Monarhia In Romania

CUPRINS

REZUMAT

Structura prezentei lucrări, „Abdicarea Regelui Mihai I al României”, se axează în special pe analiza principalelor aspecte ale contextului internațional și a deciziilor luate fără ca românii să fie consultați, fapte ce au sortit eșecului, în ciuda încercărilor Regelui Mihai I de a opri sovietizarea și comunizarea României.

În perioada aceea, tânărul Rege nu se bucura de susținerea puterilor democratice ale lumii, deși prin actul de la 23 august 1944 acesta grăbise victoria Aliaților, și reușise să scurteze războiul cu șase luni fapt ce a dus la salvarea vieților a sute de mii de oameni.

Aranjamentele dintre marile puteri condamnaseră deja România la totalitarismul comunist.

Evenimentul de la finele anului 1947, prin care tânărul Rege Mihai I își anunță oficial abdicarea a fost considerat de mulți contemporani ai epocii un eveniment previzibil. În esență, Regele Mihai I era ultimul lider care a reprezent regimul și țara, de dinainte de al Doilea Război Mondial în întreaga Europă Centrală și de Est.

Capitolul I, denumit „Monarhia în România – Casa Regală a României”, abordează, într-o perspectivă de actualitate, după o scurtă introducere edificatoare pentru înțelegerea modului de structurare a lucrării, o prezentare a principalelor personalități ale Casei Regale a României.

În Capitolul II, denumit „23 August – cel mai important act istoric înfăptuit de regele Mihai”, sunt prezentate principale evenimente și planuri ce s-au desfășurat la data de 23 august 1944. În fapt, actul de la 23 august, denumit de critici și „Lovitura de stat de la 23 august 1944”, a fost un eveniment marcant, prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai I a dispus arestarea și demiterea prim-ministrului al României, Ion Antonescu, Conducător al Statului. Urmare a acestei acțiuni, Regele a decis ca România să înceteze imediat colaborarea cu Puterile Axei și să se înceapă tratativele de armistițiu cu Aliații și cele de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

Prin conținutul său, Capitolul III, prezintă o analiză amănunțită a actului de abdicare de la 30 decembrie 1947. În seara zilei de 30 decembrie 1947 a fost difuzat la radio Mesajul Prezidiumului Republicii, în care se arăta: „Poporul român și-a dobândit acum libertatea de a-și da forma de stat cea mai potrivită cu aspirațiile sale firești: Republica Populară […]. Nici o piedică nu mai stă acum în calea dezvoltării depline a democrației noastre populare, menită să asigure tuturor celor ce muncesc, cu brațele sau cu mintea, de la orașe și sate, buna stare materială și culturală, și care să constituie garanția suveranității și independenței țării noastre […]. totul depinde acum numai de munca și destoinicia noastră, de iubirea noastră de popor și de Republica noastră Populară, de devotamentul fiecăruia pentru propășirea țării”.

Bibliografia folosită cuprinde o serie de cursuri și monografii ale unor autori români și străini, legislația națională și articole de specialitate, toate acestea contribuind la atingerea scopului propus prin intermediul prezentei cercetări.

Argumentum

În anul 1992, odata cu revenirea regelui Mihai în țară, s-a bucurat de o popularitatea surprinzătoare în rândul românilor dar guvernarea fesenistă a fost surprinsă, de atașamentul lor față de majestatea sa, astfel provocând o îngrijorare din punct de vedere electoral printre liderii puterii.

La începutul anilor 1990, nu se cunoșteau prea multe lucruri despre instituția monarhică, acestea fiind cenzurate de vechea conducere, și anume Partidul Comunist Român.

Multe lucruri despre rolul monarhiei la vremea aceea se știau de la persoanele mai învârstă care încercau să transmită celor mai tineri istoria acelor timpuri. Pe atunci, nu se cunoștea cu adevărat care erau motivele pentru care noua putere instaurată după 1989, îngrădea revenirea regelui în țară, aceștia temându-se de o nouă popularitate în rândul românilor. Cu toate aceste, în anul 1992, în urma vizitei regelui Mihai în România, conducerea fesenistă înstaurată la putere i-au interzis acestuia accesul în țară pentru o perioadă de cinci ani.

În timpul guvernării Convenției Democrate președintele de la acea vreme, Emil Constantinescu, a mijlocit revenirea regelui dar și recăpătarea cetățeniei astfel regele putând să-și vizitete țara în mod curent.

Cu trecerea anilor, succesiunea puterii a schimbat viziunea anumitor politicieni, care au înțeles jocul democratic al succesiunii la putere, iar forma de guvernare monarhistă scădea vizibil în rândul alegătorilor, prioritar în viziunea lor fiind partidele nou înființate, și nu monarhia despre care o parte din români nu o cunoșteau.

Istoria a consemnat în vremea aceea ideea ca Regele Mihai este una dintre puținele personalități politice necompromise ale momentului, iar actele sale consemnate în documentele vremii sunt mărturii clare ale verticalității morale, ale curajului și onestității sale.

În perioada când regele  Mihai se afla în Anglia, și încerca să găsească diverse puncte de sprijin, atât pentru viitorul său, cât și pentru viitorul instituției pe care o reprezenta, în același timp, în țară, Partidul Comunist pregătea abolirea monarhiei. În luna noiembrie, la început, miniștrii din gruparea Tătărescu au fost obligați să-și dea demisia din guvern în urma votului de neîncredere acordat de Adunarea Deputaților. În locul lor au fost numiți următorii miniștrii: Ana Pauker este numită în funcția de ministru de Externe, Vasile Luca este învestit în funcția de ministru de Finanțe, iar Emil Bodnăraș preia controlul asupra Ministerului de Război.

La data de 21 decembrie 1947, regele Mihai și regina-mamă revin în România, iar la două zile mai târziu, Emil Bodnăraș, devenit Ministerului de Război realizează la nivelul corpului ofițeresc o acțiune de eliminare și scoatere din activitate a ofițerilor considerați nesiguri.

„La nouă zile după revenirea în țară Groza și Gheorghiu-Dej i-au cerut monarhului să se întoarcă la locuința sa de la București pentru unele chestiuni urgente. Regele a sosit în capitală la 30 decembrie și i-a primit pe cei doi în audiență, în prezența Reginei-Mame. Ei i-au cerut să abdice. Groza, cu obișnuita lui vulgaritate, i-a înfățișat acest lucru ca pe o afacere convenabilă, pe care el, un intermediar onest, o înlesnea. Dej a evocat cu fanatism viitorul poporului român și a mai mărturisit că Regele avea o «influență tulburătoare» și că atâta vreme cât va rămâne în România vor fi întotdeauna necazuri. Dej a reamintit dovezi din procesul Maniu, care puteau fi utilizate ca să se creeze impresia că Regele complota cu americanii și englezii. Ambii i-au prezentat un document de abdicare gata pregătit, pe care Regele urma să-l semneze pe loc. Când el a refuzat, cei doi i-au dat o jumătate de oră să reflecteze. Între timp, Regele a aflat că telefoanele Palatului fuseseră tăiate și că Palatul însuși fusese înconjurat de trupe loiale comuniștilor. Când s-a întors în sala de audiențe, Regele a refuzat din nou să semneze. Groza i-a spus atunci că guvernul va acționa. Va curge sânge, va fi probabil război civil, însă responsabilitatea vă va reveni. În cele din urmă, Regele a semnat. În aceeași zi guvernul a anunțat crearea Republicii Populare Române și a trecut la pregătirea unei noi constituții. […] Astfel a luat sfârșit Regatul României, ai cărui 70 de ani de existență coinciseseră cu perioada deplinei suveranități a țării”.

De-a lungul timpului, numeroși istorici au lansat diverse opinii cu privire la abdicarea regelui Mihai I, iar majoritatea dintre ele pun accent pe împrejurările în care s-a produs semnarea documentului de abdicare, subliniindu-se faptul că Majestatea Sa a fost constrâns atât fizic cât și moral să semneze renunțarea de bunăvoie la tron. Analiza împrejurărilor, a cadrului și a condițiilor în care a avut loc momentul abdicării, a fost mai puțin important pentru viitorul țării și pentru ceea ce avea să se scrie în cărțile de istorie, astfel că cel mai important element îl reprezintă conținutul documentului prin care a fost abolită monarhia.

Actul de abdicare pe care Regele l-a semnat în ziua de 30 decembrie, în jurul orei 15:00, avea următorul conținut:

„MIHAI I-iu

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională,

Rege al României

La toți de față și viitori, sănătate.

În viața Statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice și sociale, cari au criat noi raporturi între principalii factori ai vieții de Stat.

Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condițiunilor stabilite de Pactul fundamental – Constituția Țării – ele cerând o grabnică și fundamentală schimbare.

În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de răspundere ai Țării, conștient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituția monarhică nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României.

ABDIC

Pentru mine și pentru urmașii mei la Tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.

Las poporului român libertatea de a-și alege noua formă de Stat.

MIHAI R

Dat la București, astăzi 30 Decembrie 1947.”

În ceea ce privește conținutul actului de abdicare, Mihail Sturdza, fost ministru de Externe al României, lansează următoarele întrebări: „Ce l-a putut hotărâ pe Regele Mihai să iscălească un asemenea text? L-a iscălit sub presiunea unor amenințări, sau a unor făgăduieli cu caracter financiar, după cum s-a afirmat cu insistență?”. Fostul diplomat român aflat în exil ne oferă însă și răspunsul la aceste întrebări, afirmând: „Fapt era că Regele care dădea această nemaipomenită dovadă de slăbiciune era cel care întinsese capcana în care armata română trebuia să cadă, cel care predase dușmanului pe Mareșalul Antonescu, comandantul suprem al acestei armate, cel care acceptase, fără un gest de protestare, azvârlirea lui Iuliu Maniu și a lui Dinu Brătianu în închisorile unde trebuiau să moară”.

Opinia jurnalistului și omului de cultură Pamfil Șeicaru cu privire la conținutul actului de abdicare, nu este cu mult diferită decât cea a diplomatului de carieră Mihail Sturdza. Pamfil Șeicaru condamnă semnatarea actului de abdicare, spunând despre acesta că este un document care, prin maniera în care a fost redactat de juriștii comuniști, anula toate înfăptuirile României moderne, transformând Regatul României din „Stat național, unitar și indivizibil”, așa cum definea Țara primul articol al Constituției României Mari din 1923, într-o anexă a Uniunii Sovietice.

În lucrare sa, jurnalistul Pamfil Șeicaru afirmă următoarele: „Nu este numai un act de abdicare a unei persoane, cuprinzând și pe urmașii lui la tron – scrie Pamfil Șeicaru –, ci declarația că monarhia este perimată ca instituție, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României. Cred că este unica formulare în acest sens a unei abdicări în istoria instituției monarhice. Bineînțeles, abdicarea a fost târguită, și compensația plătită la diferite scadențe. Să trecem însă peste aspectul dezonorant al comercializării unui act solemn, de o importanță istorică; mă limitez să pun întrebarea logică: ce mai reprezintă în exil cel care a abdicat la 30 decembrie 1947? Un renegat al monarhiei, ca instituție pe care o declară «piedică serioasă în calea dezvoltării României», și avea dreptate. Autor al loviturii de stat de la 23 august 1944, spre a duce țara la o capitulare fără condiții, de pe urma căreia 175.000 de ostași români au fost duși ca prizonieri în Siberia, nimeni neștiind câți au revenit în țară. În plus, colaborator activ al Rusiei sovietice de la 23 august 1944 până la 30 decembrie 1947. Care din aceste titluri sunt invocate spre a fi declarat factor constituțional?”.

Istoricul și criticul literer, Nicolae Iorga formulează de asemenea, într-un volum de reflecții asupra domniilor și Domnilor la noi, publicat în 1932 și intitulat sugestiv „Isprava”, următoarea învățătură-avertisment, de care ultimare ultimii doi Hohenzollerni ce au succedat la tronul României, din păcate, n-au ținut seama: „Coroana are cum se apăra singură. Numai contra greșelilor proprii ea nu are cum să se apere”. Consecințele ignorării acestui prevăzător avertisment, s-au dovedit dramatice atât pentru foștii suverani cât și pentru întreg neamul românesc peste care aceștia au domnit.

CAPITOLUL I

„Monarhia în România – Casa Regală a României”

Secțiunea I.1. Domnia lui Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen

Figura 1: „Regele Carol I, 1906”

„Tot pentru țară nimic pentru mine”

Alteța sa serenimă principile Carol Eitel Zéphirin era al doilea fiu al pricipelui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, născut la 7 septembrie 1811, și al pricipesei Joséphine de Baden, născută la 21 octombrie 1813. Principele Carol s-a născut la 20 aprilie 1839 la Sigmaringen. A avut trei frați, Leopold, principele ereditar, Anton și Federic, și două surori, Ștefania și Maria, acestea din urmă devenită contesă de Flandra, mama regelui Albert I al belgienilor. Coincidența face că Maria s-a căsătorit cu cel ce refuzase înaintea lui Carol tronul României: principele Charles al Belgiei, conte de Flandra.

Copil fiind, Carol a avut o guvernantă franceză, domnișoara Picard, și un consilier ecleziastic cu numele de Emele; și-a făcut apoi studiile la Dresda. Sublocotenent la Münster, locotenent secund în regimul de artilerie al Gărzii, apoi elev la Școala de artilerie și geniu de la Berlin, principele Carol ia parte, în 1857, împreună cu tatăl lui, la manevrele diviziei 41 la Schweidnitz; revine apoi la Berlin în 1858, pentru studii politice. În 1861 călătorește în Portugalia, Franța și Belgia, iar apoi în Algeria și Spania. Vizitează Parisul în 1863. În 1864, ia parte cu trupele prusace la atacul cetății Frederica, cea mai puternică fortăreață daneză.

În ziua de 31 martie 1866 I.C. Brătianu îi propune, din partea României, să conducă destinele țării. Peste mai puțin de trei săptămâni, la 19 aprilie 1866, Brătianu îl anunță pe Carol la Sigmaringen că a fost ales domnitor cu unanimitate, 685, respectiv, 969 de voturi. Carol de vine suveran al Principatelor Române Unite cu drepturi ereditare, prin plebiscit, la 20 aprilie 1866. Plebiscitul este recunoscut de către marile puteri peste o jumătate de an, la 24 octombrie 1866.

Principele Carol ajunge în țara sa de adopție după o călătorie aventuroasă de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care suveranul călătorea cu Brătianu trece de Porțile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiază Carol I vede drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Intră în capitala țării la 10 mai 1866. Această călătorie romantică a fost de multe ori povestită cu amănunte în literatura timpului. Principele Carol a ales pentru drum veșminte de servitor, pentru a evita orice neplăcere și pentru a păstra discreția. Acestă aparență a fost însă simbolul care a guvernat întreaga sa domnie: regele a fost timp de patruzeci și opt de ani servitorul poporului său.

S-a căsătorit la Neuwied la 15 noiembrie 1869 cu principesa Elisabeta de Wied, născută la 29 decembrie 1843. Când tinerii suverani au ajuns la București după nuntă, Carol i-a spus Elisabetei: „Iată palatul!” – „Unde?”, întreabă principesa văzând o casă modestă cu un etaj. „Uite, aici unde intrăm.” Regina avea să noteze mai târziu: „Atunci am înțeles că suveranul reprezintă palatul, după cum o piatră de pe câmp poate să reprezinte un altar.”

În timpul lungii sale domnii, regele Carol a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În 1875, bugetul țării ajungea la cifra de 100 de milioane, dublul celui din 1866.

La 10 mai 1877, Carol proclamă România stat îndependent și instituie în aceeași ziordinul „Steaua României”.

Suveranul a fost în fruntea armatelor române în Războiul de independență din 1877. Când își îndemna armata spunea: „Înainte, copii!” Mica lui armată din 1866 s-a transformat în unsprezece ani în ”viteaza lui armată”. Ea număra acum 50 000 de oameni, 108 tunuri, alți 70 000 de oameni formând miliția și garda națională.

Suveranul primește titlul de Alteță regală la 25 octombrie 1878; devine rege al României la 26 martie 1881, prin votul unanim al reprezentanților națiunii, și e încoronat la 10 mai 1881. El cere să fie încoronat cu o coroană de oțel fabricată din metalul topit sl unui tun de război de la Plevna. Regele a hotărât ca Scaunul faniliei să fie la Sinaia, unde a cumpărat un domeniu. Temelia primei construcții, castelul Peleș, a fost pusă în 1875. În ani, s-au mai adăugat două clădiri: Pelișor și Fuișor.

Regele Carol I era descis ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini și a făcut din micul său regat un stat respectabil și stabil.

A fost un suveran distant, sever și măsurat, bucurându-se de o autoritate excepțională. A avut vocație de suveran și a condus România în momente dificile policice și istorice, pe care le-a traversat cu curaj.

Întemeietorul regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci și treizeci de minute dimineața, cu diagnosticul de miocardită cronică. Avea șaptezeci și cinci de ani, dintre care domnise patruzeci și opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeș, locul ales de el să fie necropola familiei regale a României.

I s-a spus „suveranul muncitor, înțelept, viteaz, devotat și neobosit”. Dar i s-a spus și „Carol cel mic”, „domnul de Hohenzollern” și „neamțul”. Carol nu a avut de la început iubirea românilor, el a cucerit-o pas cu pas.

În testamentul lui, carol scrie: „Zi și noapte m-am gândit la fecirea României. […] Cu toate greutățile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacuri cele mai violente, am pășit, fără frică și fără șovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginita încredere în Dumnezeu și bunul-simț al credinciosului meu popor.”

Figura 2: „Semnătura – Carol I”

Secțiunea I.2. Regele Ferdinand

Figura 3: „Regele Ferdinand al României”

Nepot de frate al regelui Carol I, Alteța Sa serenisimă principele Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la Sigmaringen la 24 august 1865, ca fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835-1905) și al infantei Antonia a Portugaliei, principesă de Braganҫa și de Daxe-Coburg-Gotha (1845-1913). Neavând alți copii după moartea micuței prințese Maria, Carol I îl alege ca moștenitor pe nepotul său. Astfel, Ferdinand devine principe al României și Alteță regală prin decretul regal semnat la 18 martie 1889. S-a căsătorit la Sigmaringen în ziua de 10 ianuarie 1893 cu principesa Maria a Marii Bitanii și Irlandei.

Principele moștenitor Ferdinand al României a devenit rege la moartea unchiului său, Carol I. Ferdinand I a urcat la tron la 11 octombrie 1914 și a domnit până la moarte, în 1927.

Ferdinand I a fost distin militar și a condus armata română în campania din Bulgaria în 1913. Domnia lui a fost marcată însă de două evenimente majore în istoria țării: primul război mondial și Marea Unire ce a urmat războiului. În 1916 România intră în război alături de aliați. Regele Ferdinand va fi numit „cel Loial” pentru că, deși născut german, a pus interesul României mai presus de legătura lui de sânge și a luptat împotriva țării lui de origine. Profund religios, foarte sensibil și cu înalt simț moral, Regele a luat această hotărâre printr-un mare sacrificiu personal. După război, Ferdinand I, supranumit și „Întregitorul”, vede împlinit visul românilor: unirea Transilvaniei și a Basarabiei și Bucovinei cu țara. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, ferdinand e proclamat rege al tuturor românilor. Perioada ce a urmat a adus consolidarea rapidă a țării proclamarea sufragiului universal și prin reforma agrară din 1921.

Deși foarte discret și reținut, Ferdinand I acceptă să reprezinte personal România în câteva vizite europene. Regele și regina vizitează Polonia în iunie 1923. În 1924, suveranii efectuează patru vizite oficiale în Europa occidentală: prima țară vizitată este Franța, în luna aprilie; în luna mai ei vizitează Elveția, Belgia și Marea Britanie.

Regele Ferdinand I moare în ziua de 20 iulie 1927 la Sinaia, în vârstă de aproape șaizeci și doi de ani. Funeraliile naționale ale Regelui au fost un eveniment la care au participat mulți români. Ei și-au arătat astfel iubirea și recunoștința pentru suveranul lor „cel Loial”. Ferdinand I e îngropat la Curtea de Argeș, alături de unchiul și mătușa lui.

Figura 4: „Semnătura – Ferdinand I”

Secțiunea I.3. Regele Carol al II-lea

Figura 5: „Carol al II-lea al României”

Alteța Sa regală principele Carol s-a născut la Sinaia, la 3 octombrie 1893, ca fiu al principelui moștenitor Ferdinand al principesei moștenitoare Maria. În 1914, la înscăunarea tatălui său, Carol devine principe moștenitor. În primul război mondial, el face parte din corpul ofițeresc al armatei române. În 1918 contractează o căsătorie împotriva voinței Suveranului. Căsătoria e anulată în anul 1919.

Se căsătorește la Atena, la 10 martie 1912, cu principesa Elena a Greciei și a Danemarcei. În vara dinaintea căsătoriei, principele Carol și logodnica lui vizitează întreaga țară, și se întâlnesc cu români de la sate și din orașe, câștigând simpatia opiniei publice. Astfel, tânărul cuplu princiar devine foarte popular.

La 25 octombrie se naște fiul lor Mihai, la Foișor, în Sinaia. Cei trei locuiesc la București într-o casă de pe șoseaua Kiseleff. La 28 decembrie 1925, continuând să-și pună viața personală mai presus de datoriile sale de viitor suveran, principele Carol renunță la toate drepturile la tronul României și pleacă în Franța. În 1927, la moartea regelui Ferdinand, Mihai devine rege.

Suveranul-copil era reprezentat de o regență formată din trei personalități: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președinte al Înaltei Curți de Casație.

Regența nu a dat rezultate strălucite, viața politică românească era agitată și confuză. Din exil, principele Carol dădea semne de interes față de tronul de care pretinsese că nu are nevoie. Sprijinit de Iuliu Maniu și de armată, la 8 iunie 1930 Carol debarcă din avion la București și este proclamat rege.

Carol al II-lea a fost o personalitate controvesrsată. Inteligent și erudit, cu un frumos dar oratoric, el s-a lăsat copleși nu o dată de slăbiciuni și excese care au adus mult rău propriei lui persoane, familiei, și mai ales, țării. Aventurile sale, precum și defectul de a se înconjura de o societate îndoielnică i-au pus în umbră abilitatea de a mai domni. România se bucura în deceniul al treilea al secolului trecut de o frumoasă reputație în politica externă și de o înaltă viață culturală și științifică.

De anii domniei regelui Carol al II-lea este legată consacrarea nultor nume românești din cultura și știința secolului al XX-lea: Constantin Bâncuși, George Enescu, B. Fondane, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu sau Tristan Tzara, ca și apariția tinerei generații de scriitori și artiști români care au dobândit faimă în perioada postbelică: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ionel Perlea, Elvira Popescu.

Pe de altă parte, Europa acelor timpuri trăia tentația dictaturilor. Aproape toate țările europene se aflau sub acest sistem, iar Carol al II-lea l-a ales și el în ultimii doi ani ai domniei.

Vizita sa oficială de la Londra din 1938 a fost una din puținele ocazii în care s-a întâlnit cu familiile regale europene. În general, verii regali, mai ales cei britanici, dezaprobau felul de viață al Regelui. În vizita din Marea Britanie, Regele a fost însoțit de fiul său Mihai, devenit principe moștenitor cu titlul de „Mare Voevod de Alba Iulia”.

În fața tensiunilor tot mai mari din viața românească și ca urmare a situației explozive din Europa și a propriilor lui erori, Regele a abdicat la 6 septembrie 1940 și a plecat în exil în Statele Unite, Brazilia și Portugalia.

Carol al II-lea a murit la Estoril, în Portugalia, la 4 aprilie 1953, la vârstă de cincizeci și nouă de ani.

Figura 6: „Semnătura – Carol al II-lea”

Secțiunea I.4. Regina Elena

Figura 7: „Regina Elena – Regina-mamă a României”

Alteța Sa regală principesa Elena a Greciei, și a Danemarcei s-a măscut la Atena, în ziua de 3 mai 1896, ca fiică a regelui Constantin I al elenilor (1868-1922) și a reginei Sofia, născută principesă a Prusiei (1870-1932).

Frumoasă și inteligentă, cu o generozitate și o delicatețe ieșite din comun, viitoarea Regină-mamă a României a ajuns în țara ei de adopție în anul 1920. Acolo aveau să o aștepte evenimente din cele mai complicate și mai contrastante: căsătoria ratată cu principele Carol, fericirea de a deveni mama micului Mihai, umilința de a asista la aventurile tânărului ei soț, îngrijorarea și amărăciunea regelui Ferdinand și a reginei Maria.

Urmează renunțarea la tron a soțului ei și plecarea lui în Franța, apoi moartea socrului ei și venirea pe trom a fiului ei de șase ani. E greu de imaginat o poziție mai dificilă decât a principesei-mamă Elena.

A oferit fiului său toată afecțiunea și protecția de care acesta avea nevoie în situația în care se afla, în primii ani de viață, ca și mai târziu. A știut să stea alături de regina Maria cu mulță diplomație și modestie, câștigându-i admirația și afecțiunea. A fost alături de fiul său în toate împrejurările, ocrotindu-i copilăria și încercând să șteargă neajunsurile provocate de psihologia unui copil în absența tatălui. A divorțat de principele Carol la 21 iunie 1928.

Veirea lui Carol al II-lea pe tron în 1930 a însemnat începutul unui lung șir de umilințe, șicane și nedreptăți. În anul 1932 a plecat în exil la Florența, unde cumpărase o casă pe care a numit-o „Vila Sparta”. Cu gustul ei desăvârșit, regina-mamă Elena a transformat casa într-un cămin minunat, primitor și de o frumusețe unică. Familia sa grecească cunoscuse deja gustul amar al exilului și a plătit uneori exilurile cu viața. Exilul din 1932 al Elenei nu era primul; și timpul a dovedit că nu avea să fie nici ultimul. Toată lumea venea cu bucurie la Vila Sparta: mama, frații, surorile ei, dar mai ales fiul ei, aflat acum departe de mamă, sub directul control al tatălui. Tânărul Mihai era extrem de fericit să stea cele câteva săptămâni pe an permise de tată la Vila Sparta.

Când, la inițiativa generalului Antonescu, Regina-mamă revine în România în 1940, țara și fiul ei aveau nevoie de ea mai mult ca oricând. A stat în România, alături de regele Mihai, din 1940 până la 3 ianuarie 1948. A fost una din cele mai grele și mai neplăcute situații pe care cineva le poate imagina, mai ales după 1945. Regina-mamă a fost suport moral de neînlocuit pentru suveranul de nouăsprezece ani, sfătuindu-l, încurajându-l și, în special înțelegându-l în fiecare clipă. În timpul dictaturii antonesciene din 1940-1944, Regina-mamă a ridicat glasul entru a-i proteja pe evreii din România, ceea ce i-a adus mai târziu un loc printre cei „Drepți între popoare” la Yad Vashem, în Israel.

Din 1945 și până la plecare, Regina-mamă și fiul ei au fost absolut singuri în fața tăvălugului sovietic. Cu curaj și cu credință, uneori cu simț al umorului, ei au făcut față acestor ani, fără să dea semne de slăbiciune.

Regina-mamă a început în 1948 ultimul și cel mai lung exil din viața ei. A plecat din nou la Vila Sparta și i-a ajutat pe rege și pe tânăra lui familie. A fost mentorul spiritual al principesei Margareta, prima sa nepoată. Pentru regina Ana și principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria, Regina-mamă și casa ei de la Florența reprezintă o amintire de neșters din viața lor.

Secțiunea I.5. Domnia Regelui Mihai I

Subsecțiunea I.5.1. Regele – copil

Figura 8: „Mihai I, la vârsta de 6 ani”

Principela Mihai a crescut în casa părinților lui de la Șosea. Atmosfera acestui cămin, creată cu talent de mama sa, va rămâne neștearsă în amintirea regelui Mihai, peste ani. Cum minunatul ei gust, viitoarea regina Elena va decora în același fel și casele de la Florența și de la Săvârșin.

Fotografiile din anii '20 îl arată pe regele Mihai ca un copil îngândurat, reținut, al cărui zâmbet fermecător se vedea rar. A manifestat de mic o pasiune pentru tehnică, pentru motoare și mașini, și această pasiune nu la părăsit niciodată.

Principesa-mamă Elena a avut grijă să-i ofere, în măsura posibilului, o copilărie obisnuită, ca a tuturor celorlalți copii. Astfel, regele a avut jucării, s-a bălăcit în apele Mării Negre, a condus mașini de jucărie și a descifrat jocul de sah. Desigur, de multe ori era condus de mână, de mamă sau de bunică, în anumite vizite ale căror rosturi avea să le înțeleagă mai târziu. Domnii aceia mustăcioși îmbrăcați în negru și care stăteau drepți în fața lui nu-l impresionau pea mult, dar uneori îi saluta ducând mânuța lui durdului la frunte.

Subsecțiunea I.5.2. Prima domnie (1927 – 1930)

În anul 1927, regele Mihai avea vârsta de șase ani, copil fiind nu putea guverna, fapt pentru care a fost numită o regență formată din oameni importanți, și din care lipsește Regina Maria, bunica Regelui Mihai, considerată una din figurile de autoritate de până atunci. Depunerea jurământului noului rege și a regenței formată prințul Nicolae, fiul Regelui Ferdinand și unchiul Regelui Mihai, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație, a fost depus în fața parlamentului, pe data de 20 iulie 1927.

Odată cu numirea regenței, și principalele două partide politice de la acea vreme s-au poziționat diferit. În timp ce Partidul Național Liberal a susținut regența, inlesnind depunerea jurământului militar către noul rege pentru a evita formarea unui curent carlist în armată, Partidul Național Țărănesc a purtat discuții pentru aducerea lui Carol în țară. Regența nu a dispus de autoritate pentru a arbitra viața politică.

Subsecțiunea I.5.3. Mihai, adolescent, și din nou, rege (1940 – 1947)

Figura 9: „Marele voievod Mihai în uniformă de sublocotenent, în noiembrie 1937”

În iunie 1930 rege Mihai avea opt ani. Totul s-a schimbat însă brusc pentru el. Mama atrebuit să plece și el a răma alături de un domn de care nu-și amintea să-l fi văzut vreodată și care se numea „tată”. Carol al II-lea l-a trimis la o școală organizată la palat, alături de alți copii, reprezentând toate colțurile țării și toate categoriile sociale. Școala aceata a fost un lucru bun pentru foarte tânărul pricipe. Dar toate celelalte ființe care i-au apărut în față, o dată cu revenirea tatălui, îi erau străine: personajele de la curte, anturajul intim al tatălui, cei care îl înconjurau pe el însuși, nu se bucurau nici de încrederea, nici de simpatia tânărului principe Mihai. El a devenit din ce în ce mai închis în sine, mai tăcut, și mai gânditor, iar momentele în care surâdea erau aproape inexistente. Singurele săptămâni fericite erau cele petrecute la Florența, la mama lui. Ele însă erau atât de rare și păreau atât de scurte!

Devenit adolescent, principele moștenitor a urmat cursuri de sport și a început pregătirea militară. La vârsta de șaisprezece ani a devenit sublocolenent în armata română și a depus jurământ în fața tatălui său.

Din nou rege, de data aceasta la aproape nouăsprezece ani, Majestatea Sa s-a găsit în fața unei situații grele: războiul al II-lea mondial, o viață politică extrem de încurcată, o țară în derivă econimică, o realitate copleșitoare pe continent și în lume. A domnit patru ani sub dictatura lui ion Antonescu. Cu curaj și uneori, cu încăpățânare, el s-a opus – pe cât a fot posibl – unor decizii ale mareșalului. A rămas însă întotdeauna recunoscător acestuia pentru faptul că Regina-mamă au putut să revină acasă.

La 23 august 1944, la vârsta de douăzeci și doi de ani, Regele îl arestează pe mareșalul Ion Antonescu și întoarce armele de partea aliaților; dă astfel o lovitură grea germanilor, împânziți peste tot: sub geamurile palatului, în Capitală și în toate orașele țării. A fost un gest care a surprins pe toată lumea, mai ales pe germani. Se spune astăzi că actul eroic al tânărului rege Mihai I a scurta războiul cu șase luni și a salvat sute de mii de vieți omenești.

Atât regele cât și Regina-mamă au păstrat cele mai strânse legături cu Biserica. Pfund credincioși, născuți în credința ortodoxă, ei au mers în lăcașurile sfinte în fiecare săptămână și s-au rugat pentru țara lor.

Anii 1944-1947 avea să instaureze din ce în ce mai temeinic sistemul comunist, pe care nici chiar Rgele, cu autoritatea și popularitatea lui, nu l-a putut opri. Mai întâi comuniștii români și mentorii lor sovietici s-au purtat cu oarecare respect, dar cu răceală. Pe urmă, presiunile au devenit din ce în ce mai mari, iar intenția Regelui de a se căsătorii i-a speriat serior în toamna lui 1947.

Regele a participat în noiembrie 1947 la căsătoria principesei Elisabeta a Marii Britanii și a ducelui de Edinburgh, verii săi. Cu acest prilej a fost sfătuit insistent de oameni politici britanici să nu se mai întoarcă în România. Majestatea Sa nu a dat curs acestor sfaturi.

În timpul șederii la Londra, regele Mihai, a întâlnit-o pe principesa Ana de Bourbon-Parma la hotelul „Claridge's”, în apartamentul mamei acesteia, principesa Margareta a Danemarcei. La întâlnire era prezentă și Regina-mamă Elena. Spre bucuria celor două mame, Regele se îndrăgostește la prima vedere de tânăra principesă care, deși era îmbrăcată în rochie, îl salută militărește când intră pe ușă.

Figura 10: „Semnătura – Regele Mihai I al României”

Secțiunea I.6. Regina Ana

Alteța Sa regală principesa Ana de Bourbon-Parma s-a născut la Paris la 18 septembrie 1923 ca fiică a pricipelui René de Bourbon-Parma și a principesei Margareta a Danemarcei. A copilărit în Franța împreună cu cei trei frați ai săi, Jacques, Michel și André. În 1939, după încetarea războiului, a trebuit să-și urmeze familia în refugiu în Spania, Portugalia și în Statele Unite ale Americii. De la șaisprezece la nouăsprezece ani urmează o școală de artă la New York și în paralel, lucrează ca vânzătoare la magazinul universal „Macy's”, pentru ași câștiga existența. În 1943 cere persmisiunea mamei sale să meargă pe front în Europa, sub culorile patriei ei, Franța. Mama accept, iar Ana de Bourbon-Parma va fi împreună cu regimul ei în Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg și Germaia, până la sfârșitul ostilităților. Primește „Crucea de război” franceză.

După o săptămână de la întâlnirea lor la Londra, principesa Ana și Regele Mihai pleacă împreună la Lausanne, unde regele îi cere mâna. De la Lausanne la începutul lui decembrie 1947, Regele pleacă la București, iar viitoarea Regină la Paris, pentru pregătirile de nuntă.

Secțiunea I.7. În culisele Casei Regale

Subsecțiunea I.7.1. Decembrie 1947 – Iunie 1948

La întoarcerea în capitală, Regele găsește la aeroport un guvern posomorât, neprietenos și cu priviri întunecate. Miniștrii speraseră că Suveranul nu se va mai întoarce. Cererea regelui Mihai de a se căsători curând cu pricipesa de Bourbon-Parma crează panică în rândul autorităților comuniste. Acest detaliu al căsătoriei provoacă, probabil, hotărârea de a-i cere la 30 decembrie 1947 abdicarea. În seara acelei zile, la numai douăzeci și patru de ore înainte de Anul nou, Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej îl amenință pe suveran cu moartea a o mie cinci sute de tineri în cazul în care nu abdică, oferind României „șansa de a se dezvolta ca țară liberă, demnă și prosperă”. Regele păstrează amărăciunea că, nici măcar în ziua de azi, manualele și uneori, profesorii de istorie, nu prezită cu exactitate actul nefericit de la 30 decembrie de la 1947, care a aruncat România într-o perioadă de peste patru decenii de suferință.

Regele Mihai și Regina-mamă părăsec țara în seara de 3 ianuarie 1948, după ce Majestatea Sa semnase forțat o abdicare pe care nu a recunoscut-o niciodata. Despre acest moment, Regele avea să spună mai târziu: „Am plecat cu moartea în suflet”.

Regele Mihai hotărăște să nu-și întâlnească viitoarea soție înainte de a merge în Marea Britanie și în Statele Unite ale Americii, pentru a spune ce s-a întâmplat în țara lui. În martie și aprilie 1948, Majestatea Sa efectuează aceste două călătorii însoțit de Regina-mamă. Acolo încearcă să explice lumii libere situația reală din Români. Sosit cu vaporul la New York, Regele vede deasupra mulțimii care îl aștepta pe uscat o lozincă absurdă: „Sent Michael back before he sends our boys to war”, adică „Trimiteți-l pe Mihai înapoi înainte ca el să ne trimită fii la război”. Deși scrisă în limba engleză la New York, lozinca avea izul unei ideologii căreia Regele îi cunoștea bine originea răsăriteană. În timpul acestei călătorii se întâlnește cu români din Statele Unite și este primit la Casa Alba de Președintele Truman.

Subsecțiunea I.7.2. Nunta Principelui Mihai I cu Principesa Ana

Regele se întâlnește la Laussane în luna mai cu principesa Ana și căsătoria lor are loc la 10 iunie 1948 la Atena. La invitația regelui Paul și a reginei Frederica.

Papa Pius al XII-lea nu-și dăduse consimțământul pentru căsătorie, din cauza refuzului regelui Mihai de a-și boteza urmașii în religia catolica. Regina-mamă și principesa Margareta a Danemarcei, merg în vizită la Vatican, pentru a-l înduplecata Sfântul Părinte să-și schimbe atitudinea. Papa rămâne însă ferm pe pozitie, ca și Regele Mihai, de altfel. Ca urmare, familia reginei Ana nu va lua parte la nuntă, iar toți urmașii regelui Mihai sunt astăzi ortodoxi.

La nuntă, în jurul celor doi iau loc Regina-mamă Elena, regele Paul și regina Frederica și copii lor Constantin, Sofia și Irina, unchiul reginei Ana, Eric al Danemarcei, care era protestant, precum și veri din familiile de Hanovra și de Hesse. Ceremonia se oficiază la Palatul regal de la Atena și apoi tinerii căsătoriți pleacă pentru câteva zile la Tatoi, reședința de vară a verilor greci, în apropiere de Atena, un loc foarte drag întregii familii. Singur înpreună cu tânăra lui soție, Suveranul exilat al României petrece zile întregi cântând la pianul din salon o piesă compusă de el însuși în România. Notele aceste piese muzicale au rămas în țară.

Subsecțiunea I.7.3. Exilul familiei regale

Exilul Regelui Mihai și al Reginei Ana începe o dată cu revenirea de la nunta din Atena. El va dura peste cinci decenii. Până la sfârșitul anului 1948, ei locuiesc la Vila Sparta lângă Florența, locuința reginei mamă Elena, iar din 1949 la Lausanne, unde se naște prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc și principesa Elena, în 1951, și Irina, în 1953.

Până la urmă, familia regală hotărăște să se stabilească în Anglia, unde va locui timp de șase ani, până în anul 1956, la Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. În acest timp, Regele și Regina decid să înființeze o fermă de pui și să construiască un mic atelier de tâmplărie, pentru a-și câștiga existența într-un mod onest, acestia rămânând profund atașați de natură.

Deși stabilit departe de țară, Regele a păstrat legături cu România, prin generalul Lazăr, pe care îl vedea săptămânal la Londra și de la care primea rapoarte, analize și noutăți legate de situția din țară. De asemenea, familia a păstrat contacte strânse cu familia britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a și cu principesa Marina, ducesa de Kent.

Regele, Regina și principesele s-au întors în Elveția în 1956, după o scurtă ședere de trei luni la Vila Sparta. Majestatea Sa semnase un contract cu compania aeriană „Lear jeats and Co”, la Geneva. Familia s-a instalat la Versoix, un oraș de pe malul lacului Léman, la câțiva kilometri de Geneva. Aici au locuit peste patruzeci și cinci de ani și tot aici se află, pentru mement, casa familiei. Principesa Sofia s-a născut la Atena, în 1957, iar Principesa Maria la Copenhajga, în 1964.

În anul 1958 Regele a oprit colaborarea cu „Lear”, iar un an mai târziu, în 1959, a înființat o companie de electronică și de mecanisme automate denumită METRAVEL. Compania a funcționat bine până în 1964, producând elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă, și vânzând avioane de ocazie. După o perioadă de cinci ani, în urma presiunii concurenței care devenise tot mai mare, fapt pentru care Regele și cei doi asociați decid să vândă compania.

În anii '50 și '60 Regele a fost în strânsă legătură cu Comitetul Național Român, o organizație cuprinzând o seamă de personalități române din exil motivate de dorința de a împiedica degradarea pe toate planurile a vieții românești.

Cele cinci fete ale Regelui au fost botezate în religia ortodoxă. Ele au crescut în Anglia și în Elveția. Copilăria lor este legată de casa de la Versoix, de pe malul lacului Léman, denumită „Vila Fantasia”. Principesele călătoreau adesea și organizau vacanțe la Florența, Villefranche-sur-Mer și Copenhaga, unde vizitau casele bunicii paterne și pe cele ale bunicii materne.

Principesa Margareta și-a făcut studiile primare la Geneva și Hampshire și cele secundare la un liceu din Geneva; a urmat apoi cursurile Universității din Edinburgh, unde a obținut o licență în sociologie și științe politice. A lucrat la New Castele-upon-Tyne și la Edinburgh, iar pe urmă la Roma, pentru Națiunile Unite.

Principesa elena a făcut studii în Elveția și a lucrat apoi la Londra, în cadrul unei companii de restaurări de opere de artă. Este mama a doi copii: Nicolae, născut în 1985, și Elisabeta-Karina, născutp în 1988. Locuiesște împreună cu copii și cu al doilea soț, Alexander Nixon McAteer, la Durham, în Anglia.

Principesa Irina are și ea doi copii: Mihai, născut în 1985, și Angelica, născută în 1987. Ea locuiește împreună cu soțul ei, John Kreuger, și cu copii în Oregon, în Statele Unite ale Americii.

Principesa Sofia a urmat cursuri de artă la New York, a scris în românește o carte pentru copii, a organizat expoziții de artă și a activat în cadrul fundației surorii ei, principesa Margareta. De asemenea, a avut un rol de primă importanță în creerea secretariatului de la Versoix, după 1989. Este mama unei fetițe, Elisabeta Maria Biairnex.

Principesa Maria a făcut studii de puericultură, iar apoi s-a instalat în Statele Unite ale Americii. Lucrează la New York în domeniul relațiilor publice, în cadrul unei companii private.

În anul 1976 regele și familia lui s-au mutat într-o casă mai spațioasă din Versoix, numită „Vila Serena”.

Regele Mihai a avut întotdeauna o mare pasiune pentru automobile și mai ales pentru jeep-urile militare construite în primii ani de război. De când s-a instalat în Elveția, în 1956, Majestatea Sa a refăcut integral nouă mașini originale, Ford sau Willis. Unele dntre ele au fost expuse la muzee ale automobilului și au participat la raliuri.

Regele și Regina au călătorit mult în Grecia, Italia, Danamarca și Statele Unite ale Americii. De asemenea, au fost de câteva ori în Africa.

În fiecare an, în seara de 31 decembrie, radio „Europa Liberă” transmiterea mesajului de Anul Nou al suveranului exilat. Foarte mulți români ascultau în taină acest mesaj, în mijlocul familiilor lor. Românii știau însă foarte puțin despre viața din exil a Regelui și despre familia sa.

Subsecțiunea I.7.4. România după 1989

În primele zile ale evenimentelor din decembrie 1989 care au duds la prăbușirea dictaturii comuniste, Regele a fost sfătuit foarte insistent să meargă la București imediat, sub orice formă. Regele a răspuns: „Nu pot să profit de această situație. Tinerii din stradă nu și-au dat viața pentru mine.” Imediat după izbucnirea evenimentelor de la Timișoara, Regele Mihai a primit semne de încurajare și de prietenie din partea multor personalități, cum ar fi regele Baudouin al belgienilor,regele juan Carlos al Spaniei, președintele Mitterrand, principele Charles de Wales sau principele Sadruddin Aga-Kdan. Presa mondială a asaltat în acele săptămâni casa Regelui de la Versoix.

Majestatea Sa a încercat să vină la București în 1991, dar a fost oprit cu brutalitate și grosolănie de autoritățile de atunci. În 1990, principesele Margareta și Sofia vin la București, în luna ianuarie. După această vizită, Regele decide, împreună cu principesa Margareta, ca fiica lui cea mare să creeze o fundație pentru categoriile defavorizate din România. Așa se pun bazele fundației „Principesa Margareta a României”, care are astăzi ramuri în România, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Belgia și Elveția. În același an merg pentru prima oară în țara lor principesele Elena, Irina și Maria.

Regele și o parte din familia sa au petrecut în țară sfintele sărbători ale Paștelui din anul 1992. Regele Mihai și regina Ana, însoțiți de principesa Elena și fiul ei Nicolae, au vizitat Suceava, Putna și București timp de șaptezeci și două de ore. Regele a fost primit în capitală de un milion de români. Ecoul acestei prime întoarceri este viu în memoria celor ce i-au fost martori. Între 1992 și 1997, Regele nu mai primește dreptul de a reveni în România, deși încearcă în mai multe rânduri. Din 1993, regina Ana vine foarte des în țară, reprezentându-l pe Rege. Regina merge în sate, orașe, mănăstiri, vizitează absolut toate regiunile țării, fiind întâmpinată cu entuziasm. Cu aceste ocazii descoperă tot ceea ce Regele îi povestise în patruzeci și cinci de ani de izolare de țară.

La 21 septembrie 1996, principesa Margareta s-a căsătorit la Lausanne cu un român, Radu Duda, care a primit titlul de principe de Hohenzollern-Veringen la 1 ianuarie 1999.

La 28 februarie 1997, Regele primește înapoi pașaportul românesc și este întâmpinat la București de zeci de mii de oameni. În perioada martie-iunie a celuiași an, Majestatea Sa reprezintă România pentru interarea în NATO în șapte țări occidentale: Marea Britanie, Belgia, Norvegia, Danemarca, Luxemburg, Spania și Olanda. Crăciunul anului 1997 este un eveniment unic în viața familiei regale: Regele se află la București împreună cu Regina, principesele și copiii lor. Este pentru prima oară după 1947 când familia se reunește în România. La sfârșitul anului 1997, în cadrul unui dineu oficial la București, în fața reprezentanților puterii, regele Mihai exprimă dorința ca principesa Margareta să-i succeadă, lăsând decizia în mâinile națiunii.

Regele și Regina au continuat să vină în țară de mai multe ori pe an vizitând școli, universități, fabrici, mine, mănăstiri, biblioteci și muzee. La 10 iunie 1998, Regele și Regina sărbătoresc într-un sat din Franța, Nunta de Aur. Cu același prilej ei vizitează muzeul istoric în aer liber și parcul de la Puy du Fou, lângă Nantes. Regele și Regina se întâlnesc în diverse rânduri cu familiile regale europene cu ocazii particulare sau publice, cum ar fi Nunta de Aur a reginei Elisabeta a II-a sau celebrarea centenarului Reginei-mamă a Marii Britanii. În anul 1999 Regele este primit în audiență la Vatican de Papa Ioan Paul al II-lea. În luna decembrie a celuiași an, Majestatea Sa face o călătorie simbolică în trei părți ale țării, Timișoara, București și Iași, pentru a marca începutul anului 2000. A oferit în capitală „Dineul Mileniului”, unde a invitat reprezentanți ai tuturor profesiilor, minorităților, religiilor, vârstelor și regiunilor țării. În anul 200, regele Mihai, regina Ana, principesa moștenitoare Margareta și principele Radu călătoresc în Statele Unite ale Americii în luna mai, la New York, și în luna octombrie, la San Francisco. Cu aceste prilejuri Regele ține importante conferințe la World Affairs Council și la Hoover Institution.

De-a lungul exilului de cinci decenii, Majestatea Sa a întâlnit diverse personalități ale lumii, reprezentându-și țara de care era departe și exprimând speranța pentru un viitor mai bun pentru români.

A vrut Dumnezeu ca Mihai al României să fie un rege pentru secole. Sau pentru două luni. Sau pentru două istorii. În anul 2001 Regele se întoarce la București și se întâlnește la 19 mai cu președintele Ion Iliescu. Majestatea Sa dovedește încă o dată că se află în slujba poporului său, deasupra tuturor vederilor sau ambițiilor politice.

Restul face parte din prezent…

Capitolul II

„23 August – cel mai important act istoric înfăptuit de regele Mihai”

Secțiunea II.1. Actul de la 23 august 1944

Potrivit mărturiilor oamenilor politici și ale diplomaților români care i-au fost aproape regelui, cel care a inițiat acțiunea de înlăturare a guvernului Antonescu și a avut un rol hotărâtor în ruperea alianței cu Germania și privind trecerea României în tabăra Marilor Puteri Aliate a fost chiar regele Mihai. Într-o primă fază a planului de răsturnare a regimului antonescian, acesta a creat în jurul său o coaliție a partidelor din opoziție. Această alianță de conjunctură urma să negocieze cu Marile Puteri Aliate pentru ieșirea României din războiul dus în alianță cu Germania și să încheie un armistițiu. Coaliția politică numită – la crearea sa, în 1942 – Opoziția Unită, iar mai târziu Blocul Național Democrat, avea să fie cea care a preluat guvernarea țării imediat după actul de la 23 August 1944.

Regele Mihai, împreună cu politicienii care s-au aflat în jurul său, a conștientizat încă de la începutul anilor ’40 pericolul pe care îl reprezentau Uniunea Sovietică și comunismul bolșevic pentru România. Mărturie în acest sens sunt memoriile câtorva dintre oamenii politici și diplomați de carieră care i-au fost sfătuitori regelui în momentele politice cele mai dificile ale acestuia și care au supraviețuit temnițelor comuniste. Locțiitorul mareșalului Palatului, Mocsonyi Stârcea, relata în amintirile sale că „la posturile de radio engleze și americane se discuta despre faptul că în cazul unei victorii în război a Uniunii Sovietice aceasta ar putea pretinde o ocupare temporară a teritoriului României învinse până la plata unor despăgubiri sau sub pretextul «demilitarizării» sau «defascizării».” Stârcea făcea referire în aceste note și la o discuție pe care a purtat-o la un moment dat cu regele Mihai, în cadrul căreia acesta i s-ar fi confesat spunîndu-i că „tatăl său, Carol al II-lea, l-ar fi avertizat într-o scrisoare asupra viitoarei situații a României pe care o considera că va fi destul de critică”. Regele și oamenii politici din jurul său continuau să spere într-un sprijin diplomatic din partea Angliei și a Statelor Unite. Mocsonyi Stârcea a refuzat să creadă că „anglo-saxonii ar putea permite Moscovei să-și extindă dominația asupra țării.”

Coaliția opoziției  s-a opus vehement, în anii 1942-1943 unei viitoare colaborări cu Partidul Comunist. Comuniștii au fost cei care au primit acceptul de a face parte din alianță în aprilie 1944, iar acest lucru a fost posibil doar la cererea expresă a puterilor occidentale aliate cu Uniunea Sovietică.

În anul 1997, Regele Mihai făcea declarații potrivit cărora, „în timpul negocierilor de la Cairo și Ankara, care au precedat actul de la 23 August 1944, anglo-americanii au condiționat continuarea discuțiilor cu partea română, de includerea sau nu a comuniștilor în Blocul Național-Democrat”.

Regele și apropiații săi au acceptat integrarea Partidului Comunist în coaliția Blocului Național Democrat, pentru a preveni pe viitor o eventuală impunere a acestora de către Kremlin ca una dintre condițiile încheierii armistițiului și pentru a preîntâmpina pretențiile mai mari ale comuniștilor atunci când participarea acestora la guvernare urma a fi impusă de către Moscova.

Negocierile purtate pentru ca România să iasă din alianța Axei, care ducea războiul împotriva Marilor Puteri Aliate, s-au dus în același timp, pe de-o parte de către guvernarea antonesciană reprezentată de Mihai Antonescu și pe de cealaltă parte, de către tabăra „Opoziției Unite”, aflată sub egida regelui Mihai.

Lipsa de încredere pe care regele Mihai împreună cu liderii partidelor din opoziție o manifestau față de comuniști, se  manifesta și față de Uniunea Sovietică, una dintre Marile Puteri Aliate.

Gruparea opoziției i-a însărcinat pe emisarii săi diplomatici de la Cairo și Ankara să nu ducă tratative cu diplomația sovietică, numai că vocea Moscovei, după victoriile repurtate pe front de armata sovietică împotriva Germaniei, în anii 1942-1943, se făcea din ce în ce mai auzită în tabăra Puterilor Aliate, iar România îi era vecină și pe deasupra se afla și în război cu aceasta.

Tabăra opoziției politice românești aflată sub egida regelui a încercat, prin toate mijloacele, la începutul tratativelor, să poarte negocieri doar cu puterile occidentale, evitând contactele diplomatice directe cu reprezentanții Moscovei.

În anii 1943-1944, atât delegații diplomatici ai opoziției, cât și cei ai guvernării Antonescu prezenți la tratativele cu Marile Puteri Aliate au avansat cu insistență, în perioada negocierilor, cereri de garanții privind recunoașterea, la încheierea păcii finale, a granițelor țării de la 1919, nesupunerea teritoriului României unei ocupații militare și deschiderea unui front anglo-american în Balcani.

Hotărârea adoptată de „cei trei mari” la Conferința de la Teheran din 1 decembrie 1943, privind debarcarea anglo-americanilor în Franța, risipește orice urmă de speranță a Bucureștiului legată de deschiderea unui front al occidentalilor în Balcani. Încă din luna mai a anului 1944, Anthony Eden, ministrul de Externe al Angliei transmite o notă către Departamentul de Stat al SUA anunțând viitorul acord de procentaj privind sferele de influență în Balcani, acord semnat la Moscova, în octombrie 1944, de către Marea Britanie și Uniunea Sovietică.

Londra decide să lase în seama Moscovei soarta României, în schimbul intrării Greciei în sfera sa de influență, înțelegerea anglo-sovietică privind România și Grecia avea să rămînă în vigoare 45 de ani, până în decembrie 1989.

La data de 12 aprilie 1944, istoria consemnează un eveniment important, potrivit căruia, diplomația sovietică înaintează, la Stockholm, emisarilor diplomatici ai Guvernului Antonescu condițiile minimale pentru încheierea armistițiului. Printre condițiile precizate în armistițiu se regăseau și următoarele puncte ce vizau: „restabilirea frontierei româno-sovietice după Tratatul din 1940 și libertatea de mișcare pe teritoriul român pentru trupele sovietice și aliate”.

Anglia și Statele Unite s-au angajat să îndeplinească condițiile de armistițiu înaintate de sovietici iar, din acel moment, la tratativele purtate de diplomații occidentali cu emisarii români nu s-au mai acceptat alte propuneri, în opoziție cu cele stipulate de armistițiu, din partea celor din urmă, argumentându-se că România este o țară învinsă și nu are dreptul de a împune condiții. Armistițiul cu Puterile Aliate urma să fie semnat abia la data de 12 septembrie 1944, fapt pentru care, diplomația românească a făcut eforturi mari până la încheierea armistițiului pentru ameliorarea condițiilor militare și economice impuse României, dar acestea nu au fost luate în considerare de cei trei Mari Aliați. 

Agravarea, în cursul anului 1944, a situației armatei române pe front, refuzul mareșalului Antonescu de a semna un armistițiu în condițiile expuse de Moscova l-au determinat pe regele Mihai I să ia hotărârea ca pe 23 august să organizeze debarcarea lui Antonescu de la guvernare.

Demiterea mareșalului Ion Antonescu și încetarea războiului cu URSS și ceilalți Aliați precum și încheierea armistițiului, reprezintă evenimente marcante ale istoriei pe care le-a hotărât însuși Regele Mihai. Prin urmare, în momentul când regele Mihai a dat ordinul prin care mareșalul Ion Antonescu urma să fie reținut, la Palat nu se aflau nici unul dintre reprezentanții partidelor din Blocul Național Democrat..

Distorsionarea istoriei contemporane a fost o caracteristică a liniei politice a Partidului Comunist, care a impus diferite interpretări oficiale ale actului de la 23 August 1944, deferite fiind de realitatea faptelor.

S-a contestat categoric rolul esențial pe care regele Mihai, împreună cu cercul de politicieni, militari și diplomați de la Palat și cu liderii partidelor istorice, l-a jucat în realizarea acelor evenimente istorice. Partidul Comunist Român și-a asumat un act pe care nu l-a inițiat, ci la care a fost un simplu participant.

Secțiunea II.2. Arestarea generalului Ion Antonescu

Generalul Ion Antonescu a fost învestit cu „puteri depline la conducerea statului român” ca urmare a evenimentelor petrecute, pe fondul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, atunci când România fusese forțată în 1940, prin presiunile diplomatice ale Uniunii Sovietice și Germaniei Naziste, să cedeze Transilvania de Nord Ungariei, Basarabia și Bucovina de Nord Uniunii Sovietice și Cadrilaterul Bulgariei.

Următoarea zi după instaurarea guvernului Antonescu, regele Carol al II-lea a fost obligat să abdice în favoarea tânărului său fiu. Apoi, a urmat suspendarea Constituției și dizolvarea Parlamentului, iar o parte din puterile constituționale ale regelui au fost asumate de Ion Antonescu, care s-a autoproclamat „Conducătorul Statului”, beneficiind astfel de puteri discreționare în fruntea guvernului, întărindu-și poziția după înăbușirea rebeliunii legionare.

Guvernul lui Ion Antonescu a intrat în război în anul 1941 de partea Axei și împotriva URSS, în vederea redobândirii teritoriile anexate de aceasta, lucru care s-a și realizat de altfel.

Partidele politice, eliminate de la putere, au fost lăsate să funcționeze chiar în timpul dictaturii lui Antonescu, și au menținut contacte cu Aliații, purtând discuții cu aceștia, prin emisari trimiși de Iuliu Maniu la Ankara și la Cairo, cum a fost și cazul lui Barbu Știrbei. După evenimentele și bătălia de la Stalingrad, guvernul lui Ion Antonescu a purtat și el unele discuții și negocieri prin intermediul lui Frederic Nanu, care după data de 23 august a fost înlocut în funcție de Neagu Djuvara.

În condițiile în care armata sovietică ajunsese pe malul drept al Nistrului, regele Mihai plănuise o întâlnire cu Ion Antonescu pentru data de 26 august 1944, în care își propusese să îi ceară acestuia pentru ultima oară ieșirea României din război și spera să reușească să-l convingă să semneze un armistițiu, însă regele aflase din întâmplare că generalul urma să plece pe front pentru mai multe zile, fapt ce i-a grăbit planurile Majestății sale, acesta plecând spre București și convocându-l pe Antonescu în audiență în ziua de 23 august, la orele 16:00.

Suveranul convenise cu generalul Constantin Sănătescu ca, în cazul în care Antonescu va refuza, acesta va fii arestat.

Palatul Regal din București este locul unde au fost arestate personajele-cheie ale regimului Antonescu și unde regele a alcătuit noul guvern. Ion Antonescu și Mihai Antonescu fuseseră arestați anterior și erau ținuți în Casa nouă, vila din proximitatea palatului care a fost distrusă în zilele următoare de bombardamentele germane.

În urma discuției pe care regele a purtat-o cu Ion Antonescu, discuție care a durat mai mult de o oră, acesta din urmă a refuzat să accepte ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt. În această situație, regele Mihai I a folosit parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!” semnalul cheie ce anunța ofițerii că este momentul ca generalul să fie arestat. Imediat după aceea, la Palat au fost convocate toate persoanele de încredere ale lui Ion Antonescu, urmând de asemenea ca aceștia să arestați, cu o excepție însă, și anume, șeful Siguranței, Eugen Cristescu, care a fost arestat câteva zile mai târziu.

La Palat au mai fost convocați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel care era considerat ca find persoana de contact a Partidul Comunist.

Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, s-au dovedit a fi de negăsit, astfel că, singurul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără portofoliu.

Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora 22, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților. Solidaritatea cu regele a fost generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia. După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm.

Capitolul III

„Abdicarea Regelui Mihai I al României – mit sau realitate”

Secțiunea III.1. Regatul României în ultima decadă a anului 1947

În perioada anului 1944, România se aflata sub ocupație sovietică, și continua să avansează cu pași repezi spre sistemul stalinist de guvernare, întemeiat pe monopartidism. Convocarea Adunării Deputaților din data de 29 iulie 1947, a făcut ca hotărârea Consiliului de Miniștri privind dizolvarea Partidului Național – Țărănesc să fie ractificată.

Evenimentele ce au urmat, ca urmare a ratificării au ținut de arestarea principalilor membrii ai partidului și trimiterea lor în fața instanței, unde prin sentința de condamnare, pronunțată la 11 noiembrie 1947, țărăniști, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Grigore Niculescu-Buzești, Alexandru Cretzeanu, Constantin Vioșeanu și alți fruntași naționali, au fost acuzați pentru crima de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a oridinii constituționale, răzvrătire, insurecție armată, instigare la înaltă trădare, și au fost condamnații cu pedeapsa închisorii.

La data de 5 noiembrie Adunarea Deputaților a adoptat o moțiune de neîncredere, Ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu, iar în ziua următoare reprezentanții din guvern ai Partidului Național – Liberal au demisionat, Regele primind aceste demisii și semnând decretele pentru numirea noilor titulari, care erau în majoritate comuniști, și sociali democrați.

În ordinea firească a lucrurilor, totalitarismul se câștiga teren de la o zi la alta, iar monahia se dovedea tot mai puțin implicată în viața politică, existența sa fiind doar cu caracter formal. Biograful regelui, Scurtu Ioan, nota în lucrarea sa următoarele aspecte: ,,Îndatoririle sale se reduseseră, și odată cu ele și posbilitățile sale de a și exercita influența. Deși două sau trei zile pe săptămână erau ocupate cu audiențele pe care le avea cu miniștrii, aceștia reduceau treptat câmpul discuțiilor sau raportau că nu aveau nimic de discutat”.

În acest timp și pe acest fond politic, la care monarhia din România asista neputincioasă, a venit invitația guvernului englez ce implica participarea regelui Mihai la căsătoria principesei Elisabeta, moștenitoare a Coroanei Marii Britanii, eveniment important pentru care Guvernul Român și-a exprimat acordul cu privire la deplasarea suveranului la Londra. Astfel că în dimineața zilei de 12 noiembrie toți miniștri, în frunte cu dr. Petru Groza, au fost prezenți pe aeroportul Băneasa pentru a-l saluta pe suveran înainte de plecarea sa în Marea Britanie, fapt ce i-a derutat pe unii dintre ei care au crezut ca este vorba de o plecare definitivă. Odată ajuns la Londra, suveranul a purtat discuții cu mai mulți oameni politici dându-și seama de faptul că Marea Britanie nu este în măsură să facă nici cel mai mic gest pentru a-l ajuta în situația cu care se confruntă în țară.

Deplasarea sa în Marea Britanie cu ocazia căsătoriei principesei Elisabeta, se dovedește una de bun augur deoarece Mihai I o cunoaște pe principesa Ana de Bourbon-Parma, cu care pleacă în Elveția, la Lausanne, unde se logodește neoficial la 6 decembrie 1947.

Secțiunea III.2. Abdicarea regelui Mihai I al României „30 decembrie 1947”

Momentele decisive care au condus spre evenimentul din 30 decembrie 1947 au fost: recunoașterea internațională în ianuarie 1946 a guvernului Groza, falsificarea grosolană a alegerilor din noiembrie 1946, semnarea tratatului de pace de la Paris din februarie 1947 care a abătut atenția aliaților de la situația României (drept consecință, Comisia Aliată de Control a fost desființată) și a recunoscut implicit rezultatul alegerilor interzicerea și arestarea liderilor partidelor istorice în iulie – noiembrie 1947. Înlăturarea regelui era o chestiune doar de timp.

Regele Mihai a formulat o cerere pe care a înaintat-o guvernului român, cerând încuvințarea privind căsătoria sa cu principesa Ana de Bourbon-Parma, conform Statului Casei Regale, iar răspunsul transmis de guvern la 16 decembrie, a fost unul vag, prin care se preciza simplu că o astfel de căsătorie nu era oportună în acel moment. Mihai I, văzând că presa internațională începe deja să facă speculații în legătură cu rămânerea lui în străinătatea pentru o femeie, abandonându-și în acest mod prerogativele constituționale ce îi revin, hotărăște să se întoarcă în țară, astfel că în ziua de 18 decembrie 1947 plecă din Lausanne, iar la 21 decembrie sosește la București.

O zi mai târziu de la revenirea lui Mihai în țară, la 22 decembrie, președintele Consiliului de Miniștri dr. Petru Groza poartă o discuție cu Mihai I, cu privire la rezultatele vizitei sale în Occident, la problema căsătoriei sale cu principesa Ana de Bourbon-Parma, dar și la situația din țară, privind etapa prin care trece monarhia, că va sosi o vreme când România, nu va mai avea nevoie de o astfel de instituție. După discuțiile purtate, ocazie cu care a fost semnat și decretul privind învestirea lui Emil Bodnărăș în funcția de ministru al apărării naționale, acest act marca trecerea organismului militar sub conducerea Partidului Comunist Român.

Regele și regina-mamă au plecat la Sinaia pentru sărbătorile de iarnă iar în seara zilei de 29 decembrie regele a fost anunțat că președintele Consiliului de Miniștri, dr. Petru Groza, dorea să i se acorde o audiență a doua zi la București, unde era rugată să fie prezentă și regina-mamă.

Ajuns a doua zi la palatul din șoseaua Kiseleff, în jurul orei 12, Mihai I poartă discuții atât cu Petru Groza cât și Gheorghe Gheorghiu-Dej, ambii explicăndu-i suveranului faptul că instituția monarhică nu mai corespunde condițiilor de viață de după război, ea reprezentând o reală piedică în dezvoltarea societăți românești, ,,propunerea dumneavoastră ridică grele probleme constituționale” explică regele, ,,ne-am gândit la toate, replica Groza, scoțând o coală din pergament alb din dosarul cu scoarțe roșii pe care-l ținuse în mână decând începuse audiență. Majestatea dumneavoastră nu trebuie decât să semnați”. – ,,Voi studia această hârtie’’, declară regele, în speranța că va câștiga timp. ,,Trebuie s-o citiți acum. Nu părăsim această casă până când hârtia nu va fi semnată chiar dacă va trebui să stăm aici până diseară”, preciza Groza.

Regele Mihai se retrage într-o cameră alăturată pentru a citi mai în amănunt documentul, și aici află de la Dimitrie Negel că garda palatului fusese schimbată, că palatul era înconjurat de trupe, iar legăturile telefonice au fost tăiate, fiind astfel complet izolat. La revenirea sa în cameră, Regele:- ,,Pentru ce trupe în jurul palatului? Și telefonul intrerupt?” -,,Poporul este impacientat Sire, Sântem aici de un timp destul de lung”. – ,,Și dacă eu refuz să semnez?” – ,,Dv. Ați văzut, totul a fost prevăzut. Ordinele sânt date, noi deținem pozițiile cheie. Și noi nu putem părăsi acest palat fără actul de abdicare semnat. Se poate ivi un război civil. Noi nu putem răspunde de securitatea nimănui. Și dumneavoastră veți purta răspunderea”. – ,,Poporul a suferit deja foarte mult ; el nu trebuie să-și verse sângele pentru mine. Mă simt obligat să consimt la acest act de violență”. Apoi se așează la masă și semnează actul abdicării pentru el și pentru toți urmașii lui la tron.

Regina Elena a înțeles imediat situația cu care se confrunta Mihai I în țară, pentru că în situația regelui Mihai s-a aflat și răposatul ei frate, George al II-lea al Greciei și ca alte capete încoronate care au fost obligați să trăiască în exil.

Regele a aflat imediat cât de siguri au fost de faptul că demonstrația de forță și amenințările cu vărsarea de sânge aveau să-l convingă să abdice, căci Parlamentul fusese încă dinainte convocat pentru o sesiune de urgență, înțelegând de ce insistase Petru Groza să semneze atât de repede actul de abdicare.

Parlamentul a procedat la ratificarea Actul de Abdicare și a numit un Consiliu de Stat caruia îi reveneau prerogativele regale și puterea legislativă până la alegerea unei noi Adunări Constituante. Și asfel, neluând deloc în seamă ilegalitatea prin care obținuseră abdicarea, și fără vreun referendum sau o altă acțiune parlamentară normală, Guvernul și-a desăvârșit opera parcurgând solemn toți pașii unei proceduri constituționale corecte.

Fostul rege Carol al II-lea nota :,, Vestea a căzut ca o măciucă pe capul nostru, am rămas literalmente trăznit (…) Cine dracu l-a pus pe Mihăiță să se întoarcă (din Anglia) ca după o săptămână să plece în condițiile cele mai urâte și dând către popor o proclamație rușinoasă. Nu numai că abdică pentru el și urmașii săi, dar spune în proclamație că lasă poporului grija de a-și alege felul cum dorește să fie guvernat, considerând că monarhia este un obstacol serios în calea dezvoltării democratice a țării (…) Chiar dacă abdicarea și proclamația i-au fost smulse prin amenințare, s-au pus în situația cea mai oribilă posibilă”.

După ce a obținut un pașaport pe numele Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen, fostul rege a părăsit România în seara zilei de 3 ianuarie 1948. De la castelul Foișor au mers, însoțit de mama sa, în gara Sinaia; aici, până la urcarea în vagon cele două persoane au trecut printre două rânduri de ostași, care n-au mai prezentat onorul cum se obișnuia, pe măsură ce prindea viteză, au auzit strigătele îndepărtate ale unor muncitori de la calea ferată care stăteau lângă șine: ,,Trăiască Republica Comunistă”.

Trenul era format din opt vagoane, dintre care două de bagaje și șase vagoane salon. Odată cu fostul suveran au ieșit țară și alte treizeci și trei de persoane, majoritatea dintre ele făcând parte din personalul Casei Regale, aflate de mai mulți ani în serviciul regelui. Mai târziu au plecat și alții, care s-au mai adăugat la membrii familiei regale aflați deja în strănătate, în total un număr de patruzeci și șase de persoane, dintre care numai saptesprezece făceau parte din suita fostului rege. În plină noapte trenul a trecut granița de stat a României, plecând în lungul drum al exilului, un drum care a însemnat pentru majoritatea membrilor familiei regale fără întoarcere.

La data de 4 martie 1948, aflat într-o vizită în Marea Britanie, fostul rege Mihai a declarat presei că abdicarea sa de la tronul României i-a fost impusă prin forță, astfel încât nu se simțea legat de acest act, asemenea afirmații au fost repetate și în Statele Unite ale Americii cu prilejul primirii lui, în aceași lună, de către H. Truman și G. Marschall, precum și în alte ocazii.

La data de 22 mai 1948, Consiliu de Miniștri hotărăște, retragerea cetățeniei române pentru membrii familiei regale, dintre care: Mihai de Hohenzollern, Elena mama sa, Elisabeta de Hohenzollern, Ileana de Habsburg și Nicolae de Hohenzollern.

La data de 20 februarie 1948 a fost ridicată și cetățenia română și fostului rege Carol al II-lea, moment în care s-a hotărât și trecerea în propietatea statului român a tuturor bunurile familiei regale, și anume: 15.190 ha teren arabil, 136.990 ha păduri, 29 de castele cu 1.081 camere, 114 alte palate în diferite zone ale țării cu 1.979 de camere, 16 castele de vânătoare și cabane cu 88 de camere, 3.991.502 bucăți actiuni la cele mai importante întreprinderi industriale și bănci. Casa Regală poseda numeroase bijuterii, tablouri, yacht-uri și alte bunuri în valoare de ,,mai multe sute de miliarde de lei”.

Începând cu data de 30 decembrie 1947 a fost sistată plata listei civile pentru Casa regală și alte cheltuieli ale instituției monarhice.

Figura 11: „Fragment din ,,Monitorul Oficial al Regatului României cu nr. 300 bis/ CXV, marți, 30 decemvrie 1947 – pagina 1”

„În aprecierea actului de la 30 decembrie 1947 trebuie să se țină seama de contextul concret istoric în care se derula istoria României, și mai ales la presiunea factorilor externi. Practic, România era înconjurată de state care evoluau în aceași direcție și în care se instaurase deja regimuri republicane : Uniunea Sovietică (1917), Bulgaria (septembrie 1946), fosta Iugoslavie (decembrie 1945), Ungaria (februarie 1946). Asemenea unor state europene, România se afla în zona de influență și dominație sovietică, astfel de la 30 decembrie 1947, regatul României înceta să mai existe.”

Figura 12: „Fragment din ,,Monitorul Oficial al Regatului României cu nr. 300 bis/ CXV, marți, 30 decemvrie 1947 – pagina 2”

Figura 13: „Actul abdicării regelui Mihai, semnat forțat la 30 decembrie 1947”

Figura 14: „Abidcarea forțată a regelui Mihai I în organul de presă al Partidului Comunist Român ,,Scânteia” în ediția specială din 31 decemvrie 1947”

Secțiunea III.3. Abdicarea regelui Mihai în lumina arhivelor americane, britanice și franceze

În seara zilei de 9 octombrie 1944, secretarul general sovietic Iosif Vasarionovici Stalin și prim-ministrul britanic Winston Churchill și-au dat întâlnire la Kremlin pentru a discuta despre soarta Europei de după război. După scurt timp, plictisit de declarațiile politice generale și de protocolul caracteristic întâlnirilor la nivel înalt, Churchill a introdus în discuție detaliile planurilor Alianței pentru reconstrucția Europei. Ceea ce a urmat, mai precis versiunea lui Churchill despre cele ce s-au petrecut acolo, este bine-cunoscut și astâzi: prim-ministrul britanic i-a „oferit” lui Stalin controlul asupra României în proporție de 90 la sută în schimbul controlului britanic de 90 de procente în Grecia. Iugoslavia și Ungaria ar fi fost împărțite în egală măsură între aliații occidentali, pe o parte, și Uniunea Sovietică, pe cealaltă parte, în timp ce Bulgaria ar fi revenit sovieticilor în proporție de 75 la sută. Ca să se convingă Stalin a înțeles „oferta” britanică, Churchill a notat toate acestea pe o bucată de hârtie pe care i-a înmânat-o, fără să mai fi adăugat altceva, conducătorului sovietic. Pe hârtie erau scrise următoarele:

România

Rusia 90%

Ceilalți 10%

Grecia

Marea Britanie (în acord cu Statele unite ale Americii) 90%

Rusia 10%

Iugoslavia 50-50%

Ungaria 50-50%

Bugaria

Rusia 75%

Ceilalți 25%

Conducătorul sovietic, cu privirea fixată pe hârtie, a ezitat câteva momente, apoi a bifat cu un creion albastru în dreptul tabelului și i-a returnat biletul lui Churchill. A urmat o tăcere lungă, ruptă în cele din urmă de Churchill: „Nu ne vor considera niște cinici dacă se va afla cu câtă ușurință am rezolvat chestiunile acestea care, totuși, afectează destinele multor milioane de oameni? Să ardem hârtia!” „Nu, răspunse Stalin, păstreaz-o dumneata.” Nici astăzi nu se cunoaște exact ce au însemnat pentru cei doi oameni politici acele cifre sau procente, cert este însă că autorii multor manuale de istorie publicate în ultimele șase decenii susțin că soarta de război a Europei a fost pecetluită prin acest pact sau, din punctul de vedere al multora, prin trădarea Occidentului de la Moscova. Evenimentele ulterioare contrazic însă această explicație oarecum simplistă. În ciuda tuturor înțelegerilor și pactelor secrete, sovieticii, de exemplu, au oferit sprijin militar rebelilor comuniști greci chiar și în 1947, în timp ce Statele Unite ale Americii instigau la acțiuni sovietice, chiar și armate, în țări din estul Europei pe care cel puțin conform înțelegerilor făcute „pe hârtie”, le abandonaseră în octombrie 1944. Și policatica internă a țărilor de regiune s-a caracterizat prin contradicțiilor, ba chiar prin absurd: în timp ce, sub presiunea aliaților occidentali, regele României a fost nevoit să învestestească, respectiv să coopereze cu guverne care urmăreau răsturnarea monarhiei, în România s-s conturat, în premieră mondială, o situație în care era posibil, ba chiar de așteptat, ca un rege aflat în exil să-l răstoarne pe fiul său de la putere pentru a deveni, în cele din urmă, președintele unei republici nou-proclamate. Primii ani de după război s-au concretizat deci, prin incertitudini și instabilitate, prin amenințări și neîncredere reciprocă, și prin certitudinile rezultate din în țelegeri obscure, secrete, încheiate între liderii marilor puteri la finele războiului.

În privința ordinii europene de după al Doilea Război Mondial, marile puteri au încercat să-și impună punctele de vedere cu ocazia mai multor întâlniri la nivel de șefi de stat, de prim-miniștri sau de miniștri ai afacerilor externe. În februarie 1945 a avut loc o asemenea întâlnire la Ialta, apoi în luna iulie a aceluiași an la Potsdam, ocazii cu care s-a convenit asupra soartei Germaniei și a aliaților săi din timpul războilui. La Potsdam, marile puteri au hotărât că, începând din septembrie 1945 – împreună cu China și Franța -, se vor întruni la intervale regulate în vederea îmbunătățirii cooperării dintre puterile victorioase. Însă, spre dezamăgirea tuturor participanților, tratativele duse la aceste întâlniri au eșuat de cele mai multe ori și în loc să fie creat un nou cadru pentru cooperarea între națiuni, au devenit simple foruri menite să sancționeze realităle geopolitice care se conturaseră între două întâlniri de acest fel. Miniștrii de externe s-au întâlnit de cinci ori între 1945 și 1947: în 1945 la Londra și la Moscova, în 1946 la Paris, în 1947 din nou la Moscova, apoi la Londra. Atmosfera la aceste conferințe ale miniștrilor de externe a fost tensionată de la bun început, iar evenimentele ce se derulaseră între timp în România nu au făcut decât să pună la încercare și mai mult relațiile din ce în ce mai proaste dintre părți. Pe lângă transformarea treptată a vieții politice din România, liderii de la Londra și Washington au fost prifund îngrijorați de rapoartele serviciilor secrete și diplomatice care relatau despre creșterea rapidă a efectivelor militare sovietice în Balcani, mișcarea lor către sud, ba chiar pregătirea invadării Turciei. În urma crisei din Iran din martie 1946, când se părea că Uniunea Sovietică pregătește ocuparea întregii regiuni a Orientului Mijlociu, și în urma intensificării războiului civil din Grecia, liderii din Occident au decis la mijlocul anului 1946 ca României să îi revină un rol-cheie în „salvarea” Turciei și a Bosforului, în dejucarea planurilor militare – reale sau percepute ca atare – ale sovieticilor. La începutul verii, serviciile de informații americane au trimis la București doi agenți, pe locotenentul-major C. Hamilton și pe maiorul Thomas R. Hall, pentru ca, împreună cu liderii Partidului Național-Țărănesc, să elaboreze un plan pentru crearea, din fonduri americane, a unei grupări de rezistență armată împotriva sovieticilor. În septembrie, la încheierea tratativelor, participancii au otărât că pe de o parte vor începe agitația antisovietică din țară în paralel cu recutarea în armata clandestină antisovietică, iar pe de altă parte vor trimite în stăinătate pe cei credibili ai Partidului Național-Țărănesc pentru ca, la momentul oportun, să dirijeze de acolo – împreună cu serviciile secrete americane – răscoala împotriva sovieticilor. Printre primii care au fost scoși clandestin din țară de către Hamilton și Hall s-a aflat unul dintre liderii tratativelor de la București, fostul ministru de externe Grigore Niculescu-Buzești, care a părăsit România având asupra sa o scrisoare de împuternicire semnată de Iuliu Maniu. Câteva săptămâni mai târziu, un alt fost ministru de externe, Constantin Vișoianu, a reușit să părăsească România cu ajutorul celor doi agenți americani.

Secțiunea III.4. Viața regelui după abdicare

În luna iunie a anului 1948 Regele Mihai se căsătorește cu prințesa Ana de Bourbon-Parma, cunoscută astăzi și sub numele de regina Ana a României, cu care va avea cinci fiice, Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria.

Tot în anul 1948, autoritățile române comuniste decid să-i retraga suveranului cetățenia română iar până la sfârșitul anului, cei doi au locuit la Vila Sparta lângă Florența, locuința reginei-mamă Elena, iar incepând cu anul 1949 vor locui la Lausanne, acolo unde se naște prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, și Irina, în 1953.

Cu trecerea timpului, familia se stabilește în Marea Britanie, unde va locui timp de șase ani, până în anul 1956, la Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. În acest timp, Regele si Regina decid să înființeze o fermă de pui și să construiască un mic atelier de tâmplărie, pentru a-și câștiga existența într-un mod onest.

Deși stabilit departe de țară, Regele a păstrat legături cu România, prin generalul Lazăr, pe care îl vedea săptămânal la Londra și de la care primea rapoarte, analize și noutăți legate de situția din țară. De asemenea, familia a păstrat contacte strânse cu familia regală britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a și cu principesa Marina, ducesă de Kent.

Familia regală s-a întors în Elveția în 1956, după o scurtă ședere de trei luni făcută la Vila Sparta. Regele și regina, împreună cu principesele se mută la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Geneva, la câțiva kilometri de orașul Geneva, unde vor locui timp de mai bine de peste patruzeci și cinci de ani și unde se va afla, pentru un moment, casa familiei. În anul 1957 la Atena se naște Principesa Sofia, iar în 1964, principesa Maria la Copenhaga.

În anul 1958 Regele Mihai oprește colaborarea sa cu „Lear Jeats and Co.”, compania aeriana din Geneva cu care semnase un contract de colaborare, iar un an mai târziu, în 1959, înființează o companie de electronică și de mecanisme automate numită Metravel. Compania înființată de rege a funcționat bine până în anul 1964, producând elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă și vânzând avioane de ocazie, însă după cinci ani, nivelul concurenței devenise prea mare, motiv pentru care Regele si cei doi asociați decid sa vândă compania.

În data de 25 decembrie 1990, Regele Mihai I, însoțit de mai mulți membri ai familiei regale, revine în România cu un pașaport diplomatic danez, aterizeazănd pe aeroportul Otopeni și obținând o viză pentru 24 ore pentru a merge la Mănăstirea Curtea de Argeș, unde dorea să se reculeagă la mormintele antecesorilor săi regali și să asiste la slujba religioasă de Crăciun.

Porniți la drum spre Curtea de Argeș, Regele și familia sa sunt opriți de un baraj al Poliției, fiind întorși din drum și conduși din nou la aeroport, unde sunt obligați să părăsească țara. 

În anul 1992, la trei ani după revoluția Română din 1989 prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern român format i-a permis regelui Mihai să revină în țară pentru a participa la slujba prăznuită cu ocazia Sfintelor Paști.

La revenirea sa în țară, Regele a fost întâmpinat în București, de populație cu o simpatie deosebită ce număra peste un milion de români, admiratori ai regelui ce au ieșit în stradă pentru a-l vedea. Reacția poporului la revenirea regelui cât și popularitatea de care se bucura majestatea sa la acel moment a îngrijorat puternic guvernul președintelui Ion Iliescu, care a hotărât ca accesul Regelui în țară să-i fie înterzis pentru următorii cinci ani.

În anul 1997, după alegerile prezidențiale, care s-au încheiat cu înfrângerea lui Ion Iliescu de către președintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetățenia română și i-a permis acestuia dreptul de a-și revizita propria țară.

Din anul 2004, Regele Mihai împreună cu soția sa, Regina Ana locuiesc în Elveția, la Aubonne, dar cu ocazia marilor sarbatori crestine românești aleg să fie alături de cei dragi și se întorc în țară unde merg fie la castelul de la Săvârșin din județul Arad fie la palatul Elisabeta din București, domenii puse la dispoziția lor prin decizie parlamentară.

CONCLUZII

Majestatea Sa, Regele Mihai a domnit între anii 1927-1930, în timpul când era încă minor, fapt ce împiedica influența sa în mod direct asupra evoluției României, drept pentru care, își putea exercita prerogativele ajutat fiind de Regența. A revenit la domnie în toamna anului 1940, când era un tânăr adolescent, major de data aceasta. Tânărul rege Mihai avea prerogative restrânse, puterea fiind deținută de fapt de generalul Ion Antonescu, ajuns să fie la acea vreme „conducătorul statului”.

Între anii 1940-1943, monarhia aveam mai degrabă un rol decorativ, regele neimplicându-se în viața politică, relevator fiind faptul că suveranul a aflat de la radio că țara sa, România, a intrat în război la 22 iunie 1941.

Evoluția războiului în Est și perspectiva ca șara să devină teatrul operațiunilor militare au determinat activizarea monarhiei, care s-a angajat în căutarea unei soluții pentru evitarea unei catastrofe naționale.

Regele Mihai și-a legat numele de Actul de la 23 august 1944, prin care conducătorul statului, mareșalul Antonescu, a fost destituit din funcție și arestat, România încetând ostilitățile împotriva Națiunilor Unite, revenind la un regim democratic. Acest act, a fost sprijinit de cele patru partide politice, dintre care: Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național-Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist, și care a fost de asemenea primit cu satisfacție de poporul român, care a sperat că România a ieșit din război și a obținut „pacea”.

Dar speranțele s-au năruit rapid. După câteva ore de la difuzarea Proclamației regelui, războiul a reînceput, dar de această dată într-o altă direcție: spre Vest, împotriva Germaniei și Ungariei.

După evenimentele de la 23 august 1944, regele Mihai nu și-a putut exercita, pe deplin, prerogativele constituționale, deoarece România intrase în sfera de influență a Uniunii Sovietice.

Inițial, suveranul a încercat să se opună acțiunilor vizând preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, ajungând până la „greva regală”, declanșată în august 1945, dar realizând că orice împotrivire din partea sa era sortită eșecului, a ratificat toate actele emise de guvernul Groza și de Parlamentul ales în noiembrie 1946.

La 30 decembrie 1947, Regele Mihai I a fost nevoit să abdice, în contextul în care ajunsese tot mai izolat, iar România rămăsese singura țară din centrul și sud-estul Europei cu regim monarhic.

Deși a îmbrăcat o formă legală, în fapt actul de la 30 decembrie 1947 a fost o lovitură de stat, deoarece Constituția existentă nu permitea schimbarea formei de guvernământ. S-a adoptat formula abrogării legii fundamentale, dar acest drept nu-l avea decât Adunarea Națională Constituantă. Potrivit normelor legale, Parlamentul existent hotăra, prin vot, modificarea Constituției. Urmare a acestui fapt, Parlamentul se va dizolva, organizându-se alegeri pentru Adunarea Națională Constituantă. Adunarea Națională Constituantă este cea care are competența de modifica legea fundamentală, inclusiv Titlul „Despre puterile statului”. După ce Constituției urma a fi promulgată, se putea acționa în privința punerii în acord asupra formei de guvernământ cu prevederile legale.

În luna noiembrie a anului 1947, Regele Mihai face o călătorie la Londra pentru a participa la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care o va cunoaște pe cea care urma să-i devină soție, și anume pe Prințesa Ana de Bourbon-Parma. Potrivit unor declarații făcute de însuși Regele Mihai, acesta afirmă că a revenit în țară „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care se spune că l-ar fi sfătuit pe suveran că, „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos”.

Urmare a acelorași relatări ale Regelui Mihai, cu privire la expunerea adevăratelor motive ale abdicării sale, acesta afirmă faptul că Petru Groza, prim-ministru României din aceea vreme, l-ar fi amenințat cu un pistol și l-ar fi șantajat spunând că va execute o mie de deținuți studenți dacă refuză să abdice de la tronul țării. Revista „Time" titra în paginile sale despre aceste informații, expunând românilor informații potrivit cărora, guvernul comunist al României l-ar fi amenințat cu arestări a mii de oameni ce vor sfârși tragic, scufundând țara în sânge dacă Regele Mihai refuză abdicarea.

De asemenea, abdicarea regelui Mihai, apare în Arhivele Securității Române, unde se fac menționări potrivit cărora acest act ar fi fost rodul negocierilor Majestării sale cu guvernul comunist, și nici decum, urmare a vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală. 

Monarhia de Hohenzollern a fost instaurată în România într-un anumit context istoric, iar după 81 de ani a fost înlăturată tot ca urmare a unor evoluții interne și mai ales internaționale.

În 1866 dominantă a fost dorința clasei politice din România, sprijinită de Franța lui Napoleon al III-lea, de a consolida Unirea făurită la 1859 și a pregăti terenul pentru obținerea independenței de stat.

În 1947 a prevalat ingerința factorului extern, respectiv a Uniunii Sovietice, hotărâtă să impună un regim de tip stalinist în toate statele aflate sub influența (dominația) sa; la rândul lor liderii Partidului Comunist Român au urmărit să preia întreaga putere politică, înlăturând ultimul „obstacol” aflat în calea regimului de „democrație populară”.

Regele Mihai a fost nevoit să abdice la 30 decembrie 1947, în urma unei acțiuni pregătite în taină, prin folosirea armatei și a aparatului de stat; i s-a prezentat un act scris la mașină, prin care – „în interesul poporului român” – abdica, lăsându-i acestuia „libertatea de a-și alege noua formă de stat”.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ