Moneda Euro. Functionalitate Si Efecte

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. INTEGRAREA ECONOMICĂ EUROPEANĂ – PREMISĂ FUNDAMENTALĂ PENTRU MONEDA EURO

1.1 Evoluția integrării economice europene

1.2 Sistemul monetar vest-european și rolul său în realizarea cooperării monetare în cadrul CEE

1.3 Necesitatea implementării monedei euro

Capitolul 2. ETAPELE IMPLEMENTĂRII MONEDEI EURO

2.1 Etapele implementării monedei euro

2.2 Simbolistica și cupiura monedei euro

2.3 Efectele introducerii monedei euro

2.4 Rolul euro în schimburile comerciale internaționale

Capitolul 3. FUNCȚIONALITATEA MONEDEI EURO

3.1 Banca Centrala Europeană și rolul indeplinit in functionarea monedei

3.2 Criteriile de convergență nominală și reala

3.3 Rolul euro în rezervele internaționale

3.4 Criza zonei euro

Studiu de caz asupra conditiilor pe care trebuie sa le indeplineasca Romania pentru adoptarea monedei Euro

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

În realizarea lucrării de licență “MONEDA EURO – FUNCȚIONALITATE ȘI EFECTE” am început prin a defini cu exactitate noțiunea de integrare economică conform opiniei mai multor economiști de seamă. Numeroase sunt argumentele ce stau la baza procesului de integrare economică accentuând importanța integrării economice, sociale și politice.

Realizarea deplină a integrării economice necesită o bază solidă, întemeiată pe o serie de principii definitorii, cum ar fi: crearea unui spațiu economic comun, circulația liberă a factorilor de producție, consumarea resurselor în comun, asigurându-se o eficiență economică și socială maximă, realizarea unei uniuni vamale, realizarea unor politici comune în domeniile economice, financiare, monetare și sociale.

Prin intermediul acestei lucrări îmi propun să evidențiez etapele parcurse pentru a atinge unificarea monetară și rolul acesteia atât la nivel național cât și la nivel european.

Capitolul I al acestei lucrări, “INTEGRAREA ECONOMICĂ EUROPEANĂ PREMISĂ FUNDAMENTALĂ PENTRU MONEDA EURO” definește sub diferite accepțiuni noțiunea de integrare economică europeană, complexitatea și efectele acesteia. Acest capitol exemplifică pe etape procesul de integrare punând sub lumina reflectoarelor întregul proces, și instituțiile care au contribuit la realizarea acesteia atât din punct de vedere economic cât și istoric. De aici reiese cum s-a realizat întreaga Uniune Economică Monetară, pornind de la Sistemul Monetar European (SME), până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, actualul Tratat al Comunității Europene. Într-un final s-a ajuns și la dorința de a înfăptui uniunea monetare însă în perioada de funcționare (1979-1989) aceasta a reușit să scoată la lumină și unele disfuncționalități: variația cursurilor de schimb ale monedelor țărilor membre peste limitele stabilite, politici monetare care atenuau libertatea mișcărilor de capital împiedicând astfel realizarea unei piețe unice.

Capitolul II al lucrării de licență intitulat “ETAPELE IMPLEMENTĂRII MONEDEI EURO”, prezintă detaliat procesul unificării monetare care se derulează până în prezent înglobând cât mai multe state membre ale Uniunii Europene. Deasemenea am expus principiile care stau la baza Tratatului de la Maastricht, esențiale care trebuiesc îndeplinite de fiecare stat membru pentru a trece la moneda unică euro. Aceste criterii sunt criterii de convergență nominală și criterii de convergență reală. În acest context am analizat atât avantajele cât și dezavantajele introducerii monedei unice, urmate de noile provocări produse de criza financiară.

Ultimul capitol al lucrării, “ FUNCȚIONALITATEA MONEDEI EURO” evidențiază apariția și rolul Băncii Centrale Europene și metodele prin care aceasta coordonează politica monetară contribuind la îndeplinirea obiectivului fundamental, de stabilitate a prețurilor și gestionarea politicii monetare în zona euro. În acest capitol am detaliat contribuția fiecărei Bănci Naționale din cadrul UE (atât din zona euro cât și din afara acesteia) la capitalul BCE și am realizat o analiză la nivel de țară cu privire la îndeplinirea criteriilor de convergență reală și nominală.

Capitolul I

INTEGRAREA ECONOMICĂ EUROPEANĂ – PREMISĂ FUNDAMENTALĂ PENTRU MONEDA EURO

1.1 Evoluția integrării economice europene

Termenul de integrare își are originea în limba latină, din integro, integrare, integratio, cu semnificația de regrupare a unor părți într-un întreg. Cuvinte cu înțeles asemănător asociate termenului de integrare economică sunt și următoarele: apropiere economică, cooperare economică, colaborare economică etc.

În literatura de specialitate regăsim utilizată expresia integrare economică ce definește un proces economic care constă în aplicarea unor măsuri care să conducă la eliminarea discriminărilor între entitățile economice aparținând unor state naționale diferite. În opinia mea integrarea economică nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca o manieră de atingere a unor obiective, atât la nivel economic, social sau politic.

Fiecare economist ne oferă o accepțiune diferită a termenului de integrare. Unele definiții vizează nivelul microeconomic, iar altele sunt la nivel macro și mondoeconomic.

La nivel microeconomic, F. Perroux face referire la integrarea verticală (punerea în comun a mai multor operații efectuate de aceeași firmă) și orizontală (firme diferite încorporate aceleiași unități economice). Alt economist J. Csillaghy, afirmă că integrarea economică reprezintă intrarea unei unități suplimentare într-un ansamblu economic, iar integrarea a două sisteme economice diferite este destul de dificil de realizat din cauza caracteristicilor contradictorii dintre ele.

Jan Tinbergen definește integrarea, surprinzând aspecte care trec dincolo de frontierele naționale. Acesta afirmă că integrarea reprezintă o structură optimă a economiei internaționale, prin înlăturarea barierelor artificiale din calea schimburilor comerciale. Economistul creează și o distincție, afirmând existența unei integrări pozitive, de exemplu transferul unor prerogative sau puteri naționale către instituțiile comune, și integrare negativă, care presupune aplicarea unor măsuri care duc la eliminarea discriminărilor ce pot apărea între entități economice din state diferite.

Alt economist, André Marchal, definește trei procese ale integrării depline:

integrarea economică, reprezentând formarea unei rețele complexe de legături interdependente între agenții economici ai țărilor participante, bazată pe realizarea solidarității economice;

integrarea socială, completează integrarea economică însă nu va fi niciodată deplină, deoarece oamenii nu vor fi niciodată pe deplin solidari;

integrarea politică, reprezintă existența unității de decizie realizându-se sub forma federală sau confederală.

În concluzie, economiștii care susțin cel mai realist procesul integrării privit atât sub aspect economic cât si prin dimensiunea socială și politică sunt Balassa și Marchal.

Pentru a realiza pe deplin integrarea economică, trebuie să existe o bază solidă, întemeiată pe o serie de principii definitorii, cum ar fi: crearea unui spațiu economic comun, circulația liberă a factorilor de producție, consumarea resurselor în comun, asigurându-se o eficiență economică și socială maximă, realizarea unei uniuni vamale, realizarea unor politici comune în domeniile economice, financiare, monetare și sociale.

Integrarea europeană, este și va fi în continuare un proces evolutiv de integrare totală a economiilor naționale într-o nouă entitate axată pe:

desființarea barierelor tarifare și netarifare din calea schimburilor comerciale;

realizarea integrării concomintent în toate domeniile, progresiv și etapizat;

solidaritate, în toate formele sale;

conceperea unor instrumente de intervenție, pentru a fortifica acțiunea legilor pieței.

Cu privire la procesul integrării s-au eliberat mai multe modele de integrare, care nu se deosebesc prea mult între ele.

Modelul propus de P. Maillet

Modelul propus de Csillaghy

Modelul propus de Balassa.

Tabelul 1.1 – Modelul grupării integraționiste interstatale

Sursa: prelucrare proprie după B. Balassa, The Theory of Economic Integration, Allen and Unwin, Londra, 1961, p. 1-2

P. Maillet, “La politique economique dans l’Europe d’apres”. Paris. Presses Universitaire de France, 1992, p.247 și 441

J. Csillaghy, Integration economique internationale et differenciation regionale, these presentee a l’Universite de Geneva, 1965

În urma documentării pot afirma complexitatea integrării și cu cât gradul de integrare este mai mare, cu atât mai mult scad competențele naționale. Fiind un proces complex, necesită o dezvoltare graduală. Cel mai complex model presupune următorii pași:

Zonele de liber schimb;

Uniunea Vamală;

Politica Comună;

Uniunea Economică și Monetară.

Integrarea economică nu a luat naștere pe baza unor teorii preexistente ci datorită evenimentelor istorice, devenind astfel o necesitate pentru societate, care este în continuă mutație. Acest proces de integrare economică atrage de la sine și o integrare financiar-monetară, menită să consolideze politicile de integrare economică.

Prin intermediul acestei lucrări îmi propun să evidențiez rolul unificării monetare și integrării piețelor financiare, armonizarea politicilor fiscale și impactul acestora asupra procesului de realizare a integrării financiar-monetare ca parte a integrării economice europene. Amploarea integrării economice datorită creării Uniunii Economice a dus la crearea unei monede unice, a unei bănci centrale și a unei politici monetare unice.

Procesul de integrare europeană se dezoltă începând cu anii 1950, datorită Planului Schuman, (publicat la data de 9 mai 1950), prin intermediul căruia ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman declară “Europa nu va fi construită dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera in primul rând o solidaritate de fapt”.

Astfel se înființează Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) prin semnarea a trei tratate de bază: Tratatul de la Paris, prin care se instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (18 aprilie 1951, semnat între Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxembourg și Olanda – expirat în 23 iulie 2002). Obiectivul principal a fost aplanarea conflictelor între Franța și Germania. Acest tratat a reprezentat un prim pas către integrare. În urma acestui tratat s-au pus bazele construcției comunitare, dând naștere unei instituții cu putere executivă numită “Înalta Autoritate”. Tratatul CECO a expirat la data de 23 iulie 2002.

Celelalte două sunt Tratatele de la Roma, ambele semnate pe 25 martie 1957 însemnând înființarea Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Tratatele intră în vigoare începând cu 1 ianuarie 1958 iar Comisiile CEE și EURATOM și-au început activitatea la Bruxelles.

Figura 1.1 Principiile de bază a CEE

Sursa: prelucrare proprie după Mihalcea Diana Sanda, Integrarea Financiar-Monetară Europeană, Editura Tehnopress, Iași, 2012, p.8

Tratatul CEE a prevăzut libera circulație a produselor prin înlăturarea progresivă a barierelor vamale dintre statele membre ale CEE, supravegherea permanentă a pieței, respectarea regulilor concurenței și a transparenței prețurilor, susținerea modernizării și a transformării sectoarelor cărbunelui și oțelului. Toate acestea au reprezentat un prim pas al integrării economice. Obiectivele au fost însă atinse în trei trepe succesive, a câte patru ani fiecare, intr-o perioadă de tranziție de circa 12 ani; (1958 și 1970-1972).

Figura 1.2 Etapele CEE

Sursa: prelucrare proprie după Grațiela Călina Livietta Buru, Uniunea Europeană – De la Roma la Lisabona, Editura Economică, București, 2012, pp. 23-24

Față de CEE, EURATOM a fost inițial creat pentru utilizarea pașnică a energiei atomice, însă în prezent acesta contribuie la punerea în comun a cunoștințelor, infrastructurilor și finanțării în domeniul energiei atomice, iar prin intermediul unui control centralizat garantează siguranța aprovizionării.

Între anii 1960 și 1980 s-au elaborat diferite proiecte de transformare a CEE intr-o Uniune Economică și Monetară. În 1969, Raymond Barre, vicepreședintele Comisiei Europene, susține crearea unei Uniuni Monetare, acesta propune un plan cunoscut astăzi sub denumirea premier plan Barre. Acesta presupunea asistența financiară între țările membre în caz de criză, sporirea unei cooperări monetare pentru a preveni eventualele dezechilibre. În timp s-a constatat însă că integrarea europeană necesită măsuri mai radicale, iar în decembrie 1969, la Haga, s-a instituit Comitetul Werner, pentru a promova intenția realizării uniunii economice și monetare.

Raportul Werner pune accent pe următoarele mecanisme:

Raporturi de schimb între monedele țărilor membre;

Convertibilitatea monedelor;

Coordonarea politicilor monetare;

Crearea unei Bănci Centrale Europene.

Figura 1.3 Planul Werner

Sursa: prelucrare proprie după N. Sută op. cit. p 150 citat de Vasile Turliuc, Vasile Cocriș, Ovidiu Stoica, Angela Roman, Valeriu Dornescu, Dan Chirleșan, Monedă și Credit, Editura Junimea, Iași, 2011

Un alt moment care a marcat evoluția țărilor participante la CEE în anul 1972 , este semnarea unui acord la Basel pe data de 12 aprilie, prin care țările cu pricina convin ca începând din 24 aprilie 1972, ecartul dintre două monede europene participante (calculat pe baza cursurilor încrucișate față de dolar) să fie redus la 2,25%, limitând marja de fluctuație la ± 1,125%. (vezi Tabel 2 – „Monede europene – in/out din șarpele monetar”).

Astfel în urma acestei decizii s-au verificat două situații:

Șarpele în tunel: presupunea urmărirea variației unei monede atât față de dolar, cât și față de toate celelalte monede din sistem, moneda cea mai puternică contra moneda cea mai slabă; (vezi Tabel 2).

Șarpele fară tunel: în urma renunțării la obligativitatea susținerii cursului monedelor naționale față d dolarul SUA, deoarece acesta se devalorizează , la 12 februarie 1973, dispare tunelul de fluctuație a șarpelui monetar, astfel se creează efectul numit „șarpele fără tunel”.

Tabel 1.2 – „Monede europene – in/out din șarpele monetar”

Sursa: Vasile Turliuc, Vasile Cocriș, Ovidiu Stoica, Angela Roman, Valeriu Dornescu, Dan Chirleșan, Monedă. Credit. Bănci, Editura Junimea, Iași, 2015

În urma studiilor impuse cosider că acest sistem, nu a fost unul reușit. Absența coordonării între țări a adâncit și mai mult discrepanțele între țările membre, încât uniunea monetară era un vis frumos. Există susținători care afirmă că uniunea monetară fusese dusă mai mult în declin, un stadiu anterior momentului Planului Werner.

În anul 1978 (6-7 iulie), cancelarul german Helmut Schmidt și președintele francez Valéry Giscard d’Estaign, preiau inițiativa comună în cadrul Consiliului European de la Bremen de a fundamenta bazele Sistemului Monetar European (SME), deoarece acea perioadă era una de instabilitate pe plan monetar și necesita un mecanism de redresare. SME este creat prin Rezoluția Consiliului European de la Bruxelles din 5-6 decembrie 1978, intrând în vigoare de la 13 martie 1979. Ca urmare țările membre ale Comunității Europene trebuiau să fie integrate în asociația cursurilor de schimb.

Putem sesiza astfel o mică diferență între șarpele monetar și SME. Mecanismul șarpelui monetar a permis și parteciparea monedelor unor state în afara Comunității Economice Europene, pe când la Sistemul Monetar European au partecipat doar statele membre.

Proiectul de integrare pe plan monetar al Sistemului Monetar European este format din următoarele: mecanismul de schimb, de intervenție și de ajustare, a statelor participante, monedă comună, ECU, sistem de susținere și de creditare conceput să sprijine țările aflate în dificultate din punct de vedere monetar, componentă instituțională a Fondului European de Cooperare Monetară. (FECOM).

Efectele SME nu se pot trece cu vederea deoarece la nivel macroeconomic s-au verificat performanțe pozitive precum : stabilizarea prețurilor, relativă stabilitate a ratelor de schimb, stimularea creșterii economice. Așadar putem afirma că SME reprezintă o prefigurare a Uniunii Monetare, o etapă de pregătire și de creare a premiselor pentru materializarea acesteia.

Moneda comună ECU, European Currency Unit(unitate monetară europeană), reprezintă elementul de bază al mecanismului de cursuri fixe, fiind o monedă de cont, o monedă-coș. Pentru determinarea ECU s-au aplicat criteriile aplicate în cazul altui coș valutar de renume, DST. Criteriile pentru a determina cantitatea fiecărei valută componentă au fost stabilite în funcție de:

PIB-ul fiecărei țări participante pe o perioadă de cinci ani;

ponderea țării în comerțul intracomunitar pe o perioadă de 5 ani;

participarea fiecărei bănci centrale la mecanismul de sprijin pe termen scurt prevăzut în cadrul Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM).

Ponderile monedelor din coșul ECU erau revizuite o dată la 5 ani, ori de câte ori un nou stat adera la SME sau în cazul în care ponderea procentuală a unei monede se modifica cu peste 25%. (vezi tabelul 1.3 Evoluția coșului ECU în perioada 1979-1999).

Tabelul 1.3. Evoluția coșului ECU în perioada 1979-1999

(1) La intrarea în vigoare a SME

(2) În urma revizuirii compozitiei coșului

(3) Înaintea prezentării la 25 martie 1998, de către CE și IME a rapoartelor privind starea de convergență ca bază pentru stabilitatea țărilor care au aderat la euro la 1 ianuarie 1999.

Sursa: prelucrat după – Stoica Ovidiu, Integrarea financiar-monetară – Curs “Jean Monnet”, Editura Junimea, Iași, 2003, p. 65

Din tabelul de mai sus se observă că fiecare monedă participantă la acest mecanism de cursuri fixe are și un curs central care mai este numit și “curs pivot”, exprimat in ECU. În jurul acestor “cursuri pivot bilaterale” s-a stabilit o marjă de variație de ±2,25%, temporar însă Franța, Italia și Irlanda puteau opta pentru o marjă lărgită, de ±6%. Italia a folosit această facilitate până la 1 ianuarie 1990. (ulterior și Spania, Marea Britanie, Portugalia). Între cele două sisteme există însă o asemănare: intervenția obligatorie a băncilor centrale este obligatorie, pentru păstrarea cursului între cursurile-limită de intervenție stabilite.

S-a stabilit un prag de divergență, reprezentând 75% din divergența maximă admisă. Divergența maximă reprezintă valoarea maximă pe care o poate atinge indicatorul de divergență. Dacă se verifică acest lucru băncile sunt obligate să intervină. Partea bună a acestui sistem a fost faptul că a dus la o reducere substanțială a inflației, partea rea, recesiunea și șomajul urmată mai ales de abandonul unor monede a SME, deoarece moneda națională fusese victima unor speculații ce au dus la devalorizări substanțiale a acesteia, de exemplu retragerea temporară a Italiei și Marii Britanii.

1.2 Sistemul monetar vest-european și rolul său în realizarea cooperării monetare în cadrul CEE

Formele de manifestare a integrării au fost diferite datorită condițiilor istorice în care s-au desfășurat, prin evenimentele care le-au declanșat și prin motivațiile de ordin politic, social și economic care le-au alimentat. Ideea privind uniunea europeană s-a manifestat de-a lungul anilor dând naștere a diferite proiecte.

În urma războiului, statele vest-europene necesitau o reconstrucție urgentă. Acestea aveau a se confrunta cu doi inamici puternici: distrugerile produse de război propriilor economii și amenințarea expansiunii comuniste. Pentru a face față pericolului iminent erau necesare ample programe de reconstrucție social-economică, fonduri de investiții și crearea unui puternic front comun anticomunist. Așadar unitatea țărilor vest-europene devenea un imperativ vital pentru a asigura un viitor prosper.

Momentele ilustrative și simbolice acestei perioade se datorează prim-ministrului Marii Britanii, Winston Churchill, care în anul 1946 a afirmat că doar o Europă unită poate deveni un garant al păcii și stabilității, deci devine necesar crearea unor “State Unite ale Europei”. Deasemena și SUA se arată îngrijorată de soarta Europei, din mai multe puncte de vedere. În urma războiului, SUA era singura care dispunea de capacitatea economico-financiară pentru a sprijini reconstrucția vest-europeană, iar țările vest-europene nu s-au ales decât cu grave deficite financiare, iar economiile naționale nu puteau compensa acest lucru deoarece erau în colaps.

SUA urmărea mai ales coagularea și întărirea frontului european antisovietic și anticomunist deoarece acestea reprezentau o reală amenințare la adresa expansiunii, deoarece SUA planifica să pătrundă pe teritoriul vest-european cu scopul de a crea noi piețe, iar capitalul american reprezenta arma esențială pentru stabilizarea economiei și politicii mondiale. Momentul crucial a fost adoptarea unui “Program de Recuperare Europeană”, cunoscut mai ales sub denumirea de Planul Marshall, inițiat de generalul George Catlett Marshall, secretar general al SUA.

Planul Marshall s-a desfășurat pe o perioadă de patru ani, 1948-1951, element esențial în desfășurarea relațiilor dintre SUA și statele vest-europene . “Planul Marshall n-ar fi trecut niciodată de Congresul American daca n-ar fi existat amenințarea sovietică”.

După cum am menționat mai sus, intervenția SUA era necesară pe teritoriul vest-european deoarece era cel mai mare creditor internațional. Aceasta a alocat aproximativ 2% anual, din PIB aliaților, aproximativ 13,3 miliarde de dolari pentru reconstrucție și a încurajat Europa Occidentală să parcurgă drumul către o integrare economică. 17 au fost țările care au beneficiat de ajutorul financiar din partea SUA, iar pentru a distribui cât mai eficient resursele alocate s-a creat, în 1948 Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE), ulterior transformată în Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), în funcțiune și astăzi din anul 1961.

Statele Unite își asumă deci poziția de lider economic și politic. Pentru a crea o economie mondială stabilă și prosperă s-a ajuns la concluzia că numai o economie internațională bazată pe reguli poate pune pe picioare economia mondială. Această gândire a dus la instituirea Sistemului Bretton Woods. Acesta a început să funcționeze în anul 1944, bazat pe fixitatea cursurilor de schimb și pe etalonul aur-devize (dolarul american). Acest acord a fost aprobat de reprezentanții a 44 de state. Sistemul monetar de la Bretton Woods se baza pe un principiu fundamental: monedele naționale erau legate de aur iar cursurile de schimb se formau în funcție de conținutul în aur și țările participante se angajau în a menține fluctuația cursului de schimb într-o anumită limită, ±1%.

Mecanismul sistemului de la Bretton Woods a stimulat extinderea comerțului internațional, a eliminat restricțiile și a sprijinit țările membre în reducerea cuantumului și a duratei dezechilibrului balanței de plăți.

La sfârșitul anilor ’60 acest sistem a început să scârție și să prezinte semne de slăbiciune. Lira sterlină și francul francez s-au devalorizat amenințând stabilitatea celorlalte monede europene, iar pentru a-și proteja moneda națională, în anul 1971, președintele american Nixon, a hotărât ca moneda americană să se desprindă de aur, pentru a nu supune unui risc atât rezervele cât și ratele de schimb convenite in urma acordului de la Bretton Woods. Pe de altă parte, procesul de integrare vest-europeană predicat de W. Churchill nu este acceptat de toate țările vest-europene. Anglia refuză participarea la organizația creată în urma adoptării Planului Marshall, iar ca replică aceasta inițiază în anul 1959 formarea Asociației Europene de Liber Schimb (AELS). Această asociație s-a creat prin intermediul unui Tratat Constitutiv semnat la Stockholm (noiembrie 1959) alături de alte șapte țări europene antifederaliste: Anglia, Austria, Danemarca, Elveția, Norvegia, Portugalia și Suedia.

Problema este următoarea: de ce procesul de integrare vest-europeană a întâmpinat opoziții?. Acest lucru se datorează diferitelor concepții existente de unitate europeană.

Conform doctrinei federaliste, ideea integrării era văzută ca o formă instituționalizată cu caracter suprastatal și transfer de suveranitate națională către instituțiile create în comun.

Doctrina funcționalistă, era susținută practic de opoziție, aceștia doreau o cooperare în cadrul unor organisme interguvernamentale și ale căror hotărâri deveneau viabile în urma ratificării de către parlamentele naționale. Mai târziu, în 1972 s-a semnat un acord de cooperare între cele două organizații astfel s-a permis schimburile produselor industriale și agricole în condiții favorabile.

Astăzi membrii actuali AELS sunt: Elveția, Islanda, Lichtenstein și Norvegia. Ceilalți membri fondatori au abandonat AELS pentru a adera la Comunitatea Europeană.

1.3 Necesitatea implementării monedei euro

Sistemul Monetar European a reușit să întruchipeze cât mai bine dorința uniunii monetare, însă în perioada de funcționare (1979-1989) a reușit să scoată la lumină și unele disfuncționalități: variația cursurilor de schimb ale monedelor țărilor membre peste limitele stabilite, politici monetare care atenuau libertatea mișcărilor de capital împiedicând astfel realizarea unei piețe unice.

Pentru a face față efectului de stagnare a economiilor naționale Jaques Delors a elaborat și prezentat “Raportul Delors”, cu privire la tranziția către o Uniune Economică și Monetară Europeană. Acest raport a fost aprobat de către Consiliul European la Madrid, în iunie 1989.

În esență, Raportul Delors presupune trei etape:

adâncirea integrării economice și monetare;

tranziția spre moneda unică;

etapele spre Uniunea Economică și Monetară.

În realizarea primei etape, un rol fundamental îl reprezintă succesul și evoluția SME, datorită unității monetare implementată – ECU :

reducerea ratelor inflației în țările aderente (vezi tabelul 1.3);

stabilitatea cursurilor de schimb au favorizat extinderea comerțului internațional.

A doua etapă definește conceptul de Uniune Monetară, o imagine fidelă a Raportului Werner, anterior Raportului Delors cu aproximativ 20 de ani:

convertibilitatea totală și ireversibilă a monedelor;

liberalizarea pieței de capitaluri și servicii financiare;

cursuri de schimb fixe.

A treia etapă, recomandă tranziția către o monedă comună. Raportul Delors susține:

piața unică – libera circulație a persoanelor, bunurilor și serviciilor iar capitalurile pot circula fară nici o restricție în spațiul comunitar;

politici comunitare în favoarea dezvoltării regională;

măsuri de protejare a concurenței și sporirea competitivității pe piața externă;

realizarea unor politici de coordonare macroeconomică a țărilor membre.

Într-un final se poate admite faptul că o singură monedă facilitează compararea prețurilor între state, elimină incertitudinea legată de ratele de schimb cât și costurile de conversie între devize. Prin intermediul monedei unice sunt eliminate operațiunile de schimb considerate neproductive pentru colectivitate. Monedele multiple prezintă un risc de schimb și un obstacol în realizarea integrării monetare și financiare. Moneda unică este menită să asigure stabilitate financiară, să reducă cheltuielile firmei și să întărească poziția Europei în lume.

Capitolul II

ETAPELE IMPLEMENTĂRII MONEDEI EURO

2.1 Etapele implementării monedei euro

Odată cu căderea Zidului Berlinului și dezmembrarea zidului comunist, au survenit multe schimbări. Economia de piață se confruntă cu noi provocări și oportunități. Comunitatea Europeană dorește adâncirea integrării spre centrul și estul Europei. Pentru a facilita acest proces de integrare Consiliul European a semnat la 7 februarie 1992 în orașul olandez Tratatul de la Maastricht și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Tratatul a reprezentat baza Uniunii Economice și Monetară. Tratatul presupune parcurgerea a trei etape distincte:

Prima etapă, derulată până la 1 ianuarie 1994, mai este numită și etapa de pregătire:

întărirea uniunii economice prin măsuri de susținere a pieței unice interne;

dezvoltarea coordonării politicilor economice pe baza unor orientări cantitative pe termen mediu a politicilor bugetare naționale;

extinderea mecanismului sistemului monetar european și lărgirea rolului ECU tuturor țărilor comunitare;

negocierea și aprobarea Tratatului Uniunii Europene.

A doua etapă, 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1996 reprezintă momentul înființării a Institutului Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, devenind succesiv de la 1 iunie 1998, sediul Băncii Centrale Europene.

Faza a doua a reprezentat procesul de întărire a pieței unice internă, a ajutoarelor structurale și politicii de concurență și a pregătit din punct de vedere tehnic trecerea la uniunea monetară.

Tratatul de la Maastricht a urmărit deasemenea și crearea unor criterii de convergență care trebuiesc îndeplinite de fiecare stat membru pentru a trece la moneda unică euro. Aceste criterii sunt criterii de convergență nominală și criterii de convergență reală.

Tabel 2.1 Criteriile de convergeță nominală

Sursă: prelucrat pe baza informațiilor – Vasile Turliuc, Vasile Cocriș, Ovidiu Stoica, Angela Roman, Valeriu Dornescu, Dan Chirleșan, Monedă și Credit, Editura Junimea, Iași, 2013 p.129-130

În a treia etapă, de la 1 ianuarie 1997, se analizau țările care îndeplineau criteriile de convergență, mai sus prezentate apoi pentru cele care erau idonee pentru a trece de stadiul al treilea se fixau paritățile între monedele țărilor care urmau să facă parte din uniunea monetară.

Alt aspect fundamental al acestei etape este faptul că Banca Centrală Europeană definitivează politica monetară pentru viitoarea zonă euro. Acest Program de Convergență are însă câteva slăbiciuni, cum ar fi faptul că nu s-a luat în considerare evoluția ciclurilor economice și lipsa regulilor cu privire la deficitele excesive, nu s-au definit instrumentele și țintele monetare în caz de instabilitate, criteriile de convergență prezintă un caracter relativ ambiguu, nu prevede reguli cu privire la fiscalitatea comună.

Alte informații incluse în programul de convergență sunt cele cu privire la obiectivele pe termen lung ale politicii monetare și relația dintre acestea și stabilitatea prețurilor și a cursurilor de schimb în moneda națională.

Alte condiții :

Statul membru respectiv trebuie să fi partecipat timp de doi ani la ERM ÎI în cadrul benzilor normale de fluctuație, fără să fi înregistrat tensiuni puternice;

Statul trebuie să își armonizeze integral legislația națională cu Tratatul și Statutul SEBC.

Trebuie să dispună de instrumentele necesare aplicării politicii monetare, gestionarea plăților și constituirea de garanții.

Grafic 2.1 Etapele introducerii monedei euro

*din 2002 și după această dată s-a efectuat retragerea definitivă a monedelor și bancnotelor naționale

Sursă: prelucrare proprie după Mihalcea Diana Sanda, Integrarea Financiar-Monetară Europeană, Editura Tehnopress, Iași, 2012 p. 33

Succesiv, vă voi prezenta câteva caracteristici specifice fiecărei etape cu privire la înlocuirea ECU și introducerea euro:

Prima etapă, începând de la 16 iunie 1997 presupunea următoarele:

stabilirea țărilor participante la UEM;

tranziția Institutului Monetar European în Banca Centrală Europeană;

toate referirile la moneda ECU din contracte și din alte instrumente juridice sunt înlocuite cu referiri la euro;

continuitatea contractelor denominate în monedele naționale ale țărilor membre participante la zona euro;

respectarea regulilor de rotunjire și exprimarea prețurilor în noua monedă, stabilindu-se ratele bilaterale permanente d schimb între monedele naționale;

începerea tipăririi de bancnote și monede euro.

A doua etapă, reprezintă începutul UEM de la 1 ianuarie 1999 până la 31 decembrie 2001. Până în acest moment euro există numai ca monedă de cont. Datorită intrării în vigoare a cursurilor de schimb fixe irevocabile dintre monedele naționale ale țărilor membre UEM și euro, BCE stabilește paritățile oficiale mai jos prezentate. Această etapă a fost destinată pregătirilor tehnice necesare pentru crearea monedei unice, punerea în aplicare a unei discipline fiscale și pentru întărirea convergenței politicilor economice și monetare ale statelor membre UE.

În perioada 1999-2001 a avut loc împlementarea monedei EURO ca monedă de cont și de rezervă, a intrat în funcțiune Banca Centrală Europeană, stabilirea raporturilor de schimb între cursurile monedelor și € și intrarea monedei € pe piețele valutare și financiare. (vezi tabel 2.3)

Succint, această etapă presupunea:

introducerea euro ca monedă oficială pentru tranzacțiile scripturale;

BCE răspunde de politica monetară unică în Zona Euro;

Guvernele țărilor participante emit obligațiuni în Euro;

Piețele financiare, de schimb și de compensare trec la utilizarea Euro;

Utilizarea Euro pe piețele monetar-financiar internaționale, declanșează automat calcularea unei dobânzi de referință pentru piața interbancară, numit EUROLIBOR (Euro London Interbank Offered Rate).

Tabel 2.3 Paritățile fixe irevocabile între monedele naționale ale țărilor participante la UME și Euro la 1 ianuarie 1999

Sursa: Prelucrare după http://www.bnr.ro/Paritatile-fixe-si-termenele-de-preschimbare-ale-monedelor-din-zona-EURO-1506.aspx

A treia etapă, s-a desfășurat între 1 ianuarie 2002 și 28 februarie 2002 a presupus apariția bancnotelor și monedelor euro și dispariția banilor naționali conform unui calendar prestabilit. Trebuie să menționez însă că două țări, Danemarca și Regatul Unit au optat pentru clauza de neparticipare prevăzută în contract.(vezi tabel 2.4)

Tabel 2.4 Calendarul trecerii la Euro, încetarea oficială și termenul pentru preschimbarea vechilor monede și bancnote

Sursa: Prelucrare după http://www.bnr.ro/Paritatile-fixe-si-termenele-de-preschimbare-ale-monedelor-din-zona-EURO-1506.aspx

2.2 Simbolistica și cupiura monedei euro

În anul 1995, în cadrul Consiliului European de la Madrid (15-16 decembrie), s-a decis adoptarea numelui euro pentru viitoarea monedă unică.

Simbolul euro a fost inspirat de litera grecească epsilon €, ca o reflectare a faptului că Grecia este leagănul civilizației europene. „E“ este, desigur, și prima literă din cuvântul „Europa“. Cele două linii orizontale paralele puternic marcate intenționează să simbolizeze stabilitatea valutei. Abrevierea oficială a euro, EUR, a fost înregistrată la Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO).

Bancnotele EURO există în șapte cupiuri diferite: 5 EUR, 10 EUR, 20 EUR, 50 EUR, 100 EUR. 200 EUR, 500 EUR.

2.3 Efectele introducerii monedei euro

Introducerea euro a declanșat efecte atât la nivel microeconomic cât și macroeconomic. Acesta a atras de la sine atât susținători dar și critici. Un prim factor care a dus la numeroase controversii a fost adaptarea la noile prețuri datorită noului sistem de evaluare a bunurilor într-o altă monedă. Pe termen lung însă, euro promite o serie de efecte benefice:

Stabilitate macroeconomică – euro reprezintă un model economic bazat pe stabilitate prin intermediul Băncii Centrale Europene;

Reforma structurală – Comisia Europeană urmărește o creștere economică durabilă, mai ales respectarea criteriilor de la Maastricht cu privire la limitarea împrumuturilor și o strictă gestionare a finanțelor publice;

Creșterea economică – introducerea euro a dus la reducerea riscului privind rata de schimb, transparența prețurilor. Se dorește deasemenea o creștere a vitezei de dezvoltare economică a statelor din zona euro.

Știind că ideea creării unei uniuni monetare are la baza două motivații principale, asigurarea cadrului necesar pentru funcționarea în condiții optime a pieței unice interne, libera circulație a capitalurilor, armonizarea sistemelor financiare și rolul mobilității a factorilor de producție ca element de bază, putem spune că moneda unică prezintă o serie de avantaje cât și dezavantaje.

Avantajele pot fi clasificate în:

Avantaje economice directe;

Avantaje economice indirecte.

Principalele avantaje economice directe sunt:

Eliminarea riscului valutar a determinat creșterea volumului tranzacțiilor comerciale intracomunitare. În trecut acesta impiedica concurența între companiile din statele din Comunitatea Europeană. Moneda unică elimină așadar fluctuațiile cursului de schimb.

Reducerea costurilor valutare, prin eliminarea schimburilor dintre monedele comunitare. Eliminarea acestor costuri contribuie la reducerea prețurilor.

Transparența prețurilor deoarece o singură monedă a dus la crearea unui etalon în ceea ce privește prețurile în diferite state permițând comparații directe, încurajând concurența.

Printre avantajele economice indirecte se regăsesc următoarele :

Reducerea ratelor dobânzilor;

Stimularea reformelor structurale;

Încurajarea creșterii economice;

Dobândirea statutului de monedă internațională

Capitolul 3. FUNCȚIONALITATEA MONEDEI EURO

3.1 Banca Centrala Europeană și rolul îndeplinit în funcționarea monedei

Banca Centralã Europeanã începe sã funcționeze în urma definitivãrii procesului de uniune economicã și monetară aceasta coordonând procesul de politicã monetarã unicã. De-a lungul timpului s-a implicat în crearea unui cadru durabil pentru stabilitatea monetarã în Europa. În urma tratatului de constituire a Comunității Europene, responsabilitatea politicii monetare a revenit unei instituții independente, Banca Centralã Europeanã, al cãreia obiectiv este menținerea stabilitãții prețurilor pentru asigurarea stabilitãții economice asigurând o creștere economicã și crearea unor locuri noi de muncã.

Trecerea de la ECU la Euro a atras de la sine crearea unui cadru instituțional corespunzãtor iar în urma articolului 109 F, din Tratatul de la Maastricht se înființeazã Institutul Monetar European (IME), înlocuind Comitetul Guvernatorilor Bãncilor Centrale Naționale și Fondul European de Cooperare Monetarã (FECOM). IME a dus la crearea Sistemului European al Bãncilor Centrale (SEBC), asigurând o politica monetarã unică și crearea unei monede unice.

IME a contribuit la elaborarea regulilor de comportament între băncile centrale din cadrul SEBC, încurajând plățile transfrontaliere, să urmărească orientarea politicilor monetare și instrumentele lor.

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) și Banca Centrală Europeană s-au constituit pe baza prevederilor articolului 8 (fostul 4A) din tratatul de istituire a Comunității Europene. În acest tratat se subliniază următoarele: „Se înființează, în conformitate cu procedurile prevăzute de prezentul tratat, un Sistem European al Băncilor Centrale, denumit în continuare „SEBC”, și o Bancă Centrală Europeană, denumită în continuare „BCE”; acestea acționează în limitele competențelor care le sunt conferite prin prezentul tratat și prin statutele SEBC și BCE, denumite în continuare „Statutul SEBC” ”. Conform tratatului între Banca Centrală Europeană și băncile naționale au loc relații de tip sistemic care le ajută să își păstreze independența relativă unele față de altele dar în caz de nevoie acestea se ajută reciproc.

Potrivit articolului 105, paragraful 2, din Tratatul de la Maastricht sarcinile fundamentale ale SEBC constau în:

definirea și aplicarea politicii monetare a Comunității;

desfășurarea operațiunilor de schimb în conformitate cu articolul 109;

deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;

promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.

Figura 3.1.1 Structura Sistemului European al Băncilor Centrale

Sursa: Prelucrare proprie după Mihalcea Diana Sanda, Integrarea Financiar-Monetară Europeană, Editura Tehnopress, Iași, 2012

După cum se observă din figura 3.1, Sistemul European al Băncilor Centrale este alcătuit din două paliere, unul național ce include cele 28 de bănci naționale și unul supranațional reprezentat de Banca Centrală Europeană. Poziția băncilor naționale diferă de faptul dacă acestea au adoptat sau nu moneda euro ( cele “in” au adoptat moneda euro iar cele “out” sunt cele care nu au adoptat încă moneda euro).

Funcțiile Consiliului Guvernatorilor:

Stabilirea deciziilor fundamentale de politică monetară;

Coordonarea relațiilor cu băncile centrale naționale;

Organizarea internă a Băncii Centrale Europene;

Cooperarea SEBC cu alte instituții.

Consiliul Director are drept responsabilități:

Pregătirea reuniunilor Consiliului guvernatorilor;

Aplică politica monetară pentru zona euro, în concordanță cu orientările specificate și deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. Consiliul Director furnizează instrucțiunile necesare BCN din zona euro;

Gestionează activitatea zilnică a BCE;

Exercită anumite competențe delegate de către Consiliul guvernatorilor, unele au caracter de reglementare.

Consiliul General urmărește îndeplinirea obiectivelor asumate de către BCE, ocupându-se de:

Colectarea datelor statistice;

Pregătirea rapoartelor anuale ale BCE;

Stabilirea regulilor necesare pentru standardele de contabilitate și raportarea operațiunilor BCE;

Stabilirea condițiilor de angajare a personalului BCE;

Fixarea irevocabilă a ratelor de schimb ale monedelor statelor membre față de euro.

Potrivit Tratatului de la Maastricht pot afirma că organele comunitare nu substituie pe cele naționale însă în funcție de situație există anumite obiective care se pot realiza mai bine la nivel comunitar. Această descentralizare operațională pune toate băncile pe o poziție de paritate, ținând cont de dimensiunile și capacitățile acestora.

Descentralizarea operațională permite instituțiilor de credit menținerea lichidităților în depozitele băncilor centrale naționale și nu la Banca Centrală Europeană. Așadar operațiunea de reglare a lichidităților și stabilirea dobânzilor pe piața monetară sunt reglate de către băncile centrale naționale. Reintră printre funcțiile descentralizate și tipărirea de bancnote în euro și elaborarea datelor statistice.

Funcția cea mai importantă este îndeplinită de către băncile centrale naționale, acestea exercită un control prudențial asupra sistemului bancar din fiecare stat, a piețelor financiare și a intermediarilor non-financiari.

Această descentralizare prezintă anumite avantaje, printre care:

BCE, beneficiază de competențele, infrastructura și capacitățile operaționale ale băncilor centrale naționale din Eurosistem;

Băncile naționale facilitează comunicarea dintre BCE și cetățenii din zona euro;

Băncile centrale naționale asigură instituțiilor de credit din fiecare țară accesul la rețeaua de bănci centrale.

De la data de 1 ianuarie 1999, Banca Centrală Europeană (BCE) este responsabilă de conduita politicii monetare în zona euro. Din momentul înființării sale aceasta preia, la nevoie, sarcinile IME. Odată cu înființarea BCE, IME se desființează. Capitalul BCE, devine operațional de la înființarea acesteia și se ridică la 5 miliarde ECU, poate fi majorat prin decizia Consiliului Guvernatorilor. Băncile naționale sunt singurele autorizate să subscrie și să dețină capital la BCE.

Capitalul BCE provine de la băncile centrale naționale (BCN) din toate statele membre ale UE și însumează 10 825 007 069,61 EUR.

Cotele subscrise de fiecare BCN la acest capital se calculează pe baza unei grile de repartiție (articolul 29 din Tratatul de la Maastricht), care reflectă ponderea fiecărei țări în totalul populației și produsul intern brut al UE. Proporțiile celor doi factori determinanți sunt egale. BCE ajustează aceste ponderi la fiecare cinci ani și ori de câte ori o nouă țară aderă la UE. Ajustarea se realizează pe baza datelor furnizate de Comisia Europeană.

Capitalul BCE provine de la băncile centrale naționale (BCN) din toate statele membre ale UE și însumează 10 825 007 069,61 EUR.

Tabelul 3.1.1 Contribuția BCN din zona euro la capitalul BCE (ultima actualizare 1 ianuarie 2015)

Sursă: prelucrare după https://www.ecb.europa.eu/ecb/orga/capital/html/index.ro.html

Datele din tabel relevă faptul că Germania reprezintă principalul contribuabil la capitalul Băncii Centrale Europene, cu suma considerabilă de 1 948 208 997,34 euro, reprezentând aproximativ 18% din întregul capital al BCE. Atât Franța cât și Italia participă cu cote importante 14% respectiv 12%. Cea mai redusă contribuție îi aparține Bank Ċentrali ta’ Malta/Central Bank of Malta (Malta), cu o cotă de 0,06% respectiv 7 014 604,58 euro.

Băncile din afara zonei euro au obligația de a contribui la costurile de funcționare suportate de către BCE, în legătură cu participarea lor la SEBC, prin vărsarea unui procent minim din capitalul subscris de acestea. Începând cu data de 29 decembrie 2010, contribuțiile acestora reprezintă 3,75% din ponderea totală a acestora în capitalul subscris.

Tabel 3.1.2 Contribuția BCN din afara zonei euro la capitalul BCE (ultima actualizare la 1 ianuarie 2015)

Sursă: prelucrare după https://www.ecb.europa.eu/ecb/orga/capital/html/index.ro.html

Între statele care nu au aderat la zona Euro, contribuția cea mai mare la capitalul BCE o are Anglia cu un procentaj de 13,67%, urmată de Polonia cu 5,12% și România cu 2,60%.

Obiectivul principal al BCE este menținerea stabilității prețurilor în zona Euro și implicit protejarea puterii de cumpărare a monedei Euro. BCE a definit așadar stabilitatea prețurilor în termeni cantitativi în anul 1998 afirmând: “Stabilitatea prețurilor se definește ca o creștere anuală mai mică de 2% a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) pentru zona euro. Stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen mediu”. În anul 2003 Consiliul guvernatorilor a precizat că intenționează să mențină ratele inflației la un nivel inferior, dar apropiat valorii de 2% pe termen mediu. Un alt factor de care trebuie să se țină cont este deflația. Prin ritmul de creștere al indicelui IAPC, inferior dar apropiat de 2% este posibil crearea unei marje de siguranță împotriva deflației. Odată apărută deflația duce la scăderea ratelor nominale ale dobânzilor, acestea însă nu trebuie niciodată să ajungă sub 0, pentru că nimeni nu dorește să împrumute bani altei persoane în condițiile în care la scadență i s-ar returna o sumă mai mică decât cea împrumutată.

Conform proiecțiilor, inflația IAPC în zona euro s-a situat la 1,0% în anul 2014, la 1,3% în 2015 și la 1,5% în 2016. Se anticipează că aceste perspective de evoluție moderată a inflației se vor datora, în principal, trendului descendent al cotațiilor futures ale petrolului și deficitului existent de cerere agregată. Având în vedere presiunile în creștere, dar încă moderate, la nivelul prețurilor interne, pe fondul redresării treptate anticipate a activității economice, inflația IAPC, exclusiv produse energetice și alimente, este proiectată să crească de la 1,1% în anul 2014 la 1,7% în anul 2016.

Tabel 3.1.3 Rata inflației în zona euro a Uniunii Europene (aprilie 2015)

Sursă: prelucrat după http://www.ecb.europa.eu/stats/prices/hicp/html/inflation.en.html

În zona Euro, în luna aprilie 2015, cea mai scăzută inflație s-a înregistrat în Grecia, -1,8% față de valoarea maximă de 1,4% înregistrată în Malta. Mai putem observa faptul că majoritatea statelor din zona euro au înregistrat o inflație sub 1% în luna aprilie.

Tabel 3.1.4 Rata inflației în zona non – euro a Uniunii Europene (aprilie 2015)

Sursă: prelucrat după http://www.ecb.europa.eu/stats/prices/hicp/html/inflation.en.html

Spre deosebire de zona euro, observăm că în zona non-euro cea mai scăzută inflație este de -0,9% și s-a înregistrat atât în Bulgaria cât și în Polonia, la polul opus, cea mai ridicată valoare este de 0,6% și s-a înregistrat în țara noastră.

Stabilitatea prețurilor contribuie la atingerea unor niveluri ridicate de prosperitate economică, de exemplu ocuparea forței de muncă. Aceasta reduce incertitudinile cu privire la evoluția generală a prețurilor și în consecință duce la îmbunătățirea transparenței prețurilor relative.

În cazul în care creditorii pot fi siguri de menținerea stabilității prețurilor în viitor, aceștia nu vor solicita nicio sumă suplimentară (o așa-numită „primă de risc de inflație”) pentru compensarea riscurilor inflaționiste asociate deținerii de active nominale pe termen mai lung iar prin reducerea acestor prime de risc, reflectată în scăderea ratelor nominale ale dobânzii, stabilitatea prețurilor contribuie la o alocare eficientă a resurselor pe piețele de capital și astfel la sporirea stimulentelor necesare investițiilor. Aceasta favorizează crearea de locuri de muncă și, în general, prosperitatea economică.

Tabel 3.5 Rata șomajului în perioada decembrie 2014 – martie 2015

Sursă: prelucrat după http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/refreshTableAction.do?tab=table&plugin=1&pcode=teilm020&language=en

În ultimele 12 luni, rata șomajului din România a scăzut cu 0,5%, ajungând la un procent de 6,5% din totalul populației active la finalul lunii ianuarie 2015, conform celor mai recente date publicate de Eurostat. Astfel, numărul șomerilor din România a scăzut de la 678.000 de persoane în luna ianuarie 2014, la 607.000 în luna ianuarie 2015.

Reducerea ratei șomajului a fost mai accentuată în rândul bărbaților (de la 7,7 la 6,8%) decât al femeilor (de la 6,2 la 6,1%). În ce privește șomajul în rândul tinerilor, deși rata este în scădere (de la 24,7% în ianuarie 2014 la 23,4% în octombrie 2014), ea continuă să se afle peste media europeană (21,8% în octombrie 2014, în scădere).

Datele Eurostat relevă faptul că rata șomajului în România este cu 3,3 procente mai mică decât media celor 28 de state ale Uniunii (9,8%) și cu 4,7 procente mai mică decât media celor 19 state ale zonei euro (11,2%).

Pe ansamblul Uniunii, raportul arată că, în continuare, cea mai ridicată rată a șomajului din Uniunea Europeană se înregistrează în Grecia, unde 25,8% din populația activă nu avea un loc de muncă la sfârșitul lunii noiembrie 2014. La polul opus, se situează Germania, cu o rată a șomajului de doar 4.7%.

3.2 Criteriile de convergență nominală și reală

România a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, iar următorul pas presupune renunțarea la moneda națională și adoptarea monedei euro, devenind așadar membră a UME. Pentru a face acest pas necesită însă îndeplinirea condițiilor de covergență impuse de către zona monetară.

România urmează să intre în Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM II), etapă obligatorie înainte de adoptarea euro, din care va trebuie să facă parte cel puțin doi ani. Din punct de vedere tehnic intrarea în sistemul ERM II este prevăzută la 1 ianuarie 2016 iar adoptarea euro la 1 ianuarie 2019.

În perioada premergătoare intrării in ERM II, România trebuie să înregistreze o inflație scăzută (dezinflație sustenabilă), o stabilitate a cursului de schimb (în condiții de convertibilitate deplină) menținând un echilibru pe termen lung rezultând astfel un curs de schimb sustenabil. Un alt aspect fundamental este realizarea reformelor structurale în economie asigurând astfel convergența economică și socială.

În etapa în care o țară aderă la mecanismul ERM II trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Să existe flexibilitatea de politică monetară și de curs de schimb (limitată în timp) necesară facilitării continuării procesului de ajustare structurală;

Să se mențină motivația pentru aplicarea în continuare a reformelor în ritm susținut, cât și pentru consolidarea disciplinei la nivel macroeconomic;

Să se ofere posibilitatea unei estimări mai precise a cursului de echilibru, după depășirea maximului intrărilor de capital.

Atunci când țara noastră va îndeplini toate criteriile prevăzute în Tratatul de la Maastricht, respectiv criteriile de convergență nominală și reale se va demara procesul de împlementare a monedei unice.

Tabel 3.2.1 Gradul de îndeplinire a criteriilor de la Maastricht de către România 2015 vs 2008 România vs Ungaria

Sursă: prelucrat după Eurostat, Institutul Național de Statistică, Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Europeană

Din datele din tabel rezultă că indicatorii de convergență nominală de la finele anului 2014 cât și începutul lui 2015 atât România cât și Ungaria nu se încadrează în exigențele impuse de către Uniunea Europeană.

Tabel 3.2.2 Evoluția inflației

Sursa: prelucrat după INS, proiecție BNR

Din tabel se observă că s-a manifestat un trend descendent al inflației, o creștere în anul 2014 trimestrul al treilea ajungând la 1,54 urmată de atât valori descrescătoare cât și crescătoare.

Pe parcursul trimestrului I 2015, rata anuală a inflației IPC s-a menținut la nivelul de 1,0 la sută, plasându-se în continuare sub limita inferioară a intervalului de variație de ±1 punct procentual asociat țintei de 2,5 la sută.

Pe parcursul anilor 2013-2014, România a avut în continuare o politică bugetară caracterizată de un management prudent al cheltuielilor publice și de o îmbunătățire semnificativă a managementului datoriei publice. În ceea ce privește realizarea obiectivelor politicii fiscal bugetare în perioada 2013-2014 se poate spune că feficitul bugetar, calculat conform metodologiei europene, s-a redus cu 3,3 puncte procentuale în perioada 2011-2013, respectiv de la 5,5% în anul 2011, la 3% din PIB în anul 2012 și la 2,2% din PIB în anul 2013, în condițiile în care creșterea economică a fost relativ modestă comparativ cu ratele de creștere de dinaintea crizei. Începând cu anul 2013 România a ieșit de sub procedura de deficit excesiv a Uniunii Europene.

Grafic 3.2.1 Deficite bugetare în țările UE, Zona Euro și România anii 2010-2013

Sursă : prelucrat după Eurostat

După cum se observă din graficul de mai sus deficitele bugetare în anul 2012 și 2013 în România sunt mai mici ca cele din zona Euro și UE.

Tabel 3.2.3 Evoluția datoriei publice

Sursă: http://www.insse.ro/cms/ro/content/nivelul-datoriei-si-deficitului-guvernamental

Din tabel se observă că soldul datoriei este ascendent ajungând până la un maxim de 280.863,8 MIL RON planificat în anul 2015.

Tabelul 1.2.4 România VS Ungaria

Sursa: prelucrat după Eurostat, CE-DG ECFIN, INS, BNR

Grafic 1.2.2 Volatilitatea cursului de schimb Ron/Euro în perioada 31 decembrie 2013 – 19 mai 2015

Sursă: http://www.cursbnr.ro/grafic-valute

Spre deosebire de criteriile de convergență nominală, care sunt clar stabilite de Tratatul de la Maastricht, în cazul convergenței reale nu există o definiție neechivocă și nici repere numerice.

De obicei, prin convergență reală se înțelege convergența standardelor de viață sau a PIB real pe cap de locuitor către nivelul din zona euro:

Obiectiv al oricărui factor de decizie prin prisma funcției de maximizare a prosperității sociale

Relevanță specială în contextul adoptării euro – un parametru important în ceea ce privește minimizarea riscurilor asociate abandonării independenței politicii monetare

Convergența nominală și cea reală se susțin reciproc:

Convergența nominală asigură mediul macroeconomic stabil care facilitează convergența reală, în timp ce

Convergența reală creează premisele sustenabilității convergenței nominale prin reducerea expunerii economiei la șocuri asimetrice și prin limitarea diferențelor în procesul de transmitere a șocurilor simetrice

Principalele criterii de convergență reală sunt:

Nivelul PIB/locuitor;

Structura ramurilor economiei naționale;

Gradul de deschidere a economiei;

Volumul comerțului exterior și gradul de integrare al acestuia în UE;

Costurile cu forța de muncă.

Grafic 1.2.3 PIB/locuitor la PPS ca pondere în cel din zona euro

Sursă: Eurostat

Tabel 1.2.5 Produsul Intern Brut – România ( trimestrul al IV-lea)

Sursă: prelucrat după http://www.insse.ro/cms/ro/content/produsul-intern-brut

Figura 1.2.1 Regiunile de dezvoltare ale României

Sursă: Eurostat

Grafic 1.2.4 Structura economei pe ramuri de activitate

Grafic 1.2.5 Gradul de deschidere a economiei României

Sursa: Institutul Național de Statistică, Banca Națională a României

Zona euro a înregistrat un excedent al balanței comerciale de 23,4 miliarde de euro în martie, comparativ cu un plus de 16,1 miliarde în perioada similară din 2014, în timp ce Uniunea Europeană a obținut un excedent de 10,7 miliarde de euro, față de un plus de 3,6 miliarde, conform datelor preliminare publicate, de Oficiul European pentru Statistică (Eurostat). În topul partenerilor comerciali, în perioada ianuarie-martie 2015, excedentul balanței comerciale a UE a crescut pe relația cu SUA (28,9 miliarde euro, comparativ cu 23,7 miliarde în perioada similară din 2014), a scăzut pe relația cu Elveția (13 miliarde euro, comparativ cu 14,3 miliarde) și Turcia (4,3 miliarde de euro comparativ cu 4,6 miliarde). Deficitul balanței comerciale a UE a scăzut pe relația cu Norvegia (minus 6,4 miliarde de euro, față de minus 10,8 miliarde) și Rusia (minus 16,7 miliarde de euro față de minus 23,4 miliarde), dar a crescut pe relația cu China (minus 50 miliarde de euro, față de minus 33,2 miliarde de euro).

În primele trei luni ale anului, cel mai ridicat excedent s-a înregistrat în Germania (59,3 miliarde euro), Olanda (18,8 miliarde euro), Italia (7,8 miliarde euro) și Irlanda (10 miliarde euro), iar cel mai semnificativ deficit s-a observat în Marea Britanie (minus 39,2 miliarde euro), Franța (minus 15,4 miliarde euro), Spania (minus 5,3 miliarde euro) și Grecia (minus 4,7 miliarde euro).

Potrivit Eurostat, în perioada ianuarie – martie 2015, deficitul balanței comerciale a României s-a atenuat la 1,4 miliarde euro, comparativ cu 1,1 miliarde de euro în perioada similară din 2014. Exporturile României au crescut cu 5%, la 13,4 miliarde euro, importurile au avansat cu 6%, de la 14,8 miliarde de euro.