea denaturează concurența dintre băncile comerciale, împiedicând băncile bine conduse să-și sporească segmentul de piață care le revine;

prin fixarea de norme de creditare diferite de la un sector la altul, plafonarea creditului paralizează libera inițiativă a băncilor: acestea sunt constrânse să frâneze activitatea întreprinderilor dinamice pentru a susține întreprinderile puțin rentabile sau care lucrează cu pierderi; prin această politică, se afectează, deci, ansamblul economiei.

Contractele selective

Cele trei instrumente prezentate mai sus acționează asupra cererii globale prin modificarea rezervelor și a ratei dobânzii și afectând în acest fel,

întreaga economie.

Controalele se efectuează mai cu seamă pe piețele financiare mai izolate, unde rolul factorilor locali este mai mare. Controlul are ca principal rol,

depistarea problemelor nedorite care apar când cererea este excesivă. De exemplu, se controlează cu deosebire:

– creditul destinat procurării stocurilor (se stabilește un cost marginal al acestui împrumut);

creditul consumatorului (de consum).

Convingerea morală

Ea constă în faptul că BNR (banca centrală în general) își folosește puterea sa de convingere asupra băncilor sau asupra lumii financiare în general pentru ca acestea să-și schimbe comportamentul (ex.: limitarea împrumuturilor străine sau încurajarea cumpărării de titluri de stat).

Publicitate și consiliere

Crește atenția acestor bănci, băncile centrale sunt mai solicitate de către presă. Aceasta ajută la promovarea politicii monetare. Există consilieri de afaceri care ajută în promovarea politicii monetare.

Politica monetare în Romania și în lume

Politicile monetare din toate țările și din toate perioadele au vizat în primul rând, stabilitatea monedei, menținerea ei la un nivel relativ constant de valoare, deci de putere de cumpărare. Politica monetară nu poate conduce în mod direct la stabilitatea monedei, oricât ar fi de bună legislația.

Politica monetară se desfășoară în funcție de jocul forțelor economice și pe baza principiului autoreglării.

Politicile monetare eficiente pornesc de la ideea că moneda reprezintă fluxuri bănești care apar în timpul tranzacțiilor și proceselor economice interne și internaționale. Toate aceste fluxuri și schimburi se întâlnesc în stabilitatea și creșterea economică, balanța de plăți externe, balanța comercială, excedentul sau deficitul bugetului statului. La rândul lor, toate aceste fenomene și procese economice au legătură cu banca centrală și de emisiune a unei țări; întrucât această instituție are însemnate atribuții în realizarea politicii monetare. Orice dezechilibru major între tranzacții, fluxuri bănești, fie pe plan intern, fie între două sau mai multe țări, deci pe plan internațional, conduce la o rezolvare pe bază de monedă, care afectează nu numai stabilitatea și puterea de cumpărare a acestei monede, dar și rezerve valutare și puterea economică ale celei ce suportă operațiunile nefavorabile.

În orice perioadă și în orice tară, banca centrală veghează menținerea stabilității monedei naționale.

La noi a existat o perioadă, îndeosebi intre cele două războaie mondiale, când exista o puternică stabilitate monetară și pentru că era o politică monetară foarte riguroasă. În primul rând, în această perioadă, moneda noastră avea acoperire în aur și era convertibilă. Exista o paritate legală a leului, adică o cantitate de aur pe care o conținea. Când paritatea scădea sau creștea, ca urmare a fluxurilor monetare și situației economice, banca centrală intervenea și echilibra cererea cu oferta de bani. La acea vreme, echilibrarea se făcea îndeosebi prin importul sau producerea aurului. O monedă convertibilă presupunea menținerea echilibrului și stabilității monetare între punctele de ieșire și de intrare ale aurului.

Când balanța de plăti externe era defavorabilă, banca centrală intervenea prompt, punând la dispoziția pieței monetare și valutare aur sau devize. Dar stocul ei de acoperire era în pericol, din care cauză banca centrală trebuia să recupereze această eventuală pierdere. Dacă nu existau alte posibilități, banca centrală era nevoită să restrângă emisiunea și circulația banilor de hârtie, care aveau acoperire în aur și deci creștea (relativ) rezerva de aur și devize. Retrăgând o parte din banii (bancnotele) din circulație, procentul de acoperire în aur fată de banii din circulație se menținea. O altă soluție era ca banca centrală sa nu mai acorde credite de scont pe piața internă, decât cu mare precauție. Acest lucru se realiza simplu și anume prin ridicarea ratei scontului la banca centrală și printr-o gestionare mai riguroasă a cambiilor și a altor titluri de credit și de plăti. Ridicarea dobânzii (taxei scontului) temporizează unele inițiative, unele tranzacții și deci reducerea creditelor. O dată cu creșterea taxei de scont, moneda devine mai căutată, deci crește puterea de cumpărare. Înseamnă că prețurile încep să scadă, ceea ce încurajează exporturile și limitează importurile. Se poate obține în acest fel o îmbunătățire a balanței comerciale și se poate echilibra rezerva valutară.

Creșterea taxei scontului are influente și în privința fluxurilor monetare pe care o tară le are cu străinătatea. Creșterea dobânzilor înseamnă scumpirea capitalurilor. Rezulta că în mai mare măsură, capitalurile străine sunt atrase în tară, pentru că vor realiza profituri mai mari (dobânzile fiind mai mari). Aceste capitaluri străine au efect pozitiv asupra economiei (aceasta se înviorează), ceea ce dă posibilitatea reluării creditării și în totalitate a activităților economice.

Importanta foarte mare pe care o are politică monetară în orice economie a condus în permanentă la aplicarea unor măsuri de protecție a monedei și de înlăturare a factorilor de dezechilibru.

Politicile monetare au de cele mai multe on în vedere și un control asupra fluxurilor și tranzacțiilor monetare interne și internaționale în care este implicată fiecare tară. sunt impuse de asemenea, măsuri de supraveghere a cursului de schimb și a comerțului cu devize și titluri.

Multe dintre instrumentele politicii monetare dintre cele două războaie mondiale sunt utilizare și acum în tara noastră.

Deși de la începutul perioadei actuale de tranziție, promovarea unei politici monetare eficiente a fost unul din obiectivele prioritare, totuși această eficientă rocă nu s-a dovedit decât parțial. Puterea de cumpărare a leului a scăzut enorm, deprecierea fată de monedele de referință a, fost și ea foarte mare, convertibilitatea nu s-a realizat în cea mai mare parte, inflația a fost de multe on galopantă, dobânzile mari, iar măsurile fiscale excesive.

Cu toate că Banca Națională a României, una dintre cele mai serioase instituții ale țării, a intervenit deseori, politica monetară nu a putut să suplinească deficientele mari existente în economia reală.

Pe plan internațional, politicile monetare se caracterizează în ultimul timp printr-o relaxare pe plan coercitiv, legislativ și intervenționist. Politicile protecționiste nu mai reprezintă factorul numărul 1 în stabilitatea monedelor naționale. Mult mai importante sunt politicile de deschidere, de ajustare, de determinare a puterilor de cumpărare ale monedelor naționale pe baza unor calcule și modele complexe cu un grad ridicat de exactitate și rigurozitate. Au loc dezvoltări regionale ale politicilor monetare și crearea de uniuni monetare. Cea mai recentă și mai spectaculoasă este crearea Uniunii Monetare Europene )sau zona EURO). Monedele slabe depind tot mai mult de monedele de referință și de monedele internaționale, implicit de organismele financiare și monetare internaționale.

CREAȚIA MONETARĂ ȘI OFERTA DE MONEDĂ

Piața monetară reprezintă cadrul necesar în care se desfășoară zilnic raporturile dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operațiuni reciproce.

Pe de o parte, băncile își acordă împrumuturi sau își rambursează credite acordate anterior. Pe de altă parte, din ordinul clienților lor, titularii de depozite, băncile, efectuează plăți prin unele bănci și sunt beneficiare de încasări de la aceleași, sau alte bănci. Astfel, din fiecare operațiune efectuată o bancă devine creditoare sau debitoare față de altă bancă.

Moneda este creată de trei categorii de agenți economici: băncile comerciale, banca centrală și, în unele țări, Trezoreria publică. Creația monetară constă în transformarea în instrumente de plată a unor creanțe fără putere circulatorie; aceste creanțe constituie “contraposturile monedei” .

Contraposturile monedei

Termenul de “contraposturi” (contrapartide) are în primul rând o semnificație contabilă. astfel, bilanțul unei bănci trebuie să fie echilibrat. Însă, prin primirea unei depuneri, prin emiterea unui certificat de depozit etc., banca își mărește pasivul, iar ca urmare trebuie să-și mărească și activul cu o sumă de egală valoare. Principala activitate a băncilor este acordarea de credite economiei, operațiune din care se nasc creanțe ale băncii asupra clienților care beneficiază de creditele respective. De aceea, de fiecare data când își măresc pasivul prin primirea de depozite în conturile clienților, prin emiterea de certificate de depozit etc., băncile trebuie să-și augmenteze creanțele asupra economiei, adică creditele acordate clienților din sectorul nebancar. Reciproc, de fiecare dată când acordă un credit, sporindu-și, astfel, creanțele asupra economiei, băncile trebuie să-și mărească pasivul. Și, de fapt, prin creditele acordate, băncile alimentează disponibilitățile existente în conturile beneficiarilor creditelor respective.

În al doilea rând, termenul de "contraposturi ("contrapartide") are o semnificație monetară. Creanțele fără putere circulatorie, transformate în instrumente de plată și figurând în activul bilanțului băncilor, constituie sursele creației monetare.

Contraposturile monedei scripturale

Băncile comerciale creează monedă scripturală prin monetizarea activelor care inițial nu sunt monedă și pe care le achiziționează de la agenții nebancari care au nevoie de credite.

Crearea monedei scripturale

Acordarea unui credit de către o bancă determină creșterea concomitentă și cu aceeași sumă a activului și pasivului bilanțului băncii în cauză. Astfel, activul se majorează deoarece creditul acordat dă naștere unei creanțe asupra debitorului, această creanță este pentru bancă un activ financiar ca oricare altul pe care l-ar deține (titluri de stat, acțiuni ale întreprinderilor, etc.). Pasivul se majorează deoarece creditul acordat determină creșterea disponibilităților existente în contul curent al beneficiarului creditului respectiv; aceste disponibilități la vedere sunt monedă scripturală.

Rezultă că orice credit acordat de băncile comerciale duce la creșterea masei monetare (scripturale); altfel spus, orice credit creează un nou depozit (la vedere).

Banca nu joacă acest rol de finanțare monetară în toate cazurile. De exemplu, ea nu joacă acest rol în cazul în care finanțează economia cu ajutorul capitalului propriu sau a1 capitalului împrumutat de pe piața financiară. Este necesar, deci, să se facă distincție între activitatea monetară a unei bănci și activitatea sa de simplu intermediar financiar. Banca este un intermediar financiar simplu în cazul în care colectează resurse disponibile pe termen lung de la anumiți agenți ai economiei pentru a le împrumuta pe termen lung altor agenți. Însă, ea este, pe de altă parte, un centru creator de monedă, pe care o folosește, de asemenea, pentru a finanța economia. Este însă evident că în studiul contraposturilor monedei interesează numai aspectul monetar a1 activității bancare.

Geneza monedei scripturale

Creația monedei scripturale are loc sub impulsul diferiților agenți economic (întreprinderi, persoane particulare, Tezaurul public) care solicită credite sectorului bancar.

Acordând aceste credite banca achiziționează un activ nemonetar, de exemplu prin scontarea unei cambii, prin cumpărarea de devize, sau de bonuri de tezaur și ea plătește aceste achiziții printr-o simplă inscripție în contul vânzătorului.

În al doilea rând, are loc la inițiativa băncilor, prin politica lor de credit.

Astfel, moneda scripturală este compusă din creanța asupra sistemului bancar, din care unele provin din depozite și altele din înregistrările efectuate de bănci în conturi, în funcție de creditele acordate clientelei lor. Aceste tendințe se conjugă în evoluție, ceea ce explică dezvoltarea amplă a acestei metode.

Natura contraposturilor de monedă scripturală

După cum s-a mai menționat, activitatea bancară constă în principal în acordarea de credite agenților din sectorul nebancar și nefinanciar al economiei, adică populației și întreprinderilor. Cu această ocazie, băncile comerciale dobândesc titluri de creanța asupra economiei.

De asemenea, băncile desfășoară o activitate de intermediere a plăților internaționale, ceea ce le pune în situația de a deveni diverse monede străine (valute), pe care le utilizează pe piețe străine. În modul acesta, băncile comerciale dobândesc creanțe asupra străinătății.

În fine, băncile achiziționează titluri publice, în principal bonuri de tezaur, devenind, astfel, creditoare ale statului. Într-adevăr, titlurile publice ușor negociabile sunt pentru bănci instrumente adecvate de gestionare a trezoreriei, deoarece pot fi vândute pe piața financiară sau pe piața interbancară, ori pot fi cedate băncii centrale – în cazul în care aceasta din urmă decide să pună în circulație o cantitate suplimentară de monedă primară (centrală).

În statistica monetară actuală din România, aceste trei categorii de active sunt reflectate în următoarele două posturi principale:

Active "externe", care cuprind disponibilități bănești și titluri libelate în monede străine deținute de către bănci;

Active "interne", care cuprind:

creditele interne "neguvernamentale", adică creanțele asupra economiei, materializate sau nu în titluri achiziționate de la întreprinderi și de la populație;

credite interne "guvernamentale", adică creanțele asupra statului, materializate sau nu în titluri publice, achiziționate de la Trezoreria publică.

Bilanțul monetar al unei bănci comerciale arată, așadar, în principiu, astfel:

Contraposturile monedei primare

Activitatea monetară a băncii centrale are și ea ca suport dobândirea de titluri de creanță. Astfel, banca centrală posedă o anumită rezervă de aur, care constituie unul din contraposturile creației sale monetare. Acest contrapost este a reminiscență a unui vechi sistem de emisiune monetară, denumit "sistemul etalon-aur".

Într-o economie modernă, banca centrală emite moneda sa (monedă primară sau centrală) prin dobândirea de creanțe asupra băncilor comerciale și asupra Trezoreriei publice. Mai precis, banca centrală achiziționează, la rândul său, titluri de creanță asupra economiei, asupra Trezoreriei publice și asupra străinătății.

Crearea monedei primare

Băncile comerciale trebuie să facă față diminuării resurselor lor si, deci, nevoilor de trezorerie pe care acest fenomen le provoacă. Cauzele apariției acestui necesar de lichidități sunt următoarele:

băncile trebuie să satisfacă cererile de retragere de numerar adresate lor de către clienți;

ele trebuie să efectueze decontările cu alte bănci dispuse de clienți;

băncile trebuie să-și reconstituie rezervele de monedă primară (centrală).

Pentru a satisface acest necesar de lichidități, băncile comerciale trebuie fie să dispună de monedă primară (centrală), fie să o poată obține de la banca centrală (institutul de emisiune). În mod practic, ele vând băncii centrale diverse categorii de titluri pe care le dețin în portofoliu: titluri private, titluri publice, valute etc. Banca centrală achiziționează titlurile respective de la băncile comerciale și creditează contul acestora din urmă deschis în propria sa contabilitate. Pe baza disponibilităților apărute în modal acesta în conturile băncilor comerciale deschise la banca centrală, băncile comerciale furnizează clienților lor numerar (bancnote și monezi) sau efectuează plăți în monedă primară (centrală) către alte bănci comerciale, executând, astfel, ordinele de virament bancar dispuse de clienți.

În ceea ce privește Trezoreria publică, aceasta este, după cum s-a mai menționat, personificarea financiară a statului; ea colectează veniturile și efectuează cheltuielile statului, trebuind, deci, să facă fată inclusiv nesincronizării încasărilor și plăților. Ca urmare, la fel ca oricare alt actor al vieții economice, Trezoreria publică poate înregistra un deficit temporar sau pentru întregul exercițiu bugetar. În cazul în care contul curent al Trezoreriei publice este în deficit, banca centrală trebuie, în schimbul privilegiului emisiunii care i-a fost acordat, să alimenteze contul respectiv. Or, procedând în modal acesta, ea acordă un credit statului (`credit guvernamental'), materializat sau nu în titluri de creanță asupra Trezoreriei Publice.

Prin acordarea unui credit statului, banca centrală își sporește cu aceiași sumă (de exemplu, 10 milioane u.m.) atât valoarea postului de pasiv numit "Contul curent al Trezoreriei publice", cât și valoarea postului de activ numit "Creditele guvernamentale". Regula "creditele fac depozitele" se aplică, așadar, și în cazul băncii centrale.

În concluzie, emisiunea de monedă primară (centrală), sub cele două forme ale sale – numerar (bancnote și monezi) și monedă primară (centrală) scripturală – are drept contraparte creanțele băncii centrale, materializate sau nu în titluri, asupra băncilor comerciale și asupra Trezoreriei publice.

Natura contraposturilor emisiunii de monedă primară

În economiile moderne, gama creanțelor, materializate sau nu în titluri, pe care banca centrală acceptă să le dețină în portofoliu său este foarte diversă.

În primul rând, banca centrală acceptă să achiziționeze de la băncile comerciale anumite titluri private, pe termen scurt sau pe termen mediu ("efecte comerciale": trate, bilete la ordin etc.). Achiziționarea de titluri private, cunoscută sub denumirea de rescont, este una din operațiunile tradiționale ale principalelor bănci centrale ale lumii, care au permis acestora să asigure o finanțare monetară a activității productive. Astfel, în cazul Băncii Naționale a României, legea sa de înființare (11/23 aprilie 1880) definea acest așezământ ca fiind "o bancă de scont și circulatiune". În prezent, în majoritatea țărilor, ponderea acestei operațiuni este redusă (cea.2%).

În al doilea rând, banca centrală acceptă să achiziționeze de la băncile comerciale titluri publice pe termen scurt (bonuri de tezaur, obligațiuni de stat etc.), deoarece, în modul acesta, se favorizează subscrierea titlurilor respective. Aceste titluri se adaugă la creanțele asupra statului născute din creditele directe acordate de banca centrală Trezoreriei publice.

În al treilea rând, banca centrală achiziționează de la băncile comerciale instrumente de plată internaționale (valute, devize) precum și titluri de creanță asupra străinătății. Aceste operațiuni sunt generate de intervențiile băncii centrale în spijinul cursului valutar al monedei naționale: banca centrală cumpără sau vinde pe piața valutară, în funcție de situația acestei piețe, monedă străină, în schimbul monedei naționale, reglând, astfel, cursul valutar.

"Exteriorul" joacă, așadar, un anumit rol în emisiunea băncii centrale. în cazul în care balanța de plăti externe a unei țări este excedentară, băncile comerciale dispun de valută, procurată anterior de la clienții lor, pe care o vinde băncii centrale; aceasta din urmă, pe de o parte, își sporește rezervele valutare iar pe de altă parte, emite monedă primară centrală în folosul băncilor comerciale. Invers, în cazul în care balanța de plăți externe este deficitară, banca centrală trebuie să vândă valută pentru a aproviziona băncile comerciale, ceea ce face ca o anumită cantitate de monedă primară (centrală) să fie desființată.

Rezultă că deși activitatea sa monetară este foarte specifică, banca centrală are în activul său aceleași genuri de creanțe, materializate sau nu în titluri, ca și băncile comerciale.

Semnificația activelor băncii centrale

Configurația actuală a bilanțului unei bănci centrale moderne este reflectarea monetară a. unui sistem de emisiune monetară care este el însuși produsul evoluției istorice.

Astfel, în secolul al XIX-lea, acest bilanț cuprindea în activul său aur și titluri private (în Franța) sau aur și titluri publice (în .Anglia). Aceasta, deoarece cele două țări – cele mai dezvoltate din epocă – au adoptat principii diferite pentru emisiunea de monedă a băncii centrale (cunoscută în epocă și sub denumirea de “monedă legală"). Astfel, Banca Franței a acceptat să achiziționeze titluri private de la băncile comerciale, pe când în Anglia legea nu permite Băncii Angliei decât cumpărarea de aur si, într-un mod cu total și cu totul excepțional, cumpărarea de titluri publice.

Aceste sisteme istorice influențează și în prezent creația monedei primare (centrale). Astfel, bilanțul Băncii Angliei sau bilanțul "Sistemelor Rezervelor Federale"(organismul cu rol de bancă centrală în S.U.A.), care se înscrie în aceeași tradiție, cuprinde în portofoliu mult mai multe titluri publice decât private. În Romania, unde atât titlurile private, cât și titlurile publice se folosesc pe scară redusă, bilanțul Băncii Naționale cuprinde în activul său în principal creditele acordate în mod direct statului și băncilor comerciale ("creditele de refinanțare").

Un alt factor care influențează configurația bilanțului băncii centrale este conjunctura economică.

Astfel, existența unei datorii publice importante, acoperite prin credite acordate de banca centrală, determină creșterea volumului portofoliului de efecte publice al acesteia si, în general, creșterea volumului creanțelor băncii centrale asupra statului. Ca urmare, are loc o amplificare a creației de monedă primară (centrală) aferente. Este evident că pentru ca masa monedei primare (centrale) aflate la dispoziția economiei să se mențină în 1imite compatibile cu stabilitatea monetară, este necesar ca alte contraposturi ale monedei create de banca centrală să se reducă.

Situația este similară în ceea ce privește portofoliul de creanțe externe, ale cărei variații trebuiesc și ele compensate prin variații de sens invers ale altor contraposturi ale monedei primare. Problema este aici mai complicată, deoarece, deși este clar că stabilitatea monetară a unei țări nu poate fi lăsată la discreția variațiilor cantității de monedă națională provocată de mișcările internaționale de capitaluri, banca centrală a țării în cauză axe puține mijloace de control asupra fluxurilor financiare internaționale.

Concluzia este ca mărimea și structura contraposturilor monedei primare (centrale.) sunt susceptibile de a se modifica în permanentă sub influenta evenimentelor extramonetare.

contraposturile "masei monetare în sens restrâns" M1 și ale "masei monetare în sens larg" – M2

Expresia sintetică sistematică a contraposturilor "masei monetare în sens restrâns" – Ml și respectiv, a contraposturilor "masei monetare în sens larg" – ~`v1z este bilanțul consolidat al sistemului bancar, în care diverse posturi sunt clasificate după un. dublu criteriu: tipul creanțelor și natura instituțională a beneficiarilor- creditelor bancare din care s-au născut creanțele respective . Din această cauză, nomenclatura exactă a contraposturilor masei monetare (în sens restrâns și în. sens larg) diferă de la o tară la alta, în funcție de condițiile concrete existente în domeniile amintite.

Contraposturile agregatelor M3 și M4. Finanțarea monetară și finanțarea nemonetară

Până în anul 1914, problema contraposturilor monedei – cunoscută în mod tradițional sub denumirea de problema "acoperirii monedei" – s-a pus numai pentru bancnote. Odată cu apariția elementelor cuprinse în agregatele monetare M1 și M2, problema a devenit valabilă pentru toate aceste elemente, adică pentru toate resursele lichide ale băncilor (depozite la vedere, la termen etc.). De asemenea, prin apariția elementelor cuprinse la ora actuală în agregatele M3, M4 etc., problema contraposturilor se pune pentru toate resursele lichide din economie, indiferent de organismul care le colectează: bănci sau alte instituții financiare. Având în vedere că resursele lichide ale băncilor și ale celorlalte instituții financiare constituie active lichide pentru agenții din sectorul nefinanciar, problema contraposturilor se pune, deci, pentru toate activele lichide din economie, indiferent de tipul de instituții financiare de la care provin aceste active: băncile (comerciale) sau instituțiile financiare cu caracter nebancar. Problema este, așadar, mai generala decât simpla problemă a "acoperirii monedei". Recenzarea tuturor acestor active lichide și a contraposturilor aferente permite evidențierea ponderii "finanțării monetare" și a "finanțării nemonetare" în totalul fondurilor utilizate în economie într-o anumită perioadă.

Principala noutate adusă de această optică este tratarea asemănătoare a băncilor comerciale și a celorlalte tipuri de instituții financiare care gestionează lichidități. Se consideră ca toate activele lichide create de suprastructura financiară dezvoltată a economiilor moderne au contraposturi similare cu cele menționate în cazul agregatelor monetare Mi și M2. Căci, aceste active lichide înseși se aseamănă foarte mult cu "moneda în sens strict" și cu "moneda în sens larg".

Principalul studiu prin care se demonstrează că suprastructura financiară dezvoltată a economiilor moderne creează o gamă largă de active financiare cu grad mare de lichiditate – foarte asemănătoare cu moneda propriu-zisă – și că intermediarii financiari nebancari (fonduri de investiții, societăți de asigurare, Trezoreria publică etc.), care emit și gestionează activele lichide respective, joacă un anumit rol `"monetar", este "Raportul Radcliffe", elaborat în anul 1959 sub egida Băncii Angliei . Ideile cuprinse în acest studiu au fost ample discutate, contestate și aprobate; oricum, difuzarea lor a contribuit la adoptarea unor agregate monetare din ce în ce mai largi, precum și la extinderea controlului exercitat prin politica monetară asupra evoluției agregatelor respective. Cu toate acestea, numeroși autori au respins ideea asimilării per și simplu a activelor lichide cu moneda.

Creația activelor lichide

În primul rând, aparitia contraposturilor agregatelor M3, M4 etc., nu este legata de un mecanism de creație comparabil cu cel descris pentru Mi, mecanism. care poate fi sintetizat prin regula: "creditele fac depozitele".

Într-adevăr, o bancă comercială creează ea însăși o parte din propriile sale resurse, căci, după cum s-a arătat, un depozit suplimentar rezultă dintr-o operațiune de creditare efectuată de către banca respectivă. Spre deosebire de bănci, instituțiile financiare nebancare nu dispun decât de resursele provenite din atragerea de economii lichide de la agenții nefinanciari. De exemplu, deschiderea unui cont de economii rezultă din voința unui agent nefinanciar și este evident că nici o casă de economii nu are posibilitatea de a deschide, doar pentru ca ea dorește, conturi de economii suplimentare, de natură să îi sporească resursele. Desigur, unele instituții financiare nebancare pot emite, pentru a-și spori resursele, certificate de investitor, obligațiuni etc., însă procedeele respective le permit doar să colecteze disponibilitățile publicului, nu să creeze resurse noi. Pentru a achiziționa hârtiile de valoare respective, agenții economici din sectorul nefinanciar sunt nevoiți fie să vândă în prealabil alte hârtii de valoare, fie să utilizeze "moneda în sens strict" pe care o dețin. Deoarece toate tranzacțiile, inclusiv achiziționarea de active lichide, provenite de la intermediarii financiari nebancari, necesită "monedă în sens strict" -M1, un activ lichid de tipul color cuprinse în diferențele (M3 – M,,), (M:~ – M3) etc., nu poate exista fără ca în prealabil să exista o cantitate suficientă de. "monedă în sens strict" – M, (instrumente de plată), pe care băncile și numai băncile o pot crea. Ca urmare, toate instituțiile financiare nebancare își bazează activitatea pe creația monetară prealabilă a băncilor, în timp ce băncile nu au nevoie de instituțiile financiare nebancare pentru a crea monedă. În al doilea rând, lichiditatea unui activ financiar nu este comparabilă cu lichiditatea "monedei în sens strict". Noțiunea de "lichiditate" este destul de vagă și intuitivă, iar ca urmare se poate utiliza cu sensuri diferite, atât la nivelul microeconomic al unui activ particular sau al unui agent economic luat în mod individual, cât și la nivelul macroeconomic al economiei privite în ansamblu. La nivelul întregii economii, noțiunea de "lichiditate" este în mare măsură o iluzie. Într-adevăr, în cazul în care toți agenții economici sau cea mai mare parte a acestora ar dori să-și transforme activele lor lichide în monedă, o asemenea conversiune ar fi imposibilă, căci nu. există nici un mecanism economic sau monetar care să oblige băncile să creeze cantitatea de monedă respective.

Ajustarea s-ar face prin scăderea valorii activelor negociabile sau, în cazul unora dintre ele (economiile depuse pe librete, certificatele de depozit nominale etc.), ar apărea o criză de lichiditate, care nu s-ar putea soluționa decât prin măsuri de natură să. permită statului să salveze instituțiile financiare în cauză – măsuri care sunt insă exterioare proceselor economică și monetare normale. Înseamnă că singurele active lichide cu adevărat convertibile în monedă sunt cele create de bănci pentru clienții lor, precum și activele lichide pe care băncile se angajează în mod expres să le transforme în monedă. Or, certificatele de investitor, obligațiunile la purtător etc., n fac parte din această categorie.

Concluzia este că activele lichide emise de instituțiile financiare nebancare si, îndeosebi, activele negociabile (la purtător), sunt rezultatul unui proces de înlocuire de către agenții din sectorul nefinanciar a monedei cu active "lichide"; instituțiile financiare nu fac în acest caz altceva decât să ofere o gamă întreagă de “produse” financiare susceptibile să îi intereseze pe agenții din sectorul nefinanciar. și nu pare să existe o deosebire profundă de natură între un bon negociabil emis de o instituție financiară nebancară, o obligațiune de stat emisă de Trezoreria publică sau o obligațiune emisă de o întreprindere, deși doar primul figurează în agregatul M3.

Distincția dintre resursele monetare ale băncilor, pe de o parte, și celelalte resurse proprii sau împrumutate pe termen lung de pe piața financiară – ale băncilor și ale instituțiilor financiare nebancare, pe de altă parte, permite relevarea a două tipuri de finanțare:

finanțarea monetară, realizată de bănci pe baza resurselor lor la vedere și pe termen scurt;

finanțarea nemonetară, realizata de bănci și de instituțiile financiare nebancare pe baza resurselor lor stabile, proprii sau împrumutate pe termen lung. Ponderea acestor două forme de finanțare nu depinde de voința instituțiilor financiare (bancare sau nebancare), ci de comportamentele financiare și monetare ale agenților economici. Mai precis, factorul care determină structura finanțării economiei de către instituțiile financiare (bancare și nebancare) este structura plasamentelor efectuate de agenții din sectorul nefinanciar.

În mod practic, pentru a calcula ponderea finanțării monetare (și cvasimonetare) asigurate de bănci agenților economici din sectorul nefinanciar, este suficient să se evidențieze, în pasivul bilanțului consolidat al sectorului financiar (resursele), următoarele două categorii de elemente:

resurse stabile, constituite din fondurile proprii (emisiune de acțiuni, profituri anterior acumulate etc.);

împrumuturi obligatare realizate pe piețele financiare

Natura contraposturilor agregatelor M3 și M4

Pentru a învedera natura contraposturilor agregatelor M;, M4 etc., este suficient să se generalizeze cele arătate în cazul agregatelor M1 și M2. Astfel, și în cazul instituțiilor financiare nebancare, categoria “active externe” cuprinde, la el ca în cazul băncilor, soldul tuturor operațiunilor cu titluri efectuate de așezămintele financiare autohtone cu străinătatea. Disponibilitățile instituțiilor financiare nebancare în străinătate, adică plasamentele acestora în. străinătate, sunt înregistrate în activul bilanțului instituțiilor respective, iar angajamentele, adică resursele atrase de instituțiile financiare nebancare autohtone de la agenții economici străini (depozite, obligațiuni subscrise etc.), sunt înregistrate n pasiv.

De asemenea, categoria “credit intern net” cuprinde volumul tuturor finanțărilor nemonetare realizate de organismele colectoare de lichidități: case de economii, fonduri de investiții etc. Desigur, însă, că aspectele concrete ale finanțării (durată, dobânzi, garanții, materializate sau nu în titluri etc.) diferă de la o categorie de instituții financiare nebancare la alto (fonduri de investiții închise, deschise, societăți le asigurare etc.), de la o țară la alta, de la o perioadă de timp la alta etc.

În concluzie, studiul. contraposturilor monedei permite evidențierea a trei fenomene:

creația monetară (contraposturile agregatului M1);

finanțarea monetară și cvasimonetară (contraposturile lui M1 și M2);

finanțarea nemonetară (contraposturile unor titluri cuprinse în M3, M4 etc. sau care, în mod obișnuit, nu sunt cuprinse în agregatele în care operează practica și analiza monetară). Problema creației monetare și a formării ofertei de monedă – se încadrează, desigur, în contextul mai general reprezentat de celelalte două fenomene amintite.

Creația monetară a băncilor comerciale

Creația monetară a băncilor comerciale este rezultatul activității sucursalelor și filialelor acestor bănci, a serviciului central de trezorerie al fiecărei bănci, precum și a circuitului bancar în ansamblul său.

Acordarea și utilizarea creditelor

Activitatea unei bănci comerciale constă, în mare măsură, în acordarea de credite economici, ceea ce, după cum am arătat, echivalează cu crearea concomitentă a unor resurse proprii ale băncii de egală valoare.

Este evident că, deoarece este angajat într-o activitate productivă, client beneficiar al creditului are nevoie de fondurile împrumutate pentru a face anumite plăți, și anume fie prin virament bancar sau cu ajutorul cecurilor, cât furnizorii săi etc., fie în numerar (bancnote, monezi), către salariați etc. În ceea ce îi privește, furnizorii, la rândul lor, folosesc sumele încasate pentru plata propriilor furnizori, a propriilor salariați ș.a.m.d.

În modul acesta, destinația finală a creditului bancar este de a servi integral pentru formarea veniturilor distribuite în economie, și anume după o lege de progresie geometrică simplă; într-adevăr, în fiecare stadiu al producție plata diverselor venituri formate în stadiul respectiv constituie cea mai importantă categorie de cheltuieli efectuate de întreprinderi.

Modul de utilizare a monedei nou create de către întreprinderile care beneficiază inițial de creditele bancare care dau naștere monedei respectiv precum și de către populație, care este beneficiara finală a întregii cantități de monedă nou create, constituie, așadar, un factor esențial de care depinde evoluția masei monetare. Problema acțiunii acestui factor depășește sfera de interes a activității unei sucursale sau filiale bancare, însă prezintă o importantă majoră pentru gestionarea unei bănci în ansamblul său.

Rolul pieței interbancare

Întreprinderile și populația, care intră în posesia monedei nou create utilizează această monedă fie în forma scripturală în care se află, fie modificând forma monedei, prin transformarea totală sau parțială în numerar (bancnote, monezi) a disponibilităților existente în conturile lor bancare. Într-adevăr, unii agenți ai economiei (întreprinderile) vor plăti prin viramente bancare, cu ajutorul cecurilor etc., furnizorii lor, care au cont deschis la aceea bancă sau la altă bancă, vor achita prin virament bancar impozitele și celelalte datorii către bugetul statului etc., vor cere conversia disponibilităților pe care au în contul lor la bancă în numerar, pe care îl vor folosi apoi pentru plata salariilor, dividendelor etc.; alți agenți ai economiei (populația) vor utiliza numerarul respectiv primit de la întreprinderi cu titlul de salarii, dividende etc. pentru a efectua plăți în chiar această formă (numerar) către alta indivizi, pentru a-și constitui rezerve bănești etc., ori vor depune numerarul la o bancă – aceea sau alta – transformându-l din nou în monedă scripturală ș.a.m.d.

Consecința tuturor acestor modalități de utilizare a monedei nou create, consecință exercitată asupra băncii care a acordat inițial creditul, este necesitatea ca banca respectivă să recurgă la rezervele sale lichide. Banca este nevoită apeleze la rezervele sale lichide fie pentru a furniza clienților săi numerar (bancnote, monezi) solicitat, fie pentru a executa plățile dispuse de clientelă către alte bănci sau instituții financiare.

Nevoia de lichidități a sistemului bancar comercial

O anumită bancă comercială poate acorda credite fără a recurge la banca centrală, însă sistemul bancar comercial în ansamblul său nu se poate dispensa de “ajutorul” băncii centrale. Regula “creditele fac depozitele” este adevărată, însă procesul de creație monetară implică nu numai participarea băncilor comerciale, care acordă credite economiei, ci și participarea băncii centrale, care emite monedă primară, utilizată pentru constituirea rezervelor și efectuarea de plăți către alte circuite monetare decât circuitul bancar.

Creația monetară a băncii centrale

Banca centrală (institutul de emisiune) creează monedă primară în cele două forme ale sale: 1 ) numerar (bancnote și monezi); și 2) monedă scripturală, existenta sub formă de depozite în conturile deschise la banca centrală pe numele băncilor comerciale. O parte din moneda scripturală existentă în aceste conturi, adică o fracțiune din soldurile creditoare ale conturilor respective, reprezintă rezervele băncilor comerciale.

Banca centrală poate emite monedă primară fără legătură directă cu nevoile de trezorerie ale băncilor comerciale; aceasta este o creație monetară exogenă, dând naștere la așa-numita “monedă primară neîmprumutată” (“non borrowed reserves”). De asemenea, banca centrală poate emite monedă primară în funcție de nevoile băncilor comerciale; aceasta este o creație monetară endogenă, dând naștere la așa-numita "monedă primară împrumutată" (borrowed reserves).

Crearea de "monedă primară neîmprumutată" (non borrowed reserves)

Există două cazuri în care alimentarea băncilor comerciale cu monedă primară este totalmente exogenă. Primul este cel în care cheltuielile publice, în cel mai larg sens al termenului (cheltuieli de funcționare și cheltuieli de investiții; cheltuieli ale administrației centrale de stat și cheltuieli ale administrației locale; cheltuieli ale statului ca persoană juridică și cheltuieli ale întreprinderilor de stat etc.), sunt finanțate prin credite acordate în mod direct de banca centrală Trezoreriei publice, ori prin cumpărarea de titluri publice de către banca centrală. A1 doilea caz este cel în care balanța de plăti externe – de asemenea, în cel mai larg sens al termenului (importurile și exporturile de mărfuri; intrările și ieșirile de capitaluri etc.) – este excedentară.

In cazul în care bugetul consolidat al statului înregistrează un deficit, banca centrală este adesea obligată să intervină, fie prin credite directe acordate Trezoreriei publice, fie prin cumpărare de titluri publice.

Creditele directe acordate Trezoreriei publice de către banca centrală determină alimentarea contului Trezoreriei publice deschis la banca centrală. Ca urmare, Trezoreria publică va efectua volum sporit de plăți, care vor majora încasările agenților economici. Moneda creată de banca centrală în favoarea Trezoreriei publice se va repartiza, deci, în bancnote și monezi, pe de o parte, și în disponibilități în cont, pe de altă parte, în funcție de preferințele agenților economici. În măsura în care această monedă nou creată de către banca centrală nu îmbracă forma numerarului (bancnote și monezi), ci rămâne în formă scripturală, ea alimentează depozitele existente la băncile comerciale, adică resursele sistemului bancar comercial. În modul acesta, creația monetară a băncii centrale în folosul Trezoreriei publice "creează" depozite la băncile comerciale, ceea ce duce la ameliorarea lichidității acestora din urmă.

Cumpărările de titluri publice de pe piața monetară de către banca centrală constituie a doua modalitate prin care banca centrală poate ajuta Trezoreria publică. în economiile moderne, banca centrală nu cumpără, de regulă, titluri publice în mod direct de la Trezoreria statului, însă ea poate achiziționa asemenea titluri de la băncile comerciale. Această practică, dezvoltată mai ales în țările anglo-saxone, este numită "open market".

Astfel, banca centrală inițiază cumpărarea de titluri publice de pe piața monetară, adică de pe piața monedei primare. Deoarece această piață este foarte sensibilă, cererea de titluri din partea băncii centrale face ca prețul titlurilor publice aflate în patrimonial băncilor comerciale să crească imediat. Ca urmare, băncile comerciale vor încerca să vândă titluri băncii centrale, ceea ce le permite să-și procure moneda primară necesară pentru alimentarea rezervelor, operațiune care interesează și Trezoreria publică.

Într-adevăr, băncile comerciale vor utiliza în mod cent lichiditățile suplimentare, obținute de la banca centrală, pentru a acorda noi credite întreprinderilor Ai a achiziționa noi titluri de la Trezoreria publică. Ca urmare, în cazul în care Trezoreria publică intenționează să lanseze noi titluri de stat, faptul ca banca centrală a efectuat deja cumpărări de titluri de la băncile comerciale îi va permite să plaseze mai ușor la bănci noile titluri.

Pe de altă parte, creditele acordate de băncile comerciale întreprinderilor sau Trezoreriei publice vor permite beneficiarilor creditelor respective să efectueze diverse plăți, ceea ce face ca moneda nou creată de banca centrală să ajungă în final în posesia agenților economici.

În ambele cazuri, băncile comerciale ajung, așadar, în posesia unor resurse suplimentare, ceea ce le incită să-și sporească propriile credite acordate economici. Creșterea volumului creditelor acordate de băncile comerciale economiei echivalează, însă, cu creșterea propriei creații monetare, care se relevă, astfel, a fi prelungirea creației monetare a băncii centrale.

Excedentul balanței de plăti cu străinătatea influențează ere r monetară a băncii centrale în mod asemănător.

Astfel, în cazul în care operațiunile comercial și financiare efectuate străinătatea dau naștere unui excedent al balanței de plăti externe, băncile comerciale beneficiază de un aport de valută provenită din exterior. Într-adevăr, o mare parte din operațiunile în valută ale rezidenților se derulează prin bănci, care beneficiază în modul acesta de intrări de monede străine (valute) și de titluri de creanță asupra străinătății (devize).

Băncile comerciale pot să păstreze această valută, ori pot să o vândă pe piața valutară altor bănci sau băncii centrale, care cumpără valută în cadrul operațiunilor sale de susținere a cursului monedei naționale și al operațiunilor de gestionare a rezervei valutare oficiale etc. În situația în care banca centrală cumpără valută, ea cedează în schimb monedă națională, care alimentează rezervele băncilor comerciale. Ca urmare, la fel ca în cazul anterior, băncile comerciale vor fi incitate să acorde noi credite, ceea ce va face ca în final să beneficieze de noi depozite (resurse), corespunzător poziției lor pe piață. Lichiditatea bănci comerciale este, deci, și în acest caz, ameliorată, iar aceasta fără ca băncile comerciale să fie nevoite să împrumute direct resurse de la banca centrală.

Creația monetară inițiată de banca centrală în cele două cazuri prezentate mai sus este calificată ca fiind exogenă, căci nu are legătură directă cu necesarul de monedă și de credite al economiei.

Crearea de "monedă primară împrumutată" (borrowed reserves)

În situația în care aprovizionarea exogenă cu monedă primară a bănci comerciale este insuficientă, acestea sunt nevoite să împrumute lichidități de banca centrală. Aceste împrumuturi de refinanțare pot fi contractate fie în mod direct, fie indirect, prin tranzacțiile efectuate pe o piață controlată de banca centrală: piața monetară. Astfel, în primul rând, băncile comerciale pot resconta parte din portofoliul lor de titluri emise de întreprinderi, adică pot vinde titlurile respective băncii centrale. .Dobânda practicată în aceste operațiuni este fixată unilateral de banca centrală și se numește "taxa de rescont". De regulă, operațiunile de rescont sunt limitate la anumite categorii de titluri, iar volumul lor este plafonat. De asemenea, băncile comerciale pot împrumuta în mod direct de la banca centrală resursele lichide de care au nevoie (așa numitele credite de refinanțare), sub formă de credite în cont.

În al doilea rind, banca centrală poate interveni pe piața monetară, cumpărând de la băncile comerciale titlurile private – rescontabile sau nu – pe care acestea din urmă le dețin în portofoliu. Este evident că în cazul în care cumpără titluri de la băncile comerciale, banca centrală alimentează sistemul bancar comercial cu lichidități suplimentare. Dobânda practicată în aceste operațiuni este o dobândă variabilă, în funcție de situația pieței.

Semnificația distincției între "moneda primară împrumutată" și "moneda primară neîmprumutată"

Denumirile de "monedă primară împrumutată" ("borrowed reserves") și "monedă primară neîmprumutată" ("non borrowed reserves") s-au impus ca urmare a practicii din S.U.A., unde cele două tipuri de operațiuni-descrise mai sus se disting destul de net. Astfel, în această țară, toate operațiunile de·cumpărare de titluri publice de pe piața monetară, numite operațiuni de "open market", se efectuează la inițiativa băncii centrale, procurând băncilor comerciale "rezerve neîmprumutate" ("non borrowed reserves"). Spre deosebire de acestea, operațiunile de rescontare a titlurilor private la banca centrală ("discount window"), efectuate de băncile comerciale, sunt considerate a fi la originea "rezervelor împrumutate" ("borrowed reserves") ale acestora din urmă.

În alte țări, distincția dintre cele două tipuri de operațiuni este mai puțin netă. În România, de exemplu, atât titlurile private, cât și titlurile publice se folosesc pe scară redusă. Ca urmare, în perioada 1991-1998, băncile comerciale au obținut lichidități de la banca centrală exclusiv sub forma creditelor directe: a) credite structurale; b) credite de licitație; c) credite speciale; d) credite lombard. În prezent, în contextul evoluțiilor înregistrate în ultima perioadă de piața monetară interbancară și de piața secundară a titlurilor de stat, operațiunile de refinanțare a băncilor comerciale la banca centrală sunt de două tipuri: a) credite directe (credite speciale și credite lombard); b) operațiuni de piața (open market). În aceste conditii, caracterul exogen al creației monetară a Băncii Naționale a României a fost în perioada 1991-1998 mai puțin net decât în cazul țărilor anglo-saxone, deoarece această creație monetară a fort mai legată de nevoile de lichidități ale băncilor comerciale, decât de nevoile '1'rezoreriei publice. Oricum, în cazul României, până acum a fost dificil, deci, să se deosebească "rezervele împrumutate" de "rezervele neîmprumutate". Situația este similară și cu alta țări (de exemplu, Franța).

Se poate totuși consideră în mod convențional ca acele intervenții alt băncii centrale care constau în cumpărări de efecte publice pe piața monetari sunt la originea unei emisiuni de "monedă primară neîmprumutată" ("nor borrowed reserves"), iar acele intervenții care constau în cumpărări de efecte private sunt la originea "monedei primare împrumutate" ("borrowed reserves").

Oferta de monedă

Una din problemele cele mai controversate ale analizei creației monetară este cea a inițiativei acestui proces. Mai precis, problema care se pune este a ști dacă oferta de monedă este declanșată de o nevoie a economiei, pe care băncile comerciale o sesizează și la care ele reacționează, ceea ce le oblige să recurgă la rândul lor, la banca centrală, pentru a-și asigura lichiditatea, ori oferta de monedă este exogenă și, deci, controlată în întregime de banca centrală, care furnizând lichidități băncilor comerciale, determină accelerarea sau încetinirea întregii creații monetare.

În realitate, crearea monedei presupune conlucrarea între băncile comerciale și banca centrală: primele acceptă să acorde credite economiei, iar cea din urmă accepta să emită monedă primară în folosul băncilor comerciale sau al Trezoreriei publice. Moneda scripturală, creată de băncile comerciale și moneda primară, creată de banca centrală sunt, așadar, forme monetare strâns legate.

Multiplicatorul depozitelor și al creditelor

"Multiplicatorul depozitelor și al creditelor" este un concept și un instrument analitic care a dominat mult timp analiza ofertei de monedă. În prezent, el este adesea contestat ca explicafic a procesului de creație monetară, însă continuă să fie folosit pe scară destul de largă atât în teoria monetară, cât și în analiza monetară aplicativă. Căci, în pofida limitelor sale, "multiplicatorul depozitelor și al creditelor" are avantajul că evidențiază faptul că și atunci când băncile comerciale acordă credite pe baza resurselor lor prealabile ("depozitele fac creditele"), se ajunge, până la urmă, în situația în care are loc fenomenul invers ("creditele fac depozitele").

Să presupunem că inițial are loc o creștere a depozitelor bancare, și anume în mod independent de activitatea băncilor comerciale. Există două împrejurări care pot duce la aparitia acestei creșteri “exogene" a depozitelor: 1 ) finanțarea de către banca centrală a deficitului Trezoreriei publice; aceasta din urmă își achită 1'urnizorii, creditorii etc., ceea ce alimentează, la rândul său, conturile bancare ale agenților economici respectivi; și 2) intrările de valută, provenite de la cumpărătorii străini de mărfuri autohtone, care achită în modal acesta bunurile exportate de tara în cauză; valuta este vândută băncilor, care, la rândul lor, o vând băncii centrale; pe de altă parte, băncile comerciale alimentează contul clienților lor cu echivalentul în monedă națională al valutei cumpărate de la aceștia.

Să mai presupunem că agenții economici mențin un raport constant între numerar (bancnote, monezi) și monedă scripturală (depozite) și că băncile comerciale constituie doar un volum de rezerve lichide egal cu volumul obligatoriu (altfel spus, băncile comerciale nu dispun de rezerve facultative).

Mecanismu1 procesului de multiplicare poate fi descris după cum urmează:

Băncile comerciale, care înregistrează în evidentele lor aparitia unui nou depozit, își constituie rezervele obligatorii aferente;

Deoarece rezervele obligatorii reprezintă doar o fracțiune din depozitele suplimentare, băncile comerciale pot utiliza diferența pentru a acorda noi credite;

Creditele duc la creația de monedă scripturală suplimentară, pe care beneficiarii creditelor respective o mențin parțial în această formă, iar parțial o transformă în numerar (bancnote, monezi);

Băncile comerciale înregistrează, deci, apariția unui nou val de depozite; ele trebuie să constituie rezerve obligatorii și pot să acorde cu împrumut diferența ș.a.m.d.

Procesul se amortizează însă în timp, căci fiecare val de credite creează băncilor un volum de resurse din ce în ce mai mic.

Analiza "multiplicatorului depozitelor și al creditelor" prezintă numeroase avantaje:

Relevă rolul creator de monedă al băncilor comerciale, rol care nu apare cu claritate în comportamentul fiecărei bănci în parte, ci doar în însuși procesul de expansiune a creditului bancar. Intr-adevăr, analiza multiplicatorului arată că creditele acordate de fiecare bancă sunt limitate de resursele băncii respective, însă aceste resurse dau naștere, la fel ca și creația inițială de monedă primară a băncii centrale, nu numai la creditele proprii ale băncii în cauză, ci și la creditele acordate de alte bănci clienților lor. Puterea de a crea monedă a băncilor comerciale apare, așadar, cu toată claritatea.

Învederează că importanta expansiunii monetare depinde în principal de gradul de maturitate monetară a agenților economici. De exemplu, sistemul bancar englez a dobândit o mare putere în secolul al XIX-lea, în cadrul unui sistem de credit național și internațional a cărui formare a fost în contradicție cu mecanismul de emisiune a monedei legale existent la aceea dată în Anglia, mecanism care era foarte legat de aur. Or, publicul englez a acceptat, cu mult timp înainte de cel din alte țări, plățile fără numerar, ceea ce a adus la un coeficient "e" mic si, deci, la un multiplicator mare.

Arată rolul autorității monetare, care, pe de o parte, emite monedă primară, iar pe de altă parte, stabilește coeficientul rezervelor obligatorii, având astfel, atât puterea de a declanșa procesul de creație monetară, cât și puterea de a-i modula amploarea.

Cu toate acestea, valoarea explicativă a conceptului și instrumentului analitic reprezentat de "multiplicatorul depozitelor și al creditelor " a fost puternic contestată, mai ales în ceea ce privește aptitudinea sa de a constitui o explicație exhaustivă a creației monetare:

1) După cum s-a arătat, la originea procesului de creație monetară se află 0 operațiune a băncii centrale, care sporește cantitatea de monedă pusă la dispoziția populației. La rândul său, populația își sporește depozitele constituite la bănci, care reacționează la amintita creștere a depozitelor.

Prezentarea de mai sus estompează insă rolul băncilor comerciale, deoarece insistă asupra automatismului procesului, neglijând comportamentul băncilor, care este mult mai complex decât sugerează simpla descriere de mai sus a reacției mecanice la creșterea depozitelor. Într-adevăr, băncile pot decide să acorde sau nu credite, în funcție de condițiile de pe piața creditului, conditii care pot să fie sau să nu fie avantajoase pentru ele. Cu alte cuvinte, un anumit rol în procesul de creație monetară joacă și rata dobânzii, ceea ce în analiza efectuată cu ajutorul multiplicatorului se estompează.

2) Este puțin realist să se considere că activitatea de creditare este Boar rezultanta automatică a situației trezoreriei băncilor comerciale. În realitate, bănci1e comerciale răspund cererilor clienților lor și au o-anumită marjă de manevră în alegerea căilor prin care își procură lichiditățile. Ca urmare, în numeroase cazuri, moneda (scripturală) creată de băncile comerciale este cea care declanseazy recursul la moneda primară, nu invers.

3) În fine, însăși existența unui proces presupune că acesta se desfășoară în timp. Ținând seama de interesul băncilor comerciale de a avea un bilanț echilibrat, precum și de faptul că ele încearcă în primul rând sa dețină un volum cât mai redus de lichidități neproductive, înseamnă ca între rezervele și depozitele băncilor comerciale există întotdeauna o relație destul de strictă. Or, multiplicatorul este o măsură a intensității acestei legături la un moment dat, nu o explicație a creație monetare realizate într-o perioadă de timp. Cu alte cuvinte, conceptul și instrumentul analitic reprezentat de "multiplicatorul depozitelor și al creditelor" constituie o abordare statică, nu dinamică, a creației monetare Elaborarea unei explicații dinamice a procesului de creație monetară necesită adoptarea unor ipoteze mai complexe cu privire la comportamentul băncilor.

Influența ratei dobânzii asupra ofertei de monedă

O bancă comercială trebuie să aibă o activitate rentabilă. Ea urmărește să obțină profit, iar în acest scop operează cu scadentele creditelor pe care le acordă, cu termenele depozitelor pe care le primește, cu dobânzile respective, cu taxele și comisioanele percepute etc. Băncile comerciale nu au, deci, un comportament pasiv fată de banca centrală.

Băncile comerciale acordă credite economiei, pentru care percep o anumită dobândă; de asemenea ele angajează credite de refinanțare de la banca centrală (prin vânzarea unor titluri; în mod direct; sub formă de credite în cont; etc.), care le permit să-și procure lichiditățile necesare și pentru care plătesc o anumită dobândă.

Activitatea unei bănci comerciale este rentabilă doar în cazul în care valoarea dobânzilor încasate de aceasta este mai mare decât valoarea dobânzilor plătite. Ca urmare, analiza microeconomică, bazată pe mărimi marginale, poate fi extinsă și la cazul unei bănci comerciale. În termenii acestei analize, costurile marginale sunt la început descrescătoare, iar apoi crescătoare, pe când veniturile marginale sunt constante, deoarece depind de prețul existent pe piață, preț care, în cazul unei bănci comerciale, este reprezentat de rata dobânzii

Rolul monetar al Trezoreriei publice

Trezoreria publică are o certă putere monetară. Analiza acestei puteri se confruntă însă cu două dificultăți.

Prima se referă la definirea relațiilor dintre Trezoreria publică, în calitatea sa de personificare financiară a statului, pe de o parte, și sistemul bancar, în calitatea sa de centru creator de monedă, pe de altă parte. Într-adevăr, principala funcție a Trezoreriei publice este realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor statului; acest rol este important, însă este unul pur fiscal, nu monetar. În caz de deficit bugetar, acest rol fiscal dobândește totuși și un aspect monetar. Într-adevăr, în acest din urmă caz, Trezoreria publică determină, prin împrumuturile pe care le contractează, atât o creație de monedă primară, cât și o creație de monedă scripturală. Cu toate acestea, ar fi eronat să se considere că, în cazul respectiv Trezoreria publică este ea însăși centrul creator al formelor monetare amintite. Chiar dacă nici banca centrală și nici băncile comerciale nu au posibilitatea să refuze finanțarea monetară solicitată de Trezoreria publică, obiectivele, criteriile de acțiune și funcțiile băncii centrale și ale băncilor comerciale, pe de o parte, și obiectivele, criteriile de acțiune și funcțiile Trezoreriei publice, pe de altă parte, sunt net diferite. Astfel, în timp ce Trezoreria publică încearcă să acopere în bune condițiuni cheltuielile statului, banca centrală are misiunea de a proteja valoarea internă și externă a monedei naționale. În ceea ce privește băncile comerciale, ele se preocupă în primul rând de propriul lor profit. În plus recursul Trezorerie publice la banca centrală este limitat, de regulă, de prevederi legale destul de stricte.

În consecință, modelul ofertei de monedă trebuie să permită deosebirea clară a rolului Trezoreriei publice ca debitor și rolul sistemului bancar ca producător de monedă.

A doua dificultate ține de faptul că, în unele țări (SUA, Franța etc.), Trezoreria Publică deschide anumite tipuri de conturi asemănătoare cu conturile bancare la vedere (de exemplu, conturile de cecuri poștale, conturile speciale d trezorerie, deschise unor regii publice autonome etc.) sau emite ea însăși unele tipuri de semne monetare. Depozitele existente în conturile respective sunt depozite la vedere și, deci, fac parte din masa monetară, la fel cum fac parte din masa monetară și categoriile de numerar emise de Trezoreria publică.

SISTEMUL BANCAR ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE LA ECONOMIA DE PIAȚĂ

Pregătirea mediului unei economii de piață presupune remodelarea și înlocuirea vechiului sistem economic cu unul nou, bazat pe un cadru instituțional cu sisteme financiare, bancare, monetare și valutare specifice economiei de piață.

Procesul de remodelare a sistemului bancar a vizat, pe de o parte, crearea unui sistem bancar specific economiei de piață, iar pe de altă parte armonizarea legislației românești cu aceea a țărilor din Uniunea Europeană.

Remodelarea sistemului bancar românesc a vizat în principal următoarele aspecte:

Restructurarea sistemului bancar;

Reglementarea, autorizarea și supravegherea activității bancare.

Restructurarea sistemului bancar

Procesul de restructurare a sistemului bancar a debutat încă de la sfârșitul anului 1990, când Banca Comercială Română (B.C.R.) nou înființată a preluat funcția comercială pe care o desfășura până atunci Banca Națională.

Fostele bănci de stat specializate (Banca Română pentru Comerț Exterior, Banca Agricolă, Banca de Investiții) au fost transformate în bănci comerciale, putând efectua toate operațiunile bancare fără a mai ține cont de specializarea sectorială avută.

Odată cu adoptarea celor două legi bancare – Legea privind activitatea bancară și Legea privind Statutul Băncii Naționale, care au intrat în vigoare la 3 mai 1991 (modificate ulterior prin Legea nr. 58 / 1998 privind activitatea bancară și Legea 101 / 1998 privind Statutul Băncii Naționale a României, s-a consfințit crearea unui sistem bancar pe două niveluri, de tip occidental, bazat pe principiul universalității băncilor.

Prin lege, Banca Națională a României a căpătat autonomie față de puterea executivă, astfel:

Are personalitate juridică;

Este unicul organ de emisiune, elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plată, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială a societăților bancare;

Este un organ consultativ în procesul de elaborare a actelor normative ale autorităților publice, care privesc direct politica monetară, activitatea bancară, regimul valutar și datoria publică;

Conducerea Băncii Naționale este asigurată de un Consiliu de Administrație numit de Parlament, membrii Consiliului de administrație nu pot fi parlamentari sau membrii unui partid politic.

Băncile comerciale au statut de societăți comerciale pe acțiuni și funcționează în baza Legii nr. 31 / 1990 privind societățile comerciale i și a Legea nr. 58 / 1998 – Legea bancară.

Băncile comerciale se pot constitui cu aport parțial sau total de capital autohton, privat sau străin. Băncile comerciale sunt independente, având dreptul să se implice în diverse operațiuni bancare cu condiția respectării reglementărilor bancare emise de Banca Națională a României.

Procesul de privatizare a băncilor comerciale cu capital de stat s-a dovedit a fi un proces anevoios, abia în luna mai 1997 fiind adoptată Legea privind privatizarea băncilor comerciale cu capital de stat.

În luna august 1998 s-a declanșat procesul de privatizare a Băncii Române pentru Dezvoltare (BRD) – proces încheiat în decembrie 1998 prin preluarea a 51 % din acțiuni de către Société Générale și a Bankpost, urmând a fi privatizată Banca Agricolă, Banca Comercială și Bancorex.

Procesul de restructurare a vizat și Casa de Economii și Consemnațiuni (CEC), care a fost reorganizată începând din iulie 1996 ca societate bancară pe acțiuni, având ca obiect de activitate atragerea, păstrarea și fructificarea economiilor populației și a disponibilităților persoanelor juridice.

Modernizarea sistemului de plăți prin introducerea unor instrumente specifice economiei de piață: cambia, cecul și biletul la ordin a fost însoțită de deschiderea Casei de compensație interbancară de către Banca Națională, prin care schimbul de plăți interbancare este intermediat de către Banca Națională, care coordonează și administrează 41 de Case de compensații județene și Centrul informatic al compensării și decontării.

Ședințele de compensare se țin zilnic. Mecanismul a asigurat o îmbunătățire a sistemului de decontări interbancare prin creșterea vitezei de decontare, siguranța decontărilor și reducerea costurilor de operare.

Pentru eliminarea riscului în procesul de decontări interbancare (emiterea de instrumente de plată fără acoperire sau cecuri fără autorizarea trasului, încasarea unor instrumente furate, anulate, pierdute) s-a organizat și funcționează, la Banca Națională, Centrala Incidentelor de plăți (CIP) începând cu luna februarie 1997.

CIP gestionează Fișierul Național de Plăți (FNIP) pe trei componente:

Fișierul Național de Cecuri;

Fișierul Național de Cambii;

Fișierul Național de Bilete la ordin.

Ca urmare a recomandărilor Uniunii Europene în cursul anului 1996 s-a înființat Fondul de garantare a depozitelor populației în sistemul bancar. Spre deosebire de CEC, la care depozitele sunt garantate integral de stat, depozitele populației la bănci sunt garantate în limita unui plafon care este modificat semestrial prin indexarea acestuia cu indicele prețurilor de consum, în limita plafonului incluzându-se și dobânda aferentă depozitului.

Începând cu anul 1998 s-a introdus un nou plan de conturi bazat pe principii contabile moderne, care corespunde legislației Comunitare în domeniu, precum și unele norme metodologice de ținere a evidenței contabile de către bănci.

Reglementarea, autorizarea și supravegherea activității bancare

Activitatea de autorizare, reglementare și supraveghere prudențială a societăților bancare are ca obiectiv central menținerea stabilității și viabilității întregului sistem bancar.

Reglementările elaborate de Banca Națională sunt aliniate la standardele internaționale în materie, fiind în concordanță atât cu principiile generale stabilite de Comitetul de la Basel privind activitatea de supraveghere bancară, cât și cu Directivele Uniunii Europene privind reglementările activității instituțiilor financiare și de credit.

Ansamblul acestor reglementări are un caracter deosebit, întrucât se pornește de la o abordare a rolului Băncii Naționale fundamental diferit de acel practicat în economiile centralizate.

În economiile de piață, reglementarea și supravegherea activității bancare fie că este executată de Banca Centrală, fie de o entitate distinctă, nu se aseamănă cu funcția de control ierarhic.

Băncile comerciale sunt entități autonome, care desfășoară o activitate cu scop lucrativ în limitele legilor țării. Spre deosebire de alte tipuri de întreprinderi bancare, băncilor li se încredințează resurse bănești de către alți agenți economici și de către populație – de aceea reglementarea activității băncilor este mai severă, mai riguroasă, dar nu se îndepărtează de la principiile generale care guvernează economia de piață.

Banca Națională a României a finalizat practic la finele anului 1995 activitatea de reglementare prudențială prin aprobarea Normelor nr. 2 / 1996 privind procedura decăderii din calitatea de fondator, administrator și cenzor al societăților bancare și normele nr. 3 / 1996 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare a societăților bancare.

În perioada 1992 – 1996 Banca Națională a elaborat o serie de norme necesare instituirii prudenței în domeniul bancar:

Adecvarea capitalului (solvabilitatea): fondurile proprii ale unei societăți bancare, formate din capitalul propriu și capitalul suplimentar trebuie să reprezinte cel puțin 8 % din totalul activelor și al elementelor din afara bilanțului ponderate în funcție de gradul de risc;

Expunerile mari: împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot depăși, cumulate, 20 % din totalul fondurilor proprii ale băncii, împrumuturile acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca nu pot depăși, pe total, 20 % din totalul fondurilor proprii ale băncii;

Expunerea valutară: la sfârșitul fiecărei zile lucrătoare, poziția valutară totală nu poate depăși 10 % din totalul fondurilor proprii ale băncii;

Participarea unei societăți bancare la capitalul social al societăților nebancare: nu poate depăși 20 % din capitalul unei firme care nu are legătură cu activitatea bancară;

Participarea unei societăți bancare la capitalul altei bănci: până la maximum 5 % din capitalul acesteia, cu condiția participării și a unei societăți bancare persoană juridică străină sau a unei instituții financiare internaționale;

Clasificarea împrumuturilor (creditelor) acordate: în funcție de riscul acestora, pe 5 categorii: „standard”, „în observație”, „substantard”, „îndoielnic”, „pierdere”;

Rezerva generală pentru riscul de credit și provizioanele specifice de risc: privesc nevoile de asigurare a băncilor împotriva riscurilor la creditele acordate;

Regulament privind împrumuturile acordate debitorilor aflați în relații speciale cu societățile bancare;

Reguli privind pregătirea și experiența profesională necesare asigurării calității și activității eficiente a conducătorilor de bancă.

În domeniul autorizării constituirii de noi societăți bancare s-a pus accent pe latura calitativă, au fost autorizate numai băncile care au îndeplinit exigențele impuse de Banca Națională.

În vederea intensificării concurenței în sistemul bancar a fost autorizată înființarea unor sucursale și filiale ale unor prestigioase societăți bancare străine. Astfel, la data de 31 decembrie 1997 funcționau un număr de 43 societăți bancare.

Politica exigentă în domeniul autorizării a permis în linii mari evitarea crizelor financiare, sistemul bancar rămânând relativ solid în ciuda unor probleme ale unor bănci: Dacia Felix, Credit Bank, a căror situație financiară a dus la încetare de plăți, precum și cel al Băncii Agricole care a fost expusă riscului de credit ca urmare a obligării acesteia, prin acte normative, să crediteze agricultura; în aceeași situație este și Bancorex, care a finanțat prioritar sectorul energetic.

Având în vedere exigențele privind volumul capitalului social, Banca Națională a decis, încă din 1992, ca nivelul minim al capitalului subscris să fie echivalentul a 5 mil. ECU, aliniat standardelor comunitare

În consecință, nivelul minim al capitalului, exprimat în lei, a fost majorat la 50 mld. Lei începând cu luna mai 1997. această orientare a evitat proliferarea de bănci slabe, cu o bază de capital insuficientă, care ar fi putut pune în pericol viabilitatea sistemului bancar.

În paralel cu apariția de noi bănci, cu capital privat, a avut loc și majorarea capitalului băncilor de stat, prin emisiuni de acțiuni. În 1994 capitalul acestor bănci a crescut pe baza unor injecții din partea statului de circa 77 mld. lei, ceea ce a condus la creșterea fondurilor proprii cu peste 136 % față de anul anterior, fiind anul cu cea mai mare creștere reală din perioada 1990 – 1994.

Supravegherea prudențială a societăților bancare s-a făcut de către Banca Națională, atât pe baza raportărilor băncilor comerciale, dar mai ales prin inspecții la fața locului, care reprezintă cea mai complexă formă de supraveghere.

Obiectivele urmărite de echipele de control sunt asemănătoare cu cele folosite în practica internațională: calitatea activelor, calitatea managementului, solvabilitatea, lichiditatea, adecvarea capitalului, câștigurile.

Deși deficiențele constatate nu au fost de natură să pună în pericol stabilitatea și poziția financiară a societăților bancare, acestea au scos la iveală lipsa de maturitate și loialitate a managementului bancar, situație care a determinat ca Banca Națională să emită noi norme mai stricte cu privire la autorizarea societăților bancare (Normele nr. 6 / 1995).

Prin normele emise, Banca Națională pune condiții exigente conducerii băncilor referitoare la onorabilitatea, calificarea și experiența profesională, a fondatorilor și acționarilor care trebuie să constituie adevărații giranți ai gestiunii sănătoase și prudente a societății bancare.

Băncile comerciale.

Băncile comerciale au apărut în accepțiune modernă în legătura cu desfășurarea comerțului și acumularea de mari capitaluri bănești, expresie a desfășurării producției, intensificării schimburilor comerciale și expansiunilor economice. Participând la dezvoltarea operațiilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale în mod firesc aceste bănci s-au numit bănci comerciale.

În epoca contemporană locul și rolul băncilor comerciale sunt strâns legate de calitatea lor de intermediari, în perspectiva relației economii-investiții, fundamentală pentru creșterea economică. Mobilizarea resurselor bănești ale agenților economici și ale populației la dispoziția și prin intermediul băncilor comerciale este premiza economică primordială a realizării de economii care se constituie în dublă ipostază:

Neconsumate, ale perioadei curente;

Ca o cerere potențială pentru producția viitoare.

Agenții economici recurg la capitaluri proprii și la credite bancare, în procesul de reciclare și valorificare a capitalurilor bănești de economie. Deci banii sunt materie primă pentru producerea banilor.

În acest mod se creează premizele unei ample redistribuiri a capitalurilor bănești printr-o rețea de intermediari care în exclusivitate, sau cu preponderență în cadrul sistemului bancar, s-au constituit în rețeaua băncilor comerciale sau de depozit.

Operații bancare.

Băncile comerciale efectuează următoarele operațiuni:

Operații pasive, care constau în formarea capitalului propriu, atragerea depunerilor și rescontul;

Operații active, operații de creditare și de plasament care se derulează pe baza depozitelor bancare constituite;

Operații comerciale și de comision constituie un grup special de operații ale băncilor comerciale care privesc tranzacțiile de vânzare-cumpărare de devize efectuate cu prilejul mijlocirii de plăți internaționale

1. Operații pasive: A) -formarea capitalurilor proprii

Băncile comerciale, ca persoane juridice, sunt societăți pe acțiuni care își constituie capitalul prin 3 modalități:

Pe baza capitalului social;

Pe baza fondului de rezervă;

Pe baza provizioanelor.

Principala caracteristică a băncilor comerciale este că în cadrul resurselor proprii, capitalul propriu deține cea mai mare pondere. Este mai puțin semnificativă capitalizarea profitului bancar, ca modalitate de reciclare și valorificare capitalurilor bănești depuse. Banca comercială își constituie fond de rezervă pentru acoperirea unor pierderi, generate în principal de insolvabilitatea unor debitori. Resursele proprii, constituite sub forma fondului de rezervă, ating la băncile comerciale o mărime egală cu capitalul social. Această dimensiune a fondului de rezervă se justifică prin varietatea riscurilor bancare. Pentru menținerea unui anumit plafon de lichidități corelat cu o stare prudențială, băncile recurg la constituirea de provizioane (ele pot fi reglementate și se constituie în baza unor acte normative care urmăresc amplificarea capitalurilor proprii) sau pot fi provizioane de risc pe baza lor putând fi acoperite pierderi bancare care pot fi anticipate nerecunoscându-se mărimea și momentul producerii acestor pierderi.

Operații pasive: B) –atragerea depozitelor

Distingem 3 feluri de depozite:

La vedere;

La termen;

Prin cont curent.

Se caracterizează prin flexibilitate în sensul că depunătorii pot dispune oricând utilizarea lor sub forma plăților sau retragerilor din cont. Suma lor este constantă pentru că plățile din anumite conturi se constituie ca depozite în alte conturi, putându-se vorbi în acest sens de un depozit la termen.

Sunt o convenție între deponent și bancă referitor la sumă, durată și nivel al dobânzii bonificate. În România instrumentele cele mai utilizate pentru constituirea depozitelor la termen sunt certificatele de depozite. De exemplu la BCR certificatele de depozit se emit pentru sume de 100.000, 300.000, 500.000 și 1.000.000 pe termene de 3 luni, 6 luni sau 1 an, în condițiile unor dobânzi fixe pentru toată perioada de depozitare. Pentru sume mai mari băncile comerciale folosesc ca instrument de depunere la termen conturi de depozite. Clauzele de retragere și nivelul dobânzilor diferă de la bancă la bancă.

Prin intermediul contului curent se evidențiază o multitudine de operații de încasări și plăți, folosindu-se diferite instrumente de decontare: CEC, ordin de plată, foi de vărsământ. Toate operațiunile de cont curent au loc numai la solicitarea clienților și necesită un efort deosebit din partea organului bancar, ceea ce face ca băncile să bonifice în mod diferit soldurile de disponibilități din acest cont (se acordă dobânzi mai mari ca la depozitele pe termen).

Rescontul – modalitate de procurare de noi resurse de creditare prin cedarea portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci comerciale de scont dar de regula de emisiune. Alături de rescont, băncile comerciale practică “lombardarea” (acele operații de împrumut garantate cu efecte publice: obligațiuni, bonuri de tezaur), în acest fel băncile comerciale obțin de la banca de emisiune resurse pe termen scurt. Rescontul și “lombardarea” sunt operații specifice recreditării și refinanțării.

2. Operații active – sunt operații de creditare și plasament pe baza depozitelor bancare

Creditarea persoanelor fizice:

Credite pentru constituirea de active fixe, acordate pe termen scurt, credite pentru exploatare acordate pentru active curente. Aici distingem: creditarea creanțelor – operații specifice cum ar fi operații cambiale, împrumutul pe gaj de acțiuni, efecte publice, operații de report;

Creditele de trezorerie – sunt acordate pe termen scurt, mai mic de 1 an, pentru necesități legate de ciclul de exploatare și comercializare. Avem 2 forme: avansul în contul curent – apare sub forma cinci de credit sau plafon de creditare și creditul pe termen mijlociu, mobilizabil, este o refinanțare

creditarea persoanelor juridice – se utilizează frecvent, pentru nevoi generale de ordin social, cum ar fi construcția, introducerea gazelor naturale.

3. Operațiuni comerciale și de comision – privesc tranzacții în devize pe piețele internaționale

Banca comercială acționează în numele și contul clientului făcând operații de plăți, remiteri, acreditive INCASSO. Remiterile sunt operații de transfer la solicitarea clienților a unor documente, titluri, sume către terți. Acreditivul este operația de plată condiționată, efectuată în baza documentului de încărcare și expediere a mărfurilor. Transfer de sumă, urmare a unei investiri de suma pe care clientul o acordă băncii comerciale. Incasso efectuarea serviciilor de încasare de o bancă a diferitelor creanțe apartenente clienților săi: cambii, facturi, hârtii de valoare. Mandatori sunt operații efectuate în numele băncii, dar în contul clientului, se referă la administrarea hârtiilor de valoare (executori testamentari, gestionarea fondului de tutelă). Se percep comisioane de bancă pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de prestările de servicii și realizare de profit bancar.

BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Statutul juridic și obiectivele Băncii Naționale a României

Datorită monopolizării dreptului de emisiune monetară, de-a lungul timpului, banca centrală s-a transformat într-o instituție de supraveghere, control și susținere a sistemului bancar în ansamblul său, dobândind de aceea denumirea de “bancherul celorlalte bănci” sau “bancă a băncilor”.

Sarcina principală a băncii centrale este de a reglementa și influența comportamentul economic al celorlalte bănci, conform obiectivelor politicii economice, prin utilizarea unor instrumente specifice (vânzări cumpărări de titluri și devize) și prin măsuri de control selectiv al creditelor. Prin aceste instrumente, banca centrală supraveghează lichiditatea băncilor și acționează ca un creditor în ultimă instanță pentru acestea, refinanțându-le. De asemeni, asigură o serie de servicii comune pentru profesiunea bancară (centralizarea incidentelor de plată, compensările interbancare ș.a.) și are calitatea de bancher și casier al statului.

Statutul legal al BNR este reglementat de Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR. Legea nr. 101/1998 art. 1 și Legea bancară, art. 3 lit. a, prevăd că BNR este banca centrală a statului român, având personalitate juridică. BNR are sediul central la București și poate avea sucursale și agenții în capitală și în alte localități din țară, având statutul unei autorități administrative autonome de specialitate, fiind independentă față de executiv și desfășurându-și activitatea sub supravegherea Parlamentului României.

Obiectivul fundamental al BNR este stabilit în Legea privind statutul băncii, art. 2, ca fiind asigurarea stabilității monedei naționale, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, BNR elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăți, de autorizarea și supravegherea prudențială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcționarea normală a sistemului bancar și participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piață.

Principiile raporturilor interne și internaționale ale BNR sunt stabilite, conform legii, în scopul atingerii obiectivelor stabilite. Pe plan intern BNR colaborează cu autoritățile publice centrale și locale pentru îndeplinirea obiectivelor sale. În temeiul Legii 101/1998, art. 3 alin. 2, BNR i se va solicita punctul de vedere asupra actelor normative ale autorităților publice, care privesc direct politica și activitatea monetară, regimul valutar și datoria publică. BNR este consultată în ceea ce privește stabilirea condițiilor împrumuturilor sectorului public (referitor la elaborarea proiectelor bugetelor administrației publice centrale) și elaborează studii și analize privind moneda, regimul valutar și operațiunile sistemului bancar și de plăți.

Pe plan extern, BNR este împuternicită de către Parlament în ceea ce privește:

– participarea la organizații internaționale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăți;

– participarea la tratative și negocieri externe în probleme financiare, monetare, valutare, de credit și de plăți și în domeniul autorizării și supravegherii bancare, în numele statului;

– exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor care revin României în calitate de membru al FMI, inclusiv utilizarea facilităților acestei instituții de finanțare pe termen mediu și lung pentru nevoile balanței de plăți și consolidarea rezervelor internaționale ale țării;

– negocierea și încheierea acordurilor, convențiilor sau altor înțelegeri privind împrumuturi pe termen scurt și alte operațiuni financiar bancare cu instituții financiare internaționale, societăți bancare și nebancare, cu condiția rambursării acestora în termen de un an;

– încheierea, în nume propriu sau în numele statului, în contul și din dispoziția acestuia, de acorduri și contracte de decontare și de plăți cu instituții publice sau private care își au sediul în străinătate.

Politica monetară și valutară a B.N.R.

BNR utilizează, conform Legii nr. 101/1998 art. 5, proceduri și instrumente specifice pentru operațiuni de piață monetară, de creditare a băncilor și de control al lichidității prin rezerve minime obligatorii.

Operațiunile BNR pe piața monetară sunt: scontarea; dobândirea; luarea în gaj; vânzarea de creanțe, titluri sau alte valori asupra statului, băncilor sau altor persoane juridice; atragerea de depozite de la bănci, în condițiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare. Acestea se efectuează, potrivit art. 7 din Regulamentul nr. 1/2000 privind operațiunile de piață monetară efectuate de BNR și facilitățile de creditare și depozit acordate de acestea băncilor, pe baza următoarelor tipuri de tranzacții:

a) cumpărări-vânzări reversibile (repo/reverse repo) de active eligibile pentru tranzacționare.

Cumpărările reversibile (repo) sunt tranzacții în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, BNR cumpără de la bănci active eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară și la un preț stabilit în momentul tranzacționării.

Vânzările reversibile (reverse repo) sunt tranzacții reversibile în cadrul cărora BNR vinde băncilor active eligibile pentru tranzacționare, angajându-se să răscumpere activele la o dată ulterioară și la un preț stabilit.

b) acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare, tranzacții reversibile în scopul injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite băncilor, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanție;

c) vânzări-cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare cu scopul absorbției sau al creșterilor de lichiditate, conform cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacționare, care implică transferul proprietății asupra activelor eligibile respective de la vânzător la cumpărător prin mecanismul livrare contra plată;

d) emitere de certificate de depozit, în scopul absorbției de lichiditate;

e) swap valutar (două tranzacții simultane, încheiate cu aceeași contrapartidă, prin care BNR cumpără la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul creșterii lichidităților, și vinde la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei; respectiv vinde la vedere valută convertibilă contra lei – pentru absorbția de lichiditate – și cumpără la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei;

f) atragere de depozite – pentru creșterea lichidităților – de la băncile participanți eligibili, cu scadență prestabilită.

Criterii de eligibilitate (conform art. 2 din Regulamentul nr. 1/2000):

– în cazul băncilor, persoane juridice române, constituirea de rezerve minime obligatorii și încadrarea în prevederile reglementărilor BNR privind indicatorii de solvabilitate;

– în cazul sucursalelor băncilor din România, persoane juridice străine, constituirea de rezerve minime obligatorii și certificarea de către autoritatea de supraveghere bancară din țara de origine a încadrării băncii străine în prevederile reglementărilor de prudență bancară în vigoare în țara respectivă.

Operațiunile de creditare ale BNR – conform Legii nr. 101/1998 – se realizează prin acordarea de credite în condiții de rambursare, garantare și dobândă, stabilite prin reglementări proprii. Legea interzice creditarea de către BNR a societăților bancare sub forma autorizării descoperirii de cont.

Politica valutară a BNR. Potrivit art. 9 L. 101/1998, BNR are calitatea de agent al statului în ceea ce privește aplicarea reglementărilor legale vizând controlul valutar la persoanele juridice cărora le-a acordat autorizație și de la care este în drept să solicite toate informațiile și documentele necesare îndeplinirii atribuțiilor care îi revin, fiind împuternicită a lua măsuri pentru impunerea respectării reglementărilor sale.

În administrarea regimului valutar, BNR răspunde de:

a. emiterea reglementărilor referitoare la operațiunile cu active externe și aur, pentru protejarea monedei naționale;

b. elaborarea balanței de plăți și a altor lucrări privind poziția investițională internațională a țării;

c. stabilirea cursurilor de schimb, calcularea și publicarea cursurilor medii pentru evidența statistică;

d. autorizarea și retragerea autorizației, supravegherea persoanelor juridice care au obținut autorizația de a efectua tranzacții valutare;

e. stabilirea de plafoane și alte limite pentru deținerea de active externe și operațiuni cu aur și active externe pentru persoane juridice și fizice;

f. stabilirea plafonului și a condițiilor îndatorării externe a persoanelor juridice și fizice care intră sub incidența regimului valutar;

g. păstrarea și administrarea rezervelor internaționale ale statului.

h. elaborează reglementări privind monitorizarea și controlul tranzacțiilor valutare pe teritoriul țării; emite autorizații pentru transferuri în străinătate.

Emisiunea monetară

Potrivit dispozițiilor art. 13 din L. 101/1998, BNR este unica instituție autorizată să emită însemne monetare ca mijloace legale de plată pe teritoriul României, fiind singura în drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul și alte caracteristici tehnice ale bancnotelor și monedelor metalice.

BNR elaborează programul de emisiune astfel încât să se asigure necesarul de numerar în strictă concordanță cu nevoile reale ale circulației bănești, iar suma totală a bancnotelor și monedelor aflate în circulație – exclusiv rezerva de numerar – se evidențiază ca pasiv în contabilitatea BNR.

Emiterea monedei se face pe baza a trei tipuri de creanțe: titluri publice; valute și devize; anumite tipuri de titluri private. Legea prevede că tranșa de numerar în circulație, emisă de BNR peste nivelul rezervelor internaționale stabilite și menținute conform prevederilor L. 101/1998, trebuie acoperită integral de următoarele active:

a. titluri de stat în portofoliul de investiții;

b. active rezultate din credite acordate băncilor și altor persoane juridice;

c. cecuri, cambii și alte titluri de credit scontate sau deținute în portofoliu.

Legea nr. 101/1998 instituie în sarcina BNR obligația de a retrage din circulație și a distruge bancnotele și monedele metalice uzate sau necorespunzătoare sau de a le înlocui cu altele noi, fără taxe și comisioane.

De asemeni, BNR poate hotărî – schimbarea însemnelor monetare – anularea sau retragerea din circulație a oricăror bancnote sau monede metalice și punerea în circulație a altor tipuri de însemne monetare. Potrivit art. 19 din L. 101/1998, la expirarea perioadei de preschimbare, însemnele monetare retrase din circulație nu mai pot fi utilizate pentru plata obligațiilor publice sau private.

Suma totală a bancnotelor și monedelor metalice retrase din circulație, dar nepreschimbate la momentul stabilit, se scade din totalul numerarului în circulație, înregistrat în evidențele contabile și se înregistrează ca venit al BNR.

Rolul sistemului național de plăți al B.N.R. Operațiunile BNR cu băncile. Supravegherea bancară.

Printre operațiunile bancare enumerate de art.8 din Legea nr. 58 / 1998 se găsesc emiterea și gestiunea instrumentelor de plată (instrumente care, indiferent de suportul și procedeul tehnic utilizat, permit unei persoane să transfere fonduri; plățile și decontările; transferurile de fonduri. Este indiferent dacă instrumentul de plată este unu materializat într-un anumit suport (înscris sau suport magnetic) sau nu; dacă transferul de fonduri se face în beneficiul persoanei care dispune efectuarea sa ori în beneficiul unui terț; dacă transferul de fonduri are loc la inițiativa creditorului (ca în cazul avizului de prelevare) sau cel al debitorului (cecul, viramentul, cardul bancar).

Se afirmă, în mod tradițional, că banca are rolul de casier al clientului său. Operațiunile numite „de casierie” constau în preluarea fondurilor bănești de către bancă și distribuirea acestora, la cerere, clienților, fie în numerar, fie în monedă scripturală.

Depunerile de numerar se fac în baza unui document numit notă (foaie) de depunere (vărsământ). Formularul conține data, denumirea băncii, sediul acesteia, contul în care se face depunerea și titularul acesteia, precum și un monetar al tipurilor de bancnote și monede depuse.

În cazul încasărilor făcute pe bază de instrumente de plată în monedă scripturală, respectivul instrument este remis, de regulă, băncii la care beneficiarul sumei este titular de cont, urmând ca operațiunile specifice de încasare să se desfășoare în cadrul circuitului intrabancar sau interbancar, după cum plătitorul are sau nu un cont bancar la banca beneficiarului.

Operațiunile de plată în numerar se efectuează fie către titularii conturilor bancare deschise la banca respectivă și care urmează să încaseze cecuri emise de ei asupra propriului cont, fie către persoane care încasează cecuri emise de clienții băncii respective.

Cele mai frecvente plăți se efectuează, însă, prin debitarea contului bancar al plătitorului și creditarea contului beneficiarului plății, în cadrul aceleiași bănci, respectiv prin intermediul rețelei interbancare. Transferul de monedă scripturală presupune o simplă operație scriptică, bazată fie pe mecanismul viramentului, în executarea unui ordin de plată, fie prin remiterea de titluri de credit (cambii, bilete la ordin) sau cecuri spre încasare.

Operațiunile de încasări și plăți se desfășoară, de regulă, prin intermediul contului curent. Cadrul contractual al operațiunilor de încasări și plăți îl constituie contractul bancar de cont curent și de disponibilități.

În cazul în care băncile au nevoie de lichidități, BNR le asigură refinanțarea prin intermediul a trei categorii de operațiuni: rescontul; operațiunile pe piața monetară; creditele în cont.

Rescontul este modalitatea tradițională de refinanțare a băncilor și constă în vânzarea, la inițiativa băncii, a unor titluri de creanță pe termen scurt sau mediu, către banca centrală, în schimbul unei sume de bani reprezentând valoarea nominală a creanței, diminuată cu o taxă de rescont stabilită anticipat.

Creditele în cont pot fi acordate băncilor astfel: sub forma liniilor de credit (limita maximă stabilită de banca centrală pentru soldul debitor al contului curent al băncii comerciale); sub forma avansurilor în cont (prin creditarea de către banca centrală a contului băncii respective cu o anumită sumă).

De lege lata, banca centrală nu poate credita băncile sub forma autorizării descoperirii de cont. BNR poate acorda, potrivit legii, două tipuri de credite de refinanțare: creditul special (acordat în mod excepțional și garantat cu titluri acceptate de banca centrală, condiționat de prezentarea unui program de redresare financiară) și creditul lombard (overdraft) – pentru asigurarea efectelor plăților exigibile ale unei bănci aflate în criză de lichidități, prin acordarea unui credit egal cu soldul debitor înregistrat la sfârșitul zilei de contul curent al băncii respective, deschis la BNR.

BNR nu poate acorda băncilor credite pe termene ce depășesc 90 de zile, conform art. 20 din L. 101/1998. Astfel, pentru a obține credite pe termen foarte scurt, băncile pot apela la creditul lombard (acordat overnight și cu o dobândă având, de regulă, nivelul maxim al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar), cu condiția de a avea calitatea de participanți eligibili, conform Regulamentului nr. 1/2000. Aceste credite vor fi garantate cu active eligibile constând în: titluri de stat: cambii și bilete la ordin, warante sau recipise de depozit, depozite constituite la BNR sau la alte persoane juridice agreate de aceasta.

În vederea realizării acestor operațiuni de creditare a băncilor, BNR stabilește și face publice condițiile de creditare, nivelul maxim al ratei dobânzii și condițiile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a solicita aceste tipuri de credite.

BNR are obligația de a deschide câte un cont curent pentru Trezoreria statului, pentru fiecare bancă și pentru fiecare sucursală a unei bănci, persoană juridică străină, autorizată să funcționeze în România. Per a contrario, băncile persoane juridice străine și casele de compensații interbancare nerezidente nu pot avea conturi curente la banca centrală a statului român.

Atribuțiile BNR privind sistemele de plăți sunt: emite reglementări generale privind instrumentele de plată, coordonează și supraveghează sistemele de plăți de interes național și stabilește măsurile generale pentru prevenirea și eliminarea oricărei situații care periclitează buna funcționare a sistemelor de plăți.

Banca centrală poate asigura servicii de compensare, depozitare și plată prin intermediul conturilor deschise în evidențele sale.

Pentru prevenirea și limitarea riscurilor de plată și de credit, BNR prestează servicii de colectare și difuzare, la cerere, contra cost, de date și informații privind incidentele de plăți și riscurile de creditare în sistemul bancar, operațiuni gestionate de Centrala Riscurilor Bancare.

Legea nr. 101/1998, art. 26, acordă BNR competența exclusivă de autorizare a funcționării băncilor și răspunderea pentru supravegherea prudențială a băncilor pe care le-a autorizat să funcționeze în România.

BNR este împuternicită:

– să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora și să aplice sancțiunile legale;

– să controleze, să verifice prin inspecții la fața locului registrele, conturile și orice alte documente ale băncilor autorizate.

Operațiunile BNR pe contul statului

BNR ține în evidențele sale contul curent al Trezoreriei statului, deschis pe numele Ministerului Finanțelor și pe seama serviciilor publice descentralizate ale Ministerului Finanțelor, conform L. 101/1998 art. 28, raportat la art. 3 din O.G. nr. 66/1994. BNR nu percepe comisioane la decontarea operațiunilor prin contul curent general al Trezoreriei statului, dar plătește dobânzi la disponibilitățile din acest cont.

De asemeni, disponibilitățile în valută care privesc fondurile publice ce se gestionează de Ministerul Finanțelor se păstrează în conturi distincte la BNR.

BNR poate acționa ca agent pe contul statului, conform art. 30 din L. 101/1998, în baza convențiilor încheiate cu Ministerul de Finanțe, în ceea ce privește:

1. plasarea emisiunilor de titluri de stat;

2. exercitarea funcțiilor de agent de înregistrare, depozitare și transfer al titlurilor de stat;

3. plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor și spezelor aferente;

4. executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei statului;

5. alte operațiuni în conformitate cu obiectivele și responsabilitățile principale ale BNR;

6. efectuarea de plăți aferente celor de mai sus prin conturi deschise în evidențele sale, inclusiv a celor aferente serviciului datoriei emitenților și altor costuri de tranzacționare și operare.

Operațiunile BNR cu aur și activele externe

BNR stabilește și menține rezervele internaționale, alcătuite cumulativ sau selectiv, potrivit art. 31 din L. 101/1998, din următoarele elemente:

a) aur deținut în tezaur în țară dau depozitat în străinătate;

b) active externe, sub formă de bancnote, monede metalice, disponibil în conturi la bănci sau alte instituții financiare în străinătate, exprimate în aceste monede;

c) orice alte active de rezervă necunoscute pe plan internațional;

d) cambii, cecuri, bilete la ordin, obligațiuni și alte valori mobiliare, negociabile sau nu;

e) bonuri de tezaur, obligațiuni și alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne străine sau de instituții financiare interguvernamentale, negociabile sau nu.

Prin dispozițiile art. 32 din L. 101/1998, BNR este autorizată să efectueze următoarele operațiuni:

a. să tranzacționeze lingouri și monede din aur sau alte metale prețioase, valute cu bonuri de tezaur, obligațiuni și alte titluri emise sau garantate de guverne străine sau de instituții financiare interguvernametale, cu valori mobiliare emise sau garantate de bănci centrale sau alte instituții;

b. să deschidă și să mențină conturi la bănci centrale și autorități monetare, societăți bancare și la alte instituții financiare internaționale;

c. să deschidă și să țină conturi și să efectueze operațiuni de corespondent pentru instituții financiare internaționale, bănci centrale, societăți financiare și bancare etc.

Situațiile financiare ale BNR

Capitalul BNR este de 100 mld lei și aparține în întregime statului, majorarea acestuia va fi efectuată prin utilizarea parțială a profitului net anual, până la un nivel de 5% din pasivele monetare agregate din bilanțul de la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar anual. Fondul de rezervă a BNR este 20% din profitul brut, până când acesta ajunge să fie egal cu capitalul propriu, după care cota se reduce la 10%, iar când ajunge să fie egal cu dublul capitalului propriu – la 5%.

Planul de conturi, bugetul de venituri și cheltuieli, contul de profit și pierderi ale BNR.

BNR are obligația de a menține conturi și evidențe, de a întocmi rapoarte anuale care să reflecte operațiunile și rezultatele financiare, contabilizate potrivit planului propriu de conturi, avizat de Ministerul Finanțelor, pe exerciții financiare anuale (1 ianuarie – 31 decembrie).

În cazul când în bilanțul BNR valoarea activelor scade sub suma angajamentelor, fondului de rezervă și a capitalului propriu, Ministerul Finanțelor va transfera BNR, la cerere, titluri de stat negociabile la prețul pieței. În termen de 5 ani titlurile vor fi răscumpărate prin utilizarea profiturilor nete realizate de BNR sau vor fi renegociate.

Conducerea și administrarea BNR

BNR este condusă de un consiliu de administrație (a cărui activitate este reglementată de prevederile L. 101/1998 și de regulamentele BNR); conducerea executivă este exercitată de către guvernator, prim-viceguvernator și doi viceguvernatori, în condițiile stabilite în regulamentul intern.

Consiliul de administrație a băncii hotărăște în principal:

a. politicile în domeniul monetar, valutar, de credit și de plăți și îndeplinirea acestora;

b. măsurile în domeniul autorizării și supravegherii prudențiale a băncilor pe care le-a autorizat;

c. organizarea internă, răspunderile personalului;

d. delegarea personală a competențelor sale către conducerea executivă – când situațiile speciale impun această soluție.

Consiliul este alcătuit din 9 membri, numiți de Parlament pe o perioadă de 6 ani, și cuprinde: un președinte – guvernator al BNR, un vicepreședinte – prim-viceguvernator, șapte membri, dintre care doi sunt și viceguvernatori, iar ceilalți cinci nu sunt salariați ai BNR. De semeni, revocarea din funcție a oricărui membru se face de către Parlament, la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două camere ale Parlamentului.

Membri Consiliului de administrație al BNR nu pot fi parlamentari sau membri ai unui partid politic și nu pot face parte din autoritatea judecătorească sau din administrația publică. De semeni, fără aprobarea expresă a Consiliului de administrație, pe timpul mandatului lor, guvernatorul sau viceguvernatorii nu pot ocupa o altă funcție, remunerată sau onorifică, în societăți comerciale financiare, bancare sau nebancare, cu excepția activității didactice; nici un salariat al BNR nu va putea deține concomitent o altă funcție, remunerată sau onorifică, la o altă societate comercială sau la alt agent economic care urmărește obținerea de profit.

Guvernatorul BNR dispune măsuri pentru executarea dispozițiilor legale a hotărârilor Consiliului de administrație, precum și a altor reglementări privind banca centrală, putând fi, în cazul absenței sau imposibilității de a acționa, de prim-viceguvernator.

Guvernatorul numește în funcție personalul din aparatul central al BNR și pe directorii sucursalelor și ai agențiilor, reprezintă banca centrală în relațiile cu terții, prezintă Parlamentului, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al BNR, care cuprinde principalele evoluții economice, financiare, monetare și valutare, politica monetară în anul precedent etc.

Comisia de cenzori a BNR este formată din 5 membri, cu un președinte, numit de Parlament, conform procedurii de numire a Consiliului de administrație. Aceasta verifică respectarea normelor legale privind evaluarea patrimoniului BNR, a întocmirii bilanțului contabil, a contului de profit și pierderi, a execuției bugetului de venituri și cheltuieli ș.a.

Anual, Comisia de cenzori întocmește un raport asupra bilanțului contabil, contului de profit și pierderi și asupra execuției bugetului de venituri și cheltuieli.

OPERAȚIUNILE BANCARE DE CREDIT

Operațiunile bancare de credit. Generalități.

Legea bancară enumeră, în art. 8, printre activitățile care pot fi desfășurate de bănci, contractarea de credite, operațiunile de factoring și scontarea efectelor de comerț, inclusiv forfetare, leasingul financiar, emiterea de garanții și asumarea de angajamente.

Creditul este operațiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțită de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Creditul, ca și moneda, instrumentele de plată și de credit sau modalitățile de plată, servește la rezolvarea atât a unor probleme economice, cât și de schimb. Operațiunea de creditare privește două părți: o parte acordă creditul. Cealaltă parte îl primește, sau altfel spus, se îndatorează.

Creditul a apărut după schimbul în natură și ca o consecință imediată a acestuia. Creditul este tot un schimb, însă are particularitatea că între momentele de schimb se intercalează factorul timp. Operațiunea de creditare este operațiunea de schimb în care transferul mărfii are loc în momentul t: de exemplu, cumpărătorul unui automobil pleacă cu acesta fără a plăti nimic. În orice formă de credit, debitorul nu dă nimic, și cu toate acestea intră nu numai în posesia, ci și în proprietatea obiectului împrumutat. Cu alte cuvinte, deși în momentul t are loc prestația, contraprestația este amânată pentru momentul t+1. În momentul t, debitorul își asumă doar un angajament de plată, adică un angajament de a vărsa ulterior o anumită sumă de bani, fie o singură dată, fie de mai multe ori, în rate lunare, semestriale, anuale, etc.

Această implicare a factorului timp conferă operațiunii de creditare un caracter dinamic. Caracterul oneros și dinamic al operațiunii de creditare implică cea de a treia caracteristică a acestuia: încrederea (termenul de credit vine din limba latină, de la creditum, participiul trecut al verbului credere, semnificând încrederea celui care dă unei persoane anumite bunuri, lucrări sau servicii, că va primi în schimb valori corespunzătoare).

Acordarea de credite prin punerea la dispoziție de fonduri bănești reprezintă mijlocul principal de fructificare a disponibilităților bănești proprii și a celor atrase de la clienți. Cu toate acestea, așa după cum vom arăta, creditul bancar poate îmbrăca o diversitate de forme. Suportul tehnic principal al operațiunilor de creditare este contul curent, iar cadrul contractual este asigurat de contractul bancar de credit.

Sferele creditului

În literatura de specialitate, luându-se în considerare natura și conținutul creditului, au fost delimitate cinci forme fundamentale de credit.

Creditul comercial

Acordarea de credite sub formă de marfă este o practică seculară care își are originea în procesul diviziunii primare a muncii, atunci când, din masa producătorilor s-au desprins comercianți, agenți economici specializați în desfacerea mărfurilor.

Creditul comercial este forma cea mai reprezentativă a creditului în economia de piață, constând în acordarea reciprocă a unei amânări a plății, de către agenții economici activi, cu prilejul vânzării mărfurilor. El apare din faptul că, în timp ce unii agenți economici dispun de mărfuri deja fabricate, gata spre a fi vândute, alți agenți care au nevoie de aceste mărfuri nu dispun “o perioadă de timp” de mijloace bănești pentru a le cumpăra. Rezultă că prin intermediul creditului comercial este favorizat procesul de transformare a mărfii în bani, punând în evidență capacitatea acestei forme de credit de a accelera circulația mărfurilor. În economia de piață, instrumentul specific creditului comercial îl constituie cambia.

Pe măsură ce producția mărfurilor s-a diversificat și rețelele comerciale, credite între întreprinderi, acoperă o parte semnificativă din resursele financiare ale întreprinderilor, implicând o gamă largă de variații.

Mărfurile primite pe credit comercial (indiferent dacă sunt formularizate prin instrumente de credit exprese, sau fac parte dintr-un contract general (între agenți) reprezintă, pentru beneficiari, datorii exigibile și implică o amânare, mai scurtă sau îndelungată, a termenului de plată. În acest fel, creditul comercial acționează în economia beneficiarului ca o sursă suplimentară de capital circulant, scutindu-l pe acesta de a recurge, în acest scop, la alte surse, de pildă la creditul bancar.

În prezent, în țările dezvoltate, creditele comerciale, credite între întreprinderi, acoperă o importantă parte din resursele financiare ale întreprinderilor, acoperă importantă parte din resursele financiare ale întreprinderilor, implicând o gamă semnificativă de variații.

Motivația amânării termenelor de plată și respectiv durata și dimensiunile creditului comercial sunt determinate de trei factori intercondiționați, cu acțiune convergentă:

Factorul economic, decurgând din interesele comune ale părților în creșterea fluidității schimburilor și diminuarea costurilor de organizare. Elasticitatea dovedită de furnizori, prin creditul comercial, servește intereselor ambelor părți și facilitează circulația mărfurilor;

Factorul comercial implică utilizarea creditului ca formă de promovare a vânzărilor, practicată de către furnizor în condiții concrete, generând o varietate de termene de plată și de dimensiuni ale creditului. Clientul, beneficiar al prelungirii termenului de plată, preia efectul pozitiv, care acționează pentru el ca o reducere de preț, scutindu-l de eventuale costuri privind procurarea mijloacelor de plată;

Factorul financiar implică punerea la dispoziția clientului, de către furnizor, pentru o perioadă dată, a unei părți a capitalului său, sub formă de marfă, a cărei plată este amânată. Acest factor are o importanță crescândă, atât în activitatea cumpărătorului, cât și în cea a furnizorului.

Creditul obligatar

Creditul obligatar exprimă relații între unități economice și instituții în calitate de debitori, care emit obligațiuni, pe de o parte, iar, pe de altă parte, subscriptorii de obligațiuni, în calitate de creditori, care își avansează capitalul în scopul obținerii unei venit sigur sub formă principală de dobânzi.

Obligațiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit și forma prin care, în principal, se desfășoară.

Obligația este un titlu de recunoaștere a datoriei care reprezintă o creanță financiară, pe care deținătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul).

Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a extins activitatea instituțiilor de evaluare mobiliară.

Fiind un proces de evaluare a poziției financiare a unui titlu de împrumut, ratingul exprimă o apreciere asupra riscurilor legate de rambursare sau plată a dobânzilor. Desfășurând o activitate de expertizare în favoarea investitorilor, instituțiile de rating pot consolida buna apreciere a emitenților de obligațiuni, promovând prin aceasta emisiunea valorilor mobiliare.

Creditul ipotecar

Creditul ipotecar este reglementat prin Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare și prin Normele metodologice nr. 3/2000 emise în aplicarea acestei legi de către Banca Națională a României și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.

Creditul ipotecar pentru investiții imobiliare este definit de art. 1 din Legea nr. 190/1999 ca fiind creditul acordat de instituții financiare autorizate, destinat să finanțeze construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație locativă, industrială sau comercială.

Creditori ipotecari pot fi, conform art. 6 din Legea nr. 190/1999, băncile, persoane juridice române, sucursalele băncilor, persoane juridice străine, Agenția Națională pentru Locuințe, Casa de Economii și Consemnațiuni și alte instituții financiare abilitate prin lege, inclusiv fondurile ipotecare, toate aceste instituții aflându-se sub supravegherea prudențială a Băncii Naționale a României.

Pot beneficia de credite ipotecare persoanele fizice care au cetățenia română și domiciliul în România și persoanele juridice române care au ca obiect de activitate construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație locativă, industrială sau comercială, precum și persoanele juridice române care doresc să construiască locuințe de serviciu sau de intervenție pentru salariații lor.

Acordarea, garantarea și derularea creditelor ipotecare se vor realiza pe baza unor norme interne de creditare ale împrumutătorilor, reglementând, potrivit art. 4 din Normele metodologice nr. 3/2000, organizarea activității, condițiile de acordare a creditelor (rata dobânzii, valoarea maximă a creditului acordat unui împrumutat etc.); documentația care trebuie să însoțească cererea de acordare a creditului; competențele de aprobare a creditelor; indicatorii de evaluare a bonității solicitanților de credite; criteriile de evaluare a devizelor estimative și a devizelor ce urmează a fi ipotecate.

Creditul ipotecar se acordă în lei, pe o perioadă de minimum 5 ani pentru persoanele juridice și de minimum 10 ani pentru persoanele fizice. Potrivit art. 3 din Legea nr. 190/1999, el va fi garantat prin ipoteci sau privilegii, astfel cum sunt definite la art. 1737 C.civ., asupra imobilului – teren sau construcții – pentru care se acordă creditul. Ipoteca astfel constituită poate avea ca obiect terenul și construcțiile ridicate pe acesta ulterior constituirii sale, în limita valorii stabilite prin contract și pe măsura utilizării creditului, derogându-se expres de la prevederile art. 1775 C.civ., potrivit cărora bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul ipotecii. Potrivit art. 9 din Normele metodologice nr. 3/2000, valoarea garanțiilor nu poate fi mai mică de 120% din valoarea creditului ipotecar.

Ipotecile sau privilegiile constituite pentru garantarea împrumuturilor ipotecare durează până la rambursarea integrală a creditului pentru garantarea căruia au fost înființate, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1786 C.civ., privind conservarea inscripțiilor imobiliare. În cazul în care părțile contractului de credit sunt de acord, ipoteca va putea fi transferată asupra altui imobil cu o valoare cel puțin egală cu cea a imobilului ipotecat anterior. După înscrierea ipotecii asupra noului imobil, garanțiile anterior constituite asupra acestuia își încetează de drept efectele.

Prin art. 5 din Legea nr. 190/1999 se îngrădește dreptul proprietarului imobilului de a-l înstrăina: până la rambursarea integrală a creditului, imobilele ipotecate vor putea fi înstrăinate numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar, contractele încheiate cu nerespectarea acestei dispoziții fiind lovite de nulitate absolută.

Legea nr. 190/1999 și Normele nr. 3/2000 stabilesc clauzele obligatorii într-un contract de credit ipotecar, în scopul protecției împrumutaților, și condițiile în care se încheie aceste contracte. Astfel, pentru obținerea unui credit solicitanții trebuie să depună o cerere însoțită de o serie de documente, atestând destinația creditului și bonitatea financiară. Inspectorii de credite ai instituției financiare vor întocmi un referat cuprinzând datele de identificare ale solicitantului; informații referitoare la creditul solicitat (suma, scadența, destinația, garanțiile); informații despre bonitatea solicitantului etc. Pe baza referatului aprobat, cu cel puțin 10 zile înainte de semnarea contractului, împrumutătorul va pune la dispoziție împrumutatului o ofertă scrisă, cuprinzând toate condițiile contractului, precum și termenul de valabilitate a acestuia. Contractul de credit ipotecar va cuprinde condițiile de scadență, dobânda, valoarea garanțiilor, clauze privind neonorarea la scadență a creditului și a dobânzii; contractul nu va putea fi modificat decât prin acordul scris al părților.

Art. 11 din Legea nr. 190/1999 interzice expres condiționarea acordării unui credit ipotecar de obligația beneficiarului creditului de a cumpăra sau de a subscrie valori mobiliare ale împrumutătorului, indiferent sub ce formă, cu excepția achiziționării de titluri de participare ale fondurilor ipotecare.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 190/1999, suma creditului acordat va fi pusă la dispoziție beneficiarului eșalonat sau integral, plata făcându-se direct către vânzător, în cazul cumpărării unui imobil, respectiv către constructor, în celelalte cazuri. În cazul în care lucrările pentru care s-a acordat creditul ipotecar vor fi efectuate în regie proprie de către beneficiarii acestuia, sumele de bani se vor transmite acestora conform unui plan de finanțare stabilit prin contract.

În cazul în care prin contractul de credit ipotecar s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă, se vor aplica, potrivit art. 14 din lege, următoarele reguli:

variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință, ales dintr-o serie de indici de referință a căror listă și mod de calcul vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului, după avizarea de către Banca Națională a României;

contractul poate să prevadă că variația ratei dobânzii este limitată, în sens crescător și descrescător, la un anumit nivel față de rata inițială a dobânzii. Contractul poate să prevadă, de asemenea, ca rata dobânzii nu variază decât atunci când modificarea în sens crescător sau descrescător înregistrează, față de rata inițială a dobânzii, o diferență minimală determinate;

modificarea ratei dobânzii trebuie comunicată împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate.

De asemenea, Legea nr. 190/1999 instituie obligativitatea încheierii de către împrumutat a unui contract de asigurare privind bunurile ipotecate, valabil pe toată durata creditului ipotecar, în care împrumutătorul va figura ca beneficiar al poliței de asigurare. Primele de asigurare vor fi achitate de către împrumutat, odată cu rambursarea ratelor privind creditul ipotecar primit.

În cazul în care împrumutatul este o persoană juridică, el va trebui să încheie, pe lângă contractul de asigurare amintit, un contract de asigurare pentru riscul nefinalizării construcțiilor pentru care s-a acordat creditul ipotecar, beneficiarul fiind împrumutătorul.

Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, împrumutătorul neavând dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător.

Legea nr. 190/1999 instituie o procedură specială de executare a creanțelor instituțiilor care acordă credite ipotecare. Astfel, potrivit art. 19, în cazul întârzierii la plate, împrumutătorul va trimite beneficiarului împrumutului o notificare prin scrisoare recomandată, prevenindu-l asupra consecințelor încălcării clauzelor contractului. În cazul în care, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, beneficiarul creditului nu execute obligațiile, contractul de credit ipotecar se consideră reziliat de plin drept, iar întreaga sumă a ratelor de credit cu dobânzile aferente devine exigibilă.

Contractul de credit ipotecar constituie, la fel ca orice contract de credit bancar, titlu executoriu, urmând să fie investit cu formulă executorie de către instanța locului unde este situat imobilul.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 190/1999, executarea creanțelor ipotecare sau privilegiate conform art. 1737 C.civ. se va face de către executorii proprii ai instituțiilor financiare autorizate sau de către executorii judecătorești, după caz.

În scopul mobilizării creanțelor ipotecare și privilegiate, legea reglementează cesiunea acestora și transformarea lor în titluri de valoare. Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 190/1999, creanțele ipotecare și privilegiate, care fac parte din portofoliul unei instituții financiare autorizate prin lege, pot fi cesionate unor instituții financiare autorizate să acționeze pe piețele de capital. Cesiunea privește numai creanțele ipotecare din portofoliul deținut, care au caractere comune cu privire la natura, originea și riscurile lor.

Cesiunea creanțelor ipotecare va fi notificată, în termen de 10 zile de la efectuarea ei, prin scrisoare recomandată, de către instituția financiară cedentă debitorului cedat. Potrivit art. 27 din Legea nr. 190/1999, în cazul în care instituția financiară autorizată cedentă și cea cesionară nu hotărăsc altfel, rambursarea creditelor ipotecare va fi efectuată în continuare prin instituția cedentă, care va transmite instituției financiare cesionare sumele astfel obținute. Cheltuielile generate de această operațiune vor fi suportate de cesionar în limita sumelor stabilite prin actul de cesiune a portofoliului respectiv. Totodată, în cazul în care instituția cedentă va continua se primească sumele rambursate, executarea ipotecilor și a privilegiilor va fi făcută de către aceasta în numele și pentru instituția cesionară, pe cheltuiala acesteia din urmă.

De asemenea, conform art. 25 din lege, în baza portofoliului creanțelor ipotecare și privilegiate, instituțiile financiare abilitate vor putea emite titluri de valoare negociabile pe piața de capital (numite titluri ipotecare), în limita a 75% din valoarea portofoliului deținut (valoarea nominală totală a creanțelor ipotecare deținute la momentul emisiunii). Acestor titluri, care au calitatea de valori mobiliare emise în formă dematerializată, li se aplică dispozițiile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori.

În scopul atragerii de fonduri destinate creditului ipotecar, Legea nr. 190/1999 reglementează instituția obligațiunii ipotecare. Astfel, potrivit art. 29 din lege, instituțiile financiare autorizate pot emite, în condițiile Legii nr. 52/1994, obligațiuni în baza portofoliului de creanțe ipotecare sau privilegiate deținut, în limita a 60% din valoarea portofoliului. Obligațiunile ipotecare sunt valori mobiliare emise în formă dematerializată și vor fi tranzacționate pe piețele de capital autorizate, instituțiile financiare aflându-se, din acest punct de vedere, sub supravegherea Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare. Conform at. 32 din Legea nr. 190/1999, instituțiile financiare autorizate vor constitui un fond de garantare a obligațiunilor ipotecare.

Potrivit art. 20 din Normele metodologice nr. 3/2000, titlurile de valoare și obligațiunile ipotecare emise de același titular de creanțe ipotecare nu pot depăși împreună 75% din valoarea nominală totală a creanțelor ipotecare deținute la momentul ultimei emisiuni.

Contractul bancar de credit

Noțiune și reglementare legală.

Legea bancară oferă definiția legală a creditului bancar. Potrivit art. 3 lit. g din Legea nr. 58/1998, creditul bancar reprezintă orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.

Există, deci, în prezent trei modalități legale ale creditului bancar, sintetizate de doctrină astfel:

împrumutul de fonduri;

prelungirea scadentei unei datorii;

scontul.

Pe cale de consecință, operațiunile de credit nu se limitează la împrumutul de fonduri clasic, ci pot îmbrăca o serie de alte forme, pe care le vom analiza în cele ce urmează.

Aceeași dispoziție legală enumeră trei categorii de credite bancare, în funcție de scadență:

credite pe termen scurt, cu durată de rambursare ce nu depășește 12 luni – această formă de credit este legată de o serie de fenomene monetare și în primul rând de crearea monedei;

credite pe termen mediu, cu durată de rambursare cuprinsă între 1 și 5 ani – această formă de credit s-a dezvoltat îndeosebi în perioada postbelică, fiind legată în primul rând de sectorul construcțiilor imobiliare, inclusiv de locuințe, care necesită un anumit număr de ani pentru a fi realizate;

credite pe termen lung, cu durată de rambursare peste 5 ani.

Nu există unitate de opinii în privința elementelor esențiale care definesc creditul bancar. Astfel, într-o opinie creditul bancar presupune existenta cumulativă a următoarelor elemente: timpul care separă punerea la dispoziție a fondurilor de restituirea acestora; încrederea băncii în rambursarea creditului; riscul asumat de către bancă prin acordarea creditului. O altă teză consideră ca fundamentale punerea la dispoziție de fonduri și remunerarea creditului.

Creditul bancar nu trebuie confundat cu împrumutul civil, cu creditul comercial sau cu creditul obligatar. Astfel, în cazul împrumutului civil împrumutătorul pune la dispoziția împrumutatului proprii săi bani, iar împrumutul este unul, de regulă, gratuit, în timp ce băncile împrumută fondurile deponenților sau, eventual, cele împrumutate de la Banca Națională a României, în schimbul unei remunerații. În cazul creditului comercial, comerciantul pune la dispoziția altui comerciant propriile fonduri, cu titlu de împrumut, sau îi oferă beneficiul amânării plătii, utilizând titlurile de credit (în acest din urmă caz, creditul comercial gate fi transformat în credit bancar, prin scontarea titlului). Creditul obligatar prezintă o modalitate de finanțare externă pe termen lung a societății comerciale, în emisiunea de obligațiuni.

În fine, amintim aici calificarea dată contractului bancar de credit în varianta împrumutului de fonduri: este vorba despre un antecontract de împrumut de consumație, întrucât contractul de împrumut este unul real, deci încheiat valabil doar prin remiterea bunului.

Tehnici juridice utilizate pentru creditare.

Băncile comerciale și-au diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor întreprinderilor și pentru a face față cerințelor dezvoltării acestora, funcție de profilul și posibilitățile lor de creditare.

Tehnicile de creditare au evoluat în ultima perioadă, în sensul că, după ce multă vreme scontul efectelor de comerț a fost dominant, mai ales datorită posibilității de mobilizare a creditului prin rescont, în ultimul timp el și-a diminuat importanța, datorită costului relucrării. Efectul a fost dezvoltarea tehnicilor de avans de fonduri și de descoperit de cont, care corespund mai bine creditelor pe termen mediu și lung destinate retehnologizării și a tehnicilor de leasing financiar pentru procurarea de echipament industrial.

Alegerea tipului de credit adecvat depinde atât de necesitările clientului, cât și de interesele băncii. Nevoia de lichidități pentru trezoreria clientului determină solicitarea unui credit pe termen scurt, în timp ce procurarea de echipament tehnologic presupune alegerea unui credit pe termen mediu sau lung. Dacă clientul băncii dorește să obțină un credit, dar totodată și o selecție a clientelei pe criteriul solvabilității, va utiliza tehnica de factoring.

La rândul său, banca își va determina opțiunea în funcție de securitatea și mobilizarea creditului. Securitatea presupune evitarea riscului nerambursării, iar mobilizarea asigură refinanțarea băncii. Dacă riscul nerambursării este evident sau dacă posibilitățile de mobilizare nu sunt satisfăcătoare, banca va refuza acordarea creditului, fără a fi obligată să-și justifice refuzul.

Tehnicile juridice prin care se acordă creditele sunt adaptate necesităților finanțării diferitelor acte de comerț. Astfel, creditul pe termen scurt poate fi acordat fie sub forma scontului efectelor de comerț (cambie, bilet la ordin), fie sub forma leasingului financiar. Creditul pe termen mediu se poate acorda sub forma avansului de fonduri, a descoperitului de cont, a facilităților de casierie etc.

Contractul de credit poate reprezenta temeiul și premisa emiterii unor efecte de comerț (cambii, bilete la ordin), care permit mobilizarea creanței prin scont și refinanțarea băncii pentru reîntregirea fondurilor de creditare.

În ultimii ani, practica bancară europeană utilizează o nouă tehnică de creditare, multiple option_financing facility (M.O.F.), reprezentând o deschidere de credit cu opțiuni multiple, un ansamblu de facilități pe care clientul băncii le poate utiliza într-o perioadă determinată și în cadrul unui plafon limitat și care poate cuprinde: creditul confirmat multi-devize, avansuri de fonduri pe termen scurt, acceptări de cambii trase asupra băncii, linii de credit de substituție, emisiune de bilete de trezorerie etc.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că noțiunea de creditare este una economică, fiind acoperită de diferite tehnici juridice: împrumut, descoperit de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune etc. În fiecare caz, este fundamentală operațiunea economică, mecanismul juridic adecvându-se realizării acesteia.

Ca operațiune economică, potrivit literaturii de specialitate, creditul reunește trei elemente, care se regăsesc, în prezent, și în definiția legală a creditului: avansul de monedă fiduciară sau scripturală; remunerarea băncii; rambursarea.

Finalitatea economică a creditării bancare fundamentează și necesitatea menționării în contract a destinației creditului. Aceasta mențiune conferă băncii dreptul de a controla utilizarea fondurilor conform destinației prevăzute și dreptul de a rezilia contractul în cazul deturnării fondurilor, cu obligația pentru client de a rambursa imediat sumele utilizate.

Cererea de acordare a creditului.

Fără îndoială, examinarea unei solicitări de credit și evaluarea eficienței realizării afacerii pentru care clientul cere un credit, implică o mare responsabilitate din partea băncii comerciale, atât din cauza riscurilor, a realității garanțiilor oferite de client, cât și a “situației delicate” a relațiilor bancă-client în cazul respingerii cererii.

Hotărârea managerului băncii trebuie să fie bine motivată fie în situația aprobării creditului, fie în respingerea acestuia; managerul trebuie să procedeze cu prudență și elasticitate, atât în ceea ce privește garantarea rambursării creditului și a achitării dobânzilor la scadență, cât și menținerea clientelei sau atragerea de clienți noi.

Creditul se acordă la inițiativa clientului, inițiativă constând într-o manifestare de voință încorporate în cererea de acordare a creditului. Aceasta se adresează băncii și cuprinde datele informative ale solicitantului (numele și prenumele, data și locul nașterii, actul de identitate, codul numeric personal, domiciliul, declarația pe proprie răspundere privind eventuala încadrare în categoria persoanelor aflate în relații speciale cu banca sau în cea a personalului propriu al băncii), date privind creditul solicitat (tipul creditului, cuantumul, destinația și perioada de acordare, modalitatea de acoperire a eventualelor diferențe între valoarea obiectului de creditat și suma creditului, modalitatea de rambursare a creditului și cea de garantare a acestuia), declarația pe proprie răspundere privind eventualele credite contractate la data depunerii cererii și semnătura solicitantului.

Documentația de credit.

Potrivit art. 3 lit. s din Legea nr. 58/1998, documentația de credit cuprinde cel puțin următoarele:

situații financiare curente ale solicitantului de credit și ale oricărui garant al acestuia, inclusiv proiecția fluxurilor financiare, pentru perioada de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor;

descriere a modalităților de garantare pentru plata integrală a datoriei și, după caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul garanției;

descriere a Condițiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, plata dobânzilor, schema de rambursare și obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul;

semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii. Banca efectuează analiza bilanțului și contului de profit și pierdere al solicitantului de credit, utilizând o serie de indicatori specifici, potrivit normelor interne de creditare. Cei mai importanți indicatori sunt: excedentul sau deficitul brut prin exploatare, excedentul sau deficitul brut financiar, excedentul sau deficitul brut excepțional și capacitatea de autofinanțare.

Pe baza aceleiași documentații se determine și bonitatea solicitantului de credit, utilizându-se două categorii de indicatori:

indicatori de nivel și structură, cuprinzând:

cifra de afaceri;

capitalurile proprii;

rezultatul exercițiului (profit sau pierdere);

fondul de rulment; necesarul de fond de rulment;

trezoreria netă;

lichiditatea (imediată, curentă și viitoare);

solvabilitatea;

gradul de îndatorare (generală și financiară);

viteza de circulație (a activelor circulante; a documentelor de materii prime, a stocurilor de produse în curs de fabricație sau finite; durata medie de încasare a preturilor datorate de clienți și durata medie de efectuare a preturilor către furnizori).;

indicatori de performantă, cuprinzând:

rentabilitatea (de exploatare, economică, financiară);

riscul financiar;

rata valorii adăugate;

politica de dividende.

Concomitent cu determinarea bonității, se analizează și credibilitatea solicitantului de credit, în funcție de anumite criterii nefinanciare, cum sunt: calitatea conducerii (calificare profesională, experiență, participare la capitalul social, moralitate etc.); calitatea activității și domeniul în care se exercită (producție industrială, servicii, distribuția mărfurilor); piața pe care activează și tendința acestei piețe; strategia și șansele de realizare a acesteia etc.

În acordarea creditelor, banca trebuie să respecte anumite Condiții de ordin cantitativ și calitativ, prevăzute de Legea bancară în materia cerințelor prudențiale.

Categorii de credite

Clasificări ale creditelor bancare.

Alături de clasificările legale ale creditelor, amintite anterior, doctrina a sintetizat o serie de alte criterii de clasificare:

după garanțiile care însoțesc creditele: credite "în alb" (personale) și credite cu garanții reale;

după creditor: credite consorțiale (acordate de un grup de bănci) și credite acordate de o singură bancă;

după locul utilizării creditului: credite interne și credite internaționale;

după tehnicile juridice utilizate: împrumuturi de fonduri bănești, credite întemeiate pe transferul unei creanțe (scontarea efectelor de comerț, factoring) și credite prin semnătură (acceptarea sau avalul unui efecte de comerț, cauțiunea, garanția bancară autonomă);

după destinația fondurilor: credite pentru furnizori (de finanțare a producției) și credite pentru cumpărători;

după posibilitatea băncii de a se refinanța: credite mobilizabile (de pildă, prin rescontarea efectelor de comerț scontate) și credite nemobilizabile.

În funcție de modalitatea acordării, creditele bancare pot îmbrăca forma punerii la dispoziție a fondurilor (credit înregistrat în bilanțurile contabile) sau pe cea a asumării unui angajament prin semnătură (operat în conturi în afara bilanțului).

Creditele pe termen scurt (până la 12 luni) se acordă în moneda națională sau în valută.

În funcție de destinația lor, creditele pe termen scurt în lei pot fi:

credite globale de exploatare;

linii de credite;

credite pentru stocuri temporare și sezoniere;

credite pentru export;

credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație;

credite de scont;

credite pentru cecuri remise spre încasare;

credite de factoring; credite pentru facilități de cont;

credite pentru echipament;

credite pentru mărfuri vândute cu plata în rate;

credite acordate unor persoane fizice pentru consum etc.

Creditele pe termen scurt în valută pot fi:

credite acordate importatorilor pentru bunuri determinate individual;

deschideri de credite pentru importul de materii prime;

credite acordate importatorilor de bunuri și servicii, pe bază de finanțare externă;

credite garantate cu creanțe asupra străinătății;

credite de factoring etc.

Creditele pe termen mediu (1-5 ani) și lung (5-25 ani) se acordă, în lei, pentru: echipamente; leasing; investiții imobiliare; procurarea de inventar agricol, mijloace de transport, bunuri de folosință îndelungată etc., iar în valută pentru: import destinat modernizării și dezvoltării capacităților de producție; import destinat retehnologizării; achiziționarea din import de mașini, utilaje, instalații etc.

Prezentăm, în cele ce urmează, câteva dintre tipurile de credit constând în punerea la dispoziție a fondurilor, așa cum au fost sintetizate de doctrină.

Creditele globale de exploatare (revolving) se acordă în limita unui plafon global, determinat periodic pe baza analizei fluxului de lichidități (cash flow) constând în încasări și plăți. Rezultatul analizei poate fi sau pozitiv (activitatea solicitantului de credit generează disponibilități) sau negativ (această activitate necesită lichidități). Sub aspectul evidentei contabile, acordarea acestor credite se înregistrează în contul credite globale de exploatare, care se debitează pe baza notelor contabile, concomitent cu creditarea contului curent al debitorului, din disponibilul căruia se efectuează plățile către terțe persoane, pe baza ordinelor de plată semnate de titularul contului. Creditul revolving permite clientului să utilizeze împrumutul numai în măsura în care îi este necesar, cu efecte pozitive asupra costului operațiunii.

Deschiderile de credite permanente (linii de credite) funcționează tot pe principiul revolving: banca se obligă să acorde, pe o durată de timp determinate, cu titlu de împrumut, fonduri utilizabile în mod fracționat, în limita unui plafon, astfel încât soldul zilnic al angajamentelor să nu depășească volumul liniei de credite aprobat.

Creditele pentru facilități de cont sunt acordate pe perioade de timp scurte (până la 15 zile) clienților cu o bună situație financiară, pentru acoperirea unor lipsuri temporare de lichidități, în limita unor plafoane stabilite prin normele fiecărei bănci.

Creditele pentru finanțarea stocurilor temporare și a stocurilor sezoniere sunt acordate producătorilor având o activitate ciclică, pe baza documentației care justifică formarea acestor stocuri sau, după caz, agenților economici care constituie, stocuri de produse agricole.

Creditele în valută pe termen scurt se acordă pentru finanțarea operațiunii de import efectuată de clienții proprii, care derulează aceste operațiuni prin conturi deschise la banca creditoare. Documentația depusă de solicitanții de credite în valută va cuprinde, pe lângă documentele uzuale, contractele de import pentru care se cere finanțarea și eventualele contracte de export ale căror încasări în valută se vor cesiona băncii finanțatoare ca garanție a rambursării creditului. Aceste credite sunt acordate, cu precădere, clienților care efectuează atât operațiuni de import, cât și operațiuni de export, în caz contrar creditul fiind rambursat prin cumpărare de valută pe piața interbancară.

Creditele pentru export sunt acordate pe baza documentației generale de creditare, precum și a contractelor de export care prevăd obiectul exportului, condițiile și termenele de livrare, modalitățile și scadențele plății etc. Creditele pentru finanțarea exporturilor se acordă numai dacă solicitantul prezintă confirmarea unei alte bănci, române sau străine, privind deschiderea unui acreditiv irevocabil în favoarea acestuia, sau un alt document similar (scrisoare de garanție bancară, avalul unui efect de comerț etc.), emanând de la o asemenea bancă, agreată de banca creditoare, care poate pretinde și contractarea unei asigurări contra riscului de neplată.

Creditele pentru mărfuri cu plata în rate sunt destinate finanțării comercianților care vând, cu plata în rate, bunuri de folosință îndelungată, pentru acoperirea necesităților de lichidități în perioada de timp pană la încasarea integrală a prețului.

Creditele pe termen mediu și lung pentru echipament sunt acordate în completarea resurselor bănești proprii ale clienților, pentru realizarea de investiții. Pe lângă documentația uzuală, aceștia prezintă băncilor și documentația tehnică aferentă investiției pentru care se solicită finanțarea, studiul de fezabilitate, proiecția fluxurilor de lichidități pentru întreaga activitate economică, memoriul de fundamentare incluzând rezultatele financiare scontate etc. Indicatorii specifici ai investiției, care sunt analizați de bancă înainte de adoptarea deciziei privind acordarea creditului sunt, printre alții: investiția totală, investiția specifică pentru care se acordă finanțarea prin credit, durata medie a plății furnizorilor, pragul de rentabilitate, rata internă de rentabilitate, durata recuperării investiției.

Forme speciale ale creditului bancar. Enumerare.

Alături de creditele tradiționale, acordate de bancă sub forma punerii la dispoziția clienților, în mod direct și efectiv, de fonduri, cu obligația de restituire, fără implicarea unor titluri sau tehnici speciale, operațiunile de creditare pot îmbrăca o serie de forme speciale, constând în mobilizarea juridică a creanțelor sau asumarea unui angajament pentru client: factoringul; creditele de forfetare; scontarea cambiei și a biletului la ordin; creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare; creditele pentru operațiunile de leasing; creditele prin semnătură (scrisoarea de garanție bancară și avalul titlurilor de credit).

Creditul prin scontarea cambiei sau a biletului la ordin.

Scontarea se realizează prin girarea efectului de comerț de către client în favoarea băncii, care creditează imediat, sau la termenul convenit, contul curent al girantului cu o sumă inferioară celei înscrise pe efectul de comerț. Diferența reprezintă rata scontului și este alcătuită din dobânda corespunzătoare sumei și timpului rămas până la scadenta efectului de comerț, la care se adaugă comisionul băncii (comisionul de scont, eventual comisionul de acceptare). Creditarea contului curent al girantului se face sub condiția rezolutorie a încasării creanței la scadență de către bancă, de la tras sau emitent. Natura juridică a operațiunii este controversată: scontul este privit atât ca împrumut garantat prin remiterea de efecte de comerț, cât și ca cesiune de creanță. Nu se poate contesta, totuși, faptul că banca anticipează plata unei creanțe, punând la dispoziția clientului fondurile de care are nevoie la momentul respectiv.

În mod uzual, băncile scontează numai bilete la ordin sau cambii care sunt acceptate de tras și numai dacă scadența este sub un an. În plus, în cazul în care trasul sau emitentul nu sunt clienți ai băncii giratare, de regulă se pretinde ca efectul de comerț să fie avalizat pentru tras (emitent) de banca acestuia. Înainte de acceptarea girului de scont, băncile analizează bonitatea trasului (emitentului) și evaluează riscul creditului de scont, consultând și Fișierul Național al incidentelor de plăti. Obiect al scontului pot fi titlurile de credit (îndeosebi cambia). Nu poate fi scontat un cec, întrucât este plătibil la vedere. Totuși, se admite că se efectuează o operațiune de creditare și în cazul cecurilor remise băncii spre încasare.

Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare.

Aceste credite reprezintă anticipări ale creditărilor conturilor curente ale clienților remitenți față de data încasării efective a cecurilor. Creditarea se face sub rezerva încasării sumei înscrise în cec de la emitent și se stornează dacă cecurile se restituie neplătite. Banca mandatară verifică data și locul emiterii cecurilor, pentru a se încadra în termenele de prezentare, precum și dacă emitentul cecului nu este înregistrat în Fișierul Național al incidentelor de plăți.

Creditele de factoring.

Operațiunea de factoring presupune plata de către o bancă sau o altă instituție financiară a facturilor transmise de către un comerciant, urmând ca plătitorul să încaseze el însuși facturile respective de la debitorii comerciantului. Factoringul poate fi explicat pe baza mecanismului subrogației convenționale a băncii în drepturile creditorului prin plata creanțelor acestuia, însă, din punctul de vedere al dreptului bancar, este un transfer de creanțe urmat de punerea la dispoziție a fondurilor respective, diminuate cu comisioanele și dobânzile percepute de bancă.

Factoringul este definit de art. 2 din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 10/1997 privind diminuarea blocajului financiar și a pierderilor în economie ca fiind un contract încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, și o societate bancară sau o instituție financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură finanțarea, urmărirea creanțelor și protecția riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanțele din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terți.

În calitate de factor, banca poate acorda aderenților credite pentru creanțele comerciale dobândite, dacă sunt reprezentate prin facturi emise pentru plata livrărilor de mărfuri și prestărilor de servicii. Aceste creanțe, cu scadenta sub 180 de zile, acceptate de debitori, sunt recapitulate într-un borderou și se preiau selectiv de către bancă, criteriul fiind bonitatea debitorului și performantele lui financiare. Unele bănci își rezervă dreptul de a își revoca acceptarea anumitor debitori sau de a refuza anumite creanțe asupra unor debitori acceptați, dar nu pot revoca acceptarea unei creanțe determinate, garantată de aderent prin executarea integrală a propriilor obligații contractuale față de partenerul care a acceptat factura. Normele interne ale fiecărei bănci stabilesc plafoanele maxime de expunere pentru fiecare debitor. Borderourile se întocmesc de aderent separat pentru fiecare debitor, anexându-se contractele, declarația de transmitere a creanțelor către factor și chitanța subrogatorie care cuprinde și individualizarea facturilor acceptate de bancă.

Creanțele preluate în proprietatea băncii sunt urmărite și încasate de aceasta, cu colaborarea aderentului. Practic, banca nu suportă riscul neîncasării decât în situația insolvenței sau insolvabilității debitorului. În ipoteza în care neîncasarea se datorează refuzului de plată din partea debitorului, justificat cu neexecutarea obligațiilor contractuale asumate de aderent, banca va notifica acest refuz aderentului și, dacă în intervalul de timp stabilit prin normele interne ale băncii, aderentul nu rezolvă incidentul în sensul plății către debitor, banca debitează cu suma neîncasată contul factoring indisponibil al aderentului și creditează, cu aceeași sumă, contul credite de factoring în lei.

Creditele de factoring în valută au ca obiect creanțe comerciale în valută constatate prin facturi acceptate pentru livrări de mărfuri la export sau pentru executări de lucrări sau prestări de servicii în valută, cu scadenta plătii de până la 180 de zile. Pe lângă documentația de credit uzuală, băncile factor solicită aderenților borderoul facturilor oferite. Băncile acceptă selectiv debitorii aderenților, prin aceea că își rezervă dreptul de a-și retrage acordul pentru anumiți debitori, fără a afecta irevocabilitatea în privința facturilor deja acceptate. Facturile sunt însoțite de contractele încheiate între aderenți și debitori, în care sunt stipulate inclusiv modalitățile de plată, de declarația de transmitere a creanțelor și de chitanța subrogatorie. În anumite cazuri, băncile pretind și asigurarea contra riscului de țară, contractată de aderent cu o instituție financiară specializată.

Creditele pentru activitatea de leasing.

Băncile se pot implica în activitatea de leasing fie prin creditarea leasingului operațional, fie prin constituirea societăților de leasing financiar, potrivit art. 8 din Legea bancară.

Operațiunea de leasing este definită de art. 1 al Ordonanței Guvernului nr. 51/1997, ca fiind operațiunea prin care o parte, denumită locator sau finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing (redevență), iar la sfârșitul perioadei de leasing, locatorul (finanțatorul) se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dacă părțile convin astfel și dacă utilizatorul achită obligațiile asumate prin contract.

Băncile pot acorda societăților de leasing credite pe termen mediu, pentru achiziționarea bunurilor care fac obiectul contractelor de leasing financiar sau operațional. În mod uzual, volumul creditului nu depășește 85% din prețul de cumpărare a bunului. Determinarea cuantumului total al creditului se efectuează în concordantă cu cuantumul redevenței, deoarece aceasta reprezintă principala sursă de rambursare a creditului. De aceea, banca verifică dacă redevența acoperă costul bunului dat în leasing (mai puțin valoarea reziduală) și dobânda cuvenită băncii pentru creditul acordat, plus celelalte cheltuieli, și dacă, totodată, asigură un profit pentru locator, atât la fiecare contract, cât și pe ansamblul activității societății de leasing. La acordarea creditului, băncile verifică dacă bunul este asigurat și stipulează cesionarea în favoarea băncii a drepturilor asiguratei care decurg din polița de asigurare. Durata pentru care se acordă creditul nu depășește durata contractului de leasing. În acest scop, contractul de leasing va conține clauza conform căreia contractul nu va putea fi reziliat înainte de expirarea duratei pentru care s-a încheiat. De asemenea, băncile creditoare prevăd, în contractele de credit, clauza conform căreia plata ratelor de leasing de către utilizator să fie efectuata numai prin contul curent al locatorului deschis la banca creditoare. Garantarea rambursării creditului bancar constă, prioritar, în gajul asupra bunurilor care fac obiectul leasingului și în cesiunea creanței de redevență.

Creditele de forfetare.

Creditele de forfetare, amintite expres de art. 8 din Legea nr. 58/1998 printre operațiunile bancare de creditare, se realizează prin cumpărarea de către bancă a unor creanțe comerciale, prețul fiind determinat sub forma unei taxe de forfetare. Devenită cesionară a creanței, banca renunță la regres contra cedentului.

În mod uzual, în cazul creditelor de forfetare în valută, creanțele sunt incorporate în titluri de credit pe termen mediu (maximum trei ani), cambii acceptate, bilete la ordin, girate odată cu cesionarea creanțelor și avalizate de o bancă străină, agreată de banca cesionară. Exportatorul cedent adresează băncii cesionare oferta de forfetare în una dintre următoarele variante: oferta "fără obligo", opțiunea fermă sau oferta fermă. În primul caz, cedentul solicită băncii comunicarea costului forfetarii la un moment dat sau într-un interval de timp determinat, fără obligația băncii cesionare de a menține cota procentuală indicată, dacă se realizează forfetarea, iar dacă nu se realizează, cedentul nu are obligația plății comisionului. În cel de-al doilea caz, cedentul solicită băncii o opțiune fermă de forfetare, iar banca îi comunică acestuia condițiile de forfetare, pe care este obligate să le mențină un anumit interval de timp. Banca percepe, în acest caz, un comision de opțiune, care nu se restituie dacă renunță la opțiune. Primele două ipoteze se referă la perioada anterioară dobândirii de către cedent a titlurilor de credit emise de partenerul său străin. A treia ipoteză este aplicabilă după dobândirea de către cedent a titlurilor de credit. Prin oferta fermă, banca cesionară exprimă irevocabil condițiile de forfetare, ca răspuns la solicitarea cedentului. Titlurile de credit acceptate la forfetare sunt fie avalizate de o bancă străină agreată de banca cesionară, fie însoțite de o scrisoare de garanție din partea unei asemenea bănci. Taxa de forfetare cuvenită băncii se calculează în funcție de valoarea creanței cedate, de dobânda percepută de bancă la creditele în valuta respectivă și de numărul de zile rămase până la scadenta titlului acceptat la forfetare, la care se adaugă o marjă globală de risc și, eventual, comisionul de opțiune și comisionul de angajament.

Creditele prin semnătură. Scrisoarea de garanție bancară.

Creditele bancare prin semnătură îmbracă forme diverse, în care banca se obligă, pentru clientul său, față de un terț, în principiu fără a pune la dispoziție fonduri în mod efectiv. Cele mai importante sunt scrisorile de garanție bancară și avalul titlurilor de credit.

Scrisoarea de garanție bancară constă în asumarea de către bancă a angajamentului de a plăti o sumă determinate, în considerarea unui contract fundamental și în vederea executării acestuia, obligația de plată fiind privită ca independentă de acel contract, în sensul că creditorului nu-i vor fi opozabile excepțiile bazate pe clauzele contractului. La cererea clientului băncii, furnizor de bunuri sau de servicii, banca se angajează față de partenerul comercial solicitantului, denumit beneficiar, să plătească sumele convenite, dacă vor pretinse, fără a pune în discuție contractul fundamental dintre client și beneficiar. Este frecventă practica asigurării unei contra-garanții în favoarea băncii garante către o altă instituție de credit. Așa după cum s-a arătat în doctrină, în absența unei reglementări interne, regulile aplicabile scrisorilor de garanție bancară sunt cele elaborate de Camera de comerț internațional.

Mecanismul scrisorii de garanție funcționează astfel: beneficiarul cere plata, prevalându-se de garanție, iar banca plătește fără discuție și apoi acționează în regres contra clientului. Acesta poate cere beneficiarului restituirea sumei încasate de la bancă, invocând neexecutarea obligațiilor contractuale. Scrisoarea garanție bancară însoțește diversele obligații ale clientului care o solicită, restituirea aconto-ului încasat, executarea unui contract de furnizare de bunuri sau de executare de lucrări, plata unor taxe vamale, rambursarea unui credit. Ea poate îmbrăca forma garanției documentare (beneficiarul trebuie să prezinte documente prevăzute în scrisoarea de garanție), cea a garanției la prima cerere prezentată termenul prevăzut sau cea a garanției la prima cerere justificată (beneficiarul explică motivul cererii, bazat pe neexecutarea contractului fundamental, fără a fi obligat să prezinte dovezi). Garanția oferită prin scrisoarea de garanție bancară se caracterizează prin faptul că:

este o garanție prin semnătură, fără deblocare de fonduri. Banca va plăti numai dacă și numai când beneficiarul o va cere și apoi va acționa în regres contra clientului garantat;

însoțește un contract principal (fundamental) și adeseori este completată cu o contra-garanție în favoarea băncii semnatare;

este o garanție autonomă, spre deosebire de cauțiune. Banca nu angajează să plătească o datorie a clientului garantat, ci propria obligație, motiv pentru care actul este calificat drept abstract în doctrină. De aceea, banca nu poate invoca excepțiile care aparțin clientului; ea va plăti dacă sunt întrunite Condițiile prevăzute în scrisoare, cu excepția cazului fraudei sau al abuzului.

Premisele contractuale ale scrisorii de garanție bancară sunt contract fundamental între beneficiar și clientul băncii, prin care acesta din urmă se obligă să furnizeze beneficiarului o scrisoare de garanție bancară, în condiții determinate și contractul dintre bancă și clientul ei, care reprezintă un credit prin semnătura remunerat cu un comision. Banca pretinde în mod uzual clientului solicitant constituirea unor garanții ale eventualului regres. Totodată, banca oferă clientului său consiliere pentru formularea clauzelor din contractul fundamental referitoare la scrisoarea de garanție. După semnare, scrisoarea de garanție bancară trebuie să fie menținută pe toată durata prevăzută, o revocare intempestivă putând atrage răspunderea băncii pentru daune-interese. Este uzual ca cuantumul garanției să fie variabil, în sensul diminuării sale pe măsura executării obligațiilor din contractul fundamental.

Sub aspectul formei, garanția bancară autonomă se materializează într-o scrisoare adresată de bancă beneficiarului. La expirarea duratei, garanția își încetează efectele. Pe durata prevăzută, garanția independentă nu funcționează automat. Este necesar ca beneficiarul să ceară în scris și expres băncii să plătească, iar dovada de primire a cererii să fie certă. În practică, se recomandă ca banca să își informeze clientul garantat despre existenta cererii de plată a beneficiarului, pentru a preveni urmările unor cereri abuzive sau frauduloase.

Banca garantă trebuie să plătească fără să discute, dar nu și fără să verifice îndeplinirea condițiilor stipulate: documente, cuantum, durată de valabilitate etc. Banca nu poate refuza plata invocând excepții proprii debitorului din contractul fundamental, cum ar fi, de pildă, neexecutarea obligațiilor de către beneficiar, nulitatea contractului, rezoluțiunea sau rezilierea contractului, executarea integrală a obligațiilor debitorului față de beneficiar, compensația între creanța beneficiarului față de bancă și datoria acestuia față de debitor sau între creanța din garanția autonomă și o creanță a băncii față de beneficiar. Beneficiarului nu îi pot fi opuse nici excepțiile decurgând din raportul juridic dintre bancă și clientului garantat, cum ar fi, de exemplu, neplata comisionului sau neconstituirea garanțiilor promise ori imposibilitatea regresului față de debitor. Singurele excepții care pot fi invocate de banca garantă sunt cele bazate pe contractul de garanție autonomă, materializat în scrisoarea de garanție (de exemplu, dolul beneficiarului, neîndeplinirea condițiilor prevăzute în scrisoarea de garanție, frauda, abuzul, expirarea duratei de valabilitate a garanției).

După ce a plătit beneficiarului, banca garantă are regres contra debitorului pentru care a emis scrisoarea de garanție. În unele cazuri, contractul dintre bancă și clientul garant stipulează posibilitatea regresului anticipat plății.

Băncile românești emit, în mod uzual, garanții bancare în lei, în următoarele situații:

garanții de bună execuție a licențelor de export pentru produse nesupuse regimului de contingente;

garanții pentru plata taxelor vamale și a altor creanțe bugetare aferente acestora, în cazul importurilor temporare;

garanții de restituire a avansurilor acordate de beneficiari bugetari unor executanți de lucrări sau furnizori de bunuri ori servicii, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale;

garanții pentru plata ratelor de leasing de către utilizatori.

De asemenea, băncile emit scrisori de garanție în valută pentru plata bunurilor importate, participări la licitații internaționale etc.

În toate cazurile, scrisorile de garanție bancară conțin cel puțin următoarele elemente: banca emitentă, societatea comercială garantată, beneficiarul garanției, obiectul garanției, valoarea maximă garantată, durata maximă a garanției, clauza de renunțare la beneficiul opoziției, discuțiunii și diviziunii, clauza prelungirii valabilității garanției, clauza diminuării valorii garanției, condițiile în care, beneficiarul poate cere plata, semnăturile reprezentanților băncii emitente.

Cu toate că prin emiterea scrisorii de garanție bancară nu se deblochează fonduri, riscurile asumate sunt aceleași ca ale unui credit obișnuit; de aceea, riscul rambursării se evaluează după aceleași criterii. Pentru scrisorile de garanție, băncile percep un comision calculat procentual în funcție de valoare și durată. Comisionul aferent perioadei de neutilizare se poate restitui. În scopul limitării riscului asumat prin emiterea scrisorilor de garanție, banca poate apela la o contra-garanție din partea altei bănci sau a unei societăți de asigurări. Contra-garanția este autonomă față de garanția bancară de rangul întâi.

Creditele prin semnătură. Avalul cambiei sau a1 biletului la ordin.

Avalul titlurilor de credit constituie o altă formă a creditului bancar prin semnătură. Principalul rol al avalului este de a spori valoarea obligației cambiale, prin solidaritatea unei pluralități de debitori. Cel mai interesat în obținerea avalului este trăgătorul cambiei și respectiv emitentul biletului la ordin. Teoretic, cambia sau biletul la ordin va putea cuprinde mai multe avaluri, date pentru același avalizat sau pentru avalizați deosebiți; practic, formularul tipizat nu are decât o singură rubrică de aval.

Avalul poate fi dat de un terț sau chiar de un semnatar al cambiei, până în momentul dresării protestului de neplată, respectiv al expirării termenului pentru dresarea protestului. Formula avalului se scrie pe fața cambiei sau a biletului la ordin, în rubrica destinată acestei mențiuni: "avalizat de … pentru …", urmată de semnătura avalistului. Obligația avalistului este identică cu obligația debitorului cambial pentru care a acordat avalul. Avalistul este obligat față de creditorul cambial chiar și în cazul în care obligația avalizatului ar fi nulă, cu excepția cazului în care nulitatea este efectul unor vicii de formă. În acest sens, obligația avalistului este autonomă.

În concordanță cu normele proprii, băncile primesc, pentru a fi avalizate, cambii și bilete la ordin care îndeplinesc condițiile legale de formă, prezentate de trăgători, trași acceptanți sau emitenți care sunt clienți ai băncii, dacă scadența nu depășește un interval de timp anumit (de regulă cinci ani) de la data cererii de avalizare. Riscul de nerambursare fiind același ca și în cazul împrumutului de fonduri, metodologia de evaluare a riscului este și ea aceeași. Avalul acordat de bancă este remunerat cu un comision, calculat procentual, în funcție de valoarea înscrisă în titlu și de intervalul de timp până la scadenta titlului.

COSTUL CREDITULUI.

În schimbul punerii la dispoziție a creditului, banca percepe o remunerație, pe care părțile, în principiu, sunt libere să o stabilească de comun acord, chiar dacă în practică ea este impusă de bancă. Remunerația băncii, care pentru client reprezintă costul creditului, cuprinde două componente principale (comisionul și dobânda), la care se poate adăuga penalizarea pentru rambursarea cu întârziere a creditului sau plata cu întârziere a dobânzilor.

Comisionul

Comisionul poate avea trei ipostaze, în funcție de fundamentul său economic:

comisionul inițial de angajament, perceput de bancă pentru punerea la dispoziția clientului a fondurilor, calculat procentual la valoarea creditului;

comisionul de neutilizare, totală sau parțială, a creditului acordat. Banca își rezervă prin contract dreptul de a fi remunerată chiar dacă clientul nu a utilizat creditul, total sau parțial, întrucât, punând la dispoziția acestuia suma respectivă, banca a fost în imposibilitate de a o fructifica într-un alt mod. Comisionul de neutilizare a creditului se exprimă fie într-un procent anual raportat la suma neutilizată (soldul creditului) și la perioada de neutilizare, fie într-o sumă forfetară;

comisionul de urmărire (gestionare) a respectării Condițiilor contractuale, perceput pentru operațiunile băncii în legătură cu utilizarea creditului, care cunoaște, la rândul sau, mai multe ipostaze: comisionul de mișcare (calculat pe baza valorii totale a remiterilor) și comisionul pentru cea mai ridicată descoperire lunară sau trimestrială (în cazul contractului de deschidere de credit în cont curent); comisionul pentru încasarea titlurilor de credit scontate; comisionul pentru serviciile de casierie pe care le implică utilizarea creditului etc.;

Dobânda

Dobânda poate fi prevăzută în contract în una dintre următoarele variante:

rată fixă a dobânzii pentru întreaga perioadă de rambursare;

plafon maxim pentru întreaga perioadă de utilizare a creditului cu dobândă variabilă;

modificarea unilaterală a dobânzii de către bancă, în funcție de anumiți factori: costul sursei de creditare; dobânda pieței; rata inflației; taxa de rescont a Băncii Naționale a României etc.;

renegocierea dobânzii de către părți, care poate fi realizată prin manifestări de voință exprese ale ambelor părți sau prin manifestarea de voință expresă a băncii, notificată clientului, care achiesează tacit (spre exemplu, în cazul în care banca aduce la cunoștința clientului noul nivel al dobânzii, se consideră că acesta a acceptat tacit noua dobândă dacă nu rambursează restul creditului și dobânzile aferente într-un anumit termen, prevăzut în contract, calculat de la data luării la cunoștință).

Prin definiție, dobânda este remunerația pentru capitalul pus la dispoziție. Rata dobânzii este dobânda anuală exprimată în procente, adică:

unde:

i – rata dobânzii;

D – dobânda anuală;

C – capitalul.

Dacă se cunoaște rata dobânzii, dobânda cuvenită se calculează după formula:

care poate fi adusă în forma:

unde:

t – perioada de timp pentru care este acordat creditul (în luni);

CXt – număr;

– divizor fix

Factorii determinanți ai ratei dobânzii

Având în vedere contextul inflaționist care a fost și continuă să caracteristic pentru o serie de țări – printre care și România – o distincție importantă care se impune este cea dintre rata reală a dobânzii și rata nominală a dobânzii, care sunt legate între ele prin rata inflației.

De asemenea, ținând seama de interdependența economiilor contemporane, atât la nivelul mișcărilor de mărfuri, cât și la nivelul mișcărilor de capitaluri, nu se poate neglija impactul pe care îl au factorii externi asupra nivelului ratei dobânzii interne. Acest impact este deosebit de puternic în cazul unei economii deschise sau care aparțin unor spații monetare unificate, cum este, de exemplu, Uniunea Economică și Monetară Europeană (U.E.M.).

Rata reală a dobânzii și rata nominală a dobânzii

Variația nivelului general al prețurilor impune deosebirea a două rate ale dobânzii:

Una care ține de schimbul unor cantități echivalente de bunuri fizice sau, mai general, a unor puteri de cumpărare echivalente; ea se numește “rata reală a dobânzii” și se simbolizează, de regulă, cu “r”;

Alta care ține de schimbul unor sume de bani; ea se numește “rata nominală a dobânzii”, și se simbolizează, de regulă, cu “i”.

Diferența dintre cele două rate este exact rata inflației.

Publicațiile financiare și monetare oferă, de obicei, rata nominală a dobânzii. Rata reală a dobânzii se calculează scăzând din acesta rata inflației în perioada respectivă, adică:

r = i – π

Factorii determinanți ai ratei reale a dobânzii

Factorii care determină rata reală a dobânzii pot fi grupați în două mari categorii:

Factorii care țin de comportamentul cererii și ofertei de capitaluri;

Cererea de capitaluri este rezultatul faptului că întreprinderile au nevoie de fonduri pentru a-și finanța proiectele de producție sau de investiții.

Oferta de capitaluri este rezultatul faptului că unele întreprinderi acumulează o parte din venituri, precum și a faptului că populația economisește, ceea ce permite agenților economici respectivi să achiziționeze noi titluri. Autorii clasici presupuneau că întregul volum al economiilor se îndreaptă spre piața de capitaluri și că acest volum crește pe măsură ce crește rata dobânzii. A economisi înseamnă, de fapt, a renunța la consumul imediat, iar dobânda este recompensa pentru această abținere de la consum.

Factorii care țin de politica economică dusă de stat.

Se știe că dacă bugetul de stat înregistrează un deficit, statul trebuie să acopere într-un mod sau altul deficitul respectiv. Astfel, el poate recurge la împrumuturi directe de la banca centrală, ori poate emite bonuri de tezaur pe care le oferă băncile comerciale, însă în ambele cazuri există creație monetară și, deci, riscul inflației. O altă soluție este ca statul să se împrumute pe piața financiară, vânzând titluri populației și întreprinderilor. Însă, manifestându-se ca solicitator de fonduri, statul determină creșterea ratei reale a dobânzii, ceea ce are ca efect împiedicarea investițiilor private (efectul de evicțiune – crowding out).

Amploarea acestui efect paralizant asupra investițiilor private este apreciată diferit. Astfel, conform autorilor clasici, blocajul investițiilor private este total; creșterea ratei reale a dobânzii diminuează cheltuielile publice suplimentare. Căci, în concepția acestor autori, nivelul veniturilor distribuite în economie rămân aceleași, indiferent de repartizarea lor între sectorul privat și trezoreria publică. Potrivit autorilor keynesieni, blocajul investițiilor este doar parțial: dacă rata reală a dobânzii crește, investițiile private se diminuează, însă rezultatul net rămâne pozitiv, deoarece cheltuielile publice suplimentare reprezintă venituri suplimentare pentru agenții economici care beneficiază de alocațiile bugetare respective, ceea ce face ca nivelul veniturilor distribuite în economie să crească.

Dincolo de deosebirile de apreciere cantitativă, care țin de viziunile diferite cu privire la funcționarea economiei de piață (autorii clasici au în vedere o situație de echilibru pe termen lung, în care mâna de lucru este deplin ocupată, iar venitul național este la nivelul său maxim și care, deci, nu mai poate fi depășit; autorii keynesieni au în vedere o situație de echilibru pe termen scurt, în care poate exista șomaj, iar venitul național poate varia în funcție de gradul de ocupare a factorilor de producție), important este faptul că majoritatea autorilor recunosc efectul paralizant al creșterii cheltuielilor publice. Fenomenul se manifestă, de altfel, și în România, unde creșterea deficitelor bugetare și finanțarea acestora prin împrumuturi publice constituie în mod incontestabil factori determinanți importanți ai creșterii ratei reale a dobânzii observate în ultimul timp.

În ceea ce privește efectele politicii monetare, pozițiile sunt mult mai tranșante. Potrivit autorilor clasici, variațiile masei monetare se traduc, pe termen lung, doar printr-o variație proporțională a nivelului general al prețurilor. Ca urmare, rata reală a dobânzii și volumul activității economice nu sunt afectate.

Rata nominală a dobânzii și relația lui Fisher

Primul economist care a descoperit relația existentă între rata reală și rata nominală a dobânzii a fost I. Fisher (1867 – 1947).

Să presupunem că re este rata reală a dobânzii corespunzătoare echilibrului între cerere și oferta de capitaluri. De regulă, creditorii și debitorii nu cunosc rata inflației aferente perioadei în curs, ci pot doar să o anticipeze. Să admitem că toți agenții economici au aceeași anticipație și să notăm cu πa rata anticipată a inflației.

Creditorii vor reclama, desigur, o rată nominală a dobânzii, i, care să permită acoperirea pierderilor provocate de inflație și obținerea unei rate reale a dobânzii re. această idee se poate exprima astfel:

(1 + i) = (1+ πa)(1+re)

Pe de altă parte, debitorii vor fi dispuși și ei să plătească o rată nominală i, care, după scăderea efectului inflației, corespunde unei rate reale a dobânzii de echilibru, re. Cu alte cuvinte, relația este valabilă și din punct de vedere al debitorilor.

Prin dezvoltare și aproximare, relația de mai sus devine:

i = re + πa (relația lui Fisher)

de unde rezultă că rata nominală a dobânzii este egală cu rata reală a dobânzii plus rata anticipată a inflației.

Factorii externi ai ratei dobânzii

În economiile deschise, variația ratei nominale a dobânzii determină mișcări de capitaluri dintr-o țară în alta și, prin însuși acest fapt, mișcări ale cursurilor valutare. Reciproc, modificarea cursurilor valutare constituie, într-o economie deschisă, un factor explicativ esențial al nivelului ratei dobânzii.

Influența factorilor externi asupra ratei dobânzii în țările dezvoltate prezintă anumite particularități, deoarece economiile dezvoltate sunt la ora actuală economii larg deschise spre exterior, în care mișcările de capitaluri sunt libere. Aceste mișcări influențează cursurile valutare, ceea ce autoritățile monetare doresc, în general, să evite din rațiuni interne (riscul inflației importate, impactul asupra soldului balanței comerciale) sau din rațiuni de asigurare a stabilității cursurilor valutare.

Pluralitatea ratelor dobânzii

În economie există o multitudine de rate ale dobânzii, nu una singură. Dintre cele mai semnificative rate ale dobânzii, reamintim: rata pieței monetare, rata de bază a dobânzii bancare, mulțimea de rate ale dobânzii active și pasive practicate de bănci și de celelalte instituții financiare, rata dobânzii de pe piața obligațiunilor (private și de stat) etc.

Factorii determinanți ai diferențierii ratelor dobânzii

Principalii factori determinanți ai diferențierii ratelor dobânzii sunt: maturitatea (scadență) creditului sau titlului în cauză, fiscalitatea, riscul insolvabilității debitorului, gradul de negociabilitate al creanței, posibilitatea sau imposibilitatea rambursării anticipate, etc.

Principiul egalizării randamentelor

Randamentul unui activ financiar cuprinde două elemente: un element pecuniar și un element nepecuniar, reprezentat de prima de asigurare împotriva riscului pe care îl incumbă activul respectiv. De exemplu, un depozit la o casă de economii generează nu numai o anumită dobândă, ci și alte avantaje, în măsura în care se poate transforma ușor în mijloace de plată și / sau nu comportă nici un risc de nerestituire sau de variație a valorii sale nominale.

Agenții economici își compun portofoliul de active financiare astfel încât randamentul global, pecuniar sau nepecuniar, al unui anumit activ să fie egal cu randamentul global al tuturor celorlalte active. Cu alte cuvinte, dacă un activ A are un randament pecuniar mai mare ca activul B, este necesar ca randamentul nepecuniar al activului A să fie mai mic decât cel al activului B; diferența de dobândă în favoarea lui A permite, așadar, compensarea dezavantajelor sale din punct de vedere al riscului. Acest principiu foarte general permite înțelegerea impactului pe care îl au caracteristicile diverselor active asupra ratelor dobânzii specifice activelor respective.

Rata dobânzii și fiscalitatea

Rata randamentului pecuniar, de care ține seama un agent economic oarecare, este rata randamentului calculat după plata impozitului. Diferențele dintre randamentele nete (calculate după plata impozitelor) și diferențelor dintre randamentele brute (calculate înainte de plata impozitelor) ale diverselor active nu sunt egale. De exemplu, în cazul obligațiunilor și depozitelor la termen, ratele dobânzilor brute diferă cu 2 % -3 %, în timp ce ratele dobânzilor nete (rămase după plata impozitului pe venitul reprezentat de dobânzi) sunt, de obicei, egale.

În privința impactului fiscalității, un rol esențial au următoarele două elemente:

Măsura în care randamentul unui titlu provine din dobândă sau din modificarea cursului titlului respectiv, având în vedere că modul de impunere a acestor două surse de venituri este diferit;

Statutul fiscal al agentului economic care plasează sau împrumută fonduri, având în vedere că persoanele fizice, firmele productive, băncile, societățile de asigurare, asociațiile, societățile de investiții etc., sunt supuse unor reguli de impozitare diferite.

Rata dobânzii și riscul insolvabilității debitorului

Activele financiare sunt, în majoritatea cazurilor, active riscante, deoarece emitenții lor se pot dovedi incapabili să achite dobânda sau să ramburseze fondurile pe care le-au obținut prin emiterea activului respectiv. În consecință, în măsura în care siguranța fondurilor încorporate într-un anumit activ este mai mică, randamentul său pecuniar trebuie să fie, în compensație, mai mare.

Un factor esențial al diversificării ratelor dobânzii este, așadar, faptul că fiecare rată încorporează o anumită primă de insolvabilitate a debitorului ca atare, cât și riscofobia (aversiunea față de risc) a investitorului.

Primele de risc evoluează, de regulă, în funcție de ciclul economic. Astfel, în perioadele de puternică creștere economică, riscofobia investitorilor se diminuează, ceea ce face ca ecartul între ratele dobânzilor aferente titlurilor de bună calitate și ratele aferente titlurilor de calitate mediocră să se reducă. În perioadele de recesiune sau de creștere economică lentă, primele de risc se majorează. Mai general, primele de risc depind de situațiile financiare comparative ale principalilor agenți economici.

Alți factori care determină diversificarea ratelor dobânzilor

Este imposibil de enumerat toți factorii susceptibili să influențeze randamentul pecuniar al titlurilor. Dintre aceștia: negociabilitatea titlurilor și clauza de rambursare anticipată.

Un titlu mai greu negociabil va avea o rată a dobânzii mai mare. De exemplu, ratele dobânzii aferente creditelor pe termen scurt acordate de băncile comerciale diferă în funcție de posibilitatea sau imposibilitatea rescontării la banca centrală a titlurilor care concretizează creditele respective; în cazul în care titlurile nu sunt primite la rescontul băncii centrale și, deci, au un grad de negociabilitate redus, rata dobânzii este, de regulă, mai mare.

De asemenea, creditele cu clauza rambursării anticipate, care, în cazul scăderii ratei dobânzii, incumbă un risc pentru creditor, au o dobândă mai mare decât creditele normale.

În termeni generali se poate, așadar, spune că principiul egalizării randamentelor globale permite înțelegerea faptului că orice dezavantaj de natură nepecuniară trebuie compensat printr-un avantaj în ceea ce privește rata dobânzii.

RISCUL ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

Performanțele unei bănci depind întotdeauna de calitatea managementului, calitate care este evaluată prin rezultatele obținute în urma deciziilor manageriale. Pentru a avea performanțe, managementul trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:

Sistem de informații competitiv;

Selecția piețelor și produselor potrivite;

Recompensarea personalului băncii în funcție de performanțe;

Cunoașterea tehnicilor și instrumentelor financiare;

Gestionarea financiară bună;

Elaborarea de strategii echilibrate pornind de la performanțele anterioare.

După cum se știe obiectivul fundamental al managementului este maximizarea valorii investiției proprietarilor în bancă. Deci rata de rentabilitate va trebui stabilită la un nivel care va permite atingerea obiectivului fundamental.

Stabilirea ratei de rentabilitate este strâns legată de evaluarea riscurilor pe care banca este dispusă să le gestioneze. Desigur, rentabilitatea crește prin asumarea unor riscuri mai mari, dar managerii preferă obținerea unei rentabilități mari prin asumarea unor riscuri convenabile.

În procesul stabilirii nivelului ratei de rentabilitate, managerii își pun întrebarea: cât din fiecare tip de risc trebuie asumat pentru a crește rentabilitatea ?

Răspunsurile la această întrebare sunt multiple, dificile și inexacte. Înainte de a stabili ce riscuri trebuie asumate, este esențială raportarea băncii la evoluția viitoare a factorilor de mediu și evaluarea efectelor acestor evoluții asupra ratei de rentabilitate și a riscului, plecând de la poziția actuală a băncii.

Anul financiar al băncii începe la 1 ianuarie și se termină la 31 decembrie.

Comitetul de Direcție asigură întocmirea în termenul prevăzut de lege a bilanțului și a contului de profit și pierderi pe care le prezintă, cu cel puțin o lună înainte de data stabilită pentru ședința Adunării Generale, Comisiei de cenzori, iar după însușirea de către aceștia, Consiliului de Administrație.

Bilanțul, împreună cu raportul Comisiei de cenzori, însușite de Consiliul de Administrație, vor rămâne depuse în copie la sediul central și cel al sucursalelor, în cele 15 zile care preced întrunirea Adunării Generale, pentru a fi cercetate de acționari.

Consiliul de administrație, în termen de 10 zile de la data Adunării Generale, depune la organele de drept copii ale bilanțului și contului de profit și pierdere.

Din beneficiile brute se va reține în fiecare an, în vederea formării fondului de rezervă, o parte care va fi hotărâtă de Adunarea Generală, dar nu mai mică de 10 %, până ce fondurile de rezervă vor fi dublul capitalului social.

De asemenea, din beneficiul brut se va constitui fondul de dezvoltare al băncii în limitele stabilite de Adunarea Generală.

Beneficiile nete, rămase după constituirea fondului de risc și a altor fonduri, vor fi distribuite pe baza aprobării Adunării Generale, sub formă de:

Dividende ce se acordă acționarilor băncii;

Tantieme pentru membrii Consiliului de Administrație;

Gratificații ce se acordă personalului băncii, stabilite pe fiecare salariat, de Consiliul de Administrație;

Alte destinații stabilite de Adunarea Generală.

Indicatorii de performanță bancară

Profitul este, în final, scopul esențial al întreprinzătorului bancar, pe care acesta îl urmărește de-a lungul întregii sale activități. Profitul trebuie să fie raportat la principalele lui determinante pentru a evidenția interdependențele în evoluția performanțelor bancare și a pune în lumină pârghiile de acționare pentru îmbunătățirea acestora.

Profitul net se calculează de la veniturile bancare brute formate din: veniturile din dobânzi și alte venituri, din care se scad cheltuielile aferente dobânzilor plătite de bancă pentru sursele atrase și cheltuielile operative sau de funcționare a societății bancare respective.

Acesta este profitul impozabil la care se aplică cota de impozit pe profit, obținând impozitul pe profitul societăților bancare.

Profitul net va fi egal cu profitul impozabil din care se scade impozitul pe profit. Profitul net astfel calculat poate fi repartizat sub formă de dividende acționarilor, sau pentru alimentarea fondurilor bancare (profit reinvestit).

Mărimea dividendelor pentru o acțiune = (profit net – profit reinvestit) / numărul de acțiuni în circulație

Raportul dintre mărimea dividendelor pentru o acțiune și valoarea nominală a unei acțiuni reprezintă rata dividendului și variază în același sens cu variația ratei rentabilității financiare. Mărimea dividendelor încasate de un acționar depinde de rata dividendelor și de numărul de acțiuni pe care le posedă.

Maximizarea veniturilor încasate de acționari se poate realiza de bancă prin creșterea ratei rentabilității financiare în condițiile în care se păstrează aceeași structură a profitului net.

Pentru calculul indicatorilor se va porni de la bilanțul simplificat, cu date aproximative:

Date suplimentare necesare:

Active sensibile: 1.439.928

Pasive sensibile: 1.800.000

Credite de calitate – medie: 1.799.784

– superioară: 720.216

Indicatori ai rentabilității bancare

Rata rentabilității financiare (RRf)

Este cea mai semnificativă expresie a profitului, care măsoară rezultatele managementului bancar, în ansamblul său, și arată, pentru acționari, efectul angajării lor în activitatea bancară.

Profitul net este considerat după deducerea tuturor cheltuielilor și taxelor, iar capitalul este considerat ca sumă a capitalului nominal, a profitului nerepartizat și a fondurilor de rezervă.

Acest indicator are o mare expresivitate, demonstrând prin el însuși o multitudine de aspecte: gradul de generare a profitului, eficiența operațională, etc.

Rata rentabilității economice (Rre)

Este profitul la active și reflectă efectul capacității manageriale de a utiliza resursele financiare și reale ale băncii pentru a genera profit.

Se apreciază că rata rentabilității este cea mai bună măsură a eficienței bancare, pentru a exprima direct rezultatul, în funcție de managementul specific al intermedierii bancare, de optimizare a operațiunilor active, în funcție de un volum de resurse date.

un nivel de 1 % sau mai mare de 1 % este considerat pozitiv.

Această valoare sub 1 % este mică și se poate datora cheltuielilor efectuate pentru înființarea și utilarea băncii.

Efectul de pârghie

Este un indicator de mare expresivitate pentru o bancă: reprezintă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare servește creșterii rentabilității capitalului propriu.

Acest indicator variază proporțional cu ponderea capitalului în total pasive bancare. Cu cât ponderea capitalului este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic și efectul de pârghie de asemenea. În condițiile în care ponderea capitalului este mai mică, riscul bancar și efectul de pârghie sunt mai mari.

Rata profitului (Rpr)

Mărimea acestui indicator depinde în primul rând de raportul între veniturile și cheltuielile bancare, și în al doilea rând de structura veniturilor și costurilor bancare.

În măsura în care tarifarea serviciilor bancare se face explicit, indicatorul poate fi calculat pe diferite grupe de activități bancare.

Reprezintă principalul indicator de analiză, în cazul în care se urmărește reducerea costurilor bancare.

Gradul de utilizare a activelor (GUA)

Mărimea acestui indicator depinde de mărimea ratei dobânzii pe piață și de structura activelor bancare.

Maximizarea indicatorului se realizează pentru un nivel dat al ratei dobânzii prin creșterea ponderii activelor ce aduc cele mai mari venituri (cele mai rentabile).

Aceste active sunt și cele mai riscante: creșterea ponderii lor implică și o creștere a nivelului de risc bancar, creștere care nu poate fi nelimitată, pentru că și posturile de activ care nu aduc venituri sunt necesare pentru desfășurarea unei activități bancare normale.

unde Vt = venituri totale

At = active totale

Corelația între indicatorii de rentabilitate bancară

RRf = RRe * Ep

RRe = Rpr * GUA

Rolul gestiunii riscului bancar

Noțiunea de risc poate fi definită ca un angajament care poartă o incertitudine datorită probabilității de câștig sau pierdere.

RISCUL: etimologic, termenul provine din latina “ re-secare ” care înseamnă ruptură într-un echilibru.

În activitatea bancară, asumarea riscurilor poate fi cercetată pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operațiunilor speculative pe piețele financiare sau de schimb, dar și a posibilelor pierderi imprevizibile.

Cel mai adesea, riscurile bancare sunt considerate din două puncte de vedere sensibil diferite: punctul de vedere teoretic și cel practic.

Atunci când definesc riscul și gestiunea riscului, cei mai mulți autori se concentrează asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau de lichiditate.

Alți autori se concentrează asupra unor pierderi-potențiale sau efective-cauzate de riscuri cu totul aleatoare și necontrolabile, ca de exemplu frauda, incendiul sau catastrofele naturale. Cei mai mulți practicieni abordează o singură grupă sau clasă de riscuri, cel mai adesea sub aspectul tehnicilor de gestiune și doar foarte rar sunt analizate și mecanismele de transmisie/amplificare a riscului suportat de instituția financiară.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii sau instituției financiare în chestiune, atât un impact în sine (de regulă sub forma pierderilor directe suportate), cat și un impact indus, cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor și chiar asupra autorității bancare.

Adoptând ca definiție standard pe cea lingvistică, vom considera drept risc probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe adverse pentru subiect. În același context, prin expunere la risc vom înțelege valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă instituția financiară în cauză. Din această definiție rezultă că expunerea la risc poate fi efectivă sau potențială.

Deși perspectiva celor mai mult analize bancare asupra riscului este îngustă, se observă că acesta este generat de o mulțime de operații și proceduri. Cel puțin în domeniul financiar riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea unuia poate genera în lanț și alte riscuri.

Pe tot parcursul acestei lucrări vom considera riscurile bancare ca fiind acele riscuri cu care se confruntă băncile în operațiile lor curente și nu doar riscurile specifice activității bancare clasice.

Ca agenți care operează pe diverse piețe financiare, băncile se confruntă și cu riscuri ce nu le sunt specifice (de exemplu riscul valutar), dar pe care trebuie să le gestioneze.

În general, asumarea riscurilor este legată de funcția de bază pe care o au băncile în economie, și anume funcția de investiție. Băncile investesc resurse împrumutate – care sunt un multiplu substanțial al propriului capital. Recuperarea cu întârziere a resurselor investite provoacă o serie de dezechilibre la nivelul băncii care pot îmbrăca diferite forme și se pot alimenta reciproc.

Perioada actuală este denumită „era managementului de risc“ în domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcina extrem de complexă și importantă a managementului bancar. De obicei, asumarea unor riscuri atrage după sine și câștiguri mai mari.

Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activității bancare în trei categorii:

Riscuri financiare

Sunt riscuri specifice operațiunilor de creditare, cele mai multe dintre aceste riscuri făcând obiectul unor reglementări bancare. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

Riscul de credit;

Riscul ratei dobânzii;

Riscul de lichiditate;

Riscul de schimb valutar;

Riscul insolvabilității.

Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilanțului contabil al băncii, sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot să apară în compoziția resurselor și plasamentelor băncii.

Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de către managementul bancar.

Riscuri comerciale

Sunt riscuri generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii și produse ca urmare a unui slab serviciu de marketing și lipsa de talent managerial pentru noile piețe.

Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

Riscul de produs / serviciu

Este rezultatul unei evoluții nefavorabile a valorificării unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a băncii privind distribuirea produselor.

Riscul de piață

Este efectul dependenței de piață a băncii. Dacă acesta nu este „împărțit” între mai multe piețe, rentabilitatea băncii este dependentă direct de evoluția unei singure piețe.

Riscul de imagine comercială

Constă în percepția negativă a unei bănci de către clienții ei ca urmare a unei calități generale proaste de servire a clienților, tratament prost al reclamațiilor clienților culminând cu articole de presă în defavoarea băncii.

Riscuri de mediu

Sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

Riscul de deficit – produs de hoți, sau fraudă comisă de angajații băncii;

Riscul economic – determinat de conjunctura economică la nivel național și regional;

Riscul competițional – determinat de similitudinea produselor și serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituții financiare;

Riscul de reglementare – determinat de deciziile luate de autoritățile bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă.

O strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programa, cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimizarea probabilității producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a băncii. Susținem că este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul central al activității bancare îl reprezintă obținerea unui profit cât mai mare pentru acționari.

Numai că nu întotdeauna aceste două obiective– cel general și cel sectorial –se află în concordanță. S-ar putea ca în anumite situații, costul implementării și exploatării procedurilor care vizează gestiunea riscurilor să fie mai mare decât expunerea potențială la risc. De aici rezultă că și aceste programe trebuie selectate în funcție de criterii de eficiență. În alte cazuri s-ar putea ca strategia băncii să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi.

În acest caz decizia trebuie luată întotdeauna având în vedere și cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protecții corespunzătoare și pierderile potențiale mai mari. Dar dacă decizia este de așa natură, atunci minimizarea riscurilor bancare nu trebuie în nici un caz să se transforme într-un obiectiv în sine. De altfel obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilității, minimizarea expunerii la risc și respectarea reglementărilor bancare în vigoare.

Dintre acestea nici unul nu are un primat absolut, una dintre sarcinile conducerii băncii fiind și aceea de a stabili obiectivul managerial central al fiecărei perioade.

Importanța gestiunii riscurilor bancare nu se rezumă totuși doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra comportamentului salariaților, care devin mai riguroși și mai conștiincioși în îndeplinirea sarcinilor de serviciu; nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activități frauduloase. Existența unor programe adecvate pentru prevenire și controlul riscurilor bancare contribuie și la impunerea instituției în cadrul comunității bancare, nu de puține ori existența unor astfel de programe condiționând admiterea sau participarea băncii respective la asociații interbancare (îndeosebi de plăți) sau obținerea unor calificative superioare din partea autorității bancare.

O gestiune eficace a riscurilor bancare își va pune amprenta și asupra imaginii publice a băncii. Clienții își doresc o bancă sigură și acționarii la fel. Soliditatea unei bănci îi atrage însă pe deponenți în condițiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu. Dacă băncile sunt obligate să se asigure de răspunderea civilă față de deponenți, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure instituții este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate să apară atunci o selecție adversă pentru că este foarte probabil ca băncile cu cele mai mari probleme, în lipsă de lichiditate, să acorde cele mai ridicate dobânzi. Pentru evitarea acestei selecții adverse este preferabil ca asigurătorul să perceapă prime de asigurare diferențiate, mai ridicate pentru băncile cu o gestiune deficitară a riscurilor (cazul S.U.A.) astfel încât să existe o penalizare explicită pentru acestea.

Evoluția preocupărilor referitoare la gestiunea riscurilor bancare

Problema gestiunii riscurilor nu a avut dintotdeauna pentru bănci importanța pe care o are în prezent. Pe plan mondial, până în anii ’80, gestiunea riscurilor bancare se rezuma aproape exclusiv la gestiunea riscului de creditare, în relațiile cu clienții băncii și în cadrul sistemului de plăți. Acest fapt se datora stabilității relative a sistemului financiar și a piețelor financiare. Stabilitatea ce a caracterizat acea perioadă a fost rezultatul acțiunii a doi factori majori: primul a fost acela că riscurile efective erau relativ reduse, iar cel de-al doilea factor de stabilitate l-au reprezentat marjele dobânzii relativ mari.

Condițiile obiective care au generat acest climat de stabilitate au fost în primul rând condițiile de piață și apoi cadrul legislativ de desfășurare a activității bancare. Fluctuațiile ratei dobânzii pe piață nu erau foarte pronunțate (datorită, intre altele, și politicii monetare duse de băncile centrale în conformitate cu interesele imediate ale statelor debitoare), fluctuațiile cursurilor valutare erau controlate de mecanismul sistemului monetar internațional de la Breton Woods, iar reglementările, practicile anticoncurențiale de tip cartel și inerția deponenților au contribuit la limitarea concurenței pe piața depozitelor bancare, fapt ce a făcut ca ratele dobânzii la depozite să fie scăzute și relativ stabile. Marjele substanțiale ale dobânzii puteau fi folosite pentru a amortiza șocul fluctuației (cel mai adesea ciclice), a rentabilității plasamentelor și pentru a reconstitui fondurile bancare fără a se apela la piață.

De la sfârșitul anilor ‘70 instabilitatea devine o trăsătura a mediului în care operează instituțiile financiare. Ea este generată de un complex de factori care vizează aceleași trei domenii. În primul rând procesul inflaționist generat de locurile petroliere a făcut ca fluctuațiile ratelor nominale ale dobânzii să fie cele mai pronunțate din acest secol.

Odată cu abolirea sistemului de la Bretton Woods, fluctuațiile cursurilor valutare au devenit semnificative și au ajuns să aibă un efect semnificativ asupra performanțelor globale ale clienților și ale băncilor cu o activitate internațională. În al treilea rând, începând cu anii ’80, s-a intensificat concurența în cadrul sistemului financiar. Principalele cauze ale schimbării mediului concurențial au fost: suprimarea controlului asupra transferurilor internaționale de capital, liberalizarea cadrului normativ de desfășurare a activității bancare și apariția intermediarilor nebancari și, în cele din urmă, noile tehnologii de comunicații și de prelucrare a datelor care au redus inerția clienților și au schimbat structura costurilor bancare în favoarea celor fixe (determinând volumul de activitate sau cifra de afaceri să devină extrem de importantă pentru acoperirea cheltuielilor generale).

Drept urmare, băncile au suportat riscuri mai mari în condițiile în care concurența le erodează puternic marjele. Aceste condiții de operare au mărit vulnerabilitatea băncilor la șocuri negative succesive și au dus la creșterea, pretutindeni în lume, a numărului falimentelor bancare. Pentru a supraviețui și pentru a prospera, băncile au asimilat noi instrumente și tehnici de gestiune a riscurilor. În România băncile au de făcut față tuturor acestor factori de instabilitate financiară întru-un context de instabilitate generală generată de procesul de tranziție. Tranziția a însemnat pentru băncile românești modificarea statutelor ( legea permițând angajarea într-o gamă largă de operații financiare), libertate în alegerea partenerilor interni și externi, concurența din partea altor instituții financiare (fondurile de plasamente) și a altor bănci (românești, create după 1990 și străine), reducerea refinanțării directe de către banca centrală, schimbarea permanentă a normelor prudențiale de către BNR și deteriorarea situației financiare a majorității clienților mari. În aceste condiții, pentru conducerea băncilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitate, ca și asimilarea de către salariați a unor noi tehnici și instrumente de gestiune a riscurilor.

În sectorul bancar creșterea a devenit un atribut esențial al performanței bancare. Ea nu este un scop în sine, ci este impusă de rentabilizarea investițiilor în tehnologii noi, posibilă doar în condițiile « producției de masă ».Procesul de creștere în sectorul bancar are două componente: creșterea în domeniul serviciilor bancare tradiționale (creditarea clienților, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului ) și creșterea în zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie, operații pe piața de capital, servicii informatice și de informare, asigurări). El este caracterizat de faptul că are loc într-un context concurențial și are drept rezultat prestarea de către instituția financiară a unei game largi de servicii. Unele dintre ele sunt noi și personalul este lipsit de experiență, iar altele presupun operarea pe piețe cu care băncile nu sunt familiare și atunci personalul apare ca fiind lipsit de profesionalism.

Astfel imaginea băncilor pe piețele financiare tinde să fie una deficitară, pentru că ele riscă să fie tratate de către parteneri mai specializați drept conglomerate formate la voia întâmplării, conduse de persoane ignorante în noile domenii și inconștiente de capacitatea netă de câștig sau riscurile specifice (exemplul băncii Barring’s).

În condițiile unui management corect, creșterea operațiilor în cele două arii mari –servicii tradiționale și servicii noi – ar trebui să aibă un efect sinergetic. Însă pierderile suportate de unii acționari și volatilitatea veniturilor duc la diminuarea valorii de piață a băncilor, ceea ce face extrem de scumpă procurarea de capital suplimentar (necesar pentru protecția generală a instituției în condiții de creștere). Deoarece comunicarea băncilor cu publicul și chiar cu acționarii, în ceea ce privește gestiunea riscurilor bancare, este deficientă (în România în special), piața tinde să trateze toate băncile la fel. Proasta gestiune a câtorva bănci poate influența negativ și imaginea publică a celorlalte.

În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată poate stabiliza veniturile în timp, având rolul unui amortizor de șoc. În același timp, consolidarea valorii acțiunilor bancare se poate realiza printr-o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile și instituțiile financiare trebuie să-și îmbunătățească înțelegerea și practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-și putea gestiona cu succes diferite game de produse în anii ’90. Dacă procesul de gestiune al riscurilor bancare și sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al gestiunii riscurilor, dacă folosesc paradigma de analiză și gestiune în vederea creșterii eficientei, dacă adoptă măsuri precise de adaptare a performanței la risc și dacă vor crea mecanisme de raportare a performanței în funcție de risc, pentru a se asigura că investitorii înțeleg impactul gestiunii riscului asupra valorii firmei bancare.

Clasificarea riscurilor bancare în funcție de expunerea la risc

Expunerea la risc a unei instituții financiare, deși generată de același ansamblu de activități, poate fi privită din două puncte de vedere: ca expunere inerentă și ca expunere suplimentară sau subiectivă.

Se poate spune astfel că riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi.

Astfel pot fi considerate fraudele în efectuarea unor plăți, accidentarea în cădere a unui client într-una din agențiile băncii (ce dă naștere unei răspunderi civile a băncii) sau degradarea mediului ambiant de către obiective dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipotecă (încălcarea normelor de poluare) etc. La rândul lor, riscurile pure se pot împărți în: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale și frauduloase, riscuri de răspundere.

Riscurile fizice se pot manifesta ca distrugere a clădirilor, avariere a clădirilor în curs de construire, distrugere a liniilor de telecomunicații, avariere a mașinilor și materialelor diverse, distrugere a materialului în cursul transportului, accidente de circulație.

Riscurile financiare pot apare ca pierderi complete de date, pierderi de cecuri în curs de încasare, pierderi de efecte (inclusiv informatice), distrugere a arhivelor, nerecuperare a pierderilor.

Riscurile criminale și frauduloase: pătrunderi în fișierele informatice, utilizarea frauduloasa a mijloacelor de plată, duplicarea și contrafacerea cărților și a cecurilor, utilizarea frauduloasă a unei operații de către terți, întocmirea dosarului de credit pe baza de falsuri, toate tipurile de deturnări de fonduri (inclusiv informatice), furt, deturnare de fonduri de către un salariat, bancnote false, atac armat, răpiri de persoane (în timpul transportului), furt în urma luării unor ostatici la domiciliul unui salariat, tâlhării (furt din seifuri), cereri de răscumpărare, furt de valori pe parcursul transportului, furt de valori la alți prestatori.

Riscuri de răspundere: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, pierderi de efecte în contul clienților, activități proprii filialelor, punerea în discuție a mijloacelor folosite, răspunderea cenzorilor, erori de gestiune a conturilor și serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operațiile cu titluri, pierderi de cecuri returnate de agenții, acordări abuzive de credite, suspendări abuzive de credite, greșeli de consultanță în ingineria financiară.

Pentru cea de-a doua categorie, riscurile lucrative sau speculative, expunerea este generată de încercarea de a obține profit mai mare. Această expunere poate genera și cheltuieli suplimentare, deci (potențial) și pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadență, pierderi la portofoliul de titluri sau o structură defectuoasă a activelor bancare. Demarcația dintre cele două tipuri de riscuri nu este netă, după cum vom observa în următorul tabel:

Clasificarea riscurilor bancare în funcție de caracteristica bancară

O altă clasificare a riscurilor bancare este cea care are la bază gama de operații bancare ce pot genera riscuri și forma acestor riscuri.

În următorul tabel vom prezenta o clasificare succintă a principalelor tipuri de riscuri asumate de o bancă universală în desfășurarea operațiilor proprii: riscuri financiare asumate în gestiunea bilanțului, riscuri de prestare caracteristice pentru sfera serviciilor bancare și riscuri ambientale care sunt generate de operarea băncii într-un mediu concurențial strict reglementat de autoritatea bancară și într-un spațiu economic caracterizat de propria sa dinamică.

Clasificarea riscurilor bancare în funcție de cauza și forma lor.

Riscurile financiare pot fi considerate drept cel mai important grup de riscuri bancare, dat fiind că proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente bancare. În acest grup de riscuri se include:

Riscul de creditare, denumit și risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorării calității activelor bancare (în condițiile în care alte active au o pondere redusă în bilanțul băncii). Exprimă probabilitatea încasării efective, la scadență, a fluxului de venituri anticipat (capital avansat plus dobânzi);

Riscul de lichiditate sau riscul de finanțare. Exprimă probabilitatea finanțării efective a operațiilor bancare. Pentru cei care au împrumutat banca, poate apare ca risc de creditare, dar aceasta este doar o componentă a sa;

Riscul de piață sau de variație a valorii activelor financiare apare ca risc de variație a ratei dobânzii, risc valutar și risc de variație a cursului activelor financiare. Exprimă probabilitatea ca o variație a condițiilor de piață să afecteze negativ profitul bancar;

Riscul de faliment, riscul de capital sau riscul de îndatorare exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă și ca aceste pierderi să afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor băncii.

Între toate aceste grupe de risc se exercită o interacțiune permanentă, deoarece ele exprimă doar aspecte diferite ale aceluiași potențial risc – operațiunile bancare curente. Așa, spre exemplu, o expunere reală excesivă la riscul de creditare poate genera un risc de lichiditate, dacă banca nu are suficiente active lichide pentru a face față obligațiilor sale scadente fără aportul sumelor rezultate din rambursarea creditului primit de către client. Riscul de lichiditate, la rândul său, poate genera risc de faliment dacă banca nu își poate procura rapid resursele deficitare. Ba mai mult, în sistemul bancar, problemele cu care se confruntă o bancă pot afecta negativ și bănci partenere (creditoare față de ea) existând un permanent pericol de contagiune. Acest risc specific ansamblului băncilor este numit și risc sistemic și gestionarea lui este asigurată de către banca centrală. Aceasta nu înseamnă însă că fiecare bancă nu trebuie să urmărească în permanență soliditatea partenerilor săi, în baza tuturor informațiilor de care poate dispune.

Riscurile de prestare sunt asociate operațiilor din sfera serviciilor financiare. Următoarele tipuri de riscuri sunt cuprinse aici:

Riscul operațional sau riscul de sarcină exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă să mai asigure servirea clienților într-un mod rentabil. Sunt astfel importante atât oferta de servicii, cât și capacitatea conducerii de a evalua și controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii;

Riscul tehnologic este asociat calității și structurii ofertei de produse financiare care au și ele un ciclu de viață propriu și tind să fie înlocuite de produse mai performante. Alegerea incorectă a momentului scoaterii de pe piață a unui produs sau a momentului introducerii unuia nou poate genera pierderi semnificative și există în permanență riscul ca momentul ales să nu fie cel mai adecvat din punct de vedere al maximizării profitului bancar;

Riscul produsului nou este asociat inovărilor în sfera produselor financiare. Exprimă probabilitatea cumulată a producerii mai multor evenimente adverse, precum: situarea cererii sub nivelul anticipat, depășirea nivelului planificat al costurilor specifice, lipsa de profesionalism a echipei manageriale, etc.;

Riscul strategic exprimă probabilitatea de a nu alege strategia optimă în condițiile date. El este inerent oricărei selecții de piețe, produse și zone geografice pe care o implică definirea strategiei băncii într-un mediu complex.

Grupa riscurilor ambientale cuprinde o clasă de riscuri cu un puternic potențial de impact asupra performanței bancare, dar asupra cărora banca are, în cel mai bun caz, un control limitat. În esență aceste riscuri exprimă probabilitatea ca o schimbare adversă de mediu să afecteze negativ profitul băncii:

Riscul de fraudă este un risc de ordin intern ce a fost inclus în această grupă deoarece pentru bancă, privită ca entitate, actele și mai ales intențiile salariaților reprezintă o variabilă externă greu controlabila. Riscul de fraudă este un risc de ordin intern și exprimă probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor alte acte contrare intereselor băncii de către angajații acesteia. Fraudele pot afecta sensibil rentabilitatea băncii, atunci când nu pot fi detectate din vreme și recuperate;

Riscul economic este asociat evoluției mediului economic în care acționează banca și clienții acesteia. Se poate manifesta la nivel sectorial, regional, național sau internațional. Exprimă probabilitatea diminuării performanței băncii ca urmare a unei evoluții adverse a condițiilor de mediu. Acestea influențează calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor și potențialul de risc;

Riscul concurențial exprimă probabilitatea reducerii profitului în condițiile modificării raporturilor de piață în defavoarea băncii. El este inerent activității bancare deoarece majoritatea produselor financiare oferite pe piață de o bancă sunt oferite și de alte instituții financiare.

Riscul legal reflectă faptul că băncile trebuie să opereze în contextul stabilit de reglementările legale în vigoare, chiar dacă acestea le creează un dezavantaj competitiv față de alte instituții financiare concurente. Un alt aspect al acestui risc este acela că există o permanentă incertitudine atât în ceea ce privește evoluția viitoare a cadrului normativ de desfășurare a activității bancare, cât și referitor la momentul implementării unor noi reglementări.

Ca incidență și amploare a pierderilor pe care le generează, riscurile cuprinse în prima grupă sunt de departe cele mai semnificative pentru bănci, și de aceea gestiunea lor poate aduce un plus semnificativ de soliditate băncii. În următorul tabel vom prezenta principalii indicatori și tehnicile de gestiune pentru evaluarea și controlul riscurilor financiare.

Indicatorii și tehnicile de gestiune a riscurilor financiare.

Riscul de creditare este asumat de toate băncile și poate genera probleme serioase dacă expunerea la risc este substanțială. Indicatorii tradiționali sunt mai puțin folosiți deoarece ei afectează negativ rentabilitatea băncii. Ei se pot dovedi utili în analize temporale și comparații interbancare. Indicatorii obiectiv, monitorizați atent, pot semnaliza în avans apariția unor probleme pe parcursul procesului de creditare, mai ales dacă limitele sunt depășite pentru mai mulți dintre ei.

Indicatorii tradiționali ai riscului de lichiditate tind să se concentreze asupra lichidității activelor bancare. Indicatorii obiectiv urmăresc îndeosebi evoluția corelată a activelor lichide și a pasivelor imediate. Din practică rezultă că cel mai bun este indicatorul derivat ce raportează diferența dintre activele lichide și împrumuturi( de pe piață și de la banca Centrală) la o mărime care să reprezinte nevoile potențiale de lichiditate (de exemplu depozitele volatile).

Riscul variației ratei dobânzii pe piață este măsurat tradițional prin gradul de sensibilitate (relativ) sau gap (absolut). Principalele neajunsuri ale acestor indicatori sunt generate de greutatea alegerii scadenței de folosit drept criteriu pentru sensibilitate, precum și de neluarea în considerare a efectelor pe care variația ratei dobânzii le are asupra valorii actuale a plasamentelor.

Indicatorii clasici ai riscului de capital sunt indicatori relativi prin care se poate determina valoarea raportului dintre diferite categorii de active/pasive și capital. Acești indicatori sunt statici și nu pun în evidență diferențele referitoare la riscul diferitelor plasamente. Ba mai mult, folosesc valori din contabilitate pentru elemente, în valoarea de piață a acestora. Aceste neajunsuri sunt compensate de indicatori mai noi care țin cont și de elementele din afara bilanțului și de gradul diferit de risc.

Clasificarea riscurilor în funcție de alocarea lor în cadrul sistemului financiar

Din acest punct de vedere riscurile apar ca diversificabile sau nediversificabile. Riscurile diversificabile sunt acele riscuri care ajung să fie relativ nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziții ( bilanțiere) pentru că legea numerelor mari să fie activată. Problema principală este că niciodată nu putem spune ce înseamnă “suficient de multe poziții”, dar este demn de reținut faptul că putem reduce expunerea globală a unei bănci la un anume tip de risc, mărind suficient numărul operațiilor și partenerilor susceptibili a genera acel risc.

Riscurile nediversificabile sunt cele care rămân relativ semnificative ca expunere, chiar și după ce toate posibilitățile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatate. În practică orice poziție ( bilanțieră sau extrabilanțieră) comportă de regulă atât elemente diversificabile cât și elemente nediversificabile. Spre exemplu, riscul de nerambursare a unui împrumut contractat de către un client la bancă are o componentă nediversificabilă – cea generată de riscul economic, de incertitudinea intrării în următoarea fază a ciclului economic – și o componentă diversificabilă, specifică fiecărui client. Cu cât banca are mai mulți debitori și cu cât valoarea creditelor acordate fiecăruia dintre ei este mai redusă relativ la capitalul băncii, cu atât mai redusă va fi și probabilitatea ca nerambursarea unuia dintre aceste credite să creeze băncii probleme de lichiditate sau de capital.

Riscurile nediversificabile au puțini factori determinanți, în esență variabile preț: rate ale dobânzii, cursuri valutare, prețuri ale materiilor prime, indicatori macroeconomici. în fond, aceste variabile sunt endogene căci reflectă variații ale preferințelor consumatorilor, schimbări de tehnologie, politici guvernamentale. Din punctul de vedere al gestiunii riscurilor, sursa lor exactă este mai puțin importantă decât canalul de transmisie care este prețul.

Sistemul financiar ( ansamblul instituțiilor, instrumentelor și piețelor financiare) are un rol important la nivel macroeconomic în ceea ce privește alocarea eficientă a riscurilor în cadrul sistemului economic. Teoretic un mecanism de alocare eficientă a riscului se poate construi pornind de la un sistem de piețe directe și fără un apel la instituțiile financiare. Această construcție este foarte solidă doar în lipsa problemelor reale de informare (acces la informație) a costurilor tranzacționale și a altora asemenea. În realitate, odată ce structura investițiilor reale și rentabilitatea acestora au fost stabilite, sistemul financiar poate doar să aloce riscurile inerente acestei structuri; el nu poate nici anihila riscuri date (nediversificabile) nici crea altele noi.

Din punct de vedere al gestiunii riscurilor bancare, o protecție specifică se poate concepe doar în cazul riscurilor diversificabile. Dacă definim riscul ca fiind probabilitatea de producere a unui eveniment incert pentru care este cunoscută repartiția efectelor producerii lui sau pentru care aceasta poate fi aproximată prin studiul efectelor aleatoare deja produse, atunci incertitudinea (absolută) este asociată evenimentelor pentru care repartiția efectelor este complet necunoscută.

În cazul riscurilor, protecția se asigură prin gestiunea unor tehnici și instrumente specifice (riscuri diversificabile) și prin capital (riscuri nediversificabile). Incertitudinea necesită întotdeauna un capital suficient și nu poate fi gestionată prin tehnici specifice. Această ultimă remarcă este demnă de reținut căci în cea mai mare parte a acestei lucrări ne vom concentra asupra unor modalități de gestiune specifice care pot fi folosite cu succes doar pentru riscuri diversificabile. Pentru a asigura protecția băncii în cazul riscurilor nediversificabile și al incertitudinii pure, nimic nu poate înlocui capitalul bancar și nici o tehnică sau instrument, oricât de sofisticate, nu pot asigura o protecție suficientă.

Gestiunea globala a riscurilor bancare

De regulă, problema gestiunii riscurilor bancare este abordată dintr-o perspectivă îngustă, pentru tipuri de riscuri specifice. Aceasta deoarece riscurile bancare sunt diverse și complexe. Nu trebuie uitat faptul că pentru toate aceste riscuri expunerea este a băncii și că, în plus, multe riscuri sunt interdependente. Gestiunea globală a acestor riscuri se impune ca o necesitate și trebuie organizata la nivelul central al băncii.

O gestiune globală adecvată a riscurilor trebuie să asigure băncii capacitatea de a identifica și aprecia riscurile bancare, de a le controla, de a le elimina sau evita și de a le finanța. Alte priorități de avut în vedere se referă la anticiparea pierderilor, constituirea rezervelor, transferul eventual al riscurilor (asigurare), integrarea gestiunii riscurilor bancare în sistemul global de gestiune al băncii.

Etapele procesului de gestiune globală a riscurilor bancare pot fi regăsite și în gestiunea riscurilor individuale, doar că la nivel global toate au un caracter obligatoriu. În succesiunea lor logică aceste etape sunt următoarele: identificarea și evaluarea riscurilor, controlul riscurilor, eliminarea/evitarea riscurilor și finanțarea riscurilor.

Identificarea și evaluarea riscurilor bancare

Integrarea evaluării riscurilor în planificarea strategică a băncii va asigura gestiunii riscurilor bancare vizibilitatea necesară și focalizare strategică. Riscul este o componentă esențială a profilului unei instituții financiare; de aceea evoluția ulterioară a strategiei și organizării bancare vor fi afectate dacă profilul risc actual și de perspectivă nu sunt luate în considerare.

Pentru a integra identificarea și evaluarea riscurilor bancare în procesul de planificare, banca trebuie să-și identifice mai întâi principalele linii de activitate. O linie de activitate include unități și proceduri.

Unitățile cuprinse într-o linie de activitate au un set integrat de sisteme de livrare a produselor și piețe consacrate. Procedurile includ atât ansamblul sarcinilor asociate livrării produselor pe piață cât și sarcinile asociate activităților auxiliare.

Procesul de gestiune a riscurilor începe prin descifrarea profilului risc al diferitelor game de produse bancare pentru principalele activități bancare. Apoi acestea trebuie comparate cu profilul risc al băncii. Dacă profilul risc al băncii este mai puțin îndrăzneț decât suma profilurilor risc identificate, atunci conglomeratul bancar (banca în ansamblul său), are o valoare sinergetică, pozitivă pentru acționari.

Pentru a identifica și evalua nivelul de risc al unei game de produse bancare sau al unei activități bancare, managerii trebuie să identifice toate situațiile semnificative care pot genera o pierdere financiară.

Managementul poate realiza acest lucru prin elaborarea unor scenarii de pierdere pentru activitățile, tranzacțiile și interfețele bancare. Când elaborăm profilul risc este util să se aloce expunerile risc diferitelor componente ale riscului. De asemeni trebuie să identificăm frecvența și mărimea pierderilor care pot fi generate de expuneri. Frecvența se referă la numărul de apariții al evenimentelor asociate unei expuneri pe parcursul orizontului de planificare. Gravitatea pierderilor măsoară impactul financiar care rezultă din producerea evenimentelor asociate expunerii la risc.

Un manager poate dobândi o bună perspectivă asupra nivelului riscului asociat unei anumite expuneri combinând frecvența cu amplitudinea riscului. Deoarece o anumită expunere poate genera riscuri de mai multe feluri, nivelul de risc trebuie agregat pentru fiecare expunere și pentru fiecare categorie de risc pentru a identifica profilul risc al unei unități bancare.

Metodologiile de identificare și evaluare a riscurilor pot asigura o estimare efectivă și eficientă a profilului risc pentru sucursale, filiale, agenții și întreaga bancă. În lipsa unei abordări sistematice a evaluării riscului, ușor de implementat, o bancă nu dispune de nici un mijloc de a-și reduce cheltuielile legate de riscuri printr-un control mai riguros și o finanțare adecvată a riscurilor. În plus este dificil pentru o bancă să determine veniturile corectate în funcție de risc pentru o gamă de produse bancare sau o activitate și să transmită pieței financiare riscul produs propriu și eficacitatea managementului riscurilor bancare.

Controlul riscurilor

Obiectivul controlului riscurilor este de a minimiza cheltuielile asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate, dar nu evitate sau eliminate. După ce au fundamentat profilul risc al unității lor bancare, managerii trebuie să identifice și să evalueze activitățile de control al riscurilor existente din punct de vedere al expunerii și nivelurilor de risc identificate, pentru fiecare categorie de riscuri.

Pentru a controla riscul de piață, o bancă poate avea în vedere mai multe tehnici de gestiune a bilanțului sau de diversificare a portofoliului. Între modalitățile de a gestiona riscul de lichiditate se înscriu și titularizarea unor credite sau creșterea frecvenței negocierilor. În domeniul riscului operațional banca poate îmbunătăți controalele în domeniul calității produselor bancare, pe lângă gestiunea creditelor și analiza creditelor neperformante.

Eliminarea / evitarea riscurilor

Trebuie subliniată importanța primei etape de identificare și evaluare a riscurilor. Este dificil de eliminat sau evitat un risc daca el nu a fost identificat și cuantificat corespunzător. Riscul poate fi eliminat prin îndepărtarea cauzei care îl produce. În general, managerii pot face acest lucru prin reproiectarea activităților asociate și a Fluxurilor de Operații. Mai recent, însă, băncile au adoptat soluții mai radicale, eliminând complet gamele de produse pe care le apreciază extrem de riscante. Managerii bancari, a căror experiență este legată de activitățile bancare comerciale, reacționează la pierderi care apar în activități despre care nu știu multe, ca, de exemplu, în domeniul operațiilor cu instrumente derivate (contracte la termen și cu opțiuni) prin suprimarea acestor activități.

Eliminarea și evitarea riscurilor poate avea un efect asupra reducerii costurilor totale ale băncii, costuri asociate riscurilor dacă banca a apreciat corect cheltuielile asociate riscurilor și veniturile ajustate în funcție de risc asociate fiecărei game de produse sau activități. Altfel s-ar putea ca managementul să reducă valoarea acțiunilor prin eliminarea unor activități care ar fi putut produce în timp venituri favorabile ajustate în funcție de risc.

Finanțarea riscurilor

Din punct de vedere al gestiunii riscurilor bancare, finanțarea riscurilor bancare presupune atât acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau specifice), cât și transferul riscurilor (prin asigurare sau operații cu instrumente derivate). Acoperirea riscurilor funcționează cel mai bine în cazul unor riscuri a căror frecvență și amplitudine a expunerii sunt foarte previzibile sau atunci când nu există asigurări pe piață. Transferul riscului este mai adecvat atunci când expunerea nu este foarte previzibilă sau atunci când gravitatea potențială a pagubelor este catastrofală.

În concluzie, transferul riscurilor este foarte dificil dacă nu există piețe de asigurări convenționale. Dacă rămân riscuri mari care nu pot fi nici acoperite (reținute) nici transferate, pentru manager este foarte dificil să folosească controlul riscurilor pentru a le elimina sau evita. În ultimă instanță managerii bancari trebuie să fie capabili să identifice și să evalueze gradul de risc. Doar riscurile neidentificate sunt reținute din ignoranta.

Acoperirea (reținerea) riscurilor

Riscul poate fi acoperit atât printr-un program formal de finanțare, elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate, cât și prin prelevări pentru fondurile de rezervă pentru pierderi din creditare. În plus, băncile pot acoperi riscuri în afara unor programe formale de finanțare, dacă trec pierderile pe cheltuieli sau le acoperă din capital, în măsura în care aceste pierderi se produc. Aceste programe de tip ‘’pay – as you –go’’ generează în mod inevitabil un anumit grad de incertitudine asociata veniturilor și o cerere incertă de capital bancar. Pe de altă parte, existența programelor formale autofinanțate reprezintă un mesaj pentru piețele financiare, căci presupune identificarea și evaluarea riscurilor, precum și reducerea gradului de incertitudine în ceea ce privește veniturile viitoare.

Reținerea riscurilor trebuie să se facă pe baza următoarelor două criterii: acoperirea unor familii de riscuri și existența unei baze proprii de date statistice referitoare la frecvența și amploarea riscurilor. În lipsa acestor condiții, riscurile nu pot fi autofinanțate în mod corect.

Transferarea riscurilor

Transferarea riscului este mult mai eficace atunci când frecvența și gravitatea sunt specifice unor riscuri catastrofale și atunci când riscurile nu pot fi identificate și evaluate precis.

Structura unui program de asigurare pentru o bancă se poate face având în vedere următoarele trei posibilități:

Negocierea centralizată cu limitarea numărului de polițe de tipul ‘’ toate riscurile, mai puțin…’’;

Negocierea descentralizată, polițele fiind încheiate separat; fie de fiecare unitate cu personalitate juridică, fie după criteriul teritorialității (al zonei de operare);

Programe specifice pentru diferite activități bancare.

Deși transferarea riscurilor poate fi eficientă, ea trebuie să fie ultimul dintre elementele luate în considerare de paradigma gestiunii riscurilor bancare; oricum, practica curentă face ca transferarea riscului să fie prima si, adesea, singura modalitate de abordare a gestiunii riscurilor bancare.

Strategia ordinară ar trebui să fie: transferul riscurilor grave și reținerea riscurilor frecvente.

Managementul riscurilor bancare ar trebui să fie una dintre componentele sistemului global de management bancar. Un bun manager în probleme de risc va observa și folosi felul în care gestiunea riscurilor bancare interacționează cu alte componente ale sistemului managementului bancar. Prin implementarea gestiunii riscurilor bancare ca o componentă vitală a sistemului global de management bancar, conducerea băncii poate comunica piețelor financiare eficacitatea sa în gestiunea băncii pentru a produce efecte de sinergie.

Garanțiile creditelor bancare

Noțiunea, clasificarea și rolul garanțiilor.

Riscul nerambursării creditelor poate fi diminuat pe baza unui instrument juridic tradițional: garanția. Banca nu își poate permite să apeleze, în ipoteza incidentelor în restituirea creditului, doar la gajul general al creditorilor chirografari, care oferă tuturor creditorilor o egală vocație la distribuirea emolumentului urmăririi silite a averii debitorului comun. Prerogativele conferite creditorilor chirografari, în comun și în mod egal (dreptul de a cere luarea unor măsuri de conservare: sechestrul asigurător, întreruperea cursului prescripției etc.; dreptul de a exercita acțiunea oblică sau pauliană; dreptul de a urmări silit bunurile din averea debitorului), nu oferă o protecție eficace contra riscului insolvabilității debitorului.

Pentru a avea șanse reale în cazul insolvabilității debitorului, banca creditoare poate solicita constituirea de garanții, reale și personale, sau poate apela la alte mijloace, cum sunt solidaritatea și indivizibilitatea. Cea mai mare parte dintre garanțiile utilizate în practica bancară nu reprezintă garanții bancare specifice, ci sunt împrumutate din dreptul civil sau dreptul comercial.

Garanția este mijlocul juridic care conferă creditorului titular fie prioritatea față de ceilalți creditori cu privire la urmărirea silită a unui bun determinat din averea debitorului, fie posibilitatea de a urmări silit și o altă persoană care s-a angajat împreună cu debitorul.

Funcția esențială a garanțiilor este de a atenua sau de a elimina riscul care decurge pentru creditor din insolvabilitatea debitorului. Aceeași funcție o îndeplinesc și alte mijloace juridice, care nu sunt garanții propriu-zise: solidaritatea, indivizibilitatea, rezerva dreptului de proprietate, dreptul de retenție, arvuna, clauza penală, contul curent, creditul documentar etc.

Reglementarea de bază a garanțiilor se află în Codul civil, Codul comercial și Legea nr. 99/1999.

Clasificarea fundamentală a garanțiilor este aceea care face diferența între garanțiile personale și garanțiile reale. Unica garanție personală propriu-zisă este cauțiunea, dar același rol îl îndeplinește și solidaritatea codebitorilor, deși nu este o garanție în sensul strict al termenului. Garanțiile reale (garanțiile reale mobiliare, ipoteca și privilegiile reale) constau în afectarea unui bun pentru garantarea executării unei obligații. Garanțiile reale mobiliare sau ipoteca pot fi constituite nu numai asupra bunurilor din averea debitorului, ci și asupra bunurilor altei persoane (cauțiuni reale).

Alături de rolul tradițional, de asigurare a executării obligației debitorului, garanțiile au dobândit noi funcții: ele contribuie la securitatea creditului și înlocuiesc uneori creditul efectiv, substituindu-se transferului de fonduri ca, de exemplu, în cazul scrisorii de garanție bancară.

Fidejusiunea (cauțiunea).

Pe baza dispozițiilor art. 1652 C.civ. (,,cel care garantează o obligație se leagă către creditor a îndeplini însuși obligația pe care debitorul nu o îndeplinește") și ale art. 42 alin. 2 C.com., ("prezumția de solidaritate există și contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligațiune comercială"), cauțiunea a fost definită în doctrină, în sens restrâns, ca un contract între creditor și fidejusor, și în sens larg, ca o operațiune tripartită între persoane legate câte două prin contracte distincte.

Caracterul accesoriu este de esența cauțiunii. Ea nu poate exista fără obligația principală, față de care se află într-o strânsă dependență și nu poate fi mai întinsă, nici mai oneroasă decât aceasta. Cauțiunea este un contract unilateral pentru că numai fidejusorul se obligă față de creditor. Caracterul unilateral nefiind însă de esența cauțiunii, părțile pot conferi contractului și un caracter sinalagmatic. Chiar și atunci când rămâne unilateral, creditorul este obligat să nu diminueze celelalte garanții, în care s-ar putea subroga fidejusorul. Cauțiunea este un contract consensual, înscrisul fiind cerut numai pentru dovada actului juridic. Ea are caracter gratuit între fidejusor și creditor, sub sancțiunea nulității cauțiunii consimțite în perioada suspectă, anterioară falimentului. În raportul între fidejusor și debitor, cauțiunea este adeseori cu titlu oneros. Cauțiunea este un contract intuitu personae. Ea poate avea ca obiect datorii născute anterior, care trebuie să fie determinate, sau datorii viitoare, care trebuie să fie determinabile. Cu toate acestea, cauțiunea poate privi un cuantum valoric precis determinat sau poate fi acordată fără limită. Sub aspectul duratei, cauțiunea poate fi pe timp determinat sau nedeterminat, în cea de a doua ipoteză fidejusorul având dreptul să ceară rezilierea contractului.

În ceea ce privește constituirea cauțiunii, fidejusorul persoană fizică trebuie să posede capacitate de exercițiu deplină, iar fidejusorul societate comercială poate da cauțiune numai dacă acest act este compatibil cu capacitatea ei specială. De asemenea, fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în circumscripția tribunalului locului plății obligației principale și să fie solvabil. Angajamentul fidejusorului trebuie să fie expres și luat în deplină cunoștință în ceea ce privește natura și întinderea sa.

Obiectul contractului de cauțiune este plata datoriei debitorului. Cauțiunea presupune, deci, existența unei obligații principale valide și determinate, putând, însă, fi neexigibilă și chiar eventuală.

Cât privește efectele cauțiunii în raportul dintre creditor și fidejusor, în cazul în care debitorul nu-și execută obligația, potrivit art. 1663 C.civ., creditorul îl poate urmări pe fidejusor, fără a fi obligat să-l urmărească mai întâi pe debitor. Fidejusorul poate invoca, în principiu, beneficiul de discuțiune și beneficiul de diviziune. Cu toate acestea, fidejusorul unei obligații comerciale le poate invoca numai dacă contractul de cauțiune prevede expres că fidejusorul nu este obligat solidar cu debitorul față de creditor, întrucât prezumția de solidaritate instituită de art. 42 alin. 2 C.com. operează și contra fidejusorului unei obligații comerciale.

Fidejusorul poate opune creditorului atât excepțiile personale izvorâte din contractul de cauțiune (validitatea, întinderea obligației, termene și condiții, stingerea obligației etc.), cât și excepțiile ce privesc obligația debitorului, afară de cele pur personale debitorului.

Pe de altă parte, în ceea ce privește efectele cauțiunii între fidejusor și debitor, în cazul în care a plătit obligația debitorului față de creditor, fidejusorul are regres contra debitorului, pentru suma efectiv plătită și cheltuielile efectuate după ce l-a înștiințat pe acesta că este urmărit de creditor. Fidejusorul pierde dreptul de regres contra debitorului, având doar dreptul de a cere restituirea sumei de la creditor, în cazul în care a omis să-l înștiințeze pe debitor despre efectuarea plății și din acest motiv a plătit și debitorul aceeași datorie, respectiv dacă a plătit creditorului fără să fi fost urmărit și fără a-l înștiința pe debitor, care ar fi fost în măsură să opună creditorului excepția de stingere a datoriei într-un alt mod.

În cazul pluralității de fidejusori, garantul care a plătit datoria are regres contra celorlalți garanți, acțiunea în regres fiind, însă, divizibilă între ceilalți fidejusori, iar fracțiunea ce revine fiecăruia – direct proporțională cu angajamentul inițial.

Fidejusiunea se stinge odată cu obligația garantată, pe cale accesorie, iar pe cale principală, prin expirarea duratei pentru care s-a obligat fidejusorul, respectiv prin revocarea de către acesta a cauțiunii stipulate pe o durată nedeterminată.

Garanțiile reale mobiliare.

Codul civil definește amanetul, în art. 1685 și 1686, ca fiind contractul prin care debitorul remite creditorului său un bun mobil pentru garantarea executării obligației, creditorul având dreptul de a fi plătit din vânzarea bunului cu preferință față de alți creditori, în cazul neexecutării obligației debitorului la scadentă.

Reglementarea gajului comercial din art. 478-489 C.com. a fost abrogată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, care a consacrat o nouă reglementare domeniului, sub forma garanțiilor reale mobiliare, studiate în materia dreptului comercial.

Afectarea ca garanție a soldului creditor al unui cont bancar (escrow account).

Soldul creditor al unui cont curent bancar constituie un drept de creanță al titularului contului față de bancă. Această creanță, al cărei cuantum variază în permanență, sub influența creditărilor și a debitărilor, poate fi destinat ca garanție față de bancă pentru obligațiile titularului contului.

De asemenea, soldul (prin ipoteză – creditor) al unui cont de depozit bancar poate fi constituit ca garanție. Părțile unui contract de furnizare, cu livrări eșalonate, pot stipula o clauză de garanție, potrivit art. 6 alin. 5 lit. b din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, conform căreia sumele plătite cu titlu de avans de cumpărător vor fi păstrate într-un cont bancar de depozit, cu titlu de garanție a executării obligațiilor vânzătorului, până când părțile vor da ordin băncii ca aceste sume să fie vărsate vânzătorului.

Ipoteca.

Ipoteca reprezintă o garanție reală imobiliară fără deposedare, definită de art. 1746 C.civ. ca fiind un drept real asupra imobilelor afectate pentru garantarea plății unei obligații. În cazul în care obligația își are izvorul direct într-o normă legală, ipoteca se naște printr-o dispoziție a legii, conform art. 1749 alin.1 C.civ. și este o ipotecă legală, iar când ipoteca se constituie prin convenție, potrivit art. 1749 alin.2 C.civ., ea reprezintă o ipotecă convențională. În ambele cazuri, ipoteca are următoarele caractere:

este un drept real accesoriu, conferind titularului atât prerogativa de a urmări bunul în mâna oricui s-ar afla, cât și prerogativa de a-și realiza dreptul principal, de creanță, cu preferință față de alți creditori care ar urmări același bun;

este o garanție reală imobiliară, aplicabilă, deci, numai dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în circuitul civil, împreună cu accesoriile lor (imobile prin destinație) precum și dreptului de uzufruct asupra acestora;

se constituie numai în cazurile și cu formele prevăzute de lege;

este specializată, în sensul individualizării imobilului și a creanței garantate;

este indivizibilă, în sensul că subzistă asupra întregului imobil și după ce o parte din datorie s-a stins, precum și chiar după ce imobilul a fost partajat între foștii coproprietari: cel căruia îi va reveni dreptul exclusiv de proprietate va suporta și ipoteca.

Ipoteca convențională se constituie, sub sancțiunea nulității absolute, prin act autentic. Potrivit regulilor de publicitate a ipotecii, pentru a fi opozabilă terțelor persoane, ea trebuie să fie înscrisă în registrul special sau, după caz, în foaia de sarcini a cărții funciare în care este intabulat imobilul ipotecat. Prin înscriere se determină totodată și rangul de preferință al ipotecii, ipotecile înscrise în aceeași zi având rang egal. În regimul de carte funciară guvernat de Legea nr. 115/1938, înscrierea ipotecii are efect constitutiv (art. 17), în timp ce în noul regim de carte funciară, reglementat de Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 aceasta asigură doar efectul opozabilității față de terți (art. 27). Înscrierea este opozabilă față de toți ceilalți dobânditori de drepturi asupra imobilului, inclusiv față de creditorii de rang inferior.

Inscripția poate fi radiată după stingerea creanței prin plata integrală sau poate fi restrânsă ca urmare a plății parțiale. Radierea sau reducerea pot fi consecința acordului dintre creditor și debitor sau poate fi dispusă de instanță.

Din punct de vedere al efectelor constituirii ipotecii, debitorul proprietar al imobilului conservă posesia și folosința acestuia. Cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege, el poate înstrăina imobilul, dobânditorul suportând actul de grevare a imobilului pentru că creditorii "î1 urmăresc în orice mână ar trece", conform art. 1790 C.civ. Totodată, creditorul ipotecar va conserva în același mod și dreptul de preferință.

Dobânditorul imobilului are posibilitatea să opună creditorului urmăritor unele excepții (nulitatea contractului de ipotecă sau a inscripției sau garanția de evicțiune atunci când creditorul l-a moștenit pe vânzătorul de la care a dobândit imobilul urmăritul) sau poate utiliza purga ipotecii, oferind creditorului o sumă egală cu prețul sau valoarea estimată la dobândirea imobilului. De asemenea, dobânditorul poate stinge prin plată creanța urmăritorului față de debitor, dobândind prin subrogație dreptul creditorului sau poate opta pentru "delăsarea" imobilului în mâna creditorului. Ultima soluție este finalizarea procedurii executării silite. În toate situațiile, dobânditorul are regres contra debitorului principal.

Ipoteca se stinge odată cu obligația garantată, pe cale accesorie. Pe cale principală, ipoteca se stinge prin: renunțarea creditorului la ipotecă; purgă; prescripție achizitivă; constatarea nulității sau anularea contractului constitutiv; rezoluțiunea actului de dobândire a dreptului de proprietate de către dobânditorul care a constituit ipoteca asupra imobilului; distrugerea imobilului, cu consecința strămutării ipotecii asupra indemnizației de asigurare și a altor despăgubiri cuvenite.

Recuperarea creditelor bancare

Contractu1 bancar de credit – titlu executoriu.

Sub imperiul legii bancare anterioare (Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară), formularele contractelor de credit utilizate de bănci cuprindeau clauza potrivit căreia contractul are valoarea unui înscris autentic și constituie titlu executoriu. În lipsa unor prevederi legale exprese care să-i confere contractului aceste caractere, clauzele respective au fost calificate drept nelegale atât de doctrină, cât și de jurisprudență.

Actuala Lege bancară, în art. 56 alin. 2, califică expres contractul de credit bancar ca fiind titlu executoriu. Textul legal nu conține, însă, o derogare expresă de la formalitatea învestirii cu formulă executorie a contractului, astfel încât banca are obligația de a îndeplini această exigență înainte de a iniția procedura executării silite a debitorului.

Doctrina a remarcat, întemeiat, că norma amintită prezintă o serie de inconveniente pentru societatea bancară care cere executarea silită în temeiul acestui titlu executoriu. Astfel, va putea fi executată silit, pe baza înscrisului respectiv, numai suma menționată în înscris, și anume creditul acordat, care nu reprezintă suma pe care o datorează debitorul băncii, întrucât nu cuprinde comisioanele, dobânzile și penalitățile de întârziere. Pe cale de consecință, în cazul în care banca cere executarea silită pentru întreaga sumă datorată (dar alta decât cea înscrisă în contractul de credit învestit cu formulă executorie), debitorul este îndreptățit să formuleze contestație la executare, în temeiul art. 400 alin. 1 C.proc.civ., cu privire la înțelesul, întinderea și aplicarea titlului executoriu.

În literatura de specialitate au Post analizate și celelalte dispoziții ale art. 56 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, potrivit cărora constituie titluri executorii și garanțiile reale și personale constituite în scopul garantării creditului bancar. Acest text a fost calificat, cu temei, drept o eroare a legiuitorului, față de faptul că ceea ce se execută silit este creanța născută din contractul de credit, iar nu contractele de garanție, care nu sunt decât contracte accesorii contractului de credit, constituite în scopul afectării unor bunuri (garanțiile reale) sau patrimonii (garanțiile personale) ca obiect al executării silite în temeiul titlului executoriu (contractul de credit sau hotărârea judecătorească).

Banca beneficiază și de o facilitate fiscală în materia contractelor de credit, întrucât, potrivit art. 56 alin. 3 din Legea nr. 58/1998, de la data învestirii cu formulă executorie a contractului de credit, dobânzile se vor calcula în continuare și se vor evidenția de către bancă, în afara bilanțului contabil, împreună cu creditele respective. Facilitatea poate fi justificată fie prin poziția specială pe care băncile o ocupă între societățile comerciale, fie, mai degrabă, prin transformarea unei poziții economice dominante într-o poziție juridică similară.

Executorii bancari.

Legea bancară autorizează băncile, prin art. 88 alin. 2 și 3, ca, separat sau în cadrul organizațiilor profesionale, să-și organizeze un corp propriu de executori, a căror activitate va fi strict legată de punerea în executare a titlurilor executorii aparținând băncilor.

În temeiul acestor dispoziții de principiu, a fost emis Ordinul Ministrului Justiției 2628/C/1999 pentru aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari. Potrivit art. 1 alin. 2 din ordin, corpul executorilor bancari poate fi înființat în fiecare bancă, persoană juridică autorizată de Banca Națională a României, sau în cadrul asociațiilor profesionale.

Executorii bancari sunt învestiți să îndeplinească orice activități legale în scopul realizării voluntare sau, când este cazul, prin executare silită a obligațiilor stabilite prin titlurile executorii ce aparțin băncilor. Astfel, executorii bancari au următoarele atribuții:

pun în executare titlurile executorii aparținând băncii în care își desfășoară activitatea și efectuează actele de executare necesare în toate formele de executare silită, prevăzute de Codul de procedură silită și celelalte legi în materie;

notifică actele judiciare și extrajudiciare;

comunică actele de procedură;

recuperează, pe cale amiabilă, creanțele băncii;

aplică măsurile asigurătorii dispuse de instanță judecătorească în favoarea băncii;

întocmesc procesele-verbale de constatare în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de către debitorul băncii, conform Codului de procedură civilă;

întocmesc, potrivit legii, protestul de neplată a cambiilor, biletelor la ordin și cecurilor;

constată starea de insolvabilitate a debitorului urmărit;

efectuează orice alte acte sau operațiuni prevăzute de lege, aplicabile executării silite în baza titlurilor executorii aparținând băncilor.

Executorii bancari își desfășoară activitatea pe întreg teritoriul României. Actul îndeplinit de executorul bancar este de autoritate publică și are forță probantă prevăzută de lege.

Pe baza datelor prezentate de executorul bancar, conducerea băncii creditoare se poate adresa instanței de executare, solicitându-i să obțină, potrivit legii, informațiile necesare pentru efectuarea executării silite de la cei care datorează sume de bani debitorului urmărit sau care dețin alte bunuri ale acestuia, supuse urmăririi, inclusiv de la bănci ori de la alte instituții la care debitorii urmăriți sunt titulari de conturi. Aceste dispoziții sunt aplicabile și în cazul în care, pentru îndeplinirea efectivă a executării silite, executorul bancar consideră necesar concursul organelor de politie, al jandarmeriei sau al altor agenți ai forței publice.

În cazul concursului de executări silite asupra acelorași bunuri efectuate de executori bancari ai unor bănci diferite, executarea se va reuni la executorul bancar care a început cel dintâi executarea. Dacă aceleași bunuri sunt urmărite și pentru realizarea unei executări silite de competenta executorului judecătoresc sau al altor organe de executare prevăzute de lege, regula este că întreaga executare se va reuni la executorul judecătoresc învestit.

Corpul executorilor bancari al unei bănci se înființează și este organizat de către organul de conducere al băncii. Executor bancar poate fi persoana care îndeplinește condițiile generale pentru numirea în funcția de executor judecătoresc, precum și condițiile de angajare stabilite de conducerea băncii. În termen de 10 zile de la numirea unei persoane în această funcție, conducerea băncii va solicita Ministerului Justiției înregistrarea executorului în evidența specială. După confirmarea în scris a înregistrării, executorul bancar își poate exercita efectiv atribuțiile. Executorul bancar își desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă sau al unei alte convenții încheiate cu banca, având obligația de a păstra secretul profesional, inclusiv secretul bancar. Controlul profesional curent al activității executorilor bancari și avizarea asupra legalității actelor întocmite de aceștia se asigură de către compartimentul juridic al băncii. Șeful Corpului executorilor bancari este subordonat direct șefului compartimentului juridic. Executorul\bancar îndeplinește actele de executare silită și celelalte acte care sunt de competenta sa în baza dispoziției scrise a șefului Corpului executorilor bancari și a avizului prealabil obligatoriu al compartimentului juridic al băncii.

În îndeplinirea atribuțiilor lor, executorii bancari întocmesc procese-verbale despre măsurile luate și constatările făcute, dacă reglementările în materie nu prevăd altfel, un exemplar al acestora comunicându-se persoanei interesate.

Actele care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite vor fi corectate sau completate de către executorul bancar, la cererea părților sau din oficiu.

Actele executorilor bancari sunt supuse, în Condițiile legii, controlului judecătoresc. Persoanele interesate sau vătămate prin actele de executare pot formula contestații la executare în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Executorilor bancari le este interzis să efectueze acte de executare în temeiul unor titluri executorii aparținând persoanelor fizice sau juridice, altele decât banca în care își desfășoară activitatea. Pentru încălcarea dispozițiilor legale, în sarcina executorului bancar poate fi angajată, după caz, răspunderea civilă, disciplinară, materială, administrativă sau penală, în condițiile legii.

CREDITUL INTERNAȚIONAL. CREDITELE PENTRU FINANȚAREA OPERAȚIUNILOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Creditele acordate exportatorilor pentru finanțarea operațiunilor de comerț internațional.

Creditele bancare pentru operațiunile comercial internaționale pot fi acordate atât exportatorilor, cât și importatorilor. După cum s-a arătat în literatura de specialitate, creditele acordate exportatorilor pot fi credit de finanțare a producției sau credite de mobilizare a creanțelor asupra cumpărătorului străin după livrarea mărfii.

Creditele de finanțare a producției se pot acorda în două modalități: exportatorul subscrie bilete la ordin băncii finanțatoare, care le scontează la banc centrală a statului sau la o altă bancă; exportatorul trage două cambii asupra a două bănci care le acceptă, apoi fiecare bancă scontează cambia acceptată de cealaltă bancă (creditul astfel acordat este stins prin plate făcută de cumpărător i momentul livrării sau prin rescontul cambiilor de către bănci înainte de ace moment).

Mobilizarea creditelor acordate cumpărătorului străin se efectuează prin tehnici diferite, în funcție de durata creditului. În cazul creditului pe termen scurt exportatorul subscrie un bilet la ordin băncii sale sau trage o cambie asupra acestei bănci, care o acceptă. Plata facturii, efectuată de cumpărătorul străin, va reprezenta pentru bancă o rambursare a creditului acordat acestuia. O altă modalitate constă în subscrierea de către exportator a unui bilet la ordinul băncii sale, însoțită de emiterea unei cambii asupra cumpărătorului străin, la ordinul aceleiași bănci. Deși cambia nu este prezentată la acceptare, ea transferă totuși băncii creanța exportatorului față de cumpărător, garantând astfel rambursarea creditului mobilizat. În cazul creditului pe termen mediu și lung, este necesară intervenția unui organism de asigurare contra riscului de neplată, pentru a fi posibilă mobilizarea acestor creanțe.

Creditele acordate cumpărătorilor străini sunt reprezentate prin bilete la ordin subscrise de cumpărător la ordinul băncii exportatorului care acordă creditul. Mobilizarea acestora este posibilă numai printr-un mecanism complex care se finalizează prin emisiunea unor obligațiuni ale băncii centrale.

Creditele acordate importatorilor pentru finanțarea operațiunilor de comerț internațional.

Creditele acordate importatorilor, destinate plăților externe, în valută sau în lei, sunt reglementate de Normele privind efectuarea plăților externe pentru importurile de mărfuri, executarea de lucrări și prestările de servicii – N.R.V.4, care fac parte integrantă din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 3/1997 privind efectuarea operațiunilor valutare.

Potrivit acestor norme, plățile externe pentru importul de mărfuri pot fi dispuse de persoane rezidente care au dreptul să efectueze operațiuni de comerț exterior, care au calitatea de importatori și sunt titularii facturilor externe în baza cărora efectuează aceste plăți, prin completarea formularului "Dispoziție de plată valutară externă" (DPVE) sau a formularului "Cerere de deschidere acreditiv" (CDA). Băncile vor efectua plățile externe pe bază de documente originale, cu excepția plăților efectuate pe baza datelor transmise prin sistem computerizat (Electronic Banking) sau alte modalități de teletransmisie (fax, SWIFT etc.), când vor intra în posesia documentelor respective în termen de 5 zile. Băncile vor înscrie pe originalul documentelor ce justifică plată externă suma și data efectuării plătii, confirmându-le prin semnătură și stampilă. Banca va reține la dosarul de plăți fotocopii de pe documentele originale care au justificat plata. În cazul plăților contra documente la incasso, se va reține doar copia de pe centralizatorul facturilor.

Aceste reguli trebuie respectate de bancă la efectuarea următoarelor categorii de plăți externe:

Plăți în avans pe bază de ordin de plată. Ordinele de plată la extern în avans pentru importuri de mărfuri, executări de lucrări și prestări de servicii sunt dispuse de către client prin formularul DPVE/CDA, pe bază de contract extern sau alt document echivalent. În termen de 15 zile de la intrarea mărfii pe teritoriul României, de la executarea lucrării sau prestarea serviciului, trebuie să prezinte băncii, spre justificare, documentele care fac dovada operațiunii respective (factura externă și documentul care să ateste intrarea mărfurilor în tars, respectiv declarația vamală de import, sau, după caz, documentele specifice zonelor libere, respectiv alte documente justificative specifice executării de lucrări sau prestării de servicii). În cazul neefectuării operațiunii în termenul contractual stabilit sau al nerestituirii avansului plătit, repatrierea sumelor, respectiv justificarea avansurilor se va efectua în termen de 15 zile de la data ultimului termen contractual de livrare, iar în lipsa unui asemenea termen, în 90 de zile de la data efectuării plătii.

Plăți în cadrul acreditivelor documentare domiciliate în România, și al scrisorilor de garanție bancară. Băncile vor efectua plățile pentru aceste importuri pe baza documentelor prevăzute în acreditive care să asigure livrarea mărfii pe teritoriul României, din care obligatorii sunt factura externă și documentul de transport. În cazul în care acreditivele documentare sau scrisorile de garanție prevăd efectuarea unor plăți externe fără prezentarea documentelor de transport care să ateste livrarea mărfii pe teritoriul României (de exemplu, plata contra recipise de depozitare a mărfurilor în străinătate, contra certificate de preluare sau expediere "prise en charge" sau pe bază de "letter of indemnity"), acestea vor fi considerate plăți în avans.

Plăți contra documente la incasso. Plățile externe efectuate în baza documentelor transmise la incasso vor fi efectuate de bănci numai contra acestor documente, între care documente de transport care să ateste livrarea mărfii, iar în lipsa acestora, numai pe baza prezentării de către ordonatorul plătii a facturii externe și a declarației vamale de import.

Plăți prin ordin de plată a importurilor sosite / achizițiilor. Băncile vor efectua plata numai după prezentarea documentelor care să ateste sosirea mărfii pe teritoriul României, dintre care, în mod obligatoriu, factura externă și declarația vamală de import ori documentele specifice zonelor libere, respectiv alte documente justificative specifice executării de lucrări sau prestării de servicii.

Plățile pentru mărfuri cumpărate pentru revânzare, fără tranzitarea teritoriului României. Dacă operațiunea de comerț internațional începe printr-o plată la extern, pe baza facturii externe, aceasta va fi evidențiată de bănci ca plată în avans, justificarea făcându-se pe baza facturii interne definitive și a documentului vamal sau a documentului care atestă intrarea sau recepția mărfii în țara de destinație. În cazul în care derularea operațiunii de comerț internațional începe prin încasarea integrală în avans de la extern, aceasta va fi evidențiată de bănci ca încasare anticipate pe baza contractului extern sau a facturii pro forma, iar efectuarea plății la extern a contravalorii mărfii respective se va efectua pe baza facturii externe definitive.

CREDITUL DOCUMENTAR

Noțiune și reglementare.

Pentru diminuarea riscurilor inerente comerțului internațional, băncile oferă, așa după cum s-a arătat în doctrină, două instrumente de garanție: creditul documentar și incasso-ul documentar.

Creditul documentar este actul prin care banca se angajează față de clientul care i-a dat mandat în acest sens să plătească beneficiarului o sumă determinate, într-o anumită monedă, dacă acesta din urmă prezintă, în termenul stabilit, documentele convenite. Consecința este că vânzătorul nu mai depinde de posibilitățile de plată ale cumpărătorului, având garanția că va fi plătit de către bancă. La rândul său, cumpărătorul este garantat că nu va trebui să plătească marfa comandată înainte ca aceasta să-i fi fost efectiv expediată.

Instituția creditului documentar este o creație a practicii comerciale internaționale, fiind reglementată de Regulile și uzanțele uniforme relative la creditul documentar (R.U.U.), adoptate în anul 1933 la Conferința de la Viena a Camerei de comerț internațional și revizuite de mai multe ori, ultima data în 1993. Versiunea actuală (R.U.U. 500) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Doctrina o analizează, uneori, în materia creditului prin asumarea unui angajament de către bancă pentru client, alături de scrisoarea de garanție și avalul efectelor de comerț.

Părțile și funcția creditului documentar.

Părțile implicate în creditul documentar sunt: cumpărătorul, importator, emitent al ordinului; banca emitentă, al cărei client este cumpărătorul; vânzătorul, exportator, beneficiar al creditului documentar; corespondentul bancar, banca vânzătorului, aflată în relație cu banca importatorului.

Operațiunea are la bază trei contracte: contractul dintre importator și exportator pentru vânzarea mărfurilor; contractul între importator și banca sa pentru emiterea creditului documentar; contractul între banca emitentă și beneficiar.

Doctrina justifică funcția de creditare îndeplinită de bănci în creditul documentar prin următoarele argumente:

angajamentul de plată pe care și-l asumă banca importatorului facilitează exportatorului obținerea creditului necesar, din partea propriei sale bănci, pentru a produce sau pentru a cumpăra marfa destinată exportului;

dacă importatorul nu dispune de fonduri pentru plată prețului, el poate obține credit din partea băncii emitente; aceasta se va baza pe garanția oferită de creditul documentar pentru că, în derularea operațiunii, ea se va afla în situația de a dispune de documentele care reprezintă însuși dreptul de proprietate asupra mărfii;

banca vânzătorului se poate rezuma la simpla notificare (transmitere) a creditului documentar de către clientul ei, însă își poate asuma și rolul de a confirma creditul documentar; în acest caz, ea își va asuma un angajament propriu, independent de cel asumat de banca emitentă, asigurând, totodată, domicilierea plății către vânzătorul-exportator;

în cazul în care importatorul este în relații cu o bancă din țara exportatorului, el poate ordona direct acesteia deschiderea creditului documentar.

Formele de bază ale creditului documentar.

În funcție de întinderea garanției și de momentul asumării riscului, formele de bază ale creditului documentar sunt: creditul revocabil, creditul irevocabil și creditul irevocabil confirmat.

Creditul revocabil, formă care nu mai este utilizată, presupune acordul băncii emitente de a-l revoca oricând, înainte de a-l onora, fără notificarea prealabilă către beneficiar. În absența precizării că creditul documentar este revocabil, se prezumă că el este irevocabil.

Creditul irevocabil dă naștere unui angajament de plată în sarcina băncii emitente. El este irevocabil atât pentru importator, cât și pentru exportator:

pentru importator, în sensul că orice modificare a condițiilor creditului necesită acordul exportatorului și al băncii acestuia care a confirmat creditul;

pentru exportator, în sensul că modificarea condițiilor creditului poate fi realizată numai cu acordul importatorului, care va ordona băncii emitente modificarea corespunzătoare.

În practică, deschiderea creditului documentar este întotdeauna notificată beneficiarului exportator prin banca acestuia. Banca emitentă poate cere băncii corespondente fie doar să-l înștiințeze pe exportator (credit neconfirmat), fie să și confirme acestuia creditul documentar (credit confirmat).

Creditul documentar irevocabil neconfirmat obligă banca exportatorului la o simplă înștiințare a acestuia despre deschiderea creditului, banca neasumându-și nici o obligație de a plăti. Pe cale de consecință, exportatorul se bazează exclusiv pe angajamentul băncii importatorului. De aceea, creditul neconfirmat este utilizabil numai atunci când riscul politic și riscul bancar sunt minime. Totuși, dacă între cele două bănci există relații de încredere, iar situația politică și economică din țara importatorului este stabilă, banca exportatorului va onora documentele prezentate de acesta pentru a facilita realizarea operațiunii, în interesul propriului client.

Creditul documentar irevocabil confirmat adaugă angajamentului băncii emitente o obligație independentă, asumată de banca exportatorului, de a plăti pe baza documentelor prezentate în termen. Pentru acest motiv, este în interesul exportatorului să consulte în prealabil banca sa dacă va confirma sau nu un credit documentar emis în tara importatorului sau de banca importatorului.

Prezentăm, în continuare, câteva forme ale creditului documentar și operațiuni derivate, așa cum au fost ele sintetizate în doctrină.

Creditul la vedere.

Creditul la vedere reprezintă forma cea mai uzitată de credit documentar. Exportatorul încasează plata imediat ce prezintă documentele stabilite. Cu toate acestea, banca are la dispoziție un termen rezonabil pentru verificarea acestor documente. Data la care banca creditează contul exportatorului depinde de moneda în care este stipulat creditul documentar: dacă este stipulat în moneda țării exportatorului, creditarea contului are loc imediat; dacă este o altă monedă, operațiunea se va prelungi în timp, pentru că se va derula prin mai multe bănci.

Creditul de acceptare.

Exportatorul beneficiar al unui credit de acceptare poate pretinde acceptarea cambiei trase de el asupra importatorului, asupra băncii emitente a creditului documentar sau asupra propriei sale bănci, după ce au fost îndeplinite Condițiile creditului documentar. Acceptarea cambiei înlocuiește plata. Exportatorul poate remite cambia băncii sale la scadentă sau o poate sconta înainte de scadență. În general, cambiile utilizate în creditul documentar au o scadență cuprinsă între 60 și 180 de zile și de obicei sunt girate uneia dintre băncile participante pană la scadență. Rolul creditului de acceptare este de a acorda importatorului un termen de plată, în care el poate revinde marfa, iar din prețul obținut plătește cambia, evitând recurgerea la credit bancar; totodată, exportatorul care dispune de cambia acceptată poate mobiliza creanța scontând cambia, dacă vrea să dispună imediat de fonduri.

Creditul cu plată la termen (diferred payment).

În această ipoteză, exportatorul nu încasează plata la data prezentării documentelor, ci la o dată ulterioară, menționată în creditul documentar. După verificarea documentelor, banca exportatorului se obligă să plătească suma la acel termen. Avantajul importatorului îl reprezintă faptul că intră în posesia mărfii înainte de a-i fi debitat contul cu prețul acesteia. Deosebirea esențială față de creditul de acceptare constă în aceea că exportatorul nu mai poate mobiliza prin scont creanța sa. Totuși, banca exportatorului, care a confirmat creditul documentar, sau banca emitentă pot acorda exportatorului, în anumite condiții, un avans (credit) asupra creanței.

Creditul red clause.

În acest caz, exportatorul poate cere băncii sale un avans într-un cuantum determinat pentru a finanța producția sau pentru cumpărarea mărfii pe care s-a obligat să o-livreze, astfel că o parte din credit este avansată înainte de remiterea documentelor definitive. Încasând avansul, exportatorul se obligă să prezinte într-un termen stabilit documentele de expediere a mărfii.

Riscul plătii avansului este suportat de importator. Dacă exportatorul nu își respectă angajamentul și nu restituie avansul, banca exportatorului debitează contul băncii emitente cu suma reprezentând avansul și dobânzile aferente. Aceasta se îndreaptă contra importatorului, deoarece avansul a fost acordat în temeiul mandatului conferit băncii corespondente de către banca emitentă la ordinul importatorului.

Creditul revolving.

În cazul livrărilor care se efectuează în tranșe succesive, plata se poate efectua de către importator prin utilizarea unui credit revolving care acoperă succesiv valoarea fiecărei tranșe. De regulă, sunt menționate și perioadele de timp în care pot fi utilizate transele creditului. Creditul revolving poate fi cumulativ (dacă tranșele neutilizate pot fi adăugate și utilizate împreună cu cele subsecvente) sau necumulativ (situație în care tranșele neutilizate în perioadele stabilite nu mai pot fi utilizate).

Scrisoarea comercială de credit (commercial L/C).

Scrisoarea comercială de credit, întocmită de banca importatorului pentru o sumă exprimată în moneda sa națională, este adresată direct exportatorului și transmisă acestuia prin banca corespondentă. Această scrisoare îl autorizează pe exportator să tragă o cambie asupra băncii emitente, asupra importatorului sau asupra altui tras indicat în cuprinsul scrisorii. Exportatorul poate prezenta cambia, împreună cu scrisoarea de credit originală și cu documentele acolo menționate, pentru negociere, la orice bancă, deoarece banca emitentă garantează plată cambiei. Dacă plata către exportator se efectuează de către o bancă din țara acestuia, comisionul băncii este suportat de către exportator.

Creditul stand by.

Creditul stand by, utilizat mai frecvent în Statele Unite ale Americii, îndeplinește rolul de garanție, dar având caracter documentar este supus R.U.U. Creditul stand by garantează următoarele plăți și prestații: plata cambiei la un anumit termen de la vedere; rambursarea creditelor bancare; plata mărfurilor livrate; executarea livrărilor de mărfuri garantate; executarea contractelor de antrepriză. În cazul în care prestația garantată nu s-a executat, beneficiarul poate cere băncii emitente să-și asume angajamentul de plată, anexând o declarație care să ateste neîndeplinirea obligațiilor importatorului, și, eventual, documentele de expediție.

Creditul transferabil.

Creditul transferabil oferă exportatorului posibilitatea de a transfera furnizorului său drepturile dobândite printr-un credit documentar irevocabil. Astfel, exportatorul, care îndeplinește rolul de intermediar, poate să-și angajeze într-o limită determinată propriile mijloace financiare în executarea operațiunilor comerciale respective. Pentru a fi putea fi utilizat în acest scop, creditul documentar trebuie să poarte mențiunea expresă că este transferabil. După primirea creditului documentar confirmat de la banca sa, exportatorul – intermediar poate ordona acesteia transferul creditului documentar către furnizorul său, care îndeplinește rolul de al doilea beneficiar. Banca este obligată să efectueze transferul numai în condițiile convenite anterior. Comisionul bancar pentru transfer este, în principiu, suportat de intermediarul exportator, banca fiind autorizată să-i debiteze contul cu suma corespunzătoare.

Expedierea mărfii se efectuează, în acest caz, de către furnizor. După expediere, furnizorul prezintă documentele băncii care a confirmat creditul documentar și încasează de la aceasta plata. Documentele sunt apoi transmise de această bancă la societatea bancară care a efectuat transferul și care va debita cu suma corespunzătoare contul intermediarului.

Intermediarul predă factura sa către importator băncii care a efectuat transferul și primește în schimb factura întocmită de către furnizor. Contul său este creditat cu cuantumul facturii emise de intermediar (superior valorii facturii furnizorului, întrucât cuprinde și comisionul exportatorului). Factura intermediarului, împreună cu celelalte documente, sunt remise băncii importatorului.

Documentele privind creditul transferat furnizorului trebuie să permită plata creditului de bază, acordat de banca emitentă importatorului. De aceea, condițiile creditului transferat trebuie să coincidă cu cele ale creditului de bază, fiind admise doar următoarele diferențe: cuantumul creditului transferat și prețul unitar al mărfii pot fi inferioare valorii creditului de bază; durata valabilității creditului transferabil poate fi mai redusă decât durata creditului de bază; data până la care trebuie prezentate documentele poate fi mai apropiată; termenul pentru încărcarea mijlocului de transport poate fi scurtat, afară de cazul în care creditul de bază prevede o dată fixă pentru expediție; intermediarul poate pretinde și păstra pentru sine documente suplimentare față de cele prevăzute în creditul de bază.

Întrucât intermediarul înlocuiește în bancă factura furnizorului cu propria sa factură, furnizorul nu cunoaște comisionul intermediarului. Înlocuirea facturilor trebuie să fie efectuată în termenul stabilit de bancă. Dace intermediarul nu se conformează, banca de transfer poate trimite băncii emitente factura furnizorului, pentru că banca este constrânsă de condițiile creditului documentar de bază. Uneori, banca poate pretinde intermediarului să-și depună factura, eventual în alb, odată cu ordinul de transfer.

În principiu, expirarea creditului documentar de bază produce același efect și pentru creditul transferat, astfel că furnizorul poate depune, la societatea bancară care i-a avizat transferul, documentele prescrise, pană la data scadentei creditului de bază. Atât creditul de bază, cât și creditul transferat trebuie să poată fi negociate pe baza acelorași documente.

Dacă intermediarul este interesat ca furnizorul și importatorul să nu se cunoască reciproc, va pretinde furnizorului ca documentele să nu cuprindă datele privind identificarea lui și se va asigura ca creditul de bază să nu stipuleze nici un document care să conțină numele cumpărătorului final.

Creditul transferabil este susceptibil de un singur transfer. Furnizorul nu îl poate transfera în continuare către un al treilea beneficiar, cu excepția cazului în care creditul de bază conține clauza expresă "transferabil de două ori". Este însă posibil ca unicul transfer să fie fracționat către mai mulți furnizori, dacă livrările parțiale sunt autorizate.

Plata creditului documentar.

Plata creditului documentar poate fi efectuată de banca exportatorului în următoarele modalități: creditarea contului exportatorului; acceptarea cambiei, în acest caz exportatorul putând încasa cambia la scadență sau cere băncii să o sconteze; acordarea unui credit exportatorului, cu plata amânată sub forma promisiunii de plată.

Banca exportatorului transmite documentele băncii importatorului, cerându-i plata imediată sau la termen, în raport de condițiile stipulate în creditul documentar. Dacă creditul documentar stipulează plata în moneda țării exportatorului, banca corespondentă va debita contul băncii emitente cu suma corespunzătoare. În cazul în care creditul documentar este emis în moneda țării importatorului, banca emitentă va credita contul băncii corespondente. Daca creditul documentar prevede o monedă a unei alte țări, banca emitentă va autoriza o bancă din zona monetară respectivă să onoreze ordinul băncii exportatorului. Primind de la banca emitentă documentele, importatorul plătește suma corespunzătoare imediat sau la termen, în funcție de convenția cu banca sa.

Pe baza documentelor, importatorul poate îndeplini formalitățile de import și poate intra în posesia mărfii. Dacă părțile implicate în creditul documentar nu au convenit altfel, importatorul suportă toate cheltuielile, alcătuite din:

comisionul băncii emitente, calculat trimestrial, pentru toată durata de valabilitate a creditului documentar;

comisionul băncii corespondente pentru notificarea către exportator a deschiderii creditului documentar;

comisionul băncii corespondente pentru confirmarea creditului documentar, calculat trimestrial, pe toată durata de valabilitate;

comisionul de plată datorat băncii corespondente pentru plata efectuată către exportator.

Comisionul plătit pentru un credit utilizat parțial sau neutilizat nu va fi restituit.

Incasso-ul documentar

Noțiune și reglementare.

Incasso-ul documentar reprezintă încasarea de către bancă a sumei cuvenite pe baza remiterii documentelor corespunzătoare. Spre deosebire de creditul documentar, beneficiarul plătii trebuie să aștepte ca mai întâi banca să primească suma de la cumpărător. Pe cale de consecință, în momentul expedierii mărfii, el nu are certitudinea că destinatarul cumpărător și banca acestuia vor plăti. Expediind marfa, e1 se bazează pe încrederea în corectitudinea și solvabilitatea partenerului cumpărător. De aceea, procedeul este utilizat numai între parteneri tradiționali de afaceri. Încasarea documentară nu reprezintă, în sine, o formă de creditare de către bănci a comerțului internațional, ci doar un mijloc de intervenție a băncilor în derularea acestor operațiuni.

Dacă în creditul documentar băncile își asumă rolul de a plăti, în cazul incasso-ului documentar ele își rezervă rolul opus, acela de a încasa. Încasarea documentară constă, în esență, în aceea că o bancă se oferă să încaseze, pentru exportator, suma datorată de importator.

Avantajele procedeului constau în aceea că: importatorul nu poate intra în posesia mărfii înainte de a fi plătit sau de a fi acceptat cambia trasă de exportator; băncile nu-și asumă nici o obligație proprie de plată, iar procedeul însuși este mai puțin costisitor și mai puțin strict sub aspect formal decât creditul documentar.

El este adecvat mai ales atunci cârd exportatorul contează pe importator ca pe un bun platnic, tara importatorului se bucură de o bună stabilitate politică, economică și juridică, iar statul în care se exportă marfa nu impune restricții importurilor sau a eliberat toate autorizațiile necesare.

Instituția incasso-ului documentar este reglementată de Regulile uniforme privind incasso-ul, versiunea actuală (R.U.E. 322) fiind elaborată în 1978 și intrând în vigoare la 1 ianuarie 1979.

Etapele operațiunii de incasso.

Condițiile de plată sunt stabilite în oferta exportatorului acceptată de importator sau în contractul de vânzare încheiat de părți. După ce expediază marfa fie direct pe adresa importatorului, fie pe adresa băncii acestuia, exportatorul predă băncii sale toate documentele (factura comercială, factura consulară, conosamentul, polița de asigurare, certificatul de origine etc.) împreună cu ordinul de incasso. Banca exportatorului transmite toate aceste documente băncii importatorului, împreună cu instrucțiunile necesare.

Banca importatorului îl informează pe acesta despre sosirea documentelor și despre Condițiile de plată. Ea încasează plata sau primește acceptarea de către importator a cambiei trasă asupra lui de către exportator și, în schimbul plătii sau al acceptării cambiei, îi predă documentele. Ulterior, banca importatorului transferă suma încasată băncii exportatorului care creditează contul acestuia.

Acordul asupra condițiilor de efectuare a operațiunii de incasso documentar.

Clauza de plată din contractul de vânzare internațională se poate formula în următoarele variante:

Predarea documentelor contra plată (documents against payment, D/P). Banca predă importatorului documentele numai contra plătii imediate. Sintagma "plată imediată" este interpretată conform uzurilor bancare internaționale în sensul că plata se efectuează cel mai târziu la sosirea mărfii. Exportatorul poate menționa expres în ordinul de incasso "plata la prima prezentare a documentelor". În acest caz, atât contractul de vânzare internațională, cât și factura vor conține o prevedere în sensul că banca va prezenta importatorului documentele imediat după ce le-a primit.

Predarea documentelor contra acceptării cambiei (documents against acceptance, D/A). Banca predă importatorului documentele contra acceptării cambiei trase de exportator asupra importatorului. Cambia este trasă la 30-180 de zile de vedere sau la o dată fixă. Banca verifică numai dacă acceptarea este menționată pe cambie în forma prevăzută de lege. Ea nu răspunde pentru autenticitatea semnăturilor, nici de îndrituirea autorului semnăturii de a accepta cambia, nici de solvabilitatea importatorului acceptant. Importatorul intră în posesia mărfii înainte de a fi plătit efectiv și o poate vinde imediat pentru a-și procura fondurile necesare plătii cambiei. Exportatorul își asumă un risc, unica garanție a plătii fiind cambia acceptată de importator. Pentru a-și consolida garanția plății, exportatorul poate pretinde avalizarea cambiei de către banca învestită să încaseze plata sau de către o altă bancă. Avalul va menționa expres că este dat pentru importatorul tras, în caz contrar interpretându-se ca fiind dat pentru exportatorul trăgător.

Acceptarea cambiei cu predarea documentelor contra plată. În momentul înfățișării documentelor, importatorul trebuie să accepte cambia trasă la un anumit număr de zile de la vedere. Documentele îi sunt predate de către bancă în momentul plătii cambiei.

Ordinul de încasare și predarea documentelor.

În practica bancară, ordinul se întocmește pe formularul băncii și cuprinde următoarele mențiuni:

executarea ordinului este supusă R.U.E.;

denumirea și adresa importatorului;

clauza de plată (predarea documentelor contra plată sau contra acceptare);

documentele predate de exportator, în funcție de reglementarea aplicabilă în țara importatorului. Sunt menționate fie în oferta de cumpărare a importatorului, fie în contractul de vânzare internațională. În situațiile în care marfa este expediată cu un transportator feroviar, rutier sau aerian, importatorul o poate prelua indiferent dacă a onorat sau nu obligația de plată. De aceea, exportatorul are obligația să apeleze la ajutorul băncii din țara importatorului, expediind marfa pe adresa acesteia, numai cu asentimentul ei prealabil. Chiar și în acest caz, banca nu își asumă nici o obligație de plată. Ea este obligată să înștiințeze banca exportatorului despre neonorarea obligației de plată a importatorului. De aceea, exportatorul trebuie să aibă în țara importatoare un reprezentant care să procedeze, după caz, la depozitarea, vânzarea sau returnarea mărfii. Numele, adresa și puterile acordate acestui reprezentant vor fi menționate pe ordinul de încasare;

banca desemnată să efectueze încasarea;

cambia trasă de exportator asupra importatorului, care însoțește celelalte documente, iar după ce a fost acceptată de tras este restituită de banca din țara importatorului băncii exportatorului sau este păstrată și încasată la scadentă, după cum a ordonat trăgătorul. După ce banca din țara importatorului a efectuat încasarea cambiei, transferă suma băncii exportatorului care creditează contul acestuia;

comisionul, suportat sau de exportator, sau de importator, conform contractului de vânzare internațională. De regulă, banca importatorului debitează contul acestuia cu comisionul ambelor bănci;

observații speciale. Exportatorul indică băncii sale, după caz, să protesteze cambia în cazul neacceptării de către tras sau în cazul neplății la termen a cambiei acceptate; să transmită băncii încasatoare că importatorul poate verifica marfa, inclusiv prin luare de probe etc.;

contul care să fie creditat cu suma încasată și moneda plății;

semnătura și stampila exportatorului.

Banca exportatorului nu este obligată să verifice ordinul sub aspectele de mai sus, cu o singură excepție: ea se va asigura ca toate documentele menționate în ordin i-au fost efectiv predate.

Banca exportatorului transmite documentele, împreună cu instrucțiunile necesare, băncii încasatoare din tara importatorului (banca prezentatoare). De regulă, aceasta din urmă prezintă nemijlocit importatorului aceste documente, dar va putea mandata o altă bancă.

Banca prezentatoare trimite importatorului avizul redactat pe formularul propriu, înstiintându-l că au sosit documentele. Avizul cuprinde mențiuni cu privire la marfă și cu privire la documente. Importatorul poate controla în acest fel dacă documentele îi permit să intre în posesia mărfii și să îndeplinească formalitățile vamale. Același aviz îl înștiințează pe importator că banca prezentatoare este autorizată să-i remită documentele contra plății imediate a sumei menționate sau, după caz, contra acceptării cambiei.

Importatorul poate verifica documentele la sediul băncii prezentatoare. În ceea ce privește verificarea mărfii, banca îi va îngădui sau nu această examinare, în raport de instrucțiunile primite de la emitentul ordinului.

Dacă importatorul a primit suma datorată, banca prezentatoare o transmite imediat băncii exportatorului. Atunci cârd ordinul de încasare o permite expres, plata poate fi efectuată, în lipsă de devize, și în moneda tării importatorului, cu adăugarea unei sume determinate cu titlu de garanție a riscului de schimb. În acest caz, banca prezentatoare va efectua schimbul și va transmite devizele băncii exportatorului. Toată diferența nefavorabilă de curs de schimb este suportată de importator.

Dacă importatorul a acceptat cambia, banca, prezentatoare păstrează cambia sau o transmite băncii exportatorului, în funcție de prevederile ordinului de încasare. Dacă a fost remisă exportatorului, cambia poate fi scontată sau poate fi încasată la scadentă.

Comisionul băncilor participante se referă la următoarele servicii bancare: remiterea documentelor către importator contra plată sau contra acceptării cambiei; încasarea cambiei; eventual preluarea, depozitarea și predarea mărfii; alte servicii (protestul cambiei, taxe portuare etc.).

FENOMENUL INFLAȚIONIST

Definiții ale inflației ca fenomen cuantificabil. Tipuri de inflații în funcție de cauzele apariției și dezvoltării fenomenului inflaționist

Inflația este un fenomen cotidian. Ea face parte din viața noastră economică. Într-o lume rațională, inflația este anticipată în deciziile economice și financiare. O parte a acestui fenomen rămâne totuși imprevizibilă cu influențe pozitive sau negative, mai mult sau mai puțin importante în rezultatele economice și în averea proprietarilor.

Cuvântul inflație provine din latinescul „inflare” care înseamnă a umfla, a exagera.

Inflația este un fenomen și un proces economico- social complex, care a devenit general și persistent în epoca noastră. Termenul a intrat în limbajul curent al oamenilor de afaceri, a bancherilor în special, pe la sfârșitul secolului XIX, fiind asociat, în exclusivitate, dereglărilor în circulația monetară.

Fenomenul se caracterizează prin creșterea relativ puternică și cumulativă a preturilor și deprecierea monetară. Inflația este un dezechilibru, caracterizat printr-o creștere generală a prețurilor. Ea provine din excesul de cumpărare a masei de cumpărători, în raport cu cantitatea de bunuri și servicii puse la dispoziția lor. Economistul francez Emile James este de părere că “inflația este un exces al cererii de mărfuri în raport cu oferta, care provoacă o mișcare autoîntreținută și ireversibilă a prețurilor, precum și o epuizare a resurselor naționale de valută”. Samuelson dă o definiție mai lapidară inflației, arătând că aceasta este o stare de creștere generalizată a prețurilor bunurilor de consum și a factorilor de producție.

În perioada secolului XIX sistemele monetare se bazau pe circulația simultană a monedelor din metale prețioase și a semnelor valorii, respectiv a bancnotelor, care oricând se puteau converti în aur/argint. În această situație, o emisie suplimentară de bancnote, peste rezerva de metal prețios deținută de banca de emisie, ducea în mod inevitabil la nerespectarea acestei reguli. Bancnotele nu mai reprezentau valoarea inițială, se „devalorizau” și prin aceasta atrăgeau după sine creșterea prețurilor, iar dereglarea descrisă a căpătat denumirea de inflație.

Această explicație a inflației numai cu ajutorul elementelor cantitative, a fost posibilă întrucât aceasta era determinată doar de doi factori esențiali: mișcarea aurului monetar și modificarea producției agricole. Acest mod de a explica inflația a fost acceptat până la declanșarea crizei economice din 1929-1933. După această dată, formularea cantitativă a fenomenului nu a mai fost suficientă, factorul monetar nu a mai reprezentat singura cauză a inflației, moneda devenise între timp, mijlocul prin care se realizau toate celelalte cauze. Mai mult, explicarea fenomenului inflaționist, așa cum s-a manifestat el în perioada postbelică, lua în considerare influența factorului psihologic, element de anticipare și de impulsionare pe această cale a inflației.

În realitate, toate războaiele mari din istoria omenirii au fost urmate de creșteri inflaționiste ale prețurilor. Toate aceste momente cruciale au reprezentat etape semnificative în procesul de depreciere a puterii de cumpărare a principalelor monede care alcătuiesc în prezent lichiditatea mondială.

Secolul XX a dat mai multă continuitate procesului de depreciere monetară din economiile de piață. După al doilea război mondial, aceste economii au cunoscut o stabilitate relativă a prețurilor până în jurul anilor 1960, după care procesul de creștere a prețurilor s-a accelerat, fără a se mai putea reveni la stabilitatea de altădată. Cauzele care au declanșat acest fenomen nemaiîntâlnit în istoria economiei mondiale au fost: renunțarea completă la utilizarea etalonului aur, ca măsură a puterii de cumpărare a banilor și destabilizarea psihologică a subiecților economici internaționali.

Inflația anilor ’70-’80 nu poate fi explicată suficient de bine prin cei doi factori, întrucât modul ei de manifestare, prin evoluție și prin consecințe, dovedește că analizată la nivelul economiilor naționale, s-a manifestat ca un fenomen cu particularități, de la un caz la altul.

Inflația nu se manifestă pretutindeni și întotdeauna în același fel. Există numeroase forme și grade de intensitate ale inflației. Fiecare clasificare se bazează pe un anumit criteriu: formă de manifestare, ritmul evoluției sale, cauzele sau continuitatea inflației în timp și contribuie la o înțelegere mai largă a fenomenului, a efectelor sale economice și sociale.

Uneori se definește inflația prin efectele sale: creșterea prețurilor. Creșterea preturilor este de fapt chiar una din formele de manifestare ale inflației.

Alteori se apreciază că inflația constă în faptul de a emite monedă fără contrapartidă, ceea ce reprezintă de fapt o cauză a inflației.

Noțiunea modernă de inflație se referă la creșterea nominală a elementelor preț, salarii, profituri, ca urmare a dezechilibrelor macroeconomice. Plecând de la considerentele teoretice enunțate, apare limpede că inflația nu poate fi exprimată altfel decât prin creșterea procentuală a prețurilor, ceea ce reprezintă rata inflației Fenomenele inflaționiste, atunci când sunt minore și parțiale, se denumesc tensiuni.

Tensiunile inflaționiste în unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflaționiste din alte sectoare și se pot astfel reechilibra. Alteori tensiunile se dezvoltă se corelează și iau alura unui proces.

Un concept cuprinzător asupra inflației trebuie să cuprindă și cauzele și efectele enunțate mai sus.

Deși inflația este un dezechilibru sau mai precis o sumă de dezechilibre, creșterea prețurilor rămâne o caracteristică esențială care pune în evidență implicit dimensiunile acestui proces.

Creșterea generală a prețurilor are ca efect diminuarea puterii de cumpărare. Sunt de fapt două laturi ale aceluiași fenomen. Pe măsură ce prețurile cresc puterea de cumpărare scade, în relație directă.

Problematica asociată inflației nu începe cu explicarea fenomenului, ci chiar cu încercarea de a-l defini. în literatura economică, o definiție pragmatică este îndeobște acceptată. Deși îi lipsește precizia, următoarea definiție este avantajoasă pentru că ea se apropie de limbajul comun și corespunde unei largi utilizări: „inflația este un proces de creștere continuă a prețurilor sau, prin echivalență, de depreciere continuă a valorii banilor.”(Laidler și Parkin, 1975, pag.741). Această definiție descrie simptomele inflației, dar nu spune nimic despre cauzele sau consecințele ei.

M. Bronfenbrenner și F.D. Holzman au delimitat patru tipuri de delimitări ale inflației:

Inflația este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care „prea mulți bani aleargă după prea puține bunuri;

Inflația reprezintă o creștere a rezervelor bănești sau a veniturilor, fie în sumă totală, fie pe cap de locuitor;

Inflația reprezintă o creștere a nivelului prețurilor având și următoarele caracteristici sau condiții adiționale: este anticipată cu lipsă de precizie, duce (prin creșterea costurilor) la noi creșteri de prețuri, nu sporește gradul de ocupare a forței de muncă și nici producția reală, este mai rapidă decât o așa-numită „rată inofensivă”, se manifestă ca „fenomen bănesc”, se măsoară prin prețuri nete, adică, prețuri din care au fost scăzute impozitele indirecte și/sau este ireversibilă;

Inflația reprezintă o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar ori prin prețul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale.

Primele două definiții sunt de tip cauzal. În prima, inflația se pune în legătură cu cererea manifestată pe piața bunurilor de consum, iar în a doua, ea este explicată ca fiind rezultatul modificării de bani. A treia definiție este o versiune extinsă a definiției bazate pe simptome; creșterea generală a prețurilor trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a fi considerată inflație. Cea de-a patra definiție subliniază rolul evoluțiile externe în evoluția nivelului general al prețurilor. Inflația se măsoară prin mișcările cursului valutar.

În unele dezbateri mai recente, M. Friedman a făcut cunoscută definiția cauzală de tip monetarist: „Inflația este pretutindeni și întotdeauna un fenomen monetar…și poate fi determinată numai de o creștere mai rapidă a cantității de bani decât a producției.”

Clasificările inflației sunt numeroase, dintre care se pot sublinia câteva categorii:

După funcționarea mecanismului pieței:

– deschisă : economia de piață continuă să funcționeze ca un mecanism în care prețurile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficiență a bunurilor sau forței de muncă) conduce la o creștere a prețurilor și a salariilor.

– reprimată apare atunci când controlul guvernamental împiedică creșterea prețurilor bunurilor de consum și a salariilor, astfel încât excesul de cerere este doar reprimat, nu și redus, însă trebuie să ne așteptăm la creșteri de prețuri și de salarii.

După ritmul de creștere al prețurilor:

– Inflația târâtoare, lentă (rampante sau creeping inflation), când creșterile de prețuri sunt de circa 2-4% anual și se exprimă și prin termenul eroziune monetară;

– Inflație moderată- creșterea prețurilor până la 6%

– Inflația declarată, când creșterile de prețuri se exprimă în două cifre;

Inflația galopantă, la o creștere a prețurilor peste 10%;

Hiperinflație, la o creștere a prețurilor de peste 50%.

Această clasificare după ritm are un caracter unilateral și nu spune nimic în legătură cu modul ei de formare și nici despre fenomenele care o însoțesc, în schimb delimitarea acestor tipuri ajută la stabilirea limitelor între care inflația este acceptată ca însoțitor al creșterii economice. După stabilirea ritmului, se precizează și momentul intervențiilor antiinflaționiste. Toate economiile de piață au procedat în acest fel: inflația a fost tolerată o perioadă de timp, fiind preferată, ca o alternativă, altor fenomene. Când inflația a atins o anumită limită a cărei depășire devenea periculoasă pentru activitățile economice și sociale, a fost temperată cu fermitate, prin acțiuni conjugate: fiscale și monetare.

c) după așteptările inflaționiste, așteptări care reprezintă criteriul folosit pentru clasificarea inflației.

– anticipată și neanticipată: subliniind deosebirile dintre ele, noua teorie a inflației diferă în mod considerabil. Această clasificare prezintă importanță pentru determinarea efectelor inflației. Numai inflația neanticipată produce efecte reale, adică numai ea afectează producția și ocuparea.

după cauzele inflației: inflație prin cerere, prin costuri, importată și structurală.

Delimitarea tipurilor de inflație după cauzele care o determină, prezintă o primă importanță pentru stabilirea acțiunilor antiinflaționiste ce pot fi utilizate în fiecare caz. Dezvoltarea proceselor inflaționiste conduce de cele mai multe ori la corelarea și acțiunea reunită a acestor cauze, fiind ajutată în mod direct de comportamente aferente unor mentalități și psihologii specifice.

Studiul inflației începe cu cauzele.

CAUZELE PRIMARE ALE FORMĂRII INFLATIEI

Mecanismul de funcționare a inflației este nemijlocit legat de cauzele care o provoacă. În esență este vorba despre corelațiile ce se stabilesc între cererea agregată, oferta agregată și nivelul prețurilor.

Pornind de la considerentul că într-o economie de piață nivelul prețurilor la scară macroeconomică este determinat de nivelul prețurilor la scară macroeconomică este determinat de interacțiunea dintre cererea agregată (CA) și oferta agregată (OA), iar punctul de întâlnire (de intersecție ) a celor două componente ale pieței macroeconomice va determina nivelul de echilibru general și prețul de echilibru general (PE), acest preț va oscila în funcție de cererea și oferta agregate. Situația poate fi reprezentată prin evoluția și intersecția curbelor care reprezintă cererea agregată și oferta agregată.

Nivel al

prețurilor

PE

Produs național

Cererea agregată este o categorie agregată macroeconomică și reprezintă nivelul total al cheltuielilor din economie determinat de consumul final (consumul individual, consumul public, investiții) plus cheltuielile străinilor (firme, persoane, organisme). Curba acestei cereri are o pantă negativă în raport cu creșterea prețurilor.

Oferta agregată este, de asemenea, o categorie macroeconomică și reprezintă nivelul total al bunurilor și serviciilor din economie. Curba ofertei este crescătoare în raport cu sporirea prețurilor, ceea ce înseamnă că un preț mai mare stimulează producția. Explicația este următoarea: o producție suplimentară și deci o creștere a ofertei implică costuri marginale mai mari și drept urmare firmele pentru a produce mai mult vor trebui să încaseze și prețuri mai mari.

Prețul de echilibru general se formează după următorul mecanism: dacă cererea agregată este mai mare decât oferta agregată, apare o lipsă de produse în economie, iar prețurile tind să crească, ceea ce îi determină pe producători să producă mai mult.

În același timp, deoarece veniturile se află la un anumit nivel existent, creșterea prețurilor face să scadă cererea, până când prețurile ajung la un echilibru (PE).

Acest mecanism poate fi urmărit fie prin deplasarea spre dreapta a curbei CA (când aceasta crește), fie prin deplasare prin stânga a curbei OA (când acesta descrește datorită sporirii costurilor), fie prin mișcarea combinată a ambelor curbe.

Înțelegerea acestui mecanism permite deducerea cauzelor inflației.

Necesitatea identificării cauzelor: delimitarea mecanismului de formare a inflației, în intern și în extern, are numai caracter metodologic.

Evoluția inflaționistă a economiilor de piață, în perioada care a urmat după război, a stârnit discuții legate de noua formă de manifestare a monedei în economie. Gruparea inflației pe tipuri, după ritm, nu a fost suficientă pentru a surprinde și cauzele formării ei. De aceea, dezvoltările teoretice ulterioare au identificat alte patru tipuri de inflație, după cauzele care o determină: inflația prin cerere, inflația prin costuri, inflația importată și inflația structurală. Dintre acestea, cele mai semnificative sunt primele două, deoarece reprezintă mecanisme economice distincte, prin cauzele care determină manifestarea lor. Celelalte două, sunt de fapt forme de manifestare ale primelor.

Inflația prin cerere își are geneza într-un dezechilibru ce se produce pe piața bunurilor și serviciilor. Creșterea prețurilor se datorează creșterii cererii globale de bunuri și servicii, în raport de o ofertă globală lipsită de elasticitate.

În acest cadru creșterea cererii (de bunuri de consum, de bunuri de investiții sau pentru export) poate avea urmări diferite:

dacă oferta este perfect elastică, adică dacă oferta poate fi majorată în prețuri constante, are loc un fenomen de expansiune, excesul de cerere se repercutează integral asupra volumului cantităților schimbate;

dacă oferta este perfect rigidă, adică nu pot fi majorate cantitățile susceptibile de a fi puse pe piață, excesul de cerere se repercutează integral asupra prețurilor.

Adepții monetarismului susțin ideea că fenomenul creșterii cererii are de regulă la bază o majorare a ofertei de monedă sau a creației de monedă datorată compartimentului băncilor, întreprinderilor sau familiilor, ceea ce conduce la sporirea creditelor din economie. Ceea ce doresc ei să pună în evidență este faptul că emisia de monedă suplimentară sporește cererea și respectiv consumul sub toate formele sale, ceea ce se repercutează asupra creșterii cererii agregate. Astfel, ceea ce se consideră a fi „inflație prin bani”, deci o dereglare în circulația monetară, este integrat în teoria economică și analizat ca o problemă de dezechilibru economic. Această teorie, transpusă în politica economică, consideră că inflația poate fi stăpânită, dacă autoritatea ține sub control oferta de bani în economie.

Cauze pot fi de asemenea: un excedent al balanței de plăți sau efect al unei măsuri de politică bugetară, o creștere a alocațiilor într-un domeniu dat sau poate proveni dintr-un deficit conjunctural.

Dacă economia se găsește în imposibilitatea satisfacerii acestei cereri, mai întâi se va realiza o creștere lentă a prețurilor, după care, dacă se menține impulsul inițial, creșterea se preconizează transformându-se în inflație. În economiile de piață, creșterea cererii s-a realizat pe degradarea procesului de economisire, liberalizarea creditului, creșterea cheltuielilor bugetare.

Creșterea cheltuielilor bugetare contribuie la retragerea de pe piață a unei cantități de bunuri și servicii. Fenomenul este mult amplificat, dacă aceste cheltuieli ies din cadrul obișnuit al elementelor reale ale economiei. Există o altă categorie de cheltuieli, care a fost stimulata în mod deosebit prin sistemul de credit: investițiile. Indiferent de caracterul lor – privat sau de stat – investițiile sunt cheltuieli și măresc, astfel, cererea din economia națională. Cheltuielile bugetare, investițiile, cheltuielile de consum precum și alte forme de cheltuială alimentează, în timp, cererea globală. Dacă aceasta nu este susținută de o creștere corespunzătoare a productivității, echilibrarea relațiilor de piață se realizează prin creșterea prețurilor. Existența unui exces de cerere în raport cu oferta poate determina și o creștere sectorială a prețurilor.

Indiferent de cauze, atunci când cererea agregată crește, firmele reacționează, pe de o parte, prin sporirea prețurilor, iar pe de altă parte, prin creșterea producției. Această creștere sectorială se propagă și antrenează creșterea salariilor și a profiturilor, suplimentând din nou cererea globală, atunci când nu intervin factori de contracarare. Trecerea de la un efect la altul și cumularea acestora într-un efect final, sub formă de inflație perpetuă, au primit denumirea de cerc vicios. Impulsul inflaționist dintr-un anumit sector creează cereri suplimentare în alte sectoare.

Astfel, pe măsura creșterii cererii, firmele răspund prin creșterea producției și a ofertei, drept urmare resursele se reduc și cresc costurile, ceea ce determină creșterea prețurilor. Creșterea producției este oprită însă de creșterea costurilor care ating plafonul prețurilor, plafon determinat de volumul veniturilor.

Din aceste considerente, inflația determinată de creșterea cererii este o inflație limitată în timp și apreciată ca o inflație „pe termen scurt”. Pentru mai multă claritate, se poate preciza că inflația prin cerere, ca să poată persista, ar fi necesară creșterea continuă a prețurilor, lucru imposibil pentru motivul că există o limită a veniturilor.

De asemenea, modificările utilizării venitului național sau ale orientărilor patrimoniale ale populației pot duce la modificări în raportul între economie și consum. Creșterile de venit ale unor categorii sau utilizarea economiilor pentru achiziția unor bunuri de folosință îndelungată, de exemplu, pot majora cererea de consum.

La rândul său, inelasticitatea ofertei poate fi accidentală pe termen scurt sau mai îndelungat.

Absența sau insuficiența stocurilor poate crea o lipsă trecătoare pentru unele produse. Discrepanța apare atunci când reînnoirea stocurilor nu se poate face în ritmul necesar, fie din lipsă de capacitate sau resurse în producție internă și mai ales prin insuficiența mijloacelor de plată externe.

De regulă, inflația prin cerere, înainte de a se manifesta în cadrul general, se produce într-un cadru sectorial având, apoi, mecanisme de extindere specifice.

Cadrul de intervenție a ofertei inelastice poate fi accidental, ca efect al unei producții agricole insuficiente din cauza condițiilor atmosferice.

Alteori tensiunile inflaționiste sunt determinate și de modificări sau reorientări ale structurii cererii.

De pildă orientarea cererii către produse electronice moderne nu găsește acoperire prin oferta limitată fie de posibilitatea internă de producție, fie din insuficiența importului.

Dezechilibrele apărute în unele ramuri și sectoare se extind prin canalele de transmisie specifice.

Relațiile interindustriale sunt o cale firească de transmitere a majorărilor de prețuri. Livrările unor firme reprezentând aprovizionarea altora creează astfel premisa de a se cuprinde în costurile altor ramuri aceste elemente majorante și a conduce astfel la proprii creșteri de preț. Bineînțeles că majorarea prețurilor la energie electrică va influența diferit prețul în industria aluminiului, unde are o pondere mare, în raport de agricultură sau construcții-montaj.

Un alt mecanism de transmitere reprezintă creșterea cheltuielilor populației rezultat din creșterea veniturilor. Astfel sporește cererea și fată de producția unor ramuri anterior echilibrate.

Efectul de contagiune privind creșterea veniturilor acționează deosebit de eficient. Solicitările agenților și titularilor de venit privind creșterea veniturilor se vor considera justificate, pe de o parte, prin scăderile puterii lor de cumpărare resimțită prin creșterile de preturi deja intervenite.

Mecanismul generalizării creșterilor de preț se manifestă prin însuși comportamentul agenților și familiilor. Extinderea și cumularea acestor modalități de comportament speculativ conduce la intensificarea procesului inflaționist.

Fenomenele comportamentale speculative se desfășoară în legătură cu:

stocările de mărfuri în rețeaua de desfacere în scopul de a profita de creșterile succesive de prețuri;

constituirea de depozite de care cumpărători, urmărindu-se astfel prevenirea unor creșteri de prețuri dezavantajoase;

accelerarea vitezei de circulație a banilor ca urmare a deprecierii lor.

În final, se poate observa că inflația prin cerere este asociată unei economii aflată în plin avânt. Din acest motiv, sunt economiști care susțin că ea este opusă șomajului și în consecință, o recomandă factorilor politici ca remediu pentru ieșirea din criză și creșterea ocupării. Se impune remarca următoare: „politica inflaționistă” nu este o aberație, cu o singură condiție, și anume să fie înțeles corect raportul dintre șomaj și inflație.

Inflația prin costuri este un fenomen social-economic, relevat și analizat de teoreticieni în ultima jumătate de secol și este legată de capacitatea de presiune a unor grupuri sociale. Ea are la origine voința unui grup social de a modifica în profitul său repartiția venitului național.

Inflația prin costuri, corelată cu oferta, se produce în situația în care costurile de producție cresc independent de cererea agregată, care rămâne constantă.

Se poate constata că, față de cazul inflației prin cerere, în situația inflației prin costuri efectul asupra producției și al ocupării este invers, respectiv creșterea costurilor în condițiile unei cereri agregate constante duce, în mod inevitabil, la reducerea producției și a locurilor de muncă.

Inflația prin costuri este proprie țărilor aflate în creștere economică. Ea este cauza specifică a inflației. În aprecierea inflației prin costuri mai trebuie observat efectul diferit pe care îl va avea o modificare singulară a ofertei, cum ar fi șocul creșterii unui cost și modificarea continuă a costului în direcția sporirii lui. În cazul unei modificări singulare de cost, inflația va fi limitată în timp, pe când în cazul celălalt, fenomenul inflaționist se permanentizează.

Factorii care pot determina creșterea costurilor și, deci, deveni cauze ale inflației prin costuri sunt numeroși. Cei mai importanți duc la:

Inflație prin creșterea salariilor. Se produce atunci când se creează o discrepanță între sporirea sumelor plătite pentru salarii și creșterea numărului de locuri de muncă, respectiv creșterea salariilor nu este susținută de cererea de muncă;

Inflația prin creșterea profiturilor. Fenomenul se produce în situația firmelor mari, de oligopol, ceea ce le permită să impună prețuri mari, relativ independente de cerere;

Cel mai controversat aspect al inflației a fost, în anii postbelici, creșterea salariilor. Marea majoritate a economiștilor consideră că acestea au generat un efect direct de creștere a prețurilor, cât și indirect, printr-un mecanism de antrenare a creșterii celorlalte elemente de venit din economie.

De fapt, societatea preferă primordial soluția creșterii salariale și aici apar unele distorsiuni. În realitate pretind majorări și cei care nu obțin creșteri de productivitate în activitatea lor. În consecință, în multe sectoare creșterile remunerării vor avea ca efect creșterea costurilor bunurilor și serviciilor pe care le produc.

Revendicările justificate ale salariaților din sectoarele cu o puternică creștere a productivității muncii sunt îmbrățișate și de cei care nu realizează asemenea modificări calitative, și astfel creșterea „aliniată” a salariilor conduce pe economie la o majorare medie a veniturilor care va depăși de fapt creșterea reală a productivității muncii.

Inflația prin costuri este o expresie a dezechilibruIui pe piața factorilor de producție.

Salariul, ca principal factor al prețului de cost, creează prin creșterea sa, premisa declanșării creșterii prețurilor.

În esență se apreciază că mecanismul este impulsionat de poziția sindicatelor care sprijină pe salariați în revendicările lor și se ajunge astfel la o creștere a costurilor unitare transferate de firme asupra prețurilor lor.

Posibilitățile normale de creștere a salariilor sunt axate pe creșterea productivității muncii. Câștigul obținut din creșterea productivității muncii este justificat să fie distribuit factorilor de producție salariați și patroni. Dar, în timp ce creșterile reale de productivitate sunt diferite și variate în întreprinderi și ramuri, cererile de majorare a salariilor tind spre o „aliniere”. Astfel, majorările prin aliniere duc, în final, la o realitate negativă prin efectul său; creșterea de ansamblu a salariilor depășește creșterea medie a productivității.

Inflația prin venituri este determinată nu numai de salarii, dar și de profit.

În desfășurarea ciclului inflaționist trebuie să se țină seama de faptul că în timp ce prețurile tuturor mărfurilor cresc în mod liber, salariile se modifică numai după ce factorii interesați (patroni sau guvernul) consideră că sunt motivații bine justificate iar noile niveluri de salarii sunt negociabile. Astfel că atât timp cât în cursul inflației declanșate salariul rămâne în urma prețurilor celorlalte mărfuri patronul rămâne cu un câștig suplimentar decurgând din această situație.

Ținând seamă că profitul ca și salariile sunt componente ale structurii de preț, participarea în preț devine într-o ipostază demonstrativă 10% salarii și 10% profit, față de 12% + 8%, anterior.

Inflația prin costuri mai poate fi provocată și de alte cauze, cum ar fi: creșterea impozitelor, epuizarea resurselor naturale, calamități naturale, etc., respectiv de tot ceea ce poate provoca creșterea costurilor și a prețurilor.

Inflația importată. în epoca contemporană relațiile economice între țări sunt ample și multilaterale astfel că, fiecare economie este influențată mai mult sau mai puțin de fluxurile internaționale de valori și de toate caracteristicile pe care acestea le au și fluxurile internaționale de valori și de toate caracteristicile pe care acestea le au și le aduc pe piețele naționale.

Este vorba, în special, de creșterea prețurilor la materii prime, la combustibil (energie) importate, ceea ce se repercutează în costul producției interne și respectiv în a prețurilor, independent de cererea de pe piața internă.

Fiecare țară poate primi stimuli inflaționiști din exterior în funcție de măsura în care economia lor se bazează pe importul de materii prime și produse de completare din exterior.

Sub presiunea prețurilor de import, costurile de producție cresc exercitând asupra economiei naționale influențe negative diferențiat, în funcție de utilizare.

Este cunoscut că produsele petroliere au avut un impact deosebit în economiile țărilor dezvoltate reacționând și intensificând procese inflaționiste majore.

Este de subliniat că în ultimele două decenii exportatorii de materii prime s-au coalizat în încercarea lor de a asigura o evoluție pozitivă în favoarea, a prețurilor materiilor prime și de a obține astfel o parte tot mai ridicată pe această cale, din rezultatele creșterii economice mondiale.

Variația cursurilor de schimb și, pe acest fundal, degradarea cursurilor de schimb pentru importatori a reprezentat o altă cale de influențare a procesului inflaționist.

Ultimele decenii se caracterizează prin continua depreciere monetară în ritmuri mai înalte a marii majorități a valutelor. Deprecierea monetară reflectată în termenii cursului valutar înseamnă continua, ,scumpire" a importurilor și, ,ieftinirea" pentru străini a mărfurilor naționale exportate.

Valoarea relativă a diferitelor valute și mai ales evoluția neconcordantă cu celelalte a constituit una din căile de transfer a creșterilor de productivitate pe plan internațional.

Astfel inflația prin import a devenit un mecanism prin care se desfășoară în cadrul internațional lupta pentru împărțirea rezultatelor creșterii economice diferențiate și deci inegale de la o țară la alta.

O altă componentă a stimulilor inflaționiști din circulație liberă a capitalurilor între țări. Fluxurile de capital cu propriile lor determinante, care vin adesea în neconcordanță cu factorii funcție de care decurge circulația monetară. Apărute în momente specifice, adesea lipsite de cauzalitate monetară, aceste pusee accelerează deprecierea, se cumulează și intensifică astfel procesul inflaționist.

Inflația structurală este consecința apariției unor modificări de structură în cerere sau ofertă. De pildă, în unele ramuri de activitate economică apare o cerere mai mare, în timp ce în alte ramuri cererea rămâne aceeași sau chiar poate să scadă. În ramurile cu o cerere descrescătoare, prețurile (menținute de firmă) și salariile (menținute de sindicate) rămân inflexibile la scăderea cererii. Bineînțeles că în ramurile cu cerere în creștere, atât prețurile, cât și salariile cresc, ceea ce influențează nivelul general al prețurilor și salariilor pe economie.

Inflația structurală este determinată primordial de dispariția mecanismelor obiective și exterioare omului, cum ar fi în domeniul monetar etalonul-aur. Astfel cadrul disciplinator al unor posibile sancțiuni cu efecte negative nu mai acționează

Subiectivismul în politica economică acționează pe deplin. Și astfel inflația structurală are drept resorturi principale o voință socială, materializată printr-o anumită politică economică sau socială.

Evident aceste politici au drept îmbunătățiri ale structurii sau sunt un efect al unei structuri moștenite.

Inflația structurală este considerată ca prezentă în numeroase țări ca expresie a faptului că acestea au ales calea unei dezvoltări accelerate, a unei creșteri economice rapide implicând o mobilizare intensivă a factorilor de producție.

Creșterea creează prin natura ei un dezechilibru în economie, conduce la crearea de noi capacități de producție cu noi tehnologii, apariția unor ramuri cu rol conducător în economie și declinul unor sectoare și ramuri depășite.

În majoritatea lor aceste creșteri impuse nu au pregătire necesară nu au fost realizate economii prealabile și deci nu există fonduri de finanțare. Recurgerea la credit intern sau, mai grav, la finanțarea bugetară implică distribuirea de venituri fără contrapartidă imediată și duce la multiplicarea cererii. Deci, inflația este implicită. Creșterea prețurilor și uneori economiile forțate sunt singurele modalități de reconstituire a unui echilibru (nominal) în economie.

Primordial promovarea creșterii economice prin aceste metode de finanțare conduce la un aflux monetar în economie și creează premisele unui proces inflaționist tip cerere, prin crearea unei cereri multiplicate.

Pe de altă parte, creșterea este, totodată, o sursă de riscuri crescânde și de mutații accelerate care sunt impuse societății.

Sarcinile fiscale și sociale, fie că se reflectă direct în costuri, fie că suscită noi revendicări de la categoriile supuse presiunilor inflaționiste, cărora le afectează veniturile, duce la accentuarea procesului inflaționist prin procedee de tipul inflației prin venituri.

Sub un alt aspect inflația structurală este expresie a faptului că în epoca actuală toate corelațiile, inclusiv ajustările necesare în plan macroeconomic se realizează la nivelul lor superior.

Într-o economie liberă jocul relativ al prețurilor ar trebui să permită transmiterea informațiilor cu privire la cerere și să orienteze pe producători în dimensionarea ofertei lor.

Dar teama de scădere a prețurilor, într-o economie cu producție agricolă îndeosebi, conduce la o puternică rezistență a celor afectați, în cazul acesta o masă importantă. De aici politica de susținere a prețurilor pentru produsele excedentare (și implicit creșterea mult mai accentuată a prețurilor bunurilor mai deficitare).

În analiza inflației trebuie luată în considerație și influența factorului psihologic. Teama de inflație amplifică inflația. Toți agenții economici sunt influențați în deciziile lor de relația dintre aprecierile privind evoluția inflației și evoluția propriu-zisă a fenomenului. De exemplu, atât o firmă, cât și un sindicat, la negocierea salariului țin seama de creșterea inflației. Ambele părți estimează o anumită creștere a inflației, să zicem 10 %. În această situație, sindicatele vor cere o creștere a salariilor cu mai mult de 10 %, iar patronii vor fi dispuși să accepte o creștere a salariilor sub 10 %, deoarece mizează pe o creștere a prețului cu 10 %. În final, prin negocieri se ajunge la o creștere a salariilor în jur de 10 %, deși inflația reală nu ar fi ajuns la acest nivel.

Astfel politica de susținere a unor sectoare este în fapt generatoarea unei inflații continue. Ajustarea la nivel major este tipică și la transferurile specifice ale creșterilor de productivitate a muncii, problemă analizată mai sus.

O altă cauză a inflației structurale rezidă din rigiditatea economiei care apare în momentele de creștere economică atunci când se tinde spre o deplină utilizare a forței de muncă. Situațiile pot fi diferite de la o economie la alta, esența constă în faptul că în condițiile perioadei în care se tinde spre angajarea totală a formelor de producție a forței de muncă primordial apare o zonă de costuri crescânde -efect al unor astfel de rigidități.

Pentru a lămuri concret înțelesul acțiunii acestui factor trebuie să precizăm că se consideră rigiditate tot ceea ce se opune adaptabilității aparatului productiv la modificările cererii.

Asemenea rigidități se pot ivi în legătură cu procurarea capitalului sau asigurarea unor capacități sau resurse materiale. Dar cele mai importante rigidități provin din inadaptabilitatea forței de muncă din asemenea motive cum sunt:

atașamentul sentimental la o profesie, localitate, zonă;

insuficiența instituțiilor de formare și reciclare;

absența unor rezerve de locuințe libere care limitează migrația forței de muncă;

excesivă specializare a forței de muncă;

obstacolele existente în formarea și autoprotecția unor profesioniști care determină un efectiv numerus clausus.

Depășirea acestor rigidități cere eforturi financiare deosebite, costuri mult mai mari.

Astfel acțiunile îndreptate spre evitarea și limitarea șomajului împinge economia spre tensiuni inflaționiste.

Efectele inflației. Indicatorii de cuantificare a inflației

Inflația are efecte asupra evoluției fluxurilor monetare și, în consecință, asupra surplusului monetar, însă ea are de asemenea consecințe asupra evoluției activelor. Ori, evoluția activelor productive determină în parte costurile de producție prin intermediul amortismentelor. Ca urmare, semnificația autofinanțării este în mare măsură efectuată.

Efecte asupra formării surplusului monetar

Consecințele pot fi mai întâi apreciate asupra formării excedentului brut al exploatării și apoi asupra repartiției.

Formarea E.B.E.

Cifra de afaceri Consumuri

(nivelul prețurilor) (costul factorilor)

valoarea adăugată

(partea prelevată pentru salarii)

Creșterea prețurilor constituie forma de manifestare a inflației. Ea rezultă din comportamentul actorilor economici care se adaptează mediului lor și tind să anticipeze creșterea costurilor;

Creșterea costurilor de producție rezultă din aceleași procese de adaptare și de anticipare. Această evoluție depinde de piața națională și de schimburile internaționale, precum și de cursul de schimb al monedelor.

Acest fenomen scapă deci în parte întreprinderii, care-l suportă.

Eforturile de a menține partea salariilor prelevată din valoarea adăugată, conduce la indexarea salariilor la prețuri.

Rezultă că întreprinderea suportă efectele inflației ca un simplu însoțitor.

Repartiția E.B.E.

E.B.E.

Stat Amortismente Creditori Beneficii Acționari

(impozite) (dobânzi) nedistribuite (dividende)

Afectarea E.B.E. depinde atât de politica de finanțare a întreprinderii, care determină remunerația capitalului imobilizat, cât și de restricția publică, exprimată prin fiscalitate.

Dobânzile plătite creditorilor depind de volumul împrumutului și de rata dobânzii. Rambursarea capitalului împrumutat se efectuează pe baza valorii nominale, neindexată. Inflația va favoriza deci împrumutul în condiții care depind de nivelul ratei dobânzii. Rata dobânzii rămâne adesea inferioară nivelului inflației, rata dobânzii reale fiind adesea nulă sau negativă. Avantajul pentru cel care se împrumută este evident, constând în a se „apela” ulterior la câștigul monetar;

După prelevarea dobânzilor care rezultă din obligații contractuale, nivelul impozitelor prelevate statului depinde de mărimea amortismentelor acceptate ca fiind deductibile fiscal. Această mărime depinde de durata de viață atribuită activului productiv și de mărimea amortizată. Ori, regula contabilă este costul istoric. Amortizarea este deci a-priori subevaluată și impozitul supraevaluat.

Prelevarea dividendului către acționari depinde de alegerea lor. Nivelul beneficiilor nedistribuite care rămân la dispoziția întreprinderii depinde de această prelevare. Intervenția autorității publice pentru limitarea dividendelor ar putea denatura funcționarea normală a acestui mecanism.

Efecte asupra evaluării activelor

Regula contabilă fundamentală este înregistrarea valorii activelor fizice la costul lor de achiziție și a activelor financiare la valoarea nominală.

Creșterea nominală a valorii stocurilor, ca urmare a creșterii prețurilor la aprovizionare, influențează direct rezultatul activității și, în consecință, profitul impozabil și impozitul. Statul prelevă un impozit pe profit strict nominal.

Valoarea activelor financiare este permanent determinată pe baza valorii nominale neindexată.

Evaluarea capitalurilor proprii este în mare parte falsificată, de inflație, în sistemul contabil. Consecințele directe nu sunt prea grave, căci evaluarea contabilă nu este suportul evaluării întreprinderii și acțiunilor sale, care se realizează pe piața financiară sau printr-o tranzacție directă.

Din contră, consecințele inflației asupra evaluării activelor poate afecta puterea de cumpărare a capitalurilor proprii, din cauza insuficienței capacității întreprinderii de a-și reînnoi imobilizările prin investiții.

Efecte asupra măsurării performanțelor și asupra autofinanțării

Măsurarea performanței prin sistemul contabil pierde din coerența sa din cauza decalajului în timp a evaluării utilizate, în special datorită amortismentelor calculate asupra valorii istorice a activelor. Performanța va fi deci atât supraevaluată, cât și subevaluată, fără a se cunoaște maniera riguroasă a efectelor de compensație. Această situație poate fi agravată în primul rând prin prelevările excesive pe care partenerii sociali le pot efectua, și care conduc la autofinanțare, adică la un surplus monetar conservat de întreprindere. Ori aceasta generează două modalități prioritare care pot, în același timp, ameliora și agrava situația întreprinderii

Indicatori de cuantificare a inflației

Inflația se pune în evidență cu ajutorul unor indicatori principali:

Indicele general sau de grup al prețurilor-caracterizează dinamica prețului în general sau pe grupuri de mărfuri.

Ig. p. = gi1 P. i. c/P. i. 0

Igp=indicele general al prețului

gi1=cantitatea vândută în perioada curentă

P. i. c. =prețul de vânzare în perioada curentă

P. i. 0 = prețul de vânzare în perioada de bază

Puterea de cumpărare a banilor-pune în evidență deprecierea puterii de cumpărare a banilor

I. M. m=M1/Mo 100 ; I. p=P1/P0 100 ; I. p. c. . b=I. M. m/Ip

I. M. m = indicele masei monetare

I. p = indicele prețului

I. p. c. B = indicele puterii de cumpărare a banilor

Modele teoretice de explicare a fenomenului inflaționist

Explicarea inflației prin teoria cantitativă

Una dintre metodele de explicare a inflației este explicarea inflației prin teoria cantitativă.

Noua formulare a teoriei cantitative aparține marelui economist american Milton Friedman, care realizează o distincție netă între cauzele care măresc cererea de monedă și cele care modifică oferta de monedă și arată că cererea de monedă sau de orice alt activ particular depinde de 3 factori:

Bogăția totală existentă sub diferite forme;

Prețul acestei bogății;

Gusturile și preferințele subiecților care posedă bogăția.

Modificarea ofertei de monedă nu presupune și modificarea concomitentă a cererii. Creșterea cantității de bani poate influența nivelul prețurilor, atunci când cantitatea totală de bogăție exprimată prin aceste prețuri, rămâne constantă. Pe baza unei analize mai îndelungate el ajunge la concluzia că modificările seculare ale stocului de monedă pe locuitor sunt în strânsă legătură cu modificările venitului real pe locuitor. Noua formulare a teoriei cantitative vizează în cele din urmă tot relația dintre cantitatea de bani și nivelul prețurilor.

Revenirea la starea de echilibru se realizează în două cazuri:

Prin creșterea ofertei de bunuri și servicii;

Prin modificarea nivelului prețurilor.

În urma analizei celor 4 formulări a teoriei cantitative a banilor constatăm că toate vizează același aspect:

Relația dintre cantitatea de monedă pusă în circulație;

Nivelul general al prețurilor.

Dacă oferta de monedă generează o cerere de bunuri și servicii, pe care producția nu o poate satisface imediat, aceasta se va solda prin creșterea prețurilor. Legătura dintre monedă și inflație, așa cum apare ea în noua formulare a teoriei cantitative, își găsește reflectarea numai în realitățile economiilor de piață dezvoltate. În economiile în care prețurile sunt stabilite în mod administrativ, de către instituții specializate în acest sens, moneda nu influențează prețurile. Prețul mărfurilor și al serviciilor care urmează a se realiza determină cantitatea de bani necesară circulației acestora. Decalajul posibil dintre cererea și oferta de mărfuri se poate echilibra prin redimensionarea ofertei s-au prin majorări repetate de prețuri. Puterea de cumpărare a banilor este determinată de nivelul prețurilor și nu de masa de mărfuri disponibilă pentru vânzare. Presiunile inflaționiste pot să apară din cauza unei cereri excedentare de bunuri și servicii sau ca urmare a unei oferte reduse.

Fără monedă, creșterea inflaționistă a prețurilor n-ar fi posibilă în perioada postbelică. Cei mai reputați teoreticieni ai inflației au acceptat ideea rolului decisiv al monedei în creșterea prețurilor. Majoritatea economiștilor care au analizat fenomenul inflaționist sunt de părere că stimularea creșterii costurilor se realizează în mod direct, prin intermediul sistemului bancar.

Teorii monetariste contemporane

Apariția și rapida extindere a doctrinei keynesiste a constituit un moment de cotitură în gândirea și, deopotrivă, în acțiunea economică acestea fiind marcate pentru o perioadă lungă de timp.

Odată cu lansarea teoriei lui Keynes liberalismul tradițional a primit o puternică lovitură, curentul dirijist, intervenționist, care-și avea izvoarele în noua teorie câștigând tot mai mult teren.

Din acest moment, pentru o lungă perioadă de timp, politica monetară va fi considerat un lucru depășit iar monedei nu și se acorda prea multă importanță, prioritate având politica bugetară și cheltuielile publice.

Începând cu anii ’50, în special a doua jumătate, liberalismul cunoaște o adevărată revitalizare teoretică, un moment semnificativ l-a constituit publicarea, în această perioadă, sub îngrijirea profesorului Milton Friedman, a unui volum de “Studii de teorie calitativă a banilor”, care va marca începutul afirmării unei noi concepții asupra mecanismului de funcționare a economiei. Practic, are loc repunerea în drepturi a monedei și a politicii monetare.

Se dorește a se demonstra că variațiile cantității de bani pot avea efecte asupra cererii globale, chiar dacă nu afectează rata dobânzii.

Într-o perioadă destul de scurtă, noua teorie monetaristă a căpătat o largă popularitate, în pofida opoziției “keynesienilor ireductibili” cum i-a numit Friedman pe economiștii ce au manifestat puternice reacții critice la adresa noii doctrine, devenind o problemă centrală a macroeconomiei. Discuțiile au atins intensitatea maximă la începutul anilor ’70 când cele două articole ale lui Friedman “O schemă teoretică a analizei monetare” (1970) și, respectiv, “Teoria monetară a venitului nominal” (1971), precum și în dezbaterile teoretice referitoare la acestea. La ora actuală, monetarismul se găsește în opoziție directă cu neokeyneismul – în centrul acelorași discuții furtunoase asupra politicii economice de urmat, în majoritatea țărilor dezvoltate.

În aceste dezbateri, keynesiștii s-au remarcat prin contribuții deosebite K. Brunner, A. H. Meltzer, D. E. W. Laidler, M. I. Parkin, Fridrerich von Hayek (laureat al premiului Nobel) ș.a.

Monetarismul nu este, după cum se va vedea, un curent al gândirii monolitic, în cadrul său individualizându-se diferite școli sau tendințe unite printr-o seamă de principii (ipoteze comune).

De asemenea, monetarismul nu poate fi confundat cu liberalismul clasic, cu doctrina libertarienilor, existând opinii recunoscut liberale, în sensul clasic, fără a fi în același timp și monetariste, după cum este posibil a subscrie la anumite teze monetariste chiar fiind ostil celor libertariene.

Principala teză în jurul căreia s-au ivit controverse între școlile de gândire economică a reprezentat-o explicarea inflației. În ciuda abordărilor teoretice diferite, trei ipoteze put fi considerate comune:

Inflația este în esență un fenomen monetar.

Teoria keynesiană, pe care monetariștii o echivalează cu o curbă simplă a lui Philips, neajustată la așteptări, nu poate explica problema inflației, în special accelerarea inflației.

Rata de creștere și accelerare a ofertei de monedă explică rata inflației și, respectiv, accelerarea acesteia.

Monetarismul (termen ce îi aparține lui K. Brunner) a devenit, în timp, mai mult decât o singură teorie asupra inflației, el treptat devenind o încercare de a crea o alternativă teoretică la punctul de vedere keynesian. El are la bază vechea teorie cantitativă a monedei, potrivit căreia, existența unui efect direct proporțional al modificării masei monetare asupra nivelului prețurilor – dezvoltată de o serie de mari economiști ca Walras, Irving Fisher sau reprezentanți ai școlii de la Cambridge: Alfred Marshall și A. C. Pigou.

În esență poate fi privit ca o teorie și o politică monetară care atribuie modificării masei banilor în circulație o importanță centrală, decisivă în cursul activității economice și în stabilirea nivelului prețurilor. Treptat, teoria monetaristă s-a concretizat printr-un număr de propoziții corelate, dintre care dintre cele mai importante sunt următoarele:

Sectorul privat al economiei este inerent stabil. Sistemul economiei revine automat la un echilibru în urma unei perturbații, iar rata șomajului revine la valoarea ei de echilibru natural (NAIRU);

Orice rată de creștere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină a forței de muncă, deși rezultă rate ale inflației diferite;

modificare în rata de expansiune monetară modifică mai întâi rata creșterii economice reale (de aici și rata șomajului); pe termen lung acest efect real dispare și se menține numai o creștere permanentă a trendului ratei inflației (principiul inflației);

politică activistă de gestionare a cererii, fiscală sau monetară, este neadecvată preferându-se “reguli” politici monetare pe termen lung sau obiective prestabilite.

Prima propoziție, numită și Principiul stabilității, presupune existența unui sistem economic inerent stabil, deci, care redevine stabil după fiecare perturbație suferită de acesta. Prin această afirmație monetarismul e opune concepției keynesiene privind instabilitatea economiei și posibilitatea atingerii unui echilibru macroeconomic general stabil.

Raportând această afirmație la economia reală, monetariștii afirmă că economia reală este relativ stabilă și că ea poate fi destabilizată de evoluțiile monetare. Prin urmare trebuie aplicată în economie o politică monetară cât mai inteligentă.

Cu alte cuvinte crizele periodice, fluctuațiile conjuncturale nu sunt expresia unor carențe organice, a unor contradicții de neîmpăcat proprii tipului de economie monetaristă, ci ele se datorează unui factor exogen mecanismului economic propriu-zis și anume politicilor monetariste inadecvate.

Intervenția statului în mecanismul de autoreglare al economiei, un mecanism în esență monetar, nu face decât să deregleze generând instabilitate economică. Acest principiu exclude posibilitatea apariției unui echilibru economic de subocupare a forței de muncă.

A doua propoziție a monetarismului este o reformulare a teoriei cantității de bani pe termen lung. Dacă economia se află într-o stare stabilă, deci, toate variabilele economice pot fi apreciate în mod corect, atunci rata inflației este determinată în mod exclusiv de rata de creștere a ofertei de bani. Astfel spus, starea de echilibru la un nivel al ocupării depline a forței de muncă nu este influențată de o rată a inflației corect anticipată.

A treia propoziție reprezintă o formulare a teoriei cantității de bani pe termen scurt. Ea susține că o accelerare a ratei de creștere a ofertei de bani (adică o rată mai rapidă a cheltuielilor nominală cu bunurile finale) determină temporar, o suplimentare a ratei creșterii economice reale, deci o reducere a șomajului, dar și o creștere a ratei inflației. Inflația rezultată determină o ajustare a sistemului economic, în cursul căruia rata creșterii economice reale revine la valoarea inițială.

Brunner a etichetat acest principiu drept “teoria accelerației”, afirmând în esență că accelerarea creșterii economice reale determinată printr-o expansiune monetară este doar temporară.

Cea de a patra propoziție, denumită și “principiul ineficienței politice”, reprezintă o respingere a politicii monetare și fiscale discreționare. Politicile activiste de orientare a cereri și politicile anticiclice sunt o sursă de stabilitate economică.

Monetariștii spun că producția și ocuparea forței de muncă pot fi influențate prin politici economice numai atunci când determină modificări ale prețurilor care nu unt anticipate de agenții economici din sectorul privat. Astfel, efectul acestor politici asupra variabilelor reale poate fi eliminat treptat, dar nivele mai înalt al prețurilor (sau rata mai mare a inflației) se va menține. Ei nu unt de acord cu presupunerea că decidenții economici au abilitatea de a prognoza modificările viitoare ale variabilelor economice relevante și, cu atât mai puțin, de a prevedea efectul al unor modificări curente intervenite la nivelul instrumentelor de politică economică.

De aceea monetariștii consideră că problema esențială a politicilor macroeconomice ar trebui să fie înlocuirea politicilor activiste prin “reguli” politice, de exemplu regula ratei constante de creștere a ofertei de bani sau anumite reguli de constanță valabile în politica fiscală.

Vor fi expuse în continuare anumite teorii, opinii sau chiar curente de opinie în ce privește monetarismul.

Monetarismul friedmanian

Școala de la Chicago reprezintă una din principalele grupă de gândire economică și surse teoretice de politică monetară nu numai pentru Statele Unite, ci și pentru ansamblul țărilor cu economie de piață.

Inițial având ca mentor pe Knight și apoi pe Friedman, ea a menținut vie tradiția cantitativă a monedei în SUA, dându-i o expresie modernă în cadrul curentului monetarist.

Milton Friedman, care s-a impus ca unul dintre cei mai remarcabili economiști contemporani, fiind distins cu premiul Nobel în 1976, a știut să speculeze o serie de neajunsuri ale doctrinei keynesiste, precum și o serie de eșecuri ale unor politici economice de inspirație keynesistă promovate de numeroși discipoli, provocând o adevărată ”contrarevoluție” împotriva lui Keynes.

Spirit polemic, foarte consecvent cu sine, el se declară favorabil recurgerii la mecanismul pieței și ostil, în limitele posibilului, intervenției guvernamentale știut faptul că, în general economicul determină politicul, libertatea economică fiind capabilă deci de a genera și susține libertatea politică.

Friedman susține că rolul dominant în procesele economice revine banilor și se declară adeptul unei creșteri regulate de cantitate de monedă. Practic unt lansate noi teze bazate pe “cererea de monedă”. Teoria lui scoate în evidență inter relațiile dintre capital, venit și rata dobânzii, considerând moneda un bun alternativ față de toate celelalte bunuri. El consideră funcția cererii de monedă ca fiind mai stabilă decât funcția de consum ce stă la baza teoriei lui Keynes.

Monetarismul friedmanian consideră că ansamblul tendințelor vieții economice, mai ales al veniturilor nominale și al prețurilor pot fi dirijate prin simpla reglare a volumului masei monetare, aceasta având un rol mai important decât politica bugetară. El nu absolutizează rolul banilor; insistă asupra faptului că au o importanță mai mare în ce privește nivelul evoluției mărimilor nominale, dar nu și pentru mărimile reale privite pe termen lung. Cu alte cuvinte el recunoaște faptul că stabilitatea prețurilor și creșterea economică armonioasă nu poate fi realizată prin simpla măsurare a masei monetare, ci sunt necesare măsuri complexe la nivelul întregii economii.

Un principiu susținut de Friedman este acela că pe termen lung există o strânsă legătură între cantitatea de bani pe unitatea de produs, determinată în special de tranzacțiile pe piața liberă și nivelul prețurilor, aceasta echivalând cu ideea că nivelul produsului social nominal și venitul național depind, în bună măsură de evoluția masei monetare aflate în circulație.

Tot pe termen lung viteza de circulație a veniturilor bănești este relativ stabilă, ea fiind invers proporțională cu mărimea venitului real.

O altă idee importantă este aceea legată de politicile anticiclice: măsurile pe care le iau autoritățile monetare în cadrul politicilor monetare pentru a influența cererea au un efect întârziat, întârzierea neputând fi mai mare sau mai mică de la un ciclu economic la altul, de aceea, din cauza decalajelor de timp politicile anticiclice nu pot duce la stabilitate.

El propune ca alternativă, mărirea în mod automat a masei monetare în circulație, anual cu un anumit procent (5–6 %), ce trebuie susținut constant în idea manifestării automatismului dezvoltării economiei de piață. Acest automatism prezintă însă un risc dificil de realizat și anume acela al nașterii unor fenomene sociale nedorite cum ar fi amenințarea sporirii șomajului.

Friedman a încercat să contureze cât mai precis legile consumului datorită faptului că masa monetară acționează asupra prețurilor prin consum. Consumul este considerat cu propriul său trend, fiind influențat de creșterea investițiilor reale. După el, consumul general depinde de “venitul permanent” determinat ca medie ponderată a nivelului curent și a nivelurilor trecute ale veniturilor.

În ceea ce privește inflația, ea este privită ca un fenomen pur monetar. Astăzi însă este deplin admisă idee existenței unui întreg lanț de cauze ce gerează fenomenul inflaționist, deci, această afirmație nefiind întru-totul adevărată.

El recunoaște existența unei relații pe termen scurt dintre inflație și șomaj, de natură tranzitorie între inflație și șomaj, după el variațiile neprevăzute datorate inflației provoacă, pe termen scurt, fluctuații ale nivelului șomajului; autoritățile monetare pot spera în a menține rata efectivă a șomajului dincolo de rata sa naturală cu condiția ca ele să accepte inflația accelerată fără încetare. În aceste condiții anticipările cu privire la rata inflației nu ar putea niciodată să ajungă din urmă rata inflației efective, iar posibilitatea de a reduce șomajul în favoarea inflației este mult mai redusă decât susținea Keynes la vremea sa.

Friedman pledează pentru apropierea “graduală” de control monetar al inflației. Decelerarea monetară trebuie făcută progresiv în prealabil, astfel anticipările inflaționiste “vor reacționa” provocând un șomaj mult superior celui pe care economia în cunoscuse altădată.

Singurul mijloc la îndemâna autorităților monetare pentru controlarea șomajului îl reprezintă accelerarea permanentă a inflației, ceea ce constituie un tribut greu pentru societate, date fiind implicațiile periculoase cum ar fi de exemplu: o prăbușire monetară sau chiar una politică.

Monetarismul anticipărilor raționale

Monetarismul anticipărilor raționale a apărut și s-a făcut repede cunoscut în cursul anilor ’70. Cel ce a expus primul această ipoteză a fot J. F. Muth (1961) iar meritul de a fi procedat la primele aplicații la cară macroeconomică îi revine profesorului R. E Lucas.

Analiza anticipărilor raționale s-a născut din nemulțumirile crescânde pe care le ridica ipoteza anticipărilor adaptive care susținea că indivizii, subiecții economici și-ar forma sau revizui anticipările lor asupra inflației, estimările, după amploarea abaterii dintre rata efectivă a inflației și rata anticipată a acesteia. Acest lucru înseamnă că indivizii s-ar conduce după o regulă cu mari șanse de a fi falsă, în condițiile în care inflația accelerează continuu iar economia este supusă unor perturbații greu previzibile.

Ipoteza anticipărilor raționale – după cum arată și denumirea punând accent pe raționalitate – afirmă, în replică, că abaterile dintre rata reală și cea anticipată a inflației sunt tranzitorii și aleatoare, iar indivizii fiind nevoiți să-și conceapă așteptările în mod rațional pe baza previziunile statistice optimale în funcție de informațiile disponibile.

Etichetat și sub numele de “noua școală clasică” monetarismul anticipărilor raționale lasă și mai puțin câmp de acțiune, comparativ cu varianta lui Friedman, autorităților guvernamentale în urmărire, reglarea și controlul proceselor din economie.

Conform acestei teorii, rata efectivă a șomajului nu este capabilă să se îndepărteze mai mult de rata sa naturală și nu va face acest lucru decât ca urmare a unor “șocuri” imprevizibile asupra ofertei sau cererii globale.

S-a arătat mai sus că Friedman ajunsese la concluzia potrivit căreia, din cauza întârzierilor lungi, din cauza întârzierilor lungi ale efectelor măsurilor de politică monetară (ca și cele de politică bugetară) adoptate de autoritățile monetare în cadrul politicilor anticiclice acestea ar fi neadecvate, riscând mai degrabă destabilizarea economiei decât stabilizarea ei. Referitor la această afirmație, teoreticienii anticipărilor raționale afirmă că și în cazul unor întârzieri mici și, eventual, previzibile politicile de stabilizare tot nu ar putea ameliora conjunctura economică.

Această ipoteză a fost larg confirmată prin cercetări empirice privind determinarea prețului pe piețele activelor financiare, ea fiind din ce în ce mai încorporată în construirea modelelor economice.

Principalul neajuns al acestei teorii este faptul că în timp ce modelele bazate pe această ipoteză presupun echilibrul permanent al pieței, în realitate salariile și prețurile se ajustează de cele mai multe ori foarte lent la schimbările de conjunctură.

Monetarismul bugetar

Această variantă de monetarism prezintă și ea un anumit specific. Inițiatorii ei, profesorii K. Brunner și A. H. Meltzer subliniază caracterul novator al construcției lor. Această teorie se bazează pe un model mai sofisticat decât cel al lui Friedman, model ce încearcă să surprindă interacțiunile dintre piața activelor, piața produselor și deficitul bugetar.

Principala diferență dintre acest monetarism și monetarismul friedmanian este că, în timp ce Friedman nu atribuie nici un rol formal prețurilor relative în procesele de ajustare macroeconomică, analiza monetaristă bugetară se bazează bugetară se bazează pe o aplicație a teoriei prețurilor la nivel macroeconomic.

Adepții monetarismului bugetar îi reproșează lui Friedman faptul de a fi neglijat variabilele bugetare, fiscale în analiza macroeconomică și nu sunt de acord cu ideea că singură moneda este importantă, susținând că și deficitul bugetar exercită o influență asupra nivelului producției și prețurilor, structura sa afectând direct panta și poziția curbei Philips pe termen scurt.

Monetarismul friedmanian are tendința de a considera masa monetară o variabilă determinantă în mod autonom. Contrar, monetarismul bugetar consideră că masa monetară e determinată în cadrul unui “proces” bugetar. Cu alte cuvinte volumul deficitului bugetar nu este indiferent în lupta contra inflației. Acumularea datoriei publice va alimenta inflația pe cale ocolita, datorită efectelor retroactive ale creșterii datoriei publice asupra piețelor financiare.

La fel ca Friedman, adepții acestui tip de monetarism susțin că inflația este în esența un fenomen monetar, cu mențiunea că, dacă se dorește limitarea creșterii masei monetare, este necesară limitarea deficitului bugetar.

Mecanismul austriac

Principalii reprezentanți ai monetarismului austriac în secolul XX sunt Ludwig von Mises și Friedrich von Hayek. Analiza lor urmărește probleme de larg interes și intens dezbătute în epoca contemporană: monedă, inflație, șomaj.

Cei doi teoreticieni economiști pot fi considerați monetariști, bineînțeles, de o factură aparte, “analiza austriacă” deosebindu-se de variantele prezentate anterior totuși având un fundament monetarist, tezele de bază fiind aceeași.

Bineînțeles, că trebuie subliniat un amănunt foarte important, acela că și pentru austrieci fenomenul inflaționist este de natură pur monetară.

Cei doi economiști sunt de acord cu Friedman în ce privește faptul că în cazul în care se duce o politică de reducere a șomajului sub nivelul său de echilibru (rata sa naturală) prin mijloace monetare, aceasta nu va face decât să alimenteze escaladarea inflaționistă.

Ei îi reproșează lui Friedman, cât și lui Keynes de altfel în primul rând faptul că analizele întreprinse sunt prea globale, ignorând efectele expansiunii monetare la nivel macroeconomic, aceste efecte fiind importante deoarece afluxul de monedă în economie nu are loc în mod uniform la nivelul întregului teritoriu și în toate sectoarele de activitate și nici simultan. Deci cererea nu este stimulată în mod uniform.

Numai un anumit număr de întreprinderi vor fi primele beneficiare ale unui nou aflux de resurse, fiind avantajate fiindcă pot crește investițiile și gradul de ocupare al mâinii de lucru, corespunzător crescând și veniturile. În această situațiile vor fi influențate alte sectoare în care va crește cererea de produse ce va determina o creștere a prețurilor relative (prețuri ce au prezentat un nivel scăzut în timpul declinului producției). Simultan se va produce o scădere a prețurilor în sectoarele ce fuseseră primele atinse de expansiunea monetară, acestea intrând în declin.

Din dorința de a evita această situație, autoritățile monetare vor promova din nou o expansiune monetară, destul de puternică, cu scopul de a încuraja investițiile și a reduce și șomajul, urmarea fiind o accelerare permanentă a inflației. În această teorie se evidențiază impactul expansiunii monetare asupra prețurilor precum și a structurii producției, din acest punct de vedere fiind asemănătoare cu monetarismul anticipărilor raționale.

În general Friedman și alți monetariști sunt favorabili ratelor de schimb flexibile, ei văzând în aceasta o condiție a posibilității de controlare din interior a inflației. În opoziție Hayek este un fervent apărător al sistemului de schimburi fixe. Motivația sa fiind: guvernele ar fi constrânse să nu mai lase masa monetară să crească foarte mult pentru ca să servească interesul său politic pe termen scurt. Adevărul este că multe guverne sunt tentate să practice un comportament neglijent pe termen lung, România trecând de altfel prin astfel de experiențe mai ales în trecutul destul de apropiat, profitând de libertatea de a folosi acest instrument pentru a obține un efect imediat pozitiv, dar ignorând, cum am mai spus efectele pe termen mijlociu și lung.

O altă idee destul de interesantă a monetariștilor austrieci este abolirea băncilor centrale controlate de către stat, obținându-se “denaționalizarea” monedei. Statul trebuie să renunțe la monopolul determinării cursului legal al monedei, permițând astfel concurența între moneda băncilor centrale și moneda de origine privată astfel moneda “bună” o va scoate pe cea “rea” din circulație.

Spre deosebire de Friedman, adept al decelerării propriu-zise a creșterii monetare, Hayek susține că decelerarea trebuie să fie rapidă și nicidecum progresivă și brută. Fenomenul ar fi următorul: decelerarea rapidă face să scadă brusc cererea și investițiile și să acrească șomajul la cote foarte mari, având astfel șansa de a “gâtui” inflația. Hayek afirmă că un guvern democratic poate supraviețui la o rată a șomajului de 20 % timp de șase luni.

După cum se știe, de cele mai multe ori guvernele nu riscă și atunci adoptă o decelerare brută, progresivă cu efecte ce se produc treptat, în timp obținându-se rate de șomaj de 10 % timp de mai mulți ani, evitând astfel șocuri ce ar putea periclita pozițiile lor politice. Adversar al acestei politici, Hayek susține că singura șansă de reușită este aceea ca guvernele să-și asume răspunderea precum și riscurile pe care le implică adoptarea unei decelerări monetare rapide.

Neoclasicismul și postkeynesismul

Reprezentanții de frunte ai teoriei neoclasice, R. Barro, R. Luca și N. Walance, au adus critici atât teoriei veniturilor, cât și monetarismului, apreciindu-le ca fiind depășite. Preocupările lor vizează îndeosebi explicarea modificărilor care au loc în produsul național brut. Având în vedere comportamentul agenților economici, neoclasicii abordează într-o concepție proprie teoria așteptărilor și mecanismul prețurilor, respectiv flexibilitatea acestora.

În ce privește teoria așteptărilor, ei formulează părerea că agenții economici nu iau decizii pe baza a ceea ce se va întâmpla, ci pe baza a ceea ce așteaptă să se întâmple. Decizia de investire depinde, în opinia lor, de faptul dacă aceasta va fi profitabilă și dacă investitorul crede că se va produce acest lucru. Deci, pentru a prevedea cât se va investi trebuie să se cunoască modul în care agenții economici își formulează așteptările prin extrapolarea trecutului și prin luarea în considerare a tuturor informațiilor utile pentru proiectarea acestora în viitor.

În ce privește al doilea aspect și anume mecanismul prețurilor, ei susțin flexibilitatea lor, fără a se lăsa ă se înțeleagă că trebuie să se modifice permanent. Dacă raportul dintre cerere și ofertă nu se schimbă, atunci nici prețurile nu se modifică. Asta înseamnă că prețurile se repliază rapid în funcție de schimbările care au loc în raportul cerere – ofertă. Dacă prețurile nu unt elastice și rămân, de exemplu, prea înalte, atunci vânzătorii nu vor găsi cumpărători și în consecință vor fi nevoiți să le micșoreze.

O altă componentă a teoriei neoclasice o reprezintă și mecanismul de ajustare a salariilor, modul de abordare fiind diferit de cel al keynesiștilor și monetariștilor. Keynesiștii consideră că salariile și prețurile trebuie ajustate foarte lent în raport cu scăderea cererii globale în condițiile în care economia se confruntă periodic cu un șomaj ridicat timp de mai mulți ani. Eventual, salariile și prețurile ar putea să scadă suficient pentru a crește tocul real de monedă, care să determine o reducere a șomajului, dar acest proces este de durată.

Spre deosebire de keynesiști, care consideră că între ajustările salariilor și prețurilor există o discrepanță relativ mare, monetariștii apreciază că aceasta este mult mai redusă. Spre deosebire de ei, neoclasicii consideră că diferența de ajutare este zero. Unii keynesiști consideră că între monetarism și neoclasicism nu există deosebiri, referindu-se la ultimul ca la “un monetarism de mâna a doua”. O asemenea apreciere nu este convingătoare pentru că monetariștii susțin și pun accentul mai mult pe politica monetară, în timp ce neoclasicii situează în primplan politica fiscală.

Post-keynesismul. Mulți economiști au apreciat că în conceptele sale, Keynes a creat o anumită nesiguranță în elaborarea deciziilor economice. De altfel, Keynes a făcut aprecieri privind comportamentul pieței stocurilor, arătând că prețurile diferitelor active nu sunt numai rezultatul deliberărilor raționale, ci ele depind într-o anume măsură și de încredere și speranță.

Pornind de la aceste aprecieri, post-keynesiștii încearcă să explice implicațiile pe care le are pragul înalt de incertitudine în care se iau deciziile asupra teoriei monetare. Ei resping modelul clasic de analiză a echilibrului utilizat multă vreme de știința economică. În concepția lor, modificările cererii au rol minor în determinarea prețurilor pe perioade scurte de timp. Întreprinderile își stabilesc prețurile, adăugând o marjă fixă a cheltuielilor cu forța de muncă, creșterea salariilor fiind determinată, îndeosebi, de factori sociologici și politici. Ca atare, scăderea cererii globale nu este un mijloc eficient de stăvilire a inflației, motiv pentru care susțin că acest lucru este posibil prin politica veniturilor apreciind-o ca eficientă, cu condiția să facă parte dintr-un set compact de măsuri sociale care reduc inegalitatea în repartiția veniturilor.

Un rol important în distribuția mai puțin inegală a veniturilor îl are, în concepția lor, promovarea unor politici monetare ciclice. Prețurile depind de atitudinea sindicatelor, iar producția de speranțele care determină eficiența marginală a capitalului. Prin urmare, în loc de a manevra rata dobânzii în perioada inflației, banca centrală trebuie să mențină dobânzi scăzute, fapt ce ajută la reducerea șomajului și face ca repartiția veniturilor să fie mai echitabilă. Deci, în loc ca ritmul de creștere a masei monetare (oferta de monedă) să dirijeze cererea globală, situația este inversă. Acest fenomen are loc pentru că multiplicatorul monetar depinde de cantitatea de monedă pe care indivizii doresc să o păstreze și de nivelul rezervelor suplimentare pe care băncile doresc, de asemenea să îl mențină. Mai mult, chiar banca centrală modifică rezervele băncilor pentru a se adapta la modificările venitului. Dacă indivizii economisesc o parte din venituri și constată că prețul diferitelor titluri financiare este în scădere, atunci pentru a elimina acest risc, vor păstra sub formă de lichidități aceste economii până când vor avea o imagine concretă asupra evoluției viitoare a acestora. Așadar, este posibil ca cererea de monedă să depindă de extinderea nesiguranței și deci, să nu fie o funcție previzibilă și stabilă a venitului, a ratelor de dobândă sau a altor variabile măsurabile.

Ceea ce contează, de fapt, susțin post-keynesiștii, nu e volumul depozitelor care se evidențiază în pasivul bilanțului unei bănci, ci activele sale. Când o bancă își creează un depozit, ea fie că face un împrumut, fie că achiziționează titluri, astfel încât în activul bilanțului său vor crește fie împrumuturile, fie plasamentele sub formă de titluri, odată cu creșterea depozitelor. Depozitele create prin efectuarea de împrumuturi generează, susțin ei, o creștere mai mare a produsului național brut decât depozitele pe care le creează prin cumpărarea de titluri de la public. Cei care primesc împrumutul îl cheltuiesc rapid și are ca efect o creștere a cererii globale. Dimpotrivă, cei care vând titluri băncii vor fi mai puțin tentați să cheltuiască banii pe bunuri și servicii. Alții vând titlurile așteptând ca rata dobânzii să crească pentru a le răscumpăra la un preț mai mic, ceea ce este, însă, o chestiune incertă.

Post-keynesiștii susțin, deci, că împrumuturile bancare reprezintă un ghid mai bun decât volumul depozitelor bancare asupra a ceea ce se va întâmpla cu cererea globală. Dealtfel, nu sunt singurii care consideră că moneda creată prin împrumuturi bancare are un efect mai mare asupra cererii globale decât cea creată prin achiziția de titluri de către bănci. Dar majoritatea economiștilor consideră că diferență, dacă există, este prea mică pentru a avea vreo importanță. Banca centrală acționează ca ofertant de împrumuturi de ultimă instanță și poate juca, deci, un rol important în stoparea sau susținerea inflației.

Dincolo, însă, de multitudinea de curente și opinii formulate de diferite școli de gândire monetară, esențial este faptul că ultimele decenii au fost marcate de disputa dintre monetariști și keynesiști. Pe de o parte se află cei care susțin ideile lui M. Friedman, Potrivit cărora factorul cel mai puternic care influențează viața economică este reprezentat de modificările care au loc în cantitatea de monedă. De partea cealaltă, se află discipolii lui Keynes care susțin că activitatea economică este condiționată de factorii determinanți ai cererii globale, considerând că modificarea cheltuielilor afectează nivelul venitului real independent de cantitatea de monedă. Primii neagă importanța și efectele politicii fiscale, ultimii susțin că atât politica monetară cât mai ales cea fiscală sunt capabile să exercite o influență substanțială asupra venitului și producției.

BIBLIOGRAFIE

Basno, C., Dardac, N., Floricel, C-tin – “Moneda, Credit, Banci”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2001

Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 178;

Comitetul de la Basel a fost creat în 1974 de catre bancile centrale din tarile membre ale „Grupului celor 10”

Curtea Suprema de Justitie, Sectia comerciala, Decizia nr. 209 din 22 februarie 1996, în Dreptul nr. 8/ 1996.

Francisc Deak, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucuresti, 1998, p. 368.

Francoise Dekeuwer-Defossez op, cit., p. 91;

Turcu, S. Deleanu, Executarea silica a contractelor de credit, în Dreptul nr. 12/1993, p. 54;

Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern

Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar

Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, în Revista de drept comercial nr. 2/2000, p. 15.

Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 302-304;

Ion Turcu, Drept bancar, vol. III p. 46;

Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar

Ion Turcu, Operatiuni…, p. 405;

Dorin Clocotici, Probleme de drept rezultate din analiza Legii nr. 76 din 17 iulie 1992, în Revista de drept comercial nr. 1/1993, p. 28;

Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, în Revista de drept comercial nr. 3/2000, p. 16

Legea nr. 90/1998, publicata în Monitorul Oficial nr. 170 din 3G aprilie 1998.

Legea nr. 99/1999 privind unele masuri pentru accelerarea reformei economice, publicata în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.

Publicata în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.

Publicata în Monitorul Oficial nr. 72 din 22 aprilie 1997; aprobata prin Legea nr. 151/1997, publicata în Monitorul Oficial nr. 172 din 28 iulie 1997.

Radu I. Motica, Vasile Popa, op. cit p. 407-408

Radu I. Motica, Vasile Popa, op. cit:, p. 407;

Thierry Bonneau, op, cit, p. 341;