Moneda Doctrina Monetarista

Cuprins

Capitolul I Curente de gândire prekyenesiste în doctrinele monetare

Succesiune de concepții privind moneda

Funcțiile monedei și împlinirea acestora

Curente de gândire preclasice despre bani

Teoria banilor ca instrument de schimb

Teoria metalistă a banilor

Teoria neomonetaristă a banilor

Capitolul II Doctrina keynesistă

2.1 J.M. Keynes, omul și opera

2.2 J.M. Keynes și economia politică a vremii sale

2.3 Paradigma de gândire Keynesistă

2.4 Mecanismul economic Keynesist

2.5 Terapeutica keynesistă

Capitolul III Evoluția keynensismului

Aprecieri generale

Diagramele IS-LM

Reformularea teoriei keynesiste cu privire la rata dobânzii

Analiza monedei active în concepția keynesiană

Analiza monetaristă și politica monetară

Economia românească și nevoia impulsului keynesist

O teorie a echilibrului global

Relația salarii – prețuri. Gradul de ocupare al forței de muncă

Limite ale teoriei keznensiste

Monetarismul. Tipuri de monetarism

Doctrina ofertei. Noi doctrine economice

Capitolul IV Moneda și politica monetară în actualitate în România

Politica monetară actuală în România

Moneda și tranziția la economia de piață

Dimensiuni ale mixului de politici economice

Capitolul V Concluzii

=== l ===

Cuprins

Capitolul I Curente de gândire prekyenesiste în doctrinele monetare

Succesiune de concepții privind moneda

Funcțiile monedei și împlinirea acestora

Curente de gândire preclasice despre bani

Teoria banilor ca instrument de schimb

Teoria metalistă a banilor

Teoria neomonetaristă a banilor

Capitolul II Doctrina keynesistă

2.1 J.M. Keynes, omul și opera

2.2 J.M. Keynes și economia politică a vremii sale

2.3 Paradigma de gândire Keynesistă

2.4 Mecanismul economic Keynesist

2.5 Terapeutica keynesistă

Capitolul III Evoluția keynensismului

Aprecieri generale

Diagramele IS-LM

Reformularea teoriei keynesiste cu privire la rata dobânzii

Analiza monedei active în concepția keynesiană

Analiza monetaristă și politica monetară

Economia românească și nevoia impulsului keynesist

O teorie a echilibrului global

Relația salarii – prețuri. Gradul de ocupare al forței de muncă

Limite ale teoriei keznensiste

Monetarismul. Tipuri de monetarism

Doctrina ofertei. Noi doctrine economice

Capitolul IV Moneda și politica monetară în actualitate în România

Politica monetară actuală în România

Moneda și tranziția la economia de piață

Dimensiuni ale mixului de politici economice

Capitolul V Concluzii

Capitolul I Curente de gândire prekeynesiste în doctrina monetaristă

Într-o economie monetară și dezechilibrată piața capitalului reprezintă totalitatea tranzacțiilor cu monedă rezultate din confruntarea specifică dintre cererea și oferta de monedă.

Moneda reprezintă ansamblul mjloacelor de plată utilizate pentru efectuarea tranzacțiilor pe piața produselor și serviciilor. Ea este constituită ca un activ general acceptat și utilizarea monedei în tranzacții este condiționată de încrederea deținătorilor în valoarea ei, încredere manifestată în cadrul frontierelor naționale sau în afara acestora, în cazul monedelor convertibile. Nevoia de monedă poate fi concepută doar în cazul unei economii de schimb.

Moneda este instrumentul schimbului care permite cumpărarea imediată a bunurilor, achitarea contravalorii serviciilor și achiziționarea de titluri fără negociere și care conservă valoarea între tranzacții.

Principallele tipuri de monedă în circuitul internațional1:

Monede naționale (valute) emise de autoritățile monetare dinfiecare țară;

Eurovalute, adică monede naționale depuse de proprietarii lor la bănci situate în afara graniților țărilor respectve;

Monede cu caracter internațional sau regional: DST în sistemul FMI și EURO în Sistemul Monetar European;

Bani electronici sub formă de cartele electronice de plată și de credit;

Instrumente de credit (cambii, CEC-uri, bilet la ordin);

Instrumente bancare de transfer (viramente, cărți de credit etc.)

1.1 Succesiunea de concepții privind moneda

În antichitate, Aristotel spunea depre bani că reprezintă un instrument ingenios creat de om, un “experiment pentru nevoia practică”.

Cota leului în raport cu principalele valute internaționale

1 EURO = 39.200; 1 USD = 29.100; 100Yeni Japonezi =

Adam Smith, 1776- vede bani ca un mijloc de depășire a dificultăților schimbului în natură (troc sau marfă contra marfă)

După Carl Marx banii nu sunt doar un mijloc tehnic de schimb, ci un rzultat spontan și inevitabil al contradicțiilor producției de mărfuri.

Moneda ca activ financiar2, are în vedere disponibilitatea imediată pentru plăți a aecestor active, fără costuri de negociere și fără pierderi de capital, care s-ar impune în cazul vânzării unor titluri (acțiuni, obligațiuni).

În 1930 Keynes a definit moneda ca lichiditate folosită pentru a efectuarea plăților fără întârziere.

Economistul român Mihail Manoilescu, în lucrrea sa “Organizarea financiară a economiei naționale”3 1923, distingea patru compeonente ale avuției: bogăția naturală, investițiile, sadisfacerea nevoilor și banii (numerar și disponibilități bancare lichide). Această componntă are lichiditatea cea mai ridicată “ad libitum”, adică din toate direcțiile , celelate forme ale activității fiind supuse unei singure direcții de transformare.

Definiția monedei ca lichiditate absolută de către Keynes este de aceași natură ca și definirea ei de către M. Manolescu, realizată cu aproape un deceniu mai devreme, prin faptul că banii se caracterizează prin acea mișcare “ad libitum”. Astfel se realizează legătura dintre bani și lichiditatea economiei în asamblul ei.

1.2 Funcțiile monedei și îndeplinirea acestora pe plan internațional

Prima funcție a amonedei este convertibilitatea acesteia pe plan extern. Monedele nconvertibile nu pot îndeplini funcțiile internaționale, decât parțial și ineficient.

Funcțiile monede reprezintă relațiile dintre circulația banilor și laturile și sferele economiei și desemenea între modul de circulație al banilor pe de o parte, și a mărfurilor, serviciilor pe de altă parte.

2., 3. Vasile Turliuc Politici monetare, Editura Polirom, IAȘI 2002

Aceste funcții se repartizează la economia internă și la cea externă din punct de vderea al relațiilor cu celelalte state. Funcția etalon decurge din sfera producției, pe când funcția de mijloc de cumpărare dacă circulația de sens invers ale mărfurilor și banilor este concomitentă, și de mijloc de plată dacă mișcarea compensatoare a banilor este decalată, anterioară sau ulterioară livrării mărfurilor.

O funcție importantă a banilor este acea de mijloc de rezervă, numită și mijloc de tezaurizare și se referă la moneda pasivă, care este temporar stocată.

Funcțiile îndeplinite de bani în circuitul eonomic intern și extern sunt dispersate în trei categorii:

Funcția etalon

Moneda folosită în tranzacțiile internaționale și cu care se efectuează plăților externe este mai stabilă decât valoarea bunurilor tranzacționate , dar și a celorlalte monede. Astfel se dezvoltă schimburile internaționale și se atenuiază riscul valutar.

Funcția de mijloc

Nevoia de monedă este dată de nevoia de mărfuri produse de țările care furnizează moneda și care e cerută în străinătate.

3) Funcția de finanțare și de rezervă de valoare este complementară celorlalte două funcției pe care moneda le îneplinește, deoarece acestea din urmă etumilează constituirea de rezerve.

Un sistem bancar dezvoltat la scară mondială și o piață monetară aprovizionată și rentabilă, permit țărilor emitente de monedă să sadisfacă cererea internațională.

Rezervele de monedă care se utilizează în plățile internaționale se chear și în condițiile în care unele calități ale monedei internașionale se atenuează sau dispar. Ușurința dobândirii de credite în astfel de monede și de efectuare a plăților internaționale cu ajutorul lor, poate face față instabilității puterii de cumpărare a monedei.

Condiții ce trebue îndeplinite de moneda internațională.

Moneda internațională trebuie să fie imediat disponibilă în țările cele mai îndepărtate, ca sumă de finanțare a achizițiilor de materii prime, aprovizionări etc.

Moneda trebue să beneficieze de credibilitate, astfel încât orce virament să fie posibil între țări situate la distanțe mari, ceea ce înseamnă că sistemul bancar al țării ce furnizează monedă trebue să ie prezent pe toate continentele.

Moneda internațională trebue să fie disponibilă pe piață în cantități suficienete. Tranzacțiile externe, desfășurate într-un volum din ce în ce mai important, obligă țara de origine a monedei internaționale să poată asigura un stoc sporit al monedei sale caredatorită acestei nominalizări a intrat, în mod obligatoriu și sub controlul internațional.

1.3 Curente de gândire preclasice despre bani

În decursul timpului mulți gânditori au fost interesați de realizarea unei definiții, în ceea ce privește banii și apariția acestora, fiind în cele din urmă de părere că banii ar fi rezultatul inventării procesului de schimb pe baza unei convenții.

1.3.1 Teoria banilor ca instrument de schimb a fost formulată încă din antichitate, când Aristotel considera că oamenii au hotărât să accepte și să ofere pentru fiecare marfă un anumit echivalent. Mai târziu aparițiia banilor a fost privită ca o înțelegere amiabilă între părți, în vederea eliminării dificultăților schimbului în cazul trocului.

Pentru Marx banii nu sunt un instrument tehnic și ei nu au fost inventați …. de cîgeniu. Ei nu au apărut deoarece oamenii au avut nevoie de un mijlocitor al schimbului, ci reprezintă un rezultat spontan al contradicțiilor producției de mărfuri.

Economiștii clasici nu au reușit să explice științific, nici ei, apariția și esența banilor. Totuși reprezentanții clasici precum Adam Smith și Ricardo au văzut în bani un mijloctehnic ingenios.

Teoria banilor ca instrument de schimb ar trebui înțeleasă din punct de vedere al caracterului contradictoriu dintre mărfuri, iar banii ca un rezultat al dezvoltării contradicțiilor producției de mărfuri

Teoria metalistă a banilor

Identificarea banilor cu metalele prețioase este o etapă a teorei metaliste a banilor, când aurul și argintul erau considerate unica formă de avere, metaliștii considerând bancnotele lipsite de orce valoare.

Reprezentații acestui curnet de găndire au fost la aceea vreme: Thomas Mann –Anglia, Jean Baptiste Colbert – Franța.

Teoria metalistă susține că singurii bani sunt aurul și argintul, pe când neometalismul recunoaște că există unele semne bănești neconvertibile, dar consideră acesta o anomalie și presupune reântoarcerea la etalonul aur.

Etalonul aur propune reântoarcerea la “inestimabilul instrument al echilibrului și înfloririi” care generează o imensă încredere în ceea ce prviște etabilitatea economică – financiară și a progresului social.

Tezele economistului Jacques Rueff exercită o considerabilă influență în condițiile instabilității monetare și a proceselor inflaționiste ce caracterizează numeroase țări din rândul celor cu o economie mai slabă, deficitară. Ele au serie de îndreptățiri su raportul criticelor admise inflațiilor și dezechilibrelor în relațiile de plăți internaționale, iar în ceea ce privește soluția reântoarcerii la condițiile contemporane la monetarismul autoreglării masei monetare prin convertibilitatea sumelor bănești în aur, aceasta nu mai poate fi realizată datorită cantității de metal prețios necesar în procesul de convertire a acestuia față de prețul oicial stabilit de către banca centrală.

Teoria nominalistă a banilor

Teoria negă existența unor legături între bani și metalele prețioase, susținânduse că banii sunt simple semne convenționale, fără valoare și nu au nimic în comun cu marfa.

Teoria a fost pe deplin susținută, în speial pe la începutul secolului XX, când s-a încercat eliberarea monedei de metalul prețios. Aceasta a fost realizată în perioada primului război mondial fiind un succes importatn a nominaliștilor.

După economistul german G.F. Knapp “Esența banilor rezidă din normele de drept ce eglementează folosirea lor”. Această idee a fost publicată în 1905 în lcrarea sa “Teoria de stat a banilor”.

Ideiele economistului german G.F. Knapp au fost reluate de J.M. Keynes care consideră rezolvaă problema cu care se confruntă statul din punct de vedere al stingerii angajamentelor. Americanul Paul Samuelson, adept al nominalismului susține că banii ca marfă au fost înlocuiți cu bancnotele (bani de hârtie) și vede în bani expresia unei convenții sociale, ignorând procesul inflației.

Conform nominaliștilor banii sunt o creație juritică, care nu poate fi valabilă în condițiile de astăzi. Prin circulația banilor se face legătura dintre puterea de cumpărare a smenelor bănești și masa mărfurilor aflate în circulație, în funcție de viteza de circulație și de cantitate banilor.

Teoria cantitaivă clasică a banilor

Dezvoltarea cantitativă a fluxului de metale prețioase venit din zona imperiului colonial spaniol a multiplicat masa monetară și făcut posibilă apariția băncilor de emisiune, constituit după modelul Băncii Angliei din 1694. profiturile realizate din comerțul internațional fac repede necesare noi investiții, profitului revenindu-i sarcina multiplicării monetare.

Concluziile fundamentale ale curentului de gândire sunt date de Irving Fisher, economist american ce elaborează expresia matematică a ecuației schimbului:

MV+M1V1=PQ

M – masa de numerar aflată în circulație;

M1 – masa banilor de cont aflată în cerculație;

V – viteza de circulație a numerarului;

V1 – viteza de circulație a banilor de cont;

P – prețul;

Q – producția de mărfuri.

Teoria cantitativă clasică a banilor este valabilă în cazul bancnoteleor și a banilor neconvertibili aflați în circulație în cantități oricât de mari, indiferent dacă există, sau nu producție de mărfuro pe piață. O masă exceivă de bani în circulație se depreciază cu cât cantitatea de bani suplimentară este mai mare.

Banii instrument al exploatării și factor al simulării economice

Utilizarea banilor ca mijloc de exploatare a muncii de către capital a fost cel mai bine evidențiată în doctrina economică marxistă. Drept expresie a diferențelor de avere este proprietatea privată care duce la apariția concurenței, precum și la accentuarea inegalităților economice.

Marx și-a propus să demonstreze teoretic caracterul neloial al monedei de producție capitalist, exploararea forței de muncă în acest sistem, necesitatea excluderii capitalismului și trecerea la societatea bazată pe munca asociată. În acest scop autorul a elaborat următoarele concepte:

– munca este unica creatoare de valoare;

– capitalul necesar procesului economic își transmite valoarea asupra noilor produse;

– economisirea populației, a întreprinderilor și a unităților economice sunt considerate nesemnificative din punct de vedere al profitului;

– dobânda percepută de creditele bancare prin care remunerează depunerile apare ca un venit fără muncă;

– resursele naturale sunt gratuite și exploatarea lor nu duce la formarea noilor valori.

Conform teorii căreia Marx definește proprietatea privată drept muncă însușită fără plată, proprietatea este un furt apărut prin exproprietărirea forței de muncă cu scopul dezvoltării social economice.

Proprietate privată și economia masei monetare asigură reglarea economico – socială competitivă pe plan extern conferind stabilitatea relațiilor inter-sociale.

Capitolul II DOCTRINA KEYNESISTĂ

Doctrina keynesistă își are rădăcinile în realitatea economică din perioada interbelică, în special în Anglia dar și în alte țări industrial dezvoltate. După primul război mondial s-a demonstrat că economia capitalistă nu mai pute funcționa normal fără o intervenție a statului. Economia de piață nu este capabilă să se autoregleze prin jocul liber al cererii și ofertei.

“Nu este vorba numai de dezordine, ori de mișcări muncitorești, ci de viață ori moarte, de foamete ori existență, de zvărcolelile înfricoșitoare ale unei cilivizații muribunde” scria Keynst în 1920 , perioada de criză economică de după război mondial.

J.M. Keyns, omul și opera

John Maynard Keyns (1883 – 1946) s-a născut la Cambridge în familia unui economist vestit profesor universitar. Inițial este pasionat de matematică și teoria probabilistică, dar până la urmă pornește pecalea părintelui său. Dintre proesorii săi de la universitate din orașul natal îl amintim pe A. Marshall și A. Pigon. La interven-ia lui Marshall considerat pe atunci părintele științei economice britanice și mondiale, John este numit profesor de economie politică la aceași universitate. Dar simțindu-se strâmtorat în cadrul unei cariere universitare se avântă în activitatea practică. Datorită unor speculații reușite la bursă, adună o avere destul de frumoasă. Pasionat totodată și de artă, literatură, presă devine funcționar al guvernuli englez.

În perioada de debut a carirei sale științifice în 1930 publică prima lucrare “Tratat asupra banilor” care studia moneda. Apoi preocupat tot mai mult de capitalism și de teoria economică analizeză pe larg fenomenul economice de piață, efort care duce la apariția capodoperei sale din punct de vedere economic, intitulată „Teoria generală a folosirii muncii, a dobânzilor și a banilor”, lucrare despre care scria prietenul său Bernard Show “că va revoluționa modul în care gândește lumea problemele economice”.

Daorită importanței operei sale, un călugăr italian, Toma d’ Aquino, avea să fie declarat sfânt. Mult mai târziu, un profesor și funcționar de stat britanic, Jhon Keynes, pentru enorma contribuție la dezvoltare economică, a devenit lord al Marii Britanii. La puțin timp după acest eveniment, în anul 1946, lordul britanic, considerat a fi cel mai mare economist al secolului XX, avea să se stingă din viață.

J.M. Keynst și economia politică a vremii sale

Izvorul inspirației folosit de Keynst în principalele opere provine din lucrările mercantiliștilor. Deși opera lui Keynst a avut o puternică înrămurire în activitatea practică, ea fost creată pentru a veni în sprijinuleconomiștilor teoreticieni.

“Teoria generală” urmărește să-i convingă pe economiști să acorde o atenție sporită și uneori chiar critică pentru anumite ipoteze fundamentale. Autorul plasează la baza motivațieieactivității economice înclinațiile psihologice ale oamenilor, decisive pentru întreprinzător, care sunt ridicate la stadiul de legi economice:

Legea economică fundamentală reprezentată de înclinarea spre consum și în sens contrar spre economii;

Legea imboldului spre investiții care încuraja și sublinia necesitatea investițiilor în cdrul unei economii de piață;

Legea preferinței pentru lichidități manifestată nu doar la nivelul individului, ci chear la nivelul economiei mondiale.

Efectuarea unei analize macroeconomice i-a permis lui Keynest să scoată în evidență un șir de greșeli ale clasicilor și neoclasicilor cum ar fi ipoteza transformării economiilor în investiții; părerea că rata dobânzii e reglată doar în funcție de cererea și oferta de capital, cămărimea salariului depinde de oferta și cererea de forță de mncă; ocupația forței de muncă este dependentă de mărimea salariului.

Keynst schimbă ordinea priorităților în domeniul cercetărilor științifice și al politicii social economice . în fruntea prioritîților este plasat socialul. Pentru început trebe asigurat utilizarea completă a forței de muncă, de aceasta depinzănd securitatea socială și stabilitatea politică. Pe planul al doile era plasată economia, autorul fiind de credințat…. că belșugul și proprietatea vor veni de la sine, alimentate de creșterea invitabilă a veniturilor. Pe locul al treilea au fost plasate moneda și finanțele. În cele din urmă, raportat la perioada actuală acesta se dovedește a fi o modalitate inutilizabilă deoarece în vederea atengerii obiectivulor mai sus menționate se renunță la stabilitate monetară și nu în cele din urmă la echilibrul monetar.

Sistemul economic capitalist, după Keyns, “pare a fi capabil să mențină de-a lungul unei perioade într-o stare economică de activitate subnormală,fără a manifesta vreo tendință nici spre redresare, nici spre prăbușire totală”.

Spre deoebire de alți economiști din trecut, Keynst studiază problema șomajului în mod special, revenind la ea pe parcursl întregii sale vieți, el afirmând că a fost preocupat “de a descoperi ce anume determină volumul utilizării mânii le lucru”.

La origine șămajului se află lipsa legăturii dintre economii și investiții, iar în ultuimul rând salariile pre mici. Nu cei săraci sunt vinovați de existența șomjului, ci cei bogați care cheltuesc tot mai puțin din veniturile obținute, economisind o parte tot mai mare în loc să o investească.

Paradigna de gândire Keynesistă

Totalitatea fenomenelor derivate din studiile marelui economist enlez J.M. Keyns constitue o enceclopedie în ceea ce privește vastul domeniu economic:

Impactul keynesismului asupra teoriei economice clasice și în principal asupra matricei valorii;

Keynesismul este curentul cu cea mai largă răspândire în gândirea economică contemporană ;

Înterpretare operei keynesiste se înscrie pe gamă extrem de variată în contextul găndirii economice din zilele noastre.

Keynesismul reprezintă un cumul de idei care s-a dezvoltat în timp, înaintea lui Keyns, dar care și-augăsit în lucrările acestuia forma cea mai elaborată, prezentând totodată și poziția sa față de anumite aspecte ale politicii economice.

El intitulează și pretinde că teria sa este generlă4 pentru a demonstra că echilibrul în economie este compatibil cu o multitudine de feluri a folosirii resurselor disponibile.

Dirijismul lui Keynes se rezumă doar la interveționismul statal relizat prin transformare statului într-un agent eficient al vieții economic, reprezentând coordonarea procesului decizional la nivel macroeconomic de către autoritatea publică.

Keynes a fost un economist total pentru că a stăpânit deopotrivă de bine istoria, sociologia, psihologia, folosofia și matematica. Profundul filosof n-a rămas doar în fazele abstractizării, el fiind un economist cu un pronunțat simț practic.

Fiind angajat în confruntările politice ale vremii sale, Keynes nu ezita să-și definească pozițiile față de acestea:

“Dacă ar fi vreodată să urmăresc interesele unui grup oarecare, le voi urmări pe ale mele proprii când e vorba de luptă de clasă, ca ale orcărui alt om, afară de cele ale anumitor fanatici dezagreabili, sunt rezervate propriului meu mediu. Pot fi influențate de ceea ce nu se pare echitabil și dictat de bunul simț; dar războiul între clase mă va găsi de partea burgheziei înstărite”5.

John M. Keynes reprezintă prototipul celui capabil să moară pentru o idee dacă e convinsă că acesta aduce cevapozitiv pentru omenire.

Mecanismul economiei Keynesist

Nivelul ocupării forței de muncă și rata șomajului depind de cerera efectivă de mărfuri. Pentru a ușura înțelegerea acestei expresii, Keynes a elaborat un model matematic care operează cu șase mărimi globale:

4. J. M. Keynes Teoria generală a folosirii mânii de lucru, dobânzii și banilor, Editura Științifică București 1970

5. J. M. Keynes Essays in Persuasion, Mac Milan, London 1931, editată de Ion Pohață, Doctrine economice…..

Volumul forței de muncă (E);

Venitul național sau global (Y);

Consumul final global (C);

Investițiile (I);

Economiile (S);

Cerea de mărfuri (D).

Cerea efectivă constitue factorul de care depinde nivelul producției, precum și nivelul de utilizare a forței de muncă. Creșterea ei duce la creșterea producției de mărfuri, rezultatul pozitiv înregistrat în acest caz este diminuarea șomajului.

După cum reiese și din scema de mai sus, componentele cererii globale sunt nivelul consumului și al investițiilor, ceea ce echivalează cu venitul național consumat.

Dacă vom considera următoarea relație Y=C+I, etunci rezultă cu venitul național obținut se cheltue sub formă de consum și investiții, atunci serealizează o ocupare integrală a forței de muncă.

Este oare posibilă oare o asemenea egalitate, adică o situație în care toate veniturile obținute să se cheltue sub formă de investiții și consum, când există o echivalență între volumul economiilor și volumul investițiilor? Keynes demonstrează că în veața reală C+I<Y, adică o parte din producția nu se comercealizează, ceea ce provoacă acest echilibru. Astfel, ponderea economisirii reprezintă cauza principală a șomajului care este rezultatul necontrolării a trei legi psihologidce fundamentale:

Legea înclinației spre consum;

Legea imboldului spre investiții;

Legea preferinței pentru lichidități.

Legea înclinației spre consum a fost explicată de clasici prin prisma fenomeneor economice și a similitudinilor dintre economie și alte domenii ale științei. Alături de fiziocrați și de neoclasici s-au căutat analogii între viața economică și mediul biologic.

În analiza sa asupra consumului Keynes explică relația dintre venit și consum prin acțiunea unei legi pshiologice fundamentale, cu înclinațiile acestuia spre consum și spre investițiile economicoase. Esența acestei legi este subliniată prin faptul că atunci când se mărește venitul global, cosumul global crește, dar nu în aceași mărime ca venitul.

Legea înclinației spre consum explică neconcordanța dintre venituri și consum, rămânerea în urmă a consumului față de creșterea veniturilor.

Legea imboldului spre investiții, în economie constitue elementl cel mai instabil. Dorința de a investi este înclinația întreprinzotorului spre investiții noi. Ei sunt predispuși să investescă doar în cazul când se intrevede perspectiva obținerii unui profit sadisfăcător, când rata profitului viitoare trebue să fie mai mare decât rata dobânzii.

Decizile întreprinzătorului de a teransforma economiile în investiții sunt luate în strânsă dependență cu posibilitățile maximizării profitului.

Legea preferinței spre lichiditați modelează felul de comportament al oamenilor, aflaându-se în acest fel la originea dezechilibrelor din economie. Aceasta este o predispunere a oamenilor spre a-și păstra economiile lichide, ușor de transformat în orce bunuri sau servicii.

Motive ale înclinației spre lichidități pot fi mobilul speculației și mobilul venitului, precum și incertitudinea în ceea ce privește rata dobânzii. Un alt motiv important este faptul că rata profitului pate să nu depășească cu mult câștigul obținut prin păstrarea banilor sub formă lichidă.

Keynes este de părere că investițiile pot fi stimulate și prin scăderea ratei dobânzii, însă acest lucru nu se poae face de la sine, și în acest domeniu o intervenție a statului este strict necesară.

Terapetica Keynesistă

Investiția statului în economie trebue să se relizeze în toate domeniile principale din care urmau să fie legate stimularea investițiilor și a consumului.

Stimularea investițiilor reprezintă utilizarea economiilor su forma unor investiții, dar economiile mai pot fi utilizate șă sub formă de tezaurizare. În scopul stimulării cererii globale, Keynes propune mărirea investițiilor publice, pentru că este mult mai bine să le plătești șomerilor pentru că sapă o groapă inutilă, decât să-i lași fără ocupație. Stimularea investițiilor private urma să se înfăptuiască prin itermediul micșorării dobânzii la depozitele bancare.

Stimularea consumului, în gândire Keynesistă se face prin promovarea unei politici de sprijinire a consumului de stat și rdistribuirea veniturilor. Keynes proune introducerea impozitului progresiv pe venit, procedeu prin care s-ar micșora veniturilor celor mai bogați.

În ceea ce privește politica monetară, autorii clasici erau de părere că moneda nu este decât un mijloc de schimb, idee respinsă de Keynes, el afirmând că banii joacă un rol important, un rol actvîn viața economică.

Scopul principal al politicii monetare este menținerea ratei dobânzii la cel mai scăzut nivel posibil. Reducerea ratei dobânzii poate fi realizată pe calea sporirii cantității de bani aflată în circulație, aceasta putând totuși degenera prin apariția inflației. Legătura dintre șomaj și inflație este evidentă, deoarece crearea noilor locuri de muncă urma sâ se facă printr-o finanțare pe bază inflaționistă.

Teoretic era nevoie de ruperea legăturii dintre emisia de monedă și rezerva de aur exisitentă, iar dacă sistemul etalon – aur este o piedică în scopul desfacerii acestei legături, atunci trebue să se renunțe la acest sistem.

Keynes consideră că politica liberului schimb este ineficientă și crează dezechilibre economice atât pe plan intern, la nivel de stat, cât și pe plan extern, la scară mondoeconomică.

Atunci când într-o țară nivelul șomajului este foarte ridicat, ea urmează să-și închidă frontierele pentru a opri pătrunderea pe piața internă a mărfurilor străine. În acest caz, vor fi create întreprinderi noi, ceea ce duce la crearea unor locuri de mucă suplimentare.

Recurgând la calcule matematice și exemple din viața reală, Keynes a reușit să explice de ce sistemul economic capitalist nu poate funcționa de la sine, în mod automat. El a dovedit că instabilitatea este o trăsătură internă a economiei de piață și-și trage rădăcinile din maximizarea profitului. Savantului britanic îi revine meritul de a fi presupus tratarea bolii de care suferea societatea în care trăia printr-un șir de remedii simple, accesibile și acceptate nu doar de teriticieni, ci și de practicieni.

Capitolul III Evoliția keyinesismului

Aprecieri generale

Keynesismul este doctrina care pune prim plan intervenția statului în viața economică în scopul întregirii societății prin mecanisme ca bugetul de stat, dobânda, creditul, sistemul de impozitare.

Considerat cel mai în vogă economist al secolului XX, Keynes (1883 – 1946) susținea că obiectul economiei politice este echilibrul economic, explicat prin mărimi globale ca venit, economie, investiții la nivel național. Macroanaliza l-a ajutat pe Keynes să explice o serie de factori economici precum:

Înclinația spre consum;

Preferința pentru lichidități;

Înclinația spre investiții.

Lucrările principale ale lui john Maynard Keynes în care aceasta își dezvoltă teoriile economice sunt, în funcție de importanța lor, următoarele:

„Teoria generaă a folosirii mâiinii de lucru, a dobânzii și a banilor: Trat despre monedă”;

“Consecințele economice ale păcii”;

La reprica acidă și usturătoare cu care Keynes și-a tratat contemporanii nu se putea aștepta la prea multe laude, dar totuși filozofului englez nu i se pot reproșa prea multe. Întrebat în ce-i constă contribuția el a răspuns cât se pate de clar: “Am dat capitalismului trezeci de ani de supravețuire”; și ce și-a propus a realizat.

În cei “tereizeci de ani glorioși” postbelici, succesul teoritic și mai ales practic al Keynesismului a fost fără de egal. Până la nivelul anilor 1974 – 1975, atunci când „creșterea inflaționistă” a condus spre (inflație) stagflație, Keynes nu a putut fi în mod justificat contestat.

6. Ilie Niță, Economie politică, Editura Venus, Iași 2001, p. 20

Diagramele IS-LM

Reformularea teoria keynesiste cu privire la rata dobânzii

Cererea globală corespunzătoare produsului național este egală cu suma cererilor individuale, care poate fi exprimate în felul următor:

AD=C+I+G+X-M

AD – cererea agregată;

C – suma cererilor individuale entru bunuri de consum;

I – suma cererilor individuale pentru bunuri și servicii;

G – cererea statului pentru bunuri și servicii;

X – cererea globală externă pentru export;

M – cererea pentru bunuri de import.

Curba IS unește toate acele conbinații dintre rata dobânzii și nivelul venitului pentru care sectorul real se află în echilibru.

Sectorul real este acea parte a economiei care cuprinde tranzacțiile cu bunuri și servicii.

Pentru a se putea realiza echilibrul, vom presupune că cererea agregată pentru bunuriși srvicii în economiei este egală cu valoarea totală a bunurilor și serviciilor produse. Relația AD=C+I+G+x-M, semnifică faptul că cererea agregată este compusă din valoarea totală a consumului, investițiilor, cheltuelile statului și a exporturilor din care s-au scăzut mporturile. Valoarea totală a bunurilor și serviciilor produse este măsurată prin venitul național (Y), care poate fi cheltuite pe bunuri de consum or retras sub formă economisirilor și taxelor (Y=C+S+T).

În acest mod, drept condiție de echilibru avem:

AD=Y;

C+I+G+X-M=C+S+T;

I+G+X=S+T+M

Investițiile, cheltueliele publice și exporturile constitue injecții în circuitul economic (J), în timp ce economisirile, taxele (impozitele) și importurile reprezintă scurgeri din circuitul economic (W). Astfel condiția care trebue sadisfăcută pentru atingerea echilibrului se exprimă mai simplu prin;

J=W

Injecțiile în circuitul economic sunt cheltueli suplimentare incluse în fluxul circuitului economic ce nu au drept scop consumul individual.

Am presupus că toate ijecțiile (investiții, cheltueli guvernamentale G și exporturile X) sunt autohtone. Aceasta înseamnă că volumul total al intrărilor va fi și el autohton, astfel încât atunci când este trasat pe grafic în raport cu venitul, dreapta care reprezintă venit intrărirle este orizintală. În ceea ce privește scrgerile, am presupus că economisirile și împorturile sunt direct proporționale cu venitul, iar taxele reprezintă o sumă globală, ceea ce insemnă că suma ieșirilor va fi direct proporională cu venitul și va lua forma unei drepte crescătoare.

Curba IS

Venitul național de echilibru se realizează în acel punct în care totalul scurgerilor (S+T+M) este egal cu totalul injecțiilor (I+G+X). Vom introduce în analiză și rata dobânzii obținând o legătură între sectorul real și cel monetar al economiei.

Sectorul monetar cuprinde activele, instituțiile și piețele mfinanciare, precum și cererea și oferta de monedă.

Variabila care pate fi influențată de modificările ratei dobânzii este cea a investițiilo. Să presupunem că o creștere a ratei dobânzii determină scăderea investițiilor și viceversa. Pentru un nivel dat al cheltuelilor publice și al exporturilor, rezultă că totalul intrărilor va fi invers proporțional cu rata dobânzii.

În curba IS sunt reunite toate acele combinații ale ratei dobânzii și venitului în care sectorul resal al economiei esste în echilibru (J=W):

Curba IS este schițată în figura ce urmează și se prezintă sub forma a patru grafice interconectate înre ele pentru o economie ipotetică:

gfracul (a) reprezintă relația invers proporțională între totalul injecțiilor (J) și rata dobânzii (i);

graficul (b) reprezintă condiția de echilibru pentru care totalul injecțiilor va fi egal cu totalul seringelor (W) și deorece J este reprezentat pe orizontală, iar W pe axa verticală, singurele puncte de pe grafic care J=W trebuesă se afle de-a lungul bisecctoarei de 45;

graficul (c) ilustrează relația direct proporțională dintre totalul scurgerilor și venitul național (Y).

W

20 20

(b)

(c)

10 10

0 40 100 Venit național 0 10 20 Intrări

B

10 10 (a)

(d) A

5 5 i

IS

0 40 100 Venit național 0 10 20 Intrări

Din graficul (a) se constată că la o rată a dobânzii de 50%, suma totală a injecțiilor este de 20 milioane. Graficul (b) ne spune că totalul scurgerilor trebue să fie și ele de 20 milioane. Din graficul (c) reiese că există o singură valoare pentru W=20 milioane,venitul național=100 milioane, de unde rezultă o rată a dobânzii de 5%, care împreună cu un venit națiomal de 100 milioane formează echilibrul în sectorul real. Combinația reprezintă un punct de pecurba IS și reprezentat prin punctul A în graficul (d).

Fie acum o rată a dobânzii de 10%, unde J=10 milioane. La echilibru totalul scurgerilor trebue să atingă nivelul de 40 milioane. Aceste rate nu oferă o adoua combinație dintre rata dobânzii și venit, careși ea trebue să fie situată pe curba IS. Reprezentarea grafică este în punctul B din graficul (d).

Curba LM

Curba LM unește acele combinații ale ratei dobânzii și venitul național pentru care sectorul monetar este în echilibru.

Echilibru este obținut pe piața monetară atunci când cererea monetară totală este egală cu oferta monetară. Curba LM include toate acele combinații de rate ale dobânzii și venit național pentru care sctorul monetar se află la echilibru.

Deducerea curbei LM folosind același procedeu:

graficul (a) prezintă cererea de monedă în scop speculativ (Ls), plecând de la propunerea că ea este invers proporțională cu rata dobânzii;

graficul (b) prezintă condiția de echilibrului, și anume că cererea de monedă în scop speculativ și cea pentru tranzacții trebue să fie egală cu oferta de monedă. Dreapta MM indică modul în care o valoare a ofertei monetare de 50 miloane poate fi repartizate în cererea în scop speculativ;

graficul (c) reprezintă relația directă dintre cererea de monedă pentru tranzacții (Lt) și venitul național.

Lt 50 M

45 45

30 30

(c) M (b)

0 45 67,5 Y 0 5 20 50

LM

IA

10 D

10

C

5 5 LS

(d) (a)

0 45 67,5 Y 0 5 20

Rată 5% (graficul (a)) rezultă că cerea de monedă în scop speculativ este de 20 milioane. La nivelul dat de 50 milioane (graficul c) echilibrul este atins atunci când cererea de mpnedă pentru tranzacții este de 30 milioane. Cererea pentru monedă poate fi egală cu 30 milioane doar dacă venitul național este de 45 milioane. Cele două valori dau o combinație ce trebue să fie pe curba LM, adică punctul C din graficul (d).

La o rată de 10% cerea de monedă este foarte mică – 5 milioane. Pentru atingerea stării de echilibru, cererea de tranzacții trebue să ajungă la 45 milioane, venitul trebue să fie 67,5 milioane. Combinația dintre o rată a dobânzii 10% și un venit național de 67,5 milioane este reprezentată prin cel de-al doilea punct de pe curba LM schițată în graficul (d) prin punctul D.

Alegând alte avlori ale ratei dobânzii între (0i0 și 0i) și venitului național necesar pentru atingerea stării de echilibru, rezultă o serie de combinații, toate situate pe curba LM din graficul (d). În acest interval o creștere a venitului național și invers.

La un nivel al ratei dobânzii mai mare de 0i1, pentru care cererea de monedă este 0, curba LM devine verticală, iar la o rată a dobânzii de 0i0, pentru care cererea de monedă este perfect elastică, curba LM devine orizontală.

Echilibrul general în modelul IS – LM este atins atunci când sectorul real și cel monetar sunt în stare de echilibru.

I LM

i1

IS

0 Y1 Y

Punctul de echilibru general este intersecția curbelor IS cu LM determinată de rata de echilibru a dobânzii 0i, și venitul național de echilibru 0y.

Reformularea teorie keynesiste cu privire la rata dobânzii

Natura monetară a ratei dobânzii a dat naștere la opinii pro și contra din punct de vedere al analizei keynesiste. Keynesiștii au încercat să aducă argumente de susținere, remarcabil fiind faptul că eforturile unora dintre ei s-au concentrat pe demonstrarea echivalenței între “teoria fondurilor de împrumut”, în ceea ce privește fluxurile, și cea a preferinței pentru lichiditate.

Pe piața financiară se întâlnesc mai multe rate ale dobânzii, asociate cu o gamă largă de instrumente financiare. Aceste rate formează o structură care este determinată de cererea și oferta pentru fiecare tip de instrument financiar. Cerere pentru hârtii de valoare liciditatea și preferințele patrimoniale ale investitorilor, iar oferta, lichiditatea și nevoile finanțare ale celor care se împrumută. Structura de termen a dobânzilor pune în relație mărimea acestora cu intervalul de timp acoperit de hârtia de valoare.

Fondurile pe termen scurt sunt necesare finanțării unor nevoi imediate (reântregirea stocurilor, completarea capitalului circulant, etc.), cele pe termen mediu, achiziționării de active pentru o durabilitate medie, iar cele pe termen lung sunt necesare procurării de mijloace de durabilitate mare (echipamente, clădir, etc.). Deoarece aceste teorii nu își găsesc aplicabilitatea perfectă în practică, R.A. Kessel arată că anticipările investitorilor și agenților ce se împrumută influențează structura de termen, iar diferența dintre dobânzi reflectă prima de lichiditate pentru riscul unei pierderi.

În teoria anticipării, în cea a preferinței pentru lichiditate sau cea a segmentării este vorba despre o piață a capitalului evoluată în care să predomine comportamentul agentului economic și nu anumiți factori de ordin administrativ. În cele din urmă evoluția pieței capitalului s-a înfăptuit în sensul desementalizării acestia, prin slăbirea inervenței autoritățiilor publice și eliminarea unor măsuri administrative.

Analiza keynesistă și concepția monedei active

În concepția lui Keynes, corectă de altfel , că moneda poate fi ofosită atât pentru schimbările curente, cât și pentru cele viitoare și nu doar pentru a cumpăra alte bunuri, ci și pentru a servi drept garanție împotriva riscului posibil.

În situația în care rata dobânzii la obligațiuni este foarte mică persoanele nu mai cumpără active financiare, ci preferă să dețină lichidități.

Cererea deonedă se reflecră în funcție de rata dobânzii activelor financiare deținute în portofoliu. Ea este scăzută în condițiile unei remunerări bune, devenind cu atât mai mare cu cât dobânda la obligațiuni este mai scăzută.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziția agenților economici și este determinată de autoritatea monetară. O creștere a ofertei de monedă determină în cele din urmă o scădere a ratei dobânzii, și invers, adică dacă se diminuează oferta de monedă se obține drept rezultat creșterea ratei dobânzii. Această variație a ratei dobânzii influențează creșterea din punct de vedere economic, forța de muncă, investițiile.

Scăderea cantității de monedă afectează în mod direct investițiile,, consumul, nivelul PIB, rata dobânzii, operațiunile de creditare. Eficiența politicii monetare este într-o strânsă legătură de evoluția ratei dobânzii, care pentru monetariști nu contează ce legătură între acțiunea monetară și consum.

Analiza monetaristă și politica monetară

Friedman consideră că factorul monetar nu poate acționa pe termen lungasupra factorului real și că nu se poate înregistra o creștere a venitului național prin creșterea cantității de monedă aflată în circulațe. El arată că ăntreprinzătorii doresc să atingă prin încasări o anumită valoare. Dacă autoritățile locale sporesc cantitatea de monedă vor crește încasările tezaurizate. Agenții economici vor utiliza încasările pentru a crește cererea de bunuri de bunuri de consumație, care va duce la creșterea prțurilor bunurilor respective.

Odată cu majorarea prețurilor, producătorii vor fi ncredințați să fabrice mai mult și pentru aceasta vor angaja forță de muncă suplimentară, ceea ce va duce la scăderea

7. Vasile Turliuc, Politici monetare, Iași 2002, p. 43

șomajului, dar prețurile vor crește și fără o creștere și a venitului, puterea de cumpărare se va diminua.

Monetarișii afirmă că o creștere a cantității monede nu afectează doar nivelul prețurilor, ci și nivelul PNB. Între cantitatea de monedă și PNB se crează o legătură ce determină o creștere a lichiditților populației.

Keynesiștii, pe de altă parte susțin cu vehemență că o crștere a cantităților de monedă determină o creștere a economiilor populației și totodată creșterea accesibilității la credite, care duce la creșterea investițiilor. Scăderea cantității de monedă determină scăderea PNB prin acțiunea inversă a mecanismului.

Finanțarea monetară internațională estedin punct de vedere al monetariștilor în funcție de cursurile de schimb, care trebue să-și găsească singure nivelul de echilibru.

Teoria monetaristă sugerează autorităților monetare necesitatea elaborării unor reguli monetare stabile, aplicate în scopul asigurării stabilizării prțurilor.

Politica monetaristă a creșterii masei monetare ce se află î n circulație explică prin rolul ei activ prin lupta contra inflației. Politica monetară trebue să administreze masa monetară prin intermediul băncilor, preucupate în păstrarea unui ritm normal în creștere masei monetare.

Mediul economic monetarist se desfășoară pe piața liberei concurențe, dar fărăr a ține cont de comerțul exterior ce reprzintă o importantă sursă a dezvoltăriieconomiei naționale.

După cel de-al II – lea război mondial s-au dezvoltat mai multe școli de gândire economică, studiind:

Monetarismul anticipărilor cu scopul de a anticipa evoluția pieței și a factorilor de piață;

Monetarismul global consideră că o cantitate totală de monedă este egală cu creditul intern plus rezervele externe și o creștere a rezervelor externe duce la inflație;

Monetarismul bugetar propune pentru controlul masei monetare de către Banca centrală, vânzarea – cumpărarea a titlurilor de valoare;

Monetarismul britanic, cuprinzând un grup de economiști din cadrul Universității din Londra, care au reproșat ministrului de atunci că a deschis drumurile inflaționismului;

Monetarismul american (prin Friedman) reprezintă cea mai severă critică a modelului keynesist.

În Europa perioada anilor 1990 a fost o decadă de consolidare fiscală rearcabilă, produsă de prevederile tratatului de la Maastricht pentru țările aspirante la integrare în zona euro.

Uniunea Europeană afirmă că anumiți factori ai stabilizatorilor automați trebue să aprecieze: dacă o țară consideră că deficitul ău bugetar crește din cauza declinului său economic, nu trebue să fie obligată ca să modifice nivelul taxelor sau să stopeze cheltuelile publice pentru a opri deficitul.

Economiștii sunt deacord că există argumente teoretice convingătoae împotriva folosirii politicei fiscale pentru a stimula cererea, dar care au efecte imprvizibile.

Situația financiar – bancară a S.U.A. este atât de solidă, încât ore decize de a diminua excedentul bugetar nu ar putea produce o stare oaarecare de neliniște. În timp ce în S.U.A. s-au redescoperit noi valențe ale terii lui John Maynard Keynes, Europa preferă să privească fenomenul de la oarecare distanță, fără a participa la încercare acestui experiment.

3.3.3 Economia românesacă și nevoia impulsului keynesist

semnele de recesiune din economia mondială, care erau deja existente, au fost accentuate de evenimentele din 11 septembrie 2001, constând în efectul asupra producției prin scăderea acesteia, restrângerea afacerilor comerciale, financiare sau de bursă.

În S.U.A. și U.E. guvernele au decurs la diminuarea dobânzilor înainte de data amintită mai sus, în prezent vorbindu-se despre deficite bugetare mai mari și politici monetare mai relaxate, dar și despre asistență financiară acordată unor firme sau sectoare economice și despre măsurile extraordinare, care deș iaduc beneficii, iplică și unele riscuri.

Economiștii contemporani au văzut în aceste măsuri o reântoarcere la învățăturile lui Keynes, care pornind de la “Marea Depresiune”-perioada de criză (1929 – 1933) a fecut necesară intervenția statului ăn economie pentru a compensa deficitul de cerere agregată. Acestea înseamnă deficite bugetare mai mari și dobânzi mai mici, menite să stimuleze activitatea investițională.

Rezultă din perspectiva teoriei keynesiste, pentru România, este dorința guvernului român8 de a menține relansarea economică, acets fiind da de efectele măsurilor adoptate în S.U.A. și U.E., care dacă vor atenua fenomenul de recesiune și nu vor permite revenirea mai accentuată a protecționismului comercial, atomat vor reduce din ipactul negativ asupra economiei noastre, pe de o parte, iar apoi este tendința de aplicare a teoriilor lui Keynes în dorința de a opri depreciere ratei de creștere economică.

În condițiile unei rate de inflație mărite, stimularea economiei ar duce la dezecilibre mai mari. În economiile cu inflație mai mică se poate recurge la politica monetară pentru a stimula economia, fără o accentuare a procesului inflaționist. Acolo unde inflația este mică și operează constrângeri bugetare se pot practica și deficite bugetare mai mari. Așa s-a acționt în câteva țări din Asia de S-E în timpul crizei din 1997 – 1998.

Teoriile marelui economist englez John Maynard Keynes au o relevanță

indiscutabilă dacă ne gândim la îndemnul de a nu subestima imperfecțiunile pieților de capital Keynes a fost împotriva fundamentalismului doctrinar, de inventivitatea legată de realitatea economică. De aceea poate fi considerat cel mai mare economist al secolului XX.

8. Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu, România și Uniunea Europeană, Editura Polirom, 2002, p 60

O teorie a echilibrului global

Echilibru global presupune realizarea anumitor corelații în cadrul fiecărui sector economic ș iîntre sectoare, în cadrul fiecărei faze a procesului producției și pe ansamblul economiei naționale. Altfel spus, echilibru pe piață al producției, pe piața bunurilor de consum, echilibrul forței de muncă, monetar, valutar și financiar sunt tot atâtea laturi ale echilibrului global, premise ale asigurării acestuia.

Se poate vorbi de echilibru global atunci când producția, circulația și consumul au fost astfel dimnsionate ca volum și ca structură încât să asigure o corelație între necesitățile și posibilitățile economiei.

Corelațiile care stau la baza echilibrului global se modifică de la o perioadă la alta în funcție de condițiile economice, de progresele înregistrate pe plan științific, de situația internațională și alți factori. De aici rezultă că echilibrul blobal are un pronunțat caraccter dinamic.

Una din formele de manifestare a echilibrului global este aceea a echilibrului financiar.

Caracteristici ale ecilibrului financiar

Echilibrul financiar se determină după stabilirea priorităților și opțiunilor în sadisfacerea necesităților economiei naționale și asigurarea bazei materiale a acestora;

La stabilirea echilibrului financiar trebue să se țină cont și de resursele financiare necesare pentru sadisfacerea eventualelor nevoi suplimentaere, care ar putea apărea în decursul procesului de producție;

Echilibrul financiar se reflectă la resursele și necesitățile financiare ale întregii economii;

Echilibrul financiar se referă și la resursele financiare mobilizate, pe plan național, atât pe plan neramburabil, cât și cu titlu rambursabil.

Problemele de ehcilibru financiar se ridică și la întocmirea și executarea operațiunilor bancare din punct de vedere al creditării.

Întocmirea controlului bancar cu prilejul acordării creditelor, al efectuării decontărilor fără numerar, prezintă o mare importanță pentru menținerea echilibrului financiar și al celui monetar.

Relația salarii – prețuri. Gradul de ocupare al forței de muncă

Această complexă situație economică a fost pusă în discuție în perioada anililor 1950 – 1960, având ca susținătorii ai doctrinei keynesiste pe economiștii americani Don Patinkin și AW Phillipe.

Economistul american Patinkin încercă o tentativă de reconstituire a rolului salariului viz-a-vis de ocuparea forței de muncă.

La Keynes salariul nu poate fi prețul, forței de muncă. Negocierea se făcea în cadrul salariului nominal și sub influența constrângerilor sociale și morale. Patinkin considera că exisită o piață a forței de muncă a cărui preț e stabilit prin raportul cerere – ofertă ca la orice lată marfă. Acest preț este salariul real, iar dacăel este prea mare poate provoca un exces de ofertă de muncă de aici rezultând șomajul.

Conform americanului Patinkin șomajul are două cauze de importanță majoră, detreminante:

Insuficiența investițiilor;

Rigiditatea politicii salariale, cu origini în teoria lui Keynes.

Patinkin face din salariu un mod reechiibrare din punct de vedere al “avuției”. Deasemenea el consideră că atunci când șomajul atinge cote alarmante este sufiientă reauducerea salariului real, numit de altfel și prețul forței de muncă, și ofera de muncă va scade.

A.W. Phillips constată că nivelul general al prețurilor reflectă starea tenseionată de pe piață forței de muncă. De aici economiștii americani Samuelson și Solov au dedus faimoasa dilemă “inflație-șomaj”. La nivelul anilor 1960, economiștii constatau că acea creștere economică din perioada postbelică este denatură inflaționistă și, că inflația este prțul plătit pentru ocuparea forței de muncă.

9. Ion Pohață, Doctrine economice universale contemporane, vol. III, Fundația “Gh. Zane” Iași, 1993, p.61

De aici rezultă întrebarea: „Cu ce preț, în termenii inflației, merită a se plăti reducerea șomajului?”odată cu apariția stagflației 1970, teoria economică va suferi unele reconsiderări serioase ale virtuților keynesismului. Această clasificare își găsește deznădământul în 1980 odată cu repunerea în drepturi a oferti de muncă.

Limite ale teoriei keynesiste

Politica de stimulare a cererii a fost folosită ăn majoritatea tărilor occidentale, după cel de-al doilea război mondial, cu scopul de a păstra un nivel scăzut al șomajului.

În perioadele de șomaj accentuat, guvernul stimulează creșterea cererii agregate: rata șomajului este redusă, dar în acelaș timp tinde să creeze o presiune inflaționistă, astfel încât guvernul este nevoit să reducă di nou cererea agregată. De aceea este dificil de realizat o creștere economică stabilă și simlificată pe termen lung.

Carența principală a modelului keynesist este aceea că e un model pe temen scurt și că pe termen scurt nu se pot prevedea consecințele modificărilor de politică economică.

O a doua limitare a modelului lui Keynest face referire la modelul problematic din punct de vedere inflaționist.

Modelul de bază pleacă de la ideea că prețurile și salariile sunt fixe, iar singurul moment în care acestea cresc este atunci când se atinge nivelul de uz deplin al forței de muncă.

Exemplu: Dacă economia se află într-o abatere inflaționistă, cu o rată a inflației de 15%, creșterea cheltuelilor publice sau reducerea taxelor, menite să combată șomajul, din contra ar putea înrăutăți rata inflației.

O altă critică adusă modelului keynesiste este tendința sa de a minimaliza inflația masei monetare aasupra variabililor reale din economie. Modelul keynesist nu ia în considerare sectorul monetar și din acest motiv mai este numit și modelul “simplificat” Keynesist.

Modificarea ofertei monetare afectează venitul național doar prin efectele asupra ratei dobânzii, acesta fiind principalul motiv pe cae modelul keynesist acordă o mai mare importanță politicii fiscale, în detrimentul politicii monetare.

Modificarea ofertei monetare afectează vrnitul național doar prin efectele asupra ratei dobănzii, aceasta fiind prncipalul motiv pentru care modelul keynesist acordă o mai mare importanță politi cii fiscale, în detrimentul politicii monetare.

Monetariștii au criticat toate cele trei limite principale ale teoriei lui Keynes, concluzionând:

Stimularea cererii pe termen scurt poate avea efecte nedorite;

Existența unei relații strânse între modificarea ofertei monetare și modificarea venitului național nominal pe termen lung;

Absența unei intervenții a statului în economie duce la atingerea unei rate “naturale” ale șomajului.

Principalele critici aduse modelului keynesist se referă la ignorarea modificărilor de la nivelul salariilor și a prețurilor, precum și a sectorului monetar din economie.

Monetarismul

Monetarismul nu poate avea decât un mediu economic viabil, care este pița liberei concurnțe. El are dezavantjul de a nu lua în considerație impactul comerțului exterior, reușind să favorizeze agenții economici din țăriloe dezvoltate din punct de vedere economic, în lupta concurențială cu agenții economici din țările slab dezvoltate. Un grup de economiști conservatori din Universitatea londoneză au publicat un program în care se redau ideile monetariste acceptate:

O creștere rapidă a mase monetare este o condiție necesară și suficientă a unei inflații rapide;

O inflație rapidă este la originea multor dezechilibre economice;

Autoritățile pot controla masa monetară;

Nu este posibilă crșterea pe perioade lungi a nivelului utilizării forței de muncă prin creșterea ofereti de monedă;

Durata perioadei lungi variază de la o țară la alta și depinde de nivelul anticipărilor inflaționiste;

Când rata inflației este ridicată, o crștere a cheltuelilor publice sau o reducere a impozitelor nu are avantaje asupra producției sau muncii, pentru că agenții economici recurg la ridicarea prețuluiproduselor;

Este posibilă obținerea unei creșteri sujiciente a cererii datorită unei progresii a masei monetare mai mică de 2%, până la 3%;

Dacă o țară are un nivel ridicat al inflației, ea trebue să coboare progresiv acest nivel, dar nu pre încet;

O decizie politică este necesar pentru a stabili dacă se vor aplica cursurile flotante sau cele fixe; un curs de schimb fix convine unei țări cu înclinație spre o inflație rapidă și invers;

Politicile asupra venitului și a prețurilor au tendința să ducă la rezultate contrare, neavând nimic în comun cu lupta contra inflației și astfel guvernele fiind constrânse să-și supună deciziile aprobării sindicatelor;

Este convenabil ca economiștii care lucrează pentru guvern să fie selectați din sectorul productiv al economiei;

O activitate este utilă din punct de vedere social dacă produsele și serviciile găsesc cumpărători la nivelul pieții.

3.7.2 Tipuri de monetraism

Monetarismul dezvoltat reprezentat de scoala Austriacă Carl Mengel, Ludovich van Misses, Fredrick won Hoyek au influențat importante cantități de bani asupra inflației și șomajului. O reducere a șomajului prin încurajarea investițiilor este legată de accelerarea inflației.

O altă idee a școlii austriece este desfințarea controlului de stat asupra băncii centrale “Guvernanții trebue să-și asume riscurile” – Fridrick won Hayek

Monetarismul rigidității

Veniturile și cheltelile populației erau aproape constante, variind doar valoarea tranzacțiilor, idee contrazisă de monetarismul dezvoltat.

Monetarismul global extinde principiile monetariste la nivelul economice mondiale R. Mundell, Jhonson.

Monetariștii au pledat pentru utilizarea cursurilor de schimb flotante și pentru o politică monetară capabilă să îndepărteze rata inflației.

Monetarismul bugetar apreciază prin Brunner că cea mai bună metodă de a controla masa monetară aflată în circulație, de către, banca centrală este vânzarea de hârtii de valoare. El consideră refinanțarea prin rescontarea ca fiind nepotrivită deoarece mărimea refinanțării depinde voința băncilor comerciale.

Doctrina ofertei. Noi doctrine economice

Teriticenii economiei ofertei au găsit salvatoare întoarcerea la Say și la ortodoxia liberală, socotind ca principală modalitate de a scoate economia de sub dilema Inflație – șomaj este stimularea ofertei prin anularea limitelor din domeniul fiscalității. Important de menționat sunt economiștii: Arthur Laffer, George Gilder, P. Craig Roberts, Nirman Turc, John Winniski ș.a., tineri economiști, profesori sau înalți funcționari de a Trezoreria S.U.A..

Doctrina ofertei s-a tradus în politica administrațiilor Rogan și Bush.

Suportul doctrinar al economiei ofertei, sunt în esenșă liberalii. Piața asigură cel mai bine alocarea resurselor. Se consideră că problema principală a economiei o reprezintă oferta „În ofertă, cererea este implicită”10. Producția generează venituri care sunt ulterior folosite pentru a cumpăra ceea ce oferta furnizeoză, iar prețul de ofertă este egal cu prțul de cerere. Întreprinzătorii relizează arbitraje prin prisma costurile de oportunități. Elementul nou al doctrinei ofertei este reprezentat de teorie relativă a prețurilor la politioca macroeconomică a statului.

Numai eliminând obstacolele pe care o politică fiscală le poate pune în fața economiei de piață libere se poate reveni la o creștere economică liberă și

10. G. Gilder, Richesse et panvreti, Albin Michel, Paris 1981xreprodus după Maurice Basile

pozitivă. Și numai canalizând atenția asupra producției și a distribuției se poate scăpa de sărăcie.

Plecând de la constatarea că staul nu poate acționa în mod direct nici asupra cererii, nici asupra oferteei. Norman Ture este de părere că influența se realizează doar prin intermediul “prețurilor relative”, raționând astfel: “Prin definiție ” cererea globală este suma achizițiilor de orce fel efectuate de unitățile economice. Tot prin definiție aceste cheltueli trebue să corespundă cu nivelul venitului global. Variații ale venitului global nu se pot produce decât dacă producția variază și producția nu variază decât ăn urma variațiilor resurselor angajate sau modificarea eficacității folosirii lor. Variația cantității resurselor afectate producției se produce doar dacă remunerarea reală a folosirii lor, adică prețul real pe unitate de produs este modificat11.

Analizând efectele politicii fiscale asupra cererii și ofertei globale, teriticienii consideră că reducerea impozitelor nu poate fi considerată inflaționistă, așa cum au crezut keynesiștii, în măsura în care ea antrenează o creștere în termeni reali a ofertei.

Aceste judecăți formate din prisma costurilor de oportunitate și a unor impozite cu influență directă asupra raportului dintre prețuri conduce la arbitraje permanente între economie și consum. Ele explică și logica faimoaselor curbe Laffer. Ideea de maximă importanță a teriticianului este că o creștere a presiunii fiscale nu antrenează în mod necesar o creștere a încasărilor staului. În esență impozitul este descurajat pentru producție.

11. Norman Ture, Teoria economiei ofertei și politica guvernamentală, Paris 1984

Încasări

din

impozite

M(maxim)

x y

a

Valori normale Valori excesive

Fiscalitate

0 50% 100%

Înterpretarea graficului:

la o rată a impozitului de 0%, încasările statului din acestă sursă sunt zero;

la celaltă extremă, la o taxă de 100% impozit, apare lipsa de motivație; nimeni nu este dispus să muncescă doar pentru a “produce” impozit;

fiecare agent economic este dispus să investească și să producă atât timp cât ceea ce-i revine ca profit net eset mai mare decât partea plătibilă sub formă de impozit;

profitabil pentru agentul economic plătitor de impozite și și pentru stat este că rata impozitului să se încadreze în limitele “valorii normale”, corespunzătoare părții neproectate a graficului;

punctul M, corespunzător încasărilor maxime din impozite delimitează zona valorilor normale de cea a valorilor excesive;

dincolo de punctul M se observă:

o creștere a ratei de impunere îi corspunde un randament în descreștere a încasărilor;

politica fiscală este dăuunătoare investițiilor și producției deasemeni;

chear dacă rata impozabilă este în creștere ea se aplică la o masă impozabilă în scădere rezultând de aici de o reducere a producției, a veniturilor, dar și a încasărilor bugetare.

este adevărat că statul pate intra în posesia aceliași sume “a” aplicând două taxe, respectiv x și y;

x este o rată mobilizatoare pentru agentul economic;

y est o rată penalizatoare pentru agentul economic;

Statul are de ales între o fiscalitate mare aducătoare de venituri, în aparență sau o fiscalitate redusă, aparent defavorabilă, dar care stimulează investițiile și oferta.

Concluzia lui Laffer:

O rducere a ratelor impozitate nu reduce încasările în aceași proporție cu cât taxele sunt mai ridicate cu atât ele au șansa să aparțină valorilor prohibitive.

“O creștere a ratei impunerii reduce producția viitoare” A. Canto Joins, Arthur Laffer, “Fundations of Supply Side Economics”, după M. Basle.

În condițiile unui impozot progresiv individual ajunge în situația în care este dispus să substitue munca cu odihna.

Teoriticienii ofertei demonstrează că efectele cheltuelilor publice sunt de aceași natură cu cea a impozitelor, și anume penalizatore pentru producție. Ei cosideră că o creștere a ratei monetare, pe termen lung, nu are efecte stimulatorii asupra producției și a ocupării forței de muncă.

În opoziție cu terapeutica keynesistă:

stimularea producției, în condiția în care emisiunea monetară este un monopol al statului cererea este ușor de creat;

reducerea fiscalității – o creștere a impozitelor folosindtipul keynesist duce la o diminuare a încasărilor statului;

reducerea cheltuelilor publice contravine doar unui principiu moral, fără nici o legătură cu eficiența economică;

asimiliarea monetarismului în planul politicii emisiunii monetare și a ratei dobânzii.

Efectul de substanșă al acestei măsuri a fost cât se poate de pozitiv. Doctrina ofertei ignorând monetarismul a evidențiat unele efecte benefice, dar aceasta pentru economia americană. În România acastă doctrină nu a primit decât reacții de protest și de respingere.

Capitolul IV Moneda și politica monetară în actualitate în România

Moneda ocupă un loc de primă importanță în economia țărilor dezvoltate din Europa centrală și de Est. Economia de piață folosește relațiile economice în economia internă și cea internațională.

Situația monetară și creditul este structurată în funcție de:

mecanismele monetare și de credit;

politici monetare și de credit.

Politica monetară aactuală în România

Din punct de vedere al mecanismelor monetare și de credit, acestea se pot delimita mecanismul plăților și a cursurilor de schimb, mecanismele delimitării masei monetare și a relațiilor dintre acestea, cu inflație asupra stării economice și a veniturilor provenite din toate categoriile sociale, asupra vitezei de circulație a banilor, asupra balanței comerciale de plăți, asupra emisiunii monetare, a cerereii și oferetei de monedă, a funcționării sistemului bancar și a acreditului. Creditul se poate structura în ufnție de mecanismul formelor cereditoare de rang comercial, de operațiunile de scont și de rescontare, de înscrisurile cambiale și de mecanismul de operațiuni cu titlu de stat, care se afirmă în țara noastră.

Doctrina monetară este cea mai veche și cea mai elaborată doctrină economică, aflată în centrul politicei economice în condițiile economiei de piață.

În realizarea politicei monetare și financiare se relizează prin aplicarea unui program de dezvoltare care stă la baza fundamentării mecanismelor economice de piață și nu pentru acrea așa numitele “favoritisme” unor persoane și categorii sociale, în scopuri lectorale sau profitabile doar pentru o restrânsă categorie a populației prin modificarea impozitelor și a taxelor, acordarea de scutiri, reduceri sau de impunerea de majorări de taxe, abrogări temporare ale

13. Vasile Turliuc, Politici monetare, p. 22, Iași

unor reguli în domeniul fiscal sau vamal, modificarea dobânzii atrage sau distruge integritatea economiei de piață reale.

Cunoașterea mecanismului monetare, financiare, de credit și bancare este baza necesară constiturii politicii în domeniul respectiv, aceasta fiind obiectul urmărit. În decursul timpului, în economia de piață s-au creat mecanisme eficiente de elaborare pentru fiecare domeniu împarte și ca o concluzie a celor arătate mai sus este aceea că pe parcursul tranziției la economia de piață, interveționismul statului în viața economică se poate și este chear necesar să se reducă pe măsură ce funcționalitatea pieței se îmbunătățește.

Moneda și tranziția la economia de piață în țara noastră

Slovacia, Cehia, Ungaria și Polonia, alături de Slovenia sunt țările cele mai avansate aflate într-un prim proces de tranziție prin transferarea în mare măsură a vieții economice, unde inflația este mai mică de 10%, datoriile externe sunt mici și în scădere, băncile centrale avănd un deosebit suport internațional.

Restructurarea industrială este aproape încheată în statele amintite, dar nu și reforma sectorului public, a infrastructurii și a protecției mediului. Totuși afluxurile de capital pot complica politicele monetare și bugetare din cauza inflației și a ratei de schimb sau a deficitelor externe.

În România au avut loc două procese de tranziție economică – socială, și acesta, în decurs de dou decenii:

Trecerea de la capitalism la socialism;

Trecerea de la socialism la economia de piață.

Tranziția la economia de piață se poate face doar într-un singur sens, acel al intervenției statului în economie, deși actuala tranziție se bazează pe antereglare și și nu pe dirijism statal.

În funcție de tipul de economie care se dorește a i înlocuit sunt stabilite următoarelecriterii:

Ponderea proprietății private în crearea PIB;

Stabilirea prețurilor concurențiale;

Mobilizarea cererii și a oferetei de monedă;

Convertibilitatea monedei naționale;

Evaluarea capitalului financiar;

Eliminarea blocajului financiar.

De modalitatea de atragere a investițiilor se ocupă piața de capital, prin sistemul fondurilor mutuale de investiții. Fenomenele de criză apărute în ultimul timp în activitatea bancară și în sfera fondurilor mutuale au afectat procesul de economisire și de acumulare de capital care au dus la împedicarea procesului de privatizare, factor vital în economia de piață.

Dimensiuni ale mixului de politici economice

Factorii principali de politică economică din România sunt creșterea economică susținută, o rată redusă a șomajului, precum și a inflației. La nivel microeconomic întâlnim factori explicativi care pot fi asociați cu procesul lent al restructurării firmelor, privațizării și construcției instituționale.

BNR14 nu a aplicat până în prezent o politică monetară consistentă care să reducă inflația. În condițiile unor presiuni diverese ea a oferit sistematic credite sectoarelor sensibile și băncilor comerciale cu probleme. În anumite momente ea finanțat direct și deficite publice, în sens contrar cu scopul stabilirii prețurilor și duce o politică de creștere a bazei monetare prin intervenții frecvente și de proporți pe piața valutară, de regulă ca și cumpărător de doari.

Reforma politicii monetare trebue inclusă într-un ansamblu corect de politici economice care să fie simutan îndeplinie, ceea ce ar duce la o politică a veniturilor și de deficite bugetare mici bazate pe un control sever, precum și la raționalizarea cheltuelilor publice, alături de impunerea disciplinei financiare la nivelul firmelor. Deficitele mari atrag după ele și rate mari ale dobânzilor și au nevoie de o politică monetară mai relaxată, pentru a contrabalansa acest efect, deși o asemenea politică dece la mari dificultăți în cazul unei economii deschise. O competiție mai mare pe piața bunurilor și pe cea a forței de muncă ar trebui să

14. Vasile Turliuc, Politici monetare, p. 27, Iași 2002

15. Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu, România și Uniunea Europeană, Editura Polirom, 2002, p. 100

funcționeze împotriva creșterilor suplimentare și neașteptate a prețurilor.

De urmărit:

Nivelul ratei de schmb în decursul reforei politicii monetare.

În primul rând România trebue să renunțe la o politică monetară autonomă și să adopte consiliul monetar, care oprește operațiunile de monetizare a deficitului bugetar, ceea ce a subminat activitatea BNR după 1990. Totuși, chear în condițiile unui consiliu monetar pot avea loc atacri speculative asupra monedei, dacă acesta este supraevaluată; ratele dobânzii reale înalte, alături de o mare datorie externă, pot duce la falimentul băncilor mai puțin stabile.

În cel de-al doilea rând o rată de schimb flexibilă ar evita acumularea de dezichilibre nominale și poate asigura lexibilitatea necesară pentru ajustare în cazul șocurilor negative16. oricare ar fi obietul băncii centrale, inflație joasă sau rată de scimb stabilă, pentru ca o politică antiinflaționistă să dea rezultate este necesară o întărire a politicii monetare. Totuși trbue precizat că o politică monetară pre dură poate provoca o creștere a ratelor dobânzilor și la o apreciere excesivă a monedei, ceea ce ar pute duce la o reducere a competitivității exporturilor.

În ultimă instanță România ar trebui să convingă că:

Banaca Centrală are autonomie deplină și este capabilă de a urma o asemenea politică;

Rata dobânzii are un nivel corespunzător stabilit;

Aplicarea anumitor politici economice adoptate nivelului structural și nivelului fiscal.

Îmbunătățirea politicilor monetare și a ratei de scimb din economia românească sunt de primă importanță pentru atingerea dezinflației și a unei creșteri susținute, urmărindu-se ca viteza dezinflației să fie gradual stabilită.

16. Daniel Dăianu Radu Vrânceanu, România și Uniunea Europenă, Editura Polirom 2002, p. 103

Capitolul V Concluzii

J. M. Keynes a realizat în domeniul științei economice o triplă revoluție: în obiectul de studiu și modul de funcționare a economiei de piață; revoluție în metoda de cercetare; revoluția în politica economică și soială. Mulți economiști s-au pronunțat în favoarea intervenției statului în economie și abondonarea principiului laisser – faire. Pentru micșorarea șomajului sunt imortante investițiile din partea statului.

După primul război mondial multe țări au renunțat la etalonul – aur, dar Keynes a fost primul care a adunat aceste idei într-un sistem informatic bine legat.

Deși conceptele neoclasice nu mai corespundeu nevoilor relități, doctrina lor, fondată de savanți cu autoritate, competența cărora nimeni nu pune la îndoială, mai rămâne a fi considerată perfectă. Meritul lui Keynes este acela că el a reșit să opună sistemului neoclasic o nuă doctrină logică, doctrină care avea să fie aceptată de majoritatea specialiștilor.

John Maynard Keynes, în prefață la lucrarea sa capitală avertiza criteriul că “acestă carte se adreseză mai ales confraților mei economiști”, că “scopul ei principal est studierea unor probleme teretice dificile și abea al doilea rând a aplicațiilor practice ale teoriei”.

Alături de Adam Smith și Karl Marx, lordul britanic a formulat unul dintre principiile trei curente ale gândirii economice, care sunt liberalismul, marxismul și keynesismul. Primul a descifrat tainele economiei de piașă liberă, privind sporirea avuției națiunilor; al doilea a analizat contradicțiile și legile care îi guvernează mersul spre decădere; iar cel de-al trilea stabilește conceptul că economiile bazate pe piașă se pot salva de la prăbușiri dacă societatea, prin stat, le supune organizării, controlului și dirijării.

Politica economică dirijată propusă de Keynes a dat rezultate surprinzătoare, contribuind la mijlocul secolului XX, la reducerea șomajului și la atenuarea crizelor economice, devinite atâtde distrugătoare în perioada interbelică.

Intervenția de inspirație Keynesistă a asigurat o dezvoltare economică fără precedent, cu un rol dintre cele mai imporatnte cu privire la echilibrul economic.

Deși bine pusă la punct, doctrina lui Keynes suferăcde un șir de neajunsuri și inexabilități, iar unele dintre teoriile sale nu s-au ademenit. Astfel s-a dovedit a fi insuicientă propunerea de a fi micșorată rata dobânzii în scopul stimulării investițiilor private.

Datorită faptului că în timpul crizei economice statul micșorează rata dobânzii, pentru a stimula investițiile, capitalurile private preferă să plece peste hotare.

Keynes nu a arătat, din păcate care nivel al inflației este un rău mai mic decât șomajul, cât de mare poate fi datoria statului, până la ce nivel este admisibil deficitul bugetar.

Lordul britanic a acordat o atenție excesivă asupra consumului și cererii efective, subapreciind în acet fel atât rolul producției, căt și cel al ofertei.

Una din tezele lui Keynes, cea mai frecvent criticată, este cea a calificării procesului de acumulare a capitatlului, proces de economisire, drept un “viciu” al oamenilor.

Neoliberalul german Wilhelm Ropke susține că prin cultivarea ideii că economiile sunt inutile și chear dăunătoare în unele cazuri, Keynes ar fi provocat o “dezordine morală” și ar fi contribuit la “distrugerea spiritului burghez”.

Considerarea funcției progresive a acumulării drept un neajuns a avut drept urmări negative asupra economiilor țărilor subdezvoltate, pentru care acumularea este o condiție indisponsabilă dezvoltării economice.

Fenomenul de globalizare merită să fie examinat în mod profund, pentru a-i înțelege complexitatea dintre toate dimensiunile ei, pentru a încerca să fructificăm șanse și avantaje și să reducem unele costuri în scopul nivelul de trai și a nivelului de cilivizație.

Guvernați de politici economice adecvate, problemele reale ale României pot fi depășite prin analize și direcții de acțiune pentru unile dintre cele mai complicate fenomene economice ale tranziției românești: reducerea inflației, consolidarea echilibrului extern, funcționalitatea instituțiilor economiei de piață, creșterea fluxurilor de capital străin în România. De urmărit sunt problemele de maxim interes pentru viitorul României, cum sunt convrgența economiilor în procesul integrării, precum și impactul globalizării asupra sistemului financiar internațional și a creșterii economice. În acest fel se pune cin nou accentul pe importanța analizei economice în fundamentarea deciziilor.