Monahismul In Adancul Pustiei Si In Inima Lumii

=== 7908 cuprins PDF ===

Cuprinsul lucrării:

1. Aspecte introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

1. 1. Locul creștinului în lume : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

1. 2. Monahismul – mărturie creștină în lume: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

2. O tensiune conceptuală: „adâncul pustiei” și „inima lumii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6

2. 1. Monahismul. Repere și fundamente istorice : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6

2. 1. 1. Delimitări conceptuale : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6

2. 1. 2. Scopul (finalitatea) monahismului : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6

2. 1. 3. Precursori ai idealului monastic creștin: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

2. 1. 4. Originile monahismului creștin : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8

2. 1. 5. Evoluția istorică a monahismului : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10

2. 1. 6. Monahismul ortodox în contemporaneitate : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

2. 1. 6. Monahii în viața sacramentală a Bisericii : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

2. 2. Monahismul ortodox. Fundamente teologice : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

2. 2. 1. Fundamentele dogmatice și duhovnicești ale vieții monahale : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

2. 2. 2. Dimensiunea ascetică, mistică și contemplativă a vieții monahale : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25

2. 2. 3. Viața monahală ca mod de consolidare a vieții lăuntrice : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28

3. Calea viețuirii în monahismul mundan : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34

3. 1. Lepădarea sau părăsirea lumii : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34

3. 2. Sfaturile evanghelice și voturile monahale : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36

3. 3. Postul și rugăciunea : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37

3. 4. Înfruntarea ispitelor : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38

118

3. 5. Treptele viețuirii duhovnicești : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39

3. 6. Cercetarea conștiinței și mărturisirea păcatelor. Lecturile duhovnicești : . . . . . . . . . . . . . . . . . 40

3. 7. Răbdarea, smerenia, tăierea voii și smerita cugetare : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41

3. 2. Viețuirea monahului în lume ca fiind înafara lumii : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42

3. 2. 1. Chipul interior și chipul exterior al monahului : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43

3. 2. 2. Împlinirea votului ascultării și personalitatea monahului : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45

2. 4. Monahismul în adâncul pustiei sau în inima lumii? O dilemă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47

2. 5. Monahismul românesc, mărturie a misiunii călugărilor în inima lumii : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55

2. 6. Monahismul în cel de-al treilea mileniu creștin. Sensul și conștientizarea unei misiuni:

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72

2. 7. Chipuri reprezentative de monahi care l-au căutat pe Dumnezeu în pustiul din

sufletele oamenilor : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84

a. Sfântul Siluan Athonitu l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84

c. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87

d. Părintele Arsenie Boca : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93

f. Părintele Nicolae Steinhardt : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93

g. Părintele Dumitru Lazăr Țabra: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97

3. Aspecte finale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100

Rostul și semnificația monahismulu i . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100

4. Anexe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104

a. Părintele Arsenie Boca, Cuvânt pentru monahism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104

b. Părintele Dumitru Lazăr Țabra: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

LUCRAREA ESTE IN FORMAT PDF

=== l ===

1. Aspecte introductive

1. 1. Locul creștinului în lume:

Unii creștini, trăind in societatea contemporană, o societate alienantă și secularizată,

nu au posibilitatea de a identifica valorile spirituale prin care să-și ordoneze viața. Simțind

acest gol profan, se indreaptă spre mănăstiri, cu atat mai mult cu cat toți credincioșii pot

regăsi binele duhovnicesc in viața monahală1.

Mulți tineri, necunoscători ai monahismului creștin, au rătăcit departe, spre a se lua

după diverse forme ale practicilor ascetice ne-creștine. Aceste expresii ale unor moduri de

viață pseudo-mistice au adesea temeiuri religioase, insă ele sunt de cele mai multe ori străine

de Evanghelia Domnului Iisus Hristos.

O parte din cei care caută acea „pace de sus” o confundă cu o lentă intoarcere la

natură. Reafirmand, clarificand și prezentand vechile idealuri monastice creștine, Biserica

poate oferi un mod de viață autentic creștin celor care caută pacea și plenitudinea vieții.

Biserica, Trupul lui Hristos in lume, existand și lucrand in contextul social prezent, are

ea insăși nevoie de sprijinul unui monahism viguros. Ea trebuie să-și reamintească de această

mare comoară a mărturiei. De asemenea, prin monahism Biserica va continua nu numai să

trăiască dar și să crească, să se revitalizeze și să se desăvarșească in duhul Evangheliei.

Dat fiind acest autentic și viu exemplu de viață jerfelnică și abnegație, cum este

mărturisit de obștea monahală, Biserica dispune de un standard real și solid, cu care să

măsoare și să-și reoranduiască lucrarea ei2.

Există numeroase locuri in intreaga lume in care bucuria de a trăi laolaltă in Domnul

lipsește din comunitatea bisericească, greutatea efortului individual fiind dusă fără expresia

creștină a unității in frățietate. Și totuși, această experiență comunitară, unificatoare, a

părtășiei este bine exprimată in obștea monastică, ea fiind indicatoare pentru toți3.

1. 2. Monahismul – mărturie creștină în lume:

Mănăstirile au oferit pană azi, și pot să ofere in continuare, din experiența lor unică și

deosebită, exemple fundamentale inspre folosul intregii obști credincioase.

1 Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie și comuniune, Alba Iulia, Editura Reintregirea, 2001, p. 9.

2 Ibidem, p. 14.

3 Arsenie Boca, Mărgăritare duhovnicești, Iași, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2002, p. 49.

4

Astfel, retragerile duhovnicești ținute prin grija mănăstirilor atat pentru laici cat și

pentru credincioși, oferă posibilitatea unei profunde reinnoiri și reangajări față de Mantuitorul

Hristos. Mai mult decat atat, intr-un duh de laudă monahală și de calm, consfătuirile mixte

(clerici și laici) căpăta un sens mai profund și sunt de mare folos pentru Biserică4.

In continuare, in cultul particular și public, obștile mănăstirești pot menționa nevoile

specifice ale Bisericii și in acest fel să țină legătura cu trebuințele zilnice ale celeilalte părți a

comunității creștine. In special obștile monastice sunt cele care au datoria de a se ruga pentru

unitatea Bisericii și pentru extinderea impărăției lui Dumnezeu. Apoi, folosindu-se de

mijloacele moderne de comunicare, obștile monastice pot și trebuie să facă schimb de scrisori

de trăire duhovnicească, schimb de indrumare spirituală și schimb de vizite.

Fără a modifica formele tradiționale de viață monahală, dar in speranța folosirii

talentelor, anumite mănăstiri pot hotări să devină centre dedicate slujirii nevoilor specifice

Ortodoxiei. Indeletniciri ca muzica, iconografia, cercetarea și studiul Sfintei Scripturi și al

Părinților, ar atrage talente cu preocupări asemănătoare și ar intări și lărgi procesul in

aceste domenii. Deoarece mănăstirile au fost adeseori paznicii ortodoxiei credinței, ele pot să

devină și depozitare de manuscrise, artă și comori proprii fiecărei tradiții. Prezența unor astfel

de articole ar fi o invitație deschisă pentru credincioși și pentru orice persoană serioasă,

dornică să facă uz de cultura creștină expusă in propria-i casă5.

In alte timpuri, unele mănăstiri erau centre de unde radia lucrarea misionară. Astăzi

alte mănăstiri pot fi intr-o situație similară, ca să ne ajute in misiunea Bisericii. Biserica să

incurajeze pe cele care sunt intr-o astfel de situație, ca să lucreze cu dragoste pentru

extinderea impărăției lui Dumnezeu.

Instrăinarea din lume nu trebuie să fie sinonimă cu lipsa de receptivitate la problemele

acesteia. Monahismul poate și trebuie să revigoreze misiunea, intrucat se prezintă ca o cale

directă spre indumnezeirea după har a omului6. Astfel, soluțiile pentru mantuire se oferă de

către cei competenți, cei ce se află deja pe drumul către obținerea ei.

Urmand liniile directoare ale acestei scurte expuneri preliminare, vom incerca in

cuprinsul acestui studiu să observăm, in mod detaliat și competent, sensul și implicațiile vieții

monahale in existența Bisericii, rolul activ misionar al monahismului in inima lumii și in

retragerea pustiei, precum și direcțiile monahismului și ale reprezentanților săi, in contexte

istorice specifice și in raport cu personalități reprezentative ale unor anumite momente de

reviriment monastic7.

4 Ibidem, p. 44-45.

5 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie romanească, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Romane, 1982, p. 17.

6 Ibidem.

7 Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, București, Editura Bizantină, 1996, p. 21.

5

Intenția noastră este aceea de a evidenția rolul activ al monahismului in viața Bisericii

și a lumii, de a observa sensul desăvarșirii creștine și modul in care aceasta se realizează prin

dedicarea totală de sine și implinirea poruncilor Domnului Hristos. Deși aparent retras din

realitatea existenței cotidiene, monahismul rămane cea mai activă forță a Bisericii, o realitate

eminamente duhovnicească, al cărei scop și finalitate este aceea de a susține prin rugăciune

intreaga lume și de a conduce spre indicarea sensului vieții creștine și al implinirii umane.

2. O tensiune conceptuală: „adâncul pustiei” și „inima

lumii”

2. 1. Monahismul. Repere și fundamente istorice:

2. 1. 1. Delimitări conceptuale:

Monahismul (din termenul grec: μοναχος, denumind, in esență, o persoană care

trăiește in singurătate, insingurată) reprezintă o practică fundamentală a vieții creștine, care

presupune părăsirea lumii și inchinarea intregii vieți in vederea trăirii unei vieți conforme cu

Evanghelia, urmărind unirea cu Domnul Hristos8

2. 1. 2. Scopul (finalitatea) monahismului:

Scopul monahismului il reprezintă indumnezeirea omului, lucrare la care sunt chemați

toți creștinii. Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice alt lucru sau aspect al vieții

pămantești, reprezintă un concept care apare pretutindeni in scrierile ortodoxe, cum este

exemplul Filocaliei, lucrare ce cuprinde scrieri ale monahilor imbunătățiți. Cu alte cuvinte, un

monah sau o monahie este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci

și sfaturile evanghelice („voturile” sau jurămintele monahale ale sărăciei, fecioriei, și

ascultării)9.

8 Tomas Spidlik, Spiritualitea Răsăritului creștin, III – Monahismul，traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu,

Editura Deisis, 2000, p. 12.

9 Ibidem, p. 24-25.

6

In acest fel, monahii se angajează intr-o necontenită luptă duhovnicească pe calea

despătimirii (καθαρσις), contempla ț iei (θεωρια) și indumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu

(θεωσις), prin rugăciune și ascultare.

2. 1. 3. Precursori ai idealului monastic creștin:

Trebuie observat faptul că modelele din vechime ale idealului monastic creștin sunt

nazireii și profe ț ii lui Israel. Astfel, nazireul era o persoană care urma un fel de viață distinct,

dedicat lui Dumnezeu, ca urmare a unui jurămant special.

In acest sens, Dumnezeu ii vorbește lui Moise: „Vorbește fiilor lui Israel și spune-le:

Dacă bărbat sau femeie va hotări să dea făgăduință de nazireu, ca să se afierosească nazireu

Domnului, să se ferească de vin și de sicheră; oțet de vin și oțet de sicheră să nu bea și nimic

din cele făcute din struguri să nu bea; nici struguri proaspeți sau uscați să nu mănance. In

toate zilele, cat va fi nazireu, să nu mănance, nici să bea vreo băutură făcută din struguri, de

la sambure pană la pielită. In toate zilele făgăduinței sale de nazireu să nu treacă brici pe

capul său; pană la implinirea zilelor, cate a afierosit Domnului, este sfant și trebuie să

crească părul pe capul lui. In toate zilele, pentru care s-a afierosit pe sine să fie nazireul

Domnului, să nu se apropie de trup mort: Cand va muri tatăl său, sau mama sa, sau fratele

său, sau sora sa, să nu se spurce prin atingerea de ei, pentru că afierosirea lui Dumnezeu este

pe capul lui. In toate zilele cat va fi nazireu, este sfantul Domnului” (Numeri 6,2-8).

Mai mult decat atat, profeții (proorocii) lui Israel erau inchinați Domnului ca semn de

pocăin ț ă . Astfel, unii dintre ei trăiau in condiții foarte grele, despărțindu-se ei inșiși sau fiind

siliți să se despartă de oameni din pricina poverii mesajului pe care il purtau. Alți prooroci

trăiau ca membri ai comunităților, ai unor școli amintite de cateva ori in Scriptură, despre

care s-au făcut multe speculații, dar despre care se știe in realitate foarte puțin10.

Dintre profeții evrei in special Ilie și ucenicul acestuia, Elisei sunt importanți pentru

tradiția monastică creștină. Cel mai frecvent citat ca „model” al vieții monastice și in special

pustnicești, inchinat in totalitate lui Dumnezeu și misiunii pe care o avea de indeplinit, este

Sfantul Ioan Botezătorul, nazireu și prooroc in același timp. Și Sfantul Ioan Botezătorul a

avut ucenici care stăteau impreună cu el și pe care se presupune că ii invăța să adopte un mod

de viață asemănător cu al său: „In zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul și propovăduia in

pustia Iudeii, spunand: Pocăiți-vă că s-a apropiat impărăția cerurilor. El este acela despre

care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce strigă in pustie: Pregătiți calea Domnului, drepte

faceți cărările Lui". Iar Ioan avea imbrăcămintea lui din păr de cămilă, și cingătoare de piele

10 Emilian Birdaș, Originea istorică a voturilor monahale, in rev. „Glasul Bisericii”, XXIX, nr. 1-2, ianuariemartie,

1954, p. 87.

7

imprejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste și miere sălbatică. Atunci a ieșit la el Ierusalimul

și toată Iudeea și toată imprejurimea Iordanului. Și erau botezați de către el in raul Iordan,

mărturisindu-și păcatele” (Matei 3,1-6).

In continuare, modelele feminine ale monahismului sunt Maica Domnului și cele

patru fecioare, fiicele Sfantului Diacon Filip: „Iar noi, sfarșind călătoria noastră pe apă, de

la Tir am venit la Ptolemaida și, imbrățișand pe frați, am rămas la ei o zi. Iar a doua zi,

ieșind, am venit la Cezareea. Și intrand in casa lui Filip binevestitorul, care era dintre cei

șapte (diaconi), am rămas la el. Și acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau” (Fapte

21,7-9).

Idealul monahal se bazează și pe modelul Sfantului Apostol Pavel, care trăia in celibat

și care, pentru a se intreține, făcea corturi: „Eu voiesc ca toți oamenii să fie cum sunt eu

insumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul așa, altul intr-alt fel. Celor ce sunt

necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămană ca și mine” (I Corinteni 7, 7-

8)11.

Insă adevăratul model al monahismului creștin, de obște sau pustnicesc, este

Mantuitorul Iisus Hristos: „Gandul acesta să fie in voi care era și in Hristos Iisus, Care,

Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o știrbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deșertat

pe Sine, chip de rob luand, făcandu-Se asemenea oamenilor, și la infățișare aflandu-Se ca un

om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcandu-Se pană la moarte, și incă moarte pe cruce”

(Filipeni 2,5-8).

Mai mult decat atat, insuși modelul de viață comunitară din Biserica primară a

reprezentat un model pentru viața monahală, intrucat creștini trăiau in comun, impărțind tot

ceea ce aveau, după cum se arată in Faptele Apostolilor12.

2. 1. 4. Originile monahismului creștin:

In mod oarecum paradoxal, intemeierea monahismului creștin s-a făcut in deșert, in

Egiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a trăi mucenicia. Există voci care atribuie apariția

monahismului in această perioadă schimbărilor care au avut loc in Imperiul Roman la nivelul

societății ca urmare a convertirii Sfantului impărat Constantin cel Mare la creștinism si al

transformării creștinismului in religie tolerată pe teritoriul Imperiului13.

Aceasta a pus capăt persecuției creștinilor și poziției lor de grup religios mic,

persecutat, ducand totodată la creșterea numărului „creștinilor cu numele” in Biserică. Ca

reacție la aceasta, mulți dintre cei care doreau să păstreze intensitatea vieții duhovnicești a

11 Ibidem, p. 84.

12 Tomas Spidlik, op. cit., p. 49.

13 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, București, Editura Nemira, București, 2000, p. 61.

8

creștinismului primelor secole au fugit in deșert pentru a-și petrece viața in post și

rugăciune, eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare. In acest mod, incheierea

persecuțiilor a insemnat și că mucenicia devenea mai puțin probabilă, astfel incat asceza a

inceput să devină un mod de viață distinct.

In acest mod, Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost intemeietorii

timpurii ai monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah

a fost Sfantul Pavel Tebeul. Sfantul Vasile cel Mare, cel care a pus baza regulilor monahale,

urmand exemplul Părin ț ilor De ș ertului , stă la baza organizării vieții monahale de obște, in

timp ce Sfantul Benedict of Nursia, a cărui Regulă se bazează pe cea a Sfantului Vasile cel

Mare, este intemeietorul monahismului apusean14.

Incă din zorii creștinismului au existat persoane care și-au trăit viața in izolare, cum

este cazul eremiților, care viețuiau conform exemplului celor patruzeci de zile petrecute de

Domnul Hristos in deșert. Nu există mărturii arheologice confirmate ale acestora, iar

mărturiile scrise cuprind doar referiri adiacente, insă este evident faptul că Sfantul Antonie cel

Mare a trăit ca eremit, urmat fiind de alții, care trăiau in apropiere, insă nu in același loc cu

el.

Pe de altă parte, Sfantul Pavel Tebeul trăia nu foarte departe de Avva Antonie, in

singurătate absolută, iar Avva Antonie il considera pe acesta a fi un monah desăvarșit. Astfel,

după ce l-a intalnit pentru prima dată, avva Antonie, intorcandu-se, a exclamat inaintea

ucenicilor: „Vai mie, fiilor, că sunt călugăr păcătos și mincinos, sunt călugăr doar cu numele!

L-am văzut pe Ilie, l-am văzut pe Ioan Botezătorul in deșert și l-am văzut pe Pavel, in Rai!”.

In continuare, Sfantul Pahomie cel Mare, ucenicul avvei Antonie, a ales să ii adune pe

monahi intr-o comunitate in care monahii trăiau in sau chilii (din grecescul κελλια)

individuale, dar care munceau in comun, mancau in comun și participau la slujbe comune.

Acest fel de organizare monastică poartă numele de randuială cenobitică, fundamentată pe o

comunitate sau viață de obște15.

In cele din urmă, s-a format obiceiul ca unii monahi, puțini la număr, deja formați in

viața comună, să părăsească viața de obște și să urmeze calea vieții pustnicești. Din acest

motiv, a incerca acest lucru fără a fi fost format duhovnicește in viața de obște era văzut ca

un gest de sinucidere spirituală, ce ducea adesea la căderea in in ș elare sau amăgire spirituală.

14 Ibidem, p. 65-66.

15 Tomas Spidlik, op. cit., p. 88.

9

2. 1. 5. Evoluția istorică a monahismului:

Intemeiat in Egipt, cu Sfinți precum Avva Antonie cel Mare și Pavel Tebeul și

răspandit in Orientul Mijlociu, apoi in Europa, monahismul a rămas una din dimensiunile

centrale ale vieții creștine in timpul Evului Mediu occidental și pană in perioada tarzie a

Imperiului Bizantin. Unul dintre primele locuri in care a fost adoptat monahismul a fost

Irlanda, aici monahismul luand o formă specifică, strans legată de structura socială

tradițională a clanurilor, intr-o formă care s-a răspandit mai apoi și in alte părți ale Europei,

mai ales in Franța16.

Epoca de aur a monahismului creștin a inceput in secolul al VIII-lea și a durat pană in

secolul al XII-lea d. Hr. In această perioadă, mănăstirile au devenit o parte esențială a

societății, luand adesea parte la eforturile de unificare liturgică și la clarificare disputelor

doctrinare. Mănăstirile ii atrăgeau pe cei mai buni oameni din societatea acelor vremuri și tot

atunci manăstirile erau principalele păstrătoare și producătoare ale cunoașterii.

In Apus, acest sistem s-a prăbușit in secolele al XI-lea și al XII-lea, ca urmare a

transformărilor religioase care au avut loc in acea perioadă. Astfel, creștinismul a incetat

progresiv să mai fie apanajul unei elite religioase. Acest lucru s-a datorat in special apariției

ordinelor călugărilor cerșetori, cum erau franciscanii, care iși propuneau să răspandească

invățătura creștină publicului larg, nu doar intre zidurile mănăstirilor.

Comportamentul religios al oamenilor de rand a inceput să se schimbe, aceștia

incepand să ia parte mai des la slujbele și Tainele Bisericii. Presiunea crescandă a statelor

naționale și monarhiile timpului au subminat puterea și bogăția ordinelor monahale17.

In sfarșit, după Conciliul Vatican II, a avut loc un exod masiv al membrilor ordinelor

monastice, iar mulți călugări au renunțat să mai poarte haina monahală. In ansamblu, deși se

află intr-o gravă decădere in Biserica Romano-Catolică, monahismul a lăsat o puternică

amprentă asupra culturii occidentale, amprentă vizibilă și astăzi. Universitățile moderne au

incercat să imite monahismul creștin in diferite moduri. Chiar și in America de Nord, unde

monahismul nu a fost niciodată o parte obișnuită a vieții sociale, universitățile sunt construite

in stilul gotic al mănăstirilor din secolul al XII-lea. Mesele comune, dormitoarele, ritualurile

elaborate și uniformele se inspiră extensiv din tradiția monastică18.

Totuși, in Răsărit, monahismul a continuat să se dezvolte și după Marea Schismă din

secolul al XI-lea, devenind piatra de hotar și centrul in jurul căruia se puteau strange creștinii

din Imperiul Roman aflat in declin și chiar după Căderea Constantinopolului.

16 Pr. prof. Karl Henssi Stau, pr. prof., Originea monahismului, in rev. „Ortodoxia”, an LVII, nr. 2, aprilie-iunie,

1995, p. 13.

17 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 74.

18 Tomas Spidlik, op. cit., p. 109.

10

2. 1. 6. Monahismul ortodox în contemporaneitate:

In zilele noastre, monahismul rămane o parte importantă, esențială a credinței creștinortodoxe,

iar marile centre monastice precum Sfantul Munte Athos și Mănăstirea Sfanta

Ecaterina din Sinai cunosc astăzi o renaștere, atat din punctul de vedere al numărului de

monahi care vin aici, cat și al vieții duhovnicești. In acest sens, se poate observa faptul că

pelerinii sunt din ce in ce mai numeroși, iar reconstrucția mai multora din vechile centre

monahale avansează rapid19.

2. 1. 6. Monahii în viața sacramentală a Bisericii:

Monahismul creștin este in sine o randuială a mirenilor. Călugării nu erau, la origine,

asimilați clericilor, ci făceau parte din comunitățile locale, ei primind Sfintele Taine de la

bisericile parohiale. Totuși, in cazul mănăstirilor izolate, din deșert, cum era cazul obștilor

din Egipt, neajunsurile au silit mănăstire fie să accepte preoți ca membri, fie ca starețul sau

alți membri ai obștii lor să fie hirotoniți. Preotul-călugăr poartă numele de ieromonah, făcand

parte integrantă din viața manăstirească de obște. Totodată, există și numeroși monahidiaconi,

numiți ierodiaconi20.

Adesea, in practica ortodoxă, atunci cand trebuie hirotonit un episcop pentru o eparhie,

candidații sunt monahi de la mănăstirile apropiate. Intrucat majoritatea preoților sunt

căsătoriți, inainte de hirotonia pentru treapta de diacon, insă episcopii trebuie să fie celibatari,

mănăstirile sunt locuri potrivite de a afla bărbați necăsătoriți care să aibă și maturitatea

spirituală necesară, precum și celelalte calități necesare unui ierarh21.

2. 2. Monahismul ortodox. Fundamente teologice:

2. 2. 1. Fundamentele dogmatice și duhovnicești ale vieții monahale:

19 Arhimandrit Ioanichie Bălan, op. cit., p. 27.

20 Ibidem, p. 16.

21 Ibidem.

11

2. 2. 1. 1. Mântuirea, sens și finalitate a vieții creștine:

Mantuirea, in concepția creștină ortodoxă, se obține ca o incoronare a străduințelor

pentru desăvarșire. Numai creștinul care moare indată dupa Botez, se mantuiește pe baza

exclusivă a curației dobandite in această Taină, dat fiind că n-a avut timpul ca, ajutat de harul

botezului, să-și aducă și contribuția sa la consolidarea voluntară in această curație, la

dezvoltarea chipului, restaurat prin botez, in asemănare22.

Cel ce continuă să trăiască, dacă nu luptă pentru progres in viața sa duhovnicească, nu

poate menține nici măcar curația obținută la botez; cine nu suie, coboară, intrucat o

neutralitate in ordinea duhovnicească nu există.

2. 2. 1. 2. Progresul continuu în viața duhovnicească. Dobândirea nepătimirii:

Sporirea in desăvarșire constă intr-o curațire de patimile de care eventual credinciosul

s-a imbolnavit după botez, sau intr-o desființare a tuturor tendințelor spre ele și intr-o

inrădăcinare in locul lor a virtuților. Patimile și virtuțile sunt cele două modalități de existență

și de viață a firii omenești: viața de patimi e modalitatea strambă, bolnavă, inlănțuită, intinată

a firii; viața de virtuți e modalitatea normală, sănătoasă, curată, liberă a ei.

Prin urmare, revenirea la nepatimire e, după Sfantul Vasile cel Mare, revenirea firii la

starea primordială, intrucat patimile sunt elementul care s-a imprimat in fire ca o boală, ca o

rană, care a strambat firea prin cădere. Insă revenirea la starea primordiala e revenirea la

chipul lui Dumnezeu, după care am fost făcuți23.

De aceea, dobandirea nepătimirii este condiția mantuirii. Omul trăiește după fire cand

e virtuos și contrar firii cand e patimaș; in primul caz spiritul lui, sau el insuși e liber, și toată

viața lui e luminoasă; in al doilea, e purtat de patimi ca o frunză de vanturi; nu e stăpan pe

sine, nu el iși construieste viața cum vrea, ci in el și cu el se face ceea ce nu vrea el, viața lui

nu are un sens, nu are o consecvență, e traită haotic, la voia intamplării24.

2. 2. 1. 3. Eliberarea de patimi și dobândirea harului Duhului Sfânt:

Lupta pentru eliberarea de patimi și nevoința pentru dobandirea virtuților constituie

misiunea fundamentala și neostenită a monahului. E o lupta susținută de harul lui Hristos, e o

creștere a credinciosului, in Hristos, pentru a se face asemenea Lui. Urcușul credinciosului in

această desăvarșire iși are treptele lui bine stabilite. Sfantul Maxim Marturisitorul randuiește

22 Ignatie Monahul, Sensul desăvarșirii in monahism, București, Editura Anastasia, 1999, p. 44.

23 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Romane, 2002, p. 31.

24 Ibidem, p. 72.

12

treptele principale ale urcușului astfel: credința, frica de Dumnezeu, infranarea, răbdarea,

nădejdea, nepătimirea, iubirea.

Ultima treaptă este iubirea: iubirea de Dumnezeu și de semeni, căci acestea se susțin

reciproc, se cuprind una in alta și reprezintă aceeași căldură a sufletului, care s-a uitat și s-a

depășit pe sine. Dar ca să ajunga la iubire, monahul trebuie să dobandească nepătimirea,

curăția de toate patimile. Numai omul nepătimaș poate avea iubire de Dumnezeu și de semeni.

Căci patimile nu sunt decat formele variate ale egoismului și pană ce mai există in om o formă

a egoismului, nu are iubire adevarată25.

Patimile trupești, ca lacomia pantecelui, desfraul, arată pe om inchis intr-o preocupare

egoistă de trup, in egoismul orb și irațional al trupului; patimile sufletești, invidia, mandria, il

arata pe om inchis intr-un egoism sufletesc.

Toate il arată pe om preocupat de sine, privind la cei din afară numai pentru a-și scoate

plăcerea proprie din ei, numai pentru a-i exploata, toate il arată pe om obsedat de sine insuși,

orb față de realitatea deosebită de sine. Pană e stăpanit de ele, credinciosul nu poate fi in

comuniune adevarată cu Dumnezeu și cu semenii săi, nu e in iubire.

Iubirea, comuniunea, inseamnă uitarea de sine, jertfirea de sine, regăsirea vieții

adevărate și pline in circuitul liber de la unul la altul. De aceea, o treaptă importantă prin care

urcă monahul la iubire, este infranarea. Monahul care nu s-a eliberat, prin indelungata

infranare, de patima lăcomiei de mancare, de iubirea de bani, de pofta trupească, nu va putea

așeza, atunci cand se va ivi ocazia, iubirea de semeni mai presus de pofta sa.

Insă calea spre desăvarșire trebuie să urce pana la iubire, pană la comuniune, adică

pană la eliberarea de toate patimile. Oprirea la infranarea trupească inseamna o oprire din

drumul spre desăvarșire și deci, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, „inceputul

pacatului”.

Infranarea de la patimi e numai o fază prin care creștinul trebuie să treacă pentru a

urca pană la iubire, pană la comuniune. Desigur, nici o treaptă nu este părăsită de tot, ci toate

se găsesc concentrate, toate virtuțile inferioare sunt implicate in cele superioare. De aceea

iubirea, ca virtute culminantă, e și cuprinzatoare a tuturor virtuților, opusă tuturor patimilor,

tuturor formelor egoismului26.

Prin urmare, infranarea rămane in creștinism o valoare fundamentală. Mai mult decat

atat, virtuțile inferioare devin neclintite numai pe treptele virtutilor superioare. Insă numai

dacă păstrand infranarea, monahul a ajuns și la iubire, se unește cu Dumnezeu și pe oglinda

25 Ibidem, p. 84.

26 Ibidem.

13

curată a inimii lui se reflectă lumina soarelui dumnezeiesc, umplandu-l de cunoștința tainică a

lui Dumnezeu. Aceasta este ultima treaptă, nesfarșită, etapa desăvarșirii fiind nesfarșită27.

2. 2. 1. 4. Monahii, angajați pe calea desăvârșirii:

Deși toti crestinii sunt datori să inainteze pe această cale, cei ce au pornit cu pași mai

hotarați pe ea, sunt monahii, ei dorind să urce mai incordat spre piscurile desăvarșirii vieții

creștinești, ei vor să lupte mai categoric cu patimile care inlantuie sau tind să inlănțuie firea

omenească. Insă intrucat drumul spre desăvarșire urcă pană la comuniune, adică pană la totala

eliberare de egoism, ei trebuie să realizeze și această culme de viață intr-o formă mai

desăvarșită decat ceilalți creștini.

Urcarea aceasta de la treapta luptei cu patimile la treapta pozitivă a comuniunii, ne-o

ilustrează istoria inceputurilor monahismului. In primele veacuri creștine, credincioșii mai

ravnitori după desăvarșire practicau o viață de mare infranare, renunțand uneori și la căsătorie.

2. 2. 1. 5. Asceza și înfrânarea primelor veacuri creștine. Tipologie:

Asceza aceasta practicată de unii credincioși in primele veacuri se caracteriza, după

Karl Heussi, prin urmatoarele momente:

Ascetul traiește intr-o comuniune cat mai statornică cu Dumnezeu, prin rugăciune și

intr-o necontenită indreptare a gandului spre cele cerești. Astfel, de asceză ține renunțarea la

lume, in special renunțarea la posesiunea pămantească și la o profesiune lumească, totala

renunțare la raporturile sexuale, o reducere cat mai mare a trebuințelor care privesc locuința,

imbrăcămintea, mancarea și băutura, pe cat posibil renunțarea la carne și vin, cultivarea

anumitor virtuți, precum: umilința, renunțarea la sine, stăpanirea de sine28.

In jurul anului 200, in vremea persecuțiilor, „asceții” constituiau samburele și chiagul

comunităților. Foarte puțini din ei trăiau in afară, adică la marginea așezărilor omenești.

Faptul acesta făcea ca ei să nu urce numai o parte din drumul spre desăvarșire, adică să nu

urce numai pană la infranarea de la patimi prin asceză, ci să cultive și iubirea față de oameni,

sau comuniunea cu ei. Tocmai pentru că trăiau in lume, „asceții” aceștia nu erau incă

„monahi”29.

27 Ibidem, p. 104.

28 Pr. dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei – Interviuri, București, Editura Bizantină, 1995, p.

69.

29 Ibidem, p. 48.

14

2. 2. 1. 6. Retragerea monahilor din lume:

In asceza mai veche lipsește, un moment, care pentru monahism este constitutiv:

crearea unei lumi deosebite prin viața in chilia anahoretului, in colonia de anahoreți, sau in

mănăstire. Insă cand, după anul 300, viața comunităților creștine va deveni mai laxă, prin

incetarea persecuțiilor și prin intrarea mulțimilor de păgani in ele, asceții au inceput să simtă

neceistatea de a se retrage din localitățile populate, fie la marginea lor, fie chiar in locuri mai

depărtate, in pustie, devenind astfel anahoreți (retrași), sau chiar eremiți (pustnici), fie că

trăiau singuri in chilie, fie cate doi, trei, ca și mai inainte30.

2. 2. 1. 7. Contribuția Sfântului Antonie cel Mare la apariția monahismului:

Sfantul Antonie cel Mare, prin personalitatea lui, polariza in jurul lui o mulțime de

asemenea eremiți, care au inceput să iși construiască chilii in jurul chiliei sale.

In acest mod, Sfantul Antonie a fost primul care i-a unit pe asceții din pustie intr-un fel

de viață socială. Această reunire era in orice caz foarte puțin stransă și cu totul benevolă, de

un vot al ascultării inca nu era vorba, locul ei il tinea pur și simplu voința31.

Prin urmare, voința liberă era singurul motiv al persistenței lor. Monahii antonieni nu

locuiau, precum arată clar viața Sfantului Antonie, intr-o singură clădire mănăstirească, astfel

incat așezămantul creat de Sfantul Antonie trebuie considerat a fi mai degrabă o colonie de

monahi. Monahii locuiau cate unul, sau poate și cate doi sau trei, asemenea eremiților din

pustiul Nitriei, in chilii imprăștiate.

2. 2. 1. 8. De la comunitatea din lume la cea monahală – Dimensiunile ascezei:

Precum vedem, faza strict anahoretică, in care se cultiva exclusiv asceza, sau lupta cu

patimile, dar nu se continua urcușul spre desăvarșire pană la capăt, pană la iubire, pană la

comuniune, a ținut foarte puțin timp, a fost propriu-zis numai o fază de tranziție de la asceza

din comunitatea din lume la asceza in comunitatea monahală.

Neajunsul acestei asceze in afara comunității a ieșit repede la iveală, fapt pentru care

faza acestui anahoretism nu a durat decat extrem de puțin. Asceza impreunată cu singurătatea

a scos curand la iveală anumite moduri reprobabile de viață32.

Unii nu știau precis care este tinta ascezei, alții nu aveau in ei inșiși suficiente resurse

de putere pentru a stărui in urmărirea acestei ținte.

30 Pr. prof. Ioan G. Coman, Importanța și sensul desăvarșirii in monahism, in rev. „Studii Teologice”, seria a IIa,

an VII, nr. 3-4, martie-aprilie, 1955, p. 312.

31 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 37.

32 Ibidem, p. 40.

15

„Aceste neajunsuri caută Sfantul Antonie să le tămăduiască prin aceea că intruni pe

asceți intr-o comunitate și-i lua sub conducerea sa. El accentua in cuvantările sale către

monahi că desăvarșirea incă nu este ajunsă prin fuga de lume și retragerea in pustie;

singurătatea și renunțarea sunt numai mijloace pentru a ajunge la sfințenia lăuntrică.

Precum el insuși nu se incredea in sine, ci caută să-și insușească de la fiecare binele, așa

indemna și pe monahii săi să fie cu neincredere in ei inșiși; nici unul nu trebuie să spuna că

Sfanta Scriptura ii este deajuns pentru invățătură; dimpotrivă, e bine ca monahii, să cultive

viața de comuniune și astfel să se intărească reciproc in credință și prin convorbiri să se

fortifice reciproc pentru luptă”33.

2. 2. 1. 9. Contribuția Sfântului Pahomie cel Mare la organizarea monahismului:

Totuși, și forma aceasta de organizare a fost de scurtă durată, intrucat ea a dat vieții

monahale forma de organizare rămasă definitivă și normativă pentru marea majoritatea a

monahilor, acțiune pe care a intreprins-o Sfantul Pahomie cel Mare, care nu se va mai

multumi cu simpla asociere a monahilor, in care predomina forma de viață individuală ci,

actualizand o aspirație ascunsă in sufletele dornice de desăvarșire ale asceților, dezvoltă pană

la viața de obște asocierea creată de Antonie.

Incă inainte de anul 328, se intemeiează cateva chinovii, unite intr-un fel de

comunitate a monahilor. Astfel, Sfantul Pahomie a pornit de la anahoretism, mai bine zis de la

coloniile de eremiți ivite după exemplul coloniei născute in jurul Sfantului Antonie cel

Mare34.

Toate elementele anahoretismului sunt păstrate in viața mănăstirească pahomiană:

lepădarea de sine, asceza severă, munca manuală, rugăciunea. Nici ascultarea de un superior

nu e ceva care a apărut incepand cu Sfantul Pahomie, intrucat intre anahoreții egipteni existau

numeroși reprezentanți ai ascultării depline:

„Viata mănăstirească pahomiană adaugă insa la acestea un principiu nou, care

devine fundamentul monahismului, și anume viața comună. Viața comună cuprinde trei

laturi: a) serviciul divin comun; b) locuirea, somnul, mancarea comună, intr-o clădire inchisă

de lumea din afară; c) caștigarea in comun a mijloacelor de intreținere, prin munca comună.

In colonia de anahoreți, monahul stă la inceput, din punct de vedere economic, cu totul de

sine; abia in cursul veacului al IV-lea și probabil sub inraurirea vieții de obște apar in ea

slabe tendințe spre o organizare comună a economiei monahale. Tot așa e cu locuința

anahoretului; el e avizat cu totul la sine… Mancarea și-o pregătește el singur, sau un ucenic

33 Efrem Enăcescu, Privire generală asupra monahismului creștin după diferiți autori, f. l., Tipografia Cozia a

Sfintei Episcopii Ramnicu-Valcii, 1893, 161.

34 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 63.

16

pe care și l-a luat. Legătura cu serviciul divin era foarte laxă sau cu totul intreruptă. Toate

acestea se schimbă in monahismul pahomian dintr-o singură lovitură. Călugării se adună

aici foarte regulat in fiecare zi la serviciul religios35. Producția economică și intrebuințarea

economică nu mai sunt chestiuni ale insului singuratic, ci ale comunității, pe baza lipsei de

proprietate a insului, fundamentată religios; exista numai proprietatea totalității, nu o

proprietate privata36. Acesteia ii corespunde și confecționarea imbrăcăminții comune37”.

Acest fel de viață chinovială era ceva cu totul nou, nemaiauzit. Membrii comunității

primare din Ierusalim iși aduceau averile pentru a le consuma in comun.

„Monahii lui Pahomie nu consumă bunurile aduse de ei, ci trăiesc dintr-o muncă

comună bine organizată; aici nu e vorba de un simplu consum obștesc, ci de o producție

comună. Aceasta n-a putut-o lua Pahomie din Faptele Apostolilor. Lipsa de proprietate

particulară iarași n-a trebuit s-o ia Pahomie din Faptele Apostolilor; a aflat-o la asceții care

o practicau de veacuri ca premisă a ascezei. Forma de viață comună n-a existat nici la

pitagoreici, cum s-a afirmat de unii. La ideea ei a venit Pahomie meditand la condițiile in

care trăiau asceții și la modul in care ar putea ei să-și indeplinească mai bine idealurile lor

de viață. El a văzut că grija asceților de cele necesare hranei ii stingherește in urmărirea

preocupărilor lor spirituale”38.

Sfantul Pahomie a conștientizat faptul că intr-o viață comună, monahul singuratic e

eliberat de grija procurării celor materiale, iar pravila amanunțită a obștii il ferește de greșeli,

precum legatura permanentă cu confrații ii oferă indemnuri necontenite pentru exercitarea

virtuții și a iubirii aproapelui.

Astfel, Sfantul Pahomie, sub raport economic, reținand lipsa de proprietate și munca

manuală pe care le află la asceți, face un pas mai departe pentru a le inlesni acestor asceți

săraci și muncitori in straduința lor de a-și atinge țelul lor religios, luandu-le grija pentru

procurarea materiei prime de muncă și pentru vinderea unora din produsele muncii și

procurarea altor articole necesare39.

Această organizare a muncii in comun nu era propriu-zis utilizată pentru prima oară de

Sfantul Pahomie, intrucat ea exista in ergasteriile, adică in atelierele in care munceau

numeroși sclavi. Asemenea ateliere existau și pe langă templele păgane.

In acest fel, Sfantul Pahomie introduce acest mod de munca in grupele de monahi, care

din proprie convingere și in mod liber acceptau această viață in vederea desăvarșirii

35 Sfantul Pahomie cel Mare, Regulile monahale, Iași, Editura Credința strămoșească, 2000, art. 6, 8, 10, 13-18,

24, 141, 142.

36 Ibidem, art. 49, 81-83, 66, 99, 113.

37 Ibidem, art., 28, 29, 81, 91, 99, 102.

38 Efrem Enăcescu, op. cit., p. 174.

39 Ibidem, p. 176.

17

religioase. Economia comună impunea o apropiere a chiliilor. Sfantul Pahomie le inconjura cu

un zid, care avea in primul rand un scop pedagogic pastoral: ușura supravegherea castității

monahale, făcea orice bănuială de necastitate imposibilă și ferea pe monah de tulburarea lumii

exterioare, inlesnind străduințele lor in vederea mantuirii40.

2. 2. 1. 10. Sensul desăvârșirii și viața monahului în mănăstire:

Monahul putea să se consacre netulburat rugăciunii, meditației, infranărilor trupești și

muncii sale. Deodată cu zidul acesta se naște propriu-zis mănăstirea, comunitatea inchisa a

celor ce se preocupă, feriți de lume, in mod intens și exclusiv, de mantuirea lor, inconjurarea

chiliilor cu un zid fiind posibilă prin faptul că, indestulandu-și prin munca comună nevoile

unii altora, monahii nu erau expuși lumii exterioare.

Mănăstirea realiza o singurătate completă, dată fiind și puținătatea trebuințelor

monahilor. Prin urmare, și din acest punct de vedere viața de obște oferea condiția pentru o

mai ușoară indeplinire a exercițiilor ascetice.

Precum vedem, in viața de obște străduința de desăvarșire a asceților și-a aflat o

condiție și o implinire necesară. Viața de obște nu le oferea acelora numai putința de a

completa asceza prin iubire, ci chiar asceza se făcea ușurată prin ea. Intr-adevăr, actul de

renunțare la cele materiale, săvarșit de ascet la inceputul vieții lui ascetice, se putea

permanentiza numai in viața de obște, care ii lua orice grija de a-și procura cele necesare

traiului. Iar infranarea de la pofte și patimi egoiste ii era ușurată de trebuința de a nu face, de a

nu avea, de a nu gusta, decat cele ce i se ingăduiau de conducătorul obștii și de pravilă. Mai

ales insă, ascetul avea prilejul să sporească in iubire față de frați, să trăiască in duh de

răspundere față de ei, sau să fie ajutat de ei41.

2. 2. 1. 11. Luptele duhovnicești și provocările vieții monahale:

Deși iubirea, ca cea mai inaltă dintre virtuți, s-ar părea că vine numai după dobandirea

celorlalte virtuți, deci ar putea cineva să lupte intai cu patimile in singurătate și după ce le-a

scos pe acelea din sine, să vina in comunitate, in realitate insasi lupta cu patimile, insăși

asceza, e o lupta pentru iubire, și lupta pentru iubirea semenilor nu se poate duce decat in

mijlocul lor. Chiar infranarea poftelor egoiste aduce cu sine o lărgire a condițiilor de existență

pentru semeni.

Monahii nu sunt puși in situația de a răbda multe incercări, fiind lipsiți de greutățile

vieții de familie. Evitand dulcețile vietii de familie prin infranare, evită și necazurile și

40 Ibidem, p. 81.

41 Arhimandrit Ioasaf Popa, Calea de mijloc in asceza creștină, București, Editura Glasul monahilor, 1999, p. 32.

18

greutățile care sunt legate de ea și care au ca scop potolirea patimilor, pe care monahii le-au

slăbit prin infranare. Insă trebuie ca monahii să iși exercite și celalalt fel de răbdare, care are

ca scop sporirea in iubirea față de semeni: răbdarea fraților din obște, care la mireni

echivalează cu răbdarea celor din casă și din societate. Astfel, monahului trebuie să i se ofere

ocazia de a toci ghearele patimilor care il dominau, după cum afirmă Sfantul Ioan Casian:

„Capătul indreptării și al păcii noastre nu se caștigă din indelunga-răbdare ce o are

aproapele cu noi, ci din suferirea răului de la aproapele de către noi. Deci, de vom fugi de

lupta indelungii-răbdari, căutand pustia și singuratatea, patimile netămăduite ale noastre, pe

care le vom duce acolo, vor rămane ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia și retragerea

celor neizbăviți de patimi nu numai că le pazește patimile nevătămate, ci le și acoperă, incat

nu-i lasă să se simtă pe ei inșiși de ce patimi se biruesc, ci, dimpotrivă, le pune in minte

năluciri de virtute și-i face să creadă că au caștigat indelunga-răbdare și cand, vine tăinuit

odihna, din ocoalele lor și tarăsc cu și mai multă vijelie spre pierzare pe călărețul lor. Căci și

mai mult se sălbăticesc patimile in noi, cand e intreruptă legătura cu oamenii, incat pierdem

și umbra suferirii și a indelungii-răbdări pe care in tovarășia fraților ni se părea că le avem.

Căci precum fiarele veninoase ce stau liniștite in culcușurile lor din pustie, de indată ce simt

pe cineva apropiindu-se de ele iși arată toată turbarea lor, la fel și oamenii pătimași, care

sunt liniștiți din pricina pustiei, și nu din vreo dispoziție virtuoasă, iși dau veninul pe față

cand apucă pe cineva care s-a apropiat și-i intărată”42.

De aceea Parintii admit ca cineva sa se retraga in singuratate, dar numai dupa ce a

ajuns la nepatimire. Pana atunci trebue sa traiasca in obste. In obste se castiga desavarsirea, nu

in afara de ea. Retragerea in pustie inainte devreme este primejdioasa. In loc de o crestere in

virtute ea aduce, la cei neconsolidati in ea, o scadere.

De aceea multi isi dadeau seama, dupa ce s-au retras in pustie, ca trebuie sa se

reintoarca in obste. Sau in sensul acesta erau sfatuiti de Parinti. „Batranii, afirmă Sfantul Nil

Sinaitul, iubesc foarte mult retragerea facuta treptat. Daca vreunul, ispravind virtutile in

chinovie, a ajuns pana aici si daca ar putea inainta in retragere, sa se probeze el insusi. Iar

daca neputand, scade in virtute, sa se intoarca in chinovie, ca nu cumva, neputand infrunta

uneltirile gandurilor, sa-si iasa din minte”43.

Și de fapt viața de obste s-a dovedit in practica drept cadrul cel potrivit in care

straduintele de desavarsire ale monahilor se pot infaptui. Dovada cea mai puternica e ca acest

mod de vieata calugareasca a devenit cel mai raspandit si a infruntat veacurile, pe cand

celelalte moduri au ramas sporadice, sau au decazut, cand nu au disparut cu totul. De fapt spre

42 Sfantul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești și Convorbiri duhovnicești, București, Editura Institutului

Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1990, p. 112.

43 Ibidem, p. 143.

19

sfarsitul veacului IV, Fericitul Ieronim, Ioan Casian, din cele trei feluri de viata monahala, pe

care le cunosc: chinoviala, pustnicie singurateca si viata de sine iu mici grupe, considera pe

cel dintai ca cel mai demn de lauda, pe pustnici ii considera ca stand in legatura cu chinoviile,

in care se pregateau pentru pustie si in care adeseori se intorceau, iar pe cei cu vieata de sine ii

osandesc cu cele mai aspre cuvinte. Aceste mici grupe cu viata de sine erau sau urmasele

vechilor asceti, cari traiau cate doi trei la marginea oraselor si satelor, sau chiliile ce se

adunasera in colonii pe vremea lui Antonie, dar care poate nu evoluasera la vieata de obste de

tip pahomian, ci se rasfirasera iarasi. Aceste mici grupe de asceti erau la sfarsitul veacului al

patrulea intr-o decadere completă44.

Fericitul Ieronim descrie cele trei feluri de monahi existente in Egipt pe vremea lui,

intr-o scrisoare de pe la anul 384. Acestia vietuese in comun, intr-o ascultare totala de mai

marele lor. Ei locuiesc separat, dar chiliile lor sunt legate intre ele. Al doilea fel sunt

anahoretii care petrec departe de oameni, si traiesc singuri in pustie (soli habitant per

desertas); ei nu au nicio proprietate. Daca unul pleaca din chinovie in pustie, nu duce cu sine

nimic, decat paine si sare.

Al treilea fel, numit remoboth in limba copta (rem=om, both=manastire, oameni de

manastire), e cat se poate de nefast (deterrimum). Ei locuiesc cate doi sau trei impreuna, nu in

numar mai mare, dupa placul lor si traesc din castigul muncii lor, din care pun o parte la

un.loc, cat e de lipsa pentru intretinerea lor. Ei locuiesc cea mai mare parte in orase si targuri

si ca si cand mestesugul, dar nu viata lor ar fi sfanta, tot ce vand are un pret mai ridicat. Intre

ei e multa cearta, pentru ca ei, traind din proprietatea lor nu vor sa se supuna nimanui. Ei fac

concursuri de post si fac ceea ce ar trebui sa exercite numai in ascuns, obiectul unui concurs,

ori a unor intreceri45.

Totul la ei este afectat: manecile largi, sandalele sdrentuite, haina aspra, suspinurile

dese, cercetarea fecioarelor, barfirea preotilor si cand vine o sarbatoare mananca pana

vomeaza")

Ioan Casian, dupa ce a petrecut zece ani in Egipt (385-395), descrie cele trei feluri de

monahi astfel: "Trei sunt felurile monahismului in Egipt, dintre care doua sunt foarte bune, iar

al treilea cu totul lipsit de caldura si cu totul de evitat: primul este al chinovitilor, care vietuind

in obste, se carmuesc de judecata unui batran. Cel mai mare numar de monahi din Egipt sunt

asa; al doilea e al anahoretilor, care mai intai au fost formati in chinovii si desavarsindu-se in

convietuirea cu altii au ales ascunsurile singuratatii; al treilea e cel condamnabil al

Sarabaiților”.

44 Arhimandritul Emilianos, Monahismul, pecetea adevărată, traducere de diac. Ioan I. Ică jr. și pr. prof. Ioan

Ică, vol. I, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 68.

45 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 114.

20

Acesta e un fel cu totul rau (deterrimum) si necredincios. "Ei se recruteaza din

numarul acelora cari voiese sa simuleze mai degraba virtutea, decat sa realizeze cu adevarat

desavarsirea evanghelica. Acestia, afectand cu inima lase virtutea, sau impinsi la aceasta

profesiune de vreo necesitate si grabindu-se sa-si insuseasca numai numele de monah, fara

nicio straduinta de emulatie, nu primesc disciplina chinoviilor, nu se supun judecatii celor mai

batrani, nu se formeaza prin traditiile acelora, ca sa-si biruiasca voiie lor si nu primesc nicio

regula a disciplinei sanatoase, ci, gandindu-se numai "la infatisarea in public, cautand adica la

fata oamenilor, sau petrec in casele lor sub (privilegiul acestui nume, dedati acelorasi

ocupatiuni, sau isi construesc lorusi chilii, pe care le numesc manastiri si in care petrec in

libertate, nesupunandu-se poruncilor evanghelice, care le cer sa nu se ocupe cu grija hranei

zilnice si cu niciun fel de probleme familiare46.

Aceasta o implinesc, fara nicio sovaiala necredincioasa, numai aceia care, deslegati de

toate bravurile acestei lumi, s-au supus asa de mult prepozitilor chinoviei, incat declara ca nu

mai sunt stapani pe ei insisi. Dar aceia care, evitand disciplina chinoviei, petrec cate doi sau

trei in chilii, nemultumiti de grija staretului, sau a conducerii prin porunca, ci preocupandu-se

mai cu seama de aceasta, ca liberi de jugul staretilor, sa aiba libertatea sa-si exercite voile lor,

sau sa plece si sa rataceasca pe unde le place si sa faca ceeace le e voia, se consuma si mai

mult in munci de zi si de noapte, decat cei ce vietuiesc in chinovii, dar nu cu aceeasi credinta

si cu acelasi scop.

Caci aceasta ei o fac, nu ca sa puna la dispozitia economului fructul muncii lor, ci ca

sa castige avutii pe care si le gramadesc. Ce distanta este intre acestia! Aceia, necugetand la

ziua da maine, ofera fructele cele mai gratuite ale sudorii lor lui Dumnezeu, iar acestia se

gandesc, nu numai la ziua de maine, ci isi intind grija necredincioasa peste spatiul multor ani

lipsa tuturor lucrurilor si saracia; acestia, ca sa dobandeasca afluenta tuturor belsugurilor.

Aceia lucreaza ca sa aibe manastirea un prisos pentru sfinte intrebuintari, fie pentru curte, fie

pentru xenodochii, fie pentru bolnite, fie pentru a se da celor lipsiti, dupa judecata staretului;

acestia ca sa aiba un prisos peste indoparea zilnica sau sa satisfaca o placere mai mare, sau ca

sa-si satisfaca patima iubirii de argint47.

Aceia, adunand manastirii atatea mijloace si ei renuntand la ele zilnic, primesc atata

umilinta a supunerii, incat precum se priveaza de ei insisi, asa si de acelea pe care le castiga

cu propria lor sudoare, innoind mereu ardoarea primei renuntari, prin aceea ca se dezbraca

zilnic pe ei insisi de fructele muncii lor. Acestia insa, inaltandu-se chiar prin aceea, ca dau

ceva saracilor se rostogolesc in prapastie in fiecare zi. Pe aceia rabdarea si severitatea, pe care

46 Sfantul Ioan Casian, op. cit., p. 138.

47 Ibidem, p. 149.

21

o suporta atat de devotat in aceasta vietuire, pe care au imbratisat-o odata, ca sa nu

implineasca niciodata voile lor, ii face in fiecare zi rastigniti si mucenici vii; pe acestia

moleseala voii proprii ii trimite de vii la iad"48.

La fel ii condamna pe acesti Sarabaiti si alti scriitori . Toti scriitorii care osandesc pe

acesti monahi cu viata de sine, ii considera vinovati de pacatul lui Anania si Safira, care a fost

asa de grav, incat autorii lor au fost pedepsiti indata cu moartea, fara sa li se dea vreme de

pocainta. Pacatul consta in faptul ca, dupa ce se promite lui Dumnezeu lepadarea de orice

avutie, se retine apoi o parte, sau se cauta, prin munca, recastigarea ei. Cei ce fac astfel, pe

deoparte mint pe Dumnezeu, (si, desigur, si pe oameni), pe de alta socotesc ea al lor ceea ce a

devenit al lui Dumnezeu, in urma votului.

Fericitul Ieronim zice: „Anania si Safira daruiesc cu inima fricoasa, mai bine zis

indoelnica, si de aceea sunt condamnati, pentru ca dupa votul dat, au considerat bunurile ea

ale lor si nu ca ale Aceluia, Caruia le-au inchinat odata si si-au rezervat lor o parte din avutia

straina, temandu-se de foame, de care credinta adevarata nu se teme. Sfantul Ioan Casian

spune la fel, ca acest gen de monahi e un rasad produs de exemplul lui Anania si Safira, care,

"rezervandu-si o parte din cele ce posedau, sunt pedepsiti de gura Apostolului, cu moartea";

caci socotind acesta ca un astfel de pacat „nu poate fi tamaduit nici prin pocainta, nici prin

satisfactie, a taiat germenele lui a tot stricacios, prin moarte naprasnica”49.

Răman dar doua feluri de viata monahala, pe care le aproba Parintii si scriitorii

bisericesti: cea chinoviala si cea anahoreta, sau pustniceasca. Dar si dintre acestea ei socotesc

in general pe cea chinoviala mai potrivita cu slabiciunile firii omenesti, mai apta sa ajute

aceasta fire in straduintele ei spre desavarsire. Astfel, Fericitul Ieronim, la intrebarea cuiva

daca e bine sa traiasca singur, sau cu altii in manastire, raspunde: "Mie imi place sa fii in

comunitatea sfintilor, sa nu te inveti singur si sa nu intri fara conducator pe calea pe care n-ai

intrat niciodata, ea sa nu te abati indata in alta parte si sa te expui greselii; ca sa nu faci mai

mult sau mai putin decat e de trebuinta; ca sa nu obosesti alergand, sau sa intarzii si sa

adormi. In singuratate repede se furiseaza mandria. Si dacai cel ce petrece in ea posteste putin

si nu vede om, isi da oarecare importanta. Uitand de sine, de si pentru ce vine, rataceste cu

inima inlauntru si cu limba afara. Judeca, impotriva vointei Apostolului, pe servii straini.

Unde vrea pofta isi intinde mana; doarme cat vrea nu seteme de nimeni; face ce voieste; pe

toti ii socoteste inferiori; e mai des in orase decat in chilie50."

Fericitul Ieronim nu osandeste aici pe adevaratii anahorei ci pe cei falsi, pe cei ce au

imbratisat viata pustniceasca, fara sa fi ajuns la desavarsire in cea chinoviala. Ioan Casian ii

48 Ibidem, p. 91.

49 Ibidem, p. 107.

50 Ibidem, p. 113.

22

prezinta pe acestia ca pe al patrulea fel de monahi: "Este si un al patrulea gen, care a rasarit de

curand intre cei ce se mangaie cu infatisarea si cu chipul de anahoreti si care la inceput, printro

ardoare scurta, se arata doritori de perfectiunea chinoviei, in vreme ce neglijeaza taierea

vechilor obiceiuri si patimi si nu sunt multumiti sa poarte jugul umilintei si al rabdarii si

dispretuese sa se supuna batranilor; de aceea isi cauta chilii separate si doresc sa petreaca

solitari, ca astfel, nehartuiti de nimeni, sa poata fi socotiti de oameni rabdatori, blanzi si

smeriti.

Aceasta viata, mai bine zis moleseala, nu permite nicicand acelora, pe care odata i-a

infectat, sa ajunga la desavarsire. In acest mod ei nu numai ca nu taie voile lor, ci le intaresc in

rau, in vreme ce nu sunt provocati de nimeni, ca pe un venin mortal si launtric, care cu cat e

mai ascuns, cu atat produca o boala nevindecabila celui ce o poarta. Caci din respect pentru

chilia singuratica, nimeni nu indrazneste sa dea la iveala patimile solitarului, pe care acela

prefera sa le ignoreze decat sa le vindece. Dar virtutile nu se nasc prin ascunderea patimilor, ci

pr: lupta cu ele" .

Pe anahoretii adevarati, Fer. Ieronim ii accepta. Dar insusirile trebuie sa fie cu totul

exceptionale. De aceea continua, dupa cele de mai inainte: "Deci ce? Osandim viata solitara?

Catusi de putin nu. Caci am laudat-o adeseori. Dar din ingustimea manastirilor si a acestui

mod de viata vrem sa iasa ostasi pe care asprimea pustiului nu-i inspaimanta care au dat mult

timp proba vietuirii lor; care au fost cei mai mici dintre toti ca sa fie cei dintai dintre toti; pe

care nici foamea, nici saturarea nu i-a biruit vreodata; care se bucura de saracie; a caror

purtare, grai, privire, mers, invatatura, e virtuoasa; care nu stiu sa se arate, asemenea unor

oameni inepti, plini de putere impotriva dracilor, ce lupta contra lor, ca sa uimeasca pe

oamenii neexperirnentati si de rand si prin aceasta sa adune castiguri"51.

Sfantul Efrem Sirul socoteste chiar ca nici petrecerea indelungata intr-o chinovie nu

ajunge pentru o pregatire suficienta spre viata pustniceasca. Se cer pentru ea aptitudini

speciale si exceptionale. Altfel atragerea pustiului devine o cursa primejdioasa pentru

chinoviti, o ispita a diavolului. Iar Ioan Casian prezinta pe un anahoret celebru, pe avva Ioan,

revenind, dupa 20 de ani de pustnicie, in chinovia in care petrecuse mai inainte 30 de ani sl

motivandu-si aceasta revenire astfel: "In aceasta vietuire (de obste) nu e nici grija de planuirea

muncii zilnice, nici preocuparea de a vinde si cumpara, nici grija inevitabila de painea de

peste an, nici grija de lucrurile trupesti si in sfarsit nici mandria laudei omenesti, care e mai

necurata in fata lui Dumnezeu decat acelea toate, ba goleste adesea si marile osteneli ale

51 Sfinții Calist și Ignatie Xantopol, Metodă și regulă foarte amănunțită pentru cei ce-și aleg să viețuiască in

liniște și singurătate, in „Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvarșirii”, traducere, introducere și note de Pr. prof.

dr. Dumitru Stăniloae, volumul VIII, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Romane, 1979, p. 42.

23

pustnicului" Sau: "mai bine e sa te afli credincios fagaduintelor mai mici, decat necredincios

celor mai mari"52.

Daca mandria este cea mai teribila dintre patimi si cea mai greu de desradacinat, daca

egoismul isi gaseste in ea ultima transee, iar iubirea ultimul obstacol, apoi, desigur ca viata

care poate sa vindece si aceasta patima este viata cea mai inalta si cea mai corespunzatoare cu,

scopul monahului. De aceea, Ioan Casian zice: "Scopul chinovitului este sa mortifice si sa

rastigneasca toate voile sale si, dupa porunca mantuitoare a desavarsirii evanghelice, sa, nu

cugete nimic al zilei de maine. Iar aceasta, desigur ca nu o poate implini decat chinovitul"

In acelasi sens considera Sf. Efrem Sirul († 573) daruirea de sine pe care o face

monahul fratimii, ca incoronare a tuturor virtutilor, ca biruinta deplina asupra egoismului.

Dupa lepadarea de sine, de familie, de bunuri, „ca o implinire a tuturor celor bune, pe aceasta

sa o adauge: lepadarea si de sufletul sau. Si care este lepadarea de sufletul sau? Ca pe sine-si

cu totul desavarsit sa se dea danie fratimii si voilor sale deaceea nicidecum sa nu le mai faca…

Si sa nu aiba nimic intru a sa stapanire, afara de imbracamintea pe care o poarta, ca din toate

partile sa poata fi fara grija, cele poruncite lui numai savarsindu-le cu bucurie totdeauna si ca

un cumparat cu cinstit si scump Sangele lui Hristos si ca un rob bine-cunoscator pe toti fratii

si mai ales pe inaintestatatorii intru toate ca pe niste domni si stapani sa-i socoteasca si, dupa

cum insusi Domnul a zis: Cela ce voieste intre voi sa fie mai intai si mai mare, sa fie cel mai

de pe urma decat toti si al tuturor rob; neavand slava si cinste sau landa pentru lucrul slujbei

sau petrecerii dela frati… fiindca cu adevarat de mare mantuire pricinuitor luisi se face, daca

cu indelunga ingaduiala si cu rabdare pana la sfarsit va starui intru aceasta buna si de suflet

folositoare robie”.

La randul lor, inaintestatatorii sa se socoteasca si ei slujitori ai fiecarui frate: „Iar pe

ascuns, in minte, ca niste robi nevrednici ai tuturor fratilor sa va socotiti, avand grija de

mantuirea si de desavarsirea fiecaruia. Ca aceasta este viata cu adevarat ingereasca, cand

unii altora toti fratii cu toata bucuria supunandu-se, domni unii altora se vor socoti si cu

cinstea unii pe altii intrecand. Deci va indemnam pe voi, ca unii ce voiti sa fiti urmatori lui

Hristos, spre odihna si supunerea unii altora si spre buna slujire, de a fi cu putinta si a muri

pentru aproapele pe noi insine sa ne pregatim. Ca prin dragostea si simplitatea si

nepismuirea si netrufia, legatura pacii intr-un trup si intr-un duh al lui Hristos intru fratime

sa poata a se pazi, supunandu-se unii altora intru frica Domnului”53.

Dar cel care a evidentiat mai mult decat toti superioritatea" vietii monahale de obste, a

fost Sfantul Vasile cel Mare. „In multe privinte stiu ca e mai de folos petrecerea cu mai

52 Tomas Spidlik, op. cit., p. 79.

53 Sfinții Calist și Ignatie Xantopol, op. cit., p. 169.

24

multi”, zice el. Bunurle acestei vieti sunt asa de multe „ca nici nu se pot numara usor toate”.

El Vede aceasta viata impusa, de temeiuri moral-pedagogice, de legi ale firii omenesti si de

temeiuri dogmatice.

2. 2. 2. Dimensiunea ascetică, mistică și contemplativă a vieții monahale:

2. 2. 2. 1. Fecioria sau castitatea:

De la asceza individuală creștină, bazată pe cuvintele Mantuitorului: „Vinde toate cate

ai și le imparte săracilor și vei avea comoară in ceruri; și vino de-mi urmează mie” (Luca 18,

22) și „Nu este nimeni care și-a lăsat casă, sau frați, sau surori, sau mamă, sau tată, sau

copii, sau țarine pentru Mine și pentru Evanghelie, și să nu ia insutit – acum, in vremea

aceasta, de prigoniri – case și frați și surori și mame și copii și țarine, iar in veacul ce va să

vină: viața veșnică” (Marcu 10, 29-30), s-a ajuns la asceza monahală sau călugăria ascetică.

De la nevoințele sfinte practicate in lume de creștinii zeloși, ca sărăcia de bună voie,

castitatea și infranarea de la orice plăceri ce țin de veacul acesta, supunerea și pocăința, s-a

trecut la călugăria ascetică, și de aici s-a ajuns la călugăria mistic-contemplativă, cand

nevoitorul, uitand de tot ce ține de lumea aceasta, pană și de cele mai elementare trebuințe ale

existenței ființei sale, se dedică rugăciunii și meditației contemplative.

In viața ascetică se practică in chip deosebit fecioria sau castitatea, după cuvintele

Mantuitorului: „Nu toți pricep cuvantul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt fameni

care s-au născut așa din pantecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni,

și sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei inșiși, pentru impărăția cerurilor” (Matei 19, 11-

12). Acest angajament solemn, vot sau făgăduință, trebuie ținut cu toată strășnicia, după cum

sfătuiesc Sfinții Părinți. Clement Alexandrinul zice că cel ce s-a făgăduit acestei juruințe

sfinte să stea deoparte de lumea păcatului și să se ferească de legătura cu omul rău54.

Tot acest Sfant Părinte ii numește pe asceți „aleși intre aleși” și ii laudă pe cei ce iși

pun viața lor in siguranță și la adăpost de furtunile lumii.

Un scriitor bisericesc, Tertulian, le sfătuiește pe fecioare să stea cu totul rezervate de

lume, iar Sfantul Ciprian nu găsește pe nimeni in lume căruia să-i adreseze cuvinte mai

frumoase și mai sfinte, decat acestora, spunand: „Ascultați-mă, fecioarelor, ascultați-mă ca pe

un părinte, ascultați-mă pe mine care vă sfătuiesc cu toată sinceritatea la ceea ce este de

folos sufletului vostru. Fiți așa cum v-a plăsmuit Dumnezeu, Făcătorul a toate, fiți nevinovate

așa cum ați ieșit din mana Părintelui ceresc, purtați in voi un chip nevinovat, o infățișare

54 Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieții călugăreștii, in „Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvarșirii”,

traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, volumul VII, București, Editura Institutului

Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1997, p. 31.

25

plină de bună-cuviință. Sarguiți-vă să fiți mereu aceleași care ați inceput deja să fiți.

Sarguiți-vă să deveniți chiar din această lume ceea ce veți fi in cealaltă, ingeri ai lui

Dumnezeu și mirese prea-alese ale Mantuitorului nostru. Marea voastră răsplătire vi se

păstrează in veșnicie, ca un mare dar al virtuților, căci fecioria este cea mai mare slujbă

adusă lui Dumnezeu”55.

2. 2. 2. 2. Latura mistic-contemplativă a vieții monahale:

Mai inainte de a vorbi despre călugăria mistic-contemplativa, se cuvine sa aratam pe

scurt de cate feluri este viața monahala sau calugareasca din punct de vedere al organizarii sau

al trairii exterioare. In aceasta privința, Sfinții Parinți au imparțit viața monahala in trei cinuri

sau randuieli: in petrecere pustniceasca (viața anahoretică), in viețuirea a doi sau trei de un

cuget și in viața de obște.

Viata pustniceasca cere indepartarea de oameni, in pustie, cu punerea nadejdii de

mantuire a sufletului, de hrana, de haina si de toate nevoile trupești numai in Dumnezeu.

Conviețuirea cu unul sau doi frati de un gand trebuie sa se savarseasca sub povata unui

batran experimentat in cuvintele Sfintei Scripturi si in viata duhovniceasca, caruia ucenicii ii

sunt datori cu supunere deplina si ascultare.

Viața de obște, dupa cuvantul Sfantului Vasile cel Mare, incepe de la convietuirea,

dupa pilda Mantuitorului și a Apostolilor Lui, a nu mai putin de doisprezece frați și poate

creste pana la un numar mare de viețuitori, ce pot apartine mai multor etnii56.

Toti fratii adunati in numele lui Hristos trebuie sa aiba o inima, un cuget si o dorinta de

a lucra impreuna pentru Domnul, prin implinirea dumnezeiestilor porunci, și de a-și purta

sarcinile unii altora, intru frica lui Dumnezeu, avand in fruntea obștii un stareț și povațuitor, o

capetenie a manastirii, priceput in talcuirea Sfintei Scripturi și capabil de a povatui și cu

cuvantul, și cu fapta.

Acestui povatuițor fratii ii datoreaza supunere ca Insuși Domnului, prin taierea

desavarșita a voinței lor și a hotararii lor, adica intru nimic impotrivindu-se poruncilor lui și

invataturii lui, daca acestea vor fi conforme cu poruncile dumnezeiești și cu invațatura

Sfinților Parinți57.

Despre toate aceste trei feluri de viața calugareasca avem marturie in Sfanta Scriptura.

55 Tomas Spidlik, op. cit., p. 195.

56 Cardinal Tomas Spidlik, ≪Omul lui Dumnezeu≫ – la rădăcinile vieții religioase -, traducere din limba italiană

de Vasile Rus, Targu-Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, 2004, p. 26.

57 Ibidem, p. 37.

26

2. 2. 2. 3. Semnificații teologice ale vieții de obște sau chinoviale:

Marele povățuitor al vieții calugarești, Sfantul Ioan Scararul, o recomanda pe cea de

mijloc, adică viața de obște, numita și calea imparateasca. Acesta sfatuiește a nu intra in viata

de obste, nu pentru ca nu ar fi folositoare, ci pentru ca cere o mai mare rabdare. Calea de

mijloc, zice el, are acea indemanare ca nu cere rabdare prea mare, trebuind sa te supui unui

batran si la unul sau doi frati. Dimpotriva, in obste trebuie sa te supui nu numai staretului, ci

si intregii fratimi, suferind de la ei certari, reprosuri, ocari, sa fii praf si cenușa sub picioarele

tuturor si ca un rob cumparat pe bani, slujind tuturor, cu smerenie si cu frica de Dumnezeu.

Fata de aceasta si cea de mijloc, vietuirea singuratica, in pustie, cere tarie ingereasca,

si noul incepator, mai ales cel biruit de patima maniei si a mandriei, a zavistiei si a ingamfarii,

sa nu indrazneasca a face vreun pas spre aceasta vietuire pustniceasca. Acel ce indrazneste se

expune, prin indrazneala sa, maniei lui Dumnezeu. Asemenea unui ostean neincercat,

nedeprins fiind in viata de obste si nestiind sa tina in maini sabia cea duhovniceasca, si fuge

totusi de ostenii incercati ai lui Hristos ca sa intre in lupta cu vrajmasul demon, in loc de

biruinta dobandeste, prin ingaduinta lui Dumnezeu, infrangerea. Istoria monahismului ne

arata ca printr-o astfel de vietuire incapatanata si fara randuiala, o multime de monahi s-au

pierdut, fiind ademeniti de diavol si intunecati la minte58.

Viata de obște insa este radacina adevaratei vieți calugarești, așezata pe pamant pentru

oameni de Insuși Iisus Hristos, dandu-ne pilda a unei astfel de vieți obstești in persoana Sa și

a celor doisprezece Apostoli care s-au supus intru totul, știind dumnezeiasca ascultare care

este virtutea de capetenie a puterilor ceresti. Tot ea a fost si temelia vietii fericite a celor dintai

oameni din rai, iar cand a fost pierduta de oameni, Fiul lui Dumnezeu a statornicit aceasta

virtute facandu-Se ascultator Parintelui Sau ceresc pana la moarte59.

Prin ascultarea Sa, El a vindecat neascultarea noastra si a deschis Calea celor ce cred

intr-Insul si se supun poruncilor Lui. Urmand Domnului in Biserica primara, opt mii de

crestini au trait obsteste, nesocotind nimic al lor si avand toate de obste, si pentru o astfel de

vietuire ei s-au invrednicit sa dobandeasca un suflet si o inima. Nici un fel de vietuire nu

aduce omului o mai mare propasire si nu-l izbaveste de patimile sufletesti si trupesti ca viata

de obste in fericita ascultare60.

In viata de obste, datorita smereniei ce se naste din ascultare, se poate ajunge la

desavarsita curatenie. Ascultarea este legata de viata obsteasca cum este legat sufletul de trup.

58 Sfantul Dimitrie de Rostov, Abecedar duhovnicesc (sau Alfabet duhovnicesc), traducere de Cristian Spătărelu,

Galați, Editura Cartea Ortodoxă – Editura Egumenița, 2006, p. 18.

59 Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, București,

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1996, p. 47.

60 Ibidem, p. 51.

27

Ea este scara cea mai scurta catre cer, avand numai o singura treapta: taierea voii. Cel ce cade

din ascultare cade de la Dumnezeu.

2. 2. 3. Viața monahală ca mod de consolidare a vieții lăuntrice:

2. 2. 3. 1. Viața monahală, viața lăuntrică prin excelență:

Viata monahala este, dupa menirea ei, cat si dupa insusirile ei, o viata launtrica si de

mare pret, deoarece scopul principal este grija pentru mantuirea sufletului. Chemarea

calugarilor nu consta in lupta cu dusmanii din afara, nici in succesele din viata materiala si

nici in activitatea in mijlocul oamenilor, cu scopuri pur pamantesti, ci in lupta cu dusmanii

launtrici ai mantuirii, lupta care se da in lacasul tainic al sufletului. Izbanzile din viata morala,

lucrarea duhovniceasca pe cea mai inalta treapta – iata in ce consta viata calugarului.

Realizarile pe acest taram raman in mare parte cunoscute numai lui Dumnezeu, Care pe toate

le vede.

2. 2. 3. 2. Viața monahală, deosebită fundamental de viața laică:

In primele veacuri ale erei crestine, cand monahismul se dezvolta vertiginos in pustiul

Egiptului, el a uimit lumea prin modul de viata opus celui laic, și mulți adunau marturii despre

pustnici si le descriau modul de viata. Vizitatorii pustnicilor erau oameni de buna credinta,

care, venind la ei dupa un sfat, au consfintit in scris aceste cuvinte de invatatura, precum si

faptele de evlavie ale parintilor din vechime.

In manastire, insași viața obișnuita a calugarului de zi cu zi este o lupta duhovniceasca.

Numai hotararea sincera și ferma de a sluji intru totul lui Dumnezeu, pentru mantuirea

sufletului sau, ii poate determina pe fiecare din acesti insi sa intre in manastire, afierosindu-si

intreaga viata slujirii lui Dumnezeu.

Oricine vine la manastire locuieste la inceput in calitate de inchinator si, dupa sfatul

staretului sau superiorului, mai tarziu isi va alege un parinte duhovnic caruia i-ar putea

incredinta viata sa duhovniceasca, apoi este primit in randul fratilor. Nimeni din cei veniti nu

e tratat preferential. Toti consuma aceeasi hrana, poarta aceeasi imbracaminte, fara exceptie

ies la lucru. Se tine seama de starea fizica a fiecaruia, celor slabi li se dau indeletniciri mai

usoare. In acest fel, muncile variate si nu prea placute invata sufletul sa fie supus si smerit.

Ziua tunderii e o zi de biruinta duhovniceasca, atat pentru cel ce se tunde, cat si pentru

ceilalti frati, deoarece e cu neputinta sa nu se bucure calugarii vazand ca se adauga la numarul

lor un adevarat rob al lui Dumnezeu.

28

Cel tuns in monahism s-a invrednicit acum, dupa atatea osteneli, de implinirea

dorintelor sale sincere, iar inima celui de fata se va umili, lepadandu-se de lume si de toate

placerile ei, primind voturile fecioriei, saraciei si ascultarii, luand jugul lui Hristos61.

2. 2. 3. 3. Pogorârea Duhului Sfânt și apariția monahismului. Conexiuni și implicații :

In istoria Bisericii au existat două momente fundamentale, și anume: Pogorarea

Duhului Sfant, ziua Cincizecimii, asupra adunarii ucenicilor care il asteptau potrivit

fagaduinței lui Hristos și a Tatalui și inceputul vietii monastice in Biserica.

La prima vedere, pare a nu exista vreo legatura fundamentala intre cele doua

evenimente, insă daca luam in consideratie elementele cauzale si consecintele, vom putea

discerne existența unei relatii profunde, atat de profunda, incat in definitiv vom descoperi ca

ele nu sunt decat unul singur de-a lungul timpului.

Pogorarea Duhului Sfant in ziua Cincizecimii a fost punctul de plecare din care au

izvorat puterile marturisirii pentru Hristos, din Iudeea pana la capatul pamantului. Cat despre

influența directa a acestei coborari asupra credinciosilor insisi, ea s-a manifestat sub forma

unei schimbari radicale, in favoarea unei vieti comunitare intre toti credinciosii cu pretul

functionarii familiilor lor la sanul Bisericii. Atunci s-au vazut persoane care se lepadau public

de proprietatile lor in favoarea conducatorilor comunitatii, altii vindeau bunurile lor personale

și le incredintau pretul. Consecinta, sau poate chiar motivatia profunda, a fost consacrarea

intregii vieti in slujba Bisericii, atat in interior cat si in exterior62.

Astfel a aparut forma primei Biserici: un grup de consacrati care au primit saracia de

buna voie, ducand o viata de comuniune.

Daca reflectam bine, este cu totul surprinzator sa vedem cum a fost posibil la acesti

iudei indragostiti de bani si de proprietati, atașați de comert, caștig și capital, sa renunțe, sa

vanda totul, sa puna totul la picioarele apostolilor si sa devina intr-o clipa saraci si lipsiti.

De asemenea daca privim de aproape cum in ciuda obiceiurilor iudaice privitoare la

sistemul tribal, la importanta acordata genealogiilor, la autoritatea patriarhala si la dreptul

intaiului nascut, ei au acceptat integrarea familiilor lor in sanul Bisericii sub o paternitate noua

și cu o inrudire spirituala noua unde toți devin frații tuturor și unde moștenirea cea

pamanteasca si patrimoniul cedeaza locul realitatilor nevazute, daca vom privi de aproape

aceasta, vom fi atunci convinsi ca exista acolo o forta superioara naturii umane, acea trimisa

61 Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viață profetică, apostolică și martirică,

traducere de monahul Calist, Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 2005, p. 38.

62 Starețul Varsanufie, Invățături către monahi, in col. „Comorile pustiei”, vol. I, București, Editura Anastasia,

1994, p. 81.

29

de Hristos la zece zile dupa Inaltarea Sa, in persoana Duhului Sfant: „Ci veți lua putere,

venind Duhul Sfant peste voi” (Fapte 1, 8).

Trebuie acum sa recunoastem ca aceasta noua putere spirituala pe care au primit-o

credinciosii a avut ca prim efect o schimbare radicala in natura umana pentru ceea ce

inseamna raporturile sale cu banii, familia, structura sociala activitatea cotidiana. Natura

iudaica indaratnica si fata de care au esuat toate mijloacele anterioare trimise de Dumnezeu

pentru a o educa spiritual, atat prin dragoste, iertare, purtare de grija si abundenta bunurilor

pamantesti si a minunilor aratate, cat si prin severitatea, violenta, deportarea in exil, toate

acestea n-au reusit sa provoace nici cea mai mica urnire a temperamentului iudaic catre

comportamentul spiritual autentic63.

Acelasi temperament, aceeasi natura s-a supus imediat Duhului Sfant și a devenit un

exemplu surprinzator de renuntare, de detașare și de consacrare lui Dumnezeu a trupului, a

inimii și a duhului.

Dar ceea ce noi dorim sa subliniem este forma luata de Biserica primara: ceea ce s-a

intamplat plecand de la ziua Cincizecimii era un raspuns absolut si liber la actiunea Duhului

Sfant in inimi. Biserica a debutat fara nici o organizare sau planificare. Duhul Sfant lucra mai

intai in fiecare inima si oricine primea lucrarea Duhului se ducea sa vanda totul si chiar pe el

insusi si venea sa se uneasca cu Biserica.

A deveni membru al Bisericii primare implica vinderea tuturor bunurilor sale, tata sau

o mama, un frate sau o sora, un fiu sau o fiica refuza sa primeasca credința, credinciosul

trebuia sa se separe de acestia sa lase totul si sa vina singur sa se uneasca cu Biserica. Aici

Biserica era identificata cu Hristos Insusi: „Noi am lasat toate și Ți-am urmat Ție” (Matei 19,

27), intrucat Duhul Sfant era, in mod tainic, in sanul comunitații, puternic prezent.

Aceasta este prima miscare suscitata de Duhul Sfant Insuși in inima acestor simpli

credinciosi, identica cu cea realizata de Domnul Hristos in inima primilor Sai ucenici, o

retragere totala din lume, abandonarea tuturor lucrurilor pentru a urma Lui.

2. 2. 3. 4. Vocația monahală, o permanență în istoria Bisericii:

Insă Biserica n-a putut pastra aceasta noua situatie socio-economica. Ceea ce s-a

petrecut la inceput cu spontaneitatea Duhului și raspunsul imediat al credinciosilor nu era

decat o imagine a ceea ce se va petrece la sfarsitul timpului, ca o prelungire luminoasa a

Imparației care va veni, unde omul va trai detasat de toate, sub imparatirea lui Dumnezeu care

va avea grija de toate.

63 Ibidem, p. 94.

30

Și aceasta cu atat mai mult cu cat acest demers spiritual, rezultat direct al Duhului

Sfant, este, in sine, o marturisire data Domnului Iisus Hristos si o implinire continua a

Evangheliei. Pentru aceasta Duhul a continuat sa lucreze in inimi, ca sa suscite acest raspuns

catre renunțarea totala, mortificarea completa și retragerea din lume, dar intr-un mod personal

si nu comunitar, care n-a fost pentru aceasta mai putin intensa, mai putin stralucitoare: atunci

se asista la gesturile „faimoase” ale martirilor care exprimau cu mai multa vigoare

continuitatea puterii Duhului Sfant raspandit in inima credinciosilor64.

Aceasta reactie, impinsa la paroxism, a vadit capacitatea de renuntare si mortificare

latenta a inimii Bisericii, ca un raspuns net la chemarea de a invinge lumea prin credinta in

cele nevazute.

Chiar inainte ca persecutia martirilor sa fi luat sfarșit, o noua forma de raspuns la

chemarea Duhului Sfant a aparut, destul de asemanatoare martirului, dar traita zi de zi de-a

lungul intregii vieti: monahismul, care nu este nimic altceva decat renuntarea la tot si purtarea

crucii in fiecare zi.

Astfel, monahismul este continuarea, fara alterare, a credintei primitive. Regasim in

Viața Sfantului Antonie chiar aceasta semnificatie: „Mergand la biserica, dupa obiceiul sau,

el gandea in sinea lui, medita mergand cum apostolii parasira totul pentru a urma pe

Domnul, cum dupa Faptele Apostolilor, credinciosii vindeau bunurile lor, aduceau pretul de

pe ele, il puneau la picioarele apostolilor”.

Flacara aprinsa in inima Sfantului Antonie era continuarea focului depus in inima

Bisericii din ziua Cincizecimii. Monahismul nu este original decat in masura in care este

efectul acestui foc de neatins al Duhului Sfant, care i-a făcut pe primii creștini, in ziua

Cincizecimii, sa paraseasca lumea pentru a forma prima Biserica, apoi a reinceput sa arda cu

flacari epoca martirilor, pentru a vadi puterea credintei Bisericii si care dupa aceea s-a fixat in

viata calugarilor pentru a reinsufleti inima Bisericii de fervoarea credinței primare fondata pe

jertfa de sine si pe renuntarea totala la lume65.

Cu venirea Duhului Sfant in ziua Cincizecimii, Biserica a intrat intr-o stare de

efervescența spirituala in situatia de a fi coplesita de harisme dumnezeiesti in plenitudine, atat

cat natura umana putea sa suporte și in masura receptivitatii sale la impulsurile Duhului, la

inspiratiile sale și la iluminarile sale. Astfel a inceput vestirea Evangheliei si marturisirea data

Domnului Iisus pana la capatul pamantului66.

Aceasta marturisire se sprijinea pe semne, minuni, miracole care insoteau pe

credinciosi si care depaseau natura umana ca o forta pusa la indemana omului, pentru a

64 Ibidem, p. 91.

65 Cardinal Tomas Spidlik, Omul lui Dumnezeu…, p. 39.

66 Starețul Varsanufie, op. cit., p. 93,

31

marturisi despre aceasta forta insasi, despre izvorul sau si originea sa : „Barbați israeliți, de

ce va mirati de acest lucru, sau de ce stati cu ochii atintiti la noi, ca si cum cu a noastra

putere sau cucernicie l-am fi facut pe acesta sa umble. Dumnezeul lui Avraam si a lui Isaac si

al lui Iacov, Dumnezeul parintilor nostri a slavit pe Fiul sau Iisus…și prin credinta in numele

lui, pe acesta pe care il vedeti si il cunoasteti, l-a intarit numele lui Iisus și credinta cea intru

El i-a dat lui intregirea aceasta a trupului, inaintea voastra, a tuturor” (Fapte 3, 12-16).

2. 2. 3. 5. Mărturisirea lui Hristos – De la mucenicie la monahism:

Semnele si minunile au continuat astfel sa sustina marturisirea si predica apostolilor,

pana ce a venit epoca martirilor. Atunci vestirea Evangheliei si marturisirea (martyria) data

Domnului Iisus a inceput sa se manifeste fara miracole, ca o forta superioara minunii, mai

puternica decat viata pamanteasca in intregime.

Exemplul unui credincios recent convertit, care accepta public martiriul, care indura

cele mai grele feluri de torturi si de moarte, in numele lui Iisus si pentru Iisus, acest exemplu

exprima cu cea mai mare evidenta sensul credintei in Hristos si puterea Sa. Martiriul era in

sine suficient pentru a aduce pe cei ce asistau sa creada in Domnul Iisus. Guvernatorul insusi

si calai terminau adesea prin a le fi frica si prin a crede67.

Astfel, martiriul a aparut ca un nou punct de sprijin pentru vestirea Evangheliei si

marturisirea data Domnului Iisus

Puterea martirilor nu era in sine un miracol, caci ea nu se manifesta in afara naturii

umane cum era cea a miracolului. Vindecarea neputinciosului sau invierea Tabitei nu erau

urmarea unei puteri naturale existente in Petru, ci mai degraba a unei puteri care ii venea de

altundeva, prin invocare, rugaciune si credinta. Martiriul dimpotriva, este o putere echivalenta

cu miracolul, dar unita cu natura umana.

Martirul primeste o putere identica cu cea a miracolului, dar in natura sa insasi, ca

aceasta putere, prezenta in el, sa-l ajute sa marturiseasca credinta in viata viitoare, nu numai

pentru a vindeca bolile celorlalti, ci mai degraba lipsa lor de credinta. Martirul primeste de la

Duhul o putere care savarseste minuni, care il arata in propria sa persoana, ca si cum ar fi

devenit propriul sau bun.

Prin puterea aceasta el moare lui insusi pentru a trai pentru ceilalti si pentru a face sa

prevaleze inaintea lui insusi, inaintea lui Dumnezeu si inaintea celor care sunt de fața, moarte

pentru Hristos asupra vieții fara Hristos și pentru a marturisi astfel ca „Pentru mine viata este

Hristos si moartea un caștig” (Filipeni 1, 21).

67 Ibidem, p. 95.

32

Martirul, prin forta marturisirii sale proclama ca o credința vie l-a cuprins, ca o putere

dumnezeiasca vie s-a unit cu natura sa. Valoarea acestei forte va fi vadita de varsarea sangelui,

in momentul in care trupul va cadea pe pamant, marturisirea, devenita atunci concreta si

evidenta, se va adauga Evangheliei, ca o putere de viața dumnezeiasca unita cu natura umana,

confirmata prin moartea pentru adevar, marturie adevarata pe care Biserica este fondata si

creste.

Daca miracolele și semnele primei perioade a Bisericii pot fi considerate ca o

Evanghelie superioara naturii umane dar proclamata prin ea, martiriul din epoca urmatoare

devine o Evanghelie manifestata in chiar interiorul acestei naturi umane ca un act in acelasi

timp divin si uman, care depaseste natura dar care este unita cu ea.

Dezvoltarea marturisirii pentru Hristos, pentru Evanghelie si pentru viata vesnica s-au

derulat in lume cu o precizie uimitoare, mai intai prin forta miracolului, de exemplu invierea

unui mort ca manifestare a puterii insesi a lui Dumnezeu, superioara mortii si a naturii umane

și dupa aceea, prin forta martiriului, adica acceptarea mortii cu bucurie si placere, avand in

vedere primirea unei puteri a vietii vesnice care lucra in natura umana ca o forta capabila de a

o inalta intr-o clipa deasupra ei, intr-un elan de credința incomparabil, pentru a face fața

morții și a o invinge cu curaj și in al treilea rand prin monahism, care este a treia faza a

marturisirii lui Hristos, a Evangheliei si a vieții vesnice, in fata lumii, prin primirea unei puteri

dumnezeiești data de Duhul Sfant pentru a parasi lumea atat pe plan fizic cat si pe plan

interior68.

A parasi lumea pe plan fizic este un act cunoscut, insă in planul interior, aceasta

implica transformarea naturii umane, zi dupa zi, dintr-o stare naturala in care ea este moarta

din cauza pacatului, intr-o stare supranaturala, unde ea va trai prin har, aceasta implica apoi

ramanerea in permanenta in aceasta stare supranaturala, oferindu-se jertfa vie si dand fara

incetare marturie despre puterea divina primita de om in chiar inima naturii sale.

Viata monastica reproduce cele doua acte precedente ale Duhului Sfant: miracolul

savarsit prin invierea calugarului insuși și martiriului, care ridica natura umana deasupra ei

inseși. Duhul Sfant amplifica acolo permanența cotidiana a trecerii de la moarte la viața, și

alegerea constant reinnoita a acestei stari care depașește natura.

2. 2. 3. 6. Monahul, martir și mărturisitor:

Calugarul este un creștin care este mort, dar care invie marturisind adevarata inviere in

toate zilele vietii sale. Calugarul primeste in natura sa moarta un dinamism supranatural care

68 Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de Constantin Făgețean, București, Editura Sofia,

2000, p. 112.

33

nu este altul decat sufletul vieții vesnice. Iata de ce el sufera in toate zilele martiriul cu

bucurie:

„Cand persecutia inceta, dupa martiriul fericitului episcop Petru, Antonie pleaca din

Alexandria și se retrase din nou in manastirea sa; el era acolo in fiecare zi martir prin

constiinta și al luptelor credinței. Asceza era mai intensa și mai riguroasa”

Calugarul, lucrand in felul acesta, nu reprezinta decat o imagine autentica a credinței

perioadei de inceput, ca un act viu al Duhului Sfant. Acest act inaugurat in ziua Cincizecimii

prin coborarea limbilor de foc, traversează epoca martirilor și se stabilește in afara lumii

pentru a o echilibra și a marturisi impotriva ei.

Prin urmare, viața monastica este deci ultima forma luata de marturisirea credinței

crestine, pusa de Duhul Sfant in inima Bisericii. Ea nu este nici o doctrina particulara a

creștinismului, nici o treapta de perfecțiune in credința, ci o imagine vie a marturisirii creștine,

care rememoreaza sau reprezinta premisele credintei ca raspuns la Pogorarea Duhului Sfant in

ziua Cincizecimii, cand toti paraseau bunurile lor, legaturile lor de rudenie si casa lor pentru a

li se alătura Apostolilor, dupa invațatura Domnului69.

Viata monastica reprezinta sau rememoreaza de asemenea demersul credintei

martirilor, cand a trebuit sa marturiseasca pentru Hristos care si-a dus crucea si a suferit

moarte in fata lumii intregi.

Viata monastica este o marturie vie a credinței arzatoare, ea reproducand fidel credința

și viața Bisericii primare. Ea este un model concret de viata crestina autentica, totalmente

conforma cu poruncile evanghelice. Ea nu este un model superior, ci un model autentic.

De asemenea cand vorbim despre viața monastica, vorbim implicit de intreaga viața

creștina autentica si cand vorbim despre crestinismul adevarat, ne gandim la viața monastica

ca una din realizarile sale exemplare.

3. Calea viețuirii în monahismul mundan:

3. 1. Lepădarea sau părăsirea lumii:

Lepadarea de lume are doua trepte. Intai ne lepadam de lumea din afara si de tot ce near

putea ține legați de ea. In al doilea rand ne lepadam și de toate asemanarile noastre

launtrice cu lumea. Acestea sunt patimile și toate slabiciunile noastre personale.

69 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teologie și cultură, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Romane, 1993, p. 19.

34

Daca am ramane in lume ne-am face una cu lumea. Daca insa vrem sa urmam lui Iisus,

atunci trebuie sa desavarsim lepadarea de lume cu lepadarea de sine. Lumea aceasta este eul,

egoismul, este iubirea si incantarea de sine, e suportul placerii si al complacerii in lumea

aceasta. Egoismul este radacina tuturor patimilor. Iar lepadarea de sine este uscarea acestei

radacini si prima conditie a urmarii lui Hristos.

Daca iesim din lume scapam de vedere si auzire. Cu aceasta slabesc și patimile

noastre. Dar ca sa ne desprindem deplin din puterea lor trebuie sa taiem odraslele si radacina

prin nevointa de fiecare zi a lepadarii de sine. Aceasta e simtita de firea noastra cea pieritoare

ca o cruce pe care de fapt moare omul nostru cel vechi. Nu putem urma lui Iisus decat

omorand in tot ceasul patimile noastre70.

Pentru inceput, urmarea lui Iisus chiar rostul acesta il are: de a ne desprinde firea de

patimi iar in locul lor a deprinde virtutile.

Lepadarea de sine nu este cu neputinta sau infrangere. Dimpotriva, e descatusarea unei

foarte mari puteri sufletesti. Marturie la indemana ne stau insasi prilejurile. Daca le castigam,

adica ne comportam prin ele dupa Duhul lui Dumnezeu, simtim in suflet o pace si o crestere

sufleteasca. Pe cand daca le pierdem, adica ne comportam dupa om sau dupa patimi, simtim o

tulburare, o mustrare de constiinta si o imputinare sufleteasca. Lepadarea de sine dovedeste

credinta si dragostea pe care o avem catre Iisus. Din aceasta izvoraste o mare traire

sufleteasca. Lepadarea de sine trebuie sa ne-o facem a doua natura, ca sa ne insoteasca toata

calea calugariei si sa caracterizeze calugaria.

In felul acesta seaca izvorul si radacina patimilor.

Lumea este lucrarea lui Dumnezeu, insă stricaciunea din lume este lucrarea pacatului.

Calugarii fug de stricaciunea din lume pentru ca aceasta desface pe oameni de Dumnezeu. Dar

pentru ca stricaciunea este asa de tare tesuta cu lumea, calugarii se leapada de lume. Aceasta

pe scurt.

Mai pe larg, fuga de lume se petrece asa: la varsta minții se trezește in noi și constiința

de crestini. Constiinta aceasta e un insasi dar al botezului. De acum doi insi ne cheama:

Dumnezeu si lumea, fiecare in partea sa. Dumnezeu ne cheama prin constiinta, iar lumea prin

trup. Aflandu-ne in aceasta cumpana sufleteasca avem prin urmare libertatea de a alege modul

nostru viitor de viata.

Daca am avea sa traim o viata crestina in lume, vedem imprejur sau chiar in casa

noastra, ca obiceiurile si indeletnicirile din lume ne-ar birui si am sfarsi prin a trai si noi ca

toata lumea. Daca insa chemarea constiintei catre Dumnezeu e mai tare decat chemarea

70 Henri-Irenee Marrou, Patristică și umanism, București, Editura Meridiane, 1996, p. 64.

35

trupului catre lume, atunci ne lepadam de lume, vindem tot ce avem si venim intr-o manastire

sa urmam lui Hristos71.

Lepadarea de lume este prin urmare un act de libertate a constiintei, o convingere. Nici

un alt motiv nu e mai temeinic decat acesta.Iata primul pas catre imparatia lui Dumnezeu.

3. 2. Sfaturile evanghelice și voturile monahale:

Mantuitorul Iisus Hristos a dat porunci și sfaturi si pilda cu viata Sa. In aceasta a

descoperit toata voia lui Dumnezeu catre oameni, ca sa se mantuiasca. Poruncile asigura

mantuirea pentru toata lumea, iar sfaturile evanghelice sunt acestea: saracia de buna voie,

viata fara prihana si ascultarea neconditionata.

Pe sfaturile evanghelice se intemeiaza calugaria. Cinul monahal urmareste deci traiea

crestinismului pana la masurile desavarsirii. Dar ca sa faca firea omeneasca o cale atat de

lunga trebuie intelese bine mijloacele si foarte bine cunoscuta calea. Mai intai fiti de-a dreptul

ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii, dar putem fi niste ucenici mai smeriti al unui slujitor

al lui Iisus, cum este duhovnicul. Calugaria nu se invata atat din carti cat din aceasta ucenicie.

Voturile sau fagaduintele monahale au rostul de a desprinde rand pe rand patimile care

strica firea noastra si primejduiesc mantuirea. Primejdia cea mai mare a patimilor de capetenie

este aceasta, ca duc sufletul la necredinta in Dumnezeu prin faptul ca prind sufletul si trupul

numai de viata aceasta desarta72.

Știind Iisus ca patimile opresc sufletul de la calea Sa, intrucat il lipesc de viata aceasta,

ne-a cerut sa ne lepadam de tot ce avem, sa uram familia, ba sa uram si propria noastra viata

in conditiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Calugaria stabileste o alta inrudire intre oameni:

rudenia cea dupa Duh.

Aceasta este voia sfanta pe propria ta viata vazuta dupa chipul veacului acestuia. Aici

isi dovedesc sfaturile evanghelice temeiul. Astfel, saracia de buna voie ne izbaveste de

lacomie, de iubirea de argint si de lene. Fecioria biruiește desfranarea, iar ascultarea

neconditionata omoara mandria, invidia, mania, slava desarta si intristarea.

Dintre cele trei fagaduinte cea mai grea e ascultarea, pentru ca are de biruit mai mult

patimile mintii care discuta cu Dumnezeu in loc sa asculte fara discutie.

Nici o patima nu vrea sa paraseasca firea fara nevointe, adica silinte ale constiintei

intarite de vointa. Din pricina acestei lupte intre convingeri si patimi calugaria e datatoare de

har si e numarata la Taina Pocaintei.

71 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 86.

72 Ibidem, p. 88.

36

Ascultarea este pretutindeni o temelie a randuielii in societatea omeneasca, dar in

calugarie ascultarea mai are ceva fundamental deosebit: ca ascultare din convingerea ca prin

constiinta staretului sau a duhovnicului iti graieste Insusi Hristos. Orice abatere de la acest

greu de ascultare atrage o intarire a patimilor si o slabire a sufletului73.

3. 3. Postul și rugăciunea:

Postul e vechi si incepe odata cu omul. E prima porunca de stapanire de sine. Postul si

rugaciunea sunt doua mijloace prin care curatim firea de patimi. Toti oamenii care s-au

apropiat de Dumnezeu si-au smerit sufletul cu rugaciune si post. ai Iisus a postit 40 de zile

punand postul incepatura a vestirii Imparatiei lui Dumnezeu, desi Lui nu-I trebuia, fiind

nepatimas.

Temeiurile mai adanci ale postului si rugaciunii le gasim tot la Botez. Adancul fiintei

noastre se imbraca in Hristos. In acest adanc al mintii, sau in altarul inimii dupa expresia

parintilor, se salasluieste Hristos, izgonind afara pe satana, care se retrage in simtiri. De aici

puterile potrivnicului, patimile, se silesc sa invaluie si sa prinda vointa din nou in mrejile sale.

Cu trupul insa nu putem trata decat prin post. El nu stie si nu recunoaste convingeri.

De aceea el trebuie uscat, incet si cu socoteala, fiindca in mocirla uscata porcii patimilor nu

mai vin sa se scalde74.

Ca sa zadarnicim puterea potrivnica care lucreaza prin simturi patimile placerii, slabim

prin post aceste simturi si inchinarea lor catre placere. Un organism topit cu postul nu mai are

putere sa schimbe convingerile constiintei.

Dar mai bine de jumatate din numarul patimilor sunt ale mintii. Postul lucreaza si

asupra acestora. E lucru de mirare, zice Ioan Scararul, ca mintea fiind netrupeasca de la trup

se spurca si se intuneca si ca, dimpotriva, cea nematerialnica de la tarana se subtiaza si se

curata. Ochii vad lucrurile, mintea vede gandurile.

Postul curateste ochiul, rugaciunea curateste mintea. Aici nu vorbim de rugaciuni care

cer lucruri materiale, nici de rugaciunea care da drumul inchipuirii, dupa cum nu vorbim nici

de rugaciunea liturgica, ci numai de rugaciunea mintii. La intrarea in calugarie rugaciunea

vamesului, completeta poate chiar de Iisus, e numita deodata cu metaniile “Sabia Duhului

Sfant”. Rugaciunea mintii este “Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma

pe mine pacatosul. Cu numele lui Iisus spus intai cu gura apoi cu mintea, patrundem din afara

spre inlauntrul nostru catre Iisus, Care la rugaciunea noastra bate razboi cu potrivnicul din

73 Ibidem, p. 93.

74 ***, Spovedania unui pelerin rus către duhovnicul său, traducere de pr. Nicolae Bordașiu, Timișoara, Editura

Mitropoliei Banatului, 1992, p. 19.

37

ganduri si ne izbaveste de asupririle patimilor. Rugaciunea mintii sau rugaciunea inimii are

temeiul acesta, descoperit de Insusi Iisus, ca fara Mine nu puteti face nimic

in privinta izbavirii de patimi, deci in privinta mantuirii.

Rugaciunea mintii are si stari superioare, cand izbavindu-se patimile, se deapana de la

sine fara cuvinte, intr-o nesfarsita dragoste de Dumnezeu, de oameni si de toata faptura.

3. 4. Înfruntarea ispitelor:

Sufletul este mai de pret decat toata materia lumii pentru ca in el e sadita de la obarsie

posibilitatea desavarsirii. Pe de alta parte si firea intreaga suspina dupa aratarea fiilor lui

Dumnezeu (Romani 8, 19), adica dupa indumnezeirea omului. In cale sta infirmitatea firii si o

putere potrivnica nevazuta care cauta sa infraneze sufletul de la un zbor mai inalt decat viata

veacului acestuia. Și fiindca puterile nu erau egale, Dumnezeu S-a facut om si ca om a biruit

pe ispititorul, invatandu-ne și pe noi lupta. A intarit firea noastra si salasluindu-Se intru noi

prin botez ne-a facut faptura noua ascultatoare de Dumnezeu. Dar de la noi atat se cere: sa

punem in lucrare aceste ajutoare.

Tot razboiul nevazut al potrivnicului urmareste abaterea sufletului din ascultarea de

Dumnezeu si toata nevointa calugarului e sa sporeasca aceasta ascultare. Potrivnicul are doua

feluri de ispite: prin placere si prin durere. Cu primele umbla sa ne amageasca. Dar cu

celelalte umbla sa ne constranga sa socotim placerea ca bine si durerea ca rau. Cu aceasta

mestesugire ar restrange nazuintele sufletului numai la o viata comoda in veacul acesta.

Iar calugarul are catre primele: nevoințele infranarii pentru dragostea de Dumnezeu,

iar catre celelalte: lepadarea de sine pentru dragostea de oameni.

Daca vede vicleanul ca nu ispraveste surparea cu ispitele atunci arunca in minte hule

impotriva lui Dumnezeu. Covarsirile acestui mandru sa nu sperie pe nimeni caci nu spurca pe

om, nici sa nu le bagam in seama.

Dar nici o viata sporita nu e crutata de bantuieli: fie cu vederi amagitoare si tragand

catre slava desarta, fie cu infricosari grozave ducand catre iesirea din minti. In calea celor

dintai avem lepadarea de vederi, caci mai de folos este a ne vedea pacatele decat a vedea

ingerii, iar in calea celorlalte avem lepadarea de sine in grija lui Dumnezeu. Pe putini

credinciosii si molatecii vicleanul ii scoate din lupta cu evidenta neputintei cu care ii arunca in

deznadejde, iar catre smerenie le inchide calea prezentandu-le-o ca umilire. Pe calea aceasta le

macina sufletul intre deznadejde si nemultumire, de unde ajung la mania persecutiei. Aduna la

conflict, se inchid sufleteste in prejudecati si asa aluneca din calea sfanta in calea profana sau

chiar chimica. La acestia lepadara de sine a fost mereu un lucru de sila sau fara convingere.

38

In urma ispitele aleg trebnici de netrebnici. Intr-unii ispitele desavarsesc in suflet

ascultarea si dragostea de Dumnezeu. Iar in ceilalti le sterg pe acestea si pun in loc ascultarea

si dragostea de sine. Ispitele descopera ceea ce este in inima omului. Drepte sunt caile

Domnului si cei drepti merg pe ele dar indaratnicii pe aceleasi cai se poticnesc si cad. Pentru

calea calugariei trebuie prin urmare sanatate deplina si majoritate de minte. Viata

duhovniceasca nu se deschide decat in sufletul care are curajul umilintei. Injosirea in fata lui

Dumnezeu, dispretul de sine si lepadarea vointei proprii, iata calea celor trei arme ale

sufletului (Avva Pimen)75.

De aceea in calea lui Dumnezeu sa fii neclintit, neabatut nici de placere nici de durere.

Dar sa stii ca a ramane in picioare nu e treaba ta, nici a virtutii tale, ci a harului Aceluia Care

te tine in bratele Sale ca sa nu cazi in intristare. Deplin izbavit de lupte nu este om pamantean,

nici nu trebuie sa fie. Altfel nu ar mai fi lupta, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui nici

Harul neincetat de la Dumnezeu. Omul nu si-ar mai cunoaste slabiciunea si nici de smerenie

nu ar mai avea trebuinta. E mai de pret lupta, ca vezi ajutorul lui Dumnezeu si te smeresti si te

umpli de dragoste, caci biruinta pe multi i-a pagubit.

Pe aceasta cale nu poti calatori fara primejdie decat condus de mana nevazuta a lui

Dumnezeu prin constiinta unei calauze.

3. 5. Treptele viețuirii duhovnicești:

Este o singura viata duhovniceasca pentru ca este un singur Duh. Deprinderea si

trairea ei insa este treptata, pe masura ce ne curatim de patimi, iar aceasta este numai

inceputul. Perioada de timp caracterizata prin lupta cu patimile se numeste asceza, luptatorul

ascet iar totalitatea invatamintelor se numeste ascetica. Cuvantul asceza e grecesc si insemna

la inceput exercitiu fizic. Apoi a capatat intelesul de exercitiu moral pe care l-au luat

manastirile desavarsindu-i intelesul, de totalitatea nevointelor prin care se izbaveste firea de

patimi.

Aceasta prin urmare este perioada de urcus in care preocuparea de capetenie a

monahului este curatirea de patimi. Chiar termenul de curatire are si el doua varste si s-a

incetatenit sub numele de purificare. Perioada ascetica cuprinde purificarea activa in care intra

toate nevointele din partea omului si purificarea pasiva, adica de curatire a firii de patimi

dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Insusi. El Isi face loc curat in cei ce-L

cauta cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta si atunci ei trebuie sa sufere

curatiri mai presus de fire ca sa poata locui in ei cu slava Cel mai presus de fire.

75 ***, Patericul, ce cuprinde in sine cuvinte folositoare ale Sfinților bătrani, Alba Iulia, Tipografia Episcopiei

Ortodoxe Romane a Alba Iuliei, 1990, p. 74.

39

Faza de culminatie a ascezei si de adancire a trairii duhovnicesti se numeste iluminare.

In faza aceasta Darurile Duhului Sfant primite la Botez se dezvolta in toata deplinatatea lor si

intaresc sufletul pentru si mai grele incercari. In faza aceasta pot apare amagiri si daruri

extraordinare si cine le are e sfatuit sa nu-si lipeasca inima de ele, pentru ca nu numai ca nu

inainteaza, dar poate pierde si tot ce a agonisit. Iar calea e din ce in ce mai subtire si tot mai

mult trebuie sa te lepezi de toate.

Asceza are si un caracter hristologic. In nevointe nu e numai omul, e si Hristos

prezent. In sfortarile noastre e prezenta forta din firea omeneasca a lui Hristos.

Trupul si Sangele Lui din Sf. Impartasanie se lupta cu trupul si sangele nostru

impotriva patimilor, sfintind trupul si arzand patimile. In perioada ascetica murim lumii si

noua insine impreuna cu Hristos, in viata mistica. Sa nu uitam insa ca inainte de Inviere a fost

saptamana patimilor, rastignirea, parasirea, umilirea, moartea, ingroparea si pogorarea la iad,

dragostea ucenicului trecuta prin cele mai grele cumpene sufletesti, uscaciunile, parasirile,

intunericul umilirii de moarte. Acestea constituie purificarea pasiva si curatesc si ultimele

radacini ale patimilor, realizand nepatimirea.

Ca dovada, din cel mai adanc mormant si parasire suntem rapiti afara fara veste de

sfanta lumina dumnezeiasca. Din cea mai adanca bezna fulgera lumina contemplatiei divine

plina de Har si adevar. De la acest moment al luminii divine incepe viata mistica, adica unirea

fapturii cu Dumnezeu. Aceasta este asemanarea nu prin fire ci prin har.

3. 6. Cercetarea conștiinței și mărturisirea păcatelor. Lecturile duhovnicești:

Odata intrati in calea implinirii sfaturilor Evanghelice care restrang mult firea

omeneasca, se intelege ca pana sa deprindem vietuirea dupa sfaturi gresim adeseori. Din

pricina aceasta tebuie sa inmultim si mijloacele de a ne mentine in aceasta vietuire. Unul din

aceste ajutoare de pret este spovedania deasa. Spovedania fiind Taina Pocaintei, este datatoare

de Har care intareste puterile noastre slabe catre implinirea fagaduintelor ce le-am facut sau

ne pregatim sa le facem. Spovedania deasa trebuie tinuta insa la pretul ei. Tinta sufleteasca a

monahului fata de taina trebuie indreptata atunci cand se dovedeste usuratate la mijloc. De

aceea o prea deasa spovedanie, in sufletele neadancite, se banalizeaza. De aceea ne ajutam de

cercetarea constiintei sau de spunerea gandurilor, care poate fi oricat de deasa.

Sunt manastiri in asa fel organizate incat nimeni nu se culca pana nu si-a spus

gandurile rele, pana nu s-a impacat din inima cu fratele sau cu care s-ar fi invrajbit peste zi si

pana nu ia iertare de la toti. Spovedania deasa si cercetarea constiintei au rostul de a slabi din

fire deprinderile patimilor si a pune in loc deprinderile bune sau virtutile contrare patimilor.

40

Practica aceasta are insa temeiul pe cunoasterea insusirilor gandurilor. Gandurile

patimase nemarturisite sau simplu spuse au insusirea ca se intaresc si se fac funii, cum zic

parintii, si trag mintea la invoire si la fapta, care este pacat. Pacatul acesta este: infrangerea

morala a sufletului de catre un gand rau. De aceea toate gandurile trebuiesc spuse inainte de a

se intari si de a birui mintea, caci de indata ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri,

stapani mintea. De altfel, si gandurile bune trebuie controlate cu o alta constiinta, mai

limpede. Controlul tuturor gandurilor e lege in calugarie. Neintrebat nimic nu e bine, nici ce e

bine, pentru ca singur nu te poti apara de sagetile slavei desarte.

O alta masura de ajutor in biruinta asupra firii ne-o da citirea Dumnezeiestilor

Scripturi. Este Duhul lui Dumnezeu in cartile Sf. Scripturi, de aceea citirea ei zideste

duhovniceste. Dar si pentru aceasta trebuie putina preocupare. Mai intai trebuie invatata

aceasta carte a lui Dumnezeu catre oameni, adica inteleasa in rostul ei de revelatie, inteleasa

in cadrul ei istoric, in sfortarea ei de a mentine in constiinta poporului ales asteptarea

descoperirii desavarsite in Iisus Hristos. Valoarea spirituala a Scripturii nu se pierde in istoria

pe care o cuprinde. De aceea Biblia e si singura carte a careia date istorice au si o neistorie pe

care o cuprinde. De aceea Biblia e singura carte a careia date istorice au si o memorie

duhovniceasca.

De Acelasi autor sunt si scrierile ascetice ale Sfintilor Parinti si scrierile Evanghelice si

scrierile sfintilor. In concluzie, citirea cu socoteala a Dumnezeiestilor Scripturi aprinde si

hraneste sufletul cu gandurile lui Dumnezeu care nu sunt ca gandurile omului.

3. 7. Răbdarea, smerenia, tăierea voii și smerita cugetare:

Lepadarea de sine nu se realizeaza dintr-o data sau odata pentru totdeauna ci trebuie

timp si rabdare. Timp pentru deprindere si rabdare pentru greutatea ei. Rabdare trebuie sa

avem mai intai cu noi insine ca sa nu cadem in intristare, apoi trebuie sa aiba si altii rabdare

cu noi pana deprindem desavarsit lepadarea de sine. Daca invatam practic lepadarea de sine si

sporeste dragostea in inima noastra, rabdarea inceteaza de a mai avea infatisarea negativa, de

necaz, si se schimba in bucurie, cu toata intristarea mea sunt covarsit de bucurie. Cand avem

lepadarea de sine si dragostea, ocara ni se face ca lauda si lauda ca ocara. Rabdarea mai este si

nevointa, adica pedepsirea de buna voie a firii cu tot felul de osteneli.

Atarna de treapta duhovniceasca pe care ne gasim ca sa fie cu neputinta unele nevointe

sau altele. La aceste nevointe ale rabdarii nu e bine sa nazuim decat pe masura insanatosirii

firii de patimi. La incepatori, deprinderea rabdarii incepe cu ocara. Inceputul trebuie intarit cu

rabdarea, pentru ca in lupta cu mandria si cu slava desarta, acestea au obiceiul sa-l arunce in

deznadejde ca sa paraseasca lupta.

41

Viata duhovniceasca are multe greutati de invins, mai ales din partea mandriei. Partea

importantei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrazniciei, neascultarea,

grairea impotriva, posomorarea, groaza de umilinta, toate acestea sunt forme in care se

dezvolta si se inmulteste mandria in suflet. Mandria si toti puii ei sunt pricini de conflicte, de

nemultumiri, de fatarnicii. Din racirea dragostei si a umplerii sufletului de rautate sub

influenta acestei patimi, mintea aluneca pe panta nebuniei.

Asa incepe smerita cugetare: formalizeaza mintea. Smerita cugetare e inceputul

smereniei, care nu e o virtute a firii sau expresia neputintei. Izvorul smereniei e darul lui

Hristos. Nu de la oameni, nici din carti, nici de la ingeri, ci de la Mine va invatati ca sunt

bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre (Matei 11, 29). Suntem in

furtuna cu sufletul numai atata vreme cat traim la suprafata, la expresia cea mai dinafara a

vietii. Cand insa ne mai adancim sufletele acolo unde ne asteapta Hristos de la Botez, sau de

la oricare alta Taina, primim cuvantul Lui care imprastie furtuna. El este izvorul smereniei

care reechilibreaza sufletul din bantuielile mandriei. De la aceasta experienta incepand, iubim

Crucea lui Hristos si crucea noastra, cu firea primim si credem ca taierea voii proprii e intr-un

cuvant curatirea de patimi.

3. 2. Viețuirea monahului în lume ca fiind înafara lumii:

Viata monahului este launtrica, duhovniceasca, pe cand viata in lume e inafara. Una cu

alta nu seamana. Mirenii mai vin la manastire pentru rugaciune, calugarii nu se mai duc in

lume sa se odihneasca. Toate profesiunile au vacanta sau concediu numai calugaria nu. Asa

ceva ar insemna incetarea calugariei. Se duc insa la mare trebuinta in interesul de obste al

manastirii. Haina calugareasca il face pe calugar vazut si cunoscut de toti. Unii il iubesc, altii

il ocarasc. Calugarul trebuie sa se fereasca in sufletul lui de cel ce-l iubeste ca sa nu fie ranit

de slava desarta, precum trebuie sa se fereasca si de cei ce-l ocarasc ca nu cumva poate din

nepasarea lui sa fie hulit Dumnezeu. De aceea calugarii nu umbla printre oameni cu ochii pe

ei, catand cunoscuti sau dorind sa stea de vorba, ci isi vad de cale cu gandul la Dumnezeu.

Toti calugarii care pentru neaparata trebuinta au mers prin orase au simtit trebuinta

ocrotirii lui Dumnezeu. Rugaciunile celor din manastire i-au insotit ca o mana de aparare. Un

drum in lume iti face dovada statorniciei in calea cea duhovniceasca. De altfel nici nu se trimit

din manastire decat cei mai statornici in calugarie. In ce consta primejdia ? Firea omeneasca a

fost asemanata cu calții, patimile cu focul. Daca te atingi cu focul calti fiind, patimile amortite

prin infranare se aprind prin simpla vedere76.

76 Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reintregirea, 2002, p. 26.

42

Calugarii traiesc intr-un altfel de foc al Duhului Sfant. Acesta se stinge cand se apropie

de ei intinaciunea prin simturi. Alta grija pe care trebuie sa o aiba monahul e la felul vorbelor

pe care trebuie sa le auda sau sa le stavileasca. Chipul monahului a trezit intotdeauna si in tot

locul mancarimea de limba a mirenilor. Ei cauta oarecum fie sa defaime modul acesta de

viata, fie sa-l fericeasca pe al lor.

Calugarul sa se fereasca, din constiinta de cunostinta, de a califica moral viata

mireneasca, asa sau asa. Cat priveste mantuirea, aceasta are multe cai inaintea lui Dumnezeu.

Fiecare isi alege viata care ii place sau de care se simte in stare. Mirenii stiu toate infrangerile

calugarilor, dar nu stiu niciodata pe vreunul din sfintii care sa fi biruit el aceste infrangeri.

Mirenii vad pe calugari prin patimile de care sunt stapaniti ei si nu le vine a crede ca-i

cu putinta si o viata de virtute. Virtutea e neinteleasa, ba uneori e numita fatarnicie. Asa frate

calugare, invaluie pe oameni in dragostea ta cea din multa rugaciune si vei vedea trezindu-se

in necunoscutii cu care stai de vorba si o scanteie dumnezeiasca, pe care nu si-o pot exprima

ci numai o suspina.

3. 2. 1. Chipul interior și chipul exterior al monahului:

Sfantul Apostol Pavel a descris ca pentru sine chipul cel dinlauntru al omului: „M-am

rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine. Și viata mea

de acum, in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine

insusi pentru mine” (Galateni 2, 20).

Asadar Hristos este faptura cea noua a monahului sau monahul in Hristos este faptura

noua (II Corinteni 5, 17). El este inlauntru si inafara, bland si smerit, hotarat si linistit.

Tulburarea celor dinafara nu-l sminteste din aceste insusiri sufletesti, dimpotriva, el aduce

liniste. Chipul cel dinlauntru si cel dinafara al monahului sunt intr-o deplina armonie, printrunul

stravzi pe celalalt.

Toti stim ca inlauntrul nostru stau ascunse margaritarul, comoara, talantul si altarul

imparatiei lui Dumnezeu. Inlauntrul nostru avem asadar posibilitatea sfinteniei. Dar

posibilitatea inca nu e realitatea. De la sine numai, posibilitatea sfinteniei nu se transforma in

sfintenie.

In viata duhovniceasa credinta hotarata poate face ca posibilitatea sfinteniei sa se

transforme in realitatea sfinteniei. Este nevointa monahului. Fara nevointa intinsa, sustinuta

de convingere, orice posibilitate reala va ramane numai posibilitate sau chiar se va transforma

in imposibilitate.

43

De pilda multi vin la calugarie cu o parere buna despre ei insisi, parere pe care

nemarturisit si-o pastreaza si in manastire. Parerea sau iubirea de sine e o forma subtire a

mandriei. In manastire viseaza sfintiri si litanii si viata fericita iar cand aici dau de severitatea

luptelor cu patimile, de taierile dureroase ale pedepsirii intru toata fapta buna, visul se

destrama si incepe dezamagirea si nemultumirea, camuflarile mandriei. Daca cel in cauza isi

inchide sufletul de catre povatuirea duhovniceasca pentru ca aceasta taie amagirea de sine din

care creste dezamagirea, bobul de grau se schimba in taciune si se crede grau nederptatit.

Aceasta este iubirea de sine pe care o mentine mandria si punctul de vama al diavolului.

Sufletele slabanogite de mandrie stau totusi pururea incordate in legitima aparare de catre

orice indregatori, gata sa-si apere dreptatea si sa-si justifice intristarea, sa-si explice ei mai

bine cauza si niciodata nu simte trebuinta sa asculte si sa urmeze, daca este o cale mai presus

de ce pot ei pricepe. Asa se explica indepartarile, imputinarile si chiar intunecarile de la rostul

luminos al calugariei77.

Sufletul dus in robie e jefuit pe data de toata agoniseala sa duhovniceasca. Aceasta-i

contabilitatea fricosului: zarafii cu banii lor falsi fura talantii nostrii buni.

Acum monahul lenes de mantuirea sa incepe sa uite intelesul celor ce are de facut, se

multumeste numai cu intrarea in calugarie ca si cum cu aceasta si-ar fi ajuns scopul. Potoleste

ravna de razboire cu slabiciunile firii patimilor, imbracamintea sa de luptator al duhului pierde

insemnatatea ei de la inceput. Sandalele nu mai alearga pe calea gatirii evangheliei pacii,

calea duhului, ci o iau iarasi pe calea pamantului. Nici nu observa monahul molatic de minte

cand a fost scos din lupta si redus la un simplu cuier de haine calugaresti. Cu alte cuvinte nu

vede ca a ajuns o mizerie cazuta intre talhari, un mincinos ala Domnului Hristos.

Daca monahul se complace intr-o asemenea calugarie de uniforma si nu-l doare

stingerea luminilor sufletului sau – intristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse –

inseamna ca a dat in micime de suflet si a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei indreptari el

cauta alta hrana sufletului sau: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povatuitorii sai se

desparte sufleteste, judecandu-i si gasindu-le tot felul de pricini. Asa se cuibareste viclenia in

suflet si il face pe monah om cu doua fete, morminte varuite pe dinafara, neingrijit pe

dinauntru, ipocrit. Prinderea sufletului intr-o viata dinafara de duh prin taratele vietii e tot una

cu ducerea lui iarasi in temnita patimilor. Cand monahul a realizat fatarnicia, a ajuns pe

punctul de a parasi calugaria. In ochii lui toti sunt fatarnici, e o victima nevinovata a

nedreptatilor, de aceea osandindu-i, iese dintre ei.

De aici se vede destul de limpede ca mandria singura, chiar sub cea mai subtire forma

a sa, cum e parerea de sine, daca nu e taiata din radacini e in stare sa risipeasca din suflet toata

77 Ibidem, p. 31.

44

viata dupa duh. Nu e mandria uraciunea pustiului ? De aceea cand te crezi bun sa stii ca esti

nebun si sa astepti ocara ca sa te curatesti. Intunecarea aceasta insa ne aduce aminte de

invinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce fatarniceau virtutea. Astazi pentru

obrazele celor din indaratnicie parasesc lupta calugarii. Biserica incearca pedepsirea,

scoaterea din monahism, afurisirea sau caterisirea. Crestinii nu au de invatat nimic bun de la

acesti dezertori si mincinosi. Biserica prin slujitorii ei nu face degraba lucrul acesta, dar ce nu

poate rugamintea poate pedeapsa.

Plata neascultarii de Biserica este pierderea mantuirii. Indaratnicii dau asadar de

primejdia pierzarii ca sa se dezmeticeasca. Asa se intampla cand se intareste fariseul si

slabeste vamesul.

3. 2. 2. Împlinirea votului ascultării și personalitatea monahului:

Dintre cele trei fagaduinte monahale, ascultarea neconditionata s-a dovedit cea mai

grea, din doua motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celalalt personalitatea ei.

Mai intai ce este personalitatea ? Ca lamurire pe scurt spunem ca personalitatea este o

inzestrare sufleteasca neobisnuita. Intr-o personalitate chipul lui Dumnezeu este mult mai

puternic si mult mai limpede. Toti crestinii au sigur cate un talant, dar unii au si cate doi, iar

altii si cate cinci. Talantii sunt talente, energii de lucru, ca de pilda o minte mai stravazatoare,

o inima mai larga, o mare capacitate de dragoste, o vointa mai puternica, o memorie mai

buna, o ingeniozitate inascuta.

Aceste energii ale chipului prind mai bine, ca niste antene mai bune, energiile Harului

care le sfinteste. Personalitatea are de asemenea de facut calea de la chip la asemanare. Dar

datorita inzestrarii sufletesti mai puternice, personalitatea ar putea strabate calea intr-un timp

mai scurt sau ar putea realiza o neasemanata asemanare. E destul sa ne gandim la Sfantulita de

la Arges, o copilita numai, dar cu o capacitate de dragoste care a ridicat-o intre sfinti.

Disciplina ascultarii insa e generala, pentru ca ea ridica firea din infirmitate precum

scoate si mandria din personalitate. Ascultarea face si pe lenesi si pe vecleni sa-si dezgroape

talantul, precum acopera si pe cei talentati de jefuirea slavei desarte.

Se stie ca unde este bogatie mai mare si hotii se nevoiesc mai tare sa o prade.

Randuiala ascultarii e cale dumnezeiasca. Chiar cand se realizeaza sfintenia, nici aceasta nu

dezleaga de acoperamantul ascultarii. Caci o sfintenie constienta ar putea cadea ca fulgerul in

ispita sfinteniei, care e cea mai rafinata capcana a mandriei. De aceea Avva Macarie era dus

de ingeri din lumea aceasta si pe drum il intampinau dracii zicandu-i: ai scapat de noi,

Macarie, iar sufletul lui raspundea: inca n-am scapat78.

78 ***, Patericul, p. 114.

45

Asa se explica de ce nici unul dintre sfinti nu a scapat desavarsit de vreo frana

oarecare a neputintei, ca nu cumva tocmai la urma sa piarda totul. De aceea Sf. Parinti nu au

recunoscut desavarsirea decat dupa semnul desavarsitei smerenii.

In calugarie asadar nu are nici o importanta numirea de personalitate. Dimpotriva, e un

nume de care trebuie chiar sa te lepezi, sa scapi de stiinta lui. Inzestrarea sufleteasca ce-i

corespunde e folositoare intr-alt fel, in curajul smereniei, in avantul dragostei, in capacitatea

de a te bucura in suferinta. Acestea dovedesc un suflet mare. Calugaria nu creste visatori ai

imparatiei lui Dumnezeu, ci oameni hotarati care duc trairea crestinismului pana la ultimele

lui consecinte de disciplina si frumusete79.

Temeiul indraznelii celei dupa Dumnezeu este Invierea Sa din morti, dovada atat de

puternica a dumnezeirii Sale. Pe cuvantul Lui, de Dumnezeu dovedit, avem si noi indrazneala

si curaj impotriva lumii si a mortii din noi. Acesta-i temeiul strafund al uceniciei noastre, a

carei capat este invierea sufletului inca din veacul acesta, in lumina veacului viitor. Pentru o

astfel de rostuire a vietii e calugaria si ea cere smerenie si curaj. Smerenia si curajul s-ar parea

doi termeni opusi.

Cu toate acestea, in viata duhovniceasca ei se armonizeaza, ba se si completeaza.

Absența sau imputinarea unuia slabeste pe celalalt si intre ei trebuie tinut un echilibru. Caci

viata crestina orientata numai spre umilinta ia o infatisare de sclavie spirituala, de pipernicire

la litera si pierde curajul. Deasemenea, orientarea numai spre indrazneala personala si spre

profetism distruge bisericitatea si sobornicitatea crestinismului, provocand fie erezie, fie

schisma, deci pierde smerenia. De aceea pastrarea capacitatii de incadrare in disciplina a unui

suflet face dovada armoniei si valorii sale. Calugaria slabeste in suflete slabe si se intareste in

suflete mari.

Dar pilda celor de pe urma aprinde curajul celor dintai. Voturile monahale au

obligativitate de constiinta. De Dumnezeu ascultam neconditionat toata viata si fara abatere.

Daca insa povatuitorii nostrii dupa Dumnezeu, staretii si duhovnicii, devin eretici si ca atare

se incarca din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegati de

ascultarea lor pentru ca ei au strambat dreapta credinta si prin constiinta lor nu se mai exprima

voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Biserica nu inceteaza. Obligativitatea voturilor

monahale poate inceta numai in cazul extrem de rar cand se intampla din motive chimice a

personalitatii omenesti, deci si a constiintei in cazul deplinatatii de constiinta, insa

fagaduintele raman obligatorii iar lepadarea lor pacat. Incetarea voturilor e incetarea

79 Sfantul Clement Alexandrinul, Care bogat se va mantui, in col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. IV,

București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1992, p. 94-102.

46

calugariei. Manastirile cu viata de sine au slabit votul ascultarii si al saraciei si din pricina

aceasta sunt o forma decadenta de monahism80.

2. 4. Monahismul în adâncul pustiei sau în inima lumii? O dilemă

De-a lungul timpului, trăirea monahala a fost văzuta ca o realitate cuprinsă invariabil

intre două limite de neimpacat. Pe de o parte, cel ce vrea să duca o astfel de viață trebuie să

părăsească definitiv lumea, cu toate pacatele sale, cu toate placerile si inselaciunile ei si sa se

retraga in singuratate, in pustiu, in paduri sau in manastire si sa implineasca singur poruncile

evanghelice. Pe de alta parte, crestinul care vrea sa duca o viata calugareasca declara ca

doreste sa implineasca, cu mai multa atentie, invatatura Evangheliei, centrata pe iubirea de

Hristos si de aproapele; sa aplice, adica, un maximalism crestin, care inseamna angajare spre

mantuirea propriului suflet, ca si ale altora.

Intre părăsire și angajare, intre singuratate și viața de obște, intre a se retrage din lume

și a apartine si a participa la viata comunitatii bisericesti se consuma intreaga tensiune a

subiectului nostru.

Vom incerca sa scoatem in evidenta continuitatea organica intre viata monahala si cea

liturgico-eclesiala. Ca viata monahului are radacinile sale existentiale tocmai in Sfanta

Liturghie si ca trairea sihastrului e un imn liturgic adus Bisericii lui Dumnezeu.

Călugarul este, in primul rand, un crestin. Viata sa crestina se bazeaza și iși trage

sevele din cele trei Taine de initiere: Botezul, Mirungerea si Euharistia, prin care ni se

daruieste, prin Duhul Sfant, participarea la viata divina.Tainele ne daruiesc aceasta viata

divina, intr-un anume fel, in stadiu germinal: e o samanta, care nu se poate dezvolta si aduce

roade in om decat prin sinergia dintre har si eforturile noastre. Asadar, inceputurile trairii

monahale sunt inradacinate in sacramentalitatea Bisericii.

Pana azi, in fata unui astfel de mod de viata, lumea se afla contrariata; viata tainica si

ascunsa a monahului e un mister sigilat cu sapte peceti. Astfel ca se gasesc adesea observatii

sau acuze, ca si cum viata monahala ar fi o abandonare, iar calugarul, un dezertor, care prefera

singuratatea, uitand de semenii sai, care se roaga singur, egoist, pentru sine insusi, si duce o

80 Sfantul Vasile cel Mare, Randuielile vieții monahale, București, Editura Sofia, 2001, p. 41.

47

viata ce contrazice natura insasi. Acuzele sunt grave, intrucat ele privesc dimensiunile

eclesiala, liturgico-sacramentala si sacrificiala a vietii crestine.

Răspunsul cel mai potrivit la aceste obiectii il ofera trairea insasi a monahului, care

marturiseste cum monahismul, intrucat se bazeaza pe libertatea observarii sfaturilor

evanghelice, devine un imn liturgic al slavei lui Dumnezeu.

1. Se obiecteaza că viețuirea monahală e inutila atât societații cât și lucrării

misionare a Bisericii:

Daca Biserica ne cheama la comuniune cu toti si la angajarea cat mai hotarata in a

realiza, in lume, Imparatia lui Dumnezeu, nu cumva calugarii neaga aceasta unire a tuturor in

aceeasi paine si acelasi potir, prin harul aceluiasi Duh Sfant?

Sfintii Parinti raspund: Ceea ce a fost asumat a fost si mantuit. Monahul se gaseste in

uniune ontologica cu toti oamenii. El participa in fiecare zi la Dumnezeiasca Liturghie.

Slujbele ocupa primul loc. Iar munca, ascultarea, masa, primirea de straini, toate izvorasc si

se intorc la Sfanta Euharistie, care transfigureaza intreaga sa viata. Repetand neincetat

rugaciunea inimii, el invoca pe Hristos pentru toti. Cum scrie Sfantul Simeon al Tesalonicului:

Un crestin, fiind intru totul unit cu Hristos, in Hristos gandeste?, cu Hristos teologhiseste, se

ingrijeste de toate si de toti, pentru Hristos graieste si lucreaza. Doar pe Hristos il respira si

il duce cu sine, fara sa aiba sau sa doreasca nimic altceva decat pe Hristos. Ca si Apostolul

Pavel, Il tine pe Hristos spre mangaiere. Hristos e, pentru el, comoara de mare pret, piatra

nestemata si lumina vietii sale, dulceata sa si imparatia fara de sfarsit . Monahul devine cu

adevarat un teopat. Hristos Insusi traieste in el si-i impartaseste toate darurile pe care Duhul le

revarsa in Biserica Sa.

Și Sfantul Isaac Sirul zicea ca cel ce se retrage din lume spre a-si sfinti propria

persoana si a se ruga pentru altii, e mai presus decat cel ce increstineaza multime de popoare.

Efectele acestui adevar-putin neobisnuit, la prima vedere-sunt de ordin ontologic. Sfintindu-se

pe sine insusi, monahul sfinteste natura umana insasi. El se retrage din lume nu spre a o

abandona, ci spre a o sfinti. Aceasta indeletnicire de a placea lui Dumnezeu, dupa Evanghelia

lui Hristos, se implineste retragandu-te din grijile lumii si lasand orice imprastiere. Or,

aceasta nu inseamna a abandona lumea, ci pacatele si stricaciunea lumii.

48

2. Sunt unii care vorbesc de solitudinea monahului ca despre părăsirea vieții comunitare,

exprimată in comunitatea liturgică. Ca și cum monahul, prin viața sa solitară, ar părăsi

Biserica.

In acest sens, unii dintre Parintii Bisericii, intre care Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul

Pahomie, se abtin sa recomande viata singuratica. Dar, in acelasi timp, Biserica insasi a

canonizat figuri de eremiti, precum: Pavel Tebeul, Onufrie, Maria Egipteanca, Petru

Athonitul. Un astfel de eremitism nu-i prin nimic strain de duhul Bisericii. Cum asa?

Simplu, pentru ca solitudinea monahului are, de fapt, o profunda dimensiune eclesiala

si liturgica. In Hristos euharistic, monahul intalneste, in comuniunea sfintilor, intrega

umanitate si intrega creatie. Monahul e cel separat de toti si cu toti in armonie". El cuprinde

in sine intreaga Biserica si participa la viata Bisericii. Cum zicea Pier Damiani, care

cunoscuse calugarii greci din Calabria, in secolul al XI-lea: Despre Biserica se vorbeste ca

despre fecioara cea una: se intelege deci, cum s-a afirmat, ca Sfanta Biserica e una in toti si

intrega in fiecare; simpla, asadar, in pluralitate, prin unitatea credintei; multipla in fiecare,

prin legatura dragostei si prin darul harismelor diferite.

Călugarul poarta in inima sa, ca pe un tezaur de mare pret, pe toti oamenii si ii aduce

lui Dumnezeu in chip euharistic. Cel solitar nu mai e singuratic, caci participa la adevarata

viata a Bisericii. Iesit din mijlocul nostru-canta Sfantul Simeon Noul Teolog-te-ai osebit de

lumea intreaga: cu adevarat, aceasta inseamna a fi in singuratate. Insa fiind unit cu

Dumnezeul si Imparatul tau, nu mai esti solitar, ci ai devenit impreuna locuitor cu toti sfintii,

te impartasesti de viata ingerilor, te odihnesti cu dreptii, esti cu adevarat mostenitor cu toti

cei ce sunt in cer. Cum ar putea, asadar, sa fie solitar cel ce a dobandit cetatea sa, in care se

afla adunarea martirilor si sfintilor? ?. In toate acestea nu-i nimic strain de viata Bisericii. Nu

exista nici o contradictie, nici in ce priveste natura persoanei, nici cea a comunitatii eclesiale.

3. Celibatul, ca renunțare la lucrurile vieții, e privit ca o măsura impotriva naturii umane:

Monahul traieste fecioria dupa Hristos, transcende nu doar ce e contrar naturii, ci

insasi natura. Urmarind ceea ce e dincolo de natura, ia parte la modul de a fi al ingerilor,

despre care si Domnul a vorbit: „La Inviere, nu se insoara, nici nu se marita, ci vor fi ca

ingerii lui Dumnezeu in cer” (Matei 22, 30).

Prin celibat, monahul slaveste pe Dumnezeu in trupul sau, dupa un model mariologic.

Acesta-i modul de a depasi legile si conditionarile naturii, chiar si ale mortii. „In chip

asemanator cu Nascatoarea de Dumnezeu, Maria: moartea, care stapanise de la Adam pana

la ea, odata ajunsa in fata ei, se lovi ca de o piatra, de rodul fecioriei sale, fiind invinsa; la

49

fel fiecare suflet, prin feciorie, trece dincolo de viata trupeasca si se desfiinteaza, intr-un fel,

puterea mortii, care nu mai are loc pentru boldul sau.

Fecioria ne duce, asadar, dincolo de stricaciunea acestei lumi si ne impartaseste din

lumea ce va sa vina, din Imparatia cerurilor. Hristos S-a nascut din Fecioara, invață Sfantul

Grigorie Teologul, și arata fecioria drept cale care duce in afara lumii, care infrange lumea,

care transforma o lume in alta, lumea prezenta in lumea ce va sa vina?, indreptandu-ne de la

cele ce sunt catre cele nevazute.

Călugarii sunt cei ce gusta din aceasta traire a Imparatiei lui Dumnezeu, fără să nege

lumea prezenta și legile ei.

4. Unii consideră că rugaciunea monahului este expresia nu doar a pasivitatii, ci și a celui mai

profund egoism:

Unei asemenea provocări lăsam să ii raspunda un renumit medic si poet roman, un

laic: Vasile Voiculescu, care, in anii 50 ai secolului nostru, participa la cenaclul si la miscarea

generata de acesta, dedicate rugaciunii lui Iisus. E vorba de miscarea Rugul aprins, ai carei

membri au platit cu martiriul, in gulagul comunist, preocuparile lor isihaste si practica

rugaciunii inimii. Iata ce zicea poetul nostru, ca unul ce ajunsese la masura rugaciunii

contemplative, a luminii taborice: Persoanele iesite din lumea veacului, inchinate numai

meditatiei si rugaciunii, monahi, pustnici, isihasti, sunt indeobste socotite dezertori de la cea

mai mare indatorire a vietii-munca-adica niste trandavi. In ochii oamenilor de rand numai

doua sunt sursele de truda: cea cu bratele, cea cu mintea. Dar rugaciunea este o lucrare-cea

mai grea. Cu activitatea bratelor oamenilor agonisim hrana pentru cresterea si intretinerea

trupului. Cu truda meditatiei si a rugaciunii ne agonisim hrana pentru cresterea sufletului-nu

numai pentru noi insine, ci si pentru ceilalti, care se pot impartasi din bogatia inimii

noastre”81.

Asadar, rugaciunea monahului nu-i prin nimic egoista si individuala, ci liturgica,

eclesiala si cosmica. Ea transfigureaza lumea intreaga, dupa cum rugaciunea euharistica

transfigureaza painea si vinul. De fapt, rugaciunea calugarului continua rugaciunea

comunitatii eclesiale: porneste de la Liturghie si se intoarce la ea.

Dupa aceasta prezentare oarecum apologetica a vietii monahale, ca viata eclesiala si

liturgica, sa incercam sa notam sumar cateva aspecte sau dimensiuni ale acestui mod de traire.

81 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Veșnicia ascunsă intr-o clipă, Alba Iulia, Editura Reintregirea, 2004.

50

1. Trăirea monahala este hristocentrică.

Sau, mai exact, trăirea monahală este de un hristocentrism euharistic. Intrucat monahul

este un om euharistic El primeste pe ceilalti si intreaga lume ca pe un dar al lui Dumnezeu

facut vietii sale si daruieste totul Domnului Hristos, cu multumire. El aduce lui Dumnezeu nu

numai paine si vin, ci si toate cate sunt consubstantiale acestora: adica intreaga creatie. In

calugar, omul redescopera demnitatea sa sacerdotala: daruieste totul si, mai ales pe sine insusi,

lui Dumnezeu: Ție Iti aducem de toate si pentru toate.

Aceasta e posibila in masura in care monahul a daruit lui Dumnezeu inima sa. Si in

curatia inimii sale a vazut pe Dumnezeu si Lui, cu multumire, Ii aduce tot ceea ce-l

inconjoara. Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8).

Monahii nasc pe Hristos in centrul persoanei lor, in inima, prin rugaciunea inimii: Doamne

Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul. Si in schimbarea mintii

si a inimii (metanoia), omul uneste mintea sa cu mintea lui Hristos si inima sa cu inima lui

Hristos. Astfel, viata sa devine o continua multumire, o neincetata liturghie existentiala. Si in

inima sa, largita infinitului dumnezeiesc, coboara Domnul, ca sa-Si faca acolo locas. Intr-o

astfel de inima sunt cuprinse umanitatea si intreg cosmosul: caci impreuna participa la

liturghia inimii, in care Hristos Insusi se roaga Tatalui, in harul Duhului Sfant. E marturia

vietii monastice, ca viata liturgica si eclesiala82.

Dar monahul nu se roaga doar cu rugaciunea lui Iisus. El isi impropriaza rugaciunea

Bisericii. Nu intamplator, fiecare slujba divina se incheie cu invocarea: Pentru rugaciunile

Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mantuieste-ne pe noi.

Sfintii Parinti sunt in special monahi si exemplul lor de viata monahala straluceste pe cerul

slujirilor liturgice ale Bisericii dintotdeauna. Pentru ca viata monahala e experienta de fiecare

zi a Liturghiei euharistice oficiate de Biserica.

2. Răsfoind cărtile fundamentale ale monahismului, am fi tentati sa credem ca, in

primele secole monastice, Sfintele Taine si, in general, cultul Bisericii nu ar fi avut prea multa

importanta pentru cei ce se retrageau din lume, spre a duce o viata in singuratate. S-ar parea

ca Patericul, sau Mantuirea pacatosilor (a monahului Agapie) nu scot in evidenta

dimensiunea sacramentala a trairii eremitice.

Aduc aici frumoasa marturie a Avvei Pimen: Avva Pimen zise: E scris in ce chip

doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu, Dumnezeule. Fiindca cerbii in

pustie inghit multe jiganii taratoare, iar cand ii arde otrava, doresc sa vina la ape, si dupa ce

beau se racoresc de otrava jiganiilor. Asa si calugarii, in pustie sezand, se ard de otrava

82 Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Tradiție și innoire in slujirea liturgică, volumul II, Galați, Editura Episcopiei

Dunării de Jos, 2001, p. 81.

51

dracilor celor vicleni si doresc sambata si duminica sa vina la izvoarele apelor, adica la

Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa se curateasca de amaraciunea celui

viclean83.

In secolul IV, Dumnezeiasca Liturghie se slujea de doua ori pe saptamana, sambata si

duminica. In secolele urmatoare, a devenit obisnuinta liturghia de fiecare zi. Sfantul Teodor

Studitul (sec.VIII) recomanda chiar si impartasania zilnica. Acelasi lucru recomanda si Avva

Apollo, care zicea: E nevoie, pe cat posibil, ca monahii sa se cuminece in fiecare zi cu

Sfintele Taine ale lui Hristos, caci cine se departeaza de ele se departeaza de Dumnezeu;

dimpotriva, cine le primeste continuu, primeste continuu pe Mantuitorul. Caci Mantuitorul

Insusi a zis: "Cine mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu ramane in Mine si Eu in el"

(Ioan 6, 56). Este asadar de trebuinta pentru calugari ca, de vreme ce fac neincetat amintirea

patimilor Mantuitorului, sa fie pregatiti in fiecare zi si sa faca in asa fel incat sa se

invredniceasca sa primeasca in orice clipa Sfintele Taine cele ceresti, caci astfel si noi ne

vom bucura de iertarea pacatelor. Asadar, fundamentul vietii monahale este Hristos

euharistic.

3. Trairea monahala dobândeste o profunda dimensiune liturgica si cultica:

Calugarul, prin rugaciune, curateste propria-si inima si o arata statornica in unirea cu

Hristos. In timpul Liturghiei, monahul se daruieste pe sine insusi, cu dragoste, lui Dumnezeu

si Dumnezeu i se daruieste, si in fiecare zi petrec multe ceasuri impreuna, in aceasta slujire

iubitoare a Domnului, in biserica. Nu merge in biserica din vreo obligatie, ci din dorinta

neostoita; nu gaseste nimic mai de pret decit comuniunea cu Hristos, cu Maica Sa si cu

prietenii Sai. Slujbele sunt o bucurie si o sarbatoare, o deschidere a inimii si o pregustare a

raiului15. De aceea, calugarul arde de nerabdare sa se intoarca in biserica si ar ramane acolo

pentru totdeauna. Iar cand iese din biserica, toate ii vorbesc de Liturghie: toate pleaca de la

biserica si de la altarul sau si se intorc la ea. Slujba ocupa primul loc in viata manastirii: este

memoria insasi a Bisericii. Si toate, aduse cu multumire in biserica, sunt transfigurate pentru

Imparatia Cerurilor. Toate se contamineaza de innoirea vietii (Romani 6, 4) a lui Hristos,

izvorata din mormantul stralucind de lumina.

Chiar si asceza: neincetata asceza se contamineaza de lumina invierii. Monahul care

posteste, care privegheaza, care isi infrange voia, nu este un suferind. E drept, el lucreaza o

continua siluire a naturii, dar in sensul cuvintelor Domnului: Imparatia cerurilor se ia prin

straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea (Matei 11, 12). Suferinta monahului postitor e o

suferinta radianta (Al. Schmemann). Straluceste de lumina transfiguratoare, căci nu omul

83 ***, Patericul, p. 127.

52

posteste, ci Hristos Insusi. Aceasta e taina prezentei lui Hristos in faptele bune ale omului, de

care vorbea Sfantul Maxim Marturisitorul, e o prezenta euharistica.

Prin asceza, monahul se transforma pe sine insusi in cetatean al Imparatiei. Si gaseste

Imparatia, al carei semn este pacea. Fii tu insuti in pace cu Dumnezeu, zicea Sfantul Serafim

de Sarov, si multi din jurul tau vor gasi pacea. E pacea Duhului, care daruieste libertatea.

Tocmai aici se manifesta roadele ascezei monastice. Caci renuntand partial la nevoile

naturale (mancare, apa, somn etc.), monahul isi exprima autonomia sau libertatea fata de

lumea prezenta, stricacioasa. Face experienta Imparatiei ce va sa vina. Caci Hristos, Soarele

Ierusalimului ceresc (conform Apocalipsa.21, 23), este deja in mijlocul poporului Sau,

liturghisind84.

4. Cum am vazut, viața monastică are o profundă dimensiune eshatologică:

Monahul traieste in Imparatia lui Dumnezeu si viata sa este o continua zi de

sarbatoare, o pregustare a raiului. Constiinta eshatologica, pastrata intacta in Biserica, isi

gaseste o expresie si o actualizare particulara in continua invocare monastica a rugaciunii lui

Iisus. Asteptarea Domnului care vine maranatha! si constiinta prezentei Sale mistice intre noi

sunt exprimate de El: Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru (Luca 17, 21). Aceasta

constiinta face posibila viata unei manastiri, aduna pe toti fiii lui Dumnezeu imprastiati (Ioan

11, 52) si ii așează impreuna in acelasi loc (Faptele Apostolilor 2, 1), ca intr-un sobor

liturgic85.

5. Pentru monah, totul se petrece aici, jos, și, în același timp, dincolo, în Împaratie.

Toate lucrurile, in aceasta viata, sunt istorice, temporale: au un inceput si un sfarsit. Dar

monahul incepe sa traiasca pe cele neincetate, vesnice. Rugaciunea sa, uniunea sa mistica cu

Iubitul inimii sale nu cunoaste oprire. Rugaciunea inimii, devenita neincetata, face ca taina

uniunii euharistice sa devina o stare, ca ceva fara de sfarsit. Fara sa inceteze sa fie in timp, el

ia totodata parte la vesnicie16. Acesta este timpul liturgic, timpul transfigurat, in care istoria a

fost penetrata de eternitate86.

6. Și spatiul trăirii monahale este unul liturgic. Biserica e un spatiu transfigurat,

apartine Imparatiei, cum spune o cantare a Maicii Domnului: In biserica slavei tale stand, in

cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu. Iar in Muntele Athos si, de aici, in orice

84 Pr. prof. dr. Nicolae Necula, op. cit., p. 61.

85 Teofil Părăianu, Ganduri bune pentru ganduri bune, Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1998, p. 14.

86 Ibidem, p. 86.]

53

manastire, calugarii recunosc in Nascatoarea de Dumnezeu pe Imparateasa lor si Stapana. Tot

ce tine de manastire devine o biserica a Nascatoarei si se inconjura de slava cereasca.

7. In sfarsit, un ultim aspect ce merita observat este prezența minunii în viața

monahilor. De obicei, se zice ca minunea este o intamplare extraordinara, ce depaseste legile

naturii si ratiunii. Pentru un crestin, minunea devine o stare normala de viata. Caci viata insasi

a crestinului e o minune: e viata inviata, caci e viata lui Hristos. Minunea suprema, pe care

Hristos o savarseste in fiecare zi in Biserica Sa, este Euharistia.

Monahii au o perceptie particulara a acestei dimensiuni a vietii crestine. Livada

duhovniceasca a lui Ioan Moshu (sec. VII) abunda de exemple: in fiecare zi crestinii vedeau

puterile lui Dumnezeu, prezenta minunata a lui Hristos euharistic. Calugarii din Muntele

Athos se incred tot timpul in Maica Domnului, care lucreaza minunile sale, prin care Domnul

isi manifesta prezenta Sa.

Concluzii:

1. Cineva a intrebat: Ce este Sfantul Munte? Si un batran a raspuns: Bucurie se face in

ceruri pentru un pacatos care se pocaieste; iar aici sunt multi cei ce se pocaiesc. Trairea

monahala e arta pocaintei, a metanoiei, a schimbarii mintii si a inimii. Pocainta continua se

savarseste prin rugaciunea continua, prin neincetata invocare a preadulcelui Nume al lui Iisus.

Monahul isi aminteste de Dumnezeu mai mult decat de propria sa respiratie, scrie Sfantul

Grigorie Teologul. Rugaciunea pastreaza aprins focul dragostei divine, care transfigureaza

persoana insasi a monahului si intreaga lume.

2. Viata calugarului e o judecata pentru lume. Aceasta viata ascunsa cu Hristos in

Dumnezeu va fi descoperita in slava la venirea Domnului (confer Coloseni 3,4). E o taina care

se savarseste sub ochii nostri, o liturghie in sensul sacrificial al cuvantului. Si, in acelasi timp,

intruparea cuvintelor liturgice: Usile! Usile!, cuvinte prin care Euharistia opereaza judecata

acestei lumi, desparte oile de capre, pe cei ce participa la cina de cei ce raman afara.

3. Ontologic, monahul ramane nadejdea umanitatii. Intr-o lume care afirma ideologii

umaniste gata sa creeze iaduri, monahul descopera masura omului adevarat: e omul

indumnezeit, sfintit, chip al lui Dumnezeu. E omul ingeresc, de care vorbea Sfantul Ioan

Scararul: Ingerii sunt lumina pentru calugari, iar viata monahala e lumina pentru toti

oamenii20. Monahul e cel ce vede „fără să vadă”, care cunoaște „fără să cunoască”, dar care

descopera slava omului indumnezeit și a Impărăției lui Dumnezeu.

54

2. 5. Monahismul românesc, mărturie a misiunii călugărilor în inima

lumii:

Monahismul a fost de la inceput prezent in viața bisericească a romanilor. Precum s-a

mai aratat, formarea poporului roman si a limbii romane inceput in secolul II s-a desavarsit si

incheiat catre sfarsitul seclului VI. In aceeasi perioada s-a petrecut si crestinarea acestui popor

nou, incat putem spune ca au avut loc doua procese paralele: romanizarea populatiei dacoromane

din Dacia si crestinarea ei87.

Tot asa de vechi este si monahismul de factura rasariteana de pe teritoriul fostei Dacii,

adica al Romaniei de azi. Inca din secolele V-VI sunt amintiti “calucarii sciti” din Scythia

Minor – Dobrogea de azi: Ioan Maxentiu, Leontiu, Ahile, Mauriciu, care au provocat anumite

discutii teologice la Constantinopol si Roma, prin anii 519-520.

Inainte de acestia insa avem stiri despre Sf. Ioan Casian (c. 360 – c. 435), autor de

lucrari teologice, cinstit atat in Biserica Rasariteana, cat si in cea Apuseana. Era originar din

Dobrogea, calugarit intr-una din asezarile monahale de aici, plecat apoi se viziteze calugarii

din pustiurile Tarii Sfinte si ale Egiptului, de la Constantinopol (unde a fost hirotonit diacon

de prietenul sau, Sfantul Ioan Gura de Aur) si de la Roma. A ajuns in cele din urma la

Marisilia, in Franta de azi, unde a intemeiat doua manastiri, una de calugari si alta de

calugarite, carora le-a dat randuieli de viata monahala intocmite de Sfantul Vasile cel Mare88.

Dionisie Exiguus, sau „cel Mic” (c. 470 – c. 545), un alt teolog originar din Dobrogea,

calugarit la Constantinopol, s-a stabilit intr-o manastire din Roma. Este autor de lucrari

telogice si traducator din literatura patristica greaca in cea latina si este cel care a stabilit “era

crestina”, cu numararea anilor de la nasterea lui Hristos, sistem cronologic folosit azi in toata

lumea.

Existenta unei Episcopii la Tomis, inca de la inceputul secolului IV, cu peste zece

titulari cunoscuti, ca si alte 14 scaune episcopale in Dobrogea, atestate documentar in secolul

VI, sunt inca o dovada ca in aceasta provincie existau si manastiri, caci carmuitorii acestor

episcopii se recrutau, de regula, dintre monahi. In 1957 au fost descoperite – iar in anii

urmatori studiate – sase bisericute rupestre (cu mai multe incaperi si galerii funerare), intr-o

cariera de calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ 20 km de Constanta, despre care se

crede ca au format o asezare monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahala, in

genul pesterilor din marile asezari monahale ale Rasaritului crestin. Acest complex monahal a

avut o existenta neintrerupta – dupa unii cercetatori din secolul IV – pana catre sfarsitul

secolului X sau inceputul celui urmator.

87 Pr. prof. Ion Ionescu, Inceputurile creștinismului romanesc (sec. II-VII), ediția a II-a, Barda, Editura „Cuget

Romanesc”, 2003, p. 14-16.

88 Tomas Spidlik, op. cit., p. 83.

55

O nouă perioadă in istoria monahismului romanesc incepe din secolul VII, pana pe la

mijlocul celui de al XIV-lea. Atestarile documentare evidentiaza continuitatea vietii monahale

pe pamantul romanesc si in aceasta perioada, desi ea a fost framantata de navaliri barbare

devastatoare. Un izvor istoric medieval, Vita Sancti Gerhardi – episcopul latin al Morisenei,

ne informeaza despre existenta manastirii ortodoxe cu hramul Sf. Ioan Botezatorul din

Morisena (azi Cenad, pe Mures, in jud. Timis), ridicata de voievodul Ahtum (Ohtum), indata

dupa anul 1000. Aici au fost adus “calugari greci”, adica ortodocsi, iar dupa anii 1028-1030

este mentionata manastirea Sf. Gheorghe din Oroslanusz (azi Maidan, in Iugoslavia, in

apropiere de granita romano-iugoslava), ridicata de noul conducator al cetatii si tinutului

inconjurator Cinandinus89.

In secolul urmator sunt atestate documentar manastirile: Meseș, jud. Salaj (1165),

Hodoș, jud. Arad (117), Kenez (1192), adica “a cneazului”, desigur numele vreunui

conducator roman local, iar in anul 1204, intr-o scrisoare a papei Inocentiu III catre episcopul

latin de Oradea, erau amintite “bisericile calugarilor greci” (ortodocsi n.n) din zona

respectiva.

Fara indoiala ca, in afara de aceste asezari monahale atestate documentar, au existat si

altele. Multi pustnici sau sihastri de neam roman vor fi trait prin locuri retrase, prin pesteri,

prin poienile ascunse ale codrilor, respectand pravila vietii calugaresti, dupa cum ne spun

multe nume de poieni, de dealuri, de munti care si-au luat numele dupa cele ale pustnicilor ce

au trait pe acolo. Bisericutele rupestre din Judetul Salaj (Moigrad, Jac, Greaca, Brebi),

descoperite in anii din urma, pestera lui Nicodim de la Tismana, chilia sau pestera lui Daniil

Sihastrul de la Putna, pestera lui Ioan de la Prislop, pesterile sau sihastriile din Muntii

Neamtului, din Muntii Buzaului (schitul Fundatura, schitul Alunisul, schitul lui Agafton), din

Muntii Vilcii si din atatea alte parti ale tarii sunt marturii de necontestat despre existenta unor

stravechi asezari sihastresti.

De notat ca insusi cuvantul romanesc „sihastrie”, insemnand loc de liniste, de

retragere, constituie o mărturie ca miscarea isihasta, dezvoltata indeosebi la Athos in secolui

XIV (prin marii ei reprezentanti, Sfintii Grigorie Palama si Grigorie Sinaitul, urmati de

arhiepiscopii Tesalonicului Nil Cabasila, Simeon), a fost cunoscuta și de romani și ca a

influentat viata monahala din tarile lor. De altefel, s-a dovedit ca intre calugarii care au facut

ucenicie pe langa Sfantul Grigorie Sinaitul († 1346) in asezarea isihasta de la Paroria, langa

Adrianopol, erau si romani.

89 Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, volumul I, Iași, Editura Trinitas, 2004, p. 39.

56

Mănăstirea Vodita, din secolul XIV, era ridicata pe locul unei asezari manastiresti mai

vechi, de prin secolul XIII. O insemnare, descoperita recent pe un manuscris grecesc aflat la

Muntele Athos, consemneaza existenta mănăstirii Bolintin, pe timpul lui Basarab I (c. 1310-

1352).

Confirma existenta calugarilor si a manastirilor si o serie de argumente de ordin

toponimic. Multe nume de locuri si de sate, unele atestate documentar inca de la sfarsitul

secolului XIV – sunt legate de viata monahala: Calugareni (peste 15), Calugaru, Calugarita,

Poiana Calugarite, Chilia, Chilioara, Schitu.

Toate aceste mărturii arata ca monahismul ortodox roman este cu mult mai vechi decat

al popoarelor ortodoxe din jurul nostru. Astfel prima mare manastire de la Athos, Lavra Sf.

Atanasie, dateaza din anul 963; Ioan de Rila, in Bulgaria, a trait in secolul X, desi o viata

monahala bulgara pe deplin consolidata incepe abia in secolul XIII; Lavra Pesterilor din Kiev

a fost intemeiata in secolul XI, de Antonie, parintele monahismului rusesc, iar monahismul

sarb incepe din a doua jumatate a secolului al XII-lea90.

Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, odata cu organizarea statelor romanesti

indepedente, Tara Romaneasca si Moldova (alături de Transilvania, aflată intr-o situatie

politica diferita), și odată cu organizarea cononica a Bisericii Ortodoxe din aceste trei tari,

incepe a treia perioada din istoria monahismului romanesc, perioada care poate fi numita:

“perioada clasica” sau “epoca de aur”. Aceasta dureaza pana la inceputul secolului al XIX-lea.

Ea corespunde cu “epoca medievala”sau cu “evul mediu” romanesc91.

In aceasta perioada, care cuprande aproape jumatete de mileniu, numai in Tara

Romaneasca si Moldova s-au ridicat aproximativ 2000 de manastiri. Ele au fost ctitorite fie de

catre domnii tarii, fie de catre marii dergatori. Cele mai multe exista pana astazi. La acestea

trebuie sa mai adaugam alte peste o suta de schituri, ridicate prin jertfele materiale ale unor

calucari cu viata aleasa, ajutati de preoti de mir si de credinciosii satelor noastre.

Un rol insemnat in reorganizarea vieții călugarești de la noi, chiar la inceputul

perioadei de care ne ocupam, a revenit Sfantului Nicodim, zis de la Tismana, un macedoroman

din Prilep (Serbia), călugarit la Athos, probabil la Hilandar, dupa care a trait o vreme in

sudul Dunarii, in tinutul Cladova, unde a pus bazele unor asezari monahale, apoi a venit pe

pamant romanesc. Aici a ridicat manastirile Vodița, langa cetatea Severin (c. 1372), pe locul

unei asezari mai vechi, cu ajutorul domnitorului Vladislav I (Vlaicu Voda), apoi Tismana, in

judetul Gorj, cu ajutorul lui Radu I (c. 1377-1383), conducandu-le pana la moarte († 26

decembrie 1406). Tot lui i se atribuie si intemeierea manastirii Prislop din tinutul Hategului,

90 Ibidem, p. 44.

91 Ibidem, p. 44-47.

57

iar ucenicilor lui, manastirea Neamtu din Moldova. In aceeasi perioada s-au ridicat

manastirile Cozia, pe valea Oltului, si Cotmeana, jud. Argeș, ctitoriile lui Mircea cel Mare

(1386-1418), iar in Moldova, mănăstirea Neamțu, in vremea lui Petru Mușat (c. 1375-1391),

pe locul uneia mai vechi92.

In primele decenii ale secolului al XV-lea s-au ridicat manastirile Nucet, Snagov,

Visina, Glavacioc, Cosustea, Dealu langa Targoviste, iar in a doua jumatate a secolului,

Comana, la sud de Bucuresti, Rincaciov, Tinganu, Margineni, Tutana, Tirgsor, Bistrita, Valea,

toate in Tara Romaneasca; in Moldova manastirile Moldovita Bistrita, ctitoria lui Alexandru

cel Bun, Horodnic, Itcani, Bohotin, Tazlau, Bozieni, Boistea, apoi ctitoriile lui Stefan cel

Mare (1457-1504), existente pana azi: Putna, Voronet, Dobrovat si Tazlau.

Alături de aceste manastiri s-au ridicat numeroase biserici de mir, precum Sf. Nicolae

domnesc din Curtea de Arges, Sf. Treime din Siret, amandoua de la mijlocul secolului XIV,

pastrate pana azi in forma lor originala, si altele.

In Transilvania s-au ridicat, in secolele XIII-XV, manastirile: Rameț – jud. Alba (cu

picturi si o inscriptie din anul 1377), existenta si azi in forma ei originala, Prislop – jud.

Hunedoara, Plosca – jud. Hunedoara, Feleac – jud. Cluj, si alte zeci de biserici de mir ctitorite

de cneji locali, care se vad si astazi: Densuș, probabil din sec. X, refacuta in sec. XIII,

Streisingeorgiu, cu o inscriptie din 1313, care consemna numele preotului Nanes si al

zugravului Teofil, Strei, Suntamaria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada, toate din sec. XIII,

Ostrov, Sintpetru, Nucsoara, Pesteana, Lesnic, Criscior, Ribita, din sec. XIV, toate in jud.

Hunedoara, Suntimbru si Zlatna, in jud. Alba, Vad si Feleac in jud. Cluj, Sf. Nicolae din

Scheii Brasovului, toate din sec. XV, si multe altele. In Banat, sunt cunoscute manastirile

Hodos (din sec. XII), cunoscute manastirile Hodos (din sec. XII), Saraca, Singeorge, Sredistea

Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cusici, Cubin, Zlatata, Bazias, Mracunea si o serie de

biserici (toate din secolele XIV-XV), majoritatea distruse in cursul numeroaselor incursiuni

otomane, mai ales dupa 1552, cand Banatul a fost ocupat de turci; in Bihor, manastirile de la

Voivozi (sec. XIII-XIV, in ruine), iar in Maramureș manastirea Sfantul Mihail din Peri,

declarata stavropighie patriarhala de patriarhul ecumenic Antonie IV in anul 1391, la

rugamintea urmasilor ctitorilor, apoi Birsana si Cuhea (atestate la sfarșitul secolului XIV) și o

serie de alte biserici de mir din aceeasi perioada93.

Secolul al XVI-lea cunoaste un sir lung de ctitorii voievodale si domnesti, existente

pana astazi. Cautam intre ele manastirile Dealu si Govora, ctitoriile lui Radu cel Mare, Arges

92 Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, Isihasmul – Tradiție și cultură romanească,

București, Editura Anastasia, 1994, p. 19.

93 Ibidem, p. 22.

58

a lui Neagoe Basarab, Viforita lui Vlad Inecatul, Gorgota lui Patrascu cel Bun, Sf. Troita

(Radu Voda) din Bucuresti a lui Alexandru Mirecea, apoi o serie de ctitorii boieresti:

Brincoveni, Sadova, Strehaia, Calui, Gura Motrului, Stanesti, Cobia, Bucovat (Cosuna),

Cernica s.a., Izvorani si Olteni, ctitorii vladicesti, toate in Tara Romaneasca.

In Moldova se zidesc acum: Probota, Risca si o serie de biserici ctitorite de Petru

Rares, Slatina si Pingarati ale lui Alexandru Lapusneanu, Agapia, Galata si Hlincea ale lui

Petru Voda Schiopul, Sucevita Movileștilor, apoi ctitoriile boieresti: Humor, Cosula, Golia din

Iași, toate in Moldova.

In Transilvania se pot consemna, in acest secol, actuala biserica a manastirii Prislop,

cea din Geoagiul de Sus – Alba (un timp resedinta vladiceasca), cea din Lancram – Alba,

manastirea-catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ctitorita de Mihail Viteazul (distrusa in

1714), iar in Banat, Bihor si Maramures si-au mentinut existenta cele din secolele anterioare.

Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum

numeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei, de mitropoliti

si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de locuitori ai targurilor si

credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin atentia manastirile: Arnota, Sadova,

Maxineni, Caldarusani, Plataresti, Negresti, Strehaia, Pumbuitas, Slobozia, ridicate de Matei

Basarab (numarul total al bisericilor si manastirilor construite de el se ridica la aproape 40),

Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de biserici noi la manastirile mai vechi,

precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir94.

Constantin Brancoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Tot acum apar

ctitoriile boieresti: Dintr-un lemn, Margineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet, Bajesti,

Aninoasa, ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Rimnicu Sarat, Zlatari si Coltea

din Bucuresti, Sinaia, Poiana; ctitoriile vladicesti: Trivale, Turnu, Striharet, Toti Sfintii

(Antim) din Bucuresti, toate in Tara Romaneasca.

In Moldova numarul ctitoriilor a fost ceva mai redus, in comparatie cu Tara

Romaneasca, dar sub raportul valorii ele compenseaza diferenta numerica: Secu, ctitoria

vornicului Nestor Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie Crimca, Birnova si Buhalnita

ale lui Miron Voda Branovshi, Sfinții Trei Ierarhi si Golia din Iasi si alte cateva biserici de mir

ale lui Vasile Lupu, Casin a domnitorului Gheorghe Stefan, Cetatuia lui Gheorghe Duca Voda,

Bogdana, Bursuci, ctitorii boieresti.

In Transilvania s-au ridicat cateva manastiri si schituri de catre domni si boieri din

tarile romanesti extracarpatice: Toplita, de sotia domnitorului Gheroghe Stefan, Sambata de

Sus, ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu.

94 Ibidem, p. 26.

59

In Banat ajunge acum la o insemnatate deosebita mănăstirea Partoș, unde a trait un

timp Sf. Iosif, a fost mitropolit al Timisoarei.

In secolul al XVIII-lea, ca urmare a schimbarilor politico-sociale survenite in tarile

romanesti extracarpatice, inaugurate de “regimul fanariot” (1711/15-1821), cand la conducrea

acestor tari au fost numiti de catre turci demnitari greci din cartierul Fanar din

Constantinopol, s-a ridicat un numar redus de ctitorii domnesti: Sf. Pantelimon, Sf. Spiridon

Nou, toate in Bucuresti, Precista si Proorocul Samuil din Focsani.

In schimb, au ridicat numeroase manastiri dregatorii romani din aceasta perioada:

Serbanesti-Morunglavu, Obedeanu din Craiova, Zamfira, Ciorogarla, Tiganesti in Tara

Romaneasca s.a. Dar in acest secol, ca urmare a prefacerilor de ordin istoric-social de la noi,

s-au ridicat o serie de manastiri, schituri si mai ales biserici de mir de catre unii ierarhi,

egumeni, calugari si calugarite: Pietrarii de Jos, Patrunsa, Colnic (de episcopul Climenta de la

Rimnic), Suzana, Cheia (Teleajen), Stinisoara, Pasarea, Ghighiu, Lainici, in Tara Romaneasca,

Horecea-Cernauti, Bratesti, Vovidenia, Giurgeni, Doljesti, Vorona, Varatecul s.a., in

Moldova95.

Viata mănăstirilor din Moldova de nord (Bucovina) a cunoscut grave pertubari dupa

anul 1775, cand aceasta regiune a fost incoroprata in imperiul habsburgic. Au fost admise

doar patru manastiri, fiecare cu cel mult 25 de calugari. Din aceasta pricina, sute de calugari

au trecut in Moldova libera.

In Transilvania, viata monahala ortodoxa s-a dezvoltat in alte conditii fata de Tara

Romaneasca si Moldova, datorita imprejurarilor politice diferite, cu puternice presiuni de

catolicizare (pana la mijlocul secolului al XVI-lea), din partea religilor maghiari si a papilor,

de calvinizare (in secolele XV-XVII), din partea principilor calvini ai Transilvaniei cu sediul

in Alba Iulia, si apoi de atragere la unitatie (secolui XVIII), din partea iezuitilor si

habsburgilor, care inglobasera Transilvania intre granitele imperiului austriac inca din

1688/1691. Cu toate acestea, in afara de manastirile pe care le-am consemnat in secolele

anterioare, existau in Transilvania alte peste 180 de schituri romanesti, majoritatea din lemn,

ridicate din evlavia si darnicia calugarilor, preotilor si credinciosilor de aici.

Acestea erau din lemn, situate de obicei in hotarul unor sate (in unele sate se cunosc 2-

3 schituri), cu un numar foarte redus de clugari, cu un lot de pamant – de multe ori fosta lor

proprietare inainte de calugarie, – in care-si cultivau cele pentru hrana. Majoritatea acestora siau

incetat existenta in anii 1761-1762 cand, din ordinul generalului Nicolae Adolf Bukow,

95 Ibidem, p. 29.

60

trimisul imparatesei Maria Tereza din Ardeal, majoritatea schiturilor din lemn au fost arse, iar

cele din piatra si caramida, distruse cu tunurile96.

In felul acesta, in Transilvania practic a incetat orice urma de viata monahala ortodoxa,

credinciosii doritori sa intre in sanul monahal fiind nevoiti sa treaca in Tara Romaneasca si in

Modova; multi din ei au intemeiat acolo noi manastiri si schituri (Cheia, Suzana, Predeal,

Stanișoara, Cocoș).

In Banat, o buna parte din manastirile pe care le-am consemnat la secolele precedente

si-au continuat existenta pana in a doua jumatate a secolului, cand au fost desfiintate din

dispozitia imparatesei Maria Tereza, apoi a fiului ei Iosif II. Au fost exceptate manastirile

Hodos-Bodrog, Mesici si Singeorge, cu situatii materiale corespunzatoare, dar acestea au

ajuns sub stapanirea Bisericii Ortodoxe Sarbe. Abia in a doua jumatate a secolului trecut,

Biserica romaneasca a ajuns din nou in stapanirea mănăstirii Hodoș-Bodrog.

Anii 1821-1918 reprezinta a patra perioada din istoria monahismului romanesc,

corespunzand epocii “modrene” din istoria poporului si a Bisericii romanesti. Pană in 1863,

cand s-a facut secularizarea averilor manastiresti, vechile asezari monahale din Tara

Romaneasca si Moldova si-au continuat viata si o lucrarea lor traditionala. S-au ridicat chiar o

seama de manastiri noi: Cocos, Taita si Cilic, in Dobrogea, Horaita in Moldova s.a.

In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), multe manastiri si schituri,

fiind incojurate de sate, au fost transformate in biserici de mir, iar in cladirile din incinta s-au

infiintat scoli sau asezaminte de asistenta sociala, tipografii si ateliere manastiresti. In a doua

parte a acestei perioade (1863-1918) numarul calugarilor a mai scazut.

In Transilvania, n-a mai existat viata monahala ortodoxa dupa distrugerea mănăstirilor

ortodoxe romanesti din ordinul generalului Bukow in 1761-1762. Singura manastire ortodoxa

in teritoriul intracarpatic a ramas cea de la Hodos-Bodrog, langă Arad, cu un numar redus de

călugari.

Situația s-a redresat, in parte, abia dupa 1918, anul formarii statului national unitar

roman, cand incepe a cincea perioada in istoria Bisericii si a monahismului romanesc. S-au

intemeiat cateva manastiri noi ori au fost redeschise cateva din cele vechi, mai ales in

Transilvania si Banat: Sambata de Sus in Tara Fagarasului, restaurata prin purtarea de grija a

mitropolitului Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron Cristea, Rameț, jud. Alba,

Rohia in Tara Lapusului, ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc, in jud. Bihor, intemeiata

prin staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca, Izvorul Miron, timiseni in

Banat si altele. In doua dintre ele s-au infiintat tipografii: la Cernica, apoi la Neamt, cea din

96 Ștefan Meteș, Mănăstirile romanești din Transilvania și Ungaria, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1936, p.

48.

61

urma functionind pana azi, dind la lumina sute de titluri de carti. Tot la Neamt, s-a infiintat un

seminar monahal, cu 8 clase, mutat apoi la Cernica, unde a functionat pana in 1940.

Seminarul a pregatat numerosi slujitori ai manastirilor. Multi dintre absolventi si-au continuat

studiile la Facultatile de teologie, iar din randul lor s-au recrutat o serie de ierarhi, unii in

activitate si astazi. Alti calugari au studiat in seminariile pentru preotii de mir. Multi dintre ei

au beneficiat de burse de specializare peste hotare. In acelasi timp s-au redeschis o serie de

ateliere, mai ales de covoare, in manastirile de maici97.

Dupa 1948, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a fost un mare sprijinitor si

indrumator al monahismului. Intre anii 1949-1959 au functionat trei semanarii monahale cu

cinci clase, pentru calugarite, la manastirile Agapia si Hurezi, si un seminar pentru calugari la

manastirea Neamt. Acum calugarii si calugaritele isi fac studiile la cele sase seminarii

teologice si la cele doua Institute teologice de grad universitar din Bucuresti si Sibiu. Multi au

fost trimisi la studii peste hotare.

Ctitorind manastiri, voievozii nostri se straduiau sa-i imite pe bazileii bizantini de

altadata. Manastirile s-au deosebit intotdeauna de bisericile de mir, prin aceea ca slujeau

interesele generale ale tarii si ale Bisericii, ca lacasuri de inchinare, de cultura, de asistenta

sociala si chiar ca locuri de aparare, in cazul unor incursiuni de osti straine, pe cand bisericile

de mir slujeau pentru trebuintele sufletesti ale credinciosilor dintr-o singura parohie. O

biserica de mir putea fi zidita fara sa aiba bunuri mobile si imobile, pe cand o manastire

trebuia sa fie inzestrata cu venituri corespunzatoare pentru trebuintele vietuitorilor ei, dar mai

cu seama pentru desfasurarea unor acivitiati culturale sau social-umanitare98.

Daniile de inzestrare erau facute de ctitori pentru vesnice, fiind apoi recunoscute sau

intarite prin hrisoave speciale de domnii tarii care, de cele mai multe ori, adaugau si ei

anumite danii. Calitatea de ctitori aduceau o serie de drepturi (sa fie pomeniti la slujbe, pictati

si inmormantati in interiorul bisericii), dar si de datorii, cea mai insemnata fiind tocmai

inszestrarea manastirii cu cele necesare (mosii, vii, prisaci, iazuri cu peste, mori, la care se

adaugau danii in bani, cereale sau postavuri de la vistieria domneasca, sare de la ocna, scutiri

de impozite, venitul unor vami – in cazul unor ctitorii ale domnilor tarii s.a.).

In fruntea fiecarei manastiri se afla un egumen ales de sobor, de regula pe viata, desi

erau numeroase cazurile cand unii egumeni erau numiti direct de domnitor. In manastirile

mari intalnim si “catigumenul”, un fel de “loctiitor” al celui dintai. Egumenul era ajutat de

duhovnic (uneori erau mai multi), care indruma viata duhovniceasa a obstei (slujbe,

marturisiri, indrumari s.a.) si de econom, care conducea gospodaria manastirii.

97 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 218.

98 Serafim, Mitropolitul Germaniei, op. cit., 44.

62

La randul său, duhovnicul era ajutat de eclesiarh, care avea in grija inventarul bisericii

si se ingrijea de intretinerea ei, si de canonarh, care conducea ceremonialul, mai ales in

duminici si sarbatori mari. Economul de asemenea avea mai multe ajutoare: vistiernicul sau

casierul, chelarul, care se ocupa cu pregatirea si supravegherea salii de mese a obstei

(trapeza), arhondarul, care avea in grija primirea strainilor in incaperi special amenajate in

acest scop (arhondaric), bolnicerul, caruia ii era incredintata “bolnita” manastirii, in care erau

ingrijit calugarii bolnavi si batrani, uneori si bolnavi din imprejurimi, bibliotecarul, care avea

grija manuscriselor si a cartilor din proprietatea manastrii.

Marea majoritate a călugarilor o constituiau cei proveniți din mediul rural, dintre

credinciosii tarani, in mijlocul carora sentimentul religios a fost mai puternic. Intalnim chiar

mai multi membri ai aceleasi familii, calugariti fie in aceeasi manastire, fie in manastiri

diferite: tatal cu fiii sau mama cu fiicele, mai multi frati sau mai multe surori. Dar intalnim si

foarte multi boieri-ctitori de manastiri, care, spre sfarsitul vietii, s-au calugarit ei insisi (Filos,

logofatul lui Mircea cel Mare care a refacut Bolintinul, vistiernicul Ieremia, devenit monahul

Evloghie de la Salajani, din Moldava, ctitoria sa, Zosima ieroschimonahul, a fost vistiernicel

la curtea domneasca, ctitorul unui schit pe valea Secului, care i-a purtat numele).

In secolul al XIX-lea se intalnesc multe fiice de mari boieri calugarite la Agapia sau

Varate; cativa tineri din familii boieresti, calugariti, ajung, tot acum, mitropoliti sau episcopi

(Veniamin Roset s.a.). foarte multi preoti de mir, dupa ce ramaneau vaduvi, ca si sotiile sau

copiii lor, faceau acelasi lucru. Din randul credinciosilor din mediul urban, de asemenea s-au

calugarit foarte multi, unii din ei ajungand pe scaune vladicesti. O statistica din anul 1811 da

urmatoarele date privind manastirea Varatec: din 273 vietuitoare, 33 erau fiice de boier, 58 de

negustori, 105 de tarani, 23 de mazili, 51 de preoti, una de dascal, una de cioban, una de alta

religie99.

Două au fost preocuparile majore ale calugarilor romani din totdeauna: rugaciunea si

munca. Pe langa obligatia participarii tuturor la slujbe, fiecare din ei avea si cate o

responsabilitate speciala, numita “ascultare”. Cei cu invatatura erau hirotoniti si incredintati

cu oficierea slujbelor amintite. Altii se ocupau cu copierea de manuscrise necesare pentru

slujbe sau pentru lectura obstei. In secolele XVI-XIX apar călugarii-tipografi. In mănăstirile

cu scoli, calugarii cu invatatura functionau ca dascali. Ceilalti erau incredintati cu diverse

munci “manuale”: la camp, la cresterea animalelor, in apicultura, viticultura, pomicultura,

piscicultura etc. In aproape toate manastirile existau ateliere in care se lucrau cele trebuitoare

vietuitorilor (vesminte liturgice, postavuri, rase, potcapuri, incaltaminte, lumanari, cruciulite,

icoane s.a.). in manastirile de calugarite existau ateliere de tesut si de brodat. Cu alte cuvinte,

99 Ibidem, p. 49.

63

fiecare vietuitor trebuia sa aiba o ocupatie, randuiala care se respecta in manastirile romanesti

pana astazi.

Asadar in manastirile romanesti se ducea o viata activa, adica se punea accentul pe

munca, necesara obstei si credinciosilor in mijlocul carora traia, si nu o viata contemplativa,

care pune accentul pe retragerea totala de lume. Aceasta este nota specifica a spiritualtitatii

monahale romanesti.

Mănăstirile au indeplinit in viața poporului roman inainte de toate un rol duhovnicesc.

Ele puteau fi cercetate de orice credincios care dorea sa asiste la slujbe, sa se spovedeasca si

sa se impartaseasca, sa ceara indrumari de viata de la duhovnici cu renume.

De altfel, insusi faptul ca vietuitorii unei manastiri erau de regula originari din partea

locului facea ca ei sa fie cercetati mereu de parinti, copii, frati, surori sau alte rude. Acest

lucru il faceau in zilele de duminica si sarbatori mari, dar mai ales cu prilejul hramurilor

manastirii, cand se aduna, pană azi, foarte mulți credincioși.

Anumiti calugari dornici de o viata duhovniceasca mai aleasa se retrageau in codrii din

jur, traind fie in bordeie sapate in pamant, fie in chilii sapate in stanca. Asa au luat nastere

felurite “sihastrii”, in care au trait in permanenta numerosi pustnici (schimonahi).

Desi retrasi de lume, si acestia au ajuns sa imbine armonios viata contemplativa cu cea

activa, caci munceau singuri un mic lot de pamant pe care-si cultivau cele necesare hranei, iar

in duminici si sarbatori coborau la biserica sihastriei pentru ca sa participe la slujbe, sa se

spovedeasca si sa se impartaseasca si primeau credinciosi chiar si in locurile lor de retragere

pentru sfatuire, spovedanie, indrumare.

Astfel de „sihastrii” au luat nastere indeosebi in zona Muntilor Neamț (Procov,

Sihastria, Sihla) si in Muntii Buzaului (Dalhauti, Trestieni, Cirnul si mai ales Poiana Marului).

De altfel, multe din marile manastiri de mai tarziu au luat nastere tocmai pe locul unor

modeste asezari sihastresti.

Traditia populara a consemnat o serie de reprezentanti ai spiritualitatii monahale

romanesti. De pildă, cuviosii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen si Silvan, fosti egumeni la

Neamț (in sec. XIV), la inceput o asezare sihastreasca. Secolul al XV-lea cunoaste si cativa

“sfinti” romani care, desi n-au fost canonizati oficial de Biserica, au fost socotiti ca “sfinti” de

evalvia populara. Primul a fost Sfantul Nicodim de la Tismana, trecut in sinaxare in ziua

mortii sale (26 decembrie 1406), fără să știm dacă a fost canonizat de Biserică; Lavrentie, se

pare fost episcop la Rădăuți, retaras in sihăstria „schitul Lavra” (in apropiere de Putna), sub

numele de schimnic Leontie; Sfantul Vasile de la Moldovița, Sfantul Iosif de la Bisericani si

64

mai ales Sfantul Daniil Sihastrul, trăitor la Putna și Voroneț in timpul lui Ștefan cel Mare,

amintit și in Letopisețul lui Ion Neculce, care a format o serie de ucenici sihastri100.

In secolul al XVI-lea sunt cunoscuti Sfinții Rafail de la Agapia, Inochentie și Eustatie

de la Probota, Ioan de la Rașca, alături de o seama de mari părinți duhovnicești (Pahomie

Sihastrul de la Slatina, Iov pustnicul de la Rașca, Ioan Sihastrul de pe Valea Sihastriei, langă

Secu s.a.).

In secolul al XVII-lea au trait Cuvioșii Partenie de la Agapia, Epifanie de la Voroneț,

Chiriac de la Tazlau (unul din cei mai mari asceți din trecutul Bisericii romanesti, care poate

fi pus alaturi de marii sihastri din pustiurile Egiptului), toti amintiti in lucrarea mitropolitului

Dosoftei al Moldovei, Viata si petrecerea sfintilor (4 vol., Iasi, 1682-1686), alaturi de

numerosi alti călugari cu viață superioară, in jurul Tazlăului și Ceahlăului.

In acest secol avem stiri despre viața unor calugarite cu „viață imbunatatita”, cum au

fost Cuvioasa Teodora de la Sihla (unde a trait singura vreo 30 de ani), o adevarata Maria

Egipteanca pe pamant romanesc, ale carei moaste au fost mutate mai tarziu in Lavra Pecerska

din Kiev. In Transilvania au trait acum marii mitropoliti Ilie Iorest și Sava Brancovici,

aparatorii Ortodoxiei, iar in Banat, Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarei, toti trei canonizati

in 1955-1956.

La inceputul secolului al XVIII-lea, episcopul Pahomiei al Romanului a ctitorit schitul

pocrov, langa manastirea Neamt. Pe la mijlocul aceluiasi secol, staretul Vasile († 1767) a

indrumat o serie de schituri din Muntii Buzaului (Dalhauti, Poiana Marului, Trestieni, Cirnul

s.a.), formand o adevarata “scoala duhovniceasca” de traire isihasta cu calugari munteni,

molodoveni si transilvaneni dar cel mai mare “parinte duhovnicesc” din acest secol a fost

staretul Paisie de la Neamt (1722-1794). Impreuna cu alti calugari carturari, acesta a inceput o

lucrare de talmacire a lucrarilor unor Sfinti Parinti si mari asceti, din greceste in slavoneste si

romaneste, formandu-se astfel, acolo, o adevarata “scoala” de traducatori. Se cunosc aproape

300 de manuscrise din timpul acela, din care 40 traduse de Paisie insusi101.

Numarul vietuitorilor de la Neamt s-a ridicat in timpul sau pana la aproape 700, intre

care erau moldoveni, munteni, transilvaneni si de alte nationalitati. Sute de alti “franti” traiau

la Secu, la schiturile Sihastria, Sihla si Pocrov, dependente de Neamt. Noul curent de traire

duhovniceasca, numit “paisian”, a avut o influenta binefacatoare si asupra altor manastiri si

schituri nu numai din tarile romane, ci si din Rusia.

Ucenicii rusi ai lui Paisie au raspandit noul curent in manastirile rusesti, ducand

pretutindeni un duh de innoire, precum in manastirile Valaam, Solovat, Alexandru Sfirski in

100 Ibidem, p. 57.

101 ***, Romanii in reinnoirea isihastă, Iași, Editura Trinitas, 1997, p. 62.

65

nordul Rusiei, Alexandru Nevski in Petersburg, Optina in centrul Rusiei, Simonov si

Novospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul Athos in Caucaz etc. Miscarea

spirituala paisiana a influentat si pe unii din marii carturari rusi din secolul al XIX-lea (A.

Homiacov, F. Dostoievski, Gogol).

Dintre ucenicii romani ai lui Paisie, cei mai de seama au fost starețul Gheorghe, un

transilvănean care a indrumat mult timp mănăstirile Cernica si Caldarusani, apoi mitropolitul

Grigorie Dascalul al Ungrovlaheie. In „duhul” lui Paisie au trait mai tirziu mitropolitul

Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1842), Calinic de la Cernica, viitorul episcop al

Ramnicului (1850-1868), trecut in 1955 in randul sfintilor, ctitorul schitului Frasinei din jud.

Vilcea, in care se respecta pana azi randuielile aspre de viata “paisiana”, staretul Neonil de la

Neamt, Vasian de la Pocrov, Visarion de la Cocos, Irinarh Roset si Nectarie Banu, ctitorii unei

biserici pe Muntele Taborului (singura biserica ortodoxa existenta acolo pana azi),

ieroschimonahii Nifon si Nectarie, ctitorii schitului romanesc Prodromul din Muntele Athos,

Antipa Luchian, traitor la Athos, apoi la manastirea Valaam din nordul Rusiei († 1882), trecut

intre sfinti la Athos, fiind singurul roman canonizat acolo, un sir de maici, mai ales la Agapia,

Varatec, Agafton si Hurezi102.

Mănăstirile romanești au avut un rol insemnat in istoria culturii romanești. In

Moldova se cunosc calugari copisti de manuscrise inca din timpul lui Alexandru cel Bun

(1400-1432), ca acel Gavriil fiul lui Uric, care a copiat la Neamtu zeci de manuscrise liturgice

au opere ale unor Sfinti Parinti rasariteni, intre care si un Tetraevanghel slavo-grec, in 1429,

pastrat azi in Biblioteca Bodleiană din Oxford.

In timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504) au luat nastere adevarate “coli de copisti” la

manastirea Neamtu, unde a activat renumitul miniaturist Teodor Marisescu, diaconul, care a

copiat o serie de Tetraevangheliare pentru ctitoriile domnitorului. O alta scoala a functionat la

Putna, unde au desfasurat o rodnica activitate alti numerosi calugari caligrafi si miniaturisti.

Actiunea de copiere de manuscrise a continuat si in secolele urmatoare. La inceputul

secolului al XVI-lea s-a format o scoala de copisti la manastirea Dragomirna, indrumata de

ctitorul ei, mitropolitul Anastasie Crimca, unde s-au realizat cele mai izbutite miniaturi din

vechea cultura romaneasca, si alta la manastirea Moldovita, indrumata de episcopul Efrem al

Radautilor.

Din secolul al XVI-lea se incepe actiunea de traducere a cartilor de slujba ortodoxa din

slvaoneste in romaneste, cu alte cuvinte s-a pornit la romanizarea slujbelor bisericesti, la care

se adauga traduceri din cartile Sf. Scripturi, din lucrarile patristice si post patristice si din

literatura populara bizantina. Aceasta actiune a fost initiata si implinita in cea mai mare parte

102 Serafim, Mitropolitul Germaniei, op. cit., p. 56.

66

de catre monahi, fiind facuta in manastiri. In secolul al XVIII-lea existau adevarate “scoli” de

copiere a manuscriselor romanesti la Dragomirna, Secu, Neamt, Agapia, Cozia, Hurezi, iar la

inceputul secolului al XIX-lea, pe langa acestea au aparut si altele, la Cernica si Caldarusani,

ca urmare a impulsului dat de staretii Paisie de la Neamt si Gheorghe de la Cernica. Acum sau

tradus si copiat mai ales carti din literatura ascetica si isihasta bizantina.

Trebuie sa spunem că, in manastiri, s-au scris și numeroase lucrari originale, fie

teologice, fie istorice. Intre autorii de lucrari originale consemnam pe Sf. Nicodim de la

Tismana cu Tetraevangheliarul (1404-1405) si cele doua scrisori adresate patriarhului de

Tirnovo, Eftimie, si pe Filotei monahul de la Cozia, cu asa numitele Pripeale, scurte texte

imnografice pe autorii anonimi ai unor lucrari istorice, precum Pomelnicul de la Bistrita,

Letopisetul de la Putna s.a. In secolul al XVI-lea episcopii Macarie al Romanului si Eftimie al

Radautilor, calugarul Azarie au fost autorii unor Cronici; Isaia, viitorul episcop de Radauti, a

realizat la Slatina prima colectie de cronici in Moldova103.

Tot in acest secol au luat fiinta primele tiparnite la noi, doua fiind indrumate de

calugari: cea de la Dealu (1508), de ieromonahul Macarie, viitorul mitropolit, si cea de la

Colentina (Plumbuita), din 1582, de ieromonahul Lavrentie. Tiparnitele din secolul al XVIIlea

au fost instalate tot in incinta manastirilor: Campulung, Govora, Trei Ierarhi din Iasi,

Cetatuia din Iasi, Snagov, Antim din Bucuresti. Mai tirziu a luat fiinta o tipografie la Neamt

(1807), care a functionat peste o jumatate de veac, una la Buzau si alta la Caldarusani.

Cei mai de seama tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre calugari: Meletie

Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de Husi si de Buzau,

Antim Ivireanul de la Sangov, care au initiat in mestesugul tiparului numerosi ucenici.

De regula, egumenii si alti calugari carturari au fost promovati in scaune mitropolitane

sau episcopale. Multi alti calugari cu invatatura si-au dus insa viata potrivit pravilei

calugaresti, numai in zidurile manastirii lor, cum au fost Mihail Moxa (care a tradus Pravila

de la Govora din 1640), Meletie Macedoneanul si Stefan din Ohrida, toti la Govora, Silvestru,

traducatorul Noului Testament de la Alba Iulia din 1648, Mardarie Cozianul, autorul unui

Lexicon slavo-roman ramas in manuscris (1649), Vartolomeu, Mazareanu, Lavrentie si Rafail

de la Hurezi, Naum Rimniceanu, Dionisie Eclesiarhul, la care se adauga si numerosi alti

copisti de manuscrise104.

Pe langa multe manastiri functionau scoli, care raspandeau stiinta de carte cu caracter

bisericesc si laic. In aceste scoli se predau cunostintele trebuitoare pentru cei care urmau sa

devina preoti, precum si dieci, logofeti si caligrafi in cancelaria domneasca. Astfel de scoli au

103 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 212.

104 Ibidem, p. 242.

67

functionat la manastirile Vodita, Tisvita etc. La Putna, de pilda, functiona, in secolul XVI, o

scoala elementara, dar si una medie, in care se predau gramatica, retorica, logica muzica,

limbile greaca, slavona si romana. La aceasta scoala au functionat ca dascali: calugarul

Eustatie, “ritor, protopsalt si domesticos” de muzica bisericeasca, autorul unor lucrari

muzicale (1511), ieromanahul Antonie (1545), apoi “ritorul si scolastiul” Lucaci, care a

intocmit o Pravila in romaneste si slavoneste. Un renumit dascal, Dositei, a activat vreo patru

decenii la schitul lui Zosima pe Valea Secului, situat in apropiere de viitoarea manastire Secu.

Scoli speciale pentru pregatirea viitorilor preoti au functionat la manastirea Putna

(intre anii 1774-1782), apoi la manastirea Sf. Ilie de langa Suceava, la manastirea Obedeanu

din Craiova (1775), la Antim din Bucuresti (1797-1874), la manastirea Glavacioc. Primul

seminar propriu-zis din Moldova a luat fiinta in incinta manastirii Socola de langa Iasi (1803).

In secolele XVIII-XIX se cunosc o serie de scoli in diferite manastiri, pentru pregatirea

calugarilor, a calugaritelor sau a copiilor din satele din jur.

Marile mănăstiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise si tiparituri: Neamt,

Putna, Margineni, Dragomirna, Secu, Cernica, Caldarusani etc.

In foarte multe manastiri se desfasurau si activitati artistice. Multi calugari au fost

zugravi de biserici. Un ieromonah cu numele Gavriil a impodobit cu pictura biserica din

Balinesti (jud. Suceava), spre sfarsitul secolului al XV-lea, fiind considerat unul din cei mai

talentati pictori din tot cursul evului mediu. In prima jumatate a secolului al XIX-lea existau

scoli de zugravi bisericesti in manastirile Cernica si Caldarusani.

Șirul calugarilor zugravi de biserici care lucrau in fresca, in stil traditional bizantin, a

continuat pana in vremea noastra. Alti calugari erau sculptori in lemn sau gravori, mestesuguri

care de asemenea se continua si azi. In manastirile de maici au cunoscut o inflorire deosebita

atelierele de broderie, lucru dovedit de multimea pieselor de acest gen (epitafuri,

acoperaminte de mormant, odajdii), care gasesc azi in marile muzee si in manastiri.

In Transilvania, Banat si Maramures s-au copiat, de asemenea, o serie de manuscrise

cu caracter liturgic, istoric si teologic. In multe din ele existau scoli pentru pregatirea

calugarilor si mai ales a copiilor din satele invecinate105.

Manastirile romanesti au indeplinit de asemenea si un insemnat rol social-umanitar.

Opera de asistenta sociala organizata de manastirile romanesti, desi putin cercetata, merita sa

ne retina atentia. La Putna, de pilda, s-a facut o copie dupa un tratat de medicina scris in limba

latina, cu o insemnare din 1536, care vorbea de arderea bolnitei, ceea ce duce la presupunerea

ca aceasta exista mai de mult, poate chiar in timpul lui Stefan cel Mare.

105 Gheorghe Bariț, Istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, f. ed., 1889, p. 172.

68

Mănăstirea Argeș avea in 1524 doua asezaminte de asistenta sociala: o bolnita si un

“xenodochion”, adica o casa pentru ingrijirea gratuita a calatorilor si a strainilor – de regula

trei zile – amandoua situate in satul Flaminzesti, in apropierea manastirii. In acelasi secol s-au

ridicat bolnite noi la Bistrita, in Oltenia (c. 1520-1521), la Cozia (1542-1543) si in alte parti,

in care primeau ingrijire gratuita nu numai calugarii batrani si bolnavi, ci si unii credinciosi.

La inceputul secolului al XVII-lea s-a ridicat bolnita lui Anastasie Crimca de la Dragomirna.

La sfarsitul secolului, s-au ridicat bolnite la manastirile Sadova (1692-1693), Hurezi (1696-

1699)106.

Prin anii 1701-1702, spatarul Mihai Cantacuzino a ctitorit manastirea Coltea din

Bucuresti, avand si “o bolnita si o casa de straini, spre odihna si mangaierea intru Hristos a

fratilor nostri saraci care patimesc de boale”, cu 12 cu paturi pentru barbati si 12 pentru femei,

intretinuti gratuit. Era primul „spital” din Bucuresti, situat pe locul celui modern de azi,

intretinut din veniturile manastirii, deci o bolnita manastireasca unde aveau acces si

credinciosi din jur107.

In „așezamintul” mitropolitului Antim Ivireanul, manastirea Toti Sfintii din Bucuresti

(Antim), ctitoria sa, ctitorul a lasat o serie de dispozitii prin care se fixau anual anumite sume

din veniturile ei pentru opere umanitare, precum: inmormantarea celor saraci, inzestrarea unei

fete pentru casatorie, imbracaminte pentru trei saraci si trei fete in fiecare an, intretinerea

gratuita pe trei zile in manastire a celor straini, intretinerea la scoala a trei copii saraci, anual,

ajutoare saptamanale pentru cei saraci si cei aflati in inchisori.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), in lucrarea sa Descrierea Moldovei, sublinia faptul ca

in manastirile moldovene era primit orice calator, fie ortodox, fie armean, turc sau evreu,

avand intretinere gratuita chiar si timp mai indelungat, daca era nevoie.

In secolul al XVIII-lea au luat fiinta noi “spitalele mănăstirești”: la Sfantul

Pantelimon, langa Bucuresti, ctitoria lui Grigorie II Ghica, cu sectie de boli cronice, de ciuma

si febra tifoida; la manastirea Sfantul Spiridon din Iasi (1757-1759), „pentru cautarea si buna

odihna a celor multi bolnavi si neputinciosi si saraci, ce se afla din pamanteni si straini”;

„spitalul” de pe langa manastirea Sfantul Prooroc Samuil din Focsani; “spitalul” de pe langa

manastirea Precista Mare din Roman (1789), infiintat de egumenul Gherasim Putneanul,

actiune desavarsita de urmasul sau Vartolomeu Putneanul, care a creat si o “spiteirie”

(farmacie)108.

Din toate aceste “spitale manastiresti” s-au dezvoltat actualele spitale din orasele

respective. Bolnavii se bucurau de intretinere si asistenta medicala gratuita, dupa posibilitatile

106 Ibidem, p. 249.

107 Ibidem, p. 253.

108 Ibidem, p. 255.

69

si cunostintele de atunci, iar personalul medical era platat din veniturile acelor manastiri. Pe

langa spitalele din mediul urban si-au continuat existenta si vechile bolnite, ridicandu-se si

altele. De pilda, staretul Paisie a reorganizat pe cele de la Dragomirna si Secu, iar la Neamt a

facut una aparte, pentru bolnavii de nervi.

In anii 1874-1852 staretul Neonil Buzila de la Neamt a ridicat actualulu spital din

Tirgu Neamt. Se cunosc calugari care au alcatuit lucrari de medicina empirica, cum a fost

Nicanor bolnicerul de la Cernica, cu o Carte dohtoriceasca, ramasa in manuscri (1854), si

Dionisie arhimandritul, care a tradus din greceste Medicina practica (2 vol., tiparita in 1848).

Activitatea spitalelor de pe langa manastiri a incetat dupa 1863, anul secularizarii averilor

manastiresti, continuindu-si existenta numai bolnitele. Oricum, prin aceste modeste

asezaminte, manastirile romanesti au desfasurat o insemnata actiune filantropica109.

Mănăstirile romanești si vietuitorii lor au sprijinit intotdeauna lupta poporului roman

pentru liberate nationala si dreptate socială. De pildă, s-a dovedit ca Stefan cel Mare a ajutat

manastirile tarii intre altele si cu scopul de a gasi oricand, in visteria lor, ajutorul banesc de

care avea nevoie atunci cand tara era amentintata de turci sau de alti dusmani. Probabil acelasi

scop l-au urmarit si alti voievozi-ctitori de manastiri. Unele din ele indeplineau si rolul unor

cetati de aparare, mai ales dupa ce au fost distruse cetatile moldovene din ordinul turcilor. De

pilda, in fosta cetate a Neamtului s-a infiintat o manastire pe la mijlocul secolului al XVII-lea.

Sucevita si Dragomirna erau inconjurate cu ziduri si turnuri de aparare. In multe din manastiri

era ascuns nu numai propriul lor tezaur, ci si al tarii, in cazul unor incursiuni din afara. Din

aceste pricini, ele au si avut mult de suferit in repetate randuri.

Multi dintre ierarhii romani, proveniti dintre calugari, au contribuit prin lucarile lor la

formarea constiintei de unitate nationala romaneasc. Monahii au participat direct la luptele

poporului roman pentru dreptate sociala independenta si unitatea nationala. Astfel, episcopul

Ilarion al Argesului, viitor epizcop Chesarie al Buzaului si multi altii au sprijinit miscarea

revolutionara a lui Tudor Vladimirescu din 1821, care a dus la inlaturarea regimului fanariot.

In revolutia din 1848 in Tara Romaneasca intalnim cu un numar impresionant de calugari.

Unii erau trimiși de guvernul provizoriu in diferite judete, ca sa explice poporului

noile principii ale dreptatii, libertatii si egalitatii, altii prezidau sedinte ale “clubului”

revolutionarilor, tipareau brosuri pentru luminarea poporului s.a. Ieromonahul Ambrozie

(popa Tun) a impiedicat pe ostasi sa traga impotriva populatiei din Bucuresti, iar

arhimandritul Iosafat Snagoveanul a condus lucrarile unei comisii pentru dezrobirea tiganilor.

109 Dario Roccanello, Rugăciunea lui Iisus in scrierile starețului Vasile de la Poiana Mărului, traducere de

Maria-Cornelia Oros, Sibiu, Editura Deisis, 1996, p. 29.

70

Inabusirea revolutiei a dus la arestarea sau exilarea a zeci de calugari, cum a fost spre

exemplu Dionisie Romano, viitorul episcop Buzaului.

In anul 1857 toti vladicii din Tara Romaneasca si Moldova, si o seama de calugari, au

facut parte din Divanurile Ad-Hoc, convocate la Bucuresti si Iasi, care au pregatat drumul

pentru realizarea unirii Principatelor in anul 1859.

In cursul razboiului de independenta din 1877 s-au inscri voluntari in serviciile

sanitare ale armatei peste 200 de calugari si calugarite, insotind trupele pe campurile de lupta

sau in spitale.

In cursul primului razboi mondial, alti peste 200 de calugari si calugarite – mai ales

din Moldova, au ingrijit bolnavii si ranitii, fie pe front, fie in spitale. Erau constituiti in asa

numita „Misiune a calugarilor infirmieri”, condusa de arhimandritul Teoctist Stupcanu. Cativa

ieromonahi au insotit armata romana in calitate de „preoti militari”, atat in 1877 cat si in

1916-1918. In felul acesta, si-au adus si calugarii din manastirile romanesti contributia lor la

realizarea unitatii statelor romanesti.

Mănăstirile romanesti au ajutat la sustinerea unor manastiri ortodoxe din tarile cazute

sub dominatia otomana. Astfel de ajutoare materiale au contribuit nu numai la intarirea

rezistentei ortodoxe, ci chiar la supravietuirea monahismului grecesc. Inca din a doua

jumatate a secolului al XIV-lea o serie de ajutoare romanesti s-au indreptat spre manastirile

din Muntele Athos, continuand apoi pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea110.

Multi calugari romani, din dorinta de a duce o viata duhovniceasca mai inalta, s-au

retras in manastirile de la Muntele Athos unde au ridicat cateva schituri. Altii au plecat spre

Meteora, in Grecia sau in Tara Sfanta, la Ierusalim, la manastirea Sf. Sava, in pustiurile

Iordanului, sau la Muntele Sinai, si in alte regiuni din Rasaritul ortodox. Prin convietuirea lor

cu monahii de alte neamuri, ei au contribuit la intarirea solidaritatii panortodxe, la apararea

tezaurului de credinta si vietuire ortodoxa. In felul acesta, monahismul ortodox roman a

indeplinit un rol insemnat nu numai in viata Bisericii romanesti, ci a contribuit si la

consolidarea si afirmarea intregii Ortodoxii.

Manastirile monumente-istorice au fost restaurate radical si puse in circuitul istoricturistic.

Aproape in toate manastirile functioneaza muzee sau colectii muzeale bisericesti

(carti vechi, icoane, obiecte de cult s.a.), vizitate de numerosi credinciosi si turisti din tara si

de peste hotare.

In multe manastiri de maici functioneaza ateliere pentru tesut si confectionat odajdii

(Tiganesti si Pasarea), de covoare (Tiganesti, Agapia, Rimet), de broderie (Tiganesti si

Agapia), de rame pentru icoane (Ghighiu si Ciorogirla), iar in cele de calugari, ateliere de

110 Serafim, Mitropolitul Germaniei, op. cit., p. 56.

71

sculptura in lemn si de turnat clopote (Plumbuita), de pictura pe sticla (Simbata de Sus si

Prislop – ultima de calugarite). Patriarhia a organizat ateliere speciale de strungarie (metale),

ajustura, cizelura, filigran si email, precum si de pictura si odajdii. Manastirea Neamt are o

tipografie. In toate manastirile vietuitorii indeplinesc o munca potrivita cu pregatirea si varsta

lor, in afara de slujbele la biserica, si la ateliere, cultivand si teren agricol, gradini si livezi,

pentru nevoile lor111.

Se continua si acum opera de asistenta sociala din trecut. De pilda, in unele manastiri

s-au construit case de odihna pentru slujitorii Bisericii, precum la Arges, Cozia, Cheia, schitul

Paltinis, schitul Techirghiol s.a.

Viata duhovniceasca pulseaza cu aceeasi intensitate ca si in trecut. In fiecare duminica

si sarbatoare, credinciosii din satele din jur participa la slujbe savarsite in manastiri, iar in

zilele de hram se strang si acum credinciosi, veniti pentru reculegere, rugaciune, spovedanie si

impartasanie. Numarul inchinatorilor este mai mare in manastirile in care se gasesc moaste de

sfinti: Catedrala patriarhala (Sfantul Dimitrie din Basarabi), Cernica (Sfantul Calinic), Arges

(Sfanta Filofteia), Bistrița din Oltenia (Sfantul Grigorie Decapolitul), catedrala mitropolitana

din Iasi (Sfanta Parascheva), mănăstirea Sfantul Ioan din Suceava (Sfantul Ioan cel Nou),

catedrala mitropolitană din Timișoara (Sfantul Iosif de la Partoș)112.

In felul acesta, prin toata lucrarea lor culturala si duhovniceasca, manastirile continua

frumoasele traditii ale spiritualitatii monahale ortodoxe romanesti, de rugaciune impletita cu

munca si cu pastrarea si imbogatirea patrimoniului cultural national.

2. 6. Monahismul în cel de-al treilea mileniu creștin. Sensul și

conștientizarea unei misiuni:

Unul din textele fundamentale pentru ințelegerea monahismului este reprezentată de

„Al doilea discurs contra adversarilor vieții monastice”, scris de Sfantul Ioan Gură de Aur cu

intenția evidentă de a inlătura obiecțiile unui nobil de religie păgană, indurerat de convertirea

la creștinism și intrarea in cinul monahal a fiului său.

Dincolo de părăsirea zeilor tradiționali, tatăl nu putea accepta modul de viață ales de

fiu, contrar celui obișnuit și care-l impiedeca să urmeze cuvenitul cursus honorum rezervat

familiilor de vază. Sfantul Ioan Gură de Aur angajează un dialog cu tatăl celui convertit, pe

111 Ibidem, p. 61.

112 Ibidem, p. 62-63.

72

care acesta il acceptă: „Tu ești grec și necredincios, tu dorești cu toate acestea să pleci

urechea la acest discurs”113.

Cand se pune problema alegerii unui mod de viață vine firesc și intrebarea despre

scopul acestuia. Ioan nu incearcă in mod explicit să demonstreze că viața monahală aduce

darurile divinității, in care partenerul de discuție nu crede, ci pornește de la avantajele terestre

pe care le oferă un mod de viață ascetic, aruncand abia la sfarșitul discursului o punte spre

viața de dincolo.

Sfantul discută ințelesul unor concepte precum avuție, sănătate, glorie, privilegiu,

putere, onoare, pietate, fericire, esențiale pentru existența umană, cu scopul de a vedea in care

mod de viață se realizează acestea deplin: in cel ales de tată ori in cel ales de fiu. Evident că

Sfantul Ioan Gură de Aur il aprobă pe ultimul și folosește impotriva tatălui argumente luate

din propria sa tradiție păgană. Poate fi insă apropiat modul de viață creștin, monastic in

special, de anumite aspecte ale păganismului? Marii autori creștini nu au ezitat să dea

răspunsul, asociind creștinismul cu filosofia.

Sfantul Ioan Gură de Aur dorește să arate că un mod de viață precum cel ales de fiul

convertit a existat și in păganism, iar cei care l-au practicat s-au bucurat de mare cinste. Este o

invitație implicită de a se judeca după aceeași scară valorică, adică o atitudine apreciată in

păganism să fie la fel valorizată și in cazul creștinismului. De asemenea, Sfantul Ioan se

străduiește să arate primatul valorilor spirituale asupra celor materiale, fapt de natură să

sensibilizeze pe orice păgan cultivat și iubitor de ințelepciune.

Discutand despre ce inseamnă adevărata bogăție, Sfantul Ioan il consideră pe călugăr

„un suveran al pămantului și mărilor” care se simte pretutindeni ca acasă și care știe că va găsi

mereu cu ce să-și astampere foamea și setea. Lipsit de cele mai elementare lucruri solitarul

este totuși un om fericit: „Niciodată nu vei despoia cu totul pe un solitar, cată vreme i-ar

rămane veștmantul virtuții; niciodată nu-l vei putea face să moară de foame, pe cată vreme va

ști unde se află adevărata hrană". Spre deosebire de acesta omul bogat din punct de vedere

material duce permanent grija avuției sale, care starnește invidii114.

Evident că traiul in natură il face pe solitar mai sănătos iar relativa izolare ˝nu aduce

ocară˝ ci poate fi izvor de glorie. Sfantul Ioan respinge ideea că numai trăind in palatele din

oraș, inconjurat de slujitori, ducand o viață luxoasă, fiind permanent prezent in piața unde se

impart bani in stanga și in dreapta se poate obține gloria și adeziunea poporului.

113 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, volumul I, f. l., Editura Episcopiei Romanului și

Hușilor, 1993, p. 52.

114 Ibidem, p. 57.

73

Aici menționează cateva personaje ale căror destine s-au impletit: Dionysios din

Siracusa și Platon, Archelau și Socrate. Cine-și mai aduce aminte de Dionysios și Archelau?

Cu toate acestea ei au dus o viață conform standardelor de mai sus. Insă numele lui Platon,

Socrate, Diogene, Aristide, Epaminondas, care au viețuit in asceză și nu s-au amestecat in

treburile statului, iși păstrează intacte gloria. Dacă prin glorie se ințelege opinia și lauda

vulgului, atunci tatăl poate să fie liniștit. Fiul său va fi inconjurat cu mai multă admirație decat

toți regii pămantului.

Dacă de la viață dorim privilegii și putere, tot la cel solitar le vom găsi cu adevărat.

Dacă prin privilegiul puterii suverane se ințelege posibilitatea de a te putea răzbuna asupra

inamicului și de a recompensa pe amici, atunci acest privilegiu nu poate fi aflat in intregime

nici la impărat. Solitarul este mai presus de toate. El nu are nevoie să dea lovituri, pentru că

nu poate fi lovit: „In zadar l-ai amenința cu exilul, el nu are patrie și fiindcă nu aspiră la glorie

nu se teme de necinstire”. Nu se teme nici de moarte, pentru că ea este un liman izbăvitor. El

singur are curajul să infrunte autoritatea statului, insă atitudinea sa consecventă este de iubire

a intregii omeniri115.

La intrebarea dacă un asemenea om are vreun rost pentru ceilalți, Ioan răspunde că el

poate fi un medic al sufletelor, lecuind acolo unde toți ceilalți dau greș. Cei care-l vor cerceta

pe monah in pustie vor găsi „liniștea și filosofia”. Tatăl trebuie să fie mandru de fiul său care a

ales filosofia creștină, care imbină in ființa ei „lucrurile in aparență cele mai opuse, grandoare

și supunere, pe care le reunește in aceeași inimă”.

La sfarșitul dialogului are loc o strălucitoare discuție despre tinerețe, bătranețe și

moarte. Ioan ințelege fericirea ca o „scutire de orice chin, de orice intăratare”. El respinge așa

zisele „virtuți ale tinereții” (necumpătarea, preacurvia) care produc mai mult suferință și nu

sunt vrednice de un suflet nobil.

O viață de asceză aduce o bătranețe liniștită și fără teamă de moarte. Și aici Ioan Gură

de Aur invită cu delicatețe pe interlocutorul său in planul metafizic, ținand să-i amintească că

și grecii impart lumea de dincolo intre Tartar și Campii Elizee și că trebuie să medităm asupra

destinului nostru de după moarte, ce poate fi influențat de existența noastră terestră.

Este valabil discursul Sfantului Ioan Gură de Aur și in ziua de azi? Mulți i-ar accepta

ideile, deși in proporție mai redusă decat in secolul IV, unde se preta pe un orizont de

așteptare de tip ascetic și anticivitas. Pe de altă parte, textul este important prin incercarea

Sfantului Ioan de a da drept de cetate unui curent religios perceput in acel veac in afara

115 Ibidem, p. 59.

74

cadrelor instituționalizate. Incă se mai simte spiritul rebel al monahismului originar pe care

Ioan incearcă să-l "domesticească" și să-i arate utilitatea socială116.

Dincolo de ideile in sine, rămane abordarea aleasă de marele Părinte al Bisericii, una a

dialogului și a schimbului de idei, fără intoleranță și resentimente.

Exista diferite chipuri ale vietii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, in vremea noastra

se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc, chinovia, pana

la cel mai greu și cel mai putin ințeles, viata pustnicească in singuratate.

Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-e

teama ca nu va inceta sa provoace, cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul ca

monahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, „in taină”, in „cămara

incuiata” (cf. Matei 6, 6), astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupra

lui, spre a se concentra mai adnc asupra omului launtric, se indeparteaza de activitati

exterioare. Acest moment de pe urma, indepartarea de activitati exterioare, dă multora pricina

spre a invinui monahul de „egoism duhovnicesc”, inteles ca o căutare de a-si mantui „sufletul

sau”. Unii, mai grosolan, il invinuiesc de “trandavie”; altii, impinsi de un simtamant launtric

de invidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe altele

asemenea acestora.

Nevoitorii acestui chip al monahismului, de-a lungul istoriei, intotdeauna au fost siliti

sa fuga in paduri, in pustii, in locuri neprielnice pentru viata oamenilor, in locuri dupa care

nimenea de obicei nu tinde, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturile

pamantului (Evrei 11, 38).

Pentru cel priveste din exterior, ei sunt un element fara de folos Bisericii. Aceasta

forma a monahismului s-a bucurat de acoperirea ierarhilor numai in cazurile cand insisi

ierarhii constientizau ca mai ales din randurile pustnicilor era cu putinta sa astepti o mai

adanca cunoastere in domeniul duhului, ca din mijlocul lor si al sihastrilor purced oameni in

stare a sluji lumea in sensul cel mai inalt al cuvantului. In tot restul cazurilor, Biserica, in

activitatea ei istorica aproape intotdeauna inclina catre acoperirea si apararea monahismului

sub forma de viata de obste organizata si active.

Unul din cazurile cele mai cunoscute si mai pilduitoare in aceasta privinta a fost cearta

intre Cuviosul Iosif de Volokalamsk si Cuviosul Nil Sorski. Nu se poate tagadui o mare parte

de dreptate istorica in aceasta pozitie a ierarhiei bisericesti. Se poate vedea aici si lucrarea

proniei dumnezeiesti: incercarile carora sunt supusi acest gen de monahi constituie o conditie

de neaparata trebuinta pentru experienta lor launtrica, pentru cunoasterea cailor lui Hristos in

116 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, volumul II, f. l., Editura Episcopiei Romanului și

Hușilor, 1990, p. 119.

75

lume. Insa in exterior aceasta se prezinta ca un anume tip de “conflict” intre monahismul

pustnicesc si lume si ierarhia bisericeasca. Acest gen de nevoitori sunt siliti de obicei sa se

duca mai departe de ochii lumii; ei se ascund in „găuri de soareci”, tac, se inclina inaintea

fiecarui om pana la pamant, „mor” pentru lume, nu au alt mijloc de a se apara, pentru a-si

pastra o oarecare libertate, de absoluta trebuinta pentru rugaciune. Veacurile ce au trecut,

precum si experienta noastra de zi cu zi, arata neschimbat ca orice om, oricat de nestiutor ar fi

in cele duhovnicesti, se considera competent in a judeca si a osandi astfel de monahi117.

Apostolul Pavel spune: Omul cel sufletesc nu primeste cele ale Duhului lui

Dumnezeu; ca nebunie sunt si nu le poate intelege, caci duhovniceste se judeca. Dara cel

duhovnicesc judeca toate, ci el de nimenea se judeca (1 Corinteni 2, 14-15). Insa in realitate,

adica in planul vazut, istoric, se intampla contrariul: anume, cei neduhovnicesti, cu toata

indrazneala judeca pe cei duhovnicesti, atunci cand cei care, fie si in parte, s-au atins de

facerea duhovniceasca nu indraznesc sa-si deschida gura inaintea celor neduhovnicesti.

Pentru ca de fiecare data cand se pronunta un cuvant despre autentica viata

duhovniceasca, se starneste protest in sufletele celor ce s-au indepartat de ea; iar prin aceasta

se dezlantuie o ura de nestapanit care se exprima sub o forma sau alta de prigoana. Si pentru

nevoitor singurele mijloace de a se apara de aceste prigoane sunt tacerea si ascunderea de

ochiul lumii.

Stramtorandu-se pană la limita putinței, ascunzandu-se in crăpături și in gauri,

nearatandu-se ochiului, traind in saracie si in tot felul de lipsuri, nevoitorul prin aceasta „dă

loc maniei”, iși făureste imprejur un oarecare „vid”, prin care loviturile nu il ating pe el,

nevoitorul. Am putea recurge si la alta pilda. Nevoitorul, prin neagonisire si defaimarea slavei

si puterii omenesti, devine “subtire”, ca foita de aur pe care iconografii o intrebuinteaza

pentru aureole. In astfel de conditii nici un „teasc”, oricat ar strivi el, nu il ajunge pe nevoitor.

Pentru a se izbavi de prigoana, nevoitorul isi devine insusi prigonitor, intr-o mai mare masura

decat ar putea vrajmasii sa il prigoneasca. Și numai atunci va afla odihna118.

Celui ce se comporta astfel aproape ca nu i se poate face vreun rau. Dar abia pronunta

un cuvant pe linia slujirii altora, si indata se pun in miscare stransorile. Telul prigoanei este

surparea zidirii oamenilor, ascunsa insa sub chipul intentiilor contrare. Dat fiind acestea, tot

cuvantul spus de proroci, de Apostoli sau in general de slujitorii Cuvantului, oricat de bun sau

de adevarat ar fi el, se rastalmaceste mai intai de toate impotriva lor si se intrebuinteaza ca

pretext pentru a-i prigoni.

117 Paul Evdokimov, Varstele vieții spirituale, ediția a II-a, București, Editura Christiana, 2003, p. 76.

118 Ibidem, p. 79.

76

De aici „legea duhovniceasca”: ori sa te asemeni proorocilor și Apostolilor și,

propovăduind, să nu te temi de ură, nici de prigoane, nici de insasi moartea; ori altminteri sa

te indepartezi intru nelucrare, in netulburare in pustie, pentru a te ascunde de oameni (Ioan 4,

1-3). Nelucrarea nevoitorului in cele din afara devine inevitabil cea mai puternica lucrare in

planul nevazut.

Rezultatele ei se vor spune in vremile care urmeaza. In viata monahului aceasta

nelucrare este dictate de nazuinta de a nu trezi in sufletele oamenilor proteste dureroase, de a

nu le pricinui rani adanci; si asa, petrecand aproape exclusiv in rugaciune, totusi a sluji

mantuirii lor fara sa pricinuiasca vatamare nici lor, dar, in acelasi timp, nici luiși119.

Aceasta tema este, incontestabil, una din cele mai adanci si mai greu de atins.

Contemporanii, auzind din gura celor vii aceleași cuvinte pe care le citesc in Sfanta Scriptura,

nu ii rabda, ii socotesc nebuni si mandri, ii gonesc cu deplina constiinta a propriei lor dreptati,

ba chiar sincer gandesc ca “aduc slujba lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2).

Și daca nu am avea inaintea ochilor nostri pilda prorocilor, Apostolilor si Sfintilor

Parinti ai Bisericii, fara gres ne-am pierde si am deznadajdui; pentru ca ceea ce intalnim este

total opus a ceea ce dorim din tot sufletul. Noi tanjim catre dragoste si intalnim ura. Noi

tanjim catre unire, si drept raspuns primim respingere si sfasieri. Dara culmea celor pomenite

sunt evenimentele din Vinerea Mare.

Aceasta culme nimenea dintre oameni nu a atins si nu va atinge. Insasi Dragostea,

Dumnezeu, s-a aratat in lume, pentru nemarginita Lui dragoste pentru ea, iar lumea L-a

lepadat si L-a rastignit. In acea zi, cu adevarat stranie si infricosata, Hristos singur statea

inaintea judecatii Stapanirii Imperiului Roman, cel mai drept in acea vreme; si in sfarsit,

inaintea judecatii poporului simplu care se adunase in multimi in Ierusalim, de praznicul

Pastilor. Si toti l-au osandit mortii. Iar mai presus si mai mult decat toti, reprezentantul

Bisericii Vechiului Legamant. Vrajmasia lor nu s-a potolit nici cu moartea. Si dupa moarte,

cand stapanirea s-a linistit, cand poporul, in desertaciunea lui, deja uitase de El, slujitorii

Bisericii nu incetau sa-l urmareasca.

Vorbesc despre cele de mai sus ca despre o lege duhovniceasca in virtutea careia, dupa

cuvantul Apostolului Pavel, toti care voiesc cu buna-cinstire a vietui intru Hristos Iisus

prigoni-se-vor (2 Timotei 3, 12). Si aceasta este de neocolit. Dar mai mult, in momentul de

fata voiesc sa evidentiez aceasta lege inca si pentru ca tot ce paseste pe aceasta cale

duhovniceasca trebuie sa aiba in vedere nu numai aspectul ei negativ, adica prigoana, dar si

cel pozitiv, ca manifestarea unei anumite dreptati a lui Dumnezeu, ca o pronie plina de

purtarea de grija pentru robii si slujitorii lui Dumnezeu, ca ceva de absoluta trebuinta pentru

119 Nichifor Crainic, Sfințenia, implinirea umanului, Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 1993.

77

insisi cei prigoniti. Sfantul Isaac Sirul spunea ca daca lui Pavel ii trebuia un “imbolditor

trupului” (2 Cor.12:7), ca sa-l “bata peste obraz”, atuncea taca toata gura – adica noua tuturor

ne trebuiesc acei imbolditori, acele prigonoane, ca niste conditii pentru inaltarea catre

cunoasterea lui Dumnezeu si a dragostei Lui; ca niste conditii neocolite noua, pentru a pastra

harul primit de sus120.

Monahismul pustnicesc este cel mai putin pe intelesul lumii, ba chiar si al celor

imbisericiti; in virtutea exclusivitatii sale, in conditiile istorice ale nivelului cunoasterilor

duhovnicesti in lume, el nu poate fi nicicum organizat din afara.

Episcopul Ignatie Briancianinov, fara indoiala avand in vedere acest monahism, cu

adevarat duhovnicesc, spune in scrierile lui ca numai cei care privesc superficial pot gandi ca

monahismul ar putea fi cumva inaltat din afara in ce priveste nivelul sau duhovnicesc, printro

interventie administrativa. “Monahismul”, spunea el, „este darul Sfantului Duh”121.

In alt loc, intr-una din scrierile lui, spune ca monahismul, ca “cel mai desavarsit chip

al vietuirii in Dumnezeu”, este de neaparata trebuinta Bisericii, si ca fara o astfel de

“desavarsire” in Biserica s-ar pierde nu numai mantuirea, ci insasi credinta.

Cuvantul despre monahism este deosebit de greu, mai cu seama cand despre el

vorbeste un monah. A spune ca monahismul este “sarea lumii’, indreptatirea a insesi existentei

ei (fiindca mai ales prin monahism se atinge telul pus inaintea omului – indumnezeirea, se

infaptuieste chemarea pusa in om de catre suflul dumnezeiesc), inseamna a starni un vifor de

indignare impotriva luisi. Cand intalnim aceasta constiinta la Apostolul Pavel, ea nu starneste

nici un protest.

Dar cand un om viu vorbeste despre ea, el neaparat „va fi scos afara”. Astfel de pilde

ni s-au aratat in vietile sfintilor, precum Cuviosul Simeon Noul Teolog si Cuviosul Serafim

din Sarov. Cititi cu atentie viata celui din urma, si veti vedea cate prigoane a suferit din partea

tuturor: chiar si de la episcopi, chiar si de la stareti, chiar si din partea fratilor manastirii.

Desigur, daca ani de zile s-a ascuns in padure, hranindu-se cu loboda, oare nu este limpede ca

manastirea nu-i dadea nici de mancare? Nu putea sa-si apere netulburarea, nu putea sa-si

apere libertatea decat pe calea indepartarii si a infranarii la culme122.

Ani de zile a tacut, a trait ca un iesit din minti. Cu orișicine se intalnea, cadea cu fata la

pamant si ramanea asa pana plecau oamenii, monahii, ca sa nu spuna nici un singur cuvant,

pentru ca orice cuvant ar fi intetit vrajmasia impotriva lui. Ca un iesit din minti, ca unul ce nu

ingreuia manastirea materialmente cu nimic, mai era inca rabdat. Si asa au trecut zeci de ani

pana sa iasa la slujirea oamenilor, dupa o vadita porunca de sus; si nici dupa aceea nu a incetat

120 Sfantul Ioan Scărarul, Scara, Timișoara, Editura Amacord, 1995, p. 142.

121 Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 81.

122 Ibidem, p. 84.

78

sa apara indoielnic in ochii mai-marilor clerici. Nici printre fratii manastirii nu se bucura de

autoritate. Numai poporul l-a iubit si venea catre el. Daca ne uitam cu luare-aminte la vietile

sfintilor nevoitori, citindu-le cu dreapta intelegere, vom descoperi aceasta lege duhovniceasca

aproape in toate cazurile. Exceptiile au fost extreme de rare. Si aceasta se intampla numai

atunci cand inaltele stapaniri, bisericesti sau statale, ii aparau si ii acopereau asa cum se

cuvine.

Lumea celui de-al treilea mileniu, dominata de dorinta arzatoare de a cunoaste tot,

incearca sa patrunda prin intermediul ratiunii intr-un domeniu in care aceasta si-a dovedit

dintotdeauna limitele. Monahismul nu poate fi inteles deplin prin simpla ratiune, iar daca

omul nu se opreste cuvios in fata tainei, risca sa ajunga sa acuze ceea ce, de fapt, nu cunoaste

decat partial.

Poate acesta este unul din motivele pentru care lumea contemporana priveste deseori

cu scepticism monahismul sau il interpreteaza in functie de propriile mentalitati, ajungand la

intelegerea gresita a acestui mod de a sluji lui Dumnezeu.

Incercand sa lamurim cateva din controversele iscate pe aceasta tema, ne oprim mai

intai asupra intrebarii care se ridica cel mai des si care pune sub semnul indoielii chiar taina

care sta la inceputurile caii monahale.

Intrebarea „De ce intra cineva in monahism?” este absolut normala caci oricine este

tentat sa priveasca cu mirare faptul ca niste oameni destoinici, sanatosi si culti renunta de

bunavoie la parinti, la prieteni, la cinste, la succes, la confort si la tot ceea ce le poate oferi

viata lumeasca, pentru a veni la singuratate, la osteneli, la robie de bunavoie, la anonimat, la o

viata de renuntari continue, iar aceasta poate chiar atunci cand inca strabat perioada

adolescentei visatoare si nelinistite.

Oamenii incearca sa-si explice aceasta renuntare printr-o serie de raspunsuri – aparent

rationale – dar care nu au nimic in comun cu realitatea. Astfel, unii considera ca o astfel de

persoana dezerteaza in urma unui soc care a pus capat increderii in sine sau din cauza unei

neputinte. Altii il considera pe tanarul monah ca un fugar de la responsabilitatile vietii sau de

la datoriile care i s-ar fi parut a fi prea impovaratoare.

Dar cei care gandesc astfel ignora faptul ca monahii nu se duc in manastire la o viata

linistita si lipsita de osteneli, ci, dimpotriva, prin parasirea lumii intra in prima linie a

razboiului duhovnicesc.

Daca i s-ar pune aceasta intrebare, oricare dintre calugari ar raspunde simplu:

„Chemarea monahala”, caci ei sunt constienti ca au fost chemati de Dumnezeu la acest fel de

vietuire si ca, in mod absolut normal si fara nici un merit personal, au raspuns acestei chemari.

Minunea plecarii la manastire o poate face numai o interventie dumnezeiasca – aceasta

79

chemare adanca, tainica si staruitoare, venita de dincolo de marginile firii, care le da puterea

de a parasi totul si de a-si lua crucea grea a unei vieti pline de osteneli.

Cine n-a incercat acest sentiment care impinge pe cineva spre monahism nu poate sa-l

inteleaga deplin, deoarece chemarea monahala nu poate fi definita prin cuvinte. Este ca acele

notiuni cum sunt „iubire” si „dor” care nu pot fi intelese decat traindu-le, dar care sunt mai

intense si mai reale decat oricare altele.

Chemarea monahala le cuprinde in sine pe amandoua si inca mult mai mult. Contopind

in sine dulceata iubirii si suferinta dorului, aceasta chemare revarsa asupra omului un ocean

de iubire sub care inima se topeste, un dor dumnezeiesc care arde sufletul si-l duce pe aripile

ingerilor spre izvorul rece si cristalin al manastirii, singurul care poate potoli setea sufletului

indragostit de Hristos.

Chemarea monahala este asemenea acelui „Vino dupa Mine” adresat de Mantuitorul

Apostolilor, fara promisiuni, fara cuvinte inutile, fara incercari persuasive, caci inima simte

dulceata si renunta la toate pentru o robie de bunavoie: robia iubirii. Chemarea monahala este

o taina cu neputinta de inteles pentru mintea omeneasca, desavarsita impletire intre acel „Nu

voi M-ati ales pe Mine, ci Eu pe voi” (Ioan 15,16) si libertatea omului, iubire serafimica

pogorata in inima de lut, putere de a transcende dincolo de timp intr-o vesnicie liturgica,

chemare la slujire totala, desavarsita, neconditionata, revelatie a sacrului spre indumnezeirea

profanului, tanjire dupa Prea Dulcele Mire Ceresc, contopire divino-umana in mrejele

dragostei.

Aceasta este chemarea monahala, taina si minune in acelasi timp – a carei realitate

oamenii timpului nostru, oricat de rationalisti ar fi, trebuie s-o accepte, fiindca este marturisita

de fiecare monah in parte si este singura care poate explica puterea de care dau dovada acesti

oameni care parasesc lumea pentru a se darui total si pentru intreaga viata slujirii lui

Dumnezeu.

Un alt aspect care naste nedumeriri este neintelegerea faptului ca dezlipirea de lume

este absolut necesara pentru viata monahala, caci fara aceasta nu este posibila o regasire, o

crestere launtrica proprie, mai mult, o zidire a omului in har. In lume, oricat s-ar stradui

cineva sa se mentina la inaltimea unei vieti duhovnicesti, nu poate reusi aceasta, din cauza

amestecului obligatoriu cu cele pamantesti. Si cel legat de grijile si preocuparile vietii ca si cu

un lant poate sa umble, dar cu greutate.

Viata practica a monahilor, insa, departe de lume si intr-un mediu teocratic, patrunde

pana in cutele cele mai fine ale sufletului si le formeaza o psihologie corespunzatoare.

Monahul trebuie sa fie un vultur al spiritului; iubirea lui serafimica fata de Dumnezeu trebuie

sa arda ca o flacara in pieptul lui ziua si noaptea. Dezlipirea de lume se face mai intai pentru

80

ca sa-L poata iubi astfel pe Dumnezeu si apoi, prin iubirea lui Dumnezeu, sa-l iubeasca si pe

aproapele ca pe sine insusi. Este adevarat ca iubirea de Dumnezeu se concretizeaza in puterea

de a ne revarsa iubirea peste aproapele nostru, dar iubirea pura nu incepe de la noi; noi nu

stim sa-l iubim pe aproapele.

Chiar daca de multe ori simtim in noi fiorii unei iubiri curate fata de oameni si, in

general, fata de tot ce ne inconjoara, realizarea in chip practic a acestei simtiri ne arata ca nu

stim sa iubim. Iubirea noastra este legata de pamant, de interese care au la baza de multe ori

un aspect utilitarist si de aici provin raporturile noastre subiective cu lumea. Prin iubirea de

Dumnezeu se poate insa realiza un duh de iubire obiectiva a lumii inconjuratoare, iubire care

stie sa priveasca natura si pe aproapele in chip duhovnicesc. Numai departandu-te de lume te

poti apropia de Dumnezeu si El te invata ce inseamna a iubi, acea iubire de esenta divina,

singura care este eterna123.

Un alt aspect al vietii monahale care a dat nastere la multe controverse este faptul ca

intr-o lume in care se pune accent mai mult ca niciodata pe libertatea individului, monahismul

continua sa se centreze in jurul ascultarii ca virtute principala. Cu toate ca in ochii gandirii

profane pare un paradox, supunerea si libertatea sunt conciliabile si, chiar mai mult,

interdependente, dar numai intr-un plan superior.

Vocile care acuza monahismul ca distruge unul dintre drepturile fundamentale ale

persoanei umane, libertatea, nu inteleg ca de fapt ascultarea distruge falsa libertate si-i

daruieste omului libertatea deplina, caci aceasta taiere a voii nu duce la desfiintarea omului ca

persoana, ci dimpotriva, la intruparea lui intr-o personalitate ingereasca. Atunci cand

ascultarea este resimtita ca o necesitate, ea daruieste libertate, caci supunerea nu e robie, ci e

eliberare.

Ce altceva este seninatatea care se citeste pe fata oricarui monah daca nu libertate si

pace sufleteasca, cele doua lucruri dupa care tanjeste si alearga omul contemporan, dar pe

care nu le poate obtine atata timp cat neaga valoarea ascultarii ca virtute. Binecuvantata

ascultare ascunde in sine o maretie de negrait, ea invrednicindu-l pe umilul si simplul ucenic

sa devina salas al Sfintei Treimi. Ceea ce-l impiedica pe om sa fie unit cu Dumnezeu este

propria sa vointa si increderea in sine insusi. Ascultarea inlatura aceste obstacole fiindca

presupune o daruire in intregime, iar Dumnezeu nu poate ramane insensibil fata de supunere

si umilinta. De aceea, Sfintii Parinti considera in unanimitate ca ascultarea este cea mai scurta

cale spre unirea cu Dumnezeu si spre nepatimire124.

123 Colectiv, Iubirea nebună de aproapele – Viața și invățăturile Maicii Maria Skobțova (1891-1945), biografie

spirituală: Helene Arjankovsky-Klepinine; postfețe: Maica Sofia și Olivier Clement; traducere: Maria-Cornelia și

diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000, p. 21.

124 Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, traducere din limba engleză de prof. dr. Remus Rus, București,

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1995, p. 16.

81

Iata cat de mult pierde lumea contemporana care alearga dupa o cat mai mare libertate

si neaga virtutea ascultarii, care este, de fapt, adevarata libertate: libertatea de a te supune in

mod firesc lui Dumnezeu. Exista de asemenea unele voci, destul de numeroase mai ales in

contemporaneitate, care marginesc intreg monahismul la limitele sufocante ale datoriilor

elementare ale iubirii sociale de aproapele si reproseaza monahismului de astazi neimplicarea

sociala intr-o maniera majora, bazandu-se pe unele cazuri de ajutor social oferit de monahii

din vechime. Pentru a raspunde acestor acuzatii trebuie subliniat in primul rand faptul ca in

vremurile respective nu exista o protectie sociala statala si grija Bisericii pentru saraci era abia

schitata.

Astazi insa flacara dragostei s-a intins peste tot, nu numai la cei credinciosi, ci chiar si

la cei necredinciosi, care toti impreuna constituie ceea ce Cuviosul Paisie Aghioritul numeste

„Pronia Sociala”. Inima monahului tinde spre o imbratisare iubitoare a semenului, doreste sa-l

mangaie si sa-l ajute, dupa pilda lui Hristos, dar in viata monahala cea mai buna expresie a

acestei iubiri este rugaciunea, prin care el cauta sa cuprinda intreaga creatie in iubire si in

mijlocire. Rugaciunea neincetata este vocatia proprie si caracteristica monahului, precum si

felul sau de a sluji intreaga societate.

Rupand la inceput relatia cu lumea, el o regaseste prin Hristos, dar de-acum inainte in

cu totul alt mod, aflandu-se unit cu ea printr-o legatura de iubire. Folosind obiceiul de a

judeca insemnatatea unei profesii dupa valoarea roadelor pe care aceasta le produce, se poate

spune ca monahii aduc unele din cele mai mari foloase sociale fiindca prin rugaciunile lor fac

sa se reverse mila lui Dumnezeu peste lume.

Rugaciunea pentru lumea intreaga, pentru „Adamul total”, abate insa in multe cazuri

monahul de la o anume slujire a oamenilor. S-ar putea naste intrebarea daca o astfel de

abtinere de la o slujire precisa nu este refuzul unui ajutor concret in numele unui lucru

abstract. Raspunsul nu poate fi decat negativ, fiindca „Adamul total” nu este ceva abstract, ci

plenitudinea cea mai concreta a existentei umane, iar credinta monahului in Dumnezeu

preface iubirea lui in rugaciune, intrucat, in virtutea calitatii lui de monah, nu poate sa faca

altfel125.

Daca rugaciunea pentru lume este principala fapta buna a monahului, ea nu exclude

insa ajutorul concret oferit aproapelui aflat in nevoie caci, asa cum spunea Sf. Pahomie,

„iubirea de Dumnezeu consta in a ne ridica suferintele unii altora”. Atunci cand acest lucru

este posibil, monahul nu se da inapoi de la a ajuta oamenii si altfel decat prin rugaciune, dar o

face smerit si tacut.

125 Ibidem, p. 19.

82

Neoferind acest ajutor pentru a fi vazut si apreciat de oameni, gestul sau ramane

neobservat si astfel lumea contemporana il judeca in necunostinta de cauza si-l acuza pe

nedrept ca nu se implica intr-un mod concret in sustinerea celor aflati in nevoie. Adevarul este

insa cu totul altul: oricat de sarace din punct de vedere material ar fi multe dintre manastirile

din vremea noastra, fiecare ofera ajutor celor care au nevoie, in multe si variate moduri, dar

intotdeauna aceste fapte sunt imbracate in haina smereniei si urmeaza cuvintelor

Mantuitorului „Sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3).

Alte voci contemporane acuza monahismul de neimplicare in misionarism, in

propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu. Acestora le putem raspunde ca monahii au datoria sa

conlucreze la mantuirea lumii nu prin actiunea lor, ci prin desavarsirea lor.

Astfel, ei propovaduiesc Evanghelia prin modul cel mai eficient – cel al exemplului –

lucru de care inseteaza lumea mai ales astazi, deoarece toti, mai mult sau mai putin, s-au

cultivat in epoca noastra si pot spune adevaruri mari din cele ce au citit. Monahismul, in

schimb, isi implineste rostul spiritual prin disciplinarea firii dupa sfaturile evanghelice, prin

trairea crestinismului pana la tensiunile desavarsirii.

Prin prezenta lor in mijlocul secularismului acestui veac, monahii dau oamenilor o

pilda vie a felului cum poate fi interpretata viata altfel decat raportand-o exclusiv la rosturi

pamantesti. Simpla lor existenta si modul lor de viata in Hristos reprezinta astfel cel mai bun

apostolat, cel mai util misionarism. Neiesind in lume pentru a propovadui cuvantul lui

Dumnezeu, ei deschid insa usa chiliei si primesc cu dragoste pe toti cei care vin sa le ceara un

sfat sau un strop de liniste si speranta126.

Fiindca monahul tinde spre altruism, el este intotdeauna gata sa asculte si sa inteleaga

bucuriile si durerile semenilor lui, oricare ar fi acestia. Sfatul sau este liber de dorinta

personala si neimpovarat de prejudecati. Foarte constient de propria sa slabiciune, el nu

devine un judecator al semenului, ci cauta sa-i fie un frate in adevaratul sens al cuvantului.

Aceasta o face fiindca a ajuns la acea maturitate duhovniceasca in care, dupa cuvantul

Sfantului Isaac Sirul, simte in el insusi „mila pe care Dumnezeu o are fata de lume”.

Monahii imbunatatiti, intemeiati adanc in adevarul etern si purtand viu in duhul lor icoana lui

Iisus Hristos, Modelul Absolut si Unic, sunt o permanenta binecuvantare.

Intalnindu-i, simti, recunosti prin si impreuna cu ei, ca in Hristos „stii de unde vii si

incotro mergi” (Ioan 8, 14). Impartasesc oricui sensul vietii, echilibrul stabil si dinamic al

puterilor sufletesti. Primesc de la ei forta, lumina binefacatoare si regeneratoare, mai ales

acele suflete care cauta sprijin: suflete fragile, slabite, deznadajduite. Ei le ajuta sa-si refaca

126 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii și indumnezeitorul omului, ingrijirea ediției de

Monica Dumitrescu, București, Editura Anastasia, 1993, p. 27.

83

unitatea, armonia puterilor launtrice, le dau pace interioara, speranta, incredere si dragoste,

virtuti care stau la baza unei vieti sfinte dupa chipul lui Dumnezeu Ziditorul, Tatal, prin Fiul,

in Duhul Sfant.

Monahul este un reprezentant inaintea Celui Preainalt al unei lumi suferinde si se ofera

in fiecare zi ca jertfa unita cu jertfa lui Hristos pentru mantuirea acesteia. Cu sufletul sau

aprins prin lumina cea de sus, purificat prin rugaciune si jertfa, cheama cu glas de arhanghel

toata suflarea crestineasca la iubire, modestie, dreptate, innoire si la ascultare de voia Celui

Atotputernic127.

2. 7. Chipuri reprezentative de monahi care l-au căutat pe

Dumnezeu în pustiul din sufletele oamenilor:

a. Sfântul Siluan Athonitul128

Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut in 1866 intr-o familie modestă

de țărani ruși, alcătuită, pe langă părinți, din cinci băieți și două fete. Tatăl lui Simeon, un om

plin de adancă credință, blandețe și de multă ințelepciune, ii este primul model in viața sa

lăuntrică.

Incă de mic copil, Simeon și-a pus in gand, avea doar patru ani, ca atunci „cand va fi

mare să caute pe Dumnezeu in tot pămantul”. Auzind mai apoi de viața sfantă și minunile

săvarșite de Ioan Zăvoratul (un sfant rus contemporan) tanărul Simeon și-a dat seama că

„dacă există Sfinți, inseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pămantul

să-L găsesc”.

De indată ce și-a dat seama că a găsit credința, implinise 19 ani, Simeon, inflăcărat de

dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară și atracția pentru viața monahală. Tatăl

său este insă categoric: "Fă-ți mai intai serviciul militar, apoi ești liber să te duci."

Această stare excepțională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tanărul Simeon,

viguros și chipeș, incepe să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de varsta lui; o viață

departe de sfințenia fiorului divin care il cercetase.

Dotat cu o fire robustă și cu excepțională forță fizică, trece prin multe ispite ale

tinereții; intr-o zi lovește pe un flăcău din sat atat de puternic, incat acesta de-abia rămane in

viață.

127 Ibidem, p. 29.

128 Pere Matta el-Maskin, Saint Antoine, ascete selon l'Evangile, suivi de Les vingt Lettres de Saint Antoine

apres la tradition arabe, Spiritualite Orientale (Nr. 57), Abbaye de Bellefontaine, 1993, passim.

84

In valtoarea acestei vieți de păcat, prima chemare la viața monahală incepe să se

stingă. Intr-o zi, insă, este trezit dintr-un coșmar de glasul bland al Maicii Domnului, care

inraurează sufletul său tulburat. Pană la sfarșitul vieții, Cuviosul Siluan i-a mulțumit

Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa .

Această a doua chemare, petrecută cu puțin timp inaintea serviciului militar, a jucat un

rol hotărator in alegerea căii pe care avea să meargă de acum inainte. Simeon a simțit o

adancă rușine pentru trecutul său și a inceput să se căiască fierbinte inaintea lui Dumnezeu.

Atitudinea sa față de tot ce vedea in această viață s-a schimbat radical.

Simeon iși execută serviciul militar la Sankt Petersburg, in batalionul de geniu al

gărzii imperiale. Soldat conștiincios, cu o fire pașnică și purtare ireproșabilă, a fost foarte

prețuit de camarazii săi. Dar gandul său era mereu la pocăință, Sfantul Munte Athos (unde

trimitea uneori chiar și bani). In timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la

destrămare tanăra familie a unui soldat căzut in ispită.

Puțin inainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvantarea Părintelui Ioan din

Kronstadt; insă negăsindu-l ii lasă o scrisoare. Intors in cazarmă, Simeon simte puterea

rugăciunii Sfantului Părinte.

Ajuns mai apoi acasă, se imbarcă in scurt timp pentru o nouă perioadă a vieții sale:

Muntele Athos. „Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean și oaza

spiritualității filocalice, Sfantul Munte cunoștea la sosirea sa un moment de apogeu.

In varstă de 26 de ani, intră in mănăstirea rusească a "Sfantului Mucenic Pantelimon"

(Russikon). Introdus in tradiția seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe

in biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire și cuminecare, citirea, munca și ascultarea –

fratele Simeon se impărtășește din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

Intr-o seară, pe cand se ruga inaintea icoanei Maicii Domnului, dobandește – ca un dar

neprețuit – rugăciunea inimii, ce țașnea de la sine, fără incetare.

Lipsit de experiență, tanărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile

demonice. După șase luni de sfașieri lăuntrice, intr-o după-amiază, șezand in chilia sa, a atins

treapta ultimă a deznădejdii, incercand preț de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către

Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul in intunericul unei spaime de iad.

Pradă aceleiași spaime și intristări, se duce la Vecernie in paraclisul „Sfantului Ilie” și

abia șoptește „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Atunci, in dreapta ușilor impărătești,

in locul icoanei Mantuitorului, Il vede pe Hristos Cel Viu! Intreaga sa făptură s-a umplut de

focul harului Duhului Sfant, o lumină dumnezeiască l-a invăluit, răpindu-i mintea la cer.

Intensitatea viziunii ii provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.

85

Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinți creștini care primesc incă de la inceputul

căii lor ascetice arătarea desăvarșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este insă cea mai

anevoioasă, căci sentimentul părăsirii și al pierderii harului sfașie sufletul („Nu puteți ințelege

durerea mea”, spunea Siluan).

Cateva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăiește o stare de fericire pascală. A

trecut apoi un răstimp. Intr-o zi de sărbătoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai

puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simțită a inceput să slăbească; pacea și bucuria

lăsau loc unei chinuitoare neliniști și temeri de a pierde harul.

In efortul de a păstra adanca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul

Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.

Păstrandu-și „ascultarea” de economul mănăstirii cu peste două mii de viețuitori, se

cufundă și mai adanc in rugăciune.

Incepe o lungă perioadă de alternări continue intre vizite ale harului și părăsiri dublate

de intense atacuri demonice.

După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, intr-o infricoșătoare noapte de

luptă spirituală impotriva demonilor, Siluan cade din nou in ghearele unei disperări vecine cu

moartea și necredința. Descurajat, cu inima indurerată, se roagă fierbinte. Și atunci aude

glasul Domnului: „Cei mandri suferă pururea din pricina demonilor”.

„Doamne, zice atunci Siluan, invață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”.

Și din nou, in inima sa primește acest răspuns de la Dumnezeu:

„Ține mintea ta in iad și nu deznădăjdui”.

Incepand din acel moment sufletul său a ințeles că locul de bătălie impotriva răului, a

răului cosmic, se găsește in inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă in mandrie, acest

flagel al umanității care-i smulge pe oameni de langă Dumnezeu și cufundă lumea in

nenorociri și suferințe; mandria, această adevărată sămanță a morții care face să apese asupra

intregii omeniri intunericul deznădejdii.

De acum inainte Siluan iși concentrează toate puterile sufletului pentru a dobandi

smerenia lui Hristos: biruiește orice suferință pămantească, aruncandu-se intr-o suferință incă

și mai mare; osandindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea

Domnului său, stă in chip ințelept pe marginea adancului, și „nu deznădăjduiește”.

Timp de incă cincisprezece ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De

acum inainte harul nu-l mai părăsește ca mai inainte – Duhul Sfant ii dă din nou puterea de a

iubi.

In această stare, Cuviosul Siluan incepe să ințeleagă in profunzimea lor marile taine

ale vieții duhovnicești. Puțin cate puțin, in rugăciunea sa incepe să predomine compătimirea

86

pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Intinsă la extrem și insoțită de lacrimi din belșug,

rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfant ii ingăduie să trăiască aievea

iubirea pentru „intreg Adamul”, iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.

Aceeași iubire il indeamnă pe Siluan să-ți așterne in scris experiența interioară,

extraordinara sa viață duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confrații săi monahi. In

această perioadă a vieții sale il descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice

insemnările sale.

Sfarșitul pămantesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de bland, liniștit și

smerit ca intreaga sa viață de călugăr. După o scurtă suferință, perfect lucid, senin și cufundat

in rugăciune, se stinge ușor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – intre orele 1-2 din

noaptea de 24 septembrie a anului 1938, in timp ce in paraclisul infirmeriei se canta Utrenia.

Prin viața sfantă și insemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj

umanității strivite de absurditatea experiențelor cotidiene, durere și deznădejde. Probabil, cum

spunea Părintele Sofronie intr-una din cărțile sale, ultimul:

„Fost-a un om pe pămant mistuit de dorința lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El

s-a rugat indelung, vărsand lacrimi nestăvilite și zicand: ≪Miluiește-mă!≫. Dar strigătul său

se pierdea in tăcerea lui Dumnezeu. Luni și luni de zile a rămas in această rugăciune și

puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut in deznădejde și a strigat: ≪Ești

neinduplecat!≫ Și cand, o dată cu aceste cuvinte, incă un lucru s-a rupt in sufletul său strivit

de deznădejde, dintr-o dată in scanteierea unei clipe Il vede pe Hristos viu. Inima și trupul

său au fost năpădite cu totul de un foc atat de năprasnic incat, dacă vederea ar fi durat doar

o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supraviețuiască. Și de atunci n-a mai putut uita

privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blandețe, nesfarșit iubitoare, plină de pace și

bucurie. Și in toți anii indelungatei sale vieți ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit

mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfarșită, nepătrunsă”.

c. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul:

La 23 iulie 1913 in familia credinciosilor Maxim si Ecaterina Iacob, plugari din satul

Crainiceni, pe malul Prutului, azi in judetul Botosani, se nastea un prunc, caruia i s-a dat la

botez numele de Ilie, intrucat numai cu cateva zile inainte se praznuise Sfantul Prooroc Ilie

Tesviteanul. Bucuria tinerilor soti a fost de scurta durata, caci la numai cateva zile Ecaterina sa

imbolnavit, iar dupa sase luni Dumnezeu a chemat-o la Sine.

In aceasta situatie nefericita, bunica pruncului Iliuta, Maria Iacob, vaduva de mai multi

ani, a luat asupra ei cresterea nepotului orfan. L-a ingrijit ca o adevarata mama, deprinzandu-l

de mic cu ragaciunea, postul, cercetarea bisericii si respectarea tuturor randuielilor crestinesti.

87

Tatal sau a fost concentrat in anul 1914, iar dupa ce a fost lasat la vatra s-a recasatorit. Dupa

doi ani, in august 1916, Maxim Iacob a fost chemat din nou sub arme si trimis pe front in

vederea dezrobirii romanilor aflati sub stapaniri straine.

Și-a pierdut viata pe campul de lupta, numarandu-se astfel printre eroii cazuti pentru

intregirea neamului. A doua sotie a parasit atunci casa soacrei si pe fiul ei vitreg, reintorcanduse

la parintii ei. In felul acesta, micul Iliuta a ramas din nou numai in grija bunicii sale,

batrana si fara nici un ajutor.

Din septembrie 1920 incepe sa urmeze scoala primara la Crainiceni, dovedindu-se un

copil inzestrat de Dumnezeu si cu o purtare aleasa. In 1924, in viata lui survine o noua

nenorocire, prin moartea bunicii. Viitorul calugar isi va aminti mereu de bunica sa, femeie

simpla din popor, care i-a sadit insa in suflet dragostea de Dumnezeu si toate virtutile

crestinesti; ii va dedica si cateva poezii de o mare sensibilitate.

Ramas singur pe lume, a fost luat in casa unchiului sau, „Mos Alecu”, fratele mai mare

al tatalui, care ii va purta de grija pana la intrarea in manastire. Acesta l-a trimis sa invete

carte, mai intai la Gimnaziul „Mihail Kogalniceanu” din Lipscani, apoi la Liceul “Dimitrie

Cantemir” din Cozmeni; in 1932 si-a sustinut examenul de bacalaureat la Cernauti.

Firea sa meditativa, precum si educatia religioasa primita de la bunica sa si in casa

unchiului sau, l-au determinat sa se indrepte spre manastirea Neamt, ca sa se inchinovieze in

aceasta mare lavra a monahismului romanesc. Era la praznicul Adormirii Maicii Domnului

din 1933, pe cand implinise abia 20 de ani. Staretul de atunci, episcopul Nicodim Munteanul,

viitorul mitropolit al Moldovei si apoi patriarh al Romaniei, l-a primit ca frate in obstea

calugarilor nemteni, incredintandu-i o “ascultare” la farmacia manastirii. In dorinta unui loc si

mai linistit, in iunie 1934 a vizitat asezamintele monahale din Oltenia, ramanand o vreme la

manastirea Turnu, pe Valea Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumusetea locului, ci

si prin stravechile traditii de viata sihastreasca de aici. Dupa cateva luni a fost chemat sa-si

satisfaca stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi, fiind repartizat sa

ingrijeasca bolnavii din infirmeria regimentului.

Dupa terminarea stagiului militar, s-a reintors la manastirea Neamt, chemat de fostul

sau staret, devenit intre timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar, avand

astfel ocazia sa citeasca mereu, dar sa si puna in randuiala multimea de carti si manuscrise

care se gaseau acolo. Facea si lectii de limba romana cu fratii care se gaseau la scoala

monahala.

La 8 aprilie 1936, noul staret, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la

Iasi), l-a tuns in monahism, in biserica mare manastirii cu hramul Inaltarea Domnului –

ctitorie a lui Stefan cel Mare, primind, potrivit pravilei calugaresti, un nou nume, cel de Ioan.

88

Nas si parinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spatarul, egumenul schitului Pocrov,

unul din cunoscutii calugari moldoveni cu viata imbunatatita.

Sufletul sau curat era insetat insa dupa o viata cu adevarat isihastra, dupa pilda marilor

parinti duhovnicesti din primele veacuri crestine. Drept aceea, cu aprobarea mitropolitului

Nicodim, in noiembrie 1936 tanarul monah s-a indreptat – impreuna cu alti doi calugari – spre

Tara Sfanta. Ajuns acolo, s-a inchinat in sfintele lacasuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem,

din Herbon si din alte localitati biblice. Apoi, ca un nou Ioan Botezatorul si ca atatia parinti

induhovniciti ai pustiei, cuviosul Ioan Iacob a trait vreme de doi ani intr-o pestera din pustiul

Iordanului.

Dupa aceasta s-a inchinoviat in stravechea asezare monahala care este manastirea Sf.

Sava cel Sfintit (439-532). Pe langa el mai erau si alti cinci calugari romani care continuau

sirul unor vrednici monahi odrasliti din neamul nostru, care au sihastrit aici, departe de tara,

dar pemanent cu dorul ei in suflet. Aici a trait Cuviosul Ioan opt ani, indeplinind felurite

ascultari: ingrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom si bibliotecar. Traind intre

monahii greci – care constituiau majoritatea – a invatat limba greaca si chiar a inceput se

traduca in romaneste unele din invataturile marilor Parinti duhovnicesti. A invatat de

asemenea limbile araba si engleza. Era pretuit de toti pentru viata sa aleasa de ascultare,

rugaciune, priveghere, straduindu-se sa urmeze pilda marilor traitori de aici din veacurile

trecute.

Dupa opt ani, prin voia lui Dumnezeu a fost chemat la o alta slujire. Se stie ca Biserica

Ortodoxa Romana are doua lacasuri de inchinare la Locurile Sfinte: o biserica si un camin in

Ierusalim, precum si un schit la Iordan, cu hramul Sfantul Ioan Botezatorul, nu departe de

orasul Ierihon, in locurile in care boteza, cu aproape doua mii de ani in urma, Sfantul Ioan.

Dupa cel de al doilea razboi mondial, era nevoie de un preot-slujitor si egumen la biserica

schitului de la Iordan. Drept aceea, superiorul bisericii romanesti din Ierusalim, arhimandritul

Victorin Ursache (mai tarziu arhiepiscop in America) a propus Patriarhiei Romane hirotonirea

intru preot a Cuviosului Ioan Iacob. In urma recomandarilor elogioase ale arhimandritului

Victorin, Patriarhia noastra a numit pe schimonahul Ioan egumen al schitului romanesc de la

Iordan. A fost hirotonit diacon si preot in cadrul unor Sfinte Liturghii savarsite in rotonda

Sfantului Mormant din Ierusalim.

Timp de cinci ani, deci pana in 1952, Cuviosul ieroschimonah Ioan a staretit cu

vrednicie si cu evlavie la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor calugari romani, a ridicat mai

multe chilii langa biserica, atat pentru ei, cat si pentru pelerinii care se abateau prin aceste

locuri. A slujit aici mereu Sfanta Liturghie, a spovedit si a impartasit credinciosi, le-a adresat

cuvinte de mangaiere duhovniceasca si de intarire. Nu si-a uitat nici vechile preocupari

89

poetice, scriind poezii, in care descria frumusetea locurilor in care isi ducea nevointele

duhovnicesti, locuri pe care le-a iubit mai mult decat pe oricare altele.

Iata cum descrie viata sa de aici unul din biografii sai, el insusi traitor o vreme la

Ierusalim: “In acest loc, in care s-a simtit mai acasa, sufletul sau de poet se indulcea nu numai

cu frumusetea naturii, cu ciripitul pasarilor, cu amintirea neuitatelor fapte petrecute demult in

preajma Iordanului, ci si cu mireasma limbii stramosesti, virtutile Cuviosului ieroschimonah

Ioan au inflorit in intreaga lor splendoare.

El devine duhovnicul multor calugari din partile acelea, romani si greci. Multi pelerini

romani sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic si

primeau Sfanta Impartasanie din sfintitele sale maini. Din sufletul sau, ca dintr-un izvor curat

si imbelsugat, curgeau cuvinte de mangaiere si intarire duhovniceasca. Ostenea zi si noapte,

implinindu-si cu neasemanata osardie chemarea in slujba lui Hristos.

Savarsea cu multa evlavie slujbe, statea de vorba cu fratii calugari sau cu credinciosii

care treceau pe acolo, lucra in gradinita, alteori scria; noaptea se retragea in tufisurile de pe

malurile Iordanului, rugandu-se pana catre ziua. Uneori mergea timp de mai multe zile in

desertul Iordanului, petrecand singur in post desavarsit, in rugaciuni si metanii”

Socotind ca aici era inconjurat de prea multa lume si de griji trecatoare, care il

impiedicau de la rugaciune si meditatie, dar si bolnav, in 1952, dupa o internare intr-un spital

din Ierusalim, s-a hotarat sa lase altuia staretia schitului si sa se retraga intr-un alt loc. Asa se

explica plecarea lui la manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul. Aceasta era o straveche

asezare monahala, de la inceputul veacului al V-lea, situata la apus de Ierihon, pe Valea

paraului Horat sau Cherit din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, in preajma caruia a trait

Proorocul Ilie, in timpul prigonirii lui catre regele Ahab. Manastirea a cunoscut perioada ei de

inflorire in a doua jumatate a secolului al VI-lea, cand a trait aici Cuviosul Gheorghe,

supranumit Hozevitul, praznuit la 8 ianuarie.

Cuviosul ieroschimonah Ioan a trait in jurul acestei manastiri in cea mai aspra

schivnicie in ultimii opt ani de viata. In jurul manastirii se gasesc mai multe pesteri, sapate in

peretii stancosi care se inalta pe ambele maluri ale paraului Hozeva, in care au trait, in

curgerea veacurilor, multi calugari de neam roman. intr-una din aceste pesteri, cu hramul

Sfanta Ana, a vietuit si Cuviosul schimonah Ioan Iacob.

Aceasta pestera se gaseste in pustiul numit Ruva, pe malul stang al paraului, la vreo

trei km de manastire. Intrarea in ea se afla la o inaltime de aproximativ 7 m fata de cursul

apei, incat se ajungea in pestera numai cu o scara. Pestera are trei incaperi: prima, de vreo 12

metri patrati, cu o firida sapata in piatra, care servea ca un adevarat prestol si unde se ruga

mereu Cuviosul Ioan.

90

Aici se odihnea pe o rogojina asternuta pe o scandura, se ruga, medita sau scria poezii.

Printr-o scobitura facuta in piatra se ajungea in a doua incapere, de 6 metri patrati, in care

pustnicul manca din putina hrana pe care i-o aducea din manastire ucenicul sau, schimonahul

Ioanichie Paraiala (paine, pesmeti, masline, ceai, cafea). Alaturi se gasea a treia incapere, care

era de fapt o “pestera” a mormintelor, caci aici erau asezate spre vesnica odihna trupurile

celor ce se nevoisera aici.

Iata cum descrie acelasi biograf al Cuviosului Ioan traiul sau din pestera Sfanta Ana:

“In aceasta asezare saraca s-a smerit si s-a rugat Cuviosul Ioan in ultimii ani ai vietii sale,

rabdand frigul, foamea, setea arsita, boala si lipsurile de tot felul si multe ispite. Cu darul

Sfantului Duh si prin multa sa credinta, a trecut barbateste peste toate greutatile si incercarile.

Cea mai mare parte din zi si din noapte staruia in priveghere, fiind un om al desavarsitei

rugaciunui.

Manca numai o data pe zi, seara, si se multumea cu 3-4 ore de somn. Citea Sfanta

Scriptura si operele Sfintilor Parinti sau traducea din limba greceasca scrieri folositoare de

suflet. Se recrea cantand imne duhovnicesti – caci avea un glas frumos si dulce – si

compunand poezii. Savarsea pravila calugareasca in paraclisul din pestera. Din cand in cand,

mai ales la sarbatorile mari, slujea in biserica Sfantul Gheorghe Hozevitul. Cu aceste prilejuri,

cobora pe scara din pestera si venea aici, lua parte la privegherea de toata noaptea si apoi

slujea in sobor Sfanta Liturghie, impartasindu-se cu Sfinte Taine. Dupa ce lua masa impreuna

cu ceilalti parinti in trapeza manastirii, se intorcea la pestera”.

In aceasta pestera, cu dorul tarii sale in suflet, cu gandul necontenit la Dumnezeu, a

trecut la cele vesnice Cuviosul Iacob Ioan in ziua de 5 august 1960. Avea numai 47 de ani,

dintre care 23 petrecuti in tara, iar ceilalti 24 la Locurile Sfinte. Trupul sau ostenit de post si

de priveghere a fost prohodit si asezat spre vesnica odihna in cea de-a treia incapere a pesterii

in care fusesera inmormantati si alti schimonahi care traisera acolo.

A aflat odihna ostenelilor sale celor nenumarate si raiul care l-a gasit de demult

Domnul pentru cei ce-L iubesc pe El din suflet.

Trecerea la cele vesnice a impresionat si indurerat pe multi. Ca o ultima cinstire,

revista bisericeasca “Locuri Sfinte” i-a inchinat un numar intreg, in care era prezentata viata si

personalitatea sa. In 1968 si 1970, ucenicul sau Ioanichie Paraiala i-a publicat, la Ierusalim,

doua volume cu poezii, traduceri si meditatii, sub titlul Hrană duhovniceasca, cu prefata

arhiepiscopului grec Aristobulos din cadrul Patriarhiei Ierusalimului.

Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a ramas in pestera Sfanta Ana. La inceputul

lunii august 1980, potrivit unei traditii locale, conducerea manastirii Sfantul Gheorghe

Hozevitul a deschis pestera mormintelor, urmand ca osemintele Cuviosului sa fie duse in

91

gropnita de obste. Erau de fata mai multi arhimandriti si calugari greci si romani, precum si

cativa pelerini din tara. Toti cei ce erau de fata au constatat cu surprindere ca trupul

Cuviosului era intreg, neatins de nici o stricaciune.

Arhimandritul Amfilohie, staretul manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, istorisea mai

tarziu: „Ne asteptam sa gasim numai sfinte oseminte si nu buna mireasma. Cand am luat

scandura am vazut ca parintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricaciune, asa cum l-am

pus. Parca l-am fi pus in mormint de cateva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum, vara nici o

schimbare a infatisarii lui; mainile, barba, parul, rasa, incaltamintea erau neatinse. Fiind

anuntat de indata patriarhul Benedict al Ierusalimului, acesta a aprobat stramutarea Cuviosului

Ioan in biserica manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul. Si astfel, in ziua de 7 august 1980,

trupul neputrezit, adica moastele sale, au fost coborate din pestera si duse in manastire.

Pentru ca toti sa fie pe deplin incredintati ca a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui sa

nu fie dat stricaciunii, Patriarhia Ierusalimului a randuit sa se savarseasca 40 de Sfinte

Liturghii, cu rugaciuni de dezlegare si pomenire, sicriul cu trupul sau fiind asezat in fata

Sfintei Mese. Dupa savarsirea acestor slujbe, trupul a ramas ca si mai inainte, adica

nestricacios. A fost pus intr-o racla speciala, din abanos, cu sticla in partea de deasupra, care a

fost apoi asezata in Biserica, alaturi de moastele Sfantului Ioan Hozevitul.

De acum inainte, Cuviosul ieroschimonah Ioan este cunoscut si cinstit sub numele de

“Noul Hozevit”. Prin fata raclei cu cinstitele sale moaste se perindau zilnic pelerini din toate

partile, inchinandu-se si cerand prin mijlocirea rugaciunilor lui, ajutor si intarire de la

Parintele luminilor.

Chiar inainte de a fi procedat la “canonizare” adica la trecerea lui in randul sfintilor,

chipul sau a fost zugravit in icoane, precum si in catedrala Sfantului Gheorghe din Hama, in

Siria; un calugar-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcatuit o slujba, iar

credinciosii care ajungeau in fata moastelor sale, il cinsteau ca pe un adevarat “sfant”.

Tinand seama de toate acestea, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta 20 iunie

1992, a socotit ca este bineplacut lui Dumnezeu si de folos obstii credinciosilor ortodocsi de

pretutindeni, si mai ales celei a romanilor, ca pe acest Cuvios Ioan cel Nou Hozevitul sa fie

trecut in randul sfintilor. Pomenirea lui se face in ziua trecerii sale la Domnul, adica la 5

august.

92

d. Părintele Arsenie Boca129:

Părintele Arsenie Boca s-a nascut la 28 septembrie 1910, in comuna Vața de Sus,

judetul Hunedoara. Parintii, tarani gospodari, au mai avut inca o singura fiica.

De mic copil manifesta inclinatie spre studiu și spre artele frumoase. Urmeaza scoala

primara in comuna natala, apoi liceul la Brad intre 1924-1928, iar din 1928 cursurile

Institutului Teologic de grad universitar din Sibiu unde este remarcat de Părintele profesor

Dumitru Staniloae ca un student eminent, fiind licentiat in teologie in 1932.

Continua studiile la facultatea de Belle Arte din Bucuresti (1932-1936) și urmeaza doi

ani si cursurile Facultatii de Medicina din Cluj, pe care insa nu le incheie.

Intre anii 1938-39 face un pelerinaj la muntele Athos de unde, revenind in tara se

inchinoviaza in anul 1939 la manastirea Sambata de Sus si la scurt timp este hirotonit diacon

si preot.

In 1948, la indemnul mitropolitului Nicolae Balan se muta la Prislop pentru a reinvia

viata monahala din aceasta manastire distrusa de generalul Bucow. Aici intemeiaza o obste de

maici si vietuieste pana in 1959 cand i se stabileste domiciliul fortat la Bucuresti si lucreaza

timp de 10 ani la pictura bisericii din Draganescu. Ultima parte a vietii si-o petrece la Sinaia,

unde obstea manastirii Prislop, imprastiata in 1959 se reorganizeaza.

S-a mutat la Domnul in 28 noiembrie 1989 la Sinaia si inmormantat dupa dorinta

proprie la manastirea Prislop la 4 decembrie 1989.

Ultima dorinta a fost ca opera sa sa nu fie publicata. S-a publicat totusi lucrarea

“Cararea imparatiei” in editura Episcopiei Ortodoxe Romane a Aradului, 1995, unele din

predicile si meditatiile sfintiei sale ramanand in manuscris si cunoscand ulterior o mare

diversitate de variante.

Mormantul parintelui Arsenie de la manastirea Prislop constituie si azi un loc de

pelerinaj pentru sute de crestini din tara care l-au cunoscut si in constiinta carora parintele a

ramas ca un om cu viata sfanta.

f. Părintele Nicolae Steinhardt:

La 29 iulie 1912 se naște in comuna Pantelimon de langă București, Nicu-Aurelian

Steinhardt, intr-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era

directorul fabricii de mobilă și cherestea.

Intre anii 1919–1929 urmează cursurile școlii primare (in particular și la școala

„Clementa”), și ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numără Constantin Noica,

129 Teofil Părăianu, Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut, Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2003,

passim.

93

Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel

Avramescu ș.a.

Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie

creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: „Decat să văd

ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă

cum e Nicu Steinhardt. Iși ia bacalaureatul in 1929. După 1929 frecventează cenaclul literar

„Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se in el germenii viitorului literat.

Iși ia licența in Drept și Litere la Universitatea din București in 1934, iar in 1936 iși

susține la București doctoratul in drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile

tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Leon Duguit, publicată in același an.

Din această perioadă datează inceputul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe

care o consideră „pană la botez, evenimentul cel mai de seamă”.

In 1934 publică,sub pseudonimul Antisthius, inspirat de numele unui personaj din

Caracterele lui La Bruyere -, volumul parodic In genul … tinerilor, in 1935, Essai sur la

conception catholique du Judaisme, iar in 1937 Illusion et realites juives. Ultimele două

lucrări sunt realizate in colaborare și sub influența lui Emanuel Neuman.

Intre anii 1934-1935 publică diverse articole la Revista burgheză.

Intre anii 1937-1939 călătorește in Elveția, in Austria (familia sa avea ceva legături de

rudenie cu cea a lui Freud), in Franța și in Anglia, intregindu-și bagajul de cunoștințe.

In 1939 revine in țară și incepe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale64,

la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este inlăturat (impreună cu Vladimir Streinu) in

anul 1940, in cadrul acțiunii de „purificare etnică” declanșată sub guvernarea Antonescu-

Sima. Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice (1940-1944).

Din 1944 revine la „Revista Fundațiilor Regale” depunand o intensă activitate

publicistică și critică. Dar este din nou inlăturat in 1947, se pare in urma unui denunț al lui

George Călinescu. In același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața

romanească. Printre scriitorii săi favoriți se numărau Marcel Proust, Andre Gide, Aldous

Huxley, Simone Weil.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută cateva

slujbe mărunte, adesea necalificate. Intre 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni,

alături de pleiada intelectualității romanești interbelice.

In 1958 este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și

Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-

George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta

Sadova ș.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerandu-i-se să fie martor al

94

acuzării, punandu-i-se in vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și

implicat in „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună

mărturie impotriva lui Constantin Noica, este condamnat in „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de

muncă silnică sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Acest eveniment inlătură „orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire” și

grăbește luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, in inchisoarea Jilava, ieromonahul

basarabean Mina Dobzeu il boteaza, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot,

fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru

Paleologu, doi preoți romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoți uniți și

unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.

Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie,

testamentul lui literar. Redactat la inceputul anilor '70, această primă variantă – circa 570 de

pagini dactilografiate – este confiscată de Securitate in 1972 și ii va fi restituită in 1975, după

numeroase intervenții pe langă Uniunea Scriitorilor. Intre timp, autorul finalizează a doua

variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. „Jurnalul fericirii” este confiscat a doua

oară in 1984. Redactand in tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns

din țară, două dintre ele ajungand in posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la

Paris. Cartea circulase in samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează

in serial la microfonul postului de radio Europa Liberă intre anii 1988 și 1989.

Temandu-se de noi intervenții din partea Securității, Nicolae Steinhardt face apel la

prietenul său mai tanăr Virgil Ciomoș pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul

in 1991, iar in 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Este supus rigorilor detenției din inchisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc.

pană in august 1964 cand este eliberat, in urma grațierii generale a deținuților politici. Indată

după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Darvari, iși desăvarșeste taina botezului

prin mirungere și primirea Sfintei Impărtășanii.

După 1964, la insistențele prietenilor săi, reintră in viața literară prin traduceri,

medalioane, eseuri, cronici. In urma acestor colaborări vor rezulta mai multe volume de eseuri

și critică literară.

După moartea tatălui său (1967) incepe să-și caute o mănăstire. In 1975 vine la

mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, insă episcopul Partenie refuză să-i

permită șederea, așa incat părintele Mina il trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la

Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. Intamplarea a făcut insă ca in

1976 Constantin Noica să il intalnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca,

pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor in general. Invitat de

95

acesta, Noica ajunge in scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește trei zile. Cadrul natural

și biblioteca vastă il impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să ii povestească

lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că ii știa gandul de a se retrage intr-o

mănăstire.

In 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca in anul următor să se stabilească

definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980

este tuns in monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul

Teofil Herineanu, care il iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețul

mănăstirii Rohia, il integrează in obștea mănăstirii. La mănăstire pune in ordine cele peste

23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează in viața mănăstirii (participă la slujbe,

povățuiește pelerinii, predică), iar in paralel iși intensifică activitatea literară. Volume

publicate in această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului,

Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana intai (1983), Escale in

timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume il impun ca un eseist de

marcă al literaturii romane.

In martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și Nicolae Steinhardt se

decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare

impreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia ii mărturisește: „Tare mă supără niște ganduri, că

nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereții mele”. Iar Părintele Mina ii răspunde: „Satana

care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut

la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit,

te-ai mărturisit, ai intrat in monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate

păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care iți aduce tulburare ca să

n-ai liniște nici acum”.

Boala se agravează și este obligat să-și intrerupă călătoria și să se interneze la spitalul

din Baia Mare, unde moare căteva zile mai tarziu, joi, 30 martie 1989.

In ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au

recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea și alte texte

recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.

La inmormantarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strans cei mai buni

prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.

96

g. Părintele Dumitru Lazăr Țabra:

Părintele protosinghel Lazăr Țabra, de la Centrul Misionar Schitul „Sfantul Lazăr”,

Alba Iulia, este binecunoscut și apreciat in Arhiepiscopia de Alba Iulia, Cluj și chiar peste

hotare, in randul credincioșilor.

Născut la 19 iulie 1926, in comuna Colvaser, județul Sibiu, din părinții Dumitru și

Ana, al patrulea copil din cei șapte frați.

După primele șapte clase făcute in comună, a urmat liceul la Sibiu și Cluj, după care a

urmat incă cinci ani la Seminarul Teologic, incheindu-și studiile cu cei patru ani ai Facultății

de Teologie de la Institutul de grad Universitar din Sibiu.

In anul 1962, a fost sfințit ca preot de Prea Sfințitul Părinte Teodor Scarabeț, pentru

parohia ortodoxă Hening, județul Alba.

In anul 1974, a fost transferat in comuna Valea Largă, unde a slujit 20 de ani.

Din 14 noiembrie 1999, slujește la Centrul Misionar Ortodox Schitul „Sfantul Lazăr”,

unde primește tunderea in monahism.

Numele cuvioșiei sale este cunoscut multor credincioși pentru că le este tuturor sfetnic

și părinte duhovnicesc. Părintele Lazăr se străduiește mult pentru zidirea sufletească și

mantuirea fiilor săi duhovnicești, monahi și mireni, ca un adevărat călugăr al blandeții, teolog

plin de modestie și duhovnic al dragostei. Pentru aceea, este mereu solicitat și căutat. Pe langă

cultură, l-a inzestrat Dumnezeu cu dorul cuvantului și cu inimă caldă, care dă viață cuvantului

in versuri iscusite, cu putere să incălzească și pe alții. La acestea i-a adăugat Dumnezeu darul

ințelegerii, al măsurii și al dreptei socoteli, care impodobesc orice suflet cuvios. Aceste lucruri

le mărturisesc toți cei ce il cunosc pe părintele Lazăr, tocmai de aceea, mulți credincioși

intreabă de Sfinția sa, il caută, ii cer cuvant de folos sufletesc și se intorc mangaiați la casele

lor.

Iată, deci, că și Părintele Lazăr se preaslăvește Dumnezeu. Pentru cei mai mulți,

Sfinția sa a devenit un neintrecut povățuitor, un adevărat părinte sufletesc, de aici și numele

sub care este cunoscut peste tot, acela de „părintele Țabra”. Toate le incepe și le sfarșește cu

Hristos. Părintele Lazăr este un adevărat iubitor de Dumnezeu, precum Lazăr cel de demult,

prietenul lui Hristos. Este un suflet mulțumit, plin de bucurie, pace și lumină venită de sus,

ravnitor la rugăciune, care mereu sporește in faptele cele bune.

Vorbește credincioșilor cu mult calm, cu multă dragoste, dand bogate sfaturi din Sfanta

Scriptură, pe care o lecturează zilnic cu multă evlavie, sfaturi pe care le-a pus in practică de-a

lungul vieții sale cu multă credință. Faptele izvorate din această credință sunt extrem de

grăitoare, astfel incat toate la un loc alcătuiesc o adevărată minune, spre slava lui Dumnezeu.

97

Iată cateva exemple pe care cu greu i le-am putut smulge părintelui Lazăr, din cauza modestiei

care il caracterizează.

Numit preot paroh in localitatea Hening, in anul 1962, principalul scop al preoției sale

a fost slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor, pe care i-a iubit, de care a fost iubit, ascultat și

ajutat. Această parohie avea 1500 de suflete, pentru care a construit o biserică nouă, construită

intr-un an cu cărămizi, confecționată in totalitate de săteni, din care s-au clădit și multe case

ale creștinilor.

Din dragoste pentru Hristos și pentru cei păstoriți, a pus in practică cuvantul

Evangheliei și dincolo de ograda Bisericii. Urmandu-și păstorul cu multă evlavie, credincioșii

l-au susținut și ajutat să infăptuiască multe lucrări sociale in scopul imbunătățirii vieții de zi

cu zi a localnicilor, care duceau o viață destul de grea și plină de necazuri. La nevoile

sătenilor, cu spirjinul lor și al intregii biserici, s-a curățat un teren părăsit de 3-4 ha și s-a

plantat cu 200 de pomi fructiferi diferiți, s-a construit un magazin sătesc, s-au reparat școlile,

s-au amenajat bazine in susul satului pentru a fi adusă apa in gospodăriile sătenilor, au ajutat

la construcția unui drum pietruit pentru accesul autobuzelor in sat. Dar atat credincioșii, cat și

Părintele Lazăr mărturisesc că „cea mai mare realizare a fost sudura spirituală dintre noi”.

Bunul Dumnezeu, văzandu-i vrednicia acestui „bărbat al doririlor darurilor Duhului

Sfant”, a randuit să fie adăpate de la Izvorul luminilor și alte suflete insetate de adevăr, de

către acest ințelept păstor. Așa s-a intamplat că in anul 1974, cand s-a dus la Valea Largă, „un

telefon m-a chemat in grabă să mă prezint la Inalt Prea Sfințitul Mitropolit al Ardealului

Nicolae Mladin și mi-a zis: ≪Mi-ai fost student, te cunosc, mă ajuți, am nevoie de tine, ține-te

bine!≫. Fără să știu despre ce-i vorba, fără să-mi spună, am zis ≪Da!≫, dar mai incet. „Spune

mai tare, mă ajuți?”. Am nevoie de tine. Am repetat mai tare: „Da!”; „Du-te și să vii peste

zece zile”; „Am ințeles, sărut-mana!”.

După zece zile, m-am dus și m-a intrebat din nou: „Ai obiceiul să leșini? Ține-te tare,

te vei muta sau in ungurime sau in Valea Largă, cea mai grea parohie din țară, centru sectar

iehovist, cu 350 de familii și 1500 de martori ai lui Iehova. Incă n-ai leșinat? Știu că iți iubești

mult credincioșii, dar la greu se cunoaște omul”. Și n-a leșinat, s-a dus ca un adevărat păstor

in mijlocul lupilor, pentru a salva sufletele pribege din căile vrăjmașului, căci „intru neputințe

se preamărește Domnul”.

Cu multă durere in suflet, multe lacrimi, multă jale, s-a despărțit de credincioșii pe

care i-a păstorit cu atata dăruire: „Eram cel mai chinuit om dintre muritori, aș fi preferat

bucuros moartea. In capul satului, la crucea lui Balda, m-am coborat din mașină și am luat o

mană de pămant, ca să mi-o pun acolo la cap, sub pernă. Un credincios, Avram Ioan, mi-a

strigat in disperare: „Părinte, părinte, intoarce-te părinte, nu ne lăsa, că am brișca la mine și pe

98

loc imi scot ochiul drept, imi tai mana dreaptă și piciorul drept și ți le dau, intoarce-te!…”. mă

durea enorm iubirea.

La Valea Largă, oamenii erau sărmani, „păreau munciți, sărăcuți și mai indiferenți.

Erau toate in dezordine, casa parohială așezată pe o culme pustie”.

Creștinii erau influențați de sectari, reticenți față de noul preot al satului. Timp de doi

ani „ziua umblam să-mi caut credincioșii, iar noaptea plangeam că nu-i găseam”. Vreme de

doi ani cat a ținut indoiala credincioșilor din cauza enormei propagande sectare, nu mi s-au

uscat ochii, nici somnul nu m-a prea atins din cauza supărărilor. După ce a fost trecut prin apa

și prin focul incercărilor, Bunul Dumnezeu, văzandu-i răbdarea, a inceput să-i strangă pe

credincioși la biserică. La inceput neincrezători, dar mai apoi plini de incredere, la inițiativa

părintelui Lazăr, au construit o biserică nouă, la sfințirea ei a participat Prea Fericitul Părinte

Patriarh Teoctist, impreună cu Inalt Prea Sfințitul Părinte Andrei al Alba Iuliei, mulți preoți

protopopi și credincioși.

Impreună cu credincioșii, părintele a inălțat o clopotniță, un garaj cu magazie, case

parohiale cu mai multe camere, birou, s-a construit o casă pentru o familie necăjită, s-au

inchis curțile celor două biserici și cimitirele. Astfel, oamenii l-au iubit, ajutat și ințeles, deși a

fost foarte greu. „Acolo, atunci, l-am văzut pe Dumnezeu cu noi, iar noi in Biserica măririi

stand, in cer ni se pare a sta”. Toate acestea s-au făcut prin jertfe, sudori, sange, lovituri,

lacrimi, prin foame, sete și nesomn. Acestea l-au făcut pe Părintele Lazăr să spună: „Iartă,

Doamne Iisuse, dacă ai suferit pentru ei, că și ei au suferit pentru Tine”. Astfel, prin multă

trudă, indelungă-răbdare și dragoste nemărginită, Bunul păstor, a descoperit aurul din sufletele

credincioșilor. De aceea, a socotit Dumnezeu să continue urcușul duhovnicesc al acestui atlet

al lui Hristos. Inalt Prea Sfințitul Andrei l-a numit preot la Catedrala Reintregirii din Alba

Iulia, unde a slujit timp de cinci ani, cu aceeași ravnă și dăruire.

Din 14 noiembrie 1999, a fost repartizat la Centrul Misionar Ortodox „Schitul Sfantul

Lazăr”. Aici, deși a aflat o adevărată oază de liniște și verdeață, a intampinat o sumedenie de

greutăți materiale și spirituale. Trecand peste toate acestea cu dragoste și chibzuință, a inceput

construcția unei noi biserici și a unui corp de chilii, impreună cu cele zece maici care viețuiesc

aici și sub atenta indrumare și ințeleapta păstorire a Inalt Prea Sfințitului Andrei al Alba Iuliei.

Este căutat de creștinii din tot orașul și imprejurimi, care il iubesc și il respectă.

Intreaga viață a Părintelui Lazăr Țabra este asemenea unei „poezii” scrise de degetul

lui Dumnezeu in inimile credincioșilor care i-au fost și ii sunt fii duhovnicești. Această

„poezie” cu acorduri ingerești răzbate și in versurile care se nasc din măiestritul condei al

Părintelui. Ca om de cultură, a iubit mult cartea, iar această dragoste s-a materializat in darul

Părintelui de a scrie poezii. Prin ele, Părintele și-a exprimat dragostea de țară, de mamă, de

99

Biserică, dar mai ales față de țăranul roman, pe care a știut „să-l plangă” și „să-l cante”, atat

de duios in toate momentele importante ale vieții: naștere, botez, copilărie, tinerețe, nuntă,

bătranețe și trecere in veșnicie.

3. Aspecte finale

Rostul și semnificația monahismului

Se intampla ca unii crestini sa nu mai cunoasca rostul monahismului in crestinism. De

aceea te poti astepta de la ei la cele mai felurite intrebari. Dar daca ni-l cunoastem noi cum

trebuie, putem da seama oricand despre randuiala noastra.

Monahismul se justifica in linii largi cu aceleasi argumente cu care se justifica

crestinismul. Crestinismul nu s-a invechit, dovada ca in orice epoca a istoriei s-au gasit

oameni sa-si dea viata pentru el. Atunci nu s-a invechit nici monahismul, de vreme ce este

ales de cate unii ca mod de viata. Cea mai buna justificare a monahismului o fac cele trei

rosturi cu care a strabatut el istoria: rostul spiritual, rostul cultural si rostul social.

Rostul spiritual si-l implineste monahismul prin disciplinarea firii dupa sfaturile

evanghelice. Prin aceasta monahul nevoitor se izbaveste de patimile firii si se face cu

neputinta aratarea unei alte forme de viata dupa Duhul Sfant. Viata mai presus de fire

dovedeste constrangator si totusi simplu existenta lui Dumnezeu.

Mintea obisnuita, chiar a celei mai inzestrate si cultivate firi, nu poate face dovada

decisiva nici ca este, nici ca nu este Dumnezeu, pentru ca mintea firii acesteia e tot atat de

dibace de a dovedi si afirmatia si negatia unuia si aceluiasi lucru. De aceea filozofii si-au dat

seama de viclenia ratiunii.

100

Știinta cand se pronunta in materie de religie, de asemenea a iesit din domeniul sau,

care este studierea meteriei si a legilor ei pentru folosul practic al oamenilor. Iar religia nu

face stiinta ci constiinta. Caci oamenii nu traiesc numai cu paine. De aceea despre Dumnezeu

nimenea nu poate grai cu competenta absoluta decat numai El Insusi, cand straluceste slava Sa

pe chipul fiilor Sai, Sfintii. Și totusi oamenilor le mai ramane libertatea sa se indoiasca.

Aceste exemplare rare, sfintii, apar printre oameni din vreme in vreme si aduc in ei chipul lui

HristosCare a dovedit desavatsit pe Dumnezeu-fiind stalpii Bisericii130.

Acesta este rostul de capetenie al monahismului: trairea crestinismului pana la

tensiunile desavarsirii, cand existenta lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidentei

absolute pentru toti. Calugarii care realizeaza monahismul sunt in lume facliile aprinse ale lui

Dumnezeu. Ceilalti, care nu-l realizeaza, umbla cu ele stinse, iar pentru infrangerile lor

morale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu acestia califica

monahismul, ci cei dintai131.

Rostul cultural este mai modest, totusi de mare pret si el. Ei au impletit rugaciunea cu

munca, o munca de rabdare, o munca de constiinta. Calugarii s-au ocupat de copierea cartilor

sfinte. Astfel, monahilor din pustia Sinai le datoram cel mai vechi manuscris intreg al Noului

Testament. Mai tarziu au inceput sa-si ilustreze cartile sfinte cele mai des folosite, dintre care

ne-a ramas o minunata psaltire.

Tot calugarii au fost primii iconari si aparatori ai icoanelor in perioada imparatilor

iconoclasti. In toate artele minore unde a trebuit migala si rabdare deosebita gasim pe

calugari. De la ei avem obiecte bisericesti de mare valoare artistica. Printre primii care au

imbratisat inventia lui Gutenberg, tiparul, au fost calugarii. Primele tiparnite la noi le-au

infiintat calugarii. Prin munca lor s-a asigurat unitatea limbii romanesti.

Rostul social e si mai neinsemnat si totusi asa de mare. Mai intai munca dezinteresata

a calugarilor, care-i izbaveste de lene, e un model de constiinta. Calugarii lucreaza orice ca

pentru Dumnezeu nu ca pentru oameni (Coloseni 3, 23). In vremea noastra constiinta fata de

munca incepe sa fie un factor de mare pret in construirea viitorului oamenilor. Munca iese din

stadiul pedepsei si trece in cel al consacrarii, capata o sfintenie pentru constiinta cu care e

facuta.

Calugarii traiesc in viata de obste avand totul de obste. Deci ei au adus pana in zilele

noastre amintirea vie a primelor comunitati crestine din Ierusalim si Alexandria, unde se

impartea fiecaruia dupa cum avea fiecare trebuinta (Fapte 4, 35). Deci calugarii prin viata lor

130 Arsenie Boca, Cărarea Impărăției, Arad, Editura Episcopiei Aradului, 1995, p. 61.

131 Ibidem, p. 133.

101

de obste sunt o icoana straveche a lumii noi. Comunismul la obarsiile lui a fost crestin si va fi

si la sfarsit.

Calugarii isi mai justifica rolul lor social si prin faptul ca sunt totdeauna in lupta

Bisericii crestine pentru marea cauza a vremurilor noaste: pacea intre popoare. Rugaciunea

pentru pacea a toata lumea calugarii o fac la toate slujbele lor in biserica, zi si noapte. Pacea

nu e numai un bun social ci si un bun spiritual al oamenilor, de aceea noi ne rugam pentru

pace, pentru ca la urma urmei Dumnezeu detine pacea.

Astazi armele nu sunt numai ucigatoare ci pustiitoare. Și pentru care pricina ? Pentru o

mai dreapta repartitie a bunurilor intre toti oamenii. Toate religiile pamantului s-au unit in

lupta pentru pace, toate semintiile pamantului si mintile limpezi sunt in ideea de pace.

Niciodata intre cei mai departati si deosebiti nu s-a vazut asa o unire ca in a cere pacea. Acesta

e un lucru mai presus de oameni, de aceea pacea va invinge razboiul132.

Convingerile unite in dreptatea cauzei sunt o putere in care intra si toti calugarii. N-a

auzit Avraam de la Dumnezeu ca daca vor fi si numai zece drepti nu va pierde cetatea ?

(Facere 18, 32) Iata ce nebanuite rosturi pot avea acesti oameni saraci cu duhul, care sunt si

calugarii.

Rugăciunea inimii, devenită neincetată, face ca taina unirii euharistice să devină o

stare fără de sfarșit. Astfel, fără să inceteze a fi in timp, monahul ia parte totodată la veșnicie,

este părtaș al timpului transfigurat, in care istoria a fost penetrată de eternitate.

Cu siguranță că ne intrebăm cum poate fi trăită in zilele noastre, in mod concret, viața

monahală și cum pot fi aplicate regulile stabilite de Sfinții Părinți la situația actuală a

monahismului.

Astfel, citind cu atenție scrierile Sfinților Părinți, referitoare la monahism, remarcăm

cu ușurință faptul că acestea au fost elaborate ținand cont de circumstanțele epocii lor, și de

situația personală a călugărilor cărora se adresau.

Pentru aceasta, aproape toate scrierile monahale ale Sfanților Părinți au un scop precis

și un oarecare caracter unilateral. De aceea, chiar in vremurile infloritoare ale monahismului,

nu era posibil ca fiecare călugăr să aplice mecanic ceea ce au scris Părinții. Cu atat mai mult,

nu este posibil nici astăzi, și mulți dintre cei ce au incercat s-o facă au intampinat suficiente

dificultăți, nefolosindu-se cu adevărat din aceasta.

Să luăm ca exemplu lucrarea „Scara" a Sfantului Ioan Scărarul, care a fost scrisă

pentru călugării din viața de obște, a căror virtute principală este ascultarea, fapt pentru care

tratează viața insingurată și isihasmul, sfatuindu-i pe călugări să nu se grăbească in a alege

132 Arsenie Boca, Trepte spre viețuirea in monahism, Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2003, p. 62.

102

prematur acest fel de viață; dimpotrivă, el vorbește detaliat despre ascultare, lăudand și

exaltand această formă de asceză.

Sfantul procedează așa nu pentru că ar disprețui viața pustnicească, ci pentru a nu slăbi

zelul călugărilor din viața de obște, pentru a-i incuraja in ascultarea pe care și-au asumat-o, a

nu se diviza și a nu se grăbi inspre un mod de viață pentru care nu sunt pregătiți și care i-ar fi

putut duce la orbire și la năluciri demonice, in care cad de obicei cei ce nu ascultă și

acționează de capul lor.

Și totuși, nimeni insă nu poate schimba cadrul exterior al vieții sale. Prin urmare, care

este soluția? Rămanand, forțat de imprejurări, in situația in care se găsește, dar pierzandu-și

increderea că se poate mantui, căzand astfel in descurajare, monahul va ajunge să iși piardă

entuziasmul pentru viața călugărească și va incepe să ducă o viață neglijentă. Iată de ce este

extrem de important ca implinirea voturilor monahale să fie o constantă a vieții monahului.

Acum, cand ne aflăm la sute de ani de vremurile in care au scris Sfinții Părinți,

obiceiurile și imprejurările fiind altele, adaptarea sfaturilor pe care aceștia ni le-au dat la

situația actuală nu este numai utilă, dar și necesară.

Implinirea poruncilor evanghelice a constituit și continuă să constituie esența vieții și a

practicilor monahale. In orice loc și in orice imprejurări, se găsesc suficiente condiții

favorabile pentru a practica nevoința călugărească.

Intr-un veac marcat de instabilitate și egoism, intr-un univers al urii și al deznădejdii,

viața monahală autentică vine să răspundă prin smerenie, ascultare, prin tăierea voii și prin

neincetata rugăciune la toate frămantările lăuntrice ale lumii.

Intr-adevăr, e nevoie de monahi buni, de o viață monahală autentică, tocmai pentru că

lumea intreagă are adesea nevoie disperată de modele de trăire a Evangheliei Domnului

Hristos.

Rezumand in cateva cuvinte cele spuse pană acum, nu putem incheia fără a aminti

cuvantul Sfantului Siluan Athonitul, acest Sfant monah atat de indrăgit in intreaga lume, cel

mai indreptățit sa ne lumineze in chestiunea pe care am supus-o atenției și care spune:

„Monahul trebuie să lupte cu patimile și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le biruiască. Uneori

monahul este fericit in Dumnezeu și trăiește ca in rai langă Dumnezeu, alteori plange pentru

intreaga lume, fiindcă vrea ca toți oamenii să se mantuiască. Astfel, Duhul Sfant il invață pe

monah să iubească pe Dumnezeu și să iubească lumea. Lumea stă prin rugăciunile Sfinților

și monahul este chemat la o viață de sfințenie, este chemat să se roage pentru intreaga lume,

aceasta fiind lucrarea sa de căpetenie”133.

133 Pere Matta el-Maskin, Les vingt Lettres de Saint Antoine apres la tradition arabe, Spiritualite Orientale (Nr.

57), Abbaye de Bellefontaine, 1993.

103

4. Anexe

a. Părintele Arsenie Boca, Cuvânt pentru monahism

„Există diferite chipuri ale vieții calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, in vremea

noastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc,

chinovia, pana la cel mai greu sic el mai putin inteles – viata pustniceasca in singuratate.

Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-e

teama ca nu va inceta sa provoace – cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul ca

monahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, “in taina”, in “camara

incuiata” (cf. Mat. 6:6) – astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupra lui,

spre a se concentra mai adnc asupra omului launtric – se indeparteaza de activitati exterioare.

Acest moment de pe urma – indepartarea de activitati exterioare – da multora pricina spre a

invinui monahul de “egoism duhovnicesc”, inteles ca o cautare de a-si mantui “sufletul sau”.

Unii, mai grosolan, il invinuiesc de “trandavie”; altii, impinsi de un simtamant launtric de

invidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe altele

asemenea acestora.

Nevoitorii acestui chip al monahismului, de-a lungul istoriei, intotdeauna au fost siliti

sa fuga in paduri, in pustii, in locuri neprielnice pentru viata oamenilor, in locuri dupa care

nimenea de obicei nu tinde, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturile

pamantului (Evr. 11:38). Pentru cel priveste din exterior, ei sunt un element fara de folos

Bisericii. Aceasta forma a monahismului s-a bucurat de acoperirea ierarhilor numai in cazurile

cand insisi ierarhii constientizau ca mai ales din randurile pustnicilor era cu putinta sa astepti

104

o mai adanca cunoastere in domeniul duhului, ca din mijlocul lor si al sihastrilor purced

oameni in stare a sluji lumea in sensul cel mai inalt al cuvantului. In tot restul cazurilor,

Biserica, in activitatea ei istorica aproape intotdeauna inclina catre acoperirea si apararea

monahismului sub forma de viata de obste organizata si active.

Unul din cazurile cele mai cunoscute si mai pilduitoare in aceasta privinta a fost cearta

intre Cuviosul Iosif de Volokalamsk si Cuviosul Nil Sorski. Nu se poate tagadui o mare parte

de dreptate istorica in aceasta pozitie a ierarhiei bisericesti. Se poate vedea aici si lucrarea

proniei dumnezeiesti: incercarile carora sunt supusi acest gen de monahi constituie o conditie

de neaparata trebuinta pentru experienta lor launtrica, pentru cunoasterea cailor lui Hristos in

lume. Insa in exterior aceasta se prezinta ca un anume tip de “conflict” intre monahismul

pustnicesc si lume si ierarhia bisericeasca. Acest gen de nevoitori sunt siliti de obicei sa se

duca mai departe de ochii lumii; ei se ascund in “gauri de soareci”, tac, se inclina inaintea

fiecarui om pana la pamant, “mor” pentru lume, nu au alt mijloc de a se apara, pentru a-si

pastra o oarecare libertate, de absoluta trebuinta pentru rugaciune. Veacurile ce au trecut,

precum si experienta noastra de zi cu zi, arata neschimbat ca orice om, oricat de nestiutor ar fi

in cele duhovnicesti, se considera competent in a judeca si a osandi astfel de monahi.

Apostolul Pavel spune: Omul cel sufletesc nu primeste cele ale Duhului lui

Dumnezeu; ca nebunie sunt si nu le poate intelege, caci duhovniceste se judeca. Dara cel

duhovnicesc judeca toate, ci el de nimenea se judeca (1 Cor. 2: 14-15). Insa in realitate, adica

in planul vazut, istoric, se intampla contrariul: anume, cei neduhovnicesti, cu toata

indrazneala judeca pe cei duhovnicesti, atunci cand cei care, fie si in parte, s-au atins de

facerea duhovniceasca nu indraznesc sa-si deschida gura inaintea celor neduhovnicesti. De ce

asa? Pentru ca de fiecare data cand se pronunta un cuvant despre autentica viata

duhovniceasca, se starneste protest in sufletele celor ce s-au indepartat de ea; iar prin aceasta

se dezlantuie o ura de nestapanit care se exprima sub o forma sau alta de prigoana. Si pentru

nevoitor singurele mijloace de a se apara de aceste prigoane sunt tacerea si ascunderea de

ochiul lumii.

Stramtorandu-se pana la limita putintei, ascunzandu-se in crapaturi si in gauri,

nearatandu-se ochiului, traind in saracie si in tot felul de lipsuri, nevoitorul prin aceasta “da

loc miniei”, isi faureste imprejur un oarecare “vid”, prin care loviturile nu il ating pe el,

nevoitorul. Am putea recurge si la alta pilda. Nevoitorul, prin neagonisire si defaimarea slavei

si puterii omenesti, devine “subtire”, ca foita de aur pe care iconografii o intrebuinteaza

pentru aureole (trebuie 20000 de astfel de foite pentru a ajunge la grosimea unei monede). In

astfel de conditii nici un “teasc”, oricat ar strivi el, nu il ajunge pe nevoitor. Pentru a se izbavi

105

de prigoana, nevoitorul isi devine insusi prigonitor, intr-o mai mare masura decat ar putea

vrajmasii sa il prigoneasca. Si numai atunci va afla odihna.

Celui ce se comporta astfel aproape ca nu i se poate face vreun rau. Dar abia pronunta

un cuvant pe linia slujirii altora, si indata se pun in miscare stransorile. Telul prigoanei este

surparea zidirii oamenilor, ascunsa insa sub chipul intentiilor contrare. Dat fiind acestea, tot

cuvantul spus de proroci, de Apostoli sau in general de slujitorii Cuvantului, oricat de bun sau

de adevarat ar fi el, se rastalmaceste mai intai de toate impotriva lor si se intrebuinteaza ca

pretext pentru a-i prigoni.

De aci “legea duhovniceasca”: ori sa te asemeni prorocilor si Apostolilor si,

propovaduind, sa nu te temi de ura, nici de prigoane, nici de insasi moartea; ori altminteri sa

te indepartezi intru nelucrare, in netulburare in pustie, pentru a te ascunde de oameni (cf. Ioan

4:1;3). Nelucrarea nevoitorului in cele din afara devine inevitabil cea mai puternica lucrare in

planul nevazut. Rezultatele ei se vor spune in vremile care urmeaza. In viata monahului

aceasta nelucrare este dictate de nazuinta de a nu trezi in sufletele oamenilor proteste

dureroase, de a nu le pricinui rani adanci; si asa, petrecand aproape exclusiv in rugaciune,

totusi a sluji mantuirii lor fara sa pricinuiasca vatamare nici lor, dar, in acelasi timp, nici luisi.

Aceasta tema este, incontestabil, una din cele mai adanci si mai greu de atins.

Contemporanii, auzind din gura celor vii aceleasi cuvinte pe care le citesc in Sfanta Scriptura,

nu ii rabda, ii socotesc nebuni si mandri, ii gonesc cu deplina constiinta a propriei lor dreptati,

ba chiar sincer gandesc ca “aduc slujba lui Dumnezeu” (Io. 16:2). Si daca nu am avea inaintea

ochilor nostri pilda prorocilor, Apostolilor si Sfintilor Parinti ai Bisericii, fara gres ne-am

pierde si am deznadajdui; pentru ca ceea ce intalnim este total opus a ceea ce dorim din tot

sufletul. Noi tanjim catre dragoste si intalnim ura.

Noi tanjim catre unire, si drept raspuns primim respingere si sfasieri. Dara culmea

celor pomenite sunt evenimentele din Vinerea Mare. Aceasta culme nimenea dintre oameni nu

a atins si nu va atinge. Insasi Dragostea, Dumnezeu, s-a aratat in lume, pentru nemarginita Lui

dragoste pentru ea, iar lumea L-a lepadat si L-a rastignit. In acea zi, cu adevarat stranie si

infricosata, Hristos singur statea inaintea judecatii Stapanirii Imperiului Roman, cel mai drept

in acea vreme; si in sfarsit, inaintea judecatii poporului simplu care se adunase in multimi in

Ierusalim, de praznicul Pastilor. Si toti l-au osandit mortii. Iar mai presus si mai mult decat

toti, reprezentantul Bisericii Vechiului Legamant. Vrajmasia lor nu s-a potolit nici cu moartea.

Si dupa moarte, cand stapanirea s-a linistit, cand poporul, in desertaciunea lui, deja uitase de

El, slujitorii Bisericii nu incetau sa-l urmareasca.

Vorbesc despre cele de mai sus ca despre o lege duhovniceasca in virtutea careia, dupa

cuvantul Apostolului Pavel, toti care voiesc cu buna-cinstire a vietui intru Hristos Iisus

106

prigoni-se-vor (2 Tim. 3:12). Si aceasta este de neocolit. Dar mai mult, in momentul de fata

voiesc sa evidentiez aceasta lege inca si pentru ca tot ce paseste pe aceasta cale duhovniceasca

trebuie sa aiba in vedere nu numai aspectul ei negativ, adica prigoana, dar si cel pozitiv – ca

manifestarea unei anumite dreptati a lui Dumnezeu, ca o pronie plina de purtarea de grija

pentru robii si slujitorii lui Dumnezeu, ca ceva de absoluta trebuinta pentru insisi cei

prigoniti. Sfantul Isaac Sirul spunea ca daca lui Pavel ii trebuia un “imbolditor trupului” (2

Cor.12:7), ca sa-l “bata peste obraz”, atuncea taca toata gura – adica noua tuturor ne trebuiesc

acei imbolditori, acele prigonoane, ca niste conditii pentru inaltarea catre cunoasterea lui

Dumnezeu si a dragostei Lui; ca niste conditii neocolite noua, pentru a pastra harul primit de

sus.

Monahismul pustnicesc este cel mai putin pe intelesul lumii, ba chiar si al celor

imbisericiti; in virtutea exclusivitatii sale, in conditiile istorice ale nivelului cunoasterilor

duhovnicesti in lume, el nu poate fi nicicum organizat din afara.

Episcopul Ignatie Briancianinov, fara indoiala avand in vedere acest monahism, cu

adevarat duhovnicesc, spune in scrierile lui ca numai cei care privesc superficial pot gandi ca

monahismul ar putea fi cumva inaltat din afara in ce priveste nivelul sau duhovnicesc, printro

interventie administrativa. “Monahismul”, spunea el, “este darul Sfantului Duh”. In alt loc,

intr-una din scrierile lui, spune ca monahismul, ca “cel mai desavarsit chip al vietuirii in

Dumnezeu”, este de neaparata trebuinta Bisericii, si ca fara o astfel de “desavarsire” in

Biserica s-ar pierde nu numai mantuirea, ci insasi credinta.

Cuvantul despre monahism este deosebit de greu, mai cu seama cand despre el

vorbeste un monah. A spune ca monahismul este “sarea lumii’, indreptatirea a insesi existentei

ei (fiindca mai ales prin monahism se atinge telul pus inaintea omului – indumnezeirea, se

infaptuieste chemarea pusa in om de catre suflul dumnezeiesc), inseamna a starni un vifor de

indignare impotriva luisi. Cand intalnim aceasta constiinta la Apostolul Pavel, ea nu starneste

nici un protest.

Dar cand un om viu vorbeste despre ea, el neaparat “va fi scos afara”. Astfel de pilde

ni s-au aratat in vietile sfintilor, precum Cuviosul Simeon Noul Teolog si Cuviosul Serafim

din Sarov. Cititi cu atentie viata celui din urma, si veti vedea cate prigoane a suferit din partea

tuturor: chiar si de la episcopi, chiar si de la stareti, chiar si din partea fratilor manastirii.

Desigur, daca ani de zile s-a ascuns in padure, hranindu-se cu loboda, oare nu este limpede ca

manastirea nu-i dadea nici de mancare? Nu putea sa-si apere netulburarea, nu putea sa-si

apere libertatea decat pe calea indepartarii si a infranarii la culme. Ani de zile a tacut, a trait

ca un iesit din minti. Cu orisicine se intalnea, cadea cu fata la pamant si ramanea asa pana

plecau oamenii, monahii, ca sa nu spuna nici un singur cuvant, pentru ca orice cuvant ar fi

107

intetit vrajmasia impotriva lui. Ca un iesit din minti, ca unul ce nu ingreuia manastirea

materialmente cu nimic, mai era inca rabdat. Si asa au trecut zeci de ani pana sa iasa la

slujirea oamenilor, dupa o vadita porunca de sus; si nici dupa aceea nu a incetat sa apara

indoielnic in ochii mai-marilor clerici. Nici printre fratii manastirii nu se bucura de autoritate.

Numai poporul l-a iubit si venea catre el. Daca ne uitam cu luare-aminte la vietile sfintilor

nevoitori, citindu-le cu dreapta intelegere, vom descoperi aceasta lege duhovniceasca aproape

in toate cazurile. Exceptiile au fost extreme de rare. Si aceasta se intampla numai atunci cand

inaltele stapaniri, bisericesti sau statale, ii aparau si ii acopereau asa cum se cuvine

Zicand “ii acoperea asa cum se cuvine”, vreau sa adaog ca printre credinciosi sau ierarhi

adesea se poate observa inclinarea de a veni in ajutor, dar aproape intotdeauna, la “inclinarea

de a ajuta”, ei pun celui ce primeste ajutorul conditii de un soi sau altul. Cu alte cuvinte, ei se

vor implica in viata lor intr-un fel sau altul; iar cand conditiile lor nu se implinesc, caci nu

corespund cautarilor monahilor, atunci se retrage si ajutorul. Aceasta se poate observa din

experienta intregii istorii a monahismului. Tocmai de acest fel de implicare cu prilejul

ajutorului a condus la faptul ca Sfantul Munte Athos s-a sustras de sub conducerea

stapanirilor. Mai tarziu independenta monahilor a fost intrucatva stavilita, dar totusi pana

astazi manastirile de la Sfantul Munte raman “stavropighice”. In aceste conditii, pana astazi

manastirile se bucura de drepturi foarte ample de autogestiune. Si, in esenta, supravegherea

sau stapanirea patriarhului de Constantinopol are caracterul de acoperire, si nu de

implicare…”.

b. Părintele Dumitru Lazăr Țabra:

Maria, Monahia

Ca o statuie, nemișcată

Stă biata fată-ngenunchiată

Și se ruga cu gandul dus

Inspre iubitul ei Iisus.

Curată ca un strop de rouă,

Cu inima-mpărțită-n două

Se frămanta la nesfarșit

Că mai avea și alt iubit.

Ion i-a spus cum că-i va da

Tot ce dorește-n viața sa,

Că-i va-mplini orice cuvant,

Că-i dă din toate cate sant.

Ii face-o casă ca din vis

Și va trăi ca-n Paradis,

Și va fi cea mai fericită,

Dintre soții, cea mai iubită.

Și-atuncea, cand va fi mireasă

Din toate ea va fi aleasă

Iar el din miri cel mai frumos,

Dar, ea-1 iubea și pe Hristos.

O, Doamne Sfinte cum să fac?

Și Crist mi-e drag, dar e sărac,

N-are nimic decat o cruce

Și totuș, după El, m-oi duce!

108

Părinților nimic n-a spus

Și-n căutarea Lui s-a dus

Dar drumul era lung și greu

Și biata se oprea mereu.

De multe ori dorul de casă

Simțea că groaznic o apasă

Dar ea răbda, fata Marie,

Că vrea s-ajungă monahie.

Părinții rău s-au supărat

Și satu-ntreg s-a tulburat

Și multe lacrimi s-au vărsat

Și toți s-o caute-au plecat.

Dar ea, acum e-n mănăstire

Și-L are pe Hristos de mire

Deci, voi părinți și toți ceilalți

N-o plangeți, n-o mai căutați.

Maria-i dusă la război

Ca să se lupte pentru voi

Cu toate duhurile rele

Dar ea-i mai tare decat ele.

Și rabdă frig și rabdă foame

Insă se roag-ajută-mi Doamne

Că am ieșit din lume-afară

Ajută-i lumii să nu piară!

Și mie, ca să uit de trup

Și tot răul din el să-l rup

Și toată pofta să i-o tai,

S-ajut lumii să urce-n Rai

De tot păcatu-aș vrea sa fug

Din minte-aș dori să smulg

Tot gandul păcătos lumesc,

Să duc un trai călugăresc.

In mănăstire sau in schit intrand

Să cred că am murit,

Să nu mai greșesc niciodată,

Ca prohodită și-ngropată.

Și totuș știu că nu-i deajuns

Dacă in mine n-a pătruns

Mila de lumea părăsită

Monahă fiind nu-s mantuită.

O mănăstire-i loc cu har

Ea nu-i ceva particular

Și nu e numai pentru sine

Ci lumii-ntregi ea face bine.

Cu trupul uscat ca un fulg

Să ard necontenit pe rug,

Să mă sfăram ca un artos,

Să mor alături de Hristos.

Să-mi sape groapa lang-a Lui,

Să-mi cante maicele-alilui

Cu glas de liturghii duios

Să pot dormi langă Hristos.

Și poate, candva, in vreo seara

Și-or aminti c-odinioară

Trăia aici o monahie

Cu numele sfant de Marie.

Acuma-n cer, fără răgaz

Cu stropi de soare pe obraz

Se roagă fără de oprire

Pentru a lumii mantuire.

Pe-o cruce veche va sta scris

Că: maica-i dusă-n Paradis

Cu ingerii la liturghie

Să cante-acolo pe vecie.

In urma ei numai senin

Lăsat-a celor care vin

Și le-a lăsat și o cărare

Spre lumea cea nemuritoare.

Această sfantă datorie

O are orice monahie:

Să viețuiască cu folos

Să tragă lumea spre Hristos.

109

Bibliografia lucrării:

Cărți, lucrări, opere

1. ***, Patericul, ce cuprinde in sine cuvinte folositoare ale Sfinților bătrani, Alba Iulia,

Tipografia Episcopiei Ortodoxe Romane a Alba Iuliei, 1990.

2. ***, Romanii in reinnoirea isihastă, Iași, Editura Trinitas, 1997.

3. ***, Spovedania unui pelerin rus către duhovnicul său, traducere de pr. Nicolae

Bordașiu, Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1992.

4. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie și comuniune, Alba Iulia, Editura

Reintregirea, 2001.

5. Bariț, Gheorghe, Istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, f. ed., 1889.

6. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul romanesc, Galați, 1990.

7. Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Convorbiri duhovnicești, volumul I, f. l., Editura

Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993.

8. Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Convorbiri duhovnicești, volumul II, f. l., Editura

Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990.

9. Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Vetre de sihăstrie romanească, București, Editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1982.

10. Boca, Arsenie, Cărarea Impărăției, Arad, Editura Episcopiei Aradului, 1995.

110

11. Boca, Arsenie, Mărgăritare duhovnicești, Iași, Editura Credința Strămoșească, Iași,

2002.

12. Boca, Arsenie, Trepte spre viețuirea in monahism, Cluj-Napoca, Editura Teognost,

2003.

13. Brancianinov, Sfantul Ignatie, Călăuza rugătorului. Izbăvirea de durerile chinurilor

zadarnice – Experiențe ascetice, vol. IV, editura Sofia, București, 2001.

14. Bria, preot profesor dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă – A – Z, editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1994.

15. Calist și Ignatie Xantopol, Sfinții, Metodă și regulă foarte amănunțită pentru cei ce-și

aleg să viețuiască in liniște și singurătate, in „Filocalia sfintelor nevoințe ale

desăvarșirii”, traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, volumul

VIII, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Romane, 1979.

16. Clement Alexandrinul, Sfantul, Care bogat se va mantui, in col. „Părinți și Scriitori

Bisericești”, vol. IV, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, 1992.

17. Colectiv, Iubirea nebună de aproapele – Viața și invățăturile Maicii Maria Skobțova

(1891-1945), biografie spirituală: Helene Arjankovsky-Klepinine; postfețe: Maica

Sofia și Olivier Clement; traducere: Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu,

Editura Deisis, 2000.

18. Coman, Constantin, pr. dr., Ortodoxia sub presiunea istoriei – Interviuri, București,

Editura Bizantină, 1995.

19. Costa de Beauregard, Părintele Marc Antoine, Rugați-vă neincetat, editura Institutului

Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1998.

20. Crainic, Nichifor, Sfințenia, implinirea umanului, Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și

Bucovinei, 1993.

21. Dimitrie de Rostov, Sfantul, Abecedar duhovnicesc (sau Alfabet duhovnicesc),

traducere de Cristian Spătărelu, Galați, Editura Cartea Ortodoxă – Editura Egumenița,

2006.

22. Emilianos, Arhimandritul, Monahismul, pecetea adevărată, traducere de diac. Ioan I.

Ică jr. și pr. prof. Ioan Ică, vol. I, Sibiu, Editura Deisis, 1999.

23. Enăcescu, Efrem, Privire generală asupra monahismului creștin după diferiți autori, f.

l., Tipografia Cozia a Sfintei Episcopii Ramnicu-Valcii, 1993.

24. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, București, 1996.

111

25. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa,

arhiereu vicar, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, 1996.

26. Evdokimov, Paul, Varstele vieții spirituale, ediția a II-a, București, Editura Christiana,

2003.

27. Florea, Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, in vol. Sfinți romani și apărători ai legii

strămoșești, București, 1987.

28. Hausherr, Irenee, Paternitatea și indrumarea duhovnicească in Răsăritul creștin,

editura Deisis, Sibiu, 1999.

29. Hierotheos, mitropolit de Nafpaktos, Sfantul Grigorie Palama Aghioritul, editura

Bunavestire, Bacău, 2000.

30. Ignatie Monahul, Sensul desăvarșirii in monahism, București, Editura Anastasia, 1999.

31. Ioan Casian, Sfantul, Așezămintele mănăstirești și Convorbiri duhovnicești, București,

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1990.

32. Ioan Scărarul, Sfantul, Scara, Timișoara, Editura Amacord, 1995.

33. Ionașcu, Părintele Juvenalie, Experiența rugăciunii lui Iisus in spiritualitatea

romanească, editura Anastasia, București, 2001.

34. Ionescu, pr. prof. Ion, Inceputurile creștinismului romanesc (sec. II-VII), ediția a II-a,

Barda, Editura „Cuget Romanesc”, 2003.

35. Iosif, Gheron, Mărturii din viața monahală, București, Editura Bizantină, 1996.

36. Istoria Romaniei (colectiv), editura Corint, București, 2003.

37. Joantă, Mitropolitul Serafim, Isihasmul – tradiție și cultură romanească, editura

Anastasia, București, 1994.

38. Lossky, Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, traducere din limba engleză de pr. prof. dr.

Remus Rus, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Romane, 1995.

39. Marrou, Henri-Irenee, Patristică și umanism, București, Editura Meridiane, 1996.

40. Meteș, Ștefan, Mănăstirile romanești din Transilvania și Ungaria, Sibiu, Tipografia

Arhidiecezană, 1936.

41. Meyendorff, John, Teologia bizantină, editura Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1996.

42. Necula, Nicolae, pr. prof., Tradiție și innoire in slujirea liturgică, volumul II, Galați,

Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2001.

43. Noica, Rafail, Ieromonah, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reintregirea, 2002.

112

44. Pahomie cel Mare, Sfantul, Regulile monahale, Iași, Editura Credința strămoșească,

2000.

45. Paisie de la Neamț, Cuviosul, Autobiografia unui „stareț” urmată de viața starețului

Paisie scrisă de monahul Mitrofan, editura Deisis, Sibiu, 1996.

46. Papacioc, Arsenie, Arhimandrit, Veșnicia ascunsă intr-o clipă, Alba Iulia, Editura

Reintregirea, 2004.

47. Păcurariu, Mircea, pr. prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, volumul I, Iași,

Editura Trinitas, 2004.

48. Păcurariu, preot profesor dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, vol. I, editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1980.

49. Părăianu, Teofil, Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut, Cluj-Napoca,

Editura Teognost, 2003.

50. Părăianu, Teofil, Ganduri bune pentru ganduri bune, Timișoara, Editura Mitropoliei

Banatului, 1998.

51. Pere Matta el-Maskin, Saint Antoine, ascete selon l'Evangile, suivi de Les vingt Lettres

de Saint Antoine apres la tradition arabe, Spiritualite Orientale (Nr. 57), Abbaye de

Bellefontaine, 1993.

52. Plămădeală, † Antonie, Tradiție și libertate in spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, Tiparul

Tipografiei Eparhiale, 1983.

53. Popa, Ioasaf, Arhimandrit, Calea de mijloc in asceza creștină, București, Editura

Glasul monahilor, 1999.

54. Popescu, Dumitru, pr. prof. dr., Teologie și cultură, București, Editura Institutului

Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1993.

55. Răducă, Vasile, pr. prof. dr., Monahismul egiptean, București, Editura Nemira,

București, 2000.

56. Roccanello, Dario, Rugăciunea lui Iisus in scrierile starețului Vasile de la Poiana

Mărului, traducere de Maria-Cornelia Oros, Sibiu, Editura Deisis, 1996.

57. Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, Isihasmul – Tradiție și

cultură romanească, București, Editura Anastasia, 1994.

58. Spidlik, Tomas, Cardinal, ≪Omul lui Dumnezeu≫ – la rădăcinile vieții religioase -,

traducere din limba italiană de Vasile Rus, Targu-Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg,

2004.

59. Spidlik, Tomas, Spiritualitea Răsăritului creștin, III – Monahismul，traducere de diac.

Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000.

113

60. Stăniloae, Dumitru, pr. prof. dr., Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 2002.

61. Stăniloae, Dumitru, pr. prof. dr., Iisus Hristos lumina lumii și indumnezeitorul omului,

ingrijirea ediției de Monica Dumitrescu, București, Editura Anastasia, 1993.

62. Stăniloae, preot profesor dr. Dumitru, Din istoria isihasmului in Ortodoxia romană,

editura Scripta, București, 1992, p. 5 – 27.

63. Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994.

64. Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieții călugăreștii, in „Filocalia sfintelor

nevoințe ale desăvarșirii”, traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru

Stăniloae, volumul VII, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, 1997.

65. Theodorescu, Răzvan, Bizanț, Balcani, Occident la inceputurile culturii medievale

romanești (secolele X – XIV), București, 1974.

66. Varsanufie, Starețul, Invățături către monahi, in col. „Comorile pustiei”, vol. I,

București, Editura Anastasia, 1994.

67. Vasile cel Mare, Sfantul, Randuielile vieții monahale, București, Editura Sofia, 2001.

68. Vlachos, Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de Constantin Făgețean,

București, Editura Sofia, 2000.

69. Vlahos, Ierotei, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viață profetică,

apostolică și martirică, traducere de monahul Calist, Craiova, Editura Mitropolia

Olteniei, 2005.

Articole, studii:

1. Birdaș, Emilian, Originea istorică a voturilor monahale, in rev. „Glasul Bisericii”,

XXIX, nr. 1-2, ianuarie-martie, 1954.

2. Bodogae, preot profesor dr. Teosor, Tradiția Sfantului Munte in viața popoarelor

ortodoxe, in rev. „Ortodoxia”, an V, nr. 2, aprilie – iunie 1953.

3. Brătulescu, prof. Victor – Sfantul Nicodim, in rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 5 – 6,

1970.

4. Bulat, prof. T. G., Mărturii doumentare cu privire la episcopatul Sfantului Calinic al

Ramnicului și Noului Severin, 1850 – 1868, in rev. „Mitropolia Olteniei”, anul XX, nr.

3 – 4, mart. – apr. 1968.

114

5. Ciurea, pr. conf. Alexandru I., Momente și aspecte esențiale ale influenței Sfantului

Munte asupra vieții religioase din Țările Romane, in rev. „Ortodoxia”, an V, nr. 2,

aprilie – iunie 1953.

6. Cocora, pr. G – Constantinescu, pr. H., Poiana Mărului, in rev. „Glasul Bisericii”, anul

XXIII, nr. 5 – 6, mai – iunie, 1964.

7. Cocora, pr. Gabriel, Mitropolitul Veniamin Costachi, traducător și diortositor de cărți

bisericești, in rev. „Biserica Ortodoxă Romană”, an XCIX, nr. 5 – 6, mai –iunie, 1981.

8. Colibă, Mihai, Magister, Regulile monahale ale Sfantului Vasile cel Mare in istoria

vieții monahale și a cultului creștin, in rev. „Studii Teologice”, an VI, nr. 3-4, 1956.

9. Coman, Ioan G., pr. prof. dr., Importanța și sensul desăvarșirii in monahism, in rev.

„Studii Teologice”, seria a II-a, an VII, nr. 3-4, martie-aprilie, 1955.

10. Dima, Magistrand Dumitru, Contribuția romanească la cunoașterea isihasmului, in

rev. „Studii Teologice”, seria II, anul XVII, nr. 9 – 10, nov. – dec, 1965.

11. Dometie de la Rameț (Manolache), Invățătura despre monahism, in rev. „Epifania”,

nr. 8, 1997.

12. Eftimie, pr. Andrei, Influența paisiană in mănăstirile romanești, in rev. „Mitropolia

Ardealului”, an XI, nr. 4 – 6, aprilie – iunie, 1966.

13. Faur, Augustin, Monahismul romanesc și reorganizarea lui, in rev. „Studii Teologice”,

nr. 2, 1950.

14. Gheorghescu, Chesarie, Personalitatea relios-morală a starețului Paisie Velicikovski,

in rev. „Glasul Bisericii”, nr. 9, 1970.

15. Gladcovschi, Arhimandrit Atanasie, Gheorghe Arhimandritul, starețul Mănăstirii

Cernica, in rev. „Glasul Bisericii”, an XV, nr. 12, decembrie, 1956.

16. Ionescu, pr. Ioan, Mitropolitul Grigorie Dascălul, in rev. „Glasul Bisericii”, an

XLVIII, nr. 2 – 3, martie – iunie, 1989.

17. Iorgulescu, Vasile, Mărturii privind monahismul pe pămantul romanesc inaintea

Sfantului Nicodim, in rev. „Biserica Ortodoxă Romană”, nr. 101, 1983.

18. Micle, Veniamin, Despre monahismul ortodox roman, anterior secolului al XIV-lea, in

rev. „Glasul Bisericii”, nr. 37, 1978.

19. Pavel, Constantin C., Temeiurile și rostul ascultării in viața morală a creștinului, in

rev. „Studii Teologice”, an XVII, nr. 7-8, 1966.

20. Simedrea, Tit, Viața mănăstirească in Țara Romanească iniante de anul 1370, in rev.

„Biserica Ortodoxă Romană”, nr. 80, 1962.

21. Stan, Karl Henssi, pr. prof., Originea monahismului, in rev. „Ortodoxia”, an LVII, nr.

2, aprilie-iunie, 1995.

115

22. Telea, prof. Drd. Marius, Mișcarea isihastă și legăturile cu romanii, in rev. „Revista

Teologică”, nr. 1, , 1995.

23. Zăvoianu, Drd. Corneliu, Rugăciunea lui Iisus in Imperiul bizantin. Răspandirea ei in

Peninsula Balcanică, in rev. „Glasul Bisericii”, nr. 11 – 12, 1981.