. Moneda Internationala. Politica Monetara a Bancii Xyz
INTRODUCERE
Lucrarea de față este o sinteză a evoluției monedei unice euro spre statutul de monedă internațională.
Se știe că moneda euro a fost creată și pentru a contrabalansa puterea în creștere a dolarului. În ultimul deceniu abordările referitoare la conceptual de Uniune Economică și Monetară și monedă unică s-au dezvoltat exploziv, atât în literatura internațională cât și în cea națională. Acest lucru s-a produs pe fondul realizării Pieței Unice Europene, a creșterii interdependențelor și fluxurilor dintre statele Uniunii Europene.
Mai mult, lucrarea prezintă evoluția monedei euro în contextul mondial, și influența pe care aceasta o poate avea în “lupta” cu dolarul pentru supremație.
Un alt aspect al lucrării îl reprezintă identificarea efectelor pe care economia românească le-ar avea de suportat în urma unei eventuale aderări la euro: efecte supra politicii economice și monetare, efecte asupra sistemului bancar și, nu în ultimul rând, evoluția leului în umbra monedei unice.
Capitolul I abordează conceptul general de monedă internațională, cu definirea conceptului, prezentarea caracteristicilor marilor monede internaționale, printre care și moneda unică, și delimitează conceptul de monedă internațională sintetică de cel de monedă națională internaționalizată.
Capitolul II reprezintă, de fapt, o ilustrare a trecerii de la ECU (European Currency Unit) la moneda unică, euro. Se ilustrează modul în care funcționa ECU, ca monedă de cont a statelor Uniunii Europene, utilizarea lui pe piețele private și de capitaluri și preferința europenilor pentru euro, in defavoarea ECU. Nu în ultimul rând este evidențiat procesul de lansare a monedei unice.
Capitolul III face referire la Banca Centrală Europeană, singura instituție care emite bancnote și monede euro. Sunt ilustrate problemele de organizare și capital, politica monetară a Băncii Centrale Europene, cu principiile, instrumentele și procedurile sale. Ultimul subcapitol este de o reală importanță, evidențiindu-se credibilitatea și independența Băncii Centrale Europene.
În Capitolul IV se subliniază optimalitatea zonei euro. Prima parte se oprește asupra caracterului teoretic al optimalității unei zone monetare, în accepțiunea lui Mundell și McKinnon. Se abordează probleme legate de criteriile unei zone monetare optimale și viabilitatea Uniunii Monetare Europene. Capitolul continuă cu importanța zonei euro pe plan internațional și cu internaționalizarea monedei euro, cu cursul de schimb al euro și, în final, se face o comparație între euro și dolar în contextul internațional.
Capitolul V surprinde efectele monedei unice asupra economiei românești, asupra sistemului bancar și, nu în ultimul rând asupra leului. Deasemenea, în procesul de adoptare a aquis-ului comunitar, sunt evidențiate: politica economică, politica monetară și a cursului de schimb și politica fiscală.
I. MONEDA INTERNAȚIONALĂ – DEFINIRE ȘI CARACTERISTICI
I.1. Definirea calității internaționale a unei monede
O monedă devine internațională dacă îndeplinește funcțiile: de tranzacție, etalon de valoare, de finanțare și de rezervă. Realizarea acestor funcții cere un anumit număr de condiții tehnice care se cer îndeplinite.
În primul rând, o monedă internațională trebuie să fie imediat disponibilă. În al doilea rând ea trebuie să fie disponibilă în cantitate suficientă pe piețe, iar tranzacțiile să fie din ce în ce mai importante ca volum.
Situația de față implică ca țara sau țările posesoare de monedă internațională să accepte ca părți crescătoare din monedă să treacă sub control străin. Acest fapt nu este acceptabil pentru țara monedei internaționale și alți indicatori reprezentativi ai propriei sale forțe internaționale.
Astfel, în cazul S.U.A. s-a făcut adesea remarcat faptul că deficitul său extern (atât de important pentru restul lumii) nu ar reprezenta decât un procentaj redus din produsul său global. Același lucru nu se poate spune și despre o putere mijlocie sau chiar despre o țară mare dar puternic dependentă de exterior, care nu ar putea avea față de comportamentul deținătorilor internaționali din moneda sa, indiferența S.U.A.
În al treilea rând, o monedă internațională este o monedă fiduciară. Ea se impune prin încrederea pe care o inspiră serviciile pe care le face și nu atât sub presiunea puterii care în anumite ocazii nu ar exista. Acest aspect este esențial din perspectiva unei reforme de fond a sistemului internațional și în care, printre alte măsuri, e propune crearea unor noi monede internaționale.
O monedă internațională trebuie să aibă puterea să stingă obligații de plată între orice agenți, nu numai între băncile centrale. Băncile se pot înțelege și să propună monede fictive, construcții abstracte, care adesea le deservesc propriie lor scopuri de echilibrare. Ele nu vor putea astfel să-și impună punctul de vedere asupra unei comunități internațonale, incontrolabile prin diversitatea și divergența intereselor sale.
O monedă se consideră a fi internațională dacă este cerută pe piețele de schimb, ea îndeplinind funcțiile monetare la scară internațională: de tranzacție, de măsură a valorii de finanțare și de rezervă la scară internațională.
Țara a cărei monedă este internațională realizează schimburi cu toată lumea. Nevoia de monedă este justificată prin nevoia de a cumpăra bunuri și servicii. Moneda unei țări poate fi aleasă ca mijloc e reglementare de către țările care fac schimburi comerciale între ele. Dacă nici una din țări nu acceptă utilizarea monedei partenerului său, ele se înțeleg în vederea reglementării finale, să efectueze operațiunile într-o monedă care prezintă un grad mare de comoditate și securitate, datorită calităților sale intrinseci: stabilitatea și valoarea sa.
Moneda internațională este considerată cea mai stabilă în raport cu bunurile pe care ea este susceptibilă de a le evalua, precum și în raport cu alte monede. O monedă internațională servește, deci, pentru a defini valoarea tranzacțiilor internaționale și pentru a garanta stabilitatea.
În același timp, o monedă internațională beneficiază de un suport instituțional care îi permite să pună în mișcare un sistem de împrumuturi și credite internaționale. Un sistem bancar mondial dezvoltat, o piață monetară internațională aprovizionată și rentabilă permite țării sau țărilor posesoare de monedă internațională să satisfacă cererea mondială de monedă internațională fără pericole pentru echilibrele lor interne și externe.
Implementarea internațională a sistemelor bancare britanice și apoi americane au permis lirei sterline și dolarului să-și asume funcțiile de monede internaționale. Funcțiile de tranzacție, de măsură a valorii și de finanțare pe care o monedă internațională le îndeplinește face necesară și funcția de rezervă. Țările, băncile și particularii simpli constituie rezerve din moneda internațională respectivă pentru a fi utilizată în plățile internaționale. Aceste rezerve se justifică chiar și atunci când anumite calități ale monedei internaționale dispar.
Stabilitatea valorii monetare a valorii internaționale poate să se reducă fără ca agenții să-și modifice fundamental comportamentul lor în ceea ce privește atitudinea față de această monedă. Într-adevăr, avantajul care există prin dispunerea de un instrument de tranzacții internaționale și posibilități de credit compensează până la un anumit punct instabilitatea valorii monedei.
I.2. Caracteristicile marilor monede internaționale
Evident, încrederea în stabilitatea unei monede importante la nivel internațional este cheia caracteristică. Dar, stabilitatea depinde de mai mulți factori: mărimea suprafeței tranzacțiilor, stabilitatea politicii monetare, absența controlului, puterea și continuitatea statului si valoarea de revenire.
I.2.1. Mărimea suprafeței tranzacțiilor
Mărimea pieței, în sensul adâncimii și lățimii sale, este o măsură a gradului în care o monedă poate exploata economia prin caracteristicile intrinseci ale banului. Cu cât este mai largă suprafața tranzacțiilor, cu atât moneda este mai capabilă să acționeze ca „o pernă” împotriva șocurilor.
Mundell dă ca exemplu unificarea Germaniei, considerând-o un șoc, manifestat în creșterea datoriei publice datorită cheltuielilor anuale guvernamentale și transferului spre est a mai mult de 150 miliarde de DM. Adăugând destabilizarea economiei germane, atunci gândiți-va la efectul aceluiași șoc asupra unei economii mai mici. Alternativ, gândiți-vă cât de ușor ar fi fost suportat șocul dacă, în 1992, ar fi existat o monedă europeană stabilă. Mărimea produce stabilitate și stabilitatea duce la creșterea atractivității monedei. Cu cât este mai mare domeniul tranzacțiilor, cu atât moneda are lichiditate mai mare, deoarece cu atât mai puțin șocurile particulare vor afecta prețul.
O monedă ce reprezintă banul pentru o sută de milioane de oameni are o lichiditate de 10 ori mai mare decât cea pentru 10 milioane de oameni. Cea mai directă măsura pentru domeniul tranzacțiilor este oferta de bani însăși, dar și alte elemente, cum ar fi PIB ori magnitudinea pieței de capital, sunt, de asemenea, relevante. „Mărimea este relativă” spune Mundell. Cum va supraviețui euro, depinde de competiție. Rivalii săi sunt, evident, dolarul si yenul. Cum va funcționa această lume tri-monetară depinde de mărimea relativă a pieței. Din acest punct de vedere, previziunile pentru euro sunt favorabile.
Mundell explica astfel: UE-15 are o populație de 375 de milioane si UE-11, care include acele tari care au intrat în Uniunea Monetara Europeana în prima rundă, conține 292 milioane, mai largă decât SUA; prin comparație, Japonia are 125 de milioane.
La cursurile de schimb existente la acea dată, PIB UE-15 ajungea la 8.400 miliarde de dolari, iar al UE-11 la 6.600 miliarde de dolari. Acesta era comparat cu PIB american ajuns la 8.500 de miliarde de dolari si PIB japonez de 4.100 de miliarde de dolari. Deodată, cu sau fără cele patru țări care intrau în Uniunea Monetară Europeană în prima rundă, Uniunea Europeană avea să devină un jucător de același rang cu SUA si Japonia. Ulterior Uniunea Monetară Europeană se mai îmbogățea cu un membru (Grecia), iar Uniunea Europeană cu încă 10 membri.
De-a lungul timpului, pe parcursul aderării celorlalte țări, în timp ce veniturile pe membru sărac al UE se vor recupera și UE se va extinde spre estul Europei Centrale, euro va avea un domeniu al tranzacțiilor mai mare decât dolarul.
I.2.2. Stabilitatea politicii monetare
Importanta politicii monetare, planificată pentru țările Uniunii Monetare Europene poate fi cu greu subestimată. Nici o monedă nu a supraviețuit ca o monedă internațională în condițiile unei rate ridicate a inflației. De-a lungul istoriei, țările cu o monedă importantă au evitat inflația prin menținerea conținutului lor în aur sau argint.
„Factorii ce susțin stabilitatea politicii monetare sunt predictibilitatea si consistența în politica monetară”, spune Robert Mundell. Dacă autoritățile monetare vor face publice țintele și strategiile lor, piața și publicul critic își vor putea exprima convingerile în legătură cu inflația. Totuși, nu se poate spune că politica Băncii Centrale Europene este mai transparentă decât cea a Rezervelor Federale. Din punct de vedere al politicii monetare, previziunile pentru euro sunt favorabile. Tratatul de la Maastricht este clar în ceea ce privește stabilitatea prețurilor ca țintă a politicii monetare.
Cu toate ca Sistemul European al Băncilor Centrale poate și trebuie să coopereze cu Uniunea Monetară pentru realizarea obiectivelor sale, acest lucru poate fi interzis, dacă o asemenea asistență va intra în conflict cu stabilitatea prețurilor.
Politica monetară nu va fi folosita pentru reducerea șomajului prin „inflația surpriză” ori pentru a elimina datoriile publice. Rămâne o discreție considerabilă din partea Băncii Centrale Europene. Cazul cursului de schimb este foarte puternic pentru o economie deschisă mică situată lângă un mare și stabil vecin (cusăși, dar și alte elemente, cum ar fi PIB ori magnitudinea pieței de capital, sunt, de asemenea, relevante. „Mărimea este relativă” spune Mundell. Cum va supraviețui euro, depinde de competiție. Rivalii săi sunt, evident, dolarul si yenul. Cum va funcționa această lume tri-monetară depinde de mărimea relativă a pieței. Din acest punct de vedere, previziunile pentru euro sunt favorabile.
Mundell explica astfel: UE-15 are o populație de 375 de milioane si UE-11, care include acele tari care au intrat în Uniunea Monetara Europeana în prima rundă, conține 292 milioane, mai largă decât SUA; prin comparație, Japonia are 125 de milioane.
La cursurile de schimb existente la acea dată, PIB UE-15 ajungea la 8.400 miliarde de dolari, iar al UE-11 la 6.600 miliarde de dolari. Acesta era comparat cu PIB american ajuns la 8.500 de miliarde de dolari si PIB japonez de 4.100 de miliarde de dolari. Deodată, cu sau fără cele patru țări care intrau în Uniunea Monetară Europeană în prima rundă, Uniunea Europeană avea să devină un jucător de același rang cu SUA si Japonia. Ulterior Uniunea Monetară Europeană se mai îmbogățea cu un membru (Grecia), iar Uniunea Europeană cu încă 10 membri.
De-a lungul timpului, pe parcursul aderării celorlalte țări, în timp ce veniturile pe membru sărac al UE se vor recupera și UE se va extinde spre estul Europei Centrale, euro va avea un domeniu al tranzacțiilor mai mare decât dolarul.
I.2.2. Stabilitatea politicii monetare
Importanta politicii monetare, planificată pentru țările Uniunii Monetare Europene poate fi cu greu subestimată. Nici o monedă nu a supraviețuit ca o monedă internațională în condițiile unei rate ridicate a inflației. De-a lungul istoriei, țările cu o monedă importantă au evitat inflația prin menținerea conținutului lor în aur sau argint.
„Factorii ce susțin stabilitatea politicii monetare sunt predictibilitatea si consistența în politica monetară”, spune Robert Mundell. Dacă autoritățile monetare vor face publice țintele și strategiile lor, piața și publicul critic își vor putea exprima convingerile în legătură cu inflația. Totuși, nu se poate spune că politica Băncii Centrale Europene este mai transparentă decât cea a Rezervelor Federale. Din punct de vedere al politicii monetare, previziunile pentru euro sunt favorabile. Tratatul de la Maastricht este clar în ceea ce privește stabilitatea prețurilor ca țintă a politicii monetare.
Cu toate ca Sistemul European al Băncilor Centrale poate și trebuie să coopereze cu Uniunea Monetară pentru realizarea obiectivelor sale, acest lucru poate fi interzis, dacă o asemenea asistență va intra în conflict cu stabilitatea prețurilor.
Politica monetară nu va fi folosita pentru reducerea șomajului prin „inflația surpriză” ori pentru a elimina datoriile publice. Rămâne o discreție considerabilă din partea Băncii Centrale Europene. Cazul cursului de schimb este foarte puternic pentru o economie deschisă mică situată lângă un mare și stabil vecin (cum ar fi Austria și Belgia pentru Germania), dar nu atât de puternic pentru Uniunea Monetară Europeană ca un tot. Singurul candidat țintă pentru Uniunea Monetară Europeană poate fi dolarul american, o monedă cu o suprafață a tranzacțiilor cu puțin mai mare decât cea europeană.
„Ca o concluzie”, spune Mundell, „noi trebuie să stabilim faptul ca cea mai bună abordare a unei economii mari, cum este UE, este să țintim către rata inflației, formulând acțiuni de politica monetară pentru micșorarea presiunilor acesteia. Indicatorii principali care ar trebui luați în considerare includ prețurile aurului, prețurile altor nevoi, cursurile de schimb în diferite agregate financiare, rata creșterii și prețul titlurilor de valoare”.
Cei mai de succes bancheri au fost pragmatici. Dar nu există nici un motiv pentru care Banca Centrală Europeană, modelată în bună parte după Bundesbank, să nu poată fi la fel de eficientă ca Sistemul Rezervelor Federale din S.U.A. sau Banca Japoniei. Așa cum a spus Otto Pöhl, „credibilitatea este acționarul de capital al fiecărei bănci centrale” și nu exista un motiv pentru care managerii Băncii Centrale Europene sa nu fie capabili să stabilească de la început credibilitatea.
I.2.3. Absența controlului
Este, după Mundell, un alt factor al stabilității unei monede. Ar fi o veste proastă pentru o posibilă viitoare monedă internațională dacă plățile ar fi supuse controlului schimburilor.
Climatul modern este pe departe mai defavorabil decât situația de acum câteva secole, când, în zilele revoluției americane, George Washington, în ciuda poziției sale de comandant al armatei revoluționare, putea să-și mențină contul său personal la Banca Angliei. Aceasta este o caracteristică a lumii moderne când, chiar dacă se aplicau sancțiuni, conturile guvernanților erau blocate.
În perioada când lira era monedă internațională, controlul schimbului în Marea Britanie era raspândit și „suprafața sterling” definea zona de control monetar.
Chiar și S.U.A. au folosit controlul ca un instrument al politicii lor externe. Din 1933 până în 1975, cetățenilor S.U.A. le era interzis să dețină aur în ciuda faptului că în acea perioadă dolarul era presupus a fi convertibil în aur în conformitate cu reglementările Fondului Monetar Internațional (articolul IV-4-b al acordului Bretton Woods).
În anii ’60, SUA au limitat mișcările de capital sub forma unei „taxe de egalizare a dobânzii”. În anii care au urmat, conturile guvernelor care greșeau au fost blocate ca forma de sancțiuni internaționale. Se pune sub semnul întrebării dreptul SUA de a impune asemenea sancțiuni asupra folosirii monedei sale.
I.2.4. Puterea si continuitatea statului central
Stabilitatea monetară depinde, desigur, de politica monetară, dar politica monetară este, în schimb, afectată de stabilitatea politică. Monedele internaționale puternice au fost întotdeauna legate de stat în perioada ascensiunii sale. Motivul nu este foarte greu de descoperit. Când un stat decade, la fel se întâmplă și cu stabilitatea monedei. Exemplele includ hiperinflația superputerilor învinse după Primul Război Mondial, colapsul rublei după revoluția din octombrie 1917, hiperinflația din China după trecerea Yang-Tse-ului de către fortele comuniste ale lui Mao Tse Tung și hiperinflația din Iugoslavia din 1990.
Nu este o situație favorabilă pentru moneda unui stat dacă acesta nu este îndeajuns de puternic pentru a se apăra împotriva dușmanilor dinăuntru și din exterior. Mundell își pune întrebarea: „Dar euro? Este UE un centru statal puternic?” Se spune că există o slăbiciune a euro.
Puterea decizională a Comisiei Europene este foarte mică la Washington sau în capitalele membrilor Uniunii Europene. Până în momentul de față, rareori Uniunea Europeană a realizat o politică unitară. Problema ce derivă din slăbiciunea statului central din Uniunea Europeană nu poate fi înlăturată. Mundell subliniază că trebuie evidențiată existența unor factori puternici de atenuare. Sfârșitul Războiului Rece și colapsul Uniunii Sovietice au înlăturat amenințările periculoase apărute în anii de război la adresa securității europene.
Un factor important este NATO, cea mai de succes alianță din istorie. Atâta timp cât Uniunea Europeană este legată de NATO și alianța militară este legată de S.U.A., Uniunea Europeană va fi capabilă să riposteze împotriva dușmanilor chiar dacă nu este un puternic centru statal.
Ce putem spune însă de instabilitatea interioară? Uniunea Monetară este presupusă a fi irevocabilă, dar acest lucru nu poate fi adevărat în condițiile unor crize economice violente.
Un exemplu ar fi posibilitatea acesteia de a rămâne integră în fața unor șocuri provocate de condițiile drastice comerciale, așa cum s-a întâmplat în anii ’70, când prețul petrolului a crescut de patru ori. Totuși, în același timp, procesul Uniunii Monetare va fi, el însuși, un catalizator pentru uniunile politice anexate (apropiate), aducând atenției publice cele mai stringente nevoi. Acești factori vor înlătura în mare măsura cele mai periculoase slăbiciuni.
I.2.5. Factorul de revenire
Monedele moderne diferă de marile monede ale trecutului, care erau din aur sau argint, ori convertibile în unul sau ambele metale. Aceste monede ar fi înregistrat o valoare de revenire daca statul decădea.
Un exemplu mai recent, dat de Mundell, este talerul Mariei Tereza, care a continuat să circule în Africa de Est mult timp după ce aceasta și Imperiul Austro-Ungar nu mai erau. Acest lucru nu este valabil pentru banii de hârtie. După bătălia de la Gettysburg din America, banii Confederației au devenit fără valoare. Până la apariția dolarului, nu s-a înregistrat nici o monedă care să câștige o semnificație internațională. Înainte de secolul al XX-lea toate marile monede internaționale erau din metal.
Predecesorul dolarului, lira sterlină, și-a câștigat renumele ca monedă metalică, dar apoi acest lucru s-a schimbat când s-a descoperit ca ea poate fi convertibilă în aur și chiar liber convertibilă în succesorul său, dolarul. Chiar și așa, inerția care plutea asupra monedelor internaționale și puterea lirei au continuat mult timp după ce Marea Britanie a încetat să mai fie o putere dominantă și cel mai mare comerciant internațional. Dolarul și-a câștigat importanța sa internațională, ca monedă de aur, când a fost selectat ca etalon neoficial la Bretton Woods. Dacă dolarul este acum o monedă de hârtie, ca o „fantomă a aurului”, el este excepția care face regula.
Introducerea Dreptului Special de Tragere demonstrează importanța factorului de revenire. Când a fost distribuit pentru prima data în 1970, avea o greutate garantată, confirmată în Al Doilea Amendament la articolele pactului Fondului Monetar Internațional. Garanția în aur l-a făcut, mai degrabă, un substitut pentru aur, decât pentru dolar și, la momentul în care aurul a fost subevaluat, a fost un bun râvnit cu o cerere mare. După ce dolarul a înlocuit aurul, totuși, autoritățile monetare internaționale au renegat garanția în aur și Dreptul Special de Tragere a trecut printr-o serie de transformări devenind apoi, o dată cu apariția monedei euro, un coș de patru monede.
Dacă garanția în aur era menținută, Dreptul Special de Tragere ar fi fost mult mai important în Sistemul Monetar Internațional și calificat drept o unitate de măsură mult mai folositoare.
I.3. Monedele naționale internaționalizate și monedele internaționale sintetice
Sistemul Monetar Internațional promovează, în prezent, două categorii de monede internaționale:
monede naționale internaționalizate;
monede internaționale emse de anumite instituții financiare internaționale (DST).
În priml caz, o monedă națională, cotată mai bine pe piața internațională, este preluată în circuitul internațional. Pentru libera sa circulație, moneda națională suferă unele modificări, ca rezultat al unui proces complex în care se implică, atât analiza evenimentelor economice trecute, cât și prevederea variației acesteia pe perioade mai lungi. Se combină, astfel, efectele unor factori economici, monetari, politici etc., care au acționat în trecut, cu alții asemănători, previyibili pentru viitor. Se obține astfel etalonul internațional, provenit dintr-o monedă națională, care poate fi egal sau diferit de etalonul național din care provine.
În decursul anilor, unele monede naționale au jucat rolul de monedă internațională (la început nefiind influențate în vreun fel) – lira sterlină, napoleonul francez, lira otomană etc. În prezent acest rol îl joacă dolarul american, euro, yen-ul și lira sterlină.
În al doilea caz, fie se definește un etalon moneda internațională de către instituțiile financiare internaționale sau ale unei regiuni, fie se emite, de către acestea, monede de cont cu proprietăți limitate, dar puternic susținute pe piața valutară. În cazul unui etalon monetar internațional, se preiau părți din etaloanele monetare naționale, ponderate cu anumiți coeficienți, metodă denumită coș valutar. Aceasta este modalitatea de creare a unui etalon sintetic de valoare și a unui instrument de rezervă.
Stabilirea unui etalon monetar internațional nu a avut succes în lumea financiară, dar Fondul Monetar Internațional a lansat o monedă de cont – DST – care s-a impus în relațiile fianaciar – bancare internaționale, cu anumite restricții.
Sistemul Monetar European a emis la rândul său, în 1979, o altă monedă de cont, valabilă pentru unele țări europene – ECU, care avea o circulație corespunzătoare. Atât DST cât și ECU, ca monede de cont, s-au constituit prin metoda coșului valutar.
Pe piața valutară, între monedele naționale și cele internaționale, se stabilesc anumite raporturi. Între ele există concurență. Monedele internaționale de cont, care la început au avut un curs valutar central, au sfârșit prin a fi cotate valutar ca și celelalte monede.
II. DE LA ECU LA EURO
II.1. ECU – prevestitorul euro
ECU (European currency unit) era definit ca un coș sau o grupare de monede, reprezentând unitatea de cont a tuturor efectelor Sistemului Monetar European. La acest coș participau toate monedele din Comunitatea Economică Europeană, chiar dacă nu participau la mecanismul de stabilizare a schimburilor. Aceste monede participau cu ponderi diferite în funcție de puterea economiilor respectivelor țări.
Partizanii integrării europene, dintre care mulți erau francofoni, scriau această unitate de cont în litere mici, ceea ce amintește de piesele de argint ale “Frumoasei Epoci” si pregătește idea unei veritabile monede europene, distincte de monedele naționale care existau în trecut.
Adversarii integrării și cei care doreau limitarea acestui process, dintre care mulți erau anglofoni, scriau ECU cu litere mari și îl pronunțau articulând separate cele trei litere.
În tabelul următor se redă structura acestui coșului, asa ccum era constituită în septembrie 1989:
Tabel nr.1. Structura ECU în septembrie 1989
Sursa: Ignat, Ion, Uniunea Economică și Monetară, Editura Synpozion, Iași 1994,p.78.
Criteriile alese pentru determinarea fiecărei monede la valoarea ECU au fost următoarele:
Media produsului intern brut al fiecărei țări, pe durata a 5 ani;
Participarea fiecărei țări la comerțul internațional pe durata unei perioade de 5 ani;
Cota relativă a fiecărei Bănci Centrale din țările membre ale Comunității la mecanismul de sprijin monetar pe termen scurt, prevăzut prin Fondul Monetar de Cooperare Monetară.
Ponderea monedelor era revizuită la fiecare 5 ani, ultima reformă având loc în 1989. Putea avea loc o revizuire în urma solicitării oricărei țări participante, dacă ponderea unei monede în funcție de monedele din tabelul precedent s-a modificat cu mai mult de 25% de la ultima evaluare efectuată. Cu ocazia revizuirilor care au avut loc s-a urmărit evitarea antrenării unor puternice perturbații pe piețele valutare internaționale. Astfel, revizuirile s-au efectuat în așa manieră încât valoarea externă a ECU nu s-a modificat.
ECU era o monedă de cont, pentru alte valute, dar se poate exprima în fiecare dintre monedele ce-l compun prin intermediul cursului de schimb definit oficial. Prin încrucișarea acestor valori se obțin cursurile de schimb centrale bilaterale dintre monedele integrate in Sistemul Monetar European. Valoarea oficială a ECU în monedele ce compun coșul său, definite la intrarea lirei sterline în sistem era de:
1 ECU = 2,05588 mărci germane;
1 ECU = 6,89508 franci francezi;
1 ECU = 1538,24 lire italiene;
1 ECU = 2,3164 florini olandezi;
1 ECU = 42,4032 franci belgo – luxemburghezi;
1 ECU = 133,631 pesete spaniole;
1 ECU = 7,84195 coroane daneze;
1 ECU = 0.767437 lire irlandeze;
1 ECU = 0.696904 lire sterline.
Valoarea ECU, exprimată in una din monedele participante la sstem era egală cu suma produselor dintre participarea fiecărei monede la valoarea ECU și cursul de schimb central bilateral exprimat în raport de respective valută.
Ca exemplu se prezintă în următorul tabel modul de calcul al cotării oficiale a ECU în pesete:
Tabel nr. 2. Calculul cotării oficiale a ECU in pesete
Sursa: Ignat, Ion, op. cit, Editura Synpozion, Iași 1994,p.78.
În afara cotării oficiale a ECU în fiecare din monedele participante, se determina, după aceeași metodologie, și cursul de piață al acestora în respective unitate de cont, luând însă în calcul cursurile de schimb de piață.
La fel se determina cotarea ECU într-o monedă necomunitară. În cazul cotării ECU în dolari S.U.A. se luau în calcul cursurile de schimb existente la acea dată dintre dolar și monedele participante la Sistemul Monetar European.
Cotarea oficială a ECU în fiecare monedă participantă la sistem era fixă, însă valoarea de piață a acestuia putea varia. Prin aceasta apărea o diferență între cota oficială a ECU și valoarea sa de piață în fiecare din monedele ce îl compuneau, denumită indicator de divergență. El reflecta cu cât se deprecia sau se aprecia o monedă față de celelalte monede ce compuneau ECU. Când se atingea 75% abatere într-un sens sau altul față de divergența maximă admisă, numită prag de divergență. În acest moment autoritățile monetare ale tarilor respective începeau acțiunile de corectare.
Indicatorul de divergență avea o serie de limite tehnice:
având în vedere compoziția ECU, dacă două sau mai multe monede se modificau în aceeasi proporție, cele cu pondere mai mică în coșul valutar aveauo mai mică divergență față de acelea care aveau o pondere mai mare;
corecția aplicată pentru acele monede care nu erau supuse limitei de fluctuație de 2,25% distorsionau destul de mult semnalele emise de indicatorul de divergență;
alegerea pragului de divergentă de 75% nu putea asigura că abaterea se putea limita înainte de atingerea limitei maxime de fluctuație a celor două monede.
II.2. ECU public și ECU privat
Fondul European de Cooperare Monetară Europeană (FECOM), gestionat prin Banca Internațională de Plăți de la Basilea (BIPB) era entitatea responsabilă de crearea ECU public, care avea principala funcție de a servi drept unitate de cont in mecanismele Sistemului Monetar European. Această funcție a ECU, de simplă unitate de cont, a fost treptat lărgită prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor CEE, precum și a politicii agrare comune. În paralel, ECU s-a utilizat cu o intensitate tot mai mare în operațiuni financiare private, operatiuni interbancare, în exprimarea unor certificate de deposit, obligațiuni, polițe de asigurări, cecuri de călătorie, carnete de credite, dând naștere asfel ECU-ului privat.
Utilizarea ECU-ului privat se confrunta cu unele dificultăți; cea mai semnificativă era operațiunea de acoperire a activelor si pasivelor în ECU. Nu exista un organism care să îndeplinească funcția de Bancă Centrală pentru ECU, iar acesta nu era utilizat decât între în relațiile dintre tările CEE, în interiorul fiecărei țări fiind obligatorie utilizarea monedei naționale. ECU nu a depășit diferența ce separă o monedă de cont de o veritabilă monedă. În 1985 Banca Reglementărilor Internaționale a introdus un sistem de compensare interbancara a plăților în ECU. Acest sistem nu s-a transformat într-o veritabilă piață monetară.
Fondul European de Cooperare Monetară Europeană (FECOM) era responsabil de crearea ECU public, care la rândul său depindea de evoluția volumului de rezerve ale țărilor member și de valorificarea aurului și dolarilor deținuți.De controlul ECU privat era responsabilă Banca Internațională de plăți de la Basilea.
II.3. Utilizarea ECU pe piețele monetare și de capitaluri
Comisia Europeană și alte instituții ale CEE precum Banca Europeană de Investiții și Euratom, au fost printre cele care au impulsionat utilizarea ECU pe piețele monetare si de capitaluri. Deschiderea realizata prin instituțiile comunitare, de a constitui conturi în ECU la diferite bănci, le-a determinat pe acestea să dezvolte pietele monetare în ECU.
Din tabelul următor se poate observa dinamica accentuată a creditelor și datoriilor sectorului bancar exprimate in ECU, în perioada 1985-1990, sporul fiind de peste trei ori.
Tabelul nr. 3 Piața bancară în ECU (mii de milioane de ECU)
Sursa: Ignat, Ion, op. cit, Editura Synpozion, Iași, 1994, pag.84.
Sursa: Ignat, Ion, op. cit, Editura Synpozion, Iași, 1994, p.84.
Pe măsură ce utilizarea ECU s-a extins la un număr sporit de instituții, numărul de țări și bănci care operau cu această monedă a evoluat paralel, antrenând crearea unor instrumente pentru a răspunde necesităților pieței. S-a ajuns la o mare varietate de instrumente financiare exprimate în ECU, precum certificatele de depozit pe termen scurt și instrumentele sale derivate, ce include sisteme swaps, caps și floars, care permiteau băncilor să realizeze operațiuni financiare monetare cu disponibilitățile lor în această monedă. Drept urmare, volumul de active și de pasive exprimate în ECU, în totalul activelor și pasivelor unei asemenea bănci nu a încetat să crească.
Din martie 1981, când s-a făcut prima emisiune de de bonuri în ECU, dirijată de Kredietbanc, piața de bonuri în această monedă a dobândit treptat o importanță mai mare, un rol important avându-l bursa din Luxemburg.
În utlizarea sa ca deviză de împrumut, ECU prezenta o serie de avantaje:
se utiliza deviza oficială a Comunității Europene, care baneficia nu doar de sprijinul său, ci de asemeni, și de acela care îl ofereau toate statele membre;
ECU era o unitate monetară stabilă, care reprezenta monedele CEE ce s-au constituit într-un bloc monetar față de alte valute terțe, în special față de dolar și yen;
ECU dădea posibilitatea accesului la o piață mult mai liberă, ce nu era reglementată și nici supusă autorizației autorităților monetare naționale;
ECU dădea accesului, prin coșul de monede din care era constituit, la diferite monede neaccesibile pe piețele financiare internaționale;
Putând conta, pe lângă dolar și yen și pe ECU, se puteau diversifica fondurile necesare, realizării diverselor tranzacții internaționale.
II.4. De ce euro și nu ECU
Moneda unică nu poate fi monedă compozită sau monedă coș. În condițiile parităților irevocabile fixe si a disparițiilor monedelor naționale, trecerea de la moneda coș la moneda unică implică autonomizarea valorii. Procesul de autonomizare a valorii este “abstractizarea” monedei.
Moneda unică nu se definește ca o sumă de tipul:
1 ECU = a DM + b FF + c £ + …
ci printr-o egalitate de forma:
1 EURO = a DM = b FF = c £ = …
Chiar înainte de a trece la moneda unică efectivă s-a propus ca ea să fie tot atât de puternică precum și celelalte monede europene și tot atât de atractivă. Eventualele devalorizări de monede europene nu aveau să modifice valoarea monedei unice în raport cu monedele cele mai puternice. În condițiile Uniunii Economice și Monetare, moneda unică trebuia să cunoască o utilizare mai largă decât ECU-ul.
Dacă ECU-ul era o pură monedă de substituție emisă în schimbul aurului și dolarului, moneda euro, ca și monedă unică se substituie tuturor monedelor europene din țările membre ale Uniunii Economice și Monetare. Banca Centrală Europeană are un rol și o putere mult mai mare decât avea Fondul European de Cooperare Monetară Europeană. Deasemenea, Banca Centrală Europeană se bazează pe un statut de autonomie.
Valoarea ECU-ului era determinată ca sumă ponderată a 12 monede europene, incluse sau nu în zona de de flotare concertată. Cursul ECU pentru fiecare monedă se calcula cu ajutorul unui sistem de coeficienți ficși (stabiliți în 1979 și modificați în 1984 și 1989).
Analiza calcului pivot a ECU și a ponderii fiecărei monede în ECU a permis formularea unoe concluzii cum sunt:
Reevaluarea unei monede avea un impact cu atât mai însemnat asupra valorii ECU exprimate în altă monedă, cu cât ponderea acelei monede în valoarea ECU era mai mare;
Reevaluarea unei monede avea drept rezultat creșterea ponderii sale în valoarea ECU. În mod simetric, o devalorizare a unei monede avea drept consecință scăderea ponderii aceleia în valoarea ECU;
Când cursul unei monede urca (sau cobora), cursul ECU exprimat în acea monedă urca (cobora), proporțional cu ponderea acelei monede în valoarea ECU.
Cursul ECU a depins zilnic de cursurile de schimb ale monedelor ce îl compuneau. Astfel, evoluția cursului ECU, fie că era raportat la cursul monedelor europene sau neeuropene, era mai puțin variabilă dacât a fiecărei monede europene ce îl compuneau. Ca medie, ECU era mai stabil, deci atractiv. În același timp, ca medie, era dependent de elementele ce îl compuneau. Orice modificare a unuia din elementele sale constitutive se înscria și în valoarea sa. Acest lucru îi nega rolul de etalon. Pentru ca o unitate monetară să poata juca rolul de etalon, este necesar ca valoarea sa să nu fie dependentă de cea pe care trebuie să o măsoare.
Din caracterul de medie decurgea toată tăria dar și slăbiciunea monedei coș ECU și incapacitatea sa de a fi monedă internațională, deci monedă unică.
ECU a fost constituit nu doar ca o unitate de calcul, ci și cu elemente de active bancare, deținute de către băncile europene la Fondul European de Cooperare Monetară Europeană. Băncile centrale contribuiau cu 20% din activele lor în aur și dolari la Fondul European de Cooperare Monetară Europeană și primeau în schimb sub formă de credite, încrucișate pe 3 luni în sistem Swaps, ECU. Volumul de ECU pus la dispoziția băncilor depindea de cursul aurului, de cel al dolarului și de volumul de dolari deținut de către băncile centrale.
ECU nu era o adevărată monedă. Rezervele de ECU nu aveau o existență proprie; ele reprezentau numai sub un alt nume aurul și dolarii pe care băncile centrale erau interesate să-l aibă.
II.5. Lansarea monedei euro
II.5.1. Calendarul evenimentelor premergătoare lansării monedei euro
La 1 ianuarie 1999, unsprezece state membre ale Uniunii Europene au înlocuit moneda națională proprie prin introducerea monedei unice, respectiv euro. Începând cu decembrie 2001, euro a devenit oficial monedă unică în 12 state membre ale Uniunii Europene.
Bancnotele și moneda divizionară națională ale celor 12 state au circulat, în paralel, până la 1 ianuarie 2002, dată când acestea au fost schimbate la paritatea prestabilită, în bancnote euro și moneda divizionară aferentă.
1-3 mai 1998. Decizia Consiliului Europei cu privire la participarea statelor membre, în baza recomandărilor Consiliului de Miniștri, avea la origine rapoartele și evaluările Comisiei Europene și ale Institutului Monetar European.
Recomandările urmau a fi aplicate în baza performanțelor și evaluărilor realizate de fiecare țară, în conformitate cu criteriile adoptate la Maastricht. Cursurile de schimb ale statelor participante urmau a fi anunțate ulterior. Doar 11 state au fost selecționate pentru prima rundă a aplicării noului sistem al monedei unice.
30 iunie 1998. A fost inaugurată Banca Centrală Europeană, ca succesoare a Institutului Monetar European.
31 decembrie 1998, ora 11:30 a.m. CET (Conversion Weekend). Ratele de schimb în baza cărora s-a efectuat conversia din monedele internaționale în euro sunt irevocabil „fixe” (având ca bază cursurile de schimb bilaterale, deja stabilite în luna mai 1998). Conversia se va face cu listarea parității până la 6 zecimale.
1 ianuarie 1999. Euro devine monedă oficială în 11 state participante la sistemul monetar unic al Uniunii Europene. Această dată consacră punerea bazei politice monetare comunitare cu privire la definirea și emisiunea monedei euro. Operațiile de schimb valutar încep să fie efectuate în euro. Noua datorie publică este exprimată în euro, iar cea anterioară va fi transformată, de asemenea, în euro. Acțiunile și obligațiunile vor fi cotate în euro pentru tot sistemul bursier al statelor din Uniunea Europeană. Monedele naționale vor fi denominalizate funcție de euro și vor continua să fie utilizate ca reper al încrederii operatorilor în noua piață numai până în anul 2002.
1 ianuarie 2001. Grecia consimte să devină cel de al doisprezecelea stat membru al grupului comunitar. Paritatea fixă între drahmă și euro este stabilită pe baza raportului de schimb monetar din data de 19 iunie 2000.
1 ianuarie 2002. Reprezintă data la care este consemnată punerea în circulație, efectiv, a monedei euro, sub forma bancnotelor și a monedelor divizionare.
„E-day” este aceeași pentru toate statele aderente la utilizarea monedei unice. Este marcată data retragerii complete de pe piață a monedelor naționale și înlocuirea acestora în decurs de șase luni de la lansare.
28 februarie 2002. Este consemnată data până la care deținătorii bancnotelor și monedei divizionare naționale pot circula în paralel cu moneda unică euro.
II.5.2. Crearea premiselor pentru introducerea monedei euro
17 iunie 1997. Referitor la modalitatea de conversiune între diferite monede naționale ale zonei euro, Comisia Europeană anunța luarea în considerație a Articolului 4(4) al „Council Regulation (EC) No. 1103/97” emis la aceeași dată, cu privire la caracterul oficial, numai al metodei de conversiune adoptată. Este agreată și folosirea altei metode numai dacă rezultatele sunt identice la 3 zecimale: „Sumele de bani ce vor fi convertite dintr-o monedă națională în alta trebuie ca inițial să fie convertite în euro, sumă ce poate fi rotunjită la nu mai puțin de 3 zecimale și apoi va putea fi reconvertită în orice altă monedă națională. Nici o altă metodă nu esta agreată, cu excepția celor care dau același rezultat.”
2 mai 1998. Uniunea Europeană a aprobat ca 11 state (membre) să lanseze moneda unică în ianuarie 1999. Reprezentanții celor 15 state din Parlamentul European au agreat ca Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda, Belgia, Austria, Portugalia, Finlanda, Irlanda și Luxemburg au adoptat noul sistem monetar, având la bază moneda unică, denumită euro, cu începere de la 1 ianuarie 1999. Marea Britanie, Suedia și Danemarca nu au dorit să participe la acest nou sistem monetar. Grecia nu a îndeplinit la data respectivă criteriile stabilite la Maastricht. Totuși Grecia s-a alăturat grupului euro, calificându-se ca al 12-lea stat, începând cu 1 ianuarie 2001.
3 mai 1998. Cele 11 state participante la definirea procesului de aderare la zona euro au convenit, irevocabil, fixarea unor rate ale cursului de schimb la nivelul cotației din data de 3 mai 1998. Nu a însemnat determinarea unor parități care să afecteze cursul viitoarei monede euro, atât timp cât valoarea valoarea acesteia din urmă va fi constituită pe pe baza cotației „ecu” la data de 31 decembrie 1998. Valoarea „ecu” cuprindea și valute ale statelor neparticipante la sistemul euro, astfel că determinarea finală a raportului de conversie nu a putut fi finalizată până la finele anului 1998.
1 decembrie 1998. Sistemul cotării directe a fost instituit la data de 1 ianuarie 1999, respectiv, în loc de sistemul cotării prețului (câți euro trebuie plătiți în schimbul unei unități valutare străine) a fost adoptat cel al determinării volumului, respectiv cu câte unități monetare (valutare) poți cumpăra un euro. Această nouă metodă aduce Europa la nivelul practicii din alte state în materie de cotare a cursului de schimb valutar, în special la același nivel cu cel utilizat în S.U.A.
31 decembrie 1998. Paritășile fixe au fost adoptate de Uniunea Europeană și de Comisia Europeană, fiind publicate în „Official Journal” al Uniunii Europene.
19 iunie 2000. Grecia este admisă în „zona euro”. Rata de conversie, irevocabilă între drahma grecească și euro, este stabilită la raportul: GDR 340.750 per 1 EUR.
28 septembrie 2000. Danemarca votează nesemnificativ pozitiv în cadrul referendumului, cu privire la adoptarea monedei unice euro.
II.5.3. Euro – moneda Uniunii Europene
Emisiunea și lansarea în circulație a monedei euro este expresia dorinței popoarelor europene de a adânci cooperarea pe plan economic, monetar și financiar, de a apropia oamenii și de a beneficia de avantajele pieței europene unice.
Introducerea monedei unice asigură un nou cadru de funcționare piețelor monetare europene, contribuie la integrarea piețelor de capital și la armonizarea politicilor financiare.
Euro, în calitate de monedă a țărilor participante la Uniunea Economică și Monetară Europeană, îndeplinește următoarele funcții:
funcția de etalon al cursurilor valutare, prin care se asigură măsurarea valorii bunurilor și serviciilor din relațiile economice internaționale;
funcția de mijloc de plată în relațiile comerciale dintre țarile Uniunii Europene, precum și în schimburile internaționale cu alte țări;
funcția de mijloc de rezervă;
funcția de instrument de facilitare a contractării și rambursării împrumuturilor pe piața capitalurilor.
În conformitate cu prevederile articolului 109 din tratatul asupra Uniunii Europene, Consiliul Institutului Monetar European a decis în anul 1992 constituirea unui grup de lucru în vederea pregătirii, tipăririi și emiterii monedelor și bancnotelor în monedă unică.
La începutul lui 1995, grupul consultativ format din istorici de artă, experți în concepția grafică și specialiști în marketing reprezentând statele Uniunii Europene a dezbătut și formulat temele pentru machete, și anume: o temă specifică ilustrând „Epocile și stilurile în Europa” care să evoce moștenirea culturală a Europei; o temă liberă constând într-undesen modern sau abstract.
Bancnotele euro se emit în valoare de 5, 10, 20, 50, 100, 200 și 500, de culori diferite și mărimi crescătoare în funcție de valoarea lor. Machetele bancnotelor au fost executate de graficianul austriac Robert Kalina și prezentate la reuniunea țărilor europene de la Dublin. Moneda metalică cuprinde piesele de 1, 2 euro și 1, 2, 5, 10, 20, 50 cenți. Fiecare monedă euro are o față comună și o față națională.
Bancnotele de 5, 10, 20, 50, 100 și 500 de euro au o grafică ce inspiră din tema „Epoci și stiluri din Europa” în care sunt reflectate ferestrele, porțile, podurile și stilurile arhitecturale ce caracterizează evoluția culturii europene: clasicismul, romantismul, renașterea, arhitectura barocă, arhitectura rococo, arhitectura care utilizează fierul și sticla.
Ferestrele și porțile care sunt reprezentate pe prima față a bancnotelor euro reprezintă spiritul de deschidere și cooperare care domnește în interiorul Uniunii Europene. Stelele reprezintă dinamismul și armonia Europei contemporane. Podurile reflectate pe cealaltă față a bancnotelor euro simbolizează legăturile care unesc popoarele Europei între ele și Europa de restul lumii. Bancnotele euro mai reflectă numele monedei, drapelul Uniunii Europene, inițialele Băncii Centrale Europene (BCE, ECB, EZB, EKT, EKP) și semnătura președintelui băncii.
Fiecare bancnotă are o culoare dominantă specifică pentru a le distinge cu ușurință și a asigura o bună circulație a lor. Bancnotele de 5 euro sunt colorate în gri, 10 euro în roșu, 20 euro în albastru, 50 euro în portocaliu, 100 de euro în verde, 200 euro în galben și 500 de euro in purpuriu. Bancnotele au dimensiuni crescătoare în funcție de valoarea lor nominală.
Tabel nr.4: Trăsăturile bancnotelor euro
Sursa: Voinea, Gheorghe, Mecanisme și tehnici valutare și financiare internațional., Editura Sedcom Libris, Iași, 2004, p.45.
Euro are drept simbol €, inspirându-se de la epsilon, din limba greacă și de la prima literă a Europei, fiind tăiat de două mlinii paralele pentru a reflecta stabilitatea monedei.
În prezent statele membre participante la euro sunt Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania. Aceste țări sunt referite frecvent ca "Zona euro" sau "Euroland".
Andora, Monaco, San Marino și Vatican folosesc de asemenea euro, deși nu sunt în mod oficial membri euro, nici măcar mebri ai UE. (Au folosit înainte monede care au fost înlocuite prin euro.)
Din acestea, Monaco, San Marino și Vatican și-au creat propriile monede, cu propriile simboluri naționale pe spate. Andora folosește monede franceze și spaniole, de vreme ce au folosit francul francez și peseta spaniolă ca și monedele sale. Aceste țări folosesc euro prin intermediul unor înțelegeri realizate cu statele membre UE (Italia în cazul principatului San Marino și orașului Vatican, Franța în cazul principatului Monaco), aprobate de către Consiliul Uniunii Europene. Muntenegru și Kosovo, care au folosit marca germană ca și monedă a lor, au adoptat de asemenea euro, deși, spre deosebire de cele trei state de mai sus, nu au intrat în nici o înțelegere legală în mod explicit cu UE care să le permită acest lucru. Țările care au avut moneda națională fixă în raport cu marcă germană, ex. Bulgaria și Estonia, s-au raportat și ele la euro. Din 2 februarie 2002, litas-ul lituanian (LTL) a intrat în ERM II, rata de schimb fiindu-i fixată în raport cu euro în locul dolarului american.
III. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
III.1. Organizarea și capitalul Băncii Centrale Europene
Banca Centrală Europeană împreună cu băncile centrale naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene alcătuiesc Sistemul European al Băncilor Centrale, cu toate că doar 12 țări au adoptat moneda euro.
Banca Centrală Europeană (BCE) din Frankfurt este banca centrală a Uniunii Europene, cu funcția de administrare a politicii monetare în cele 12 țări care folosesc euro ca monedă (Uniunea Monetară Europeană).
În conformitate cu prevederile articolului 106 din Tratatul asupra Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană are personalitate juridică, se bucură în statele membre de capacitate juridică, poate să dobândească și să înstrăineze bunuri mobile și imobile.
Banca Centrală Europeană urmărește ca sarcinile încredințate Sistemului European al Băncilor Centrale să fie îndeplinite prin propriile activități, în conformitate cu statutul său, sau de băncile centrale naționale.
Importanța Băncii Centrale Europene decurge din faptul că, pentru prima dată în istorie, apare un producător central european de monedă-simbol, care nu numai că eliberează statul de limitările bugetare pe care fostul regim le impunea, dar, în același timp, îi deschide noi căi de îmbogățire, lui și grupurilor partizane, pe seama celorlalți cetățeni. Acesta este adevăratul scop al Băncii Centrale Europene și aceasta este intenția creatorilor săi.
Banca Centrală Europeană este cunoscută cu inițiale diferite în mai multe limbi:
EZB: Europäische Zentralbank;
BCE: Banque Centrale Européenne, Banco Central Europeo, Banca Centrale Europea, Banco Central Europeu, Banca Centrală Europeană;
ECB: European Central Bank, Europæiske Centralbank, Europese Centrale Bank, Europeiska Centralbanken;
ΕΚΤ: Ευρωπαικη Κεντρικη Τραπεζα;
EKP: Euroopan Keskuspankki;
Banca Centrală Europeană și-a început activitatea în cea de a doua jumătate a anului 1998, odată cu trecerea la faza a treia a Uniunii Economice și Monetare.
III.1.1. Organizarea Băncii Centrale Europene
Figura nr. 2 Organizarea Băncii Centrale Europene
Sursa: Voinea, Gheorghe, op. cit., Editura Sedcom Libris, Iași, 2004, pag.277.
Conducerea Băncii Centrale Europene este asigurată de un Consiliu al Guvernatorilor, ce stabilește orientările generale și politicile monetare, și un Consiliu Director, compus din președinte și vicepreședinte, însărcinați cu aplicarea măsurilor decise de Consiliul Guvernatorilor.
Consiliul Guvernatorilor
Este format din membrii Comitetului director și guvernatorii băncilor centrale. Se reunește de cel puțin 10 ori pe an pentru a decide asupra problemelor monetare.
Fiecare membru al Consiliului Guvernatorilor dispune de un vot, iar deciziile se adoptă cu majoritate simplă. În caz de egalitate, votul președintelui este preponderent. Consiliul Guvernatorilor poate să voteze dacă se întrunește cvorumul de două treimi din membri. În vederea adoptării unor decizii, voturile membrilor Consiliului Guvernatorilor sunt ponderate conform repartiției capitalului subscris al Băncii Centrale Europene de băncile centrale naționale.
Consiliul Guvernatorilor adoptă orientările și deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor încredințate de Sistemul European al Băncilor Centrale. Consiliul Guvernatorilor stabilește politica monetară a Comunității, decide asupra obiectivelor monetare intermediare, ratele directoare ale dobânzilor și strucutra rezervelor valutare.
Comitetul Director
Este alcătuit din președinte, vicepreședinte și alți patru membri. Președintele, vicepreședintele și ceilalți membri ai Comitetului Director sunt numiți de comun acord de reprezentanții statelor membre, la recomandarea Consiliului European și după consultarea Parlamentului European și a Consiliului Guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate și experiență profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute. Mandatul lor are o durată de opt ani și nu poate fi reînnoit.
Membrii Comitetului Director sunt cetățeni ai statelor membre, nu pot exercita alte profesii remunerate, iar în caz de egalitate, votul președintelui este preponderent. Fiecare membru al Comitetului Director prezent la ședințe are dreptul să voteze și dispune în acest scop de un vot.
Comitetul Director implementează politica monetară în conformitate cu orientările și deciziile adoptate de Consiliul Guvernatorilor și pregătește reuniunile acestuia.
Președintele prezidează Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Director al Băncii Centrale Europene și prezidează banca în exterior.
Consiliul General
Se constituie din președinte, vicepreședinte și guvernatorii băncilor centrale naționale. Ceilalți membri ai Comitetului Director pot participa fără drept de vot la reuniunile Consiliului General.
Consiliul General are următoarele funcții:
Execută sarcinile tranzitorii;
Sprijină îndeplinirea funcțiilor consultative și colectarea informațiilor statistice;
Elaborează rapoartele de activitate;
Stabilește regulile necesare standardizării procedurii contabile și informării asupra operațiilor băncilor centrale naționale;
Stabilește condiții de angajare a personalului Băncii Centrale Europene.
Comitetul Economic și Financiar
În vederea coordonării politicilor monetare ale statelor membre, acest organism are următoarele misiuni:
formularea avizelor, fie la cererea Consiliului European sau Comisiei, fie din proprie inițiativă;
urmărește situația economică și financiară a statelor membre ale Comunității și prezintă raport Consiliului European și Comisiei Europene în legătură cu acestea;
pregătește lucrările Consiliului Guvernatorilor care se referă la anumite articole din tratat;
cel puțin odată pe an examinează circulația capitalurilor și efectuarea plăților care rezultă din aplicare tratatului și din măsurle aplicate de Consiliu, propune soluții de imbunătățire și prezintă un raport Comisiei și Consiliului în legătură cu rezultatele examinării.
III.1.2. Capitalul Băncii Centrale Europene
Capitalul Băncii Centrale Europene se cifrează la 5 miliarde de euro și se poate majora prin decizia Consiliului Guvernatorilor care se adoptă cu majoritate calificată. Voturile membrilor Consiliului Guvernatorilor sunt ponderate conform repartiției capitalului subscris la Banca Centrală Europeană de către băncile centrale naționale. O decizie privind majoritatea calificată se adoptă dacă voturile favorabile exprimate reprezintă cel puțin două treimi din capitalul subscris la Banca Centrală Europeană și cel puțin jumătate din acționari.
Deasemenea, Consiliul Guvernatorilor hotărăște cu o majoritate calificată asupra cuantumului capitalului exigibil și a modalităților de vărsare a capitalului.
Băncile centrale naționale sunt singurele autorizate să subscrie și să dețină capitalul Băncii Centrale Europene. Fiecare bancă centrală deține o pondere în capitalul Băncii Centrale Europene care este egală cu suma următoarelor procente:
50% din cota pe care statul membru o reprezintă în cadrul populației Comunității în penultimul an dinaintea constituirii Sistemului European al Băncilor Centrale;
50% din cota pe care statul membru o deține din produsul intern brut al Comunității la prețurile pieței, constatate în decursul celor cinci ani care au precedat penultimul an dinaintea constituirii Sistemului European al Băncilor Centrale.
După constituirea Sistemului European al Băncilor Centrale ponderile atribuite băncilor centrale naționale se revizuiesc din cinci în cinci ani.
Băncile centrale naționale pun la dispoziția Băncii Centrale Europene rezerve valutare, altele decât monedele statelor membre, poziții de rezervă la FMI și DST în valoare de până la 50 de miliarde de euro. Consiliul Guvernatorilor decide asupra părții de rezerve care poate fi pretinsă de Banca Centrală Europeană după constituire și sumele ce se solicită ulterior. Banca Centrală Europeană este autorizată să gestioneze rezervele și să le utilizeze conform statutului.
Contribuția fiecărei bănci centrale naționale la formarea rezervelor depinde de partea de capital subscrisă la Banca Centrală Europeană. În acest sens, Banca Centrală Europeană poate să solicite rezerve suplimentare în limita fixată și poate să gestioneze rezervele la FMI și DST.
Băncile centrale naționale efectuează operații cu rezerve pentru îndeplinirea obligațiilor ce le revin față de organizațiile internaționale. Operațiile privind rezervele valutare care revin băncilor centrale naționale după transferul către Banca Centrală Europeană și tranzacțiile efectuate de statele membre cu fondurile lor de rulment peste o limită fixată sunt supuse autorizării Băncii Centrale Europene pentru a asigura coerența în politica monetară și valutară a Uniunii Europene.
Suma veniturilor monetare ale băncilor centrale se repartizează între ele, proporțional cu părțile vărsate la capitalul Băncii Centrale Europene.
Profitul net al Băncii Centrale Europene se distribuie astfel:
O sumă care urmează a fi determinată de Consiliul Guvernatorilor și care nu poate depăși 20% din beneficiul net se transferă fondului general de rezervă în limita a 100% din capital;
Beneficiul net se distribuie deținătorilor părților la Banca Centrală Europeană, proporțional cu sumele vărsate.
În cazul în care Banca Centrală Europeană înregistrează o pierdere, aceasta se acoperă din fondul general de rezervă și dacă este necesar din venitul monetar obținut în cursul exercițiului financiar, pe baza deciziei Consiliului Guvernatorilor proporțional cu și până la concurența sumelor alocate băncilor centrale naționale.
În îndeplinirea misiunilor încredințate, Banca Centrală Europeană poate să deschidă conturi la băncile centrale naționale, la organismele publice, să accepte pentru împrumuturile acordate active și titluri drept garanții, poate să intervină pe piețele de capital prin operații de vânzare-cumpărare, poate să împrumute sume exprimate într-o anumită monedă.
Banca Centrală Europeană este singura abilitată să autorizeze emisiunea bancnotelor. Bancnotele emise de Banca Centrală Europeană și de băncile centrale naționale sunt singurele mijloace de plată legale în interiorul Uniunii Europene. Statele membre pot emite monede metalice sub rezerva aprobării emisiunii de către Banca Centrală Europeană.
Consiliul poate să hotărască, după consultarea Băncii Centrale Europene, asupra unor măsuri pentru armonizarea valorilor unitare și a specificațiilor tehnice a tuturor monedelor metalice destinate circulației în vederea asigurării unei bune circulații în interiorul Uniunii Europene.
III.2. Principiile aplicării strategiei de politică monetară în Uniunea Economică și Monetară și cadrul său operațional
Punerea în practică a strategiei finale a Băncii Centrale Europene implică o serie de elemente:
definirea publică a obiectivului stabilității prețurilor, în vederea creșterii transparenței și credibilității Băncii Centrale Europene;
formularea obiectivelor intermediare asupra cărora Banca Centrală Europeană își stabilește angajamentele;
definirea ansamblului de indicatori care să permită evaluarea riscurilor în atingerea obiectivului stabilității prețurilor;
recunoașterea rolului deosebit al agregatelor monetare;
formularea de către Banca Centrală Europeană a propriilor previziuni cu privire la obiectivele intermediare pentru a-și garanta propria sa independență.
Principiile aplicării strategiei monetare sunt:
eficacitatea politicii monetare;
egalitatea tratamentului între diferitele instituții;
jocul liber al mecanismelor pieței;
deconcentrarea operațiunilor de politică monetară pentru a garanta, în măsura posibilităților, neutralitatea dispozitivelor de ansamblu, în raport cu centrele financiare existente;
principiul continuității, care vizează limitarea, pe cât posibil, a consecințelor cadrului operațional asupra operațiunii bancare în general, pentru a întări eficacitatea politicii monetare.
III.3. Politica monetară a Băncii Centrale Europene
În conformitate cu Articolul 105 din versiunea consolidată a Tratatului Uniunii Europene, obiectivul principal al Băncii Centrale Europene este menținerea stabilității prețurilor în Zona Euro. Stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen mediu, în acest fel nu se așteaptă din partea Băncii Centrale Europene să facă față variațiilor de preț cauzate de termeni comerciali sau alte șocuri. După cum a subliniat Mishkin (2000), un angajament instituțional față de stabilitatea prețurilor nu e suficient ca atare pentru a aduce mult dorita credibilitate unei bănci centrale; acest obiectiv general ar trebui tradus într-un simplu scop cantitativ. În 1998, Institutul Monetar European a definit stabilitatea prețurilor ca și “creșterea anuală a Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum” (IAPC) pentru zona Euro sub 2%”(BCE 2001). IAPC este o medie ponderată a indicilor prețurilor de consum, colectați într-o manieră uniformă din statele zonei Euro. In mai 2003, Consiliul Director al Băncii Centrale Europene a reconfirmat definiția stabilității prețurilor adaugând o nuanță: Consilul a stabilit că pentru a se atinge acest scop “ e nevoie a se menține rata inflației aproape de 2% pe termen scurt”.
Realizarea acestui obiectiv fundamental, de stabilire a prețurilor, impune, deci, ca Sistemul European al Băncilor Centrale să fixeze obiective intermediare. În stabilirea acestora, este deosebit de importantă cunoașterea contextului economic și financiar în care se inscrie politica monetară a Băncii Centrale Europene.
Din această perspectivă, ansamblul țărilor ce formează Uninune Economică și Monetară, reprezintă o zonă relativ închisă față de exterior, având în vedere dimensiunea și geometria sa. Acest lucru înseamnă că acțiunile în materie de rate nominale de schimb au mai puțină importanță, comparativ cu ceea ce reprezentau acestea pentru economiile naționale. Reducerea rolului ratei de schimb este, de fapt, un obiectiv al Uniunii Monetare. În al doilea rând, chiar dacă există diferențe structurale între țările europene, politica monetară trebuie dusă în interesul întregii Uniuni, și nu al unei țări membre, elaborându-se o politică monetară comună a Uniuinii Monetare. Politica monetară trebuie să facă față altor componente ale politicilor economice, care rămân încă naționale.
Pactul de stabilitate și creștere are menirea de armonizare a politicilor Uniunii Monetare (politica monetară) cu politicile încă naționale (politica bugetară). El are și menirea de a dezamorsa eventualele conflicte între diferitele tipuri de politici din Uniunea Economică și Monetară.
În acest context, obiectivele intermediare ale politicii monetare au o importanță deosebită.
În același articol 105, în Tratatul Uniunii Europene se specifică faptul că fără a prejudicia scopul stabilității prețurilor, Banca Centrală Europeană trebuie să susțină politicile economice generale ale Comunitatii Europene în vederea atingerii obiectivelor comunitare așa cum sunt ele definite în Articolul 2. Astfel Uniunea trebuie să promoveze “progresul social și economic precum și un nivel ridicat al ocupării forței de muncă și să realizeze o dezvoltare echilibrată și pe termen lung”. Acest lucru ar putea demonstra faptul ca Banca Centrală Europeană nu este indiferentă față de dezvoltarea economică a Zonei Euro.
Totuși, în câteva ocazii, oficiali ai Băncii Centrale Europene, au lăsat deoparte atitudinea lor de “neamestec” în problemele “sectorului real”. Poziția oficială a Băncii Centrale Europene este că modul optim, din punct de vedere al băncii, pentru promovarea creșterii economice este prin intermediul stabilității prețurilor. Jean-Claude Trichet, președintele Băncii Centrale Europene din noiembrie 2003, a declarat că ”prin menținerea unei inflații scăzute în anii următori, și nu numai pe termen mediu dar și pe termen lung, se pavează calea spre un mediu financiar favorabil ce va duce implicit la creștere economică”.
În acest context, obiectivele intermediare ale politicii monetare au o importanță deosebită.
III.3.1. Strategiile Băncii Centrale Europene
O strategie de politică monetară reprezintă ansamblul de proceduri care fondează coerența deciziilor luate de o bancă centrală pentru a atinge obiectivul său final. Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale reprezintă menținerea stabilității prețurilor și susținerea politicilor economice în Comunitate.
a) Afirmarea caracterului monetar al inflației
Inflația, fără prezența monetară și nivelul general al prețurilor nu ar putea exista, și deci cauza principală a acesteia reprezintă o creștere necontrolată corespunzător a masei monetare în circulație.
Avantajele stabilității prețurilor se bazează pe patru argumente:
eliminarea distorsiunilor în mecanismul de ajustare a prețurilor relative;
diminuarea prețurilor curente de interes nominal;
economia din punct de vedere a resurselor reale care este mobilizată pentru a reduce efectele de incertitudine asupra prețurilor viitoare;
dispariția efectelor inflaționiste asupra repartiției patrimoniilor reale și financiare și asupra repartiției veniturilor între creditori și debitori.
Nici o bancă centrală nu dispune de instrumente de politcă monetară care să îi permită controlul direct asupra nivelului prețului.
b) Căutarea unei credibilități operaționale
O politică monetară utilizează anumite intrumente pentru a-și atinge obiectivele finale. Uneori pentru a ajunge și a controla ținta finală este mai ușor de a întrebuința un obiectiv intermediar; deci se poate vorbi de ținte finale și ținte intermediare.
INSTRUMENTE → ȚINTA INTERMEDIARĂ → ȚINTA FINALĂ
Pentru ca un obiectiv intermediar sa fie competent trebuiesc luate în calcul:
stabilirea relației între obiectivele intermediare și finale (stabilirea cererii de monedă și anticipațiile inflaționiste);
controlabilitatea (capacitatea de a influența obiectivul prin manevrarea instrumentelor);
caracterul indicatorului avansat;
trebuie sa aiba caracter de confidențialitate
eficacitate
transparența
responsabilitate din partea Băncii Centrale Europeane
orientare pe termen mediu- anticipări inflaționiste pe termen mediu
continuitate
coerența cu statutul de independenta a Sistemului European al Băncilor Centrale
c) Linia strategică adoptată
Institutul Monetar European (IME) a reținut două strategii posibile pentru Banca Centrala Europeană:
un obiectiv monetar ca țintă intermediară;
o țintă directă asupra inflației.
Obiectivul monetar ca țintă intermediară se bazează pe compararea evoluțiilor prevăzute și constatate a agregatelor monetare ca țintă. Dacă creșterea înregistrată a unui agregat monetar este mai rapidă decât creșterea anticipată, politica monetară trebuie să devină mai restrictivă.
Ținta directă asupra inflației se bazează pe compararea între inflația prevăzută și cea realizată.
La 13 octombrie 1998 Banca Centrală Europeană nu a dorit să adopte niciuna din strategiile propuse de către Institutul Monetar European și a decis să-și impună propria politică monetară îndreptată asupra unui obiectiv final reprezentat de preț și un obiectiv intermediar, un agregat monetar.
Pentru a pune în aplicare aceste două strategii Banca Centrală Europeană s-a ajutat de cele patru recomandări ale Institutului Monetar European:
fixarea unui obiectiv cuantificat pentru inflație;
fixarea unui obiectiv cuantificat pentru masa monetară;
a utiliza o largă gamă de indicatori;
a fi prospectivă.
III.3.2. Tabloul politicii monetare a Băncii Centrale Europene
un obiectiv al inflației strict cuantificat
Un nivel al inflației < 2% pe termen mediu. Acesta subliniază faptul că Banca Centrală Europeană fixează limitele precise a valorii maxime a inflației compatibilă cu stabilitatea prețurilor ;
Recurgerea la indicele IPCA (Indicele de Preț a Consumului Armonizat). Aceste indice a fost creat pentru a evalua mărimea inflațiilor naționale în cursul celei de-a II-a faze a Uniunii Economice și Monetare, și este calculat lunar pentru fiecare Eurostat.
țintă monetară
Agregat monetar la nivelul prețurilor
În concepția Băncii Centrale Europene inflația reprezintă în ultimă instanță un fenomen monetar și deci va trebui să controleze tendința evoluției masei monetare de unde rezultă un așa numit agregat monetar.
– Alegerea agregatului M3
Un agregat monetar se definește ca fiind suma monedei în circulație și atragerea anumitor exigibilități ale instituțiilor financiare. Aceste exigibilități trebuie să aibă un caracter puternic monetar din punct de vedere ai agenților economici, și deci ne îndreptăm către lichiditate.
În sens mai restrâns și imediat, moneda reprezintă o monedă fiduciara (bancnote și monede) și ansamblul depozitelor la vedere deținute de public.
M1(40%) = Moneda fiduciară (7%)
(agregat restrâns) (+) Depozite la vedere (33%)
M2 (88%) = M1 (40%)
(agregat intermediar) (+) Depozite la termen <2 ani(20%)
(+) Depozite rambursabile cu preaviz
≤3 luni (28%)
M3 (100%) = M2 (88%)
(+) Pensiuni (4%)
(+) Titluri monetare și intrumente din
piața monetară (6%)
(+) Titluri de creanță cu o durată
≤2 ani (2%)
– O creștere anuală de referință pentru M3
Consiliul Guvernatorilor a anunțat la data de 1 decembrie 1998 o valoare de referință cuantificată pentru creșterea M3 pentru anul 1999. Aceasta va trebui sa fie de 4,5%.
tendințele inflaționiste
– Cauzele non-monetare ale mișcării generale a prețurilor:
factori exogeni (creșterea TVA-ului);
factori endogeni.
– Recurgerea la o gamă largă de indicatori ca:
Indicatorii cererii:
– evoluția salariilor;
– evoluția patrimoniilor financiare private.
Indicatorii ofertei:
– procentul șomajului;
– procentul utilizării capacității de producție;
– evoluția costurilor salariale;
– costul materiilor prime;
– evoluția procentului de schimb;
– subvențiile asupra producției;
– evoluția prețurilor industriale;
– distanța între producția potențială și cea efectivă.
III.4. Instrumentele și procedurile de politică monetară
Instrumentele și procedurile de politică monetară fixează cadrul operațional al politicii duse de către Banca Centrală Europeană. Aceasta se află în raport cu trei instrumente:
Operațiile de OPEN MARKET din care fac parte:
operații de cesiune temporară;
operații ferme (vânzare-cumpărare de active de către Sistemul European al Băncilor Centrale);
emisiunea de certificate de datorii de către Banca Centrală Europeană;
operații de schimb de devize a Sistemului European al Băncilor Centrale;
lichidități în alb (depuneri la termen remunerate, efectuate de bănci la Sistemul European al Băncilor Centrale)
Facilitățile permanente permit furnizarea sau retragerea de lichiditate ca:
Facilitatea de împrumut marginal (marginal lending facility), prin care se pot obține facilități de pe o zi pe alta în schimbul unor active eligibile;
Facilitatea de depozit (deposit facility) care permite efectuarea unor depozite pe termen scurt ale băncilor centrale naționale la Banca Centrală Europeană, atunci când ele dispun de facilități excedentare. Rata dobânzii practicată în cazul facilității împrumutului marginal servește drept plafon superior pentru rata dobânzii interbancare, în timp ce rata dobânzii în cazul facilităților depozit are rolul de plafon inferior. Motivația este simplă: nici o bancă națională nu se va împrumuta la o rată a dobânzii mai mare decât ar putea obține de la Banca Centrală Europeană și nu va acorda credite unei alte instituții decât Băncii Centrale Europene la o rată mai scăzută, având în vedere că facilitatea depozitului nu impune nici o limită superioară a sumei.
Rezervele obligatorii (minimum reserves) are ca scop stabilizarea ratei dobânzii și crearea sau accentuarea nevoii de refinanțare, precum și contribuția la controlul expansiunii monetare. Necesarul de rezerve obligatorii pentru fiecare instituție este determinat în funcție de elemente din bilanț.rezervele obligatorii sunt remunerate la nivelul ratei medii marginale a operațiunilor principale de refinanțare practicate în perioada respectivă de Ecosistem.
Cele trei instrumente (operații) sunt în acord cu:
Contrapartidele exigibile a pieței monetare care reprezintă un antecontract într-o operație financiară și trebuie să răspundă la anumite criterii de exigibilitate;
Activele exigibile unde toate operațiile de credit a Sistemului European al Băncilor Centrale trebuie să fie efectuate asupra unei baze de siguranță (articolul 18 ce privește Protocolul asupra Sistemului European al Băncilor Centrale și Banca Centrală Europeană )
Sisteme de plăți ce abordează atât operațiile de plăți cât și cele de titluri de valoare. Sistemul European al Băncilor Centrale a pus în funcțiune două tipuri de mecanisme de plăți:
Sistemul TARGET (Trans-european Automated Real – time Gross settlement Express Transfer) pentru plățile interbancare;
Sistemul de plăți a titlurilor de valoare.
Banca Centrală Europeană poate interveni direct și pe piața operațiunilor valutare. Spre deosebire de perioada trecută când exista o cerere monetară semnificativă, rezervele minime ajută la inducerea unei lipse structurale de lichiditate în Eurosistem. Pentru a-și îmbunătăți lichiditatea, băncile se împrumută de la Banca Centrală Europeană fie pe termen scurt, fie pe termen mai lung. Băncile pot obține (sau plasa) lichiditățile de care dispun la banca centrală (Banca Centrală Europeană) la o rată de schimb predeterminată (așa numita facilitate de împrumut sau de depozit permanentă).
Banca Centrală Europeană controlează lichiditatea în Zona Euro de obicei prin intermediul așa numitelor operațiuni de tip Repo-reverse pe termen scurt. În fiecare săptămână Banca Centrală Europeană deschide o licitație pentru instituțiile echivalente din Zona Euro (bănci și instituții financiare). Apoi poate împrumuta lichidități băncilor (contra depunerii unei garanții) pentru o perioadă de o săptămână (obligațiuni de rang înalt).Băncile sunt rugate să informeze Banca Centrală Europeană asupra ratei dobânzii pe care ele sunt dispuse sa o plătească pentru fiecare euro împrumutat, fiind bine cunoscut faptul că vor fi împrumutate cele care oferă cea mai bună rată, deci vor cumpăra la cel mai mare preț. În fiecare lună, Consiliul Director al hotărăște limita inferioară a ratelor dobânzii în cadrul acestei operațiuni de licitație, așa numita rată minimă de licitare. În conformitate cu informațiile furnizate de Banca Centrală Europeană, această rată minimă de licitare e menită să semnaleze poziția politicii monetare față de operatorii pe piața monetară. Considerând o curbă a cererii stabilă pentru baza monetară, o rată mare a dobânzii pe termen scurt este echivalentul unei politici monetare restrictive și vice versa.
Băncile pot plasa și împrumuta resurse între ele overnight pe piața monetară, la așa numita rată overnight EONIA; acestă rată a dobânzii este apropiată de rata minimă de licitare și este mărginită superior de rata marginală de plasare și de depozit overnight, la care băncile comerciale pot plasa și împrumuta resurse overnight la Banca Centrală Europeană.
Ratele dobânzilor au influență și asupra valorii internaționale a euro. Relația de bază sugerează că o rată ridicată a dobânzii va conduce la o apreciere a euro și invers. Experiența a demonstrat însă că legătura dintre rata dobânzii și rata de schimb nu este chiar așa puternică și stabilă. Ca să contracareze o apreciere sau o depreciere excesivă a euro, Banca Centrală Europeană poate de asemenea (și a și facut-o) să intervină direct pe piața valutară.
În conformitate cu articolul 18.1 din Statut, toate operațiunile de credit ale Eurosistemului trebuie însoțite de garanții corespunzătoare. Garanțiile eligibile în cadrul operațiunilor de refinanțare se împart în 2 categorii, cunoscute sub numele de “nivelul 1” și „nivelul 2”.
Nivelul 1 cuprinde titluri negociabile pe piață, care îndeplinesc criteriile uniforme de eligibilitate stabilite pentru întreaga Zonă Euro. Lista acestor titluri este întocmită de Banca Centrală Europeană împreună cu băncile centrale naționale.
Nivelul 2 cuprinde garanțiile adiționale, negociabile pe piață sau nenegociabile, cu o mare importanță pe piețele de capital și în sistemele bancare naționale și care răspund sistemelor de eligibilitate stabilite de băncile centrale naționale.
III.5. Banca Centrală Europeană – credibilitate și independență
Pentru a-și putea îndeplini mandatul, Banca Centrală Europeană dispune de un grad considerabil de independență. Constituită după modelul Bundesbank, o instituție cunoscută în lume pentru tradiția sa de independență, Banca Centrală Europeană este prima bancă centrală din istorie fără un guvern alături, care să îi influențeze deciziile.
Conform articolului 7 al Statutului “nici Banca Centrală Europeană, nici o altă bancă centrală națională, nici un membru din organismele lor de conducere nu pot solicita sau accepta instrucțiuni de la organismele Comunității, de la guvernele statelor membre sau de la vreun alt organism.”
Acest aspect este foarte important, deoarece, cu cât o bancă centrală este mai independentă, cu atât mai puțin va fi influențată politica monetară pe care o practică de presiunile guvernului, orientate îndeosebi spre creșterea cheltuielilor publice, generatoare de inflație.
În plus Băncii Centrale Europene îi este interzis să împrumute bani vreunui guvern din Uniunea Europeană și nu poate fi subiectul unor restricții impuse de către guvernele naționale. Având în vedere că din 12 țări majoritatea au guverne de centru stânga, există destule voci care critică independența Băncii Centrale Europene și îndeosebi faptul că nu există, practic, niciun organism care să îi controleze activitatea.
Uniunea Europeană trebuie să accepte politicile Băncii Centrale Europene fără niciun amestec sau interferență temporară. Statutul care garantează independența Băncii Centrale Europene este extrem de dificil de modificat, întrucât ar necesita o revizuire a Tratatului asupra Uniunii Europene și, pentru aceasta, un consens între cele 15 state membre ale Uniunii Europene. Realizarea faptică a independenței Băncii Centrale Europene este asigurată de adoptarea monedei unice, moment în care statele au transferat efectiv dreptul lor de a bate monedă.
Banca Centrală este consultată în privința oricărui act comunitar sau național din domeniile ce țin de competența sa.
IV. ZONA EURO – ZONă MONETARă OPTIMALă
IV.1. Teoria zonelor monetare optimale
Teoria zonelor monetare optimale a apărut înaintea formării propriu zise a zonelor, după cum teoria uniunilor regionale a fost formulată de Vinen (1950), înaintea creării lor în practică. Cele două teorii se completează.
Noțiunea de zonă monetară nu este nouă. Ea a fost relansată odată cu articolul lui Mundell din American Economic Review (septembrie 1961), cu privire la zona monetară optimală. Sinder îi dă însă cea mai bună definiție, prin aceea că o zonă monetară optimală este „zona în interiorul căreia ajustarea optimală are loc cu rate de schimb fixe, în timp ce, din punct de vedere al relațiilor acestei zone cu altele, ajustarea optimală cere rate de schimb variabile”. Mundell și-a pus primul problema, la prima vedere teoretic, de a grupa altfel regiunile economice pentru a ușura ajustarea. În fapt, el avea în vedere, pe deoparte, relația între dolarul canadian și dolarul S.U.A. și, pe de altă parte, relațiile între estul S.U.A. și Canada și între partea vestică a celor două națiuni.
Conceptele fundamentale folosite de Mundell în argumentația sa sunt cele de zonă monetară optimă și de șoc asimetric.
O zonă monetară este optimă când mobilitatea factorilor de producție (muncă, capital) permite ajustarea în cazul apariției unui șoc asimetric.
Un șoc asimetric este cel care afectează diferit țările (regiunile) în cazul unei uniuni monetare, pe unele pozitiv, pe altele negativ. Spre deosebire de acesta, un șoc simetric afectează în mod egal toate economiile implicate în uniunea monetară și de aceea nu este de interes din perspectiva intereselor sale.
Un șoc asimetric ar putea însemna scăderea consumului de produs X și creșterea consumului de produs Y.
Consecințele vor fi:
în țara A: exporturile vor scădea, va rezulta un deficit al balanței comerciale (importurile menținându-se constante) și șomajul va crește;
în țara B: cresc exporturile și excedentul balanței comerciale, șomajul se va reduce și chiar se ajunge la un deficit de forță de muncă.
Figura nr. 3 Efectele unui șoc asimetric, conform teoriei zonelor monetare optime
Sursa: Stoica, Ovidiu, Curs „Jean Monnet” – Integrare financiar-monetară europeană , 2005, p. 131
O zonă monetară optimală se caracterizează și printr-un sistem de rate de schimb fixe. „Două țări formează o zonă monetară dacă își stabilesc o rată de schimb fixă între monedele lor, permițând flotarea liberă sau cu ajustări ocazionale ale valorii combinate a monedei în raport cu restul monedelor (Grubel, 1973). Un astfel de aranjament implică, în scopul desfășurării unei politici de schimb, coerența, armonizarea politicilor monetare și într-o anumită măsură și a politicilor fiscale, precum și punerea în comun a rezervelor lor în devize. Constituirea unei zone monetare se justifică prin reducerea costurilor de ajustare a unui dezechilibru economic. „În termenii minimizării costurilor de tranzacții, singura zonă monetară cu adevărat optimală ar fi economia lumii, deci o monedă mondială unică” (Masson, 1993). În termenii minimizării costurilor de ajustare a dezachilibrelor macroeconomice, teoria tradițională privind aprecierea unei zone optimale susține crearea unor monede zonale.
În teoria economică, ajustarea se poate realiza prin două mecanisme: cel al prețurilor și cel al cantității. Mecanismul de ajustare se realizează asupra a 3 obiective:
deplina ocupare;
stabilitatea prețurilor;
echilibrul extern.
În literatură sunt încercări de definire a unui al patrulea obiectiv, și anume rata (ritmul) de creștere. Acest aspect este considerat deosebit de dificil, fiindcă analizele arată că nu se poate stabili o relație directă între rata de creștere economică și uniunea monetară.
Sugestia lui Kenen, că diversificarea producției (economiei ) ar putea fi un criteriu de definire a unei zone monetare optimale, este pertinentă și este atestată și de observațiile lui Eichengreen. Cum țările europene se caracterizează printr-o puternică diversificare a economiei lor, ele au, în parte, caracterul unei zone monetare optimale. În ciuda faptului că mâna de lucru are o mobilitate redusă în Europa, deci este incapabilă să compenseze ajustarea ratelor de schimb, diversitatea economiei acordă sistemului o anumită flexibilitate în raport cu zonele monetare existente, de exemplu în Canada. Din această cauză, ajustarea în sectorul real poate fi mai puțin costisitoare.
Caracterul optimal al unei zone se poate judeca din 3 puncte de vedere:
mondial, așa numitul punct de vedere mondialist adoptat de Kenen;
zonal, cunoscut și din punct de vedere comunitar;
național, respectiv punctul de vedere al unui stat membru.
Fiindcă sunt dificil de comparat, în funcție de preferințe, punctul de vedere zonal și cel național, se adoptă de regulă cel național. Se consideră că avantajele zonei monetare optimale sunt economisirea rezervelor de devize, o siguranță deplină a ratelor de schimb și un mare efect politic și totodată simbolic. Ca aspecte negative se pot cita conflictele între preferințele zonei și cele ale anumitor state membre, deoarece pot să apară fenomene de domonație din partea unor state puternice, care își pot impune preferințele lor în cadrul zonei astfel constituite.
IV.1.1. Criteriile economice și financiare
Mundell se conduce după raționamentul lui Ricardo cu privire la relațiile comerciale între națiuni și anume: mobilitatea factorilor de producție în interiorul țării și imobilitatea vis-a-vis de restul lumii. În analiza lui Mundell, mobilitatea factorilor între două regiuni (țări) ale Uniunii permite uneia de a-și deturna cererea din favoarea alteia, de a suporta o scădere relativă a prețului produselor sale, deci de a micșora remunerarea factorilor și de a-i determina pe aceștia să plece spre alte regiuni.
Dacă prețurile și remunerările de factori sunt rigide la scădere, se va instala șomajul. Este necesară, deci, combaterea lui printr-o politică de transfer public.
Mundell aplică Uniunii Monetare teoria sa cu privire la politicile de stabilizare, o politică bugetară în interiorul zonei și o politică monetară în exteriorul zonei.
Imobilitatea factorilor vis-a-vis de exterior de antrenează, prin compresare, rate de schimb flexibile. Flexibilitatea ratelor de schimb joacă același rol în mecanismul relațiilor externe ca și flexibilitatea prețurilor în în mecanismul relațiilor externe. Cum, în interiorul Uniunii, prețurile sunt flexibile și mobilitatea factorilor ridicată, ratele de schimb pot fi fixe, și flotante în exterior.
Pentru McKinnon, aprecierea unei zone este legată de deschiderea spre exterior. McKinnon definește gradul de deschidere al economiei prin raportul între bunurile (produsele) comercializabile și cele care nu sunt comercializabile. Bunurile ce intră în schimb sunt cele exportabile și importabile, care sunt mai numeroase decât exporturile și importurile, din cauza consumului intern a unei părți din bunurile exportabile și a producției naționale în cazul bunurilor importabile. Bunurile exportabile sunt, deci, diferite ca valoare față de bunurile importabile, chiar dacă balanța comercială este echilibrată. Cu cât o economie este mai deschisă, cu atât mai puțin ratele de schimb flexibile au un efect de reechilibrare a balanței, deoarece toate prețurile variază cu schimbul.
Țările cu deschidere redusă, cum sunt S.U.A. și Japonia, au interes să practice rate flexibile, așa cum fac, de fapt, din 1973. Statele membre U.E., foarte deschise unele față de altele, fapt reflectat de comerțul intracomunitar (60%), sunt tot atât de deschise și față de restul lumii și cer rate de schimb fixe.
Potrivit lui Kenen, o economie este cu atât mai puțin vulnerabilă la un șoc cu cât baza sa industrială este mai diversificată. Altfel spus, diversificarea producției se substituie flexibilității schimburilor în absorbirea șocurilor.
Pentru Kenen, o națiune poate cu atât mai mult să aibă o rată de schimb fixă în interiorul Uniunii Monetare, cu cât economia este mai diversificată. El pleacă de la două constatări:
că mobilitatea factorilor la care Mundell se referă este rar îndeplinită;
că șocurile la care sunt supuse balanțele de plăți sunt, în afara cazului de fluctuații ciclice, de natură stohastică.
Diversificarea economiei antrenează o anumită compensație a șocurilor externe asupra balanței de plăți și stabilizează formarea capitalului. El nu definește diversificarea economiei, dar o asimilează cu cea a producției și cu exporturile. El mai adaugă, de asemenea, că ratele de schimb fixe fac să se împartă erorile de politică ale unei națiuni cu partenerii săi, în timp ce ratele de schimb flexibile apără o națiune de greșelile altora. Deci, extinderea unei zone monetare optimale depinde de extinderea colaborării în materie de politică economică. Invers, o țară mono-producător și o țară mono-exportator, ar avea interes să adopte o rată de schimb flexibilă, pentru a amortiza instabilitatea cursului materiilor prime, dar apartenența la o zonă monetară îi asigură o economie de venit și o eliberează de grija de a-și păstra moneda pe piața schimburilor. Potrivit criteriilor lui Kenen, Uniunea Europeană pare atât de diversificată, încât paritățile monedelor membrilor săi pot fi neschimbate.
Activele financiare și mișcarea lor joacă un rol important în definirea zonelor monetare optimale. Dacă mișcarea lor este puternică, atunci nu se poate vorbi de dezechilibrul balanței de plăți. Astfel, pot fi menținute raporturi fixe de schimb, deoarece operațiunile financiare le compensează pe cele comerciale. Prin intermediul transferurilor bugetare se manifestă o anumită integrare financiară, care poate să fie spontană sau deliberată. Aceste transferuri vor reprezenta atât costurile, cât și avantajele apartenenței la zonă. Echilibrarea balanțelor prin intermediul activelor financiare, răspunde criteriului de mobilitate a factorului capital subliniat de Mundell. Libera circulație a capitalurilor exprimă faptul că integrarea financiară este superioară integrării comerciale.
IV.1.2. Criteriile preferințelor omogene. Economiști și monetariști
În 1973 Henry Bourguinat sublinia că, pentru realizarea unei zone monetare optimale, țările trebuie să realizeze convergența în materie de infalție, salarii, productivitate etc. Cooper (1977) și Kindleberger (1986) au prezentat aceleași cerințe, deși sub o formă mai sofisticată, aceea a unei cereri comune pentru ceea ce ar fi prezentat un bun colectiv. Mai târziu, fundamentarea teoretică a zonei monetare optimale s-a deplasat spre argumente care țin de teoria curbelor Philips. Pentru aceasta, s-a trecut la compararea curbelor Phillips ale tărilor membre. Astfel, în conformitate cu acest punct de vedere, orice dezechilibru temporar poate fi corectat prin mecanisme financiare presupunând că dezechilibrul se manifestă între o rată a inflației mai ridicată într-o țară (F) și mai scăzută în altă țară (G) și care se datorează unei relații diferite între rata inflației și rata șomajului. Se dau 2 curbe Phillips, puțin diferite, după naționale exprimate prin punctele A și B, astfel:
Figura nr. 4 Curba Phillips în țara G și F
G F
Sursa: Silași, Grigore, op. cit., Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998, p.41
În cazul în care cele 2 țări urmează să realizeze o Uniune Monetară, este necesară reducerea decalajului între nivelurile lor de inflație. Egalizarea ratelor de inflație, principiu cerut de teoria parității puterii de cumpărare, nu este chiar indispensabilă, fiind suficientă o simplă armonizare, având în vedere că și alți factori acționează: elasticitatea – venit din exporturi – și preferințele deținătorilor de capitaluri. În situația țărilor cu structuri de export destul de asemănătoare există puține șanse ca diferența elasticităților de venit compenseze decalajul ratelor de inflație. În ceea ce privește, însă, preferințele deținătorilor de capitaluri, acestea pot contrabalansa decalajul inflației între cele două țări. Pentru simplificare se presupune că are loc o egalizare a nivelurilor inflației, cerută de funcționarea zonei. Grafic, ambele țări vor fi în pozițiile A¹ și B¹, care sunt diferite de preferințele naționale, corespunzătoare pozițiilor A și B. Aceste poziții A¹ și B¹ sunt impuse de Uniunea Monetară.
Se pot întâlni două situații, apreciate diferit de către economiști și monetariști.
Din punctul de vedere al economiștilor, existau două argumente:
imposibilitatea instaurării unei zone monetare optimale din cauză că autoritățile monetare nu stăpâneau suficient nivelul inflației și al șomajului;
se putea crea o zonă monetară optimală, dar cu un cost foarte ridicat în termeni de șomaj.
La modul general, monetariștii susțineu că autoritățile monetare sunt capabile să armonizeze politicile monetare și, deci, să suporte costurile acesteia, că preferințele naționale în materie sunt pregătite să se apropie în vederea realizării uniunii monetare. Ei presupuneau că:
nivelul supranațional era deja suficient, deși puteau exista îndoieli;
unificarea monetară va impune constrângeri care vor accelera unificarea pe multiple planuri.
IV.1.3. Viabilitatea Uniunii Monetare Europene
Problema de fond în aparteneța la o zonă monetară optimală este de natură politică și este legată de natura relației cost – avantaje. Inconvenientul cel mai mare este acela că apartenența la o zonă monetară optimală împiedică statul membru să-și fixeze obiective macroeconomice naționale în mod autonom.
Potrivit lui Henry Bourguinat, consensul pentru realizarea unei uniuni monetare poate fi obținut în trei moduri:
printr-o aliniere spontană a unei țări mici cu o țară mare și puternică, pentru formarea unei zone monetare;
printr-o aliniere impusă, exemplu fiind absorbția R.D.G. de către R.F.G.;
printr-o aliniere negociată.
În orice economie, utilizarea deplină a factorilor de producție este baza echilibrului intern, după cum o balanță de plăți este temelia echilibrului extern. În cazul unei zone monetare, rata de schimb fiind fixă, situația realizării obiectivelor macroeconomice de către țările membre este specifică. Presupunând că fiecare stat membru urmărește să își mențină atât echilibrul intern cât și cel extern, oricare stat membru fiind privat de puterea de a-și devaloriza moneda, este privat de un instrument indispensabil în stabilirea echilibrului intern. Acest instrument poate fi înlocuit în condițiile în care:
salariile nominale sunt inflexibile la reducere;
devalorizarea reduce salariile reale (potrivit lui Leijonhujfud devalorizarea este singurul mijloc prin care se realizează scăderea salariilor reale pentru că influențând totodată toate salariile, ea nu schimbă salariile relative).
Într-un studiu din anul 1973, intitulat „Un plan pentru o monedă europeană”, Robert Mundell aprecia probabilitățile de trecere la o uniune monetară în Uniunea Europeană, în funcție de țările participante, astfel:
80% pentru o uniune monetară între Germania și Franța;
60% dacă uniunea monetară ar fi fost formată din Germania, Franța, Austria, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Olanda;
30% cu participarea, pe lângă țările enumerate, a Suediei, Portugaliei, Spaniei și Italiei;
10% și cu participarea Greciei.
IV.2. Aprecierea optimalității zonei euro
În Uniunea Europeană mobilitatea forței de muncă este mai redusă decât în S.U.A. Mobilitatea mai redusă a forței de muncă în zona euro și în general în Uniunea Europeană nu este rezultatul unor bariere legislative, care au fost eliminate, ci al unor diferențe de limbă și cultură în primul rând, iar acestea vor persista cu siguranță în perioada următoare.
În situații extreme, în Uniunea Europeană poate fi acceptată și reducerea salarială, ca alternativă (fiind cunoscut în acest sens, de exemplu, cazul Germaniei).
Producția țărilor Uniunii Europene este diversificată, nici una dintre ele nedepinzând de un singur produs, astfel încât impactul unui șoc asimetric va fi atenuat.
Economiile țărilor europene sunt, în general, deschise. Cu cât o economie este mai deschisă către exterior, cu atât impactul folosirii cursului de schimb ca mecanism de ajustare este mai redus, întrucât sunt afectate toate sectoarele și prețurile.
În Uniunea Europeană bugetul comunitar este redus comparativ cu bugetele naționale și PIB agregat, nu se poate vorbi de un adevărat buget federal. Cu toate acestea, fondurile structurale asigură o redistribuire către țările mai puțin dezvoltate din Uniunea Europeană (nu obligatoriu cele care ar fi afectate negativ de un șoc asimetric). Gradul de stabilizare prin bugetul Uniunii Europene este relativ redus din prisma fiscalității și a transferurilor către și de la bugetul comunitar. Independența politicii bugetare se consideră că poate atenua impactul unui șoc asimetric, deși Pactul de stabiliatate și creștere, care limitează deficitul bugetar la maximum 3% din PIB nu dă o marjă foarte mare de manevră.
Integrarea piețelor de capital europene poate contribui la buna funcționare a Uniunii Monetare Europene, prin facilitarea ajustării în cazul unor șocuri asimetrice. Procesul, departe de a fi încheiat, este însă potențat de existența euro, de armonizarea legislativă și de presiunile concurenței.
IV.3. Integrarea piețelor financiare din zona euro
Sistemul financiar al Uniunii Europene a fost transformat de interacțiunea dintre câteva fenomene, dintre care procesul extins de globalizare, armonizarea cadrelor de reglementare din cadrul Uniunii și implementarea unor reforme financiare în statele membre. Împreună, aceste evoluții contribuie la integrarea progresivă a sistemului financiar al Uniunii Europene.
Acest proces de integrare este reflectat de omogenitatea piețelor, de un val de consolidare între intermediarii financiari și de dezvoltarea produselor noi și a tehnicilor de inovare. Începând cu anul 1999, moneda euro a jucat, de asemenea, un rol important în această transformare, prin eliminarea riscului de schimb al fluxurilor monetare din cadrul Uniunii.
În actualul context mondial de liberalizare a piețelor financiare, a rezultat o concurență între piețele financiare, dezvoltată în cadrul sistemelor financiare naționale. Global vorbind, gradul de integrare a piețelor de capital între țările zonei euro se situează la un nivel intermediar între piețele internaționale și cele naționale. Integrarea piețelor financiare a fost stimulată prin inițiativele din cadrul programului pieței unice, stipulate în Carta albă din 1985, document care a formulat principiul recunoașterii mutuale. În 1986, Curtea de Justiție a făcut precizări referitoare la noțiunile de recunoaștere mutuală și control a țării de origine, fixând în același timp și criteriile care trebuie respectate în caz de restricții existente în țara respectivă.
În 1998, Consiliul European de la Cardiff a recunoscut că mai sunt multe de făcut până la integrarea deplină a piețelor financiare, dar că acest lucru este prioritar pentru creșterea eficienței nu numai în sectorul financiar dar și pe ansamblul economiei.
O dată cu Consiliul de la Lisabona din 2000, integrarea piețelor financiare a devenit unul din pilonii programului economic și social. Termenul de punere în practică a măsurilor care privesc serviciile financiare și legislațiile naționale referitoare la acestea a fost stabilit în 2005.
Comitetul Lamfalussy în 2001, a subliniat necesitatea punerii în practică mai rapid a măsurilor prevăzute în Planul de acțiune pentru serviciile financiare, crearea unui comitet de valori mobiliare și reglementarea comerțului exterior cu servicii financiare.
În Uniunea Europeană, comerțul cu servicii financiare a fost în mare parte liberalizat. Conform indicelui de restrictivitate, Uniunea Europeană are unul din cele mai liberale regimuri privind comerțul cu servicii financiare, indicele referindu-se la amploarea restricțiilor stabilite și la volumul tranzacțiilor.
Figura nr. 5 Indicatori de restricție ai comerțului exterior
Sursa: Etudes Economiques de l’ OCDE, 2002.
Într-o cotare de la 0 la1 în ordinea creșterii restricțiilor, Uniunea Europeană a primit 0,07, nivelul fiind apropiat de cel al Statelor Unite și Canada, dar inferior celui al Japoniei(0,19) și Australiei (0,12).
Cu cât indicele de restricție este mai mare cu atât sunt mai mari restricțiile.
Obstacolele care există încă în calea integrării piețelor financiare din Uniunea Europeană constau în absența unei infrastructuri comune, infrastructurile naționale având evoluții în funcție de necesitățile locale. Printre alți factori se numără barierele de intrare, în special, diferențele culturale, lingvistice și juridice, tratamentele preferențiale, procedurile greoaie de coordonare a diverselor politici, fidelitatea consumatorului față de prestatorul său de servicii. În ceea ce privește piața monetară a zonei euro, aceasta este bine integrată, dar există încă anumite probleme privind operațiunile transfrontaliere.
Integrarea pieței monetare s-a realizat rapid după introducerea monedei unice, având la bază necesitatea gestionării lichidităților în cadrul politicii monetare. Pe această piață, activele monetare și alte lichidități sunt luate și date cu împrumut pe perioade variind de la câteva ore până la câteva luni. Convergența ratelor dobânzilor nominale spre o rată comună (pe piața împrumuturilor cu garanții) a fost foarte importantă, chiar dacă nu s-a progresat în același ritm. Pe piața interbancară, există o convergență deplină a ratelor dobânzilor, datorită Uniunii Monetare care a regrupat toate piețele monetare într-o mare piață monetară a zonei euro, lichidă și omogenă.
În cadrul pieței interbancare, a apărut o și o structură pe două niveluri , băncile mari dominând operațiunile transfrontaliere, iar cele mici finanțându-se prin operațiuni interbancare la nivel național. Până în prezent, pe piața monetară s-au dezvoltat operațiunile cu garanții, moneda fiind schimbată contra garanțiilor eligibile, acest tip de tranzacții devenind instrumentul cel mai utilizat. Grație acestui tip de tranzacție, riscurile se reduc iar eficacitatea pieței este ameliorată.
Banca Centrală Europeană a recurs și ea la acest tip de tranzacții cu garanții pentru a-și pune în practică politica monetară în cadrul ajustărilor săptămânale. Sumele săptămânale alocate pe această piață sunt în jur de 60 miliarde euro. Activele eligibile ale Băncii Centrale Europene sunt acceptate ca garanții pe această piață, valoarea acestora depășind cu mult pe cea a operațiunilor de gestiune a lichidităților Banca Centrală Europeană. În caz de insolvabilitate a unei părți, creditorul trebuie să aibă siguranța că nu mai există concurenți în ceea ce privește garanția pe care o deține. Reglementările adoptate, referitoare la garanțiile financiare, au redus incertitudinile juridice de pe această piață.
Din cele 1000 miliarde de euro care sunt tranzacționate în medie pe zi prin intermediul sistemului TARGET, mai mult de 40% sunt operațiuni transfrontaliere, incluzându-se și operațiunile referitoare la clienții băncilor. Dacă se ține cont numai de operațiunile interbancare, integrarea piețelor financiare este și mai evidentă, două treimi din operațiunile interbancare în alb fiind transfrontaliere.
Schimburile transfrontaliere s-au dezvoltat foarte mult odată cu introducerea monedei unice. De exemplu, pe piața pensiilor, schimburile intra-zonale au ajuns la 40,1% în 2000 față de 35,7% în 1999. Această creștere a fost stimulată și de integrarea instituțională la nivel de tranzacții electronice, contracte cadru precum și centrale depozitare de titluri(pentru piața pensiilor) care au fost interconectate între ele.
Piața monetară rămâne foarte concentrată, din 7500 de instituții de credit din zona euro, numai 514 participă la operațiuni de refinanțare, iar un număr și mai mic de instituții pot participa la tranzacții cu sume mari ( pe piața swaps cu sume care depășesc trei miliarde euro, pot face tranzacții doar zece firme). Integrarea financiară europeană a redus numărul firmelor naționale care pot tranzacționa sume mari de bani, iar această tendință s-a accentuat după introducerea monedei unice. În Franța, de exemplu, numărul băncilor care participă la licitațiile Băncii Centrale a Franței s-a redus de la 41 în 1999 la 28 în 2001. În schimb, băncile franțuzești ocupă un loc important pe piața lichidităților zonei euro, 40% din tranzacții aparținând lor, iar trei bănci franceze figurează printre cele zece bănci care operează pe piața swaps.
De asemenea, numărul indicilor de referință s-a redus, 90% din tranzacții efectuându-se ținându-se cont de EONIA și EURIBOR, LIBOR nemaifiind practic utilizat. EURIROR (Euro Interbank Offered Rate) a fost introdus la 1 ianuarie 1999. Această nouă rată pe piața monetară europeană a fost rezultatul unei inițiative comune a Federației Bancare Europene și Asociației Piețelor Financiare, 57 de bănci participând la fixarea EURIBOR. 47 dintre bănci sunt din țările Uniunii Europene participante la moneda euro, 4 bănci din țări care nu au aderat la euro, iar ultimele 6 sunt bănci internaționale din țări care nu sunt membre ale Uniunii Europene. Aceste bănci au fost alese după criterii de performanță și conduită așa cum specifică Codul de conduită. Băncile alese, ale căror date sunt utilizate în componența ratei dobânzii EURIBOR, sunt cele care negociază în prezent cele mai mari lichidități pe piața monetară a Uniunii Economice și Monetare, având toate un excelent rating.
Pentru evaluarea în permanență a celor 57 de bănci, s-a constituit Steering Committee, din care fac parte practicieni ai pieței monetare cu putere de sancțiune dacă o bancă nu-și respectă obligațiile (comunicarea ratelor propuse pentru ziua respectivă, cât mai precis posibil, pe toată durata prevăzută). Dacă în ciuda avertismentelor, una dintre bănci nu furnizează totuși datele cerute, sau nu rectifică datele inexacte, comitetul Steering poate decide excluderea ei din grupul celor 57.
Datele publicate de BIS (Bank of International Settlements) au confirmat faptul că euro este a doua cea mai uzitată monedă internațională, după dolar dar înaintea yenului japonez, deținând aproximativ 40% din tranzacțiile internaționale. Piața produselor financiare derivate pe termen scurt – swaps – este de asemeni un element important al pieței monetare.
Piața swaps Eonia (Euro Overnight Index Average) s-a dezvoltat rapid după introducerea monedei unice, operațiunile swaps crescând cu 104% și devenind un mijloc de gestionare a riscului generat de rata dobânzii. Această piață, ai cărei actori principali sunt piețele de la Londra, Frankfurt și Paris, este foarte bine integrată fiind caracterizată printr-un volum mare de operațiuni și o mare lichiditate. Banca Reglementărilor Internaționale a confirmat dezvoltarea semnificativă a pieței swaps, rata dobânzii EONIA – gestionată de Banca Reglementărilor Internaționale – fiind una din cele mai importante sau chiar cea mai importantă rată de referință de pe această piață.
Piața swaps overnight EONIA (depozite la vedere de minim 500 milioane euro) este considerată astăzi ca fiind cea mai mare din lume. În ceea ce privește piața tranzacțiilor cu titluri de valori pe termen scurt și piața tranzacțiilor cu titluri de stat (bonuri de tezaur pe termen scurt emise de stat, bilete de trezorerie emise de întreprinderi și certificate de depozit emise de instituții financiare private), nu s-au integrat la fel de bine fiind în diferite stadii de dezvoltare, datorită nearmonizării modalităților de negociere, condițiilor de emisiune, regimului juridic și fiscal.
Pe piața valorilor mobiliare, după 1999, s-a intensificat concurența pentru serviciile bancare de investiții, comisioanele plasamentelor pe piața internațională a obligațiunilor emise în euro fiind apropiate de cele de pe piața Statelor Unite. Moneda unică a permis diversificarea investițiilor, marea parte a investitorilor gestionându-și activele la scara zonei euro și nu la nivel național.
Până la introducerea euro, emisiunile de obligațiuni au crescut puternic, ca de altfel toate celelalte segmente ale pieței de valori mobiliare. După 1999, emisiunile de obligațiuni publice au stagnat, în mare parte și datorită reducerilor deficitelor publice din anii ‘90. Cu toate acestea, piața obligațiunilor emise în euro este relativ integrată, neuitând că există încă 12 emitenți diferiți și care utilizează metode diverse.
Sectorul privat emitent de obligațiuni din Uniunea Europeană a rămas în urma celui din Statele Unite. După o puternică creștere înainte de 1999, piața titlurilor private a rămas constantă, iar în prezent se dezvoltă datorită mai multor motive. Multe întreprinderi, după pierderile suferite pe piața acțiunilor din 2000, și-au făcut apariția pe piața obligațiunilor. Cu toate acestea, partea obligațiunilor emise de societățile private în PIB, este mică în raport cu cea înregistrată în S.U.A. Pe ansamblul zonei euro, aceasta este de 11% față de 27% în Statele Unite. În schimb, procentul din PIB al intermedierilor financiare este comparabil, fiind de 73% în zona euro și de 80% în SUA.
În ceea ce privește piața de capital, principalii actori sunt London Stock Exchange, Euronext și Deutsche Borse, fiecare având strategii diferite de dezvoltare.
Capitalizarea bursieră a fost în 2002 de aproximativ 75% în zona euro, 85% în UE și 140% în SUA. Dilema apărută odată cu introducerea monedei unice, referitoare la liderul de pe piața de capital, s-a rezolvat rapid, Londra rămânând în continuare cea mai atractivă piață financiară și de capital din Uniunea Europeană. Acest lucru s-a datorat în principal faptului că Anglia, la fel ca majoritatea actorilor financiari internaționali, era în expectativă, fiind sceptică vis-a-vis de euro. Pe de altă parte, Londra era un centru financiar cu vechime și rezultate foarte bune, având două atuuri principale: era membră a Uniunii Europene, fiind oarecum conectată la transformările din Uniunea Economică și Monetară, și nu adoptase moneda euro, nefiind supusă riscurilor și șocurilor pe care le putea genera moneda unică.
Figura nr. 6 Capitalizarea bursieră (% din PIB)
Sursa: Etudes Economiques de l’ OCDE, 2002.
Figura nr.7 Capitalizarea bursieră (%)
Sursa: Etudes Economiques de l’ OCDE, 2002.
Dezvoltarea piețelor bursiere depinde de evoluția operațiunilor transfrontaliere, de fuziunile și alianțele orizontale și verticale, de progresul tehnicilor de vânzare și externalizare, de noii actori care intră pe piață. Integrarea piețelor de capital poate conduce la diminuarea unor riscuri și șocuri economice, precum și la convergența anumitor structuri. De multe ori, integrarea piețelor de capital este utilizată ca indicator de integrare globală.
Integrarea piețelor bursiere din zona euro nu este ușor de realizat, deoarece un număr mare de burse există încă datorită faptului că investitorii naționali le preferă. Aceste burse pot funcționa și pot stabili legături cu ajutorul rețelei din care fac parte. Pe termen lung, aceste rețele ar trebui să elimine bursele mai puțin eficiente. În ceea ce privește segmentarea piețelor de capital, se speră că aceasta se va atenua datorită negocierilor la distanță și indicilor de referință paneuropeni. Rămân însă anumite probleme de natură transfrontalieră în sectorul bancar.
Pentru consumatorii europeni, un virament dintr-o țară în alta este mult mai scump decât cel din interiorul unei țări. Problema plăților în cadrul pieței unice a făcut obiectul mai multor inițiative în ultimii 10 ani, și cu toate acestea, un studiu din 2002 arăta că există încă mari diferențe între costurile viramentelor naționale și cele internaționale. Datorită costurilor ridicate, volumul plăților este scăzut ( mai puțin de 1% din transferurile totale), băncile afirmând că un asemenea volum de tranzacții nu justifică investiții în informatizare și interoperabilitate.
Banca Centrală Europeană a propus modalități tehnice de ameliorare a infrastructurii transferurilor transfrontaliere și respectarea anumitor reglementări (constituite într-o foaie de parcurs) astfel încât costul plăților transfrontaliere să se apropie de cel al operațiilor naționale, până la sfârșitul lui 2004. Comisia a propus egalizarea costurilor plăților transfrontaliere și a celor naționale, dar statele membre și-au exprimat îndoiala că băncile vor accepta propunerea, și că primul lucru pe care îl vor face va fi creșterea costurilor tranzacțiilor naționale, pentru a compensa pierderile generate de operațiunile transfrontaliere. Sistemul bancar a subliniat că propunerea Comisiei nu a ținut cont de cauza problemei, și anume, absența unui sistem unilateral unic de plăți în Europa.
Tot în efortul de a stimula plățile transfrontaliere, Parlamentul a aprobat o reglementare care a intrat în vigoare în iulie 2002, referitoare la sume de până la 12500 de euro. Aceste sume vor putea fi retrase de la bancomate, se vor putea utiliza carduri bancare, iar în 2003 au început să se realizeze viramente între conturile bancare. Începând cu 2006, această reglementare se aplică sumelor de până la 50000 de euro.
Integrarea sectorului financiar este deci considerată una din primele priorități ale programului politic al Uniunii Europene, obiectiv convenit și la Consiliul European de la Lisabona în martie 2000. Este necesară o continuitate în formularea și punerea în practică a politicilor Uniunii Economice și Monetare, ceea ce necesită o mai bună determinare în atribuirea resurselor necesare autorităților competente. Rolul Băncii Central Europene este de a crea un mediu favorabil investițiilor și dezvoltării activităților economice, prin menținerea stabilității prețurilor pe termen mediu, precum și atragerea participanților pe o piață financiară integrată în zona euro.
Mai mult, ritmul reformelor structurale trebuia grăbit pentru a stimula potențialul de creștere economică și pentru a depăși recesiunea globală. Au fost înregistrate unele progrese ale reformelor, îmbunătățind astfel funcționarea pieței din zona euro. Totuși, rigiditățile structurale continuau să slăbească potențialul de creștere a economiei din zona euro. În absența unei accelerări susținute ale reformelor, exista un risc ca, dincolo de etapa de declin economic, tendința de creștere economică să fie nesatisfăcătoare.
Figura nr. 8 Importuri și exporturi (mld.USD)
Sursa: Date EUROSTAT
Reacția politicilor adoptate trebuia să reflecte natura șocurilor, iar o politică mixtă adecvată trebuia să încorporeze o politică fiscală de precauție. O politică monetară ce tindea spre o stabilitate a prețurilor și răspundea riscurilor de recesiune inflaționistă putea asigura rate scăzute ale dobânzii. Acest lucru stimula investițiile în afaceri, reprezentând în același timp cheia relansării economice și contribuind astfel la realizarea obiectivelor Uniunii Europene.
Figura nr. 9 Piețe de capital (mld. USD)
Sursa: Date EUROSTAT
În studiul său pentru Consiliul European de la Gent, Comisia Europeană a accentuat faptul că, „deși reformele din economie și de pe piața muncii, precum și politicile sociale de modernizare au încetinit ritmul de dezvoltare a Uniunii, continuarea acestor reforme este elementul cel mai important cu care se confruntă Uniunea diferit față de cel stabilit în strategia de la Lisabona”.
Această strategie încurajează ajutorul reciproc rezultat din interacțiunea dintre planul economic și cel social al muncii. În același timp, strategia prevede orientările de bază ale politicilor adoptate în vederea realizării obiectivelor pe care le urmărește Uniunea în aceste trei domenii.
Oricum, privind în perspectivă, bazele macroeconomice par destul de solide în zona euro și existența monedei euro s-a dovedit a fi un factor important de stabilitate. Primele semne ale creșterii economice s-au simțit în 2002 și 2003, aceasta având un trend pozitiv, dar nereușind să recupereze total scăderea nivelului producției din 2001. Efectele negative au fost diminuate datorită unei politici macroeconomice care a susținut creșterea în zona euro. La toate acestea se adaugă și creșterea schimburilor mondiale datorată în parte și războiului din Irak, care a generat printre altele și ieftinirea petrolului. În ciuda obstacolelor din trecut, consumul personal ar putea să revină la nivelul normal, ajutat mai departe de reducerile de taxe, care s-au adoptat deja în unele state membre.
Tabelul nr. 5 Principalii indicatori ai zonei euro
Sursa: OCDE, BCE, Eurostat 2003.
Mai mult, în timp ce capacitățile disponibile rămân limitate, investițiile ar trebui, de asemenea, să fie reluate atunci când cererea se consolidează. Un factor viitor care ar putea determina creșterea economică este reducerea ratei dobânzii. Întărirea dinamicii interne, creșterea potențialului economic și asigurarea stabilității reprezintă principalele obiective ale politicilor economice.
Privind retrospectiv, politica monetară s-a modelat destul de bine pe situațiile apărute, reducerea impozitelor a produs efectele scontate chiar dacă decalate în timp, prețurile produselor alimentare au scăzut, iar activitatea economică a început să-și revină în SUA și Anglia. Totuși, redresarea mult dorită în zona monetară va fi mai lentă ca în alte zone.
În ceea ce privește disciplina bugetară, în 2002 s-au simțit efectele reducerii impozitelor din 2001. În 2003, datorită necesității atingerii obiectivelor stabilite prin pactul de stabilitate, politica economică a fost mai restrictivă.
Germania, inițiatoarea pactului, a fost prima care a încălcat angajamentul, deficitul bugetar în 2002 fiind de 3,75% din PIB, cu 0,75% peste pragul admis. Franța a fost în aceeași situația în 2003, deficitul fiind de 4% din PIB, trebuind să plătească o amendă de 3 miliarde euro. Comisia Europeană nu a luat decizia de sancționare, Olanda amenințând că o dă în judecată la Curtea Europeană de Justiție pentru favorizarea „infractorilor” zonei euro. Euro a avut un trend crescător datorat creșterii încrederii în moneda unică, paralel cu o scădere a dolarului.
Creșterea venitului disponibil, chiar dacă a fost limitată în 2002, s-a accelerat în 2003, datorită creșterii locurilor de muncă. Investițiile întreprinderilor s-au intensificat, ameliorându-se și cererea internă. În schimb, cererea administrațiilor publice a fost limitată, tocmai în scopul respectării obiectivelor bugetare ce trebuiau atinse în 2004.
Persistența inflației în zonele mai puțin dinamice ale Uniunii Economice și Monetare pune în evidență necesitatea unei mai mari flexibilități a pieței muncii și a bunurilor, precum și o integrare mai accentuată a piețelor financiare. Inițiativele Comisiei Europene sunt foarte bune, dar scopul nu a fost atins, trebuind accelerate reformele în domeniul financiar. Drept urmare ar trebui suprimate obstacolele la intrarea pe piețele financiare și revăzute structurile actuale de reglementare și control. O mai bună aplicare a strategiilor elaborate în cadrul proceselor de coordonare, chiar în caz de probleme neprevăzute, va contribui la avansarea reformelor structurale. Ritmul creșterii potențiale se va accentua, fiind mai ușor de depășit șocurile care pot afecta anumite țări.
IV.4. Zona euro în contextul internațional
Începând cu a doua jumătate a anului 2000 Uniunea Economică și Monetară a cunoscut o intensă și prelungită decădere, punctul culminant constituindu-l reculul producției din 2001. Această recesiune a avut loc sub influența unor factori care au contribuit la sincronizarea evoluțiilor din zona euro, reacțiile puterilor publice nefiind diferite de la țară la țară.
În primul rând, creșterile înregistrate de prețul petrolului în 1999 și 2000 au dus la diminuarea puterii de cumpărare și instalarea inflației, presiunea inflaționistă obligând băncile centrale și Banca Centrală Europeană să aplice o politică monetară restrictivă. De asemenea, creșterea prețului petrolului a limitat profitul companiilor, care împreună cu creșterea bruscă a prețurilor acțiunilor a afectat investițiile.
În al doilea rând, explozia tehnologiilor de informare și comunicare a antrenat scăderea cursurilor acțiunilor.
În al treilea rând, sub influența diferitelor conjuncturi, comerțul internațional a avut de suferit.
Nu în cele din urmă, evenimentele din 11 septembrie au pus la încercare încrederea mediului economic internațional și au întârziat creșterea economică.
Încetinirea creșterii economice s-a instalat cu mult înaintea evenimentelor dramatice din 11 septembrie 2001, producția scăzând la jumătate. Ca urmare a atacurilor teroriste, Banca Centrală Europeană a redus și mai mult baza de stabilire a ratei dobânzii cu 50 de puncte în două rânduri, pe 17 septembrie și pe 8 noiembrie. Astfel rata de refinanțare a fost redusă la 3,25% ca urmare a impactului asupra credibilității. În același timp, creșterea economică, a diminuat riscul în ceea ce privește stabilitatea prețurilor în zona euro. Inițial, modificările ratei de schimb ale principalelor valute au fost oarecum insesizabile.
Tot în 2001 nivelul scăzut al puterii de cumpărare a monedei euro a fost atribuit în special performanțelor și reușitelor impresionante înregistrate de economia S.U.A, dar și lipsa unei aprecieri a monedei euro, ca reacție a deteriorării rapide a perspectivelor din America, era surprinzătoare. Acest lucru sublinia faptul că modificările de scurtă durată ale ratei dobânzii nu pot fi anticipate cu exactitate.Oricum, luând în considerare factorii de bază care au o putere mai mare de anticipare, se părea că există un consens în ceea ce privește faptul că moneda euro era subevaluată în comparație cu dolarul american.
În ceea ce privește fiscalitatea, datorită recesiunii cu care s-a confruntat și se confruntă în continuare zona euro, guvernele au adoptat măsuri de relaxare fiscală, consumul guvernamental crescând cu 2,5%, ceea ce a condus la majorarea deficitului bugetar cu 2,2% față de 1,5% în 2001. Germania și Franța au depășit cu 0,4 respectiv 0,1 puncte procentuale criteriul bugetar de 3% din PIB, stabilit prin Pactul de Stabilitate, nefiind însă sancționate conform prevederilor datorită unor motive prezentate în favoarea lor.
Ca urmare, pentru a evita creșterea datoriilor, politica fiscală trebuia să acționeze simetric în timpul recesiunii și boom-ului economic, lucru care putea genera administrarea deficitelor cu acumularea datoriei publice.
Uniunea Economică și Monetară a înregistrat în 2002 o creștere economică de doar 0,8%. Cea mai redusă creștere economică a avut-o Germania cu o rată de 0,2%, iar cea mai ridicată Irlanda cu 6%. Activitatea economică și-a revenit după declinul din 2001 (când PIB s-a redus cu 0,2%), dar nu atât de mult pe cât se dorea, exportul fiind singurul care a contribuit substanțial la dinamica PIB cu 75%. Cu toate acestea, încetinirea creșterii economice în zona euro s-a datorat atât cauzelor interne, cât și celor externe. Criza din America Latină, în special criza argentiniană, nu a influențat în mod major relațiile comerciale și financiare ale Uniunii Europene, așa cum a făcut-o criza asiatică. Singurul domeniu în care Uniunea Europeană a fost afectată negativ a fost cel cu privire la investițiile străine directe din America Latină (o optime din aceste investiții au mers în această zone în perioada 1999-2000).
Investițiile s-au redus cu 2,5% datorită creșterii costurilor de capital, scăderea cursurilor bursiere și a profiturilor agenților economici (costurile cu forța de muncă au crescut în condițiile unei proaste corelații între salarii și productivitatea muncii).
Legăturile financiare și internaționalizarea firmelor au agravat efectele care au acționat în special asupra investițiilor și au grăbit propagarea șocurilor externe. Ca rezultat, creșterea P.N.B.-ului a cunoscut un declin de la 3,8% înregistrat în al doilea sfert al anului 2000 la 1,7% în al doilea sfert al anului 2001, după care s-a stabilizat în ultimul sfert al anului. Contribuția nesatisfăcătoare a cererii interne s-a datorat parțial tensiunilor geopolitice, dar și creșterii modeste a consumului privat (0,6%). Această situație este consecința, conform Comisiei Europene, scăderii cursurilor bursiere, supraevaluarea inflației ca urmare la trecerea la euro, precum prognozele privind creșterea șomajului și deteriorarea finanțelor publice, piața muncii ajungând într-un impas în unele state membre ale Uniunea Economică și Monetară. Rata șomajului a fost de 8,3%, în creștere cu 0,3 puncte procentuale față 2001, datorată în principal reducerii ritmului de creștere a locurilor de muncă.
Desigur creșterea inflației și implicit degradarea puterii de cumpărare a populației a jucat un rol major în încetinirea creșterii economice în zona euro. Nivelul maxim al inflației de 3,4% a fost atins în mai 2001, pentru a reveni apoi la 2% la sfârșitul anului. La începutul lui 2002, inflația a crescut din nou, nedepășind totuși pragul stabilit de Banca Centrală Europeană. Procesul inflaționist a evoluat apoi cu un ritm moderat de aproximativ 2%, fapt datorat stabilității promovate de Uniunea Monetară Europeană.
Doi factori au stat la baza acestor oscilații: primul a fost creșterea prețurilor bunurilor de import, creștere generată de cursul ridicat al petrolului și slăbiciunea euro. Al doilea a fost creșterea prețurilor produselor alimentare generată de epidemia de febră aftoasă.
IV.5. Internaționalizarea monedei euro
Zona euro a devenit o superputere economică, comparabilă ca mărime, din multe puncte de vedere, cu S.U.A. și mult înaintea Japoniei, analiza indicatorilor de profil sugerând acest lucru. În ceea ce privește populația, zona euro, a depășit S.U.A. sau Japonia. Ca suprafață diferențele sunt evidente: 2.495 mii km ² zona euro, 9.373 mii km² S.U.A. și 378 mii km² Japonia. În ceea ce privește PIB-ul (în miliarde de euro), diferențele se mențin: 6.371, respective 8.893 și 3.024. Prin prisma analizei unor indicatori financiari-monetari, situația este aceeași, zona euro se află în urma S.U.A.
Tabel nr. 6 Indicatori monetari și financiari în anul 2000 în zona euro, comparativ cu S.U.A. și Japonia
Sursa: BCE, citat după Pifferi, Marco; Porta, Angelo, La Banca Centrale Europea. La politica monetaria nell’area dell’euro, Milano, 2001, p.57.
Moneda euro este folosită azi ca monedă de facturare și de plată în comerțul mondial, ca monedă de rezervă (în rezervele valutare oficiale), ca monedă/ancoră de referință, este monedă „națională” pentru unele state din afara zonei euro și este în același timp euromonedă, folosită pe piețele financiare internaționale.
Dolarul american este, încă, principala monedă folosită în comerțul internațional, dar și investițiile străine sau pe piețele valutare internaționale.
Din totalul rezervelor valutare internaționale, inclusiv aurul, de 2,7 mii de miliarde de XDR (4 mii de miliarde de USD) în anul 2004, rezervele valutare oficiale (fără aur) reprezentau 2,4 mii de miliarde de XDR (3,6 mii de miliarde de USD).
Analizând structura rezervelor valutare oficiale, prezentată, în evoluție, în tabelul următor, se poate constata faptul că dolarul american își păstrează în continuare statutul de principală monedă internațională (cu toată ascensiunea semnificativă a euro în ultimii ani) conturându-se o „bipolarzare” monetară, cele două monede deținând împreună peste 90% din totalul rezervelor valutare oficiale.
Tabel nr. 7 Structura rezervelor valutare internaționale, în procente, la sfârșitul anului, în perioada 1999-2004
Sursa: ***, IMF Survey, September 19, 2005, p.280
În ultimii ani, ascensiunea euro ca monedă de referință este evidențiată de faptul că este folosită drept monedă națională de (mici) țări din afara Uniunii Europene; unele state și-au legat moneda națională de euro în cadrul unui coș valutar (de regulă alături de dolarul S.U.A.) sau doar de euro, cu o anumită marjă de fluctuație, sau au apelat la un consiliu monetar folosind drept ancoră moneda euro:
1. Țări în care euro este moneda națională, deși nu sunt în Uniunea Europeană:
mici state europene (Andora, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru, Kosovo – provincie iugoslavă sub administrarea ONU;
departamente (Guiana Franceză, Guadeloupe, Martinica, Réunion) și teritorii (Overseas Territory, St Pierre-et-Mquelon, Mazotte, Territoire des Terres australes et antarctiques françaises) „de peste mări”.
teritorii spaniole în nordul Marocului: comunități autonome (Ceuta Melilla) și grupul de insule administrate direct (Insulele Chafarinas, Penon de Alhucemas, Penon de Velez de la Gomera);
Țări ale căror monede naționale sunt „legate” de euro (euro – monedă ancoră):
14 țări africane membre ale zonei franc (francul CFA, anterior legate de francul francez, 1EUR = 655,957 XOF): Benin, Burkina Faso, Camerun, Republica Central Africană, Ciad, Congo, Guinea Ecuatorială, Gabon, Guinea – Bissau, Coasta de Fildeș, Mali, Niger, Senegal, Togo;
trei teritorii franceze „de peste mări” (unde francul CFP era legat de francul francez, 1 EUR=119,2529826 CFPF): Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Insulele Wallis și Futuna;
două țări africane anterior legate de francul francez și escudo portughez: Comore (1 EUR = 491,96775 KMF) și Capul Verde (1 EUR = 110,2651 CVE);
trei foste state socialiste: Bosnia – Herțegovina (1 EUR = 1,95583 BAM mărci convertibile, anterior legată de marca germană – consiliu monetar), Bulgaria (1 EUR = 1,955583 BGL, anterior legată de marca germană, consiliu monetar), Macedonia (dinarul este legat de euro din ianuarie 1999, 1EUR = 60 MKD);
o țară nord – africană: Maroc (dirhamul marocan 1EUR = 10 MAD).
IV.6. Efectele micro- și macroeconomice ale internaționalizării euro
La nivel microeconomic, utilizarea externă a euro reduce expunerea la riscurile de schimb, dar o parte din economiile de acoperire a schimbului pe care le obțin exportatorii trebuie să fie retrocedate clienților din zona „Dolarului”, care trebuie să suporte costurile. Față de țările terțe care nu aparțin nici Uniunii Europene, nici zonei „Dolar”, se poate totuși aprecia un câștig net. Această situație este in principal legată de țările care își ancorează monedele lor la euro iar eliminarea aproape totală a riscului de schimb favorizează integrarea economică între Uniunea Europeană și aceste țări. Acest câștig se realizează, totuși, numai asupra unei părți a schimburilor.
În ceea ce privește situația macroeconomică, studiile realizate indică faptul că pentru S.U.A. beneficiile asupra dreptului de seignoriaj internațional, impozit pe care îl plătesc implicit nonrezidenții când dețin active monetare americane neremunerate nu depășesc 0,1% din PIB.
Împărțirea acestor zone între euro și dolar nu lasă Europei decât un câștig foarte redus, iar acest câștig se plătește în afara unei pierderi parțiale rezultată din stăpânirea masei monetare în euro. O primă negativă de preferință structurală pentru euro, pentru același nivel de risc, reduce ratele dobânzilor europene și favorizează creșterea. Invers, prima de risc cerută asupra dolarului crește, mai ales dacă deficitul exterior al S.U.A. persistă.
Băncile centrale ale marilor monede vor adapta, deci, comportamentul lor la un nivel mediu (aproximativ), iar Banca Centrală Europeană nu va avea decât avantaje din ceea ce înseamnă euro în timp, o veritabilă monedă internațională concurentă cu dolarul american.
IV.7. Politica cursului de schimb al euro
Deși sub aspect fundamental politica monetară a Băncii Centrale Europene nu a suferit modificări majore de strategie, în plan metodologic, trecerea de la ECU la euro a marcat diferențe evidente în relația cu monedele naționale.
Una din aceste modificări se referă la sfera de cuprindere a celor două monede etalon. Cu toate că ambele reprezintă practic un coș de monede naționale, din zona Uniunii Europene, euro a fost adoptat doar de 11 state ale Uniunii Europene (la început, după care a fost introdus și în Grecia) – formând așa numita zonă euro.
Vechiul mecanism al cursului de schimb (ERM) nu s-a mai dovedit viabil pentru noua monedă euro, fiind înlocuit :
pe deoparte cu un mecanism de curs de schimb fix (care leagă euro de monedele naționale, prin rate de schimb irevocabile);
pe de altă parte, cu un nou mecanism de curs de schimb (ERM II) valabil pentru a statua relația dintre euro și monedele celorlalte membre ale Uniunii Europene, aflate înafara spațiului euro: Marea Britanie, Suedia ,Danemarca și Grecia (care ulterior a adoptat euro).
Cursurile de schimb irevocabile. Conversia ECU – EUR
Conform deciziei Consiliului Europei din decembrie 1997 și rezoluției Reuniunii Statelor Uniunii Europene membre ale zonei euro, au fost stabilite și preanunțate cursurile de schimb irevocabile dintre euro și monedele celor 11 state membre ale zonei euro (ulterior și pentru Grecia, al 12-lea stat din zona euro).
Astfel, începând cu 1 ianuarie 1999 ECU a fost convertit în euro, cu paritatea 1:1, deși coșul ECU nu s-a regăsit în totalitate în componența coșului euro, monedele celorlalte state ale Uniunii Europene rămânând înafara spațiului euro.
Cursul de schimb dintre euro și monedele naționale ale celor 12 state membre ale zonei euro este irevocabil, fixat la o paritate nemodificabilă în raport cu euro, dar variabilă în raport cu USD, cu celelalte monede ale statelor Uniunii Europene sau cu oricare alte monede dinafara spațiului euro.
Mecanismul de curs de schimb ERM II
În deplină concordanță cu rezoluția Consiliului Europei, Sistemul Monetar European/Mecanismul cursului de schimb (EMS/ERM), considerat a avea un rol cheie în primele faze de aderare la Uniunea Economică și Monetară, a fost înlocuit cu un nou mecanism al cursului de schimb (ERM II). Acest nou mecanism leagă cursul de schimb al monedelor naționale ale statelor Uniunii Europene din afara zonei euro, de moneda euro.
Procedurile legale au fost statuate printr-un acord semnat de Banca Centrală Europeană pe de o parte, și cele 4 bănci centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene, dar nemembre ale zonei euro, care oferă libertatea acestor state de a opta pentru o anume strategie de politică monetară, respectiv de a adera, în mod voluntar, la mecanismul ERM II.
IV.8. Raportul euro – dolar
Chiar dacă părinții săi nu au spus-o niciodată explicit, euro a fost creat și pentru a clătina dolarul american de pe scaunul său de stăpân invincibil al schimburilor internaționale. După trei ani de viață electronică, când a circulat numai prin conturile bancare ale guvernelor, ori întreprinderilor din 11, apoi 12 țări europene, euro a reușit cel puțin din punctul de vedere a ratei de schimb să domine dolarul.
La prima vedere, euro are aceleași șanse cu rivalul său, pentru că va fi folosit în 12 țări care, adunate, din punct de vedere al populației și produsului economic, sunt cel puțin egale cu Statele Unite. Americanii mai pot aduce în ajutor Costa Rica, Panama și Ecuador, unde “biletul verde” este singura monedă de schimb. Și totuși, nu acesta este raportul de forțe.
Figura nr. 10 Populația (milioane de locuitori)
Sursa: EUROSTAT
Tabel nr. 10 Indicatorii principalilor poli de putere
Sursa: European Economy, Directorate General of Economic and Financial Affairs, no 5/ 2003.
Figura nr. 11 Suprafața (km pătrați)
Sursa: Date EUROSTAT
Dolarul beneficiază de o putere uriașă, în primul rând ca urmare a extraordinarelor privilegii de care se bucură. După acordurile de la Bretton Woods /SUA, începând din 1945, dolarul a devenit principala monedă de referință în tranzacțiile internaționale. Cea mai mare parte din comerțul mondial se derulează în dolari, și, de asemenea, o marfă crucială a planetei – petrolul – se tranzacționează majoritar în dolari. Dolarul rămâne principala monedă de rezervă a băncilor centrale din cele mai multe țări ale lumii. Până acum 30 de ani, la orice ghișeu exchange în schimbul unui bilet verde puteai primi câteva grame de aur. De atunci însă, dolarul nu mai are nevoie de acoperire în metal prețios. El însuși a devenit “aur”, din Argentina până în Rusia, din China până în Arabia Saudită, ori Israel, mai ales după căderea comunismului.
Fred Bergsten, consilierul președintelui Clinton, expert în politica comercială și director al renumitului Institute for International Economics (IIE) din Washington, atenționa, în ziarul “Foreign Affairs”: „coliziunea care va avea loc între dolar și euro, o coliziune între titani, se va manifesta printr-o creștere a tensiunilor în politica comercială și monetară”. Relațiile transatlantice se află, conform opiniei lui Bergsten, într-o fază critică. Pe ambele părți ale Atlanticului se fac prea puține lucruri pentru a evita coliziunea printr-o strategie comună. Bergsten acorda șanse mari de apreciere a monedei euro și spera în funcționarea unei ordini monetare bipolare.
Conform economistului, Eurolandul celor 12 se compara deja cu S.U.A., în raport de producție, comerț și rezerve, și va deveni și mai puternic, când vor fi membre ale zonei euro toate statele Uniunii Europene. Dacă Banca Centrală Europeană își va consolida credibilitatea, vor avea loc transferuri ale investitorilor privați și băncilor centrale din dolari în euro. Prin urmare, euro poate deveni, pe termen mediu, rivalul sau partenerul dolarului.
Dar euro și dolarul se află într-o relație labilă, cu riscul de a provoca fluctuații enorme ale cursurilor de schimb și, deci, efecte destabilizatoare asupra economiei mondiale. După o perioadă de apreciere a dolarului, va apărea o corectură de curs în favoarea euro, apreciată de Bergsten la 24-40%, ca urmare a deficitelor ridicate ale balanței comerciale a S.U.A. Aceasta va influența competitivitatea Europei, dinamica creșterii economice va fi și mai puternic diminuată, ceea ce va duce la creșterea șomajului. De aici pericolul unor prime conflicte comerciale. Și a avut dreptate, deși în primă fază, datorită evoluției oscilante a euro, se părea că nu va avea dreptate.
IV.9. Euro și suveranitatea națională
Emisiunea unei monede internaționale a fost analizată pornind de la faptul că moneda reprezintă un simbol al suveranității naționale. Rezervele manifestate față de moneda euro au invocat implicațiile sale asupra suveranității și identității naționale.
Țările membre ale Comunității Europene au constatat că nu se poate realiza o piață unică fără o monedă unică. Piața unică susținută de țările Uniunii Europene poate fi decompartimentată prin suprimarea barierelor sau de altă natură. În realitate se manifestă o recompartimentare datorită fluctuațiilor monedelor țărilor membre care reclamă politici protecționiste. Politicile monetare autonome în contextul amplificării interdependențelor dintre economiile naționale nu mai au efectele scontate.
„Adevărata problemă care se pune este: avem noi interesul să cedăm o parte din suveranitatea națională și să o gestionăm în colaborare cu partenerii noștri sau să urmăm politica monetară pe care ei o vor decide, pentru a păstra integralitatea a ceea ce nu ar fi decât o suveranitate iluzorie. Într-un context al creșterii interdependențelor dintre economii, adoptarea unei politici monetare naționale ar fi o opțiune fără ieșire.”
Experiența Comunității Economice Europene a arătat că transferul progresiv al unor laturi ale suveranității naționale care poate fi gestionat în comun, reprezintă un transfer de suveranitate partajată, ceea ce nu înseamnă diminuarea suveranității naționale.
Băncile centrale ale statelor membre participând la gestiunea comună a politicii monetare reflectă o suveranitate partajată. Politicile economice sunt promovate de guvernele statelor membre în funcție de orientările Consiliului European.
Euro presupunând un transfer partajat de suveranitate de la nivel național la nivel european stimulează promovarea liberului schimb și procesul tranzacției spre o uniune politică.
V. Euro și România. Procesul de adoptare a aquis – ului comunitar
V.1. Economia românească și euro
Introducerea bancnotelor și monedelor euro este menită să transmită un mesaj puternic privind ireversibilitatea Uniunii Monetare, să susțină viitorul monedei unice europene (într-o perioadă de slăbiciune față de dolarul american) și să își întărească rolul de monedă internațională de rezervă și de tranzacție.
Performanțele euro în această perioadă depind de evoluția economiei în zona euro comparativ cu alte zone semnificative ale economiei mondiale, în mod special cu evoluția economiei americane. Următoarea fază a existenței euro – în contextul negativ al unor semnale îngrijorătoare de încetinire a creșterii în zona euro – depinde, de asemenea, de mai buna coordonare a politicii economice între statele membre ale Uniunii Europene.
În temeiul aderării României la Uniunea Europeană, Banca Națională are responsabilități directe și indirecte legate de introducerea tehnică fără probleme a bancnotelor și monedelor euro. Preocuparea directă pentru Banca Națională a României și responsabilitatea sa se referă la controlul lichidității și la condițiile de piață valutară. În ceea ce privește controlul lichidității, un aspect important este prevenirea circulației falsurilor.
Riscul poate fi mai mare într-o țară candidată cum este România, în care multe operațiuni se desfășoară în numerar, iar autoritățile publice sunt mai puțin specializate în rezolvarea unor cazuri de încălcare a legii. Un alt aspect privește posibila modificare în compoziția masei monetare în circulație, dacă indivizii devin circumspecți asupra deținerii euro. Această temere poate fi depășită în regiunile țării în care marca germană era preferată ca monedă paralelă de tranzacție și economisire, dar, pe ansamblu o anumită presiune ar putea să apară pe termen scurt pe piața valutară. O atare presiune ar proveni din înclinția unor persoane de a-și crește deținerile în dolari, comparativ cu structura curentă a portofoliului lor de numerar.
Cu cât va fi mai mare ponderea conversiilor în dolari, cu atât va fi mai puternică presiunea de depreciere a euro pe piața valutară locală. Este adevărat că distribuția operațiunilor de conversie depinde mult de termenul legal în care aceasta poate fi efectuată.
Extrem de importantă pentru politica valutară este moneda de referință aleasă de Banca Națională a României. O perioadă îndelungată dolarul S.U.A. a fost rege indiscutabil. Situația s-a schimbat considerabil datorită creșterii ponderii Uniunii Europene în comerțul exterior al României. Acest comerț reprezintă un argument în favoarea raportării leului la euro. Alcătuirea unui coș valutar format din euro și dolar este o mișcare destul de dificilă pentru Banca Națională a României, dar pare rezonabilă, căci răspunde îngrijorărilor exportatorilor și importatorilor români în acest sens. Pe de o parte, de vreme ce comerțul României cu Uniunea Europeană este relativ simetric, impactul renunțării parțiale la dolar este atenuat. Pe de altă parte, compoziția datoriei externe, preponderent denominată în dolari, constituie un argument împotriva trecerii la euro ca monedă de referință.
Nașterea euro și crearea zonei euro indică tendința aproape implacabilă de formare a unor blocuri comerciale și monetare. În contextul volatilității crescânde a piețelor financiare internaționale, acest fenomen este bine primit de cei ce beneficiază de avantajele unei zone monetare optime – atunci când aceasta este privită și ca un adăpost.
În ceea ce privește convergența nominală, aceasta presupune câteva condiții:
diferențialul inflației să nu depășească în mod durabil cu mai mult de 1,5% media ratei inflației în cele trei țări cu cea mai scăzută inflație din zona euro;
diferențialul dobânzii pe termen lung să nu depășească cu mai mult de 2% media în cele trei tări menționate;
deficitul bugetar anual să nu depășească în mod durabil 3% din PIB;
datoria publică să nu depășească 60% din PIB;
cursul de schimb să nu varieze în afara bandei de fluctuație stabilite prin Mecanismul Ratei de Schimb (ERM) timp de 2 ani înainte de aderare.
Există argumentul că realizarea mai rapidă a unei raportări fixe la euro (funcționarea unui Consiliu Monetar cu euro ca monedă de referință, sau „euroizarea” chiar înainte de aderarea la Uniunea Europeană) ar sprijini accelerarea reformelor structurale și a procesului de convergență.
Grăbirea unei raportări stabile/fixe la moneda euro nu este lipsită de riscuri/costuri, care provin din persistența foarte probabilă a unui diferențial important al inflației (în mare parte cauzat de efectul Balassa-Samuelsson) și, ca urmare, din pierderea previzibilă de competitivitate externă în timp. Totodată nu trebuie subestimate consecințele restrângerii/dispariției instrumentelor de politică monetară și valutară pentru ajustarea balanței de plăți.
Efectul Balassa-Samuelson se aplică economiilor în care creșterile de productivitate diferă semnificativ între sectoarele produselor comercializabile (tradables – deschise competiției externe) și necomercializabile (non-tradables – la care prețurile se stabilesc local), ultimele cunoscând creșteri de productivitate mai încete. Pentru o economie deschisă mică, pentru care prețurile se stabilesc pe piața internațională, acest efect indică o rată a inflației mai mare decât în țara de referință (zona euro), deoarece creșterile de productivitate nu s-ar reflecta în scăderea prețurilor interne. Diferențialul inflației (raportat la zona euro) va intra în contradicție cu criteriul convergenței nominale care se referă la inflație. O serie de calcule ne arată că un diferențial al inflației între 1,5% și 2,5% pe an, în condiții favorabile, va persista pentru o perioadă substanțială de timp.
Opțiunile de politică se rezumă la următoarele: fie țara candidată găsește o soluție de reducere a inflației în concordanță cu criteriul convergenței nominale, ceea ce se poate dovedi costisitor din punctul de vedere al producției; fie trebuie intervenit asupra criteriului în sine, ceea ce nu va fi posibil decât dacă Uniunea Europeană adoptă o politică în acest sens.
Începând din 2000 România a adoptat o politică de deflație graduală, motivată de existența unor așteptări inflaționiste puternice și de costurile anticipate, asociate reducerii drastice a lichidității interne, generate inclusiv de tensiunile pe care o dezinflație rapidă le-ar aduce în sistemul bancar. Politica opusă, care implică o legare rapidă la euro, ca mijloc de accelerare a reformelor structurale, este considerată contraproductivă, prea costisitoare, pasibilă să provoace în cele din urmă eșecul politicii dezinflaționiste și să perpetueze ciclurile de tip avânt-prăbușire.
V.2. Efectele introducerii euro asupra sistemului bancar românesc
Sistemul bancar românesc s-a raliat rapid la schimbarea survenită pe piața monetară europeană, încă din prima zi a introducerii monedei unice băncile operând cu euro. Au apărut inevitabil și probleme legate de băncile corespondente. Băncile românești nu și-au făcut din timp conturi corespondente în euro la băncile din străinătate, astfel încât pe o perioadă de aproximativ o lună, cele mai accesate bănci intermediare au fost Banca Germaniei și a Franței.
Banc Post (BP) a deschis conturi în euro la 18 bănci corespondente din 10 state europene, prin care clienții săi pot efectua operațiuni în noua monedă europeană (situația în ianuarie 1999). Specialiștii Banc Post studiază posibilitatea aderării la un sistem de decontare a plăților interbancare în euro, de tipul Euro Access Frankfurt (EAF), care asigură plăți internaționale complet computerizate prin intermediul unei bănci de prim rang.
La Eximbank strategia de adaptare a vizat adaptarea sistemului informatic, modificări în infrastructura actuală a relațiilor de corespondent în perioada de tranziție, schimbări ale mesajelor SWIFT, în paralel cu o adaptare a sistemului de contabilitate. Prin specificul ei de bancă orientată către susținerea comerțului exterior al României, Eximbank asigură clienților ei toate informațiile necesare pentru derularea tranzacțiilor și a celor în fază de negociere, prin adaptare a sistemului de comunicații bancare SWIFT pentru a putea face plăți și încasări în euro.
Banca Comercială Română a făcut pregătiri ca, prin relațiile de corespondent, să asigure fluiditatea decontărilor cu euro și în monedele naționale.
Încă din 1998, de când s-a început pregătirea pentru trecerea la euro, BCR avea pregătite legăturile cu cele 11 state (existente atunci,apoi integrându-se și Grecia )din Uniunea Economică și Monetară prin:
192 bănci corespondente;
23 bănci corespondente la care sunt deschise conturi “NOSTRO” în valute
naționale și în euro.
În prezent, majoritatea băncilor din Uniunea Economică și Monetară lucrează printr-un singur cont în euro, în care se operează încasările și plățile în euro ceea ce permite eliminarea unor erori legate de:
înregistrări greșite;
diferențe de rotunjire;
ușurarea investigațiilor.
Ținând cont de noua situație monetară din Europa, pentru a putea onora în condiții ireproșabile solicitările clienților, BRD – GSG și-a adaptat relațiile cu băncile corespondente, evidența contabilă și sistemul informatic.
Pe planul relațiilor cu băncile corespondente, majoritatea acestora nu au fost afectate prin introducerea euro, atât din considerente de minimizare a riscului de contrapartidă, cât și pentru a se păstra plafoanele de lucru acordate de băncile partenere. BRD – GSG și-a deschis conturi NOSTRO la principalele bănci corespondente, dar poate efectua plăți în euro și prin celelalte conturi deschise în valutele țărilor membre Uniunii Economice și Monetare.
Începând cu 4 ianuarie 1998 BRD a oferit operațiuni comerciale și financiare și în euro, de tipul: încasări și plăți, depozite la termen, conturi curente, credite, factoring, forfeting, acreditive, scrisori de garanție etc.
Candidatura României la aderarea în Uniunea Europeană a modificat și va modifica configurația sistemului bancar românesc. Nevoia unor lichidități mai mari, odată cu majorarea cotei deținute de creditul ipotecar, atrage din ce în ce mai mult necesitatea unor investiții de capital, fie din străinătate, fie de pe piața internă.
Oficialii B.N.R. au vorbit chiar de o „asanare” a sistemului bancar și o stabilizare a acestuia în condițiile în care cerințele internaționale subliniază necesitatea întăririi băncilor mici prin investiții atât de pe piața externă, cât și de pe cea internă. Ambiția Băncii Naționale a României este ca anual capitalul social al băncilor să fie cuprins între 8 – 10 milioane euro, chiar dacă în occident nivelul acestuia este doar de 5 milioane euro.
Banca Transilvania a crescut substanțial pe piața bancară, conform prețului acțiunilor băncii la Bursa de Valori București.
În ceea ce privește atitudinea și acțiunile Băncii Naționale a României, aceasta a încercat să mențină leul pe linia de plutire, dar cum bine se știe, o bancă națională trebuie să aibă în spate o economie care să o susțină.
În 2003, majorarea cu 0,5% a dobânzilor acordate de băncile comerciale persoanelor fizice a fost făcută pentru stimularea economiilor în lei. Cu toate acestea, nivelul dobânzilor a rămas real negativ, remunerarea depozitelor neacoperind inflația.
Decizia luată de bănci de a majora dobânzile a fost urmarea hotărârii Băncii Naționale a României de a majora dobânda de intervenție pe piață cu un procent.
Tot în 2003 s-a asistat la un proces de reducere a diferenței dintre dobânda pasivă și cea activă. Intervenția Băncii Naționale în privința reducerii volumului creditelor, în special a celor de consum, a fost mai degrabă o măsură care să frâneze creșterea acestora.
Creșterea costurilor la utilități a ridicat inflația, Banca Națională a României, începând să ia măsuri de siguranță, mărind dobânda de intervenție la 20,25%, după ce timp de 3 luni stagnase la 18,25%. Această măsură a dus la retragerea zilnică a mii de miliarde lei de pe piața monetară. Pe de altă parte, pentru a micșora ecartul dintre inflație și deprecierea nominală a leului, B.N.R. a început să cumpere devize pe piața valutară.
V.3. Leul și moneda unică euro
Introducerea monedei euro pe piața Uniunii Europene a fost la momentul respectiv un succes politic și economic. Dacă pentru cetățeanul Uniunii Europene a existat o perioadă de acomodare cu noua monedă, pentru cei din afara Uniunii trecerea a fost mult mai bruscă, dar și mai limitată. Aceasta în sensul că, practic, operarea cu moneda euro o făceau doar agenții economici, care aveau activități de import-export cu Uniunea Europeană și instituțiile implicate.
Trebuie precizat că, din punct de vedere al operării tradiționale cu valută, România prezenta o situație interesantă și anume faptul că majoritatea populației din Ardeal (inclusiv agenții economici) preferau marca germană, iar restul țării dolarul american.
În acest context, agenții economici (odată cu trecerea la moneda euro) au fost obligați să facă plățile către partenerii din Uniunea Europeană în această monedă. Adaptarea s-a făcut “din mers”, deoarece contractele anterioare introducerii monedei euro erau semnate în mărci germane și, normal, trebuiau echivalate în euro.
Primele care s-au adaptat au fost instituțiile bancare care au și făcut inițierea agenților economici cu utilizarea noii monede. Problema cea mai stringentă era generată de influențele pozitive sau negative pe care firmele românești le-ar fi suportat din operarea cu această moneda unică.
La început, firmele românești care și-au transferat conturile din dolari în euro au pierdut în urma evaluării dolarului față de euro, situația devenind fluctuantă mai multă vreme, până la Războiul din Irak. Dacă spre exemplu o firmă din România realiza un produs care se exporta pe una din aceste piețe (ex. euro), dar includea și componente de pe piața USD, iar activitatea firmei se derula într-operioadă în care, pe lângă devalorizarea leului în raport cu euro și USD, aveau loc mișcări defavorabile euro în raport cu USD, este clar că această firmă avea de suferit.
În acest moment, situația s-a inversat, dolarul fiind cotat mai slab în raport cu euro. În ceea ce privește moneda națională, fluctuația cursului acesteia în raport cu dolarul și euro, precum și accentuarea devalorizării ei în raport cu moneda unică din momentul în care aceasta a devenit monedă de referință, a provocat perturbări în activitatea de import, în special, contul curent al balanței de plăți înregistrând un deficit de 1395 milioane euro, în 2003.
Trecerea la moneda de referință euro, pe fondul deteriorării monedei americane a dus pe piața românească la reducerea puterii de cumpărare, piața cea mai atinsă de scumpiri fiind piața imobiliară, prețurile imobilelor transformându-se peste noapte din dolari în euro.
Un lucru este cert, și anume acela că trebuie grăbită integrarea în Uniunea Europeană pentru a putea scăpa de coșmarul continuei raportări la terțe monede și a pierde, nu de puține ori, din lipsa de previziune sau de informare. Aderarea la Uniunea Europeană ar conduce la introducerea monedei euro, iar întreprinzătorul român ar avea o relativă stabilitate monetară. Un element important este atitudinea vis-à-vis de această monedă și Uniunea Europeană. Nu puține sunt vocile care spun că România nu este susținută suficient de către Uniune sau țările membre pentru a grăbi aderarea, sau că nu ne este recunoscut ceea ce am realizat pe acest drum.
Una dintre reguli este că euro, nu se introduce automat, chiar dacă în 2007 vom fi membri ai Uniunii Europene, ci numai după îndeplinirea unor criterii de convergență.
Dar, până să ajungem la utilizarea euro pe teritoriul nostru, trebuie mai întâi să aderăm la Uniunea Europeană, iar acest lucru ar trebui să fie prioritar.
Apropierea României de Uniunea Europeană, a făcut ca locul primordial al dolarului să fie luat de moneda europeană, euro. Banca Națională a României a trecut astfel de la o politică de curs de schimb centrată pe dolar la o politică în care o pondere în creștere revine monedei europene.
Încă din anul 2000, calculele interne erau făcute pentru un coș cu proporții egale pentru euro și dolar, în 2001 ponderea euro a crescut la 60%, iar în 2003 acest coș valutar a fost făcut public.
În perioada devalorizărilor succesive, când leul și-a pierdut foarte mult din putere, Banca Națională a avut o situație ingrată. Slăbirea leului nu putea fi stopată prin pârghii monetare atât timp cât economia românească se dolariza. Singura posibilitate era reinstaurarea unor restricții referitoare la deținerea dolarilor, ceea ce intra în contradicție cu regulile unei economii de piață și nu era dezirabilă.
Cu toate acestea, Banca Națională a reușit să gestioneze problemele din acea perioadă, acceptând puterea în creștere pe piață a dolarului, intervenind doar atunci când devalorizarea leului era prea abruptă într-o perioadă, și afirmând de fiecare dată că o bancă națională nu poate susține o monedă care nu este susținută de propria economie.
În acest context, economia românească a cunoscut o mare deschidere spre exterior, procesul fiind facilitat și de regimul valutar promovat de Banca Națională, ilustrată în graficul următor.
Figura nr. 12 Structura comerțului exterior pe valute
EXPORT IMPORT
Sursa: Mugur Isărescu, ”14 ani de evoluții monetare”, Simpozionul Băncii Naționale a
României, noiembrie 2003.
Gradul de deschidere este calculat pe baza datelor Institutului Național de Statistică, referitoare la creșterea ponderii exportului și importului în totalul Produsului Intern Brut al României:
Figura nr. 13 Gradul de deschidere a economiei românești
Sursa: Mugur Isărescu, ’’14 ani de evoluții monetare’’, Simpozionul Băncii Naționale a
României, noiembrie 2003.
Chiar dacă uneori actorii vieții economice au contestat măsurile prudențiale suplimentare adoptate de Banca Națională a României, aceste măsuri au luat în calcul pe lângă schimbările puternice ale parităților dintre principalele monede (euro – dolar), și riscul valutar, care poate fi costisitor atât pentru debitori cât și pentru creditori.
În susținerea monedei naționale, cât și ca un prim pas spre aderarea la euro, trecerea la leul greu influențează direct, conform autorităților monetare, stabilitatea monedei naționale.
Denominarea este absolut necesară din două puncte de vedere. Pe de o parte pentru că, conform politicii monetare orice monedă care se respectă are subdiviziuni, la noi acestea neexistând înaintea denominării. Iar pe de altă parte, întărirea leului trebuia făcută demult, imediat după revoluție, după cum au propus mai mulți economiști printre care și Anghel Rugină.
Tăierea zerourilor demonstrează clar că prioritatea României este diminuarea inflației, moneda națională fiind readusă la o valoare cu semnificație economică. În ceea ce privește aderarea la moneda unică europeană, mai întâi trebuie să ne preocupe întărirea economiei naționale și câștigarea unui loc în competiția internațională pe anumite domenii și abia apoi să ne punem problema aderării la euro.
Figura nr. 14 Evoluția cursului valutar al leului față de USD și EUR* –
valori medii anuale
*ECU până la 31 decembrie 1998
Sursa: www.bnr.ro
V.4. Politica economică
Programul Economic de Preaderare
Prioritățile politicii economice pentru România în următorii ani vizează în mod ferm menținerea stabilității macroeconomice ca element fundamental al garantării creșterii economice și menținerea economiei pe un trend crescător pe termen mediu și lung. România a elaborat și transmis la 1 octombrie 2001 prima variantă a Programului Economic de Preaderare (PEP), document care vizează continuarea măsurilor pe linia îndeplinirii criteriilor economice de aderare la Uniunea Europeană, precum și crearea premiselor pentru participarea României la Uniunea Economica și Monetară, în calitate de țară cu derogare de la moneda unică euro.
Programul Economic de Preaderare, document de referință privind politica economică a României pe termen mediu, a fost elaborat pe baza prevederilor Programului de guvernare pentru perioada 2001-2004 și a Planului de acțiune aferent (Hotărârea Guvernului nr. 455/2001), precum și a opțiunilor majore ale Strategiei naționale de dezvoltare economică a României pe termen mediu (Hotărârea Guvernului nr. 456/2000).
Totodată, Programul Economic de Preaderae este corelat cu Programul Național de Aderare a României la Uniunea Europeană, măsurile de politică economică prevăzute fiind în acord cu programul de adoptare a acquis-ului comunitar. Comisia Europeană a făcut o evaluare a Programului Economic de Preaderare al României în luna noiembrie 2001 avansând o serie de recomandări. Comisia Europeană, a discutat, în luna martie 2002, cu instituțiile participante, cerințele de ordin general precum și aspecte legate de problematica mediului de afaceri, influența reducerii inflației asupra veniturilor fiscale, calendarul de aplicare a măsurilor de reforma propuse etc.).
Capacitatea administrativă
În vederea îndeplinirii criteriilor de aderare la Uniunea Economică și Monetară, Guvernul României este, în principal, cel care trebuie să ia măsuri de implementare a acțiunilor și măsurilor necesare dezvoltării economice și creării unui cadru favorabil unei economii concurențiale viabile, care să facă față cerințelor și standardelor europene. În același timp, toate celelalte instituții subordonate Guvernului sunt în măsura să contribuie la efortul de dezvoltare economică durabilă pe termen lung a economiei românești.
V.5. Politica monetară și a cursului de schimb
Armonizarea legislativă
România s-a angajat ca până la data de 31 decembrie 2004 să modifice Legea nr.101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României (BNR) pentru a garanta deplina independență a băncii centrale și a defini drept obiectiv fundamental al acesteia asigurarea stabilității prețurilor, în conformitate cu prevederile Tratatului privind Uniunea Europeană și Protocolului privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și Băncii Centrale Europene.
În mod concret, prevederile unor articole din Legea nr. 101/1998 au fost modificate și armonizate conform legislației Uniunii Europene, în scopul:
asigurării independenței instituționale a BNR în elaborarea și conducerea politicii monetare și a cursului de schimb, prin definirea explicită – în conformitate cu prevederile Tratatului instituind Comunitatea Europeană – a asigurării stabilității prețurilor ca obiectiv fundamental;
asigurării independenței personalului BNR, prin armonizarea cu legislația comunitară a prevederilor referitoare la durata mandatului membrilor consiliului de administrație, motivele de revocare din funcție, dreptul de contestare în justiție a deciziei de revocare din funcție și conflictul de interese;
interzicerii finanțării directe a instituțiilor publice de către banca centrală, astfel încât să se asigure armonizarea cu prevederile Articolului 101 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană referitor la finanțarea directă de către banca centrală.
Capacitatea administrativă
Măsurile care trebuie luate sunt, în principal, în sarcina Guvernului României și a Băncii Naționale a României. Aceste instituții sunt cele care trebuie să propună crearea unui cadru normativ care să conducă la îndeplinirea criteriilor cerute pentru aderarea la Uniunea Economică și Monetară. Este vorba, în primul rând, la crearea unui cadru legal care să confere o independență totală Băncii Naționale și la o politică monetară care să fie în acord cu politica Băncii Centrale Europene referitoare la trecerea la moneda unică euro.
V.6. Politica fiscală
Armonizarea legislativă
În domeniul politicii fiscale, un obiectiv esențial este consolidarea stabilizării macro-economice prin controlul deficitului bugetar. În vederea îndeplinirii angajamentelor asumate în documentul de poziție, Ministerul Finanțelor Publice a elaborat un proiect al legii privind finanțele publice, care a fost dezbătut si aprobat de Parlament prin Legea nr. 500/2002.
Pentru anul 2002, Ministerul Finanțelor Publice a propus și un nou mod de prezentare a proiectului de buget, bazat pe reguli și principii noi circumscrise următoarelor scopuri:
realizarea previziunilor multianuale ale veniturilor și cheltuielilor bugetare;
extinderea finanțării pe baza de programe;
restructurarea cheltuielilor bugetare în raport cu posibilitățile și reformele pe
domenii de activitate.
În vederea îmbunătățirii capacității Ministerului Finanțelor Publice de a administra resursele financiare ale statului, a fost elaborată documentația necesară înființării Unității de Management a Trezoreriei Statului. În scopul îmbunătățirii colectării veniturilor bugetare a fost adoptata Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare, care vizează în principal o transparență totală în ceea ce privește acordarea de înlesniri la plata de către creditorii bugetari prin stabilirea de criterii clare de performanță economico-financiară și de disciplina fiscală. Înlesnirile la plată se vor acorda pe baza unui punctaj rezultat din analiza criteriilor mai sus menționate, iar numărul de luni de eșalonare la plata obligațiilor bugetare, care include și perioada de grație, se va determina în funcție de raportul procentual dintre totalul obligațiilor bugetare și cifra de afaceri, pe baza unei convenții încheiate între debitorii și creditorii bugetari respectivi. Aplicarea prevederilor acestei Ordonanțe va contribui la realizarea veniturilor bugetare, respectiv încadrarea în deficitul bugetar prin accelerarea încasărilor, și la fluidizarea activității economico-financiare a agenților economici care deși sunt viabili din punct de vedere economic întâmpină greutăți în achitarea obligațiilor bugetare restante.
În domeniul consolidării reformei sistemului impozitelor și taxelor, măsurile luate se referă la reducerea ratei impozitului pe profit de la 38% la 25%,apoi la 16%, la o deducere de 10% din profitul reinvestit (Legea nr. 189/2001), la utilizarea ratei unice a TVA de 19% și la reducerea numărului de activități exceptate de la plata TVA (Legea nr. 547/2001).
Revizuirea legislației privind regimul accizelor prin aprobarea Ordonanței de Urgentă a Guvernului nr. 158/2001 se înscrie pe linia noilor principii ale politicii fiscale privind simplificarea legislației existente, crearea unui climat economic favorabil pentru toți agenții economici producători sau importatori de produse supuse accizelor, asigurarea unor venituri constante la bugetul de stat și apropierea legislației naționale de acquis-ul comunitar în domeniu.
Gestionarea corectă a politicii financiare – prin aprofundarea și accelerarea coerentă a reformei fiscale, creșterea eficienței și transparenței utilizării resurselor publice pe bază de proiecte și programe viabile precum și stabilirea unui sistem coerent de priorități în cadrul acestora – este una din garanțiile asigurării dezvoltării economico-sociale durabile.
Începând cu anul 2001, România participă și la Dialogul de politici economice cu țările candidate, instituit de Consiliul ECOFIN și Comisia Europeană. Acest cadru pregătește, printre altele, statele candidate în vederea participării la Uniunea Economică și Monetară prin familiarizarea și aplicarea efectivă a unor proceduri specifice de supraveghere economică multilaterală, executate periodic de statele membre ale Uniunii Economice și Monetare.
Notificarea fiscală
În vederea îmbunătățirii colectării impozitelor, autoritățile române au acționat pentru reglementarea procedurilor administrative în domeniul înregistrării, declarării și colectării impozitului pe venit prin extinderea sistemului de înregistrări fiscale în vederea includerii plătitorilor individuali de taxe precum și prin informatizarea administrării impozitului pe venit.
Tot în privința notificării fiscale, ca urmare a primei notificări fiscale oficiale transmise de România la 30 martie 2001 în cadrul Procedurii de Supraveghere Bugetară, în perioada de pre-aderare și datorită evaluării acesteia de către Eurostat, au fost identificate punctele slabe în ceea ce privește datele sectorului guvernamental, și anume: lipsa datelor din bază cu privire la impozite, taxe și contribuții sociale, precum și neincluderea în notificare a datelor privind operațiunile Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB).
A doua notificare fiscală a fost transmisă de România la Eurostat în data de 1 aprilie 2002. Notificarea s-a făcut cu consultarea experților Eurostat, aducându-se îmbunătățiri majore, respectiv prezentarea datelor ajustate în ceea ce privește datoriile, impozitele, taxele și contribuțiile sociale, precum și includerea în notificare a datelor privind creditele neperformante preluate de AVAB.
Capacitatea administrativă
Responsabilitatea în ceea ce privește implementarea politicii fiscale a Uniunii Europene în România aparține, în primul rând, Ministerului Finanțelor Publice și Guvernului României. Ministerul este cel care trebuie să propună îmbunătățirea cadrului legal în domeniu, iar Guvernul este cel care trebuie să aprobe măsurile care urmează a fi luate.
În privința notificării fiscale, instituțiile responsabile sunt Ministerul Finanțelor Publice, Institutul Național de Statistică și Studii Economice precum și Banca Națională a României. În perspectivă, pe termen scurt, obiectivele urmărite de România sunt menținerea funcționării adecvate a politicilor, asigurarea unui cadru economic stabil, funcțional și predictibil precum și realizarea obiectivelor de politică economică în vederea creării condițiilor de bază necesare menținerii și accelerării tendinței de creștere economică înregistrată de România în ultimii ani.
În acest caz, trebuie avute în vedere următoarele:
Monitorizarea Strategiei Naționale de Dezvoltare Economică a României pe termen mediu și evaluarea rezultatelor implementării sale;
Realizarea macrostabilizării consolidate și asigurarea creșterii economice;
Optimizarea substanțială a coordonatelor mediului de afaceri prin ajustare
structurală, privatizare și stimularea întreprinderilor mici și mijlocii;
Atragerea unui volum sporit de investiții străine și creșterea exporturilor;
Promovarea unui set de politici compatibile cu mecanismele Uniunii
Europene;
Realizarea unui management performant al datoriei publice externe;
Alinierea deplină la sistemul european de conturi SEC 95.
În vederea întăririi capacității instituționale a băncii centrale, BNR își propane realizarea, cu sprijinul UE, a unor proiecte care vizează:
Crearea unui sistem de raportare a datelor statistice pentru balanța de plăți,
care să respecte criteriile Fondului Monetar Internațional, Eurostat și Băncii Centrale Europene, precum și asigurarea infrastructurii necesare implementării acestuia;
Elaborarea unui studiu privind introducerea monedei euro;
Optimizarea managementului strategic al rezervelor valutare.
Pe termen mediu, dezinflația susținută a constituit în perioada 2002- 2004 unul din obiectivele principale ale programelor economice românești, politica monetară consacrându-se cu prioritate acestuia. Un obiectiv important al politicii monetare l-a constituit și remonetizarea economiei românești prin metode neinflaționiste. Atingerea acestui obiectiv a fost însă, în mare măsură, dependentă de progresele pe care le-a înregistrat economia în ansamblu, creșterea economică și refacerea încrederii în moneda națională.
Pe linia întăririi capacității sale instituționale, BNR are în vedere realizarea, cu contribuție proprie și cu sprijin din partea Uniunii Europene, a unor proiecte pentru crearea unui sistem pentru transpunerea corectă a datelor contabile în situații statistice compatibile cu standardele internaționale, elaborarea unei strategii pentru adoptarea monedei unice europene și pregătirea pentru implementarea unui sistem de emisiuni tip euro.
De asemenea, se are în vedere:
Urmărirea evoluției ansamblului de politici promovat, prin prisma monitorizării stricte a poziției bugetare, a menținerii creșterii economice reale și durabile și a convergenței graduale a indicatorilor economici către criteriile de la Maastricht;
Pregătirea în vederea realizării obiectivelor Pactului de Creștere și Stabilitate;
Creșterea reală și durabilă a PIB prin asigurarea creșterii economice precum
și realizarea unei macrostabilizări consolidate;
Finanțarea neinflaționistă a deficitului bugetar, în principal prin atragerea de
surse externe;
Îmbunătățirea disciplinei fiscal-bugetare și crearea condițiilor necesare absorbției fluctuațiilor ciclice normale, concomitent cu menținerea sub control a deficitului bugetar;
Armonizarea deplină a statisticilor de prețuri cu normele Uniunii Europene.
Problemele pe care România trebuie să și le rezolve în vederea aderării la Uniunea Europeană sunt prioritare pentru guvernul care conduc negocierile de aderare.
CONCLUZII
O monedă este internațională atunci când este folosită în afara zonei în care este legală sau când fracțiile și multiplii ei sunt limitate în altă parte. Practica derivării și imitării a promovat o continuitate universală asupra zonei monetare și istoriei Sistemului Monetar Internațional. Ce face o monedă importantă la nivel internațional. Evident încrederea în stabilitatea ei este cheia caracteristică.
Moneda euro s-a maturizat și joacă de-acum înainte rolul unei monede internaționale. Rolul crescând al euro la scară internațională rezultă din dezvoltarea simultană a utilizării sale la nivel privat și a rolului său oficial.
Euro posedă funcțiile-cheie care sunt atribuite oricărei monede internaționale: este deja o monedã de plasament și de finanțare de prim-plan (30% din volumul titlurilor de creanțe internaționale), precum și un intermediar important al schimburilor internaționale (implicată în 37% din operațiunile de schimb). Chiar dacă acum este limitat, rolul său de monedă de facturare va trebui să crească în viitor.
Potrivit datelor disponibile de la Fondul Monetar Internațional, euro reprezintă a doua monedă de rezervă, după dolarul american; ponderea sa se pare că a crescut puternic după 1999.
Utilizarea monedei euro în regimurile valutare ale țărilor terțe se manifestă în special în regiunile care au legături strânse cu zona euro sau care au pus în practică aranjamente instituționale speciale cu UE (țări care au aderat și țări candidate, Balcani, Africa de Nord, Zona francului).
Euro a răspuns așteptărilor. A încurajat stabilitatea, grație credibilității de care se bucurã, și a protejat numeroase țări din zonă împotriva volatilității excesive a cursurilor de schimb și a turbulențelor survenite pe piețele financiare.
Euro reprezintă o piatră unghiulară majoră a construcției europene. Aceasta înseamnă că, independent de propriile merite, o monedă nu constituie un scop în sine, chiar dacă noile state membre sunt foarte hotărâte să o adopte cât mai repede posibil. Participarea la o uniune monetarã trebuie să se bazeze pe un proces de convergență sustenabil. Într-adevăr, dincolo de provocările instituționale care subzistă (independența băncilor centrale, adaptarea sistemelor bancare, lupta împotriva spălării banilor etc.), provocarea majoră care se deschide în fața noastră este aceea de a câștiga pariul convergenței reale între Estul și Vestul Europei.
Acest obiectiv va necesita ani de reforme structurale importante, favorabile unei accelerări a creșterii economice și reducerii decalajului dintre Est și Vest; aceasta presupune mai ales respectarea cadrului macroeconomic la care au consimțit toate statele membre legate de euro astăzi, în special participarea cu succes la ERM II. Trebuie, într-adevãr, să se evite orice grabă care ar dăuna competitivității și să se procedeze la reforme de fond, mai ales în materie de sustenabilitate a finanțelor publice, înainte de a intra în acest mecanism de curs de schimb, garanție a unei convergențe reale durabile, profitabilă întregii zone.
Euro este un motor puternic de integrare economică și financiară și de propagare internațională a Europei. Euro se sprijină pe fundamente solide și a favorizat, pe cât a beneficiat de o integrare financiară aproape încheiată. De acum înainte moneda euro joacă rolul unei monede internaționale.
Actualmente, economiile zonei euro se caracterizează printr-un grad ridicat de convergență structurală, un nivel redus al inflației, apropiat de 2%, și prin condiții monetare și financiare favorabile activității economice. Dacă Uniunea Monetară nu implică în mod necesar ca toate statele membre să aibă, în orice moment, aceeași rată de creștere economică sau de inflație, un anumit număr de lucrări empirice recente ilustrează o omogenitate economică în creștere în cadrul zonei euro.
Euro va fi un sistem financiar internațional, un concurent serios atât pentru dolarul american cât și pentru yenul japonez. Îmbunătățirea condițiilor de producție, comerț, ocupare a forței de muncă, precum și creșterea investițiilor vor promova în Uniunii Europene bunăstare și stabilitate pe termen mediu și lung.
Intrarea euro la începutul lui 1999 promite marcarea unui punct de cotitură în Sistemul Monetar Internațional. Acest punct de cotitură reprezintă trecerea de la sistemul cursurilor de schimb fixe, sprijinit de conferința de la Bretton Woods, la regimul ratelor de schimb flotante. Semnificația lui este însă mult mai adânca. Colapsul aranjamentului de la Banca Mondială nu a alterat puternica configurație a Sistemului Monetar, înainte și după cădere, dolarul fiind moneda dominantă.
Introducerea euro va provoca dolarul și va fi poate cea mai importantă dezvoltare a Sistemului Monetar Internațional de când dolarul a înlocuit lira ca monedă internațională dominantă după primul Război Mondial.
Se pune problema dacă Sistemul Monetar Internațional va fi destul de stabil și dacă euro va provoca dolarul în sistem. Cea mai directă măsura pentru domeniul tranzacțiilor este ofertă de bani însăși, dar și PIB ori magnitudinea pieței de capital sunt deasemenea relevante.
Cum va supraviețui euro depinde de competiție. Rivalii săi sunt dolarul și yenul. Cum va supraviețui această lume tri-monetară depinde de mărimea relativă a pieței. Din acest punct de vedere previziunile pentru euro sunt favorabile. Uniunea Europeană are o populație mai largă decât S.U.A., sau Japonia.
Una dintre problemele asociate cu mișcarea către un sistem monetar internațional, dominat de euro și dolarul constă în dificultatea tranziției. Principalul pericol este aprecierea probabilă a dolarului. Presupune că echilibrul în dezvoltarea statului va necesita o cerere aproximativ egală de euro și de dolari din partea băncilor centrale pâna în anul 2010, cea mai bună soluție va fi o creștere a deținerilor de euro, așa cum rezerva în creștere susținută necondiționat fără o diversificare directă față de dolari.
O dată ce se va forma încrederea în euro, mai multe țări vor dori să schimbe euro pe dolar, menținând schimbul major în cursul euro-dolar. Când acest lucru se va întâmpla, mărimea blocului euro o va depăși și pe cea a dolarului. Ar fi o iluzie ideea că extinderea suprafeței euro nu va provoca extiderea suprafeței dolarului. Extinderea suprafeței dolarului poate deveni posibilă în America Latină.
Euro – dolar devine o chestiune importantă pentru Europa, SUA și restul lumii. Trecerea de la dolar la euro a creat amenințări unui euro în creștere și un dezastru cu implicații considerabile asupra competitivității și șomajului în Europa. Alternativa unui euro în cădere va produce izbucnirea inflației. Ar fi o mare greșeală ideea că natura apropiată a celor trei bocuri va face cursul de schimb mai puțin important, ori că raportul dolar – euro poate fi ignorat.
"Inițial Uniunea Economică și Monetară va fi mai mică decât suprafața dolarului" presupunea Mundell, dar cu introducerea altor membre, pe parcurs ce Uniunea Europeană se va extinde și țările sărace își revin, suprafața euro va fi mai mare decât a dolarului. Euro are și două slăbiciuni: nu este sprijinit de un stat central și nu are o valoare de revenire. Într-o lume instabilă această slăbiciune ar fi fatală, dar conjunctura actuală e de departe instabilitate.
Comparativ cu S.U.A., zona euro contribuie cu o parte mai importantă la exporturile mondiale, disponibil totodată la un sistem bancar mai vast; în privința pieței de acțiuni și titluri de creanță, dimensiunile sale sunt mai moderate. Dacă utilizarea euro, atât ca monedă de tranzacție și de rezervă, cât și ca unitate de cont, ramâne mult inferioară celei a dolarului, locul său în operațiunile internaționale crește. Totuși, dolarul continuă să fie principala monedă utilizată ca mijloc de plată în comerțul exterior de către toate celelalte state și singura deviză utilizată pentru cotarea materiilor prime și a energiei.
Baterea monedei proprii naționale reprezintă unul dintre atributele esențiale ale suveranității statelor independente, prevăzut în Constituție, iar renunțarea în condiții de bună-voie la un asemenea atribut de către un grup de state atât de numeros, unele dintre ele cu monede foarte puternice, reprezintă un eveniment inedit în istorie.
Dincolo de toate acestea există și o dimensiune simbol foarte puternică, însemnătatea politică a monedei europene. Pentru prima dată, unul dintre elementele constitutive ale identității naționale dispare. Un tarif vamal și o politică agricolă nu sunt elemente ale identității naționale, însă moneda este unul dintre simbolurile de unitate națională, de imagine a colectivității. Moneda europeană nu va adăuga un simbol de unitate europeană simbolului național menținut, ci se va substitui acestuia.
BIBLIOGRAFIE
1. Basno, Cezar; Dardac, Nicolae, Integrarea monetar bancară europeană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001;
2. Brociner, Andrew, Europa Monetară. SME, UEM, moneda unică, Editura Institutul European, Iași, 1999;
3. Chabot, Christian, Euro – monedă europeană, Editura Teora, Bucuresti 2000;
4. Courty, Guillaume; Devin, Guillaume, Constructia Europeană, Editura C.N.I. “CORESI” S.A., Bucuresti,2001;
5. Dăianu, Daniel, Pariul României.Economia noastră: reformă și integrare,Editura Compania, București, 2004;
6. Dăianu, Daniel; Vrânceanu, Radu, România și Uniunea Europeană – Inflație, balanță de plăți, creștere economică, Editura Polirom, Iași, 2002;
7. Dănilă, Nicolae, Euro, bipolarizarea monetară, Editura Economică, București, 1999;
8. Descheemaekere, Francois, Mieux comprendre, l’Euro, Editions Organisation, 1998;
9. Diaconescu, Mirela, Economie europeană, București: Editura Uranus, 2004.
10. Dragoș, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană.Instituții.Mecanisme, Editura All Beck, București, 2005;
11. Ferreol, Gilles (coord.), Dicționarul Uniunii Europene, Iași: Polirom, 2001;
12. Ignat, Ion, Uniunea Economică și Monetară, Editura Synpozion, Iași 1994;
13. Ignat, Ion, Uniunea Europeană – de la Piața Comună la moneda unică, Editura Economică, București, 2002;
14. Isărescu, Mugur ’’14 ani de evoluții monetare’’, Simpozionul Băncii Naționale a României, noiembrie 2003;
15. Ișan, Vasile, Tranzacții în comerțul internațional, Editura Sedcom Libris, Iași, 2004;
16. Ișan, Vasile, Tranziție și integrare europeană, Editura Sedcom Libris, Iași, 2002;
17. Luțaș, Mihaela, Integrare economică europeană, Editura Economică, București, 1999;
18. Nechita, Vasile, Integrare Europeană, Editura Deșteptarea, Bacău, 1996;
19. Pascariu, Gabriela Carmen, Uniunea Europeană, politici și piețe agricole, Editura Economică, București, 1999;
20. Paxino, Dan Octav, Politica valutară și managementul riscurilor în tranzacțiile internaționale, Editura Economică, București, 2003;
21. Pelkmans, Jacques, Integrarea Europeană – metode și analiza economică, ed. II, Bucuresti : Institutul European din România, 2003;
22. Profiroiu, Marius; Profiroiu, Alina, Introducere în realitățile europene, Editura Economică, București, 2000;
23. Profiroiu, Marius; Popescu, Irina, Politici europene, Editura Economică, București, 2003;
24. Silași, Grigore, Integrarea monetară europeană între teorie și politică, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998;
25. Sută, Nicolae, Integrare economică europeană, Editura Economică, București 1995;
26.Tașnadi, Alexandru; Doltu, Claudiu, Robert A. Mundell și zonele monetare optimale, Editura ASE București, 2000;
27.Turliuc, Vasile; Cocriș, Vasile, Monedă și credit, Editura Sedcom Libris, Iași 2004;
28. Voinea, Gheorghe, Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale, Editura Sedcom Libris, Iași, 2004;
29. Voinea, Gheorghe, Relații valutare și financiare internaționale, Editura Sedcom Libris, Iași, 2005;
30. Stoica, Ovidiu, Curs „Jean Monnet” – Integrare financiar-monetară europeană, 2005;
31. ***, Revista World Economy;
32. www.bnr.ro
33. www.cerope.ro
34. www.economist.com
35. www.euractiv.com
36. www.europa.ev.int.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Moneda Internationala. Politica Monetara a Bancii Xyz (ID: 132555)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.