. Moneda Si Credit. Circulatie Monetara
CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE
SECȚIUNEA 1.1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND
CIRCULAȚIA MONETARÅ.
1.1.1 Conceptul de circulație monetarå
Circulația monetarå este un proces extrem de complex, care are la bazå conexiunea existentå între mișcarea monedei, în timp și spațiu, și mișcarea mårfurilor și serviciilor. Procesul circulației monetare implicå douå momente distincte: vânzarea (transformarea mårfurilor în bani) și cumpårarea (transformarea banilor în mårfuri). Prin urmare, circulația monetarå constituie în principal procesul de mișcare a banilor în cadrul sferei circulației mårfurilor și serviciilor.
Mișcarea banilor și mișcarea mårfurilor sunt fenomene ce se condiționeazå reciproc. Astfel, mårfurile și serviciile, care se aflå într-o perioadå determinatå în circulație, nu se pot comensura decât cu ajutorul monedei. Pe cale de consecințå, moneda necesarå satisfacerii mișcårii mårfurilor påtrunde în circulație prin emisiune și se menține în circulație atât timp cât nu perturbå circulația normalå a mårfurilor.
De aceea, pentru ca procesul så se desfåșoare, apare necesitatea îndeplinirii a douå condiții: så existe în circulație cantitatea de mårfuri și servicii ce urmeazå a se schimba în bani și så existe o cantitate de monedå suficientå pentru a mijloci schimbul de mårfuri. ïn circulație, trebuie så råmânå constant o cantitate de bani (numerar și monedå de cont) care så permitå realizarea mișcårii mårfurilor și serviciilor pe o perioadå de timp determinatå și în condiții normale ale circuitului. Aceastå cantitate de bani aflatå în circulație nu este determinatå numai de cantitatea mårfurilor și serviciilor destinate schimbului, ci și de calitatea acestora, de prețuri, de raportul cerere – ofertå, de ståri conjuncturale, putere de cumpårare, concurențå sau chiar de politicile sau strategiile monetare ale statelor.
Putem concluziona cå circulația monetarå constå în totalitatea operațiunilor efectuate cu masa monetarå, operațiuni determinate în procesul realizårii și circulației mårfurilor și serviciilor în cadrul unui stat.
1.1.2 Sfera, funcțiile și factorii care stau la baza circulației monetare
Cu caracter de legitate, se poate spune cå sfera și dimensiunile circulației monetare sunt condiționate în primul rând de producția și circulația mårfurilor.
Transformarea mårfurilor în bani are loc în trei direcții principale: în primul rând, o parte din mårfuri și servicii se vând și se cumpårå cu ajutorul numerarului, situație în care moneda funcționeazå ca måsurå a valorii și ca mijloc de circulație; în al doilea rând, o cantitate importantå de mårfuri și servicii sunt vândute pe credit, moneda funcționând ca mijloc de platå; în al treilea rând, o anumitå cantitate de mårfuri și servicii se vând în cadrul comerțului exterior, fenomen ce influențeazå puternic circulația monetarå internå.
Prin urmare, circulația monetarå reprezintå unitatea dintre cele trei mari modalitåți în care are loc mișcarea de ansamblu a monedei. Procesul circulației monetare trebuie de asemenea strict delimitat în circulație internå a monedei și circulație pe plan internațional.
Circulația monetarå cuprinde douå componente structurale: sfera numerarului și sfera banilor de cont (scripturali). Aceasta din urmå se realizeazå cu ajutorul viramentelor, adicå al acelor operațiuni bancare prin care un beneficiar nu plåtește cu numerar mårfurile și serviciile pe care le-a cumpårat, ci dispune virarea contravalorii lor din contul såu, în contul furnizorului. Trebuie precizat cå sfera monedei de cont preseazå asupra sferei numerarului, imprimându-i o tendințå relativå de restrângere.
Principalele funcții ale circulației monetare sunt: apariția, dezvoltarea și perfecționarea sistemului monetar cu toate elementele componente ale acestuia, precum și emisiunea monetarå, atât ca punere a banilor în circulație, cât și ca retragere a acestora, în condițiile determinate de evoluția proceselor economice.
Circulația monetarå apare ca o variabilå dependentå relativ de o complexitate de factori printre care regåsim: circulația mårfurilor și serviciilor pe plan intern și internațional, prețurile interne și internaționale, situația balanței de plåți externe, productivitatea muncii, situația economicå a țårii, puterea de cumpårare monedei naționale, structura masei monetare, politica monetarå a statului, situația valutar – monetarå pe plan mondial, etc.
1.1.3 Corelația dintre circulația monetarå și circulația måfurilor
Dupå cum am aråtat în paragrafele anterioare, circulația monetarå (båneascå) cuprinde douå procese distincte: metamorfoza mårfurilor în bani și apoi a banilor în mårfuri. Cele douå procese au ca elemente comune banii și mårfurile, care au un comportament diferit, în funcție de transformarea cåreia îi sunt supuse.
Banii își pun în evidențå funcția de måsurå a valorii și mijloc de schimb, respectiv funcția de mijloc de platå, iar mårfurile se transformå din valoare de schimb în valoare de utilizare, aceste procese permițând efectuarea schimbului și continuarea producției. 1
Ca urmare a funcționårii banilor, marfa iese din procesul schimbului, în timp ce banii råmân în continuare în circulație. Deși aceasta este regula, existå și excepția ca o parte din bani så fie tezaurizatå, adicå transformatå în monedå inactivå. Astfel, circulația banilor naște o nouå contradicție și anume în ceea ce privește funcția lor de mijloc de schimb și cea de mijloc de rezervå. Continuitatea procesului de schimb poate fi asiguratå numai dacå moneda inactivå este din nou transformatå în monedå activå (mijloc de schimb).
Rezolvarea vine din efectuarea de tranzacții financiare; acestea constituie calea prin care banii sunt transferați de la subiecții economici care îi au, dar nu pot sau nu doresc så îi foloseascå într-o anumitå perioadå, la subiecții economici ce doresc så îi foloseascå, dar nu îi au (a cåror cerere de mårfuri și servicii este mai mare decât sumele de bani de care dispun).
Astfel de soluții sunt: vânzarea mårfurilor pe credit, fårå utilizarea banilor, situație în care vânzåtorul mårfii este și creditor, iar în locul banilor se utilizeazå instrumente financiare; intermedierea financiarå, care constå în colectarea banilor de cåtre intermediarii financiari (bånci și alte instituții financiare) care nu îi folosesc pentru cumpåråri de mårfuri, ci îi pun la dispoziția altor agenți economici financiari sau nefinanciari, prin diverse instrumente financiare.
În plan macroeconomic, fenomenele financiare permit accelerarea schimbului de mårfuri, deoarece constituie calea de rezolvare a contradicției dintre funcția banilor de mijloc de påstrare a averii și cea de mijloc de schimb. Metamorfoza banilor este un proces continuu și, în definitiv, reflectå metamorfoza mårfurilor, iar în anumite condiții, la un nivel ridicat de dezvoltare a producției de mårfuri, devine un element esențial al desfåșurårii normale a proceselor economice.
Funcționarea banilor și a fenomenelor financiare nu înseamnå desființarea pe deplin a contradicțiilor producției de mårfuri; aceste paradoxuri sunt doar rezolvate, în sensul cå producția și schimbul de mårfuri pot continua så se desfåșoare și så se dezvolte, dar aceste contradicții pot la fel de bine så existe și så evolueze conducând, în anumite condiții, la crize economice.
SECȚIUNEA 1.2. MASA MONETARÅ
1.2.1 Definiția masei monetare
Sfera circulației monetare o constituie în mod permanent un volum oarecare de semne monetare și, respectiv, de monedå de cont. Acest volum alcåtuiește partea activå a masei monetare, alåturi de care mai apar și anumite rezerve, economii, care, deși sporesc cantitatea de monedå, teoretic nu circulå.
Cantitatea de monedå existentå în sfera circulației este condiționatå de diverși factori cum ar fi: modul în care este absorbitå moneda respectivå; structura monetarå (dacå în circulație predominå structurile mari, viteza de deplasare, fiind mai reduså, va influența cantitatea de monedå în sensul sporirii acesteia); raportul cerere – ofertå; sistemul prețurilor; factorul timp (intervalul necesar deplasårii monedei din mâna cumpåråtorului în cea a vânzåtorului).
Cantitatea de monedå (activå) din circulație nu prezintå omogenitate, mai ales cå în structura sa se intersecteazå aproape toate funcțiile economice și monetare pe care le presupune economia unei țåri. Ținând seama de fluxurile monetar – financiare, economice și valutare ce stau la baza masei monetare, aceasta se prezintå ca un sistem de ecuații cu numeroase variabile și necunoscute. De aici, explicația cå nici o școalå monetarå din lume nu a reușit så formuleze un råspuns definitiv și nici så construiascå un model care så satisfacå exigențele mai multor țåri.
Masa monetarå reprezintå deci ansamblul mijloacelor monetare, indiferent de formå, cantitate, structurå, surså, care sunt necesare efectuårii tuturor plåților existente la un anumit moment, în sfera circulației. Deși nu este o mårime constantå, masa monetarå se raporteazå la prețul mårfurilor și serviciilor supuse realizårii. Ea nu se confundå cu suma de bani necesarå circulației, care este mult mai elasticå și se modificå mult mai rapid.
Masa monetarå ține, în primul rând, de acea cantitate de monedå care, conform legitåților circulației monetare, råmâne și se mișcå în permanențå în circulație. Masa monetarå reprezintå partea covârșitoare a necesarului de monedå în circulație, deci implicit partea cea mai activå a acestuia. Cunoașterea nivelului masei monetare servește la dimensi-onarea sferei numerarului și, prin extindere, a sferei banilor de cont.
1.2.2 Structura masei monetare
Masa monetarå este o variabilå influențatå de numeroși factori dintre care amintim: sistemul prețurilor, dar și capacitatea statului, a agenților economici și financiari, a pieței de a absorbi o parte din moneda aflatå în circulație prin intermediul impozitelor, taxelor, creditelor, salariilor, încasårilor sau plåților, etc.
Între structura masei monetare și viteza de circulație a monedei existå un raport de inverså proporționalitate, definitoriu pentru dimensi-onarea mårimii acestei mase. Concomitent, gradul de elasticitate și de relativå stabilitate a monedei imprimå masei monetare dimensiuni și proporții determinate. Creșterea sau reducerea masei monetare are înså și cauze obiective. Astfel, în perioadele de inflație sau de crizå monetarå și de credit, aceasta crește foarte mult sau se diminueazå.
În sintezå, masa monetarå are urmåtoarea structurå:
I. Disponibilitåți – a) monetare
– bilete de bancå
– monedå divizionarå
– depozite la vedere
– b) quasimonetare
– depozite la termen
– conturi de economii
– bonuri ale instituțiilor specializate
II. Surse de constituire a masei monetare
– aur și devize
– credite acordate tezaurului
– credite acordate economiei.
Banca de emisiune, la cerere, emite mijloace de platå supli-mentare, care så asigure creșterea producției și a circulației de mårfuri și, în limitele economiei de piațå, o oarecare stabilitate a prețurilor.
1.2.3 Formele și agregatele masei monetare
Analiza masei monetare conduce la douå aspecte esențiale: moneda care se exprimå prin numerar (monezile principale, bancnote și bilete de tezaur, banii divizionari de metal și hârtie) și moneda de cont (depuneri la vedere, depozite etc.).
Potrivit tehnicilor monetare internaționale, acceptate de Fondul Monetar Internațional, masa monetarå are urmåtoarea configurație:
a) agregatul M1 include numerarul și depunerile la vedere;
b) M2 format din M1 și depunerile bancare la termen, precum și rtea covârșitoare a necesarului de monedå în circulație, deci implicit partea cea mai activå a acestuia. Cunoașterea nivelului masei monetare servește la dimensi-onarea sferei numerarului și, prin extindere, a sferei banilor de cont.
1.2.2 Structura masei monetare
Masa monetarå este o variabilå influențatå de numeroși factori dintre care amintim: sistemul prețurilor, dar și capacitatea statului, a agenților economici și financiari, a pieței de a absorbi o parte din moneda aflatå în circulație prin intermediul impozitelor, taxelor, creditelor, salariilor, încasårilor sau plåților, etc.
Între structura masei monetare și viteza de circulație a monedei existå un raport de inverså proporționalitate, definitoriu pentru dimensi-onarea mårimii acestei mase. Concomitent, gradul de elasticitate și de relativå stabilitate a monedei imprimå masei monetare dimensiuni și proporții determinate. Creșterea sau reducerea masei monetare are înså și cauze obiective. Astfel, în perioadele de inflație sau de crizå monetarå și de credit, aceasta crește foarte mult sau se diminueazå.
În sintezå, masa monetarå are urmåtoarea structurå:
I. Disponibilitåți – a) monetare
– bilete de bancå
– monedå divizionarå
– depozite la vedere
– b) quasimonetare
– depozite la termen
– conturi de economii
– bonuri ale instituțiilor specializate
II. Surse de constituire a masei monetare
– aur și devize
– credite acordate tezaurului
– credite acordate economiei.
Banca de emisiune, la cerere, emite mijloace de platå supli-mentare, care så asigure creșterea producției și a circulației de mårfuri și, în limitele economiei de piațå, o oarecare stabilitate a prețurilor.
1.2.3 Formele și agregatele masei monetare
Analiza masei monetare conduce la douå aspecte esențiale: moneda care se exprimå prin numerar (monezile principale, bancnote și bilete de tezaur, banii divizionari de metal și hârtie) și moneda de cont (depuneri la vedere, depozite etc.).
Potrivit tehnicilor monetare internaționale, acceptate de Fondul Monetar Internațional, masa monetarå are urmåtoarea configurație:
a) agregatul M1 include numerarul și depunerile la vedere;
b) M2 format din M1 și depunerile bancare la termen, precum și economiile depuse la båncile comerciale;
c) M3, în structura cåruia distingem agregatul M2, la care se adaugå depunerile la termen la casele de economii, la cele de ajutor reciproc, la unitåțile cu caracter de cooperativå de credit;
d) M4, în structura cåruia intrå M2, la care se adaugå certificatele de depozit negociabile;
e) M5, format din M3 și acele certificate de depozit cu valori mari negociabile.
Se apreciazå cå aceste agregate nu se bucurå de prea mare stabilitate, în sensul unui comportament care så influențeze pozitiv situația de ansamblu a masei monetare.
De asemeni, se aduc critici cu privire la structura internå a masei monetare care nu include indicatori importanți și deloc neglijabili (situația investițiilor, a balanței de încasåri și plåți externe etc.). ïn condițiile unei inflații, a unei devalorizåri sau revalorizåri, a unor crize monetare, situația masei monetare se modificå prin creștere sau scådere dupå caz, procese care devin simptomatice. Or, masa monetarå, exoneratå de elemente tehnice și metodologice, nu mai poate constitui o imagine realistå de naturå a determina orientarea politicii monetare puså în practicå de instituții specializate. ïn consecințå, sunt estompate și cerințele legii circulației monetare, lucru care poate conduce la necorelåri în starea de echilibru valoric, deci și monetar – financiar, necorelåri care nu mai pot fi ståpânite.
1.2.4 Particularitåțile masei monetare în România
Doctrina monetarå din România manifestå tendința de adaptare a structurårii masei monetare dupå modelul asimilat de F.M.I. Masa monetarå se determinå sub raport metodologico – statistic prin centraliza-rea bilanțurilor instituțiilor bancare, analiza rezumându-se la principiile și practicile F.M.I.
Din analiza masei monetare a reieșit cå în cursul anului 1990 s-a înregistrat o diminuare a acesteia, datoritå efortului depus pentru anularea unor datorii ale unitåților economice cåtre bånci, o parte a pierderilor înregistrate în economie pânå în 1989 inclusiv, fiind acoperite pe seama excedentului bugetar și a altor resurse ale statului. Fårå aceastå måsurå de asanare monetarå, masa monetarå ar fi sporit în aceastå etapå cu circa 20%, conform analizelor bancare.
Evoluția monetarå actualå reliefeazå continuarea procesului de încetinire a ritmurilor economice și, în acest context, de sporire inflaționistå a masei monetare. Referitor la aceeași perioadå de timp, în condițiile în care producția industrialå a țårii s-a redus, creditele, în special pe termen mijlociu și lung, precum și cele în valutå, au crescut, atât pentru sectorul de stat, cât și pentru cel privat.
În atare situație, reducerea masei monetare și creșterea vitezei de rotație a monedei se pot realiza doar dupå adoptarea unor måsuri ferme de restructurare a activitåții în economie.
O altå observație este aceea cå fondurile statului s-au diminuat în ultimii ani, ca urmare a acoperirii unor pierderi din activitatea anilor anteriori, cât și datoritå înregistrårii unui excedent diminuat în execuția bugetului de stat.
Concluzionând, analiza atentå a masei monetare, indiferent de condițiile concrete ale țårii la care ne referim, are o însemnåtate deosebitå în special pentru orientarea politicii monetare de ansamblu.
Creșterea sau reducerea masei monetare, masa monetarå activå și cea totalå permit lansarea unor legitåți care, odatå puse în aplicare, nu pot så nu contribuie la ståpânirea, organizarea și orientarea masei monetare în direcția asigurårii unei stabilitåți relative a circulației monetare și, prin intermediul ei, a celei economice.
1.2.5 Suma de bani necesarå circulației monetare
Suma de bani necesarå circulației monetare se constituie din totalul valoric al sumelor bånești necesar pentru derularea în condiții de normalitate a procesului de schimb al mårfurilor și serviciilor. Aceastå sumå este supuså legitåților circulației monetare, adicå variazå în funcție de suma prețurilor mårfurilor și serviciilor supuse realizårii într-o perioadå datå, precum și de viteza de circulație a banilor.
Suma de bani necesarå circulației monetare reprezintå totalul dintre suma prețurilor mårfurilor și serviciilor ce urmeazå så fie vândute și încasate și suma plåților scadente, din care se scad suma prețurilor mårfurilor vândute pe credit și plåțile pentru circulația mårfurilor care se compenseazå, totul raportându-se la viteza de rotație a banilor. Se folosește formula:
(SPMS + SPS) – (SPMC + PC)
SB = –––––––––––-
VCB
unde:
SB = suma de bani necesarå circulației monetare.
SPMS = suma prețurilor mårfurilor și serviciilor ce se vor realiza.
SPS = suma plåților scadente.
SPMC = suma prețurilor mårfurilor vândute pe credit.
PC = plåțile pentru circulația mårfurilor care se compenseazå.
VCB = viteza de circulație a banilor.
1.2.6 Viteza de circulație a banilor
Viteza de circulație a banilor exprimå numårul de tranzacții la care servește o unitate monetarå într-o perioadå de timp, în procesul circulației bånești. Cunoașterea acestui coeficient prezintå o deosebitå importanțå în emisiunea și reglarea circulației monetare. Astfel, accelerarea vitezei de circulație a banilor va duce la micșorarea masei monetare aflatå în circulație, iar scåderea acestei viteze va determina mårirea necesarului aflat în circulație.
Viteza de circulație a banilor este influențatå de numeroși factori cum sunt: cantitatea de bani aflatå în circulație, precum și cea tezaurizatå, stabilitatea social-politicå, conjunctura economicå, frecvența și ritmicitatea plåților și încasårilor, gradul de coincidențå al acestora, încrederea populației în puterea de cumpårare a monedei naționale, etc.
SECȚIUNEA 1.3. SISTEME MONETARE
1.3.1 Noțiunea și elementele sistemului monetar
Orice colectivitate umanå, națiune sau stat, supuså unui sistem de legi, poate dispune de un sistem monetar. Acesta poate fi definit ca ansamblul normelor juridice cu privire la organizarea și reglementarea circulației monetare și a celorlalte instrumente de platå stabilite de puterea de stat.
O definiție mai completå ar fi aceea cå sistemul monetar reprezintå totalitatea elementelor și modalitåților care permit reglementarea circulației monetare dintr-o țarå, totalitatea instrumentelor și tehnicilor de platå, toate acestea fiind înscrise în norme juridice care emanå de la puterea de stat.
Orice sistem monetar trebuie så precizeze unitatea monetarå aleaså, paritatea acesteia și titlul metalului pe care îl reprezintå. Alåturi de unitatea monetarå, mai sunt și alte elemente principale ale sistemului monetar: modul de punere în circulație a monedei metalice cu valoare integralå (batere liberå și batere limitatå de monedå); emisiunea de bancnote, a cåror stabilitate e asiguratå prin convertibilitatea în aur; emisiunea de monede cu valoare nereprezentativå, fårå acoperire în aur, care gråbesc procesul inflaționist (apårute spre sfârșitul sec.XIX); circulația cecurilor și a altor instrumente de platå, care nu au valoare proprie și sunt un simbol al monezilor de aur cu valoare intrinsecå.
1.3.2 Clasificarea sistemelor monetare
Condițiile economice concrete din diferite state, în diverse perioade, au determinat adoptarea de sisteme monetare naționale care diferå de la un stat la altul. ïn multe țåri, materia folositå pentru etalonul monetar a fost metalul, mai cu seamå metalele prețioase ca aurul și argintul. Sunt țåri în care s-a folosit ca etalon monetar unul din aceste douå metale, fie aurul, fie argintul (sistem monetar monometalist), iar altele care le-au folosit pe amândouå (sistem monetar bimetalist).
În sistemele monetare monometaliste, statele au fixat fie aurul (sistemul Gold Standard), fie argintul (sistemul Silver Standard) så îndeplineascå rol de echivalent general. Caracteristicå pentru sistemele monometaliste este baterea liberå, adicå posibilitatea de batere din metalul etalon pentru oricine dorește o cantitate de monedå etalon, dar și batere limitatå, în situația în care acest drept revine numai statului în condițiile legii.
Alegerea etalonului monetar a fost orientatå în general spre aur și argint, dar au existat și încercåri de fixare a etalonului monetar la platinå (Rusia), fapt la care s-a renunțat datoritå raritåții și valorii ridicate a acestui metal.
Sistemele monetare cu etalon metalic aur se prezintå sub mai multe forme:
a) sisteme monetare cu etalon metalic aur, având în circulație monedå confecționatå numai din aur (Gold Specie Standard);
b) sisteme monetare cu etalon metalic aur, având în aceleași timp în circulație atât aurul, cât și bilete de bancå reprezentând aurul monetizat sau nemotenizat (bare și lingouri) aflat în tezaurul båncii de emisiune (Gold Bullion Standard);
c) sisteme monetare cu etalon nemetalic aur, constând din cambii și devieze asupra stråinåtåții sau bilete de bancå convertibile în aur, care constituie garanția de acoperire a biletului de bancå din faza de emisiune (Gold Exchange Standard).
Actualul mecanism (sistem) monetar este cunoscut sub denumirea de sistemul etalon aur – devize (Gold Exchange Standard) sau sistemul monetar internațional care a fost statuat prin acordurile de la Bretton Woods în toamna anului 1944.
Sistemele monetare bimetaliste au ca etalon monetar douå metale prețioase, aur și argint, ambele cu putere circulatorie nelimitatå și cu drept la liberå batere, între cele douå metale existând un raport fix de valoare. Variantele acestor sisteme sunt:
a) bimetalismul integral, când prin sistemul monetar se prevede cå moneda din metal se poate confecționa atât din aur, cât și din argint, statul stabilind raportul dintre cele douå metale;
b) bimetalismul șchiop, când numai unul din metalele prețioase (aurul) este metal etalon, iar argintul este folosit la batere de monede în cantitåți limitate.
În jurul anului 1900, toate statele și-au organizat sisteme monetare monometaliste, având ca metal etalon aurul.
Perioada etalonului aur, încheiatå de primul råzboi mondial, este consideratå o perioadå de real progres economic, argument ce vine în sprijinul ideii de revenire la acest sistem.
Urmeazå perioada etalonului aur – devize (1944 – 1970) statuat prin Acordul de la Bretton Woods. Acest sistem, deși bazat pe un curs de schimb fix, permitea schimbåri ale cursului de schimb impuse de situația economicå a statelor. Principala valutå, dolarul, definitå la o anumitå greutate în aur, va conduce înså prin devalorizare la criza acestui sistem resimțitå la începutul anilor ‘70. 2
Se substituie astfel un nou sistem monetar, cel al cursurilor flotante controlate de båncile centrale. Paritatea unei monede se calculeazå în raport cu o altå valutå (dolar, lirå sterlinå), cu un coș de valute sau în funcție de Drepturile Speciale de Tragere (DST).
1.3.3 Sistemul monetar român
La noi, preocupårile pentru crearea unui sistem monetar național se fixeazå la mijlocul secolului trecut. Dupå încercarea nefinalizatå a lui Cuza de a introduce ca monedå naționalå romanatul, Constituția din 1866 instituie dreptul suveran al țårii de a bate monedå.
Legea nr. 14/1867 “pentru înființarea unui nou sistem monetar și pentru fabricarea monedelor naționale” creeazå primul sistem monetar românesc în adevåratul sens al cuvântului. Acest prim pas s-a concretizat în alegerea unui sistem monetar bimetalist (aur și argint).
În 1890, la zece ani de la înființarea Båncii Naționale a României, se adoptå sistemul monometalist cu bazå aur care conferå leului convertibilitate în aur sau în altå monedå. Pe parcursul timpului, prin legi s-a modificat de mai multe ori conținutul în aur al leului; ultima modificare, valabilå și azi, este cea din 1954 care fixeazå conținutul în aur al leului la 0,148112 grame aur fin.
Sistemul monetar bimetalist a durat la noi 23 de ani (1867 – 1890), înlocuirea lui cu monometalismul aur fiind o necesitate determinatå de dezvoltarea de ansamblu a economiei românești dar și de evoluția generalå pe plan internațional.
În perioada 1900 – 1989, sistemul monetar român a suportat urmårile celor douå råzboaie mondiale, apoi restructurårile impuse de noul regim politic.
Începând cu anul 1990 are loc o necesarå reformå a sistemului monetar și a emisiunii monetare, determinatå de trecerea economiei românești la o economie de piațå. Aceastå reformå a sistemului vizeazå transformarea monedei și creditului în stimulente pentru întreprinzåtorii, în special, privați, asigurarea puterii de cumpårare a monedei și stabilitatea monetarå, menținerea controlatå a fenomenelor inflaționiste, asigurarea premiselor pentru obținerea convertabilitåții leului.
NOTE :
1. Dubla metamorfozå (mårfuri – bani și bani – mårfuri), precum și contradicȚiile ce se atenueazå în procesul de circulaȚie a banilor pot fi sintetizate în urmåtoarea schemå:
Bani
monedå activå
Instrumente
financiare
Bani
monedå inactivå
Marfa Marfa
valoare de schimb valoare de utilizare
Circulația mårfurilor
2. Dupå declinul lirei sterline înregistrat în perioada interbelicå, funcția de monedå internaționalå a revenit dolarului american, acest lucru stabilindu-se prin Acordurile monetare de la Bretton Woods din 1944. Unul din principiile fundamentale ale sistemului monetar adoptat în 1944 a fost acela de înlåturare rapidå a restricțiilor în tranzacțiile curente, deci o restaurare a convertabilitåții. Cu toate acestea, singura monedå convertibilå a fost dolarul, iar din 1958 au cåpåtat convertabilitate monedele principalelor țåri dezvoltate.
În 1971, S.U.A. renunțå la convertibilitatea aur (convertibilitatea valutarå la un curs fix menționat de autoritåți) și se trece la un gen de convertibilitate de piațå. Acest eveniment pune capåt unicei forme de convertibilitate în aur care se mai menținuse dupå renunțarea la etalonul aur în 1944. Deorece dolarul era moneda – cheie a sistemului, aceastå måsurå i-a afectat grav capacitatea de etalon a sistemului monetar internațional.
Va urma devalorizarea rapidå a dolarului atât fațå de aur, cât și fațå de DST, procese care au afectat raporturile dintre dolar și celelate monede naționale.
Punctul culminant al acestei crize îl constituie anul 1978, când prețul aurului se cota la bursa londonezå la 800 $ uncia (trebuie menționat cå la începutul manifestårii acestei crize, în 1971, prețul aurului s-a majorat de la 35 de dolari la 38 de dolari uncia, pentru a atinge în 1973 nivelul de 42 de dolari uncia).
Stabilizarea acestei situații a necesitat måsuri energice și costisitoare din partea Administrației S.U.A.; crizele s-au repetat totuși în perioada urmåtoare.
Referitoare la convertibilitatea actualå, bazatå pe etalonul putere de cumpårare, specialiștii aduc numeroase critici. ïn primul rând, nu se poate vorbi despre o convertibilitate deplinå, ci doar limitatå, iar în al doilea rând, condițiile de asigurare a convertibilitåții impun nenumårate restricții.
CAPITOLUL II – EMISIUNEA MONETARÅ
SECȚIUNEA 2.1. DEFINIREA EMISIUNII MONETARE.
Dupå cum am aråtat în capitolul anterior, circulația monetarå prezintå douå funcții principale: aceea de a da naștere și de a perfecționa sistemul sistemul monetar cu toate elementele sale, precum și funcția de emisiune monetarå. Se susține ideea cå între circulația monetarå și cele douå funcții ale sale existå o unitate indisolubilå, deoarece nu se poate vorbi de circulație monetarå în afara unui sistem monetar și, respectiv, a emisiunii de monedå.1
Emisiunea monetarå (båneascå) se poate defini ca fiind totalitatea actelor și operațiunilor efectuate de Banca centralå a unei țåri, împreunå cu Ministerul Finanțelor, operațiuni ce constau în baterea de semne monetare, stocarea acestora de emitent, emiterea, punerea în circulație, respectiv retragerea din circulație a bancnotelor și monedelor, dar și formarea de bani scripturali.
O definiție stricto sensu este aceea cå emisiunea monetarå reprezintå punerea și retragerea din circulație a numerarului și a monedei scripturale. Observåm deci cå putem face o delimitare între cele douå forme ale emisiunii, delimitare determinatå de domeniul în care acestea acționeazå (sfera numerarului și sfera banilor de cont), de tehnicile și mecanismele pe care le presupun:
a) emisiunea semnelor monetare, deci a monedelor, bancnotelor și a monedei de hârtie, care constå în confecționarea (fabricarea) acestora, stocarea, punerea și retragerea din circulație.
b) formarea monedei scripturale în conturi deschise la bånci, care se desfåșoarå prin: refinanțarea båncilor comerciale de cåtre Banca Centralå, cumpårarea sau vânzarea de obligațiuni ale statului, acordarea de credite direct de cåtre Banca Centralå.
Mecanismul emisiunii este generat de o multitudine de procese și factori (care la rândul lor sunt influențați de emisiunea monetarå) cum ar fi: necesitåțile permanente de numerar pentru plata salariilor, pensiilor, asigurårilor; necesitåțile de creditare pentru sectoare productive sau neproductive; împrumuturi contractate de stat în vederea acoperirii deficitelor bugetare, pentru plata datoriilor externe, echilibrarea balanței de plåți externe etc.; acordarea de împrumuturi în stråinåtate sau investiții de capital; finanțarea cheltuielior militare, a altor cheltuieli ale statului; finanțarea måsurilor ce se impun pentru contracararea deprecierii și devalorizårii monetare, precum și a proceselor inflaționiste.
Emisiunea monetarå este puternic ancoratå în procesele economice, participând la crearea cadrului necesar desfåșurårii în bune condiții a întregului mecanism al economiei naționale. De aceea, emisiunea nu trebuie reduså la o operațiune de purå tehnicå bancarå, deoarece ea este, prin conținutul și mutațiile economice la care participå, un proces cu multiple semnificații.
2.1.1 Emisiunea semnelor monetare
Emisiunea semnelor monetare se poate defini ca fiind ansamblul de operațiuni constând în confecționarea (fabricarea ), stocarea, punerea și retragerea din circulație a semnelor monetare. Semnele monetare constituie formele concrete de manifestare ale monedei, așa numitele instrumente monetare, care sunt: biletele de bancå (bancnotele de hârtie) și monedele metalice. Așa cum am våzut, orice sistem monetar definește care este unitatea sa monetarå, iar aceastå unitate monetarå este puså în circulație și folositå sub forma concretå a semnelor monetare (bånești).
La noi, unitatea monetarå este leul, cu subdiviziunea banul, așa cum se reitereazå în articolul 10 al Legii nr.34/1991 privind Statutul Båncii Naționale a României. Leul, ca unitate monetarå a sistemului monetar român, este introdus prin Legea nr.14/1867; este vorba de introducerea unui sistem zecimal, metric, așa cum exista în Uniunea monetarå italianå (Franța, Italia și Belgia), trecându-se la leul împårțit în 100 de pårȚi numite “bani”. Un leu era echivalentul a 5 grame argint și 0,32258 grame aur. Atât aurul, cât și argintul au råmas echivalente generale, reprezentând sistemul bimetalist, în care ambele metale prețioase îndeplineau funcția monetarå de måsurå a valorii și de mijloc de circulație.
Trebuie precizat cå, în funcție de situația economicå și politicå a țårii noastre, sistemul monetar a evoluat permanent, existând numeroase modificåri atât în ceea ce privește raportul unitåții monetare fațå de metalul monetar (aur și argint, iar apoi numai aur), cu alte cuvinte, conținutul în aur al leului, cât și în ceea ce privește concretizarea unitåții monetare în instrumente monetare. Vom urmåri pe scurt aceastå evoluție, punctând principalele momente.
În aplicarea Legii nr.14/1867 privind înființarea sistemului monetar român, a fost adoptatå Legea nr.22/22.04.1867, prin care s-au pus în circulație monede de aur de 5, 10 și 20 de lei, precum și monede de argint de 50 de bani, 1 leu și 2 lei; ca bani divizionari s-au introdus cei din aramå, de 1, 2, 5 și 10 bani. Legea a prevåzut și modalitåțile de batere, circulație și retragere din circulație a monedelor din metal. Legea nu face nici o precizare cu privire la bancnote, introducându-se un sistem exclusiv metalist (prin însåși definiția lor, bancnotele sau biletele de bancå sunt condiționate de existența unei bånci de emisiune, (bancå ce nu funcționa încå la acea vreme).
În perioada 1867 – 1935, monedele românești se bat la Bruxelles, Hamburg, Londra, Paris, dupå care se vor emite numai la București.
În aprilie 1880 se înființeazå Banca Naționalå a României, cu atribuții în emisiunea bancnotelor; apar astfel primele bancnote, în valoare de 20 bani.
Prin Legea din 1890 se adoptå sistemul bånesc al leului cu bazå monometalistå, conținutul în aur al leului fiind fixat la 0,2900322 grame aur fin, având ca și consecințe îmbunåtåțirea sistemului bånesc, consolidarea poziției leului și convertibilitatea leului în aur sau în altå monedå. Se pun în circulație, pe lângå instrumentele monetare existente, piese din nichel de 50 de bani, 1 leu și 2 lei.
Dupå 1905 apar noi piese din nichel, cele de 5, 10 și 20 de bani.
În 1928 apar biletele de 20 și 100 de lei.
Primåvara anului 1929 aduce o nouå lege monetarå care modificå conținutul de aur al leului la 0,10 grame aur, cu titlu de 0,009 grame aur fin, deci de 32,25 de ori mai puțin decât în 1890.
Urmeazå o perioadå în care sunt emise bancnote de valori din ce în ce mai mari, ca o consecințå a fenomenelor inflaționiste:
– în 1936 apar biletele de bancå de 1000 de lei;
– în 1940, cele de 100 de lei;
– în 1941, bancnota de 2000 lei;
– în 1943, bancnota de 500 lei;
– în 1945, bancnota de 100.000 lei;
– în 1947, bancnota de 1.000.000 lei și cea de 5.000.000 lei.
Inflația accentuatå determinå apariția unei noi legi monetare, la 15 august 1947, care stabilește conținutul leului la 0,00594 grame aur fin. Vechile semne bånești (piesele metalice emise de Ministerul Finanțelor și bancnotele emise de Banca Naționalå) sunt retrase din circulație de la acea datå. Se introduc noi bancnote de 100 și 1000 de lei, urmate în anul 1949 de bancnota de 500 de lei, iar în 1950 de cea de 2000 lei.
În anul 1952 are loc o nouå restructurare a sistemului bånesc român. Se emit noi categorii de semne bånești: bancnotele Båncii de Stat cu valoare nominalå de 10, 25 și 100 de lei și banii de stat (sau bilete de tezaur) emiși de Ministerul Finanțelor, cu valoare nominalå de 1, 3 și 5 lei. Se introduc banii divizionari din metal cu valoare nominalå de 1, 3, 5, 10 și 25 de bani, iar leul își modificå din nou conținutul în aur (1leu = 0,79346 grame aur fin).
În februarie 1954, conținutul în aur al leului se majoreazå la 0,148112 grame aur fin, modificându-se corespunzåtor cursul celorlalte valute fațå de leul românesc. Acest conținut în aur al unitåții monetare a României se menține și în prezent.
În 1966 se pun în circulație bancnotele de 50 lei, apoi monedele de 50 de bani, 1, 3 și 5 lei. Se retrag monedele de 1, 3, 5, 10, 15, 25, 50 de bani și bancnotele de 1, 3, 5 și 10 lei.
Dupå evenimentele din decembrie 1989, liberalizarea prețurilor și a salariilor determinå o mårire cererii de numerar, în condițiile în care aceastå cerere nu a fost însoțitå de apariția unui sistem de plåți alternative; ca atare, are loc suplimentarea emisiunii monetare a Båncii Naționale a României. Se introduc monedele metalice de 5, 10, 20, 50 și 100 de lei și bancnote cu valoare ridicatå de 200, 500, 1000, 5000, 10000, 50000 și respectiv 100000 de lei, paralel cu retragerea vechilor semne monetare.
În rândurile care urmeazå vom încerca o caracterizare a semnelor monetare actuale, evidențiind caracteristicile comune, precum și pe cele particulare, ale fiecårei categorii în parte.
Monedele. Prima monedå apårutå este cea de 10 lei (1991), urmatå de cea de 50 lei (1991) și de cele de 20 lei și de 100 lei (1992). Pe versoul fiecåreia dintre aceste monede sunt înscrise valoarea
nominalå, în cifre, precum și anul emiterii. Pe fațå, toate monedele cuprind inscripția “România”. Moneda de 10 lei înfåțișeazå un drapel și o ramurå de måslin, însoțite de inscripția “22 Decembrie 1989”, ca un elogiu adus martirilor din decembrie 1989. Moneda de 20 de lei reconstituie chipul lui Ștefan cel Mare, cea de 50 de lei profilul lui Alexandru Ioan Cuza, iar moneda de 100 lei îl înfåțișeazå pe Mihai Viteazul. Lângå figurile celor trei mari personalitåți ale istoriei noastre se aflå inscripționat numele acestora. Monedele de 10 lei și de 100 lei, moneda de 500 lei, care sunt confecționate din același aliaj, prezintå în plus, pe pårțile laterale, fie o linie șerpuitå discontinuå, fie inscripția “România”.
Bancnotele. Bancnota de 200 de lei (care-l reprezenta pe Grigore Antipa) și cea de 500 de lei (pe fața cåreia era ilustrat chipul lui Constantin Brâncuși – emisiunea din ianuarie 1991) au fost deja retrase fie datoritå valorii mici, cum a fost cazul celei de 200 de lei, fie datoritå faptului cå nu corespundeau standardelor impuse prin Legea nr. 34/29 martie 1991 privind Statul B.N.R. Conform acestei legi, Banca Naționalå a României este unica instituție autorizatå så emitå bancnote și monede metalice pe tot cuprinsul țårii (Art.9), precum și singura în drept så stabileascå valoarea nominalå, dimensiunile, greutatea, desenul și alte caracteristici tehnice ale bancnotelor și monedelor metalice (Art.13). Tot în articolul 13 al Legii privind Statutul B.N.R. se precizeazå obligația ca bancnotele så fie semnate de guvernator și de casierul central; modelul celor douå semnåturi îl regåsim la dolarul S.U.A., marca germanå și francul elvețian.
Bancnota de 2.000 lei, eclipsa pe 11 august 1999, cu ocazia Eclipsei totale de soare, reprezintă desenul hărții României cu liniile eclipsei ce traversează țara noastră. Fårå a intra în foarte multe amånunte, vom enumera aspectele comune ale bancnotelor aflate în circulație în acest moment în România; ne referim la bancnotele de 1.000, 2.000, 5.000, 10.000, 50.000 lei precum și la bancnota de 100.000 lei (1998).
Pe fațå aceste bancnote conțin:
1) denumirea Båncii Naționale a României;
2) sigla B.N.R.;
3) numårul de serie (la banconetele emise înainte de 1998);
4) numårul de ordine (la bancnotele emise înainte de 1998) ;
5) valoarea bancnotei (cifre și litere);
6) stema României;
7) semnåtura guvernatorului B.N.R.;
8) semnåtura casierului central;
9) firul de siguranțå;
10) desenul (cadrul, format din elemente numeroase și variate, care include figura unei personalitåți: 1.000 – Mihai Eminescu, 2.000 – 11 august, Eclipsa totală de soare, 5.000 – Avram Iancu, Lucian Blaga, 10.000 – Nicolae Iorga, 50.000 – George Enescu, 100.000 Nicolae Grigorescu).
Pe verso sunt reînscrise denumirea și sigla B.N.R.; valoarea nominalå în cifre și litere; data emisiunii (luna și anul) la cele emise înainte de anul 1998 (la cele emise în 1998, anul emiterii apare pe fața bancnotei, iar pe verso apare numårul de serie și numårul de ordine); sintagma “Falsificarea acestor bilete se pedepsește conform legilor.”; desenul respectiv.
Confirmând inflația, ale cårei rate lunare și anuale au cunoscut suișuri spectaculoase, emisiunea acestor bancnote de valori din ce în ce mai mari reflectå adaptarea Båncii Naționale a României la permanenta și substanțiala cerere de monedå, precum și la nevoile economiei naționale, în condițiile în care nu se acordå importanța necesarå restructurårii economice și se opteazå pentru calea cea mai ușoarå, dar cu efecte deosebit de nocive, a emisiunii monetare.
2.1.2 Emisiunea monedei scripturale
Emisiunea (formarea) monedei scripturale se realizeazå în trei direcții principale care împletesc diverse și importante funcții ale Båncii Naționale. Aceste direcții sunt:
a) refinanțarea båncilor comerciale de cåtre Banca Centralå.
Banca Centralå furnizeazå lichiditåți societåților bancare care le solicitå în conformitate cu obiectivele interne și externe ale politicii monetare și de credit. Refinanțarea bancarå este o operațiune pe termen scurt care se realizeazå prin deschiderea de linii de credit societåților bancare cårora le este permis så preleve sume de bani dintr-un cont deschis la Banca Centralå pe o perioadå scurtå de timp.
b) cumpårarea sau vânzarea de obligațiuni ale statului.
Conform articolului 30 din Statut, Banca Naționalå are obligația så acționeze direct sau indirect, ca agent al statului, în ceea ce privește: emisiunea obligațiunilor și a altor înscrisuri de stat; vânzarea și råscum-pårarea acestora; plata dobânzilor și a altor speze aferente acestor titluri de stat.
c) acordarea de credite direct de cåtre Banca Centralå.
Conform Normelor B.N.R. nr.10/1992, societåțile bancare sunt obligate så limiteze acordarea de credite la 20% din capitalul lor. Atunci când necesarul de creditare depåșește un astfel de plafon (este vorba de finanțarea unor investiții de amploare sau a unor ramuri economice strategice, etc.) creditul este acordat direct de Banca Naționalå în virtutea privilegiilor acordate prin Statul såu și înlesnite de fondurile de care dispune.
SECȚIUNEA 2.2 BANCA DE EMISIUNE ȘI FUNCȚIILE SALE
În cadrul sistemului bancar, banca de emisiune are un rol major. Prin funcțiile îndeplinite, prin legåturile multilaterale cu celelate bånci, și prin acestea cu economia, banca de emisiune reprezintå o placå turnantå a sistemului bancar, afirmându-și pe deplin cea de-a doua denumire, cea de bancå centralå.
Implicatå amplu în emisiunea monetarå, în procesele de creditare și de dirijare prin credit și monedå a economiei, în operațiunile valutare și în alte operațiuni importante din punct de vedere monetar și al creditului, banca de emisiune a fost deja în atenția multor autori.
Substanța funcționalitåții båncii de emisiune se manifestå prin câteva funcții principale:
1) funcția de emisiune și de creditare;
2) funcția de dirijare a politicii monetare;
3) funcția de centru valutar;
4) funcția de bancå a båncilor;
5) funcția de bancå a statului.
2.2.1 Funcția de emisiune și de creditare
Apariția båncilor de emisiune este strâns legatå de creșterea rolului bancnotelor în circulația monetarå, fenomen specific climatului de dezvoltare economicå impus de revoluția industrialå.
Înființarea unor bånci de emisiune, de regulå prin desprinderea lor de båncile comerciale, a fost un prim pas al autonomizårii și dezvoltårii emisiunii care a avut loc la date diferite în țårile avansate, funcție de evoluția istorico – economicå și socialå diferitå (Banca Angliei – 1694, Banca FranȚei – 1800, Båncile Naționale S.U.A – 1863).2
În momentul respectiv, în fiecare din aceste țåri era evidentå discrepanța dintre cerințele tot mai ample de monedå și posibilitåțile restrânse de satisfacere, în funcție de efectivul și producția curentå de metal monetar. Astfel, s-a impus satisfacerea majorå a cererii de monedå pe baza emisiunii de bancnote, al cåror rol devine primordial. Istoria aratå cå aceastå primå etapå a evoluției båncilor de emisiune nu a rezolvat satisfåcåtor problema. ïn toate țårile au apårut cu timpul crize, desincronizåri, fenomene negative, determinate de excesul cantitativ al emisiunii, fie din diletantism, fie din lipså de reglementare.
Astfel cå, în mod necesar, etapa hotårâtoare în dezvoltarea båncilor de emisiune a fost etapa reglementårii de cåtre state a sistemului de emisiune, adesea concomitent cu instituirea monopolului asupra emisiunii.
Un asemenea moment a fost în istoria Angliei adoptarea legii lui Robert Peel (1844) care a stabilit sistemul de emisiune, la care s-au aliniat, mai târziu, multe țåri.
În Franța, anul 1848 aduce excluderea de la dreptul de emisiune a båncilor departamentale și asigurå monopolul Båncii Franței.
În sfârșit, anul 1913 marcheazå crearea Sistemului Federal de Rezerve în S.U.A., autoritate monetarå unicå, constituitå din douåsprezece bånci federale de rezervå, care înlocuiește, printr-o emisiune monetarå, bancnotele celor 7500 de bånci naționale care beneficiau pânå atunci de dreptul de emisiune.
Desåvârșirea sistemului de emisiune în țårile dezvoltate este o expresie a procesului de consolidare a piețelor naționale, o emisiune reglementatå și care are girul statului reprezentând unul din stâlpii de rezistențå ai eșafodajului economiei de piațå.
Țårile angajate mai târziu pe fågåșul dezvoltårii economice industriale au avut modelul, pe care l-au preluat și adaptat, plecând de la forme deja revolute, așa cum s-a petrecut și la noi la înființarea în 1880 a Båncii Naționale, bancå de emisiune. În general, în marea majoritate a țårilor, activitatea båncii de emisiune se desfåșoarå sub reglementarea și girul statului, în condițiile în care aceasta (banca de emisiune) este consideratå autonomå, independentå.3
Uniunea dintre stat și banca de emisiune se statueazå pe temeiul privilegiului de emisiune pe care statul îl conferå unei singure bånci. Fåcându-se probabil ecou al unor interpretåri pertinente din epocå, Napoleon, care a avut meritul de a-și lega numele de mari legiferåri, spunea: “Banca nu aparține numai acționarilor, ci aparține de asemenea statului pentru cå acesta îi då privilegiul de a bate monedå”.
În strânså legåturå cu exercitarea privilegiului de emisiune, banca de emisiune devine, patrimonial, deținåtoarea stocului de aur monetar și titulara rezervelor valutare ale țårii. În perioada etalonului aur – monede, banca de emisiune a fost de drept deținåtoarea stocului de aur necesar pentru convertibilitate (ce constituie așa – zisa acoperire) în cadrul normelor de emisiune valabile în fiecare țarå. Deși convertibilitatea în aur – monede nu mai funcționeazå, în marea majoritate a statelor, din 1914, iar prin hotårârea comunå a țårilor membre ale F.M.I. în 1976 la Kingston (Jamaica) s-a cåzut de acord asupra demonetizårii aurului, totuși statele påstreazå stocurile de aur monetar. Așa se și explicå de ce bilanțurile båncilor de emisiune includ asemenea sechele, cu pondere, nefuncționale pentru ele. Este la mijloc, probabil, o chestiune de prestigiu al statelor, dar și o expresie finalå a unei rezerve monetare, respectiv valutare, externe, pe care împrejuråri excepționale le-ar putea cere.
Funcționarea etalonului aur – devize a determinat deținerea de cåtre banca de emisiune a unor rezerve valutare ample pentru asigurarea condițiilor de convertibilitate. Cu timpul ele s-au menținut, fiind considerate utile și în cadrul funcțional contemporan al convertibilitåții pe baza flotårii libere.
În funcția de emisiune, banca are un rol primordial și preponderent în creația monetarå. Bancnotele emise, precum și depozitele la banca de emisiune denumite și dețineri de monedå centralå (pentru cå pot fi transformate direct în bancnote ale båncii de emisiune, deci în monedå) reprezintå partea substanțialå a circulației monetare, parte cu pondere a componentei M1 a masei monetare.
Prin funcția de emisiune, banca are o råspundere a calitåții circulației monetare, ceea ce este în primul rând o expresie cantitativå. Dimensiunile masei monetare, måsura în care aceasta satisface nevoile circulației monetare, sau le depåșește, sunt probleme vitale ale economiei și sarcini ce urmeazå a fi rezolvate în primul rând de banca de emisiune. Aceastå problemå majorå a economiei naționale se rezolvå în mare måsurå prin intermediul unor pârghii monetare și de credit specifice, politicile monetare și de credit.
La noi, privilegiul emisiunii monetare a fost încredințat Båncii Naționale prin legea de înființare a acesteia (Legea din 17 aprilie 1880, art.4), inițial pe termen de 20 de ani, apoi termenul a fost extins.
Noua lege a activitåții bancare (Legea nr.33/1991, art.2) și legea privind statutul Båncii Naționale a României (Legea nr.34/1991, art.9) prevåd cå aceastå instituție este singura autorizatå så emitå bancnote și monede metalice pe tot cuprinsul țårii. În continuarea art.9 din Statutul Båncii Naționale a României se prevåd drepturile și obligațiile acesteia în contextul funcției de emisiune.
Drepturile Båncii Naționale a României:
a) dreptul de monopol al emisiunii monetare, dreptul de a impune și de a cere acceptarea bancnotelor și monedelor emise și neretrase din circulație pentru plata tuturor obligațiilor publice și private. (art.12)
b) dreptul de a stabili valoarea nominalå, dimensiunile, greutatea, desenul și alte caracteristici tehnice ale bancnotelor și monedelor metalice, precum și de a le semna prin reprezentanții såi legali, guvernatorul și casierul central. (art.13)
c) dreptul de a hotårî så anuleze sau så retragå din circulație orice bancnote sau monede metalice care au fost emise de ea și så punå în circulație în locul lor alte tipuri de bancnote sau monede metalice, cu condiția respectårii unei perioade de preschimbare de maxim 180 de zile. (art.17)
Obligațiile Båncii Naționale în sfera asigurårii emisiunii monetare sunt:
a) så administreze direct rezerva de bancnote și monede metalice, så elaboreze programul de emisiune a acestora și så asigure emisiunea regulatå de bancnote și monede metalice, în vederea satisfacerii nevoilor de numerar ale Țårii. (art.11)
b) så asigure tipårirea bancnotelor și bancnotelor și baterea monedelor metalice, så ia måsuri pentru påstrarea în siguranțå a celor ce nu sunt puse în circulație, precum și pentru custodia și distrugerea matrițelor, cernelurilor, bancnotelor și monedelor metalice scoase din circulație. (art.14)
c) så schimbe la cerere, fårå taxe și comisioane, bancnotele și monedele metalice emise de ea, cu excepția celor care prezintå deformåri, sunt ilizibile, perforate sau prezintå lipsuri ce depåșesc 40% din suprafața lor și care vor fi retrase și distruse fårå acordarea de compensații deținåtorilor. (art.15)
d) så retragå și så distrugå bancnotele și monedele uzate sau necorespunzåtoare și så le înlocuiascå cu bancnote și monede metalice noi. (art.16)
e) så evidențieze în contabilitate ca pasiv suma totalå a bancnotelor și monedelor în circulație, sumå ce nu va include și monedele aflate în rezerva de numerar. (art.18 alin.1)
f) så acopere integral tranșa de numerar emiså peste nivelul rezervelor internaționale pe seama urmåtoarelor active: avansuri acordate de Banca Naționalå a României statului și împrumuturi garantate de acesta conform statului båncii; titluri deținute în portofoliul de investiții al Båncii Naționale; active rezultate din credite acordate societåților bancare și altor instituții de credit în condițiile statutului båncii; cecuri, cambii și instrumente de credit pe care Banca Naționalå le-a scontat sau le deține în portofoliu. (art.18 alin.2)
Funcția de creditare decurge direct din cea de emisiune, deoarece, așa cum am aråtat anterior, emisiunea implicå și punere sau retragere din circulație de monedå scripturalå (de cont).
Emisiunea bancnotelor, ele însele titluri de credit, înseamnå creația de mijloace de platå, fapt ce conferå båncii un potențial specific. În procesul distribuirii acestor disponibilitåți se pune la dispoziția agenților economici putere de cumpårare, capacitate de platå. Procesul de distribuire și redistribuire a acestor mijloace de platå în economie se realizeazå prin sistemul bancar; båncile de orice fel, în special cele comerciale sunt intermediari între agenții economici și banca de emisiune, care, prin bancnotele emise, este izvorul principal al creditului în economie.
Fiecare proces de creditare, recreditare, are o duratå în timp care influențeazå și termenul de utilizare a titlurilor de credit aferente. Rezultå de aici cå atâta timp cât procesele de creditare se desfåșoarå normal și se asigurå rambursarea la scadențå a creditelor, funcționeazå temeiul circulației temporare a bancnotelor, în raport de relațiile de credit de care este legatå emisiunea lor. Dacå acordarea creditului de cåtre Banca Naționalå, prin rescontare, înseamnå emisiune de bancnote, restituirea creditului de cåtre debitor permite båncii retragerea unor bancnote de egalå valoare.
Astfel, în condiții de normalitate, volumul bancnotelor puse în circulație corespunde nevoilor de credite ale economiei, în dimensiune și duratå. Este de datoria båncilor så asigure normalitatea prin acordarea de credite pentru obiective selectate, aferente unor procese economice viabile, care så se încheie la un termen convenit și care så permitå astfel reconstituirea resurselor angajate, rambursarea creditelor și retragerea din circulație a pårții aferente din emisiunea monetarå. Decurgând din raporturile de credit și servind la distribuirea și redistribuirea creditului în economie, emisiunea de bancnote are o duratå strâns legatå de ciclul proceselor de creditare din economie, fiind strict determinatå de desfåșurarea lor.
Scontarea4 și respectiv rescontarea5 nu sunt singurele cåi de derulare a operațiunilor de credit efectuate de banca centralå. Preponderente inițial, ele s-au diminuat în timp atât ca volum, cât și ca importanțå.
Aståzi, båncile centrale deruleazå operațiuni de credit bazate pe deținerea și circulația hârtiilor de valoare. Astfel, operațiunile de lombardare6, de acordare de credite pe gaj de hârtii de valoare au o pondere semnificativå în multe țåri (Germania, în special). De asemeni, operațiunile de creditare cu convenție de råscumpårare însåși (sau în pensiune, în versiunea francezå), similare prin derularea și semnificația lor cu operațiunile de scontare, sunt în plin avânt.
O altå operație activå, primordialå a båncii de emisiune este achiziția de obligațiuni și bonuri de tezaur ale statului, operațiune desfåșuratå de regulå în raport cu båncile și instituțiile de credit care înseamnå de fapt recreditare.
În principalele operațiuni active specifice båncii centrale, aceasta își afirmå rolul såu esențial ca factor important al procesului de recreditare din economie, deoarece recreditarea este o funcție specificå a sistemului bancar. ïn foarte puține cazuri creditul inițial råmâne angajat în raport de credit pânå la scadențå, pânå la rambursare. Pentru o mare majoritate a creditului se recurge la resurse de recreditare, de regulå prin transferul de creanțe. Raporturile de credite ca expresie a capitalurilor disponibile și a altor resurse specifice în economie includ, în mod necesar, ca o laturå esențialå a funciilor lor, procesele de recreditare.
Banca de emisiune, prin potențialul såu de a gestiona o resurså specificå, emisiunea, prin poziția sa în raport de celelate bånci, are un rol major în procesul de recreditare în economie.
În strânså legåturå cu aportul såu important în creditarea economiei și cu poziția sa în procesul de recreditare, se pune problema atributelor conferite acesteia în procesul de control și reglementare a creditului.
Banca de emisiune are un rol major în statuarea în economie a unor reglementåri judicioase privind acordarea creditelor și a unor reglementåri specifice de dimensionare a creditelor în diferite ramuri sau domenii, precum și a unui sistem de influențare a dezvoltårii economice prin intermediul creditului, cu ajutorul politicii monetare de credit.
2.2.2 Conducerea politicii monetare
Politica monetarå a fost definitå de profesorul C.Kirițescu ca fiind: “ansamblul de måsuri monetare luate de stat și banca centralå pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulație și nevoile de bani ale economiei, sau pentru influențarea într-un anumit sens a conjuncturii economice. Rezultå din definiție cå autoritatea care joacå rolul principal în cadrul politicii monetare este banca centralå, rol care variazå în funcție de gradul de independențå a båncii centrale fațå de executiv.
Art.1 din Legea nr.34/1991 privind statutul Båncii Naționale precizeazå scopul și sarcinile acestui organ al statului: “Banca Naționalå a României stabilește și conduce politica monetarå și de credit, în
cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale”.
La stabilirea și dirijarea politicii monetare se au în vedere douå elemente și anume: masa monetarå și dobânda (costul creditului). ïn urma analizelor efectuate și dupå stabilirea direcției politicii monetare, banca centralå poate recurge la anumite instrumente cum sunt: taxa scontului, politica de rescontare, politica pieței deschise (open market), politica rezervelor bancare obligatorii, plafonarea (limitarea) creditelor, rata de refinanțare bancarå.
Astfel de instrumente sunt prevåzute și în Legea nr.34/1991 privind statutul Båncii Naționale a României:
a) stabilirea taxei oficiale a scontului, condițiile de efectuare a operațiunilor de scont, rata de refinanțare a societåților bancare. (art.23)
b) stabilirea regimului rezervelor obligatorii pe care societåțile bancare sunt obligate så le menținå în conturile special deschise în evidențele Båncii Naționale. (art.25)
Conform aceluiași statut, Banca Naționalå poate efectua urmåtoarele operațiuni, în cadrul politicii sale monetare și de credit:
a) så sconteze și så resconteze efecte de comerț și bonuri de caså prezentate de societåțile bancare și alte instituții de credit; (art.19 lit.a)
b) så acorde credit societåților bancare și altor instituții de credit; (art.19 lit.b)
c) så sconteze, så dobândeascå, så ia în gaj sau så vândå creanțe asupra statului, asupra societåților bancare și asupra altor societåți, în condițiile pe care le considerå necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare, ținând seama de situația specificå a pieței; (art.22)
d) så cumpere, så vândå, så accepte în gaj titluri și alte valori, a cåror listå este stabilitå de consiliul de administrație. (art.24)
În funcție de conjunctura existentå și de scopul urmårit, Banca Naționalå poate opta pentru anumite instrumente și modalitåți, precum și pentru perioada optimå în care trebuie puse în practicå, în realizarea funcției sale de dirijare a politicii monetare și de credit.
2.2.3 Funcția de centru valutar
Rolul båncilor de emisiune de centru valutar s-a consolidat și extins în strânså legåturå cu formele convertibiltåții aplicate în ultimii 75 de ani și se afirmå evident și în epoca contemporanå.
Trecerea de la etalonul de aur – monede la etalonul aur – devize, într-o mare parte a țårilor avansate, a însemnat implicit încetarea funcționårii mecanismelor de reglare spontanå a circulației monetare internaționale și a transferat aceastå reglare båncilor centrale, ca parte importantå pentru echilibrul schimbului cu stråinåtatea.
În îndeplinirea acestui mandat, båncii centrale îi sunt încredințate atribuții autoritare de a aplica sistemul de restricții valutare pe care statul le decide și le aplicå, între care: contingentarea și controlul asupra plåților în devize; preluarea în favoarea statului a unor pårți din încasårile valutare; efectuarea și
controlul schimburilor valutare.
În condițiile convertibilitåții valutare, statele se îngrijesc de constituirea de rezerve valutare care de regulå se formeazå și se administreazå ca rezerve ale båncii de emisiune. ïn funcție de interesele statului, sau pe baza unei politici corelate de banca de emisiune cu statul, aceste rezerve sunt folosite pentru asigurarea regularitåții plåților în valutå, pentru echilibrarea schimburilor, atunci când, în mod necesar, posibilitåțile de export se diminueazå în raport cu nevoile de import justificate.
Rezervele valutare reprezintå temeiul intervenției båncii de emisiune pe piața valutarå, în scopul asigurårii stabilitåții cursurilor valutare, intervenție ce se poate concretiza în influențarea cererii sau ofertei, prin suplimentarea acestora (folosirea propriilor rezerve pentru suplimentarea ofertei, respectiv angajarea achizițiilor de valutå pentru suplimentarea cererii).
Apårarea cursului valutar este o sarcinå majorå, de o deosebitå importanțå pentru economia naționalå, ce revine båncii centrale, scopul fiind menținerea unui curs echitabil care så asigure competitivitatea mårfurilor naționale și recuperea cheltuielilor, respectiv obținerea de profit la nivelul standardelor internaționale.
În art.2 alin.1 din Legea nr.33/1991 și în art.32 din statutul Båncii Naționale a României se aratå cå aceasta stabilește și conduce politica valutarå a statului, cooperând cu alte organisme ale acestuia.
Potrivit dispozițiilor statutare, în îndeplinirea funcției de centru valutar, Banca Naționalå are urmåtoarele sarcini (cuprinse în art.33 din statut):
a) emiterea reglementårilor cu privire la operațiunile cu aur și valutå, în vederea protejårii monedei naționale;
b) elaborarea balanței de plåți externe și a balanței creanțelor și angajamentelor externe;
c) stabilirea și publicarea cursurilor de schimb la care Banca Naționalå a României și alte persoane juridice autorizate efectueazå operațiunile lor cu aur și valutå;
d) autorizarea și retragerea autorizației, precum și reglementarea și supravegherea persoanelor juridice care au obținut autorizația de a efectua tranzacții valutare;
e) stabilirea plafoanelor activelor în aur și valutå pe care persoanele juridice autorizate le pot ține în depozit;
f) påstrarea și administrarea rezervelor internaționale ale statului. Aceste rezerve se pot constitui parȚial sau în totalitate din urmåtoarele elemente (art.35 din statut):
1) aur;
2) active externe, sub forma bancnotelor și monedelor metalice sau a soldurilor conturilor la bånci în stråinåtate, exprimate în acele valute și deținute în acele țåri pe care Banca Naționalå a României le aprobå pentru îndeplinirea scopului avut în vedere;
3) orice alte active de rezervå recunoscute pe plan internațional, inclusiv dreptul de a efectua cumpåråri de la Fondul Monetar Internațional în cadrul tranșei de rezervå, precum și deținerile statului de drepturi speciale de tragere;
4) cambii, cecuri și bilete la ordin exprimate și plåtibile în valutå și în locurile aprobate de Banca Naționalå a României pentru realizarea scopului avut în vedere;
5) bonuri de tezaur și alte titluri emise sau garantate de acele guverne stråine sau instituții financiare intergurvernamentale, exprimate și plåtibile în valutå și în locurile aprobate de Banca Naționalå a României.
6) alte asemenea active pe care Banca Naționalå a României le aprobå în scopul avut în vedere.
2.2.4 Banca de emisiune – bancå a båncilor
Din analiza acestei funcții a båncii de emisiune rezultå douå interpretåri, ambele valabile: pe de o parte, banca de emisiune se afirmå în lumea båncilor prin calitåțile deosebite care decurg atât din atribuțiile sale distincte, cât și din raporturile pe care le implicå cu celelalte bånci, ceea ce justificå aprecierea de “bancå a båncilor”; pe de altå parte, banca de emisiune este o bancå ce joacå efectiv, fațå de celelalte bånci, rolul de bancå, primind depozite și acordând credite.
Poziția privilegiatå a båncii de emisiune se afirmå în îndeplinirea funcțiilor de emisiune, de recreditare, de conducere a politicii monetare și a celei valutare, precum și de efectuare a operațiunilor cu trezoreria statului. Aceste atribuții conferå båncii de emisiune privilegiul unicitåții, deci un anumit monopol.
În ceea ce privește relațiile cu celelalte bånci, banca de emisiune are o poziție proeminentå determinatå de supravegherea realizatå de aceastå bancå asupra celorlalte instituții bancare și de reglementarea în domeniul plåților, pe care acestea trebuie så o respecte.
Supravegherea bancarå, ca atribuție a Båncii Naționale a României, este prevåzutå de art.2 alin.2 și 3 din Legea nr.33/1991, privind activitatea bancarå, și de art.26 din Legea nr.34/1991 de aprobare a statutului Båncii Naționale a României. Acesta din urmå (art.26) preci-zeazå cå Banca Naționalå a României råspunde în exclusivitate pentru autorizarea și supravegherea tuturor unitåților care opereazå ca societåți bancare în România.
În realizarea activitåții de supraveghere bancarå, Banca Naționalå poate acționa în urmåtoarele direcții:
a) så emitå reglementåri și så ia måsuri, în conformitate cu prevederile legale, pentru a asigura viabilitatea sistemului bancar; (art.26 lit.a din Statut)
b) så controleze la fața locului și så verifice registrele, conturile și orice alte documente ale societåților bancare și ale altor persoane juridice, pentru a obține actele pe care le considerå necesare pentru îndeplinirea adecvatå a atribuțiilor de supraveghere. (art.26 lit.b din Statut)
c) Banca Naționalå a României va acționa ca împrumutåtor de ultimå instanțå pentru societåțile bancare aflate în dificultate de platå, în condițiile stabilite de aceasta. (art.27 din Statut).
În art.2 alin.1 din Legea nr.33/1991, privind activitatea bancarå este înscriså o altå atribuție a Båncii Naționale, aceea de reglementare a sistemului de plåți. Și în acest domeniu, Banca Naționalå opereazå pe douå direcții principale: reglementare și supravegherea sistemului de plåți; operarea acestuia. Banca Naționalå reglementeazå deci instrumen-tele și tehnicile folosite în cadrul sistemului de plåți, supravegheazå desfåșurarea proceselor acestui sistem și, în calitate de operator al acestuia, asigurå efectuarea serviciilor de compensare și decontare între societåțile bancare.
2.2.5 Banca de emisiune – bancå a statului
În virtutea calitåților sale cu caracter de exlusivitate, banca de emisiune este pe drept cuvânt numitå bancå a båncilor și bancå a statului.
Ca bancå a statului, banca centralå îndeplinește atribuții ce pot fi grupate în trei categorii principale:
a) operațiunile cu trezoreria statului. ïn art.28 din Statutul Båncii Naționale a României, acesteia i se atribuie obligația de a ține în evidențele sale contul curent al Trezoriei Statului, fårå a percepe comisioane și fårå a plåti dobânzi în îndeplinirea acestei atribuții. Conform art.30 din Statut, Banca Naționalå a României are obligația de a acționa, direct sau indirect, ca agent al statului în urmåtoarele situații:
a) emisiunea obligațiunilor și a altor înscrisuri de stat; vânzarea și råscumpårarea acestora; plata dobânzilor aferente acestor titluri de stat;
b) relația cu bugetul de stat, cåruia Banca Naționalå a României îi poate acorda împrumuturi pentru acoperirea decalajului temporar dintre venituri și cheltuieli (art.31 din Statut);
c) participå în numele statului la stabilirea și dezvoltarea relațiilor financiare internaționale. Art.2 și 34 din Statut prevåd participarea Båncii Naționale a României la tratative și negocieri externe în probleme financiare, monetare și de plåți; încheierea acordurilor pe termen scurt; participarea la organizații internaționale cu caracter financiar, bancar și monetar; încheierea de acorduri de clearing, de plåți sau de orice alte contracte cu același scop.
NOTE:
1. Pe teritoriul țårii noastre, în sec. XVII se aflau în circulația monetarå peste 60 de feluri de monede, printre care și leul (taler – leu) de origine olandezå, care a fost folosit ca monedå de calcul mai multå vreme. Acest leu de calcul servea ca unitate de måsurå pentru stabilirea cursului monedelor reale și a prețurilor mårfurilor. Prin ordonanța domneascå din 14/26 februarie 1865, s-au fixat cursurile oficiale în lei de calcul pentru monedele stråine care circulau în țarå, “pânå la adoptarea unui nou sistem monetar “. ïntr-o anumitå måsurå, leul de calcul a ușurat procesul de schimb, dar nu a putut contribui la organizarea circulației monetare, deoarece nu erau eliminate din sfera circulației monedele stråine care circulau în continuare. Prin urmare, nu se poate vorbi despre un sistem monetar în adevåratul sens al cuvântului, în condițiile în care nu exista fenomenul de emisiune monetarå, ci doar acela de circulație monetarå, situație ce va înceta prin adoptarea legii de înființare a sistemului monetar în România și de fabricare a monedelor naționale (1867).
2. Ideea creårii unui institut de emisiune, la noi, a fost formulatå încå din anul 1832, fiind reluatå în 1848. ïn anul 1857, aceastå idee s-a încercat a fi puså în practicå prin înființarea Båncii Naționale a Moldovei cu sprjinul domnitorului Al. I. Cuza. Mai târziu, în 1860, I. Bråtianu depune pentru prima datå la Parlament un proiect de lege în acest sens. Aceastå încercare råmâne nesoluționatå datoritå opozanților, dar, douåzeci de ani mai târziu, guvernul prezidat de I. Bråtianu depune Parlamentului proiectul de lege pentru înființarea unei bånci de scont, circulație și emisiune, numitå “Banca Naționalå a României”, lege care a fost promulgatå la 17 aprilie 1880.
3. Prin analizarea Raportului Delors asupra Uniunii Economice și Monetare Europene s-a ajuns la concluzia cå independența båncilor centrale se manifestå în urmåtoarele direcții:
a) independența instituționalå care are în vedere gradul de subordonare a båncii centrale fie fațå de guvern, fie fațå de Parlament;
b) independența operaționalå, adicå gradul de libertate al båncii centrale în formularea politicii monetare, cât și în alegerea momentului și instrumentelor specifice aplicårii;
c) independența membrilor organului de conducere al båncii centrale și a organului însuși, datå de regulå din modul de numire a acestui organ;
d) independența financiarå, adicå libertatea båncii de a-și stabili propriul buget, de a dispune de un buget finanțat din surse proprii.
4. Scontarea este o operațiune prin care beneficiarul unei cambii, polițe sau a altui efect de comerț, face transmiterea acestora cåtre o bancå, înainte de scadențå, în vederea încasårii contravalorii acestora, banca reținånd taxa scontului, corespunzåtor timpului de așteptare și pentru eventualele riscuri care trec asupra båncii. Scontul este suma de bani, egalå cu dobânda, ce se cuvine båncii pentru achitarea anticipatå (scontarea unei cambii, polițe, etc.), inclusiv comisionul perceput pentru compensarea cheltuielilor efectuate cu operația de rescontare.
5. Rescontarea este scontarea la Banca Centralå a unei cambii, polițe, etc. care a fost deja scontatå. Reprezintå deci operațiunea prin care o bancå vinde Båncii Centrale înainte de scadențå cambii aflate la ordinul såu, pentru a accelera rotația capitalului și în vederea lårgirii plasamentului. Rescontul este suma de bani, egalå cu dobânda cuvenitå Båncii Naționale, pentru achitarea anticipatå a unei polițe deja scontate, inclusiv comisionul perceput pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de operațiunea de rescontare.
6. Lombardarea este operația prin care båncile acordå împrumuturi sau avansuri garantate cu efecte publice, care se depun în gaj.
CAPITOLUL III – STABILITATE ȘI ECHILIBRU MONETAR
SECȚIUNEA 3.1. STABILITATEA MONETARÅ, PUNCT DE PLECARE PENTRU ÎNTÅRIREA MONEDEI NAȚIONALE
3.1.1 Puterea de cumpårare a banilor
Banii pot fi definiți ca fiind un ansamblu de mijloace sub forma monedelor și a semnelor de valoare care, prin decizia autoritåții suverane, circulå ca purtåtoare ale unei anumite puteri de cumpårare, în exercitarea anumitor funcții care le sunt proprii, a unui numår de operațiuni specifice. Banii au un rol important în economie, participând în mod activ la toate procesele complexe ale realizårii produsului social, la distribuirea și redistribuirea venitului național.
În ceea ce privește conținutul noțiunii de putere de cumpårare a banilor, literatura de specialitate face distincție între: puterea de cumpårare internå a unei unitåți monetare, puterea de cumpårare a populației și puterea de cumpårare a monedei naționale fațå de monedele stråine.
Puterea de cumpårare a unei unitåți monetare exprimå volumul de mårfuri și servicii care pot fi achiziționate cu aceastå unitate, într-o perioadå și pe o arie geograficå determinatå, comparativ cu o altå perioadå luatå ca bazå de comparație. Indicele puterii de cumpårare a unei sume exprimate în unitåți monetare evolueazå în sensul invers evoluției indicelui prețurilor. Pentru determinarea cât mai corectå a
puterii de cumpårare interne a monedei sunt necesare douå condiții:
a) alegerea indicelui prețurilor care prezintå interes pentru analiza ce se efectueazå (indicele prețurilor produselor alimentare, industriale, al serviciilor, etc., indicele general al prețurilor);
b) calcularea corectå a acestui indice, ținând cont de faptul cå diferitele categorii de prețuri nu evolueazå uniform.
Puterea de cumpårare a populației exprimå capacitatea realå de cumpårare a veniturilor bånești ale populației într-o anumitå perioadå, fațå de o altå perioadå luatå ca bazå de referințå. Acest indice reflectå, pe de o parte, evoluția prețurilor, iar pe de altå parte, evoluția veniturilor bånești ale populației.
Puterea de cumpårare a monedei naționale fațå de aceea a monedelor stråine (putere de cumpårare pe plan extern) reflectå raportul dintre puterile de cumpårare interne ale monedelor comparate. Raportul dintre prețurile interne și cele externe este exprimat de cursul valutar (curs de schimb), adicå de raportul valoric dintre douå monede.
Din cele aråtate mai sus rezultå cå în toate accepțiunile puterii de cumpårare a monedei, evoluția prețurilor constituie barometrul, mai mult sau mai puțin exact, al puterii de cumpårare a banilor.
3.1.2 Stabilitatea monetarå.
Stabilitatea monetarå exprimå posibilitatea menținerii puterii de cumpårare (indiferent de forma la care ne referim) la intervale de timp diferite. Pe plan intern, în condițiile economiei de piațå, o putere de cumpårare stabilå coincide cu echilibrul care trebuie så existe între cererea solvabilå și producția de bunuri și servicii oferite pe piațå. De aceea, preocuparea pentru asigurarea stabilitåții puterii de cumpårare a banilor este nemijlocit legatå de aceea pentru asigurarea stabilitåții prețurilor.
În cazul în care depåșirea de cåtre cererea solvabilå a producției oferite pe piațå are o cauzå monetarå, fenomenul este cunoscut sub denumirea de inflație, iar în cazul contrar, al insuficienței cererii solvabile provocate, de asemenea, de o cauzå monetarå, el este cunoscut sub denumirea de deflație, probleme pe care le vom analiza în capitolul urmåtor al lucrårii.
În economia planificatå s-a vorbit despre stabilitatea puterii de cumpårare a banilor ca o problemå de echilibru care și-ar fi gåsit rezolvarea prin realizarea sarcinilor de plan. Se afirma cå planul prevedea volumul de mårfuri și servicii destinate nevoilor populației, corelat cu veniturile bånești ale acesteia pe o perioadå datå (lunå, trimestru, an).
În realitate, sistemul centralizat din fostele țåri socialiste, elaborarea de planuri fårå o bazå realå, înregistrarea de dezechilibre structurale ale economiei, realizarea unor balanțe de plåți cu solduri pasive, exportul de produse necompetitive, precum și stabilirea arbitrarå a prețurilor sau înghețarea lor pe perioade lungi au fåcut ca în aceste țåri så se instaleze, treptat, instabilitatea economicå și monetarå, respectiv inflația, uneori vizibilå, alteori ascunså și så se degradeze continuu calitatea vieții.
Stabilitatea și întårirea monedei naționale sunt procese care nu se realizeazå de la sine, ci sunt rezultatul unei politici economico – financiare deosebit de complexe.
Se poate afirma cå, în vasta evoluție a economiei naționale și, mergând mai departe, a economiei internaționale, aproape nu existå variabile care så nu se repercuteze, într-un fel sau altul, într-o måsurå sau alta, asupra echilibrului monetar, asupra stabilitåții puterii de cumpårare a monedei naționale.
Evoluția unei monede e determinatå nu numai de fenomenele economice, ci și de cele politice, militare, sociale, etc. Un exemplu recent, deosebit de edificator este criza Golfului care a avut și continuå så aibå implicații și consecințe pe diferite planuri, inclusiv în domeniul monetar. Astfel, moneda celui bogat și puternic stat din lume, dolarul S.U.A., a înregistrat o scådere semnificativå fațå de marca germanå, yenul japonez și fațå de alte valute în urma conflictului militar din Golf. Pe de altå parte, creșterea prețului petrolului, de la 20 de dolari la 40 de dolari barilul, în numai douå luni de la izbucnirea conflictului, a creat mari probleme țårilor importatoare, cu consecințe asupra economiilor și valutelor lor, inclusiv pentru S.U.A. care importå mai mult de jumåtate din petrolul consumat. Așadar, fiecare dolar plåtit în plus sporește presiunile inflaționiste în economie și cu cât sporesc prețurile interne, cu atât se depreciazå moneda.
O problemå mult controversatå în teoria monetarå este aceea a bazelor stabilitåții monetare. Diversitatea de opinii se referå la întrebarea dacå stabilitatea monetarå este intrinsecå, adicå puterea de cumpårare a banilor derivå din esența acestora, sau este extrinsecå. S-au conturat trei direcții principale:
a) stabilitatea puterii de cumpårare a banilor este legatå de o valoare realå (aurul), ceea ce presupune confecționarea acestora dintr-o cantitate corespunzåtoare de metal prețios sau acoperirea emisiunii prin fonduri de rezervå de metal prețios. Printre susținåtorii teoriei metaliste se aflå și economistul român Anghel Ruginå.
b) teoria nominalistå, conform cåreia baza materialå a banilor este puterea legii; deoarece banii sunt o creație a legii, tot legea, deci statul, este forța care conferå și o anumitå valoare monedei naționale.
c) puterea de cumpårare a banilor derivå din funcționalitatea lor. Conform acestei teorii, puterea de cumpårare și, implicit, stabilitatea banilor depind de modul în care se desfåșoarå schimbul de activitåți economice, de proporționalitatea în desfåșurarea proceselor economice, de respectarea legilor obiective ale producției, de adaptarea cât mai deplinå a volumului și structurii producției la nevoile sociale, precum și de buna organizare a fluxurilor bånești din economie, deci de un bun sistem monetar, bine aplicat.
La noi, principalul rol revine Båncii Naționale a României care, potrivit legii, “stabilește și conduce politica monetarå și de credit, în cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale” (art.1 din Legea nr.34/1991 privind Statutul Båncii Naționale a României).
3.1.3 Devalorizarea monetarå.
Devalorizarea monetarå, fenomen opus stabilitåții monetare, se poate defini ca fiind reducerea legalå a valorii paritare a monedei internaționale. Valoarea paritarå este datå de conținutul valoric al unitåții monetare a unei țåri sau al instrumentelor monetare internaționale, conținut determinat prin lege sau prin convenții internaționale. Ea este exprimatå printr-un etalon (aur, o altå monedå de referințå sau un “coș de valute”) și servește la stabilirea paritåții monetare, adicå a raportului valoric între douå monede. ïn condițiile etalonului aur – devize, valoarea paritarå a unei monede poate fi exprimatå în aur, în dolari S.U.A., iar din 1976 și în D.S.T.
Literatura de specialitate a delimitat mai multe tipuri de devalorizåri:
a1) devalorizarea explicitå care este o måsurå luatå de stat în general la intervale mai mari de timp;
a2) devalorizarea implicitå (depreciere monetarå), care este un proces economico-financiar de regulå cu caracter de continuitate.
b1) devalorizarea defensivå care este o operațiune de omologare oficialå a pierderii puterii de cumpårare a monedei în urma unei inflații;
b2) devalorizarea ofensivå care este o operațiune de stimulare, pe cale monetarå, a exportului.
c1) devalorizarea totalå – atunci când nivelul puterii de cumpårare a monedei a ajuns så fie atât de scåzut încât constituie o piedicå pentru îndeplinirea corectå a funcțiilor monetare, situație în care singura soluție este înlocuirea vechii monede cu una nouå (reformå monetarå);
c2) devalorizarea parțialå – atunci când se reduce valoarea paritarå a unitåții monetare naționale în raport cu alte monede de referințå (schimbarea semnelor monetare aflate în circulație pentru satisfacerea cererii de maså monetarå).
Efectele devalorizårii sunt multiple atât pe plan intern cât și pe plan extern. O devalorizare efectuatå la sfârșitul unei inflații prelungite poate stabiliza situația, ajustând moneda la noul nivel al costurilor, prețurilor și veniturilor, impulsionând activitatea de redresare economicå. Devalorizarea favorizeazå exportul și reduce importul, soluție de dorit în cazul unei balanțe de plåți externe deficitare.
Consecințele devalorizårii monetare au un caracter provizoriu și de aceea devalorizarea nu poate fi utilizatå ca mijloc în sine pentru redresarea economiei, ci numai subjugatå unei politici monetare coerente și unor måsuri economice de ansamblu.
SECȚIUNEA 3.2. REALIZAREA ECHILIBRULUI MONETAR
Echilibrul monetar este și el o parte componentå a echilibrului economic general, premiså și totodatå consecințå a echilibrului resurselor materiale, financiare și valutare. O monedå stabilå nu este de conceput decât în condițiile în care în toate sferele și sectoarele producției și circulației mårfurilor, precum și în domeniul comerțului exterior, procesele economice se desfåșoarå fårå perturbåri și în condiții de eficiențå. Se poate afirma cå în condițiile economiilor bazate pe producția de mårfuri, toate procesele legate de realizarea produsului social, de distribuirea și redistribuirea venitului național, se reflectå în circulația banilor, în stabilitatea lor.
În literatura de specialitate existå numeroase definiții ale echilibrului monetar care reflectå, de obicei, cerințele de realizare a acesteia dintre care amintim: desfåșurarea în condiții de proporționalitate și eficiențå a proceselor din sfera producției materiale; concordanța dintre veniturile și cheltuielile bånești ale participanților la procesul de reproducție; respectarea echilibrului bugetar și evitarea folosirii emisiunii bånești pentru acoperirea diferitelor cheltuieli ale statului; echilibrul investițiilor în raport cu mårimea acumulårilor bånești destinate investițiilor.
Procesul de realizare a echilibrului monetar, precum și mecanismul de transmitere a consecințelor acestuia pot fi sintetizate în urmåtoarea schemå:
Factori determinanți Consecințe
1. Modificarea masei Echilibru 1. Cererea și oferta
sau de
bånești instrumente
dezechilibru financiare
2. Modificarea cererii de monetar 2. Cererea de mårfuri
bani și servicii
Elaborarea acestei scheme are ca primå operație stabilirea variabilelor definitorii pentru starea de echilibru. De obicei, se au în vedere masa båneascå (volumul agregatelor monetare) și cererea de bani (cererea de agregate monetare). Se poate spune, deci, cå modificårile variabilelor monetare (masa båneascå și cererea de bani) sunt responsabile atât de perturbarea echilibrului monetar, cât și de amploarea și de felul dezechilibrului ( inflație, dacå masa båneascå devine mai mare decât cererea de bani și deflație, în cazul invers). Modificarea acestor variabile poate fi determinatå fie prin acțiunea politicii monetare, fie prin acțiunea altor factori exogeni.
A doua operație pe care o implicå elaborarea schemei generale a procesului de realizare a echilibrului monetar este identificarea variabilelor și a fluxurilor prin care dezechilibrul monetar, o datå apårut, va acționa asupra restului economiei. Din analiza acestui proces, au reieșit douå cåi principale prin care dezechilibrul monetar influențeazå celelalte domenii ale economiei: acțiunea asupra cererii și ofertei de instrumente financiare și acțiunea asupra cererii de mårfuri și servicii. Acțiunea dezechilibrului monetar asupra cererii și ofertei de instrumente financiare are drept consecințe modificarea prețului și a ratei dobânzii instrumentelor respective, deci scåderea sau creșterea volumului creditelor. Linia de acțiune a dezechilibrului monetar asupra tranzacțiilor financiare duce, pânå la urmå, tot la modificarea cererii de mårfuri și servicii. Efectele asupra tranzacțiilor financiare sunt, așadar, efecte temporare, deoarece, pe termen lung, ele se resimt în domeniul tranzacțiilor reale.
Pentru a se atinge o nouå situație de echilibru trebuie, așadar, acționat printr-o modificare a masei bånești sau a cererii de bani. Astfel, un dezechilibru monetar constând într-o cantitate de bani prea mare (inflație), poate fi eliminat fie prin reducerea masei bånești, fie prin creșterea cererii de bani, fie pe ambele cåi, în diverse combinații. Existența echilibrului monetar și a unei monede stabile oferå condițiile necesare dezvoltårii economice, de aceea menținerea echilibrului mone-tar, respectiv a stabilitåții monetare. reprezintå un obiectiv principal al politicii monetare.
SECȚIUNEA 3.3 CEREREA ȘI OFERTA MONETARÅ.
Echilibrul monetar, așa cum am aråtat anterior, se realizeazå în cadrul procesului circulației, fiind exprimat de egalitatea între cererea și oferta de monedå atât în sfera numerarului, cât și în aceea a banilor de cont, folosindu-se metode specifice acestor sfere.
Cererea de bani reprezintå, împreunå cu masa båneascå, o variabilå esențialå a oricårui model monetar care este ecuația de echilibru. De aceea, analiza procesului de formare a cererii de bani necesitå aceeași atenție ca și analiza procesului de creare a banilor.
3.3.1 Cererea de bani și factorii determinanți ai acesteia.
Cererea de bani reflectå necesitåțile agenților economici de instrumente susceptibile så îndeplineascå în condițiile contemporane funcțiile monedei (numerar, bani de cont, etc.) Astfel definitå, cererea de bani apare ca un element al conceptului mai general de “alegere economicå”, în spețå alegerea întrebuințårii date venitului.
Factorii care acționeazå asupra mårimii cererii de bani sunt numeroși, înså ei pot fi clasificați în trei mari categorii:
a) factori care țin de cåile de procurare a banilor, dintre care cei mai importanți sunt mårimea venitului și mårimea averii, care impun așa numita “restricție bugetarå” ;
b) factori care țin de prețurile relative ale diverselor forme nemonetare de avere și de veniturile pe care le aduc formele de avere respective, dintre care cel mai important este rata dobânzii, care se aflå într-o relație de inverså proporționalitate cu cererea de bani, în sensul cå atunci când dobânda crește, cererea de bani scade și invers. Într-o economie de piațå, rata dobânzii are rolul unui indicator al eficacitåții minimale admise de colectivitatea respectivå, deoarece nu se pot între-prinde nici un fel de proiecte economice care ar avea o rentabilitate mai scåzutå decât rata dobânzii existentå pe piațå;
c) factori care țin de avantajele specifice pe care le conferå deținerea banilor, și care sunt de douå tipuri: factori ce țin de asigurarea unei capacitåți de platå permanente, și factori care țin de posibilitatea efectuårii la momentul oportun a anumitor achiziții avantajoase de bunuri reale sau financiare.
Având în vedere situația economicå actualå a României, precum și faptul cå cererea de bani depinde de aceastå situație concretå, cererea de bani în țara noastrå prezintå o serie de particularitåți, atât în ceea ce privește conținutul, cât și factorii såi determinanți. Se pot menționa urmåtoarele elemente cu efecte contradictorii asupra cererii de bani:
a) existența în continuare a unui important sector de stat și cooperatist, a cårui activitate este reglatå parțial prin decizii administrative și parțial prin mecanismele pieței;
b) existența paralelå a sectorului de stat și cooperatist și a sectorului privat;
c) recesiunea economicå, care determinå modificåri importante în structura economiei, în structura consumului, în structura socio-profesionalå etc.
În aceste condiții, cererea de bani este destul de diferențiatå de la un sector economic la altul, astfel: cererea de bani a unitåților economice de stat și cooperatiste continuå så fie, în esențå, o cerere de bani în vederea efectuårii tranzacțiilor (cerere de monedå activå), iar cererea de bani a unitåților economice private și a populației este atât o cerere de bani în vederea tranzacțiilor (cerere de monedå activå), cât și o cerere de bani ca mijloc de rezervå (cerere de monedå inactivå).
Transpare deci o accentuatå diferențiere sectorialå a cererii de bani în perioada de tranziție spre economia de piațå, dar aceasta nu înseamnå cå nu poate fi definitå o mårime care så reprezinte cererea de bani totalå. Aceasta este cererea care trebuie satisfåcutå prin aprovizionarea generalå cu monedå a economiei, deoarece ea este unul din principalii factori ai echilibrului monetar.
3.3.2 Oferta monetarå.
Dupå o fazå de pasivitate în adaptarea mecanismului bancar, a urmat la noi o perioadå de aplicare a teoriei clasice, dobânzile mari micșorând lichiditatea și cererea de valutå. Måsurile de politicå monetarå aplicate de Banca noastrå naționalå de aproape doi ani au rolul de a crește oferta monetarå ca mijloc de antrenare a ofertei de credite, de micșorare a ratei dobânzii, de stimulare a investițiilor și, pe aceastå cale, de creștere a produsului intern brut. Indicele creșterii P.I.B. se identificå adesea cu indicele creșterii cererii de bani care va determina pe cale de consecințå mårirea ofertei monetare. Numai astfel corelatå, în raport cu creșterea economicå, oferta monetarå poate supralicita pentru crearea unei economii sånåtoase.
O politicå monetarå nu trebuie så se limiteze doar la determinarea cantitåții optime de monedå sau a ratei de creștere a ofertei monetare, ci trebuie så fie implicatå în atingerea unor obiective finale, de influenare a variabilelor macroeconomice. Cu alte cuvinte, oferta monetarå este un obiectiv, dar și un mijloc.
Dacå politica monetarå folosește ca pârghie oferta monetarå, nu o poate face decât în douå sensuri:
a) practicarea måririi ratei de creștere a ofertei monetare (politicå monetarå relaxatå sau expansionistå);
b) practicarea unei reduceri a ratei de creștere a ofertei monetare (politica monetarå strânså, restrictivå).
ïn practicå, oricum ar fi politica monetarå, rezultatele obținute sunt doar parțial cele dorite. Astfel, ca så se reducå șomajul, de obicei este practicatå o politicå monetarå relaxatå, ceea ce duce la creșterea prețurilor, deci la inflație. Ca så se reducå inflația, se practicå o politicå monetarå strânså, determinând, de aceastå datå, creșterea ratei dobânzilor, cu efectele negative de rigoare. Ca så se micșoreze deficitul balanței comerciale sau så se ajungå la echilibrul ei, se depreciazå rata de schimb prin practicarea unei politici monetare relaxate, ceea ce are aceleași efecte, amintite mai sus.
Un lucru este cert: responsabilii politicii monetare trebuie så se decidå asupra unuia dintre obiective, în ordinea importanței și urgenței lor fațå de o situație economicå datå și så fixeze un calendar de acțiune.
CAPITOLUL IV – INFLAȚIE, DEFLAȚIE, DEZINFLAȚIE
SECȚIUNEA 4.1. CONCEPTUL FENOMENULUI INFLAȚIONIST
ȘI FACTORII DETERMINANȚI AI ACESTUIA.
4.1.1 Inflația – concept, clasificare.
Inflația, ca și deflația monetarå, implicå o stare de dezechilibru monetar, determinat de modificarea anumitor variabile; în esențå, dezechilibrele monetare sub forma inflației sau deflației sunt proiecția unei ruperi de echilibru între masa monetarå și masa de bunuri și servicii. Astfel, în cazul inflației, masa båneascå aflatå în circulație înregistreazå o creștere care acționeazå în sensul scåderii puterii de cumpårare a monedei respective. Primele consecințe vizibile ale acestui fenomen sunt emisiunea exageratå de semne bånești și creșterea prețurilor, dar, în ambele cazuri, aceste consecințe ascund cauzele, care trebuie cåutate în rândul unor fenomene economice, sociale, politice deosebit de complexe.
Definiția cea mai simplå a inflației aratå cå aceasta este un proces de creștere cumulativå și autoîntreținutå a nivelului general al prețurilor. În funcție de evoluția acestui nivel, fenomenul inflaționist este clasificat, clasificare ce nu deține numai o importanțå teoreticå, ci și practicå (posibilitatea controlårii trecerii de la un nivel la altul, în måsura în care evoluția inflației mai poate fi controlatå):
1) inflația latentå, atunci când creșterea prețurilor se situeazå în jurul valorilor de 3 – 4% anual, conducând spre o depreciere lentå a monedei (se mai numește și “târâtoare”);
2) inflația deschiså (manifestå), atunci când creșterea prețurilor se plaseazå între 5 și 10% anual;
3) inflația galopantå, atunci când creșterea prețurilor depåșește 15% pe an, determinând grave dezechilibre;
4) hiperinflația, fenomen cronic ce presupune existența unui deficit bugetar și deprecierea severå a monedei în raport cu valutele stråine.
Ca fenomene relativ noi, unii autori vorbesc despre fenomene ca:
a) stagflația sau slumpflația, desemnând o inflație persistentå, pe fondul cåreia are loc stagnarea sau chiar regresul activitåții economice;
b) megainflația, adicå situația în care creșterea prețurilor depåșește 15% lunar (cca 150 – 200% anual);
c) hiperinflația, atunci când inflația depåșește 50% lunar, declanșându-se la anumite intervale de timp.
Specialiștii observå o creștere substanțialå a inflației în ultimii 20 de ani, cazurile de hiperinflație s-au înmulțit în perioada 1980 – 1990 (27 de țåri ale lumii suportå inflații între 20 – 300% anual).
4.1.2 Factorii care condiționeazå inflația.
Dupå cum am aråtat, echilibrul monetar depinde de nenumårate variabile ale cåror oscilații produc modificåri în starea de echilibru sau chiar dezechilibre extrem de grave. Aceste variabile pot fi de ordin endogen (factori interni) sau exogen (factori externi). La rândul lor, factorii interni pot fi de naturå social – politicå, economicå, monetarå, financiarå, valutarå etc.
Astfel, se disting:
– emisiunea excesivå de monedå fårå acoperire;
– deficitele bugetare pe care statul încearcå så le acopere prin intermediul emisiunii de monedå fårå acoperire;
– politica de credite greșitå, de naturå a genera creșterea cantitåții de monedå;
– practicarea unei devalorizåri fåțișe sau ascunse în vederea redistribuirii de capitaluri în favoarea agenților celor mai puternici;
– scåparea de sub control a prețurilor;
– politica dobânzilor și a taxei scontului ridicate asupra creditelor interne, concomitent cu ieftinirea creditului acordat în exterior în vederea dominårii piețelor monetare și de credit;
– practicarea de cursuri în cadrul relațiilor monetare care aduc dezavantaje mari țårilor cu monedå mai slabå;
– scåderea puterii de cumpårare a monedei;
– creșterea datoriei externe care obligå țara debitoare så apeleze la diferite operațiuni bancare pentru a evita dezechilibrele ce apar prin lipsa de lichiditate;
– apelarea la tezaurul båncii, aur, devize, valute pentru atenuarea dezechilibrelor economice și monetare;
– soldul activ sau pasiv al balanței de încasåri și plåți externe, conceput ca un adevårat reglator al situației monetar – financiare dintr-o țarå;
– fiscalitatea excesivå pentru a acoperi cheltuielile statului;
– politica salarialå;
– fenomene imprevizibile: secetå, inundații, cutremure, conflicte armate, etc.;
– materiile prime scumpe importate;
– importurile la prețuri mari / exporturi la prețuri mici;
– crize economice, politice, financiare, valutare, etc.
Aceastå multitudine de factori, precum și alții neenumerați mai sus, își aduc în diferite moduri contribția la alimentarea și desfåșurarea inflației. De fapt, luați în interdependența lor, acești factori definesc însuși conținutul fenomenului inflaționist, fenomen extrem de periculos și distructiv, mai ales pentru faptul cå este și contaminant prin intermediul relațiilor monetar – financiare dintre state.
Implicațiile sociale ale inflației sunt:
– erodarea în continuare a puterii de cumpårare a veniturilor nomi-nale, îndeosebi a categoriilor de populație cu venituri modeste.
– faptul cå s-a procedat mai întâi la majorarea prețurilor și tarifelor și apoi s-au acordat majorårile de salariu, a alocațiilor pentru copii, burselor și alte creșteri ale protecției sociale, iar unele din aceste prestații au fost acordate populației beneficiare cu întârziere nu a putut så nu influențeze negativ modul de utilizare a veniturilor, îndeosebi de cåtre familiile cu venituri mici.
– scåderea puterii de cumpårare a veniturilor nominale ale populației și dificultåțile în acordarea prestațiilor de protecție socialå au contribuit la înråutåțirea stårii sale de nutriție și sånåtate, a standardului såu de viațå în general, îndeosebi în primele 3 luni ale anului 1997. O confirmare a acestei aprecieri o gåsim în recentul Raport al Båncii Mondiale care situeazå România la acest capitol, dupå Moldova și Albania.
– adâncirea såråciei populației, fapt confirmat de creșterea indicelui de mizerie, în primele 5 luni ale anului 1997 la 21,3, atingând cea mai înaltå valoare dupå anul 1990. Implicațiile sociale negative ale hiperinflației și șomajului asupra nivelului de trai îndeosebi ale populației salariate au provocat acute tensiuni sociale, în aceastå perioadå, care au luat diferite forme de protest (mitinguri, greve, blocarea centrelor orașelor și drepturi naționale – greva foamei – etc.).
În anii 1991-1993 și trimestrul IV 1996 când inflația a atins cote înalte, guvernul a adoptat o serie de måsuri monetare și economice, în scopul încetinirii creșterii prețurilor. Pentru combaterea efectelor negative ale inflației înalte s-a practicat o politicå salarialå și a veniturilor adecvatå, precum și o austeritate fiscalå abruptå, ca o condiție indispensabilå a stabilizårii macroeconomice. În urma aplicårii acestei politici organele guvernamentale și instituțiile bancare au reușit în mare måsurå reprimarea inflației și o relansare economicå începând cu anul 1994. Stabilizarea economicå realizatå dupå anul 1994 este precarå, dovadå în acest sens fiind deprecierea în continuare a leului și existența unei rate a dobânzii superioare indicelui anual al prețurilor de consum.
În programul de reformå s-a estimat o creștere de 90% a ratei inflației pentru primele luni ale anului 1997 ajungându-se la sfârșitul anului 1997 la o ratå medie anualizatå de 30%.
SECȚIUNEA 4.2. SCURT ISTORIC.
Situându-se pe o poziție opuså economiștilor monedei, care susțin viabilitatea etalonului aur, afirmând cå o monedå dotatå cu valoare intrinsecå este neinflaționistå, Pierre Bezbakh, profesor universitar la Paris și specialist în macroeconomie și istorie economicå, prezintå inflația ca o boalå congenitalå a monedei, care a însoțit moneda chiar de la apariția ei.
Într-una din lucrårile sale, profesorul Pierre Bezbakh puncteazå câteva momente istorice importante în care aceastå maladie inflaționistå a cuprins monedele multor țåri.
.
4.2.1 Evoluția inflației pânå în sec.XVIII – XIX.
Primul moment demn de luat în seamå este sec.III, când Imperiul Roman de Apus traverseazå o gravå crizå economicå și politicå; are loc mårirea prețurilor mårfurilor și a remunerårii muncii, pe fondul unei deprecieri considerabile a monedei romane, pricinuitå de procurarea cu mai mare dificultate a metalelor prețioase (apar așa – numitele “monede rele” confecționate din aramå, cositor și plumb).
În anul 301, Diocletian încearcå så reglementeze prețurile și introduce, prin “Edictul prețurilor maximale”, pedeapsa cu moartea pentru cei ce majorau abuziv prețurile.
Ulterior, Constantin (306 – 337) înfåptuiește o reformå monetarå punând în circulație noi bani de aur și argint, pentru a restabili încrederea în moneda imperialå. Nimic nu va opri înså declinul acestei monede, declin care va contribui la declinul general al imperiului.
Pe fondul dezvoltårii schimburilor comerciale și a burgheziei urbane, asiståm la desfåșurarea unei inflații târâtoare, vizibilå prin creșteri lente ale prețurilor.
În sec.XVI, inflația devine foarte intenså, sporirea prețurilor fiind de aproximativ 400% în intervalul 1500 – 1600. Dacå inflația din sec.III se explicå prin penuria de metal monetar, cea din sec.XVI își are sursa, dimpotrivå, în abundența de aur și argint datoratå intrårilor masive din coloniile spaniole și portugheze.
În ambele cazuri, fenomenele monetare amintite au dus la brutale creșteri ale prețurilor numai datoritå slåbiciunilor aparatului de producție. În sec.III, Imperiul Roman a fost stråbåtut de un prim val al nåvålirilor care a ruinat bogatele provincii din Asia și Galia. Acest aparat se bizuia pe folosirea mâinii de lucru, puțin productive, a sclavilor și pe tributul stors din ținuturile cucerite. În sec.XVI, avântul din secolul precedent face loc stagnårii, iar cheltuielile principilor pentru procurarea obiectelor de lux și pentru participårile la råzboi nu erau de naturå så stimuleze forțele de producție, dimpotrivå, aceastå perioadå a råzboaielor civile și religioase a agravat criza europeanå.
În ambele situații (sec.III și sec.XVI), inflația a sancționat insuficiența producției. ïn epoca romanå, aceasta nu a îngåduit så se procure metalul prețios folosit pentru cumpårarea produselor de lux și så se susținå efortul de råzboi; criza de metal a provocat astfel o abținere generalå de a utiliza banii. ïn sec.XVI, producția nu a urmat expansiunea cererii europene, provocatå de cheltuielile noilor îmbogåțiți, ci a fost paralizatå de criza socialå și politicå. Aceste douå exemple aratå cum nu se poate mai bine cå deși dezvoltarea inflației este legatå de emiterea banilor, ea depinde deopotrivå de condițiile de producție și de structurile sociale.
La sfârșitul sec.XVIII și în decursul sec.XIX, în condițiile instalårii revoluției industriale, are loc o creștere progresivå a tuturor prețurilor.
4.2.2 Evoluția inflației în sec.XX.
Dupå inflația de penurie caracteristicå pentru anii primului råzboi mondial, reinstaurarea påcii în Europa a permis înviorarea producției și o sporire moderatå a prețurilor, excepție fåcând Germania unde bântuie o spectaculoaså hiperinflație.
În anii ‘20 asiståm la un avânt remarcabil al producției industriale în principalele țåri dezvoltate. Acest avânt se bizuie pe o dezvoltare fårå precedent a investițiilor în industrie, pe integrarea rapidå a progresului tehnic în aparatul de producție și pe o mårire simțitoare a salariului nominal.
Sporirea producției și majorarea prețurilor în anii 1919 – 1920, 1922 – 1926, 1928 – 1929 alterneazå cu perioadele de scådere a producției și a prețurilor (1921, 1926 – 1928 și dupå 1929), conducând la pråbușirea prețurilor și a activitåții productive din 1930 și în anii urmåtori. Erau întrunite condițiile unei crize de supraproducție. În S.U.A., ea nu se declanșeazå decât dupå crahul financiar din octombrie 1929, în vreme ce în Franța devalorizarea francului a permis, pânå în 1926, doparea întreprinderilor exportatoare, relansarea economicå începe din anul 1936.
Inflația devine un fenomen aproape permanent al celei de-a doua jumåtåți a sec.XX și s-ar putea explica prin modificarea modului de reglare a economiilor capitaliste dezvoltate, întrucât reglarea concurențialå, în cadrul cåreia perioadele de deflație alterneazå cu fazele de creștere neinflaționistå a prețurilor, ar fi cedat locul unei reglåri monopoliste care întrunește condițiile favorabile unui proces inflaționist.
Începând cu 1974, accelerarea inflației datoratå în parte primului șoc petrolier a scos la ivealå efectele perfide ale inflației, aceasta fiind însoțitå de o încetinire a activitåții economice și de extinderea șomajului (stagflație). Necesitatea pentru fiecare țarå de a exporta mai mult spre a-și putea onora factura energeticå și restrângerea cererii mondiale în perioada de creștere economicå lentå impuneau ținerea sub supraveghere a costurilor de producție.
Dupå al doilea șoc petrolier, a avut loc inițierea unui proces de dezinflație, adicå de diminuare a ratei sporirii prețurilor în majoritatea țårilor industrializate.
Rapiditatea și amploarea acestui proces sunt destul de neașteptate, întrucât din 1981 pânå în 1985 s-a revenit la o ratå a inflației mai micå de 5%, adicå la nivelul înregistrat în anii ‘60.
Procesul de dezinflație se întrerupe în 1985, deoarece, în principalele țåri din O.C.D.E., creșterea prețurilor se stabilise la aproximativ 3% anual.
SECȚIUNEA 4.3. CONSECINȚELE ECONOMICE ȘI ADAPTAREA LA INFLAȚIE
Fenomen extrem de controversat, inflația a devenit și pentru țårile foste socialiste un redutabil dușman. În general, fenomenul inflaționist este perceput negativ, mai ales de cåtre consumatorul obișnuit, cel care își vede permanent diminuatå puterea de cumpårare prin decalajul care se accentueazå între ritmul creșterii veniturilor sale și cel al creșterii prețurilor.
Statul și agenții economici înså, deși acuzå inflația, nu sunt în aceeași situație. S-a ajuns chiar la aprecierea unor efecte pozitive pe care inflația le poate avea asupra ritmurilor creșterii economice. Ritmurile haotice ale inflației sunt deseori un bun paravan pentru situația economicå și evoluția acesteia, la nivelul sistemelor mari (al economiei naționale). Pentru agenții economici, inflația nu are consecințe numaidecât negative sau pozitive. În condițiile liberei concurențe, inflația poate acoperi productivitatea scåzutå și presiunea salarialå a angajaților. Se creeazå aparența unei creșteri și uneori aceasta se și realizeazå, dacå inflația nu depåșește anumite limite.
În schimb, lipsa sau insuficiența unui control inteligent al inflației face ca aceasta så nu aducå nici un fel de efecte pozitive. Se poate ajunge chiar la amplificarea circuitului produselor și serviciilor între producåtorul de origine și consumatorul final. Intermediarii câștigå prin creșterile succesive de prețuri, creându-și uneori stocuri și fåcând ei înșiși presiuni pentru creșterea veniturilor salariale sau de altå naturå.
Totuși, nu toți agenții economici se aflå în aceeași poziție fațå de inflație. Vom analiza deci consecințele economice ale inflației și måsura în care ele influențeazå activitatea diferitelor categorii de participanți la circuitul economic.
4.3.1 Statul
Prin organismele sale, statul suportå consecințele inflației în raport cu politica prin care pune în funcțiune pârghiile pe care le deține în materie economicå, financiarå și comercialå. La nivelul aparenȚelor, statul poate fi un beneficiar al inflației. Proporțional cu ritmul inflației, statul colecteazå tot mai multe resurse financiare, rezultate din impozite, taxe etc. Mai mult chiar, în condiții inflaționiste, apare o tentație majorå de sporire a taxelor și impozitelor. Poziția aceasta este înså o consecințå a dublei presiuni care se manifestå asupra sa: din partea consumatorului, pe de o parte, și din partea agenților economici, pe de altå parte. Mårirea taxelor și impozitelor tempereazå agenții economici în tendința lor de creștere a prețurilor, limitând concomitent puterea de cumpårare a consumatorului final. Încercarea de a limita proporțiile inflației, consecințå a acestor atitudini, poate da roade, dar poate fi și o aparențå înșelåtoare.
La nivelul economiei naționale, efectele inflației se compenseazå, bugetul råmânând oarecum neschimbat, dacå producția se menține la același nivel, ca și taxele și impozitele. Practic înså, având în vedere originea inflației (dezechilibrul cerere – ofertå) și tensiunile prin care se încearcå temperarea acesteia (decalarea ritmurilor creșterii veniturilor în raport cu cele ale creșterii prețurilor), statul poate pierde dacå inflația nu este însoțitå și de o creștere economicå realå sau dacå nu se iau måsuri compensatorii, cum ar fi creșterea impozitelor, taxelor etc.
4.3.2 Întreprinderea.
Întreprinderile nu sunt în egalå måsurå influențate prin inflație. Dincolo de situația financiarå și de poziția pe piațå, inflația influențeazå, în anumite proporții, fluxurile de încasåri și de plåți ale fiecårei întreprinderi, putând aduce efecte pozitive sau negative asupra activelor, rezultatelor trezoreriei.
La o anumitå ratå anualå a inflației, beneficiul firmei va fi influențat indirect, prin mårimea acesteia, și direct, prin modificarea prețurilor la produsele realizate, pe de o parte, și la produsele și serviciile pe care le cumpårå, pe de altå parte. În condițiile în care rata inflației, indicele prețurilor produselor realizate și indicele prețurilor produselor și serviciilor plåtite råmân la același nivel, beneficiul va crește, la rândul såu, proporțional cu rata inflației (capitalul råmânând neschimbat).
Principala concluzie ce se desprinde este aceea cå o întreprindere, în condiții inflaționiste, câștigå cu atât mai mult cu cât reușește så menținå mai mare decalajul între creșterea prețurilor proprii fațå de cele ale produselor și serviciilor pe care le cumpårå. De aici, rezultå tendința importantå și periculoaså de întårire a monopolului asupra pieței și de supralicitare a inflației. Creșterea mai acceleratå a producției (ofertei) în raport cu cererea și stimularea concurenței pe aceeași piațå vor avea un efect opus, obligând la temperarea prețurilor și atenuarea inflației.
4.3.3 Banca.
Banca este implicatå în egalå måsurå în procesul inflaționist, ca beneficiar și factor de influențå al inflației, deoarece, prin politica dobânzilor, de rambursare și acordare a împrumuturilor, poate juca un rol extrem de important în evoluția acestui proces.
Principalul element invocat în poziția båncii fațå de inflație este rata dobânzii, al cårei nivel trebuie corelat în permanențå cu rata inflației. Dincolo de nivelul ratei dobânzilor, banca poate influența procesul inflaționist prin maniera în care acordå și recupereazå împrumuturile: preferința pentru anumite ramuri de activitate, impunerea unor condiții speciale, a modalitåților și termenelor de platå etc.
În condiții inflaționiste, capitalul bancar tinde så creascå la rate superioare oricåror alte categorii de capital. Practic, împrumutåtorul care respectå regulile jocului, adaptând succesiv ratele dobânzilor în raport cu rata inflației, beneficiazå de efecte favorabile în perioade inflaționiste, atât timp cât existå solicitåri masive de împrumut. Respectarea unor condiții de echilibru se impune cu și mai mare necesitate în condițiile în care dupå perioade inflaționiste urmeazå perioade de diminuare a ratelor inflației, atrågând deci reducerea ratelor dobânzii și punând astfel în situații delicate båncile. Pentru a evita astfel de situații, båncile trebuie så atenueze ritmul inflației și în cazul creșterii, și în cazul reducerii acesteia, știut fiind faptul cå, dupå perioade puternic inflaționiste, reducerea ratei inflației atrage mult mai multe cåderi și falimente.
4.3.4 Consumatorul final.
Consumatorul final (populația) este cel mai afectat de inflație, mai ales în cazul în care aceasta tinde så aibå ritmuri tot mai accelerate. Inferioritatea ritmului creșterii veniturilor fațå de cel al creșterii prețurilor diminueazå puterea de cumpårare și atrage såråcirea majoritåții populației. În perioadele de scådere a ratei inflației, consumatorul regåsește oarecum puterea de cumpårare, ajungând la o relativå stabilizare. Pare paradoxal dar reducerea ritmurilor inflaționiste este mai degrabå periculoaså pentru întreprindere, împrumutåtor și oarecum chiar pentru stat și favorabilå consumatorului.
În sens practic, sistemele economice trebuie så accepte ritmuri inflaționiste puțin agresive, care så fie cât mai slab resimțite de consumator și så stimuleze concomitent activitåțile economice.
SECȚIUNEA 4.4 DEZINFLAȚIA, POLITICI DE COMBATERE
A INFLAȚIEI
Era måsurilor de combatere a inflației începe cu adevårat dupå terminarea celui de-al doilea råzboi mondial. Gravitatea crizei din 1929, care a constrâns guvernele så intervinå mai direct în relansarea activitåții economice, a favorizat proliferarea ideilor keynesiste. Aceste idei se înscriu la început în contextul șomajului și al scåderii prețurilor, dar economiștii keynesiști au generalizat analiza lor pentru a transforma statul într-un instrument major al politicii anticiclice. Aceasta a condus la faimosul “stop and go” de dupå råzboi, statul punând frânå “mașinii economice”, atunci când aceasta risca o supraîncålzire inflaționistå, și accelerând-o, atunci când ea începea så-și încetineascå viteza.
Antikeynesiștii au våzut aici cauza majorå a cvasipermanenței inflației, statul îngrijindu-se mai mult, dupå opinia lor, så evite subutilizarea forței de muncå decât så înfrâneze costurile de producție și så punå stavilå creșterii masei monetare.
Majoritatea autorilor înså sunt de acord cå politicile de combatere a inflației trebuie så acționeze asupra cauzelor acesteia, întrucât eventualele cosmetizåri nu fac decât så accentueze contradicțiile și dezechilibrele. Desigur cå astfel de måsuri radicale presupun anumite sacrificii. Cu alte cuvinte, dezinflația este prețul ce trebuie plåtit pentru a evita agravarea necontrolatå a deficitelor, care atrag dupå ele contractarea de datorii și o dependențå din ce în ce mai mare fațå de stråinåtate.
Måsurile dezinflaționiste au, așadar, o plajå extrem de largå de concretizåri, determinate în principal de cauzele ce stau la baza fenomenului inflaționist. Vom exemplifica unele din aceste måsuri atiinflaționiste luând cazul Franței și al S.U.A.
4.4.1 Exemplul Franței.
Împotriva inflației apårute ca urmare a råzboiului din Coreea, în 1952, Franța aplicå planul Pinay, constând în urmåtoarele måsuri: împrumut de 4,3 miliarde franci, înghețarea prețurilor, contingentarea importurilor, înlesniri fiscale, menținerea paritåții francului (1 dolar = 3,50 franci).
Un nou råzboi, cel algerian, va determina o nouå apariție inflaționistå ce nu poate fi stopatå de planul Gaillard (1957), care prevedea: restricții de credit, majorarea impozitelor și taxelor, diminuarea deficitului public, liberarizarea parțialå a prețurilor, o nouå contingentare a importurilor, acordarea de prime la export, împrumut extern (1 dolar = 4,20 franci).
Același Pinay elaboreazå planul din 1958 ale cårui måsuri îndepårteazå vremelnic consecințele inflaționiste. Aceste måsuri erau: acordarea unui împrumut public, controlul creditelor, devalorizarea1 de circa 17,5% a francului (1 dolar = 4,93 franci), majorarea cu 50% a impozitelor asupra societåților și a cotizațiilor sociale, economii bugetare, liberaliza-rea parțialå a contingentårii importurilor.
Planul Giscard, aplicat în douå etape (în 1963 și în 1969) a urmårit blocarea prețurilor, noi impozite, diminuarea cheltuielilor publice și a emisiunii monetare, îngrådirea creditului, reducerea deficitului bugetar prin obținerea unui credit de 2 miliarde franci.
În 1974, Planul Fourcade renunțå la cererea unui credit extern acționând doar prin pârghii cum ar fi: îngrådirea creditelor, majorarea taxei de scont, controlul prețurilor, fiscalitate sporitå, mårirea prețurilor la energie în vederea reducerii consumului.
Planul Barre (1976 – 1978), pe lângå înghețarea prețurilor, creșterea impozitelor și taxelor, etc., aduce nou fixarea valorii importurilor petroliere la un plafon de 55 miliarde franci, precum și reducerea ajutoarelor acordate întreprinderilor aflate în dificultate.
4.4.2 Exemplul Statelor Unite ale Americii.
Cel mai însemnat moment este sfârșitul anului 1980 când la Casa Albå se instaleazå Ronald Reagan. Se inițiazå astfel o politicå economicå radical nouå inspiratå de monetarism și de ideile economiștilor ofertei, deci o politicå diametral opuså cu cea a președintelui Carter. Singura luptå eficace împotriva inflației rezidå, dupå opinia adepților economiei ofertei, într-un nou liberalism care så combine principiile monetariste clasice cu o dezangajare a statului, imprimând mai multå suplețe aparatului productiv.
În ansamblu, aceastå politicå a dus la majorarea deficitului bugetar, contrar obiectivului fixat, și nu a reușit så reducå creșterea masei monetare, conducând spre recesiunea din 1982.
Politicile antiinflaționiste trebuie så urmåresacå în principal asigurarea unui control asupra expansiunii masei monetare, precum și asupra dimensionårii riguroase a acesteia.
În practicå s-au conturat câteva direcții mai importante, cum ar fi:
1) politica de credite, prin care se urmårește stabilitatea prețurilor în anumite limite, stabilitatea monedei, dezvoltarea unor ramuri economice dar și a infrastructurii;
2) politica bugetarå care trebuie så asigure prin intermediul finanțelor publice un cadru economic favorabil (reducerea cheltuielilor statului, acoperirea deficitelor din unele surse fiscale, bonuri de tezaur etc.);
3) reglementåri bancare prin care se stabilesc rezervele bancare obligatorii, modul de formare a depozitelor bancare, negocierea dobânzilor etc.);
4) politici restrictive, protecționiste, de naturå a reduce cuantumul importurilor (aplicarea de taxe asupra importului, obligativitatea creårii unor rezerve valutare anticipat efectuårii importului, achitarea la vedere și nu la termen a obligațiilor cåtre stat ale importatorului);
5) politici valutare, dintre care cea mai importantå este practicarea cursurilor unice.
SECȚIUNEA 4.5. DEFLAȚIA MONETARÅ.
Ca și inflația monetarå, deflația este o rupere de echilibru între masa monetarå și masa bunurilor și serviciilor, urmatå de scåderea prețurilor și tarifelor. Fiind un fenomen invers inflației, deflația se poate constitui în politicå antiinflaționistå, cele douå fenomene, proporțional dozate, conducând spre atingerea punctului de echilibru monetar și economic.
Prin aplicarea instrumentului deflaționist, statul urmårește reducerea, blocarea sau temperarea creșterii prețurilor prin diminuarea masei monetare în circulație.
Concomitent, prin recurgerea la deflație se urmårește și o creștere a puterii de cumpårare a monedei respective.
Deflația monetarå poate fi:
a) monetarå, constând în restrângerea masei monetare în circulație (anularea mijloacelor de platå și convertirea acestora într-un anumit raport);
b) financiarå, care constå în achitarea datoriei statului la banca centralå sau adoptarea de politici prin excedente bugetare (majorarea impozitelor concomitent cu micșorarea cheltuielilor publice);
c) de credit, care constå în ridicarea nivelului dobânzilor sau în diminuarea acordårii creditelor bancare.
Consideratå un mijloc de însånåtoșire a circulației monetare, deflația are înså și efecte nocive cum ar fi scåderea activitåții economice, dezechilibre între consum și producție, reducerea investițiilor etc.
CAPITOLUL V – POLITICA MONETARÅ ÎN ROMÂNIA
Tranziția la economia de piațå a însemnat, în domeniul monetar, în primul rând, retrocedarea cåtre monedå a funcției de etalon al valorilor pentru schimburile echivalente. În acest sens trebuie înțeles accentul care se pune pe prețuri și bani în procesul de transformare a economiei reale în economie monetarå pentru a ajuta bunurile materiale și serviciile så-și gåseascå, prin preț, expresia realå a valorii lor de piațå.
Schimbårile în evoluția economiei naționale de dupå 1989 își gåsesc expresia și în structura și dinamica elementelor componente ale masei monetare. Liberalizarea prețurilor, declanșatå în noiembrie 1990, a fost cea mai importantå cauzå a manifestårii unei inflații forte în economia naționalå, în care ajustarea prețurilor bunurilor și serviciilor s-a realizat printr-o permanentå creștere ce urmårea fixarea corectå a raporturilor valorice relative ale mårfurilor. Analiza inflației în condițiile trecerii României la economia de piațå n-o putem înså reduce numai la evenimentele specifice perioadei din 1989 și pânå în prezent. Este arhicunoscut faptul cå economia actualå a moștenit profunde dezechilibre datorate disproporțiilor și distorsiunilor din structura aparatului de producție, folosirii fårå discernåmânt a resurselor naturale, monetare și financiare, pierderilor considerabile provocate de anumite ramuri sau sectoare.
Așadar, politica monetarå actualå, pe lângå optimizarea circulației monetare și adaptarea acesteia la cerințele unei economii de piațå, are ca scop principal limitarea dezechilibrelor inflaționiste și asigurarea unei stabilizåri macroeconomice.
Astfel se pot explica schimbårile structurale în aprovizionarea monetarå a economiei naționale, ståpânitå mai mult sau mai puțin de Banca Naționalå deoarece, datoritå scåderii vitezei de circulație a banilor de la 1,879 în 1989, la 0,058 în 1994, cererea de bani a crescut permanent și a fost satisfåcutå, probabil, prin sporirea arieratelor la un nivel fårå precedent, ajungând så egaleze sau chiar så depåșeascå masa monetarå, în expresia nominalå.
Masa monetarå M1 a evoluat astfel:
1992 1993 1994
Indicele anual de creștere 40,7% 117% 103,2%
Rata medie lunarå 2,9% 6,7% 6,1%
Indicele mediu lunar al
prețurilor de consum 9,6% 12,1% 4,1%
Se observå cå rata medie lunarå de creștere a masei monetare în sens restrâns M1 a devansat media lunarå a prețurilor de consum numai în 1994, când ea nu a fost, deci, inflaționistå.
Comparând ultimii doi ani, observåm de asemeni o creștere a componentei M1 a masei monetare de la 5.252,8 miliarde lei în august 1995 la 8.078,6 miliarde lei în august 1996, menținându-se un ritm de creștere al masei monetare în sens restrâns (M1) superior quasi-banilor.
Creșterea quasi – banilor a fost urmåtoarea:
1992 1993 1994
Indicele anual de creștere 174% 170,7% 172,8%
Rata medie lunarå 8,8% 8,7% 8,7%
Ponderea quasi – banilor în M2 44,6% 50,1% 57,4%
Quasi-banii (miliarde lei) aug.1995 aug.1996
8.825,9 15.157,1
Creșterea ponderii quasi-banilor în masa monetarå are semnificația unei scåderi a presiunilor inflaționiste ca urmare a conținutului lor economic. Ulterior, lichiditatea M1 a crescut într-un ritm lunar superior quasi-banilor, menținând premisele inflaționiste (1995, 1996).
Numerarul în afara sistemului bancar
1992 1993 1994
Indicele anual de creștere 133,1% 154,9% 109,8%
Ponderea în M2 22,2% 23,4% 20,7%
Numerarul în afara sistemului aug.1995 aug.1996
bancar (miliarde lei) 2.850,8 4.108,9
Ponderea ridicatå a numerarului în afara sistemului bancar în M2 indicå prezența unei importante economii subterane, plåțile realizându-se, în principal, în numerar. Economia paralelå sau subteranå, care în anul 1995 ar fi reprezentat 34 – 45% din produsul intern brut, antreneazå evident o mare cantitate de numerar pentru efectuarea tranzacțiilor, numerar care circulå de fapt în afara canalelor bancare și care la nivel macroeconomic poate fi determinatå cu o anumitå marjå de aproximație.
Actualmente, în România, s-a creat chiar o obișnuințå în rândul marilor și micilor comercianți, și chiar a producåtorilor, de a lucra cu numerar. Numerarul a devenit instrumentul cel mai credibil al partene-rilor de stingere a obligațiilor reciproce, determinat pe de o parte de blocajul financiar în care opereazå agenții economici și de imposibilitatea cunoașterii bonitåții și seriozitåții partenerilor, iar pe de altå parte de mecanismul încå greoi al transferurilor bancare.
Se impune deci cu necesitate adoptarea de cåtre autoritatea monetarå a statului a unor måsuri, sau chiar promovarea unui proiect legislativ, care så fluidizeze fluxurile monetare în economie și så reducå considerabil circulația numerarului în economie.
Depozitele la vedere
1992 1993 1994
Indicele anual de creștere 11,2% 91,7% 97,4%
Indicele anual de creștere a
preȚurilor de consum 199,2% 295,5% 61,7%
Ponderea în M2 33,2% 26,4% 21,9%
Depozite la vedere(miliarde lei) aug.1995 aug.1996
396,2 627,0
Se poate observa cå abia în anul 1994 depozitele la vedere au avut o creștere în termeni reali.
Economiile populației
1992 1993 1994
Indicele anual de creștere 56,3% 57,8% 322,2%
Ponderea în M2 22% 14,4% 25,6%
Economiile populației (miliarde lei) aug.1995 aug.1996
4.114,5 7.289,4
Creșterea spectaculoaså a economiilor populației în 1994 fațå de anii anteriori este urmarea cea mai probabilå a ratei dobânzii din economie, practicatå în primul rând de Banca Naționalå a României, și denotå recâștigarea încrederii populației în moneda naționalå.
Viteza de circulație a banilor a scåzut continuu, de exemplu, fațå de 1985, de la 0,315 în 1992 la 0,133 în 1993 și la 0,058 în 1994, atestând o creștere a cererii de bani, mai greu de evaluat. Și viteza de circulație a numerarului a scåzut (fațå de anul 1985) de la 5,946 în 1992 la 2,211 în 1993 și la 2,243 în 1994.
Puterea de cumpårare a monedei naționale a scåzut drastic fațå de 1985 la 0,099 în 1992, 0,018 în 1993 și 0,003 în 1994. ïn ceea ce privește evoluția puterii de cumpårare a dolarului pe piața internå a României, constatåm cå, urmare a devalorizårii leului, s-a ajuns ca 100 de dolari în octombrie 1990 så fie echivalenți cu 1,10 dolari în decembrie 1994.
Puterea de cumpårare a banilor este un indice al cantitåții de bunuri care poate fi cumpåratå cu o unitate monetarå. Indicele puterii de cumpårare ne ajutå de fapt, så måsuråm o variabilå nominalå exprimatå în monedå curentå cu o variabilå realå exprimatå în monedå constantå.
Variabilele nominale sunt måsurate în termeni reali. În acest mod se poate exprima puterea de cumpårare a salariatului nominal pentru a afla salariul real sau puterea de cumpårare a oricårui alt venit pentru a afla venitul real. Paritatea puterii de cumpårare este teoria potrivit cåreia cursul (rata) de schimb dintre douå monede se ajustaserå întotdeauna exact câte så elimine diferența dintre modificårile de prețuri din țårile respective.
Dacå inflația internå este mai mare decât cea stråinå (când toți ceilalți factori råmân neschimbați) moneda naționalå tinde så se deprecieze. Teoria paritåții puterii de cumpårare spune cå acest efect este principala explicație a modificårii cursului valutar.
Rata dobânzii
Creșterea de peste douå ori a economiilor populației în sistemul bancar pe parcursul anului 1994 reflectå practicarea unor rate real pozitive ale dobânzilor și recâștigarea încrederii în moneda naționalå. Måsurile de politicå monetarå promovate de Banca Naționalå a României din 1993 – 1994 au rolul de a crește oferta monetarå ca mijloc de antrenare a ofertei de credite, de micșorare a ratei dobânzii, de stimulare a investițiilor și, pe aceastå cale, de creștere a produsului intern brut. Este știut faptul cå, în condiții inflaționiste, practicarea unor rate scåzute ale dobânzii, situate sub rata inflației, produce, prin creșterea cererii de bani în economie, o severå depreciere a monedei naționale. Deci, singura cale de reducere a costului creditului, a ratei dobânzii, este reducerea ratei inflației.
În 1998 se observå o scådere a dobânzilor, în special a celor de pe piața interbancarå datoratå în primul rând reducerii inflației, la care se adaugå surplusul de lichiditate de pe piațå, pentru cå Banca Naționalå a României nu a mai atras depozite, dar și faptului cå båncile s-au dezobișnuit så-și îndrepte resursele cåtre economie.
Moneda naționalå continuå så se devalorizeze cu o intensitate care în unele momente a depåșit limitele a ceea ce s-ar putea numi devalorizare lentå, dar deocamdatå devalorizarea este inferioarå nivelului dobânzilor oferite de bånci la depozitele populației.
Dobânzile medii
aug.1995 aug.1996
active 46,3% 51,9%
pasive 37,5% 40,9%
Inflația
Statisticile aratå cå rata medie lunarå a inflației a înregistrat suișuri și coborâșuri de la un an la altul: 10,3% în 1991; 9,6% în 1992; 12,1% în 1993; 4,1% în 1994.
Referitor la anul 1996, dupå o ratå lunarå a inflației situatå sub 2% în primele luni ale anului, luna mai aduce o creștere însemnatå a acestei rate la valoarea de circa 5,3%. Una dintre cauzele acestei ascensiuni inflaționiste este și acțiunea Båncii Naționale a României de a finanța bånci falimentare, a cåror datorie cåtre populație se ridica la aproximativ 260 miliarde lei. Acțiunea Båncii Naționale a României nu avea altå posibilitate decât emiterea de monedå, fapt ce ar fi condus la suplimentarea cu 10% a masei monetare. Evoluțiile monetare din luna iulie 1996 au fost semnificativ influențate de creșterea ratei inflației și de anticipațiile inflaționiste ale populației. Rata inflației în luna iulie 1996 a fost de 7,5%, fiind cea mai ridicatå ratå lunarå înregistratå din martie 1994.
În anul 1997, s-a înregistrat o ratå medie lunarå a inflaȚiei înaltå, de 14,5%, în lunile ianuarie și februarie rata medie a inflației a fost de 13,7% și respectiv de 18,8%, ca apoi în luna martie så se înregistreze cea mai înaltå ratå medie din ultimii 8 ani, fiind de 30,7%. Dupå acest “șoc” inflația a evoluat la un nivel mult mai scåzut, rata medie lunarå fiind de 6,9% în luna aprilie, de 4,3% în luna mai și de 2,3% în luna iunie, scåzând la 0,7% în luna iulie.
Comparativ cu luna mai 1996 creșterea nivelului inflației în luna mai 1997 a fost de 2,7 ori mai mare pe ansamblul mårfurilor și serviciilor, de 2,9 ori la mårfurile nealimentare și de 2,9 ori la serviciile prestate populaȚiei. Rata inflației în luna august a fost de 3,5% fațå de luna iulie și de 109,8% fațå de decembrie 1996.
În luna noiembrie rata inflației în țara noastrå a fost de 5,8%, iar fațå de aceeași lunå a anului 1996 de 47,4%. În prima lunå a anului 1998 rata inflaȚiei a fost de 4,9%. Cea mai micå ratå a inflației înregistratå în ultimii 8 ani a fost în luna august 1998, de 0,6% fațå de luna iulie. În octombrie 1998 rata inflației a înregistrat cel mai înalt nivel din ultimele opt luni, de 3,9%.
Blocajul financiar a însoțit permanent procesul tranziției și a fost pus pe seama societåților private de cåtre autoritåțile române. Astfel, statisticile oficiale aratå cå în 1995 ponderea sumelor blocate în sectorul privat a fost de 48%, în creștere cu 15% fațå de 1992, în timp ce, în aceeași perioadå, sectorul de stat a înregistrat o diminuare a sumelor blocate cu 13%. Dacå am repartiza sumele blocate pe ramuri ale economiei, am constata cå în comerț (36%) și în industrie (34%) s-au înregistrat cele mai mari blocaje.
Politica monetarå a Båncii Naționale trebuie så coreleze cererea de bani din economie cu lichiditåțile și accesul la credite.
Politica monetarå poate fi definitå ca ansamblu al måsurilor monetare luate de state și de banca centralå pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulație și nevoile de bani ale economiei sau pentru influențarea într-un anumit sens a conjuncturii economice. Se utilizeazå instrumente specifice cum ar fi: operațiunile pe piața monetarå (defensive sau dinamice), rata de scont – ce reprezintå dobânda pe care banca centralå o percepe la operațiile de rescontare a cambiilor prezentate de båncile comerciale pentru a încasa sumele împrumutate clienților lor înainte de scadența fixatå acestora, rezervele obligatorii, plafoanele globale asupra creditului bancar, controlul selectiv al creditelor sub forma plafoanelor de credite pentru anumite destinații, controlul ratei dobânzii etc.
Utilizarea acestor instrumente se face pentru a realiza:
a) obiective generale ca: stabilitatea prețurilor, scåderea ratei șomajului, creșterea economicå și echilibrul balanței de plåți, creșterea rezervelor de mijloace de platå internaționale;
b) obiective intermediare, controlate direct de Banca Naționalå ca: oferta de bani din economie, creditul, rata dobânzii, cursul de schimb al monedei naționale.
Posibilitatea adoptårii și aplicårii unei politici monetare curente în economia României a fost creatå treptat, prin måsuri legislative și practici care au urmårit constituirea și funcționarea normalå a unei piețe monetare specifice economiei de piațå. Din påcate, în multe privințe, am pierdut startul, pentru cå pânå la legiferarea și punerea în practicå a unor måsuri a domnit haosul, iar consecințele negative nu au întârziat så aparå.
În perioada 1991 – 1994, în realizarea obiectivelor generale s-a manifestat o contradicție între obiectivul stabilitåții prețurilor și obiectivul ocupårii forței de muncå, în sensul cå prețul plåtit pentru scåderea indicelui anual al prețurilor de consum la 61,7% în 1994 a fost creșterea ratei șomajului pânå la nivelul de 10,9% în aceleași an.
Chiar dacå s-a realizat o relativå stabilizare macroeconomicå, inflația, care a rezistat la nivelul de 61,7% în 1994 a fost, în parte, de naturå monetarå, deoarece indicele anual al masei monetare a depåșit considerabil indicele anual al produsului intern brut.
Încetinirea ratei șomajului la numai 0,5% în 1994 fațå de 1993 a fåcut ca indicele anual al P.I.B. så fie pozitiv, de +1,3% în 1993 și +3,5% în 1994.
Produsul intern brut a scåzut în 1997 cu 6,6% fațå de anul precedent, iar puterea de cumpårare a populației s-a micșorat cu aproape 30%.
În politica de credit sunt de semnalat urmåtoarele evoluții:
1) în anul 1994 are loc pentru prima datå o creștere în termeni reali a creditului neguvernamental care a sprijinit, de altfel, creșterea P.I.B. din 1994 cu +3,5%;
2) în 1994 are loc scåderea creditelor în valutå, ca urmare a creșterii costului determinat de rata dobânzii în totalul creșterii costurilor de producție;
Creditul (miliarde lei)
aug.1995 aug.1996
guvernamental 462,7 2.067,7
neguvernamental 13.117,4 21.517,1
în valutå 3.477,3 7.288,8
3) Raportul anual al Båncii Naționale a României (1994) aratå cå “poziția credit guvernamental (net) continuå så înregistreze sold creditor, ceea ce înseamnå cå, în ansamblul conturilor deschise statului în sistemul bancar, datoriile sunt mai mici decât creanțele”.
Credit guvernamental net aug.1995 aug.1996
(miliarde lei) -641,9 258,0
Scåderea drasticå a lichiditåților de la 0,60 în 1990 la 0,22 în 1994 a fost în mare måsurå determinatå de adoptarea unei politici de credit deosebit de restrictivå: s-au diminuat atât ponderea creditului în masa monetarå, cât și ponderea creditului în P.I.B.
Statisticile oficiale relevå faptul cå în perioada 1990 – 1994 puterea de cumpårare a leului (sau leul – etalon) a scåzut de la nivelul 1,00 (în 1990) la nivelul 0,015 în 1994. ïn același timp, și etalonul dolar (puterea sa de cumpårare) a scåzut de la nivelul de 1,00 (luat ca bazå de comparare – pentru anul 1990), la nivelul 0,89.
Calculele și previziunile optimiste ale Guvernului, fundamentate pe așa-zisa stabilitate macroeconomicå, sunt sensibil depåșite de realitatea de pe piața valutarå oficialå și, mai cu seamå, de pe piața semioficialå a caselor de schimb. Astfel, la nivelul lunii octombrie 1995, puterea de cumpårare a leului s-a redus din nou de circa 100 de ori fațå de 1990, prognozându-se o creștere de prețuri și mai accentuatå (de circa 150 de ori faȚå de 1990), care nu a întârziat så aparå și a situat cursul valutar real la nivelul de 3100 – 3200 lei/$, pentru ca la începutul lunii ianuarie 1997 så se situeze la nivelul de 5800 – 5900 lei/$. ïn luna octombrie 1998 creșterea prețurilor s-a accentuat tot mai mult situând cursul valutar la nivelul de 10.000 lei/$.
Principala preocupare a politicii noastre monetare trebuie så fie deci redresarea monedei naționale, având în vedere rolul deosebit de important al acesteia în viața economicå și socialå, precum și faptul cå, pe lângå funcțiile sale de mijloc de platå, de economisire, de evaluare, etc., moneda reprezintå un principal indicator privind calitatea existenței noasre la un moment dat.
Pe lângå inflație, moneda noastrå este afectatå de complexul inferioritåții fațå de monedele cu statut de convertibilitate. Ambele fenomene sunt generate în totalitate de procesele economice, sociale și – de ce nu – politice; cu alte cuvinte, moneda oricårei țåri preia în conținutul såu valoric (partea de etalon, reprezentatå de puterea de cumpårare) atât succesele, cât și insuccesele economiei și ale societåții. Este clar cå diminuarea de circa 150 de ori a etalonului monetar al leului în perioada 1990 – 1995 reflectå mult mai real decât statisticile oficiale un anumit comportament economic, social și politic la care trebuie så se renunțe, dacå dorim cu adevårat redresare monetarå și economicå.
O altå variantå, la care au apelat și alte țåri ar fi redefinirea unitåții monetare. Dupå o deteriorare accentuatå a etalonului monetar, ca urmare a incapacitåții de guvernare a proceselor economice și sociale, se poate recurge la redefinirea unitåții monetare, redimensionând-o la un nivel de 100 sau 1000 de ori mai mare, obținându-se așa numita “monedå grea”. Efectul unei astfel de stabilizåri monetare este reducerea cheltuielilor de emisiune și de manipulare a semnelor bånești, deci un efect cosmetic, pentru cå, neînlåturând cauzele, procesul de erodare prin inflație se reia imediat dupå înlocuire. Singura șanså pentru ca o astfel de acțiune så nu eșueze și, dimpotrivå, så ducå la atenuarea unei inflații severe este corelarea acesteia cu o creștere realå și progresivå a productivitåții în economia naționalå.
În aceastå etapå, banca centralå, politica monetarå trebuie så facå fațå unor decizii rapide generate de informații colectate într-un timp scurt, så aibå capacitatea de intervenție și mecanismele, cåile fluide de propagare a intervenției, astfel încât impactul produs în vederea creårii unei reale stabilitåți monetare så fie maxim și eficient.
B I B L I O G R A F I E
1. “Drept financiar și fiscal” – prof. univ. dr. Dan – Drosu Șaguna, Editura Oscar Print, București, 1994.
2. “Banii și creditul în economia contemporanå” – Silviu Cerna, vol.I, Editura Enciclopedicå, București, 1994.
3. “Managementul proceselor monetare și teoria inflației” – E. Vasilescu, vol.I, II, București, 1992.
4. “Drept bancar și valutar” – D. D. Șaguna, București, 1994.
5. “Monedå și credit” – Cezar Basno, București, 1991.
6. Legea nr.34/29 martie 1991 privind Statutul Båncii Naționale a României – Monitorul Oficial al României nr.70/3 aprilie 1991.
7. “Cåile stabilitåții monetare” – Florea Dumitrescu, Editura Academiei Române, 1993.
8. “Inflație, dezinflație, deflație” – Pierre Bezbakh
9. Tribuna Economicå , 1994 – 1998.
10. “Monedå și politicå fiscalå” – Radu Vasile, Editura Uranus, București 1994.
11. “Teorie economicå generalå” – Costinel Lazår, Gheorghe Gorincu, Liana Enache, București 1995.
12. Buletinele lunare ale Båncii Naționale a României nr.5, 6, 7, 8/1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Moneda Si Credit. Circulatie Monetara (ID: 132556)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.