Momentul Ameliorarii Relatiilor Romano Sovietice In Perioada Mandatelor Lui N. Titulescu Si M. Litvinov. Studiu de Caz

Introducere

Relațiile româno-polone în cadrul Societății Națiunilor

2.1 Poziția României la Ligă

2.2 Polonia și tratatul minorităților

Similitudini și deosebiri în privința tensiunilor și conferințele Româno-sovietice și Polono-sovietice

Influența apropierii dintre URSS și Germania asupra politicii externe a României și Poloniei în anii 30

Pactul Ribentropp-Molotov, factor al dezintegrării teritoriale a Poloniei și României la finele anilor 30

Momentul ameliorării relațiilor româno-sovietice în perioada mandatelor lui N. Titulescu și M. Litvinov. Studiu de caz

Concluzii

Anexe.

Bibiografie

Introducere

Prin aceasta lucrare imi propun sa analizez complexitatea relatiilor trilaterale dintre Regatul României Mari, A Doua Republica Polona si Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste in intervalul temporal 1930 – 1940. Doresc sa ma axez pe multiplicitatea intereselor fiecareia dintre cele trei parti faca de celelalte doua, reflectand asupra reactiilor fiecarui actor in contextul evenimentelor ce se desfasurau pe scena politico-diplomatica a Europei acelei vremi. Voi analiza succesele si esecurile diplomatiei celor trei subiecti de-a lungul acestei perioade din perspectiva prezentului in care ne aflam, dar si din perspectiva acelei epoci tulburi.

Evolutia Poloniei, Romaniei si URSS-ului a avut loc in contextul geopolitic al Europei Centrale si de Sud-Est, O zona marcata de miscarile specifice unui teritoriu multi-etnic si de eforturile de construire a unui nou sistem regional de securitate. Paradoxul Sistemului de la Versailles, si mai presus de asta, vulnerabilitatea sa a fost observata prin mai multe „semne”: pe de o parte rivalitatea franco-britanica, caracterizata de o frica obsesiva a francezilor fata de un eventual atac german, atitudine neimpartasita de britanici, care erau favorabili unei „reconcilieri”. Pe de alta parte, rivalitatile polono – cehoslovace si cele romano – ungare impiedicau orice incercare de constituire a unui sistem colectiv de securitate. In situatia in care, in anii 30, crestea pericolul unui nou razboi, data fiind atitudinea agresiva a regimului nazist german, Uniunea Sovietica aparea ca un potential salvator al pacii in Europa, mai ales din cauza atitudinii pasive si conciliatoriste a democratiilor occidentale Marea britanie si Franta, atitudine care nu a facut decat sa incurajeze activitatile revizioniste a unor tari importante ca Germania si Italia dar si a altor „nemultumiti” (Ungaria, Bulgaria si chiar Polonia). Un eventual pact de asistenta mutuala cu URSS ar fi putut asigura spatele Poloniei si Romaniei in fata unei eventuale agresiuni din exterior. Insa neincrederea manifestata de cercurile diplomatice ale acestor tari, coroborata cu litigiile teritoriale si diferentele de abordare au facut practic imposibila semnarea unui acord care ar fi putut evita noul razboi si salva statalitatea, integritatea si securitatea tuturor celor 3 state.

Dat fiind faptul ideologizarii intr-o oarecare masura a acestei perioade in epoca comunista, voi incerca sa utilizez informatii mai cu seama de la autorii care si-au publicat lucrarile dupa anul 1989.

Introducere

Relatiile dintre Romania si Polonia intre anii 1919-1939 au fost inevitabil influentate de destinul comun a acestor doua tari, destin care a facut necesara cooperarea in aspectele politico-geografice din Europa Centrala si de Est. Fiind situate in imediata vecinatate cu pericolul comunist, reprezentat de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Romania si Polonia au colaborat indeaproape pentru a-si proteja independenta, suveranitatea si integritatea teritoriala. In decursul anului 1919, armata romana a asistat trupele poloneze in operatiunile lor din Pocutia. Aceasta colaborare militara a confirmat interesul strategic comun a celor doua parti de a stavili pretentiile Rusiei Sovietice. Raspunzand unei note trimise de Jozef Pilsudski pe 28 noiembrie/11 decembrie 1918, in care se anunta „proclamarea staului independent polonez” si interesul de a „stabili relatii amicale cu Romania”, guvernul roman a raspuns la randul sau printr-o nota ca „poporul roman saluta restabilirea Poloniei independente in deplinatatea drepturilor ei. O nedreptate istorica a fost reparata”.

Regatul Romaniei a recunoscut oficial Polonia la 4 ianuarie 1919, si dupa aceasta, relatiile diplomatice dintre parti au fost reinnoite la nivel de legatie, dupa cum aceste relatii au fost intrerupte timp de 123 din cauza disparitiei statului polonez in urma celor trei impartiri (1772, 1793 si 1795). Asadar, in iunie 1919, s-au stabilit oficial Legatia Romaniei la Varsovia si Legatia poloneza la Bucuresti.

Primul deceniu de dupa reconstituire a fost unul decisiv pentru insasi existenta statului polonez. Prin sistemul de tratate de la Versailles, Poloniei i-au fost recunoscute noile frontiere, insa aceasta s-a pomenit in situatia de a fi amenintata deopotriva si in vest, de o Germanie revizionista, cat si in est, de Uniunea Sovietica, care dorea sa-si ia revansa dupa razboiul cu Polonia din 1919-1921, si sa extinda „revolutia proletara” spre vest. Fiind un bun observator al realitatilor geo-strategice de la inceputul anilor ’20, Jozef Pilsudski, creatorul noului stat polonez, care, intre timp, a devenit maresal, dorea crearea unei federatii a tarilor din Europa Centrala si de Est ca o bariera in calea tendintelor revizioniste ale Germaniei si Rusiei. Desi proiectul sau nu a putut fi materializat, Polonia si Romania au semnat o conventie de alianta defensiva la 3 martie 1921, care mai apoi a devenit un tratat de garantie reciproca in 1926, care a fost reinnoit succesiv (in 1931 si in 1936). Teoretic, Romania, prin aceste tratate garanta toate frontierele Poloniei, acest aspect fiind valabil si in cazul polonezilor, care si-au asumat niste angajamente similare catre statul roman. In realitate insa, alianta era valabila numai in cazul unui posibil atac sovietic, dupa cum era clar explicat in textul Aranjamentului Tehnic, atasat textului de alianta politica.

Anii ’30 vin insa cu usoare schimbari in atitudinile diplomatiilor romane si polone. In opinia liderilor politici de la Bucuresti si Varsovia, alianta Romano-Poloneza era inca foarte importanta in contextul sistemului defensiv estic, mai ales ca Polonia vedea Uniunea Sovietica drept inamicul principal. Din aceasta privinta, reinnoirea tratatului de alianta in 1931, a decurs mai simplu decat in 1926. Faptul ca Polonia a preferat sa semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietica nu a insemnat neaparat o racire a relatiilor directe dintre cele doua state aliate, ci trebuie mai degraba pus in contextul racirii relatiilor cu Franta, fata de care Polonia nu mai avea incredere datorita conciliatorismului promovat de aceasta. O alta cauza a schimbarii atitudinii diplomatiei poloneze a fost numirea lui Jozef Beck in functia de ministru de externe, acesta inaugurand o politica de mare putere. El dorea punerea in practica a conceptului miedzymorze („intre mari”) sau altfel numit – „A Treia Europa”, concept ce descria spatiul politico-geografic dintre Marea Baltica, Marea Neagra si Marea Adriatica, de altfel o idee mai veche a lui Pilsudski. Desi diplomatia poloneza si-a propus promovarea unei politici independente intre Germania si Uniunea Sovietica, balanta se va inclina, in cele din urma, tot mai mult catre Berlin, cu care a si semnat un pact de neagresiune (1934). Evoluand intre doua sisteme totalitare (in 1933, in Germania vin la putere nazistii in frunte cu Adolf Hitler), Polonia era condusa autoritar de Jozef Pilsudski, care, distantandu-se de sprijinul iluzoriu al democratiilor occidentale Franta si Anglia, si promovand o politica de sine-statatoare nu a facut decat sa incurajeze ascensiunea revizionismului, grabind declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Complexitatea relatiilor internationale in perioada interbelica releva degradarea sistemelor politice democratice din aceasta parte a Europei, precum si ascensiunea sistemelor totalitare de felul Comunismului, Fascismului si Nazismului. Avand un trecut oarecum comun, dar mai ales inamici comuni (URSS), Romania si Polonia au incercat sa mentina si sa intareasca status-quo-ul Europei de dupa Versailles, facand fata numeroaselor probleme interne. Solutiile politice si diplomatice diferite alese de diplomatiile celor doua tari – apararea sistemului versaillez in cazul Romaniei si conceptul unei „a treia Europe” in cazul Poloniei – nu au avut succes in prevenirea dezastrului final al celui de-al Doilea Razboi Mondial, si a pagubelor teritoriale si umane provocate de acesta. Fascinata de propria imagine a trecutului glorios si supraestimand capacitatile propriilor forte, Polonia a incercat sa duca o politica de mare putere intre doi giganti – Germania si Uniunea Sovietica, insa s-a apropiat prea mult de politica dusa de Hitler. Iluzia sigurantei oferite de pactele de neagresiune incheiate cu acesti doi puternici vecini, a avut, pana la urma consecinte fatale pentru existenta celei de a Doua Republici Poloneze.

La fundamentul relatiilor romano-polone din perioada interbelica a stat conventia de alianta, politica, dublata de acorduri militare complementare. De asemenea, au mai fost incheiate o serie de acorduri cu caracter politico-juridic. Acestea urmau sa asigure granita de rasarit a celor doua state impotriva unei eventuale agresiuni sovietice asupra oricarei din partile semnatare.

La 3 martie 1921, la Bucuresti a fost semnata conventia de alianta defensiva intre Regatul Romaniei si Republica Polona de catre reprezentantii celor doua parti, Take Ionescu si, respectiv printul Sapieha. Esenta documentului era inserata in articolul 1: „Romania si Polonia se angajeaza sa se ajute reciproc in cazul unui atac neprovocat la frontierele orientale existente.” Dieta polona a aprobat conventia la 1 iulie 1921, dupa o foarte scurta discutie. In 1926 se preconiza reinnoirea tratatului de alianta defensiva, la care pe langa obligativitatea asistentei in eventualitatea unei agresiuni din est se mai adauga si o clauza care stipula si o asistenta reciproca in cazul unui atac din vest. Insa aceasta se limita doar la prevederile articolului 16 din Pactul Societatii Natiunilor.

In Polonia, perioada interbelica a fost caracterizata de cautarea unui model politic, cautare care a dus la adoptarea constitutii in 1921 si care, sub efectul transformarilor din aceasta perioada a sfarsit cu adoptarea constitutiei din 1935. Un punct de rascruce a fost lovitura de stat din 1926, care l-a facut pe maresalul Pilsudski stapan al intregii tari. Sistemul parlamentar a esuat mai ales din cauza abisului care separa stanga socialista de dreapta democratica. Cu exceptia unor scurte perioade de criza nationala, cele doua orientari politice nu au putut alcatui guvernul impreuna. Aceasta disputa a fost alimentata si de conflictul Pilsudski – Dmowski, un alt politician foarte influent in aceasta perioada. Adversar principal a lui Pilsudski, acesta n-a totusi n-a ajuns sa conduca Polonia niciodata, dar influenta sa asupra unei insemnate parti a opiniei punlice poloneze si mai ales asupra tinerei generatii, a fost insemnata. Dmowski isi calauzea adeptii spre ideea unei „revolutii nationale”, dand exemplul Italiei lui Mussolini sau a Portugaliei lui Salazar. Pilsudski pe de alta parte, desi impartasea viziuni socialiste, nu trebuie sa fie confundat cu un politician tipic „de stanga”. El avea mai degraba viziuni centriste si era adesea acuzat ca era prea „moale” (de exemplu in privinta minoritatilor), desi in unele momente recurgea si la masuri mai drastice, cu caracter nationalist.

Polonia era, dupa spusele unui autor german, „un stat multinational cu o ideologie uninationalista”. Cu alte cuvinte, polonezii isi percepeau tara ca pe un stat national, desi in granitele ei traiau un mare numar de minoritati. Initial, Pilsudski si stanga au facut oarecare concesii nepolonezilor care se dovedeau a fi buni cetateni. Dar pasiunile au mers prea departe de ambele parti. Atat polonezii, care nu acceptau o autonomie a ucrainenilor in Galitia si recurgeau adesea la represalii, cat si ucrainenii, care foloseau terorismul, ar fi putut gasi situatiei date o rezolvare pasnica. Mai era si problema anti-semitismului, caracteristic taberei lui Dmowski, si care se manifesta prin cererile frecvente de inlaturare a evreilor din viata politica, economica si culturala. Pilsudski, caruia anti-semitismul ii era complet strain, n-a tolerat niciodata asemenea pozitii. Dupa moartea sa insa, si ca o consecinta a apropierii de Germania nazista, o parte din adeptii sai au inceput sa imprumute lozinci nationaliste (inclusiv si anti-semite). Insa nu s-a ajuns niciodata la adoptarea vreunei legi anti-evreiesti in Polonia interbelica.

In linii mari, primul deceniu interbelic a fost o perioada de maxima dezvoltare a relatiilor romano-polone, in care ambele tari au considerat raporturile bune bilaterale drept o prioritate a politicii externe in vederea consolidarii statului si a pacii. Ulterior insa, la inceputul anilor 30’ politica Poloniei s-a reorientat, aceasta incercand sa duca o politica de echilibru, cultivand relatii cordiale cu Germania dar si cu URSS, abandonand politica securitatii colective promovata de Romania sub egida Frantei.

Pentru inceput a fost nevoie totusi de reinnoirea tratatului de garantie romano-polon, deoarece cel semnat in 1926 era pe cale sa expire. Semnarea noului acord a avut loc la 15 ianuarie 1931 la Geneva. In afara clauzei de reinnoire automata, tratatul nu aducea nimic nou in relatiile dintre cele doua state. Au fost efectuate eforturi reciproce pentru imbunatatirea acestei stari de fapt, insa conjunctura internationala nu a fost deloc favorabila. Pe de alta parte insa, intre Romania si URSS inca nu fusesera stabilite relatii diplomatice, nodul gordian al intregii probleme fiind chestiunea Basarabiei. Urmand de asemenea si dezbinarea aliantei romano-polone, partea sovietica a reactualizat propunerile facute inca in 1926 Poloniei in privinta incheierii unui tratat de neagresiune. La inceput guvernul polonez a venit cu o serie de conditii ce luau seama si de interesele statelor limitrofe:

1) negocierile sa simultan cu tarile baltice si cu Romania;

2) prevederile pactului sa nu colideze cu obligatiile statelor contractante ce decurg din tratatele anterioare si mai ales sa nu fie in contradictie cu Pactul Societatii Natiunilor;

3) sa prevada crearea concomitenta a unei comisii de conciliere si arbitraj.

Capitolul II

Relațiile româno-polone în cadrul Societății Națiunilor

Liga sau Societatea Națiunilor este o organizație internațională, creată la inițiativa președintelui american T. Woodrow Wilson după Primul Război Mondial, din care trebuiau să facă parte toate statele (sau majoritatea) și care avea menirea de a găsi soluții pașnice situațiilor de conflict și de a preveni războaiele. Insă, în practică, Liga nu și-a putut îndeplini obligațiunile. Deși, în anii 20’ organizația a fost capabilă să rezolve cu relativ succes o serie de chestiuni apărute după Primul război mondial, iar principiile sale au fost respectate, anii 30’ au fost caracterizați printr-o serie de eșecuri ale Ligii, aceasta neizbutind să prevină razboaiele de agresiune și colapsul său ca organizație internationala de pace. Eșecul de a preveni agresiunea Japoniei în Manciuria în 1931; ineficiența sancțiunilor împotriva Italiei după atacul acesteia asupra Abisiniei în 1935; incapacitatea Ligii de a opri remilitarizarea zonei renane, intreprinsă de Hitler, violând grav Tratatul de la Versailles și Pactul de la Locarno din 1925; și în final războiul fățis al Japoniei împotriva Chinei în 1937, toate dovedind incapacitățile si slăbiciunile Ligii în misiunea ei de a preveni războaiele. Deși istoria Ligii Națiunilor a fost practic o istorie a eșecului, marile puteri aliate au recunoscut încă în valtoarea celui de-Al Doilea Război Mondial necesitatea constituirii unei organizații de acest tip, care să-i ia locul pe viitor.

Pozitia Romaniei la Liga

Profesorul universitar dr. Aron Petric considera ca „Societatea Natiunilor este prima institutie internationala care si-a propus organizarea pacii si securitatii internationale pe baza principiilor de drept, ale legalitatii, fiind un adevarat laborator al diplomatiei, in care, pentru prima oara in istoria framantata a umanitatii, se incerca, prin mijloacele oferite de aceasta, de legea internationala, gasirea cailor spre pace.” Tot el concluziona ca „in acest cadru, studiul activitatii desfasurate de Romania in perioada interbelica la Societatea Natiunilor, parte integranta a politicii externa romanesti, prezinta un interes deosebit nu numai pentru istoria nationala ci si pentru cea universala. Intradevar, o imagine reala si complexa asupra a ceea ce a fost politica externa a Romaniei in framantata perioada dintre primul si cel de-al doilea razboi mondial nici nu ar putea fi realizata fara cunoasterea si prezentarea actiunilor intreprinse de Romania la Geneva.”

Ca membra fondatoare a Ligii, Romania era reprezentata la organizatie de un secretariat permanent care functiona pe langa legatia romana de la Berna. In 1925 a fost largit acest organism si i s-a transferat sediul de la Berna la Geneva, unde se afla si sediul secretariatului Societatii, ca mai apoi in 1927, tot acolo sa se infiinteze un oficiu diplomatic roman la nivel de legatie, seful acestui oficiu, Constantin Antoniade, primind rangul de ministru. In ceea ce priveste personalul romanesc antrenat in activitatea Ligii, guvernele din perioada 1920-1933 au urmarit: a) reprezentarea Romaniei si participarea delegatilor ei la lucrarile generale ale statelor membre , la sedintele diferitor organisme, la intrunirile si dezbaterile ce interesau direct sau indirect statul roman, fie pentru apararea intereselor nationale, fie pentru rezolvarea unor probleme internationale vizand organizarea si mentinerea pacii, dezvoltarea colaborarii in toate domeniile; b) selectarea si trimiterea in componenta delegatiilor de la Geneva a unor personalitati de prestigiu ale vietii politice si culturale romanesti, precum si a unor experti in in diverse domenii de activitate; c) asigurarea pe cat posibil, a unei continuitati in numirea succesiva a reprezentantilor, pentru familiarizarea acestora cu atmosfera de lucru, pentru stabilirea unor legaturi corespunzatoare cu membrii cu trimisii celorlalte state membre, pentru dobandirea unei anumite experiente de lucru in forumul genevez.

Astfel, dupa cum scrie istoricul Mihai Iacobescu, „obiectivul central al politicii externe Romanesti l-a constituit, in toata aceasta perioada [1920-1933 n.n.], organizarea, mentinerea si consolidarea pacii, in care scop, trimisii Romaniei la Geneva au actionat, statornic, pentru apararea si respectarea prevederilor Pactului Societatii Natiunilor, pentru faurirea unor noi instrumente diplomatice cu caracter regional sau general , in spiritul idealurilor promovate la Geneva, pentru recunoasterea si asigurarea egalitatii juridice, suveranitatii, independentei si integritatii teritoriale a statelor, pentru condamnarea revizionismului in general si a tendintei modificarii frontierelor in special, pentru incriminarea razboaielor agresive si instituirea unui sistem eficient de sanctionare a agresorului, pentru dezvoltarea cooperarii intre popoare, pe baza normelor si principiilor dreptului international.

Deosebit de fructuoasa a fost pentru Romania mai ales colaborarea la Geneva cu delegatiile partenerilor din Mica Intelegere, Cehoslovacia si Iugoslavia, precum si cu Polonia si Grecia. Unitatea de vederi si de actiune a Micii Intelegeri – si de cele mai multe ori si a Poloniei si Greciei, se constata in majoritatea cazurilor, ca, de pilda in lupta impotriva revizionismului, necesitatea respectarii, consolidarii si completarii Pactului Societatii Natiunilor, insemnatatea Tratatului de conciliatiune si arbitraj din 1929, necesitatea mentinerii unui reprezentant al Micii Intelegeri in Consiliu, respingerea incercarilor repetate ale Germaniei si Ungariei de a revizui sistemul procedural al ocrotirii minoritatilor nationale, luarea in seama a conditiilor speciale ce le implica raportul intre dezarmare si securitate in cazul statelor mici si mijlocii, condamnarea convorbirilor restranse si, adesea, secrete ale marilor puteri si relevarea consecintelor primejdioase ale divergentelor anglo-franceze si ale politicii de cedare in fata Germaniei.

In privinta minoritatilor, delegatia Romaniei, sustinuta de aliatii ei, a criticat pozitia Marii Britanii si Frantei care, fiind preocupate de problemele lor interne, precum si de administrarea intinselor colonii, nu luau atitudinea necesara pentru zadarnicirea tendintelor revizioniste periculoase. La 5 octombrie 1933, delegatia Romaniei si-a prezentat din nou pozitia fata de chestiunea creata: „discutarea problemei minoritatilor a devenit o chestiune rituala”, arata Constantin Antoniade; „deja s-au facut prea mari concesii la Madrid” si Romania „nu va admite sa se mearga mai departe in acest domeniu, fara sa se treaca la generalizarea aranjamentelor cu privire la minoritati, pentru toate statele”; in incheiere el anunta public: „Romania nu va accepta nici o solutie care sa modifice procedura existenta in vigoare – si acesta este acordul comun cu Iugoslavia, Cehoslovacia si Polonia.” Aceste declaratii au fost precedate de nota lui Titulescu care, inca din 1932 considera ca Societatea Natiunilor nu mai este capabila sa aduca servicii utile Romaniei in materie de ocrotire a minoritatilor, cerand guvernului sa ia masurile necesare.

In aceasta perioada, Uniunea Sovietica, alarmata mai ales de ascensiunea nazismului in Germania si sesizand pericolul care incepea sa se contureze impotriva sa a inceput sa intreprinda pasi concreti in directia semnarii unui tratat de securitate colectiva. In aceasta ordine de idei trebuie amintit faptul ca la 12 decembrie 1933, Comitetul Central al PCUS a adoptat o hotarare prin care se „declansa lupta pentru securitate colectiva”. Hotararea respectiva prevedea, in acelasi timp si posibilitatea ca Uniunea Sovietica sa intre in Societatea Natiunilor, ca si necesitatea incheierii unui acord regional privind apararea mutuala impotriva unei eventuale agresiuni, cu participarea unui cerc larg de state europene. De altfel, Romania se pronuntase de timpuriu pentru atragerea in Societatea Natiunilor a SUA, URSS si a Germaniei, ca o premisa a cresterii eficientei hotararilor adoptate la Geneva. Titulescu vedea in colaborarea dintre Anglia, Franta, Mica Intelegere si URSS „singura salvare pentru celelalte state”.

Polonia si tratatul minoritatilor

Conferinta de pace de la Versailles, precum si tratatele adoptate cu acest prilej marcheaza un important moment de cotitura in istoria relatiilor internationale interbelice. Tratatele minoritatilor constituie doar unul din elementele inedite ale noului sistem international caracterizat, in special, prin aparitia primei organizatii internationale, avand drept scop preintampinarea razboiului si facilitarea solutionarii pasnice a diferendelor dintre state, constituirea primei curti internationale, criminalizarea razboiului de agresiune, dezarmarea generala, renuntarea la diplomatia secreta si afirmarea principiului nationalitatilor.

Tratatele cu privire la minoritati trebuiau sa constituie, in linii mari, baza sistemului Societatii Natiunilor de protectie a minoritatilor. Insa in cazul statelor infrante, dar si a unor state care faceau parte din tabara invingatorilor, dar erau prea slabite sau, ca in cazul Poloniei sau al Romaniei, aveau nevoie de recunoasterea internationala a noilor achizitii teritoriale, aceste tratate au fost interpretate, mai degraba ca niste obligatii impuse de puterile invingatoare. Acestea urmau sa constituie germenii viitoarelor conflicte diplomatice care vor slabi autoritatea Societatii Natiunilor si vor fi folosite de unele puteri revizioniste drept pretext pentru interventii.

In cazul Poloniei, tratatul care cuprindea 12 articole avea urmatoarele prevederi:

„Art. 1 stabileste ca stipulatiile cuprinse in art. 2-8 vor fi recunoscute ca legi fundamentale, in sensul ca nici o alta lege nu trebuie sa fie in contradictie cu aceste stipulatii, acestea prevaland in fata oricarui regulament.

Art. 2 cuprinde angajamentul guvernului polonez de a acorda „deplina si intreaga protectie” tuturor locuitorilor fara deosebire de nastere, nationalitate, limba, rasa, sau religie (…).

Art. 3-7 cuprindeau dispozitii privitoare la reglementarea cetateniei si a optiunii in cazul locuitorilor din teritoriile care urmau sa faca parte din statul polonez . Articolul 6 stipula ca orice persoana, prin simplul fapt al nasterii pe teritoriul polonez, dobandea pe deplin drept nationalitatea poloneza, in cazul in care nu se putea prevala de o alta nationalitate.

Articolele urmatoare (8-12) cuprindeau dispozitii speciale referitoare la „minoritatile etnice, de religie sau de limba”. Cetatenilor apartinand acestor minoritati li se acordau „acelasi tratament si aceleasi garantii in drept si in fapt” ca si celorlalti cetateni polonezi.

In materie de invatamant public, Guvernul polonez urma sa acorde, in orasele si districtele in care locuia o proportie considerabila de cetateni vorbitori de alta limba decat cea poloneza, facilitati adecvate pentru a asigura ca in scolile primare instructia sa fie oferita in propria lor limba copiilor acestor cetateni. Aceasta stipulatie nu trebuia sa impiedice Guvernul polonez sa impuna obligativitatea invatarii limbii poloneze in scolile mentionate (art.9 alin.1). Insa o dispozitie speciala, existenta numai in cazul tratatului polonez, restrangea aplicarea art.9 alin 1 si 2, in cazul cetatenilor polonezi vorbitori de limba germana, din teritoriile care apartineau Imperiului German la 1.VIII.1914 (art.9 alin. 3).” Aceasta favorizare a minoritatii germane din fostele granite al celui de-al Doilea Reich a cauzat nemultumirea Poloniei fata de tratat, la aceste prevederi adaugandu-se si formularea din articolul 12 alin. 2 si 3, unde Polonia trebuia sa-si dea consimtamantul „ca orice membru al Consiliului Societatii Natiunilor are dreptul sa semnaleze orice infractiune sau pericol asupra respectarii acestor obligatii”. Aceasta prevedere va fi folosita de Germania in interesul ei, in special dupa admiterea sa in Liga in 1926.

Asadar, dispozitiile tratatelor si declaratiilor privind minoritatile se aflau sub garantia Societatii Natiunilor. Insa faptul ca aceasta organizatie internationala era in curs de constituire, eficienta ei era, cel putin in aceasta faza, indoielnica. In plus tratatele minoritatilor prevedeau doar in termeni generali garantia Societatii Natiunilor asupra respectarii drepturilor minoritatilor, fara a cuprinde dispozitii privind procedura prin care organele Ligii urmau sa-si indeplineasca aceasta importanta atributie.

Aceasta lacuna a starnit neincrederea atat in randul statelor avand minoritati importante, cat si in randul statelor cu etnici ramasi in afara granitelor nationale. Primul grup de state (printre acestea aflandu-se Polonia si Romania) considerau protectia minoritatilor ca o bresa in suveranitatea lor nationala, bresa ce se putea largi prin stipularea unor mecanisme ori proceduri care ar merge, in opinia lor, dincolo de prevederile tratatelor. De cealalta parte, statele invinse in razboi apelau frecvent la principiul autodeterminarii pentru etnicii din afara granitelor, considerand tratatele minoritatilor doar ca o inlocuire a acestui drept fundamental.

Treptat, cinci state din Europa, vizate cel mai des prin procedura de verificare a petitiilor minoritatilor (Polonia, Romania, Cehoslovacia, Iugoslavia si Grecia) si-au coordonat actiunile in cadrul Societatii Natiunilor in vederea mentinerii prevederilor tratatelor in fata pretentiilor a statelor revizioniste.

Stagnarea problematicii minoritatilor la inceputul anilor 30’ dadea aparenta stabilirii unui status-quo in aceasta privinta, ambele parti nefiind dispuse a face cedari. Ruperea acestui „echilibru” a inceput in anul 1933. Odata cu venirea la putere a national-socialistilor in Germania, protectia minoritatilor in cadrul Societatii Natiunilor devenea tot mai dificila, dat fiind si faptul stirbirii prestigiului organizatiei in timpul crizei din Manciuria si a altor probleme ce aveau sa urmeze. Din ferventa aparatoare a drepturilor minoritatilor, Germania devenea promotorul intolerantei si a politicii dure fata de persoanele de etnie, limba sau religie diferite de cea a majoritatii. Nefiind legata prin obligatii internationale fata de minoritati (de felul tratatelor impuse Romaniei, Poloniei, Cehoslovaciei, Iugoslaviei si Greciei), Germania nu putea constitui obiect al unei petitii a minoritatilor catre Societatea Natiunilor, organizatie din care ea insasi va iesi in 1934.

Tot in 1934, ministrul polonez de externe Jozef Beck, luand cuvantul in fata plenului Adunarii Generale a Societatii Natiunilor, a declarat ca guvernul polonez reitereaza propunerile sale anterioare da generelizare a sistemului protectiei minoritatilor si a facut cunoscuta decizia acestui guvern de a suspenda, pana in momentul intrarii in vigoare a unui sistem generalizat de protectie a minoritatilor, orice colaborare cu organele Societatii Natiunilor in acest domeniu.

In acest context trebuie precizat ca cercurile oficiale poloneze au sustinut mereu ca problema minoritatilor era una deosebit de grava pentru politica interna a tarii. Cateva cifre vor sugera situatia de fapt. In 1921 Polonia avea o populatie de 27,2 milioane de locuitori, iar in decembrie 1931 trecuse de 32 de milioane. Recensamantul oficial din decembrie 1932, la carui date au fost publicate abia in 1937, indica dintre care 22,05 milioane de polonezi (69%), si aproape 10 milioane de minoritari (31%), dintre care 3,2 milioane de ucraineni, 2,7 milioane de evrei si aprope un milion de bielorusi. Un raport diplomatic romanesc cuprindea aprecierea ca „problema minoritatilor in Polonia are o importanta particulara. Ea exercita o influenta nu numai asupra politicii interne a statului, ci impune anumite directive si in relatiile cu alte tari”.

Tot de la problema minoritatilor pornea si politica dusa de diplomatia poloneza fata de vecina Cehoslovacia, si ea aliata importanta a Romaniei. Varsovia a sustinut mereu ca minoritatea poloneza din regiunea Teschen (Cieszyn) era persecutata de autoritatile cehoslovace, si ca acestea si-au impus ilegal autoritatea in regiune dupa scurtul razboi polono-cehoslovac din 1920. De mentionat faptul ca bunele pe care Romania le avea cu Cehoslovacia au fost mereu privite cu raceala la Varsovia, dupa cum apropierea Poloniei de Ungaria.

In toamna anului 1935, reprezentantul roman la Liga, Grigore Niculescu-Buzesti a declarat, cu ocazia alegerii Romaniei in Consiliul Societatii Natiunilor, ca Romania nu va participa la activitatea comitetelor minoritatilor si nu va prezenta nici un fel de comantarii sau observatii la petitiile minoritatilor. Acest act de opozitie pasiva nu are semnificatia declaratiei poloneze, insa atesta scaderea interesului statelor cu minoritati pentru colaborarea lor cu organele Societatii Natiunilor in problema protectiei minoritatilor.

In concluzie, se poate spune ca sistemul interbelic de protectie a minoritatilor a gravitat in jurul Societatii Natiunilor, si a depins de atitudinile statelor fata de aceasta organizatie. La inceput au existat mari sperante ca prin intermediul acesteia se va reusi depasirea tensiunilor pe cai amiabile, prin negocieri si fara folosirea fortei militare. Insa datorita atitudinilor si a statelor cu importante minoritati si a minoritatilor din aceste state dar mai ales atitudinea statelor „conationale” cu anumite minoritati au cauzat esecul noului sistem. Defectul cel mai grav al sistemului isi avea originea in caracterul sau discriminatoriu, adica restrangerea sa asupra unor anumite state sau teritorii (aflate de regula in centrul si estul Europei), si respectiv esecul ulterior de ai conferi un caracter general. Protectia minoritatilor a fost o tema centrala in societatile statelor interbelice, reprezentand cel mai important catalizator al actiunilor revizioniste care au grabit declansarea celei de a doua conflagratii mondiale.

Cat priveste colaborarea romano-polona in general, aceasta a tinut seama de respectarea status-quo-ului versaillez, si neadmiterea oricaror ingerinte sau modificari care ar fi putut duce la stirbirea independentei, integritatii si suveranitatii celor doua parti. Insa, tinand cont de mai multi factori, directiile adoptate de fiecare dintre aceste doua parti in politica externa se vor diferentia, manifestandu-se prin mai multe episoade tensionate, desi in cadrul Societatii Natiunilor nu s-au facut vizibile. Romania, aflandu-se la apogeul dezvoltarii teritoriale, avand toate provinciile istorice romanesti unite intr-un singur stat, a incercat sa promoveze, de-a lungul perioadei interbelice, o politica externa de pace, de mentinere a status-quo-ului si de sprijinire a Societatii Natiunilor ca un simbol al colaborarii internationale. Polonia, datorita politicii conciliatoriste promovate de Franta si Anglia fata de Germania (manifestata indeosebi prin Acordurile de la Locarno (1924) unde i s-a permis Germaniei sa conteste granita cu Polonia), a inceput sa se distanteze de sistemul de securitate francez, lucru vizibil mai ales in anii 30’, si a evoluat spre o politica de pretinsa „mare putere”, care tindea la crearea unei sfere de influenta in estul si sud-estul Europei.

De la aceste diferente si limitele colaborarii politice romano-polone, care a inregistrat totusi in curs ascendent. Acest fapt a fost determinat de absenta unor litigii teritoriale dar mai ales de identificarea unor interese comune. Anume aceste interese comune au primat intotdeauna pe planul relatiilor bilaterale, asa incat chiar si in momentele de tensiune nu s-a pus in discutie interesul comun reciproc si colaborarea in privinta infapuirii acestor.

Capitolul III

Similitudini în privința tensiunilor și conferințele bilaterale

Dupa terminarea Primului Razboi Mondial, intre cele doua mari puteri europene invingatoare, Marea Britanie si Franta au inceput sa apara divergente, in special in privinta politicii fata de Germania. Franta isi dorea o Germanie slaba, incapabila sa mai puna in pericol securitatea sa in viitor. Marea Britanie insa, isi dorea punerea in aplicare a vechiului sau principiu de „echilibru al puterilor”, aceasta nedorindu-si slabirea excesiva a Germaniei.

Lispita de o Mare Putere cu care sa se alieze in est (Rusia fiind condusa de bolsevicii anti-capitalisti care amenintau lumea intreaga cu o „revolutie globala”), Franta a incercat sa consolideze noile state pentru a crea iluzia unei provocari pe doua fronturi la adresa Germaniei. Ea a sustinut tarile recent create in Europa de Est in tentativa lor de a obtine cat mai multe teritorii de la Germania sau de la ce mai ramasese din Ungaria. Dupa parerea diplomatului si scriitorului american Henry Kissinger, „aceste state noi fusesera stimulate pentru incurajarea amagirii franceze legate de faptul ca ele ar fi putut servi drept contrapondere in fata Germaniei. Totusi, aceste state abia nascute (Polonia, Cehoslovacia) sau reintregite (Romania; Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor) erau prea slabe si macinate de conflicte interne si rivalitati de tot felul. In cazul Poloniei, de exemplu, inca din 1916, lordul Balfour, ministrul de externe al Marii Britanii a prevazut cel putin o parte din pericolul ce statea in fata Europei atunci cand a avertizat ca o Polonie independenta ar putea lasa Franta fara aparare intr-un alt razboi: „daca Polonia va fi transformata intr-un regat independent, devenind un stat-tampon intre Rusia si Germania, Franta se va gasi la mila Germaniei intr-un razboi viitor pentru simplul motiv ca Rusia nu-i va putea veni in ajutor fara a viola neutralitatea Poloniei” – cu alte cuvinte exact dilema din 1939. Pentru tinerea la respect a Germaniei, Franta avea nevoie de un aliat in est care sa poata obliga Germania sa lupte pe doua fronturi. Rusia era singura tara suficient de puternica pentru a indeplini acest rol, insa in conditiile in care Polonia separa Germania de Rusia, aceasta putea efectua presiuni concrete asupra Germaniei doar violand teritoriul Poloniei. Cat despre Polonia, ea era prea slaba pentru a interpreta rolul Rusiei.

Situația Poloniei la cumpăna anilor 20 și 30

Aceasta se afla la inceputul anilor 30’ intr-o situatie delicata din punct de vedere al politicii externe. Situatia pe plan intern se stabilizase dupa lovitura de stat din 1926 si instaurarea regimului „Sanatiei” (de la sanacja – asanare morala), un regim cu tenta autoritara, prin care maresalul Pilsudski a incercat, prin metode de mana forte, sa salveze Polonia, situata intr-un context geopolitic extrem de dificil. Noul conducator al Poloniei era ferm convins de necesitatea revidorarii morale a natiunii poloneze, sintagma introdusa de Kazimierz Bartel imediat dupa instaurarea noului regim si preluata din mers de catre Jozef Pilsudski, convertind-o in ideea de forta a intregului regim politic sanatist. Acest regim a fost etichetat drept unul fascist de catre istoriografia marxista, plecandu-se de la masurile punitive aplicate comunistilor, insa o dovada a falsitatii acestei aprecieri o reprezinta tocmai existenta lagarului de concentrare de la Bela Kartuska, unde au fost inchisi deopotriva comunistii, fascistii si teroristii.

Asadar, dupa instaurarea regimului sanatist, diplomatia poloneza s-a preocupat tot mai mult sa-si redimensioneze optiunile sale de politica externa. Aspectul devine cu atat mai evident cu cat efectele pe termen lung ale acordurilor de la Locarno par sa fie vizibile, iar indepartarea de Franta tinde sa devina o realitate palpabila. Problema cea mai importanta pentru diplomatia poloneza o constituia contracararea pretentiilor teritoriale atat ale germanilor, cat si ale sovieticilor. De aceea Polonia a incercat sa obtina recunoasterea granitelor sale vestice prin realizarea unui Locarno oriental. Constient de planurile polonezilor, liderul diplomatiei germane din acea perioada, Gustav Stresemann reinnoieste tratatul incheiat cu Sovieticii la Rapallo. Inca o dovada ca germanii nu aveau nici o intentie sa recunoasca granitele estice impuse la Versailles era si confesiunea cancelarului Wirth catre ambasadorul sau de la Moscova, Ulrich von Bronckdorff-Rantzau: „Da-mi voie sa-ti spun un lucru sincer. Polonia trebuie eliminata. N-o sa inchei nici un acord care sa intareasca Polonia”.

Nemaiavand incredere in garantiile Frantei, Polonia va incepe treptat o politica independenta, bazata pe propriile forte militare si diplomatice. Pe fondul tensionarii crescande a relatiilor cu Germania, la sfarsitul anilor 20’, o prioritate a diplomatiei poloneze o constituia semnarea eventuala a unui tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietica, fapt care i-ar fi oferit mai multa liniste Poloniei la frontiera sa estica si posibilitatea de a se concentra mai mult spre securizarea granitelor vestice. Profitand de distragerea sovieticilor in Extremul Orient, acolo unde Japonia invadase Manciuria, negocierile pentru semnarea unui acord in acest sens au fost demarate in decembrie 1931, semnalul fiind dat de Franta, care-si negocia propriul sau pact de neagresiune cu Moscova. In conformitate cu acordurile precedente, partea poloneza a consultat in aceasta privinta si partea romana, oferind acesteia medierea in viitoarele negocieri.

Poziția României vizavi de negocierile polono-sovietice

In conditiile in care Uniunea Sovietica, in decursul anului 1930 isi concentrase numeroase trupe la frontiera de pe Nistru, Romania tatoneaza si ea posibilitatea medierii unui dialog cu Moscova pentru incheierea unui pact de neagresiune prin intermediul Varsoviei. Aceasta varianta a fost respinsa categoric de catre Litvinov, comisarul pentru afaceri externe al URSS. Liderul diplomatiei sovietice urmarea printr-o semnare unilaterala cu Polonia, slabirea aliantelor din care aceasta facea parte, precum si izolarea regionala a Romaniei, lucru sesizat de catre ministrul Afacerilor Externe, Dimitrie Ghika, care exprima reprezentantului roman la Varsovia opinia ca „nu sunt tot atat de convins de intentiile favorabile ale sovieticilor si ma intreb daca noua atitudine a Rusiei nu corespunde cu dorinta de a separa Polonia de Romania si de a descoperi cat de departe merge solidaritatea poloneza fata de noi”

Trebuie remarcata totusi prioritatea acordata de polonezi reinnoirii tratatului defensiv romano-polon din 1926, tratat care expira in martie 1931. Inca de la jumatatea lunii decembrie 1930, Legatia romana din Varsovia a comunicat ca Uniunea Sovietica a reinnoit propunerile Poloniei, in 1926, de a incheia un pact de neagresiune si neutralitate. Era vizat pact care sa includa obligatia semnatarilor de a nu face parte din nici o alianta intreprinsa impotriva celuilalt. Guvernul polon aprecia ca momentul era potrivit pentru asemenea negocieri, dar punea o serie de conditii: 1) ca simultan sa se discute si cu statele baltice si Romania; 2) ca prevederile noului pact sa nu prejudicieze obligatiile deja asumate, conforme cu Pactul Societatii Natiunilor. Inainte de a incepe negocierile cu Uniunea Sovietica, guvernul polon dorea sa inceapa formalitatile de prelungire a tratatului de alianta cu Romania. In legatura cu noul text, Varsovia propunea introducerea clauzei de reinnoire automata a aliantei pentru viitor. Ministrul de externe, G. G. Mironescu s-a declarat de acord cu sugestiile guvernului polon si s-a pronuntat pentru inceperea imediata a negocierilor.

Prelungirea tratatului de alianta se impunea pentru ambele parti. Romania era interesata sa obtina o noua redactare in termeni precisi a articolului 1. In forma existenta, articolul 1 cuprindea obligatia reciproca de a respecta si mentine, impotriva oricarei agresiuni externe, integritatea teritoriala si independenta semnatarilor. Astfel, la acest articol era necesar de a se adauga, dupa „integritate teritoriala”, cuvantul „actuala”. In articolul 2, aliniatul 4 urma sa se inlocuiasca cu urmatorul text: „in cazul in care una din parti era atacata fara provocare din partea sa de un stat membru al Societatii Natiunilor, cealalta parte se va considera in razboi si va da imediat aliatei asistenta armata”. Articolul 6 urma a fi suprimat, deoarece conventia de arbitraj era deja incheiata, iar articolul 7, care devenea articolul 6, trebuia inlocuit cu un text care sa prevada reinnoirea tacita.

Astfel, dupa depasirea unor neintelegeri si trecand peste un neplacut incident diplomatic cu implicarea unui diplomat roman, la 15 ianuarie 1931, cele doua parti au prelungit tratatul de alianta din 1926, introducand formularea ca pe viitor, acest tratat sa fie reinnoit automat pe o durata de cinci ani. Fata de textul tratatului precedent, acum apareau trei modificari. La articolul 1 se adauga cuvantul „actuala” dupa sintagma „integritatea teritoriala”, articolul 6 devenit inutil era suprimat. Textul articolului 7 devenit acum 6, prevedea ca tratatul se incheia pe cinci ani daca nu era denuntat cu un an inainte de expirarea perioadei enuntate. Astfel, conform acestui articol, la 26 martie 1935, nici una dintre parti nu a denuntat tratatul, astfel ca acesta urma sa ramana valabil pana in 1941.

In paralel s-a semnat la 30 iunie 1931 un aranjament tehnic a carui valabilitate concorda cu cea a tratatului de garantie. Aici la fel existau putine deosebiri fata de conventia semnata in 1926. Era mentinut acelasi cuantum de forte destinate de fiecare dintre cele doua tari pentru respingerea agresiunii (156 de batalioane, 221 baterii de artilerie, 48 escadroane de cavalerie, 20 escadrile de aviatie a cate 10 avioane fiecare), linia de demarcatie si zonele de concentrare erau aproximativ identice. Era pastrata formula acordarii ajutorului „in cazul in care una din cele doua parti contractante ar fi atacata de o alta putere decat URSS”, statul neatacat angajandu-se sa intervina si sa-i usureze „transportul de materiale si tranzitul mijloacelor de lupta”. Cat priveste articolul care vorbea de apararea comuna impotriva „vecinilor orientali” ai Romaniei si Poloniei, acum noul text era mai clar, specificand ca era vorba de o intelegere militara defensiva in situatia unui atac venind din partea Uniunii Sovietice. Asadar, aranjamentul tehnic isi pastra caracterul sau defensiv, acesta fiind de fapt esenta aliantei romano-polone in perioada interbelica. Cat priveste intreg tratatul de garantie, seful diplomatiei polone considera alianta cu Romania drept „pivot al politicii externe polone”.

Istoriografia consacrata relatiilor romano-polone in perioada dintre cele doua conflagratii mondiale retine anul 1931 ca un moment de varf al raporturilor bilaterale interbelice, dupa cum in perioada 1932-1936 acestea vor intra intr-un „con de umbra”, perioada pe care voi incerca s-o analizez in continuarea acestei lucrari.

In prima parte a lunii decembrie 1931, cercurile decizionale de la Bucuresti au aflat cu stupoare ca la Moscova si Paris era in curs de negociere tratatul de neagresiune sovieto-francez, in ce convorbirile polono-sovietice, care urmareau un obiectiv similar, erau si ele foarte avansate. Aceasta turnura a evenimentelor se explica prin prezenta mai multor factori. Unul din acestia era constientizarea de catre Moscova a pericolului reprezentat de razboiul chino-japonez pentru Manciuria, care putea sa angajeze Uniunea Sovietica pe doua fronturi. Un alt factor era dorinta Frantei de anihilare a unei posibile axe Berlin-Moscova. In sfarsit, Polonia, aflata intre Germania si Uniunea Sovietica si confruntandu-se cu o crestere a revizionismului Berlinului, manifesta, la randul ei, un interes pentru un tratat de neagresiune cu sovieticii.

Luand in considerare tratatul de alianta dintre amandoua state, intre ministerele Afacerilor Straine roman si polonez au avut loc numeroase contacte pentru adoptarea unei pozitii unitare in tratativele cu Moscova, nesoldate insa cu rezultate scontate de partea romana, intrucat polonezii, carora li se comunicasera de catre Maxim Livinov o serie de exigente – pledau ca romanii sa le accepte. In consecinta, guvernul roman a fost nevoit sa propuna Uniunii Sovietice deschiderea unor negocieri directe. Delegatiile romana (condusa de Mihail Sturdza) si sovietica (condusa de Boris Sergheevici Stomoniakov) s-au intalnit pentru discutii la Riga, in ianuarie 1932, insa negocierile s-au incheiat nedecis din cauza inflexibilitatii partilor in chestiunea Basarabiei. Partea sovietica nu admitea sub nici o forma introducerea in formula unui eventual pact de neagresiune romano-sovietic a unor termeni precum: integritate, inviolabilitate sau suveranitate. Pactul era lipsit de sens pentru Romania in cazul omiterii obligatiei din partea URSS de a nu-i ataca hotarul estic. Stomoniakov declara ca este gata sa faca o declaratie publica prin care Uniunea Sovietica sa obliga sa nu atace hotarul Basarabiei, dar cu mentiunea ca teritoriul dintre Prut si Nistru nu este recunoscut ca apartinand Romaniei. Maxim Litvinov a insistat ca B. Stomoniakov sa-i spuna clar reprezentantului roman sa nu-si faca iluzii in legatura cu „posibilitatea ignorarii” de catre partea sovietica a „disputei teritoriale”. Polonia si Franta n-au intreprins nici ele actiuni hotarate pentru a influenta pozitiv atitudinea Rusiei fata de Romania. La 5 iulie 1932, Titulescu, care se afla la Lausanne, informa Ministerul Afacerilor Straine despre convorbirile pe care le purtase cu August Zaleski cu privire la incheierea unui pact de neagresiune sovieto-roman, indignadu-se ca rusii „cer sa declaram in litigiu posesiunea Basarabiei de catre Romania, a carei integritate Polonia este datoare s-o apere militaareste; Polonia este gata sa semneze cu ele (Sovietele – n.a.) fara Romania si a anuntat si statele Baltice despre aceasta. Acest fapt va fi confirmat si de catre diplomatul polonez Jan Wlodzimierz Szembek la 19 iulie, cand ii comunica lui Alexandru Vaida-Voevod faptul ca Polonia era interesata sa semneze cat mai rapid un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietica, fara a mai astepta Romania.

La nivelul scenei politice romanesti, intentia diplomatiei poloneze de a semna un pact de neagresiune cu sovieticii a generat in Parlamentul Romaniei dispute aprinse, notabila fiind cea dintre Nicolae Iorga si Nicolae Titutlescu, ultimul reprosandu-i marelui istoric faptul ca a acceptat semnarea pactului (25 iulie 1932) doar de catre Polonia, slabind astfel, alianta romano-polona.

Realitatea a confirmat ca Nicolae Iorga a fost cel care a avut dreptate. Pe de o parte, era dificil de estimat atunci ca Sovietele ar fi respectat vreun angajament, cunoscuta fiind intransigenta acestora in problema Basarabiei. In fond, asa cum reiese din analiza pactului de neagresiune polono-sovietic, acesta a tinut seama de termenii de baza ai aliantei romano-polone.

Chiar daca dintr-o anumita perspectiva, intentia Poloniei de a incheia un pact cu Uniunea Sovietica separat de Romania poate parea un gest cel putin neprietenesc, Polonia nu avea nici o intentie de a rupe tratatul defensiv cu Romania. Conducerea poloneza si-a reafirmat atasamentul fata de alianta bilaterala, inclusiv prin declaratia presedintelui Ignacy Moscicki in momentul prezentarii scrisorilor de acreditare ale diplomatului roman Victor Cadere la Varsovia, cand sa reafirmat „principiul integritatii teritoriale exprimat in Tratatul de Garantie, care uneste cele doua state ale noastre, serveste drept temelie de neclintit a politicii lor”. Pe de alta parte, Polonia a manifestat si ea o anumita indignare fata de lipsa de coordonare dintre cele doua parti, Jozef Beck considerand-ul responsabil chiar pe Titulescu, declarand ca „din partea Romaniei au venit cele mai mari dificultati; a fost un lucru neasteptat, deoarece problema Basarabiei nefiind reglata, Romania ar fi trebuit, in principiu, sa aiba mai mult interes ca un pact de acest fel sa fie incheiat…”

Asadar semnarea tratatelor de neagresiune polono-sovietic (25 iulie 1932) si franco-sovietic (29 noiembrie 1932), a lasat Romania intr-o „izolare regionala”. Aceste documente au fost semnate in ciuda faptului ca Uniunea Sovietica inca contesta Basarabia ca parte a statului roman, deci in total dezacord cu principiul securitatii colective pe care se bazau foarte mult atat Romania, cat si Polonia. In plus tratatul polono-sovietic contravenea interesului legitim de aparare comuna impotriva unei eventuale agresiuni sovietice de care Romania si Polonia cautau sa se asigure impreuna, dat fiind faptul ca ambele tari erau expuse pericolului in egala masura (cum se va dovedi, de altfel mai tarziu).

Noua orientare a Poloniei în politica externă

Venirea la carma diplomatiei poloneze a colonelului Jozef Beck, francofob convins, la 2 noiembrie 1932, a dat o lovitura si mai grea idealului securitatii colective, acesta fiind inceputul unei adevarate dispute dintre cei doi aliati in contextul viziunilor diferite a celor doi ministri de externe asupra politicii externe. Noua orientare externa a politicii poloneze isi avea radacinile in Acordul de la Locarno, semnarea caruia de catre Franta si Anglia era vazuta de Jozef Beck ca o tradare a intereselor Poloniei, Germania refuzand sa garanteze frontierele sale cu Polonia, fapt care a avut efect negativ asupra securitatii statului de pe malurile Vistulei. In aceste conditii

, Polonia a decis – raportandu-se la glorioasa perioada medievala, fara a tine cont intotdeauna de realitatile momentului – sa se afirme ca o mare putere a Europei Centrale. Intervalul in care Jozef Beck s-a aflat la conducerea diplomatiei poloneze (1932 – 1939) a fost caracterizat de pretentiile Poloniei de a controla si coordona spatiul miedzymorze (in traducere: intre mari – n.n.) insemnand, in esenta, spatiul etno-politic si geografic cuprins intre Marea Neagra, Marea Baltica si Marea Adriatica. Prin asumarea rolului de forta politica conducatoare in spatiul dat, Polonia a dorit si a actionat in consecinta in directia coordonarii politicii externe romanesti – o postura care a fost receptata cu scepticism la Bucuresti – fidel orientarii traditionale pro-franceze in plan extern si mentinerii status-quo-ului versaillez. La aceste noi dispute se vor mai adauga si apropierea accentuata a Poloniei de Ungaria, fundamentata pe prietenia si legaturile istorice dintre szlachta poloneza si nobilimea maghiara, dar si pe revendicarile teritoriale fata de Cehoslovacia, membra a Micii Antante din care facea parte si Romania. Tendinta de apropiere era evidentiata de o serie de evenimente, precum festivalul polono-maghiar, desfasurat in martie 1936 la Varsovia, precum si vizita facuta cu mare fast de seful guvernului polonez in Ungaria, in luna aprilie a acelui an.

Dupa normalizarea raporturilor cu Uniunea Sovietica prin incheierea pactului la 25 iulie 1932, diplomatia poloneza era tot mai decisa in a-si reglementa relatiile cu Germania prin intermediul unei intelegeri similare. Venirea colonelului Jozef Beck, un sustinator al apropierii de Germania, la conducerea afacerilor externe nu a facut decat sa favorizeze aceste demersuri. Fiind un partizan convins al maresalului Pilsudski, Beck era decis sa urmeze linia de forta promovata de acesta. Maresalul devenise sceptic cu privire la capacitatile de raspuns ale Frantei in cazul unui conflict. In aceste conditii, el era ferm convins de necesitatea unei intelegeri directe cu Adolf Hitler, noul cancelar german. Pentru polonezi mai ales, aceasta intelegere trebuia sa excluda din capul locului ideea oricarei concesiuni teritoriale, opinie oricum foarte nepopulara in randurile cercurilor politice poloneze intr-o asemenea masura incat nici macar Jozef Pilsudski n-ar fi putut consimti la un asemenea gest fara sa primeasca un glont in cap. Prin urmare, maresalul se adreseaza direct lui Hitler, cerandu-i deschis sa renunte la politica sa revizionista. In aceiasi zi (2 mai 1933), cancelarul german il primeste in audienta pe Alfred Wysocki, marturisidu-si deschis disponibilitatea imbunatatirii relatiilor bilaterale si promitand ca va respecta granita polono-germana. Aceste declaratii reprezentau, in viziunea lui Pilsudski, un adevarat moment de cotitura in relatiile atat de incordate pana atunci dintre Germania si Polonia. Respectiv, la 20 mai 1933, Beck il anunta pe ambasadorul german la Varsovia, ca Polonia e dispusa sa semneze textul unei intelegeri bilaterale, ca mai apoi la 16 noiembrie, Hitler se intalnea cu Lipski, ambasadorul polonez la Berlin, intalnire finalizata prin publicarea textului unui comunicat comun prin care cele doua state renuntau reciproc la utilizarea fortei in cadrul relatiilor bilaterale. In sfarsit, dupa indelungi contacte, negocieri si consultari diplomatice bilaterale, la 26 ianuarie 1934, se semna la Berlin textul tratatului de neagresiune germano-polonez, eliminand dificultatile existente intre cele doua puteri, precum si excluderea fortei in toate cazurile, in conformitate cu principiul pactului Briand-Kellogg.

Potrivit termenilor intelegerii politico-diplomatice semnate cu Polonia, Germania se angaja sa nu emita pretentii revizioniste asupra Coridorului si Danzigului timp de 10 ani. Acest pact convenea ambelor parti, deoarece oferea un ragaz pretios: Germaniei pentru a se reainarma si a se intari, iar Poloniei pentru a se feri de un eventual atac german si a se concentra asupra problemelor interne. In plus, Polonia a obtinut prin acest document, din partea Germaniei o oarecare libertate de miscare, inclusiv incetarea razboiului vamal care-i afecta economia.

Angajamentele internationale ale statului polonez, intre care si alianta cu Romania, ramaneau insa neschimbate. In general, pactele de neagresiune ale Poloniei cu Germania si Uniunea Sovietica au reprezentat punctele culminante pentru diplomatia poloneza in politica sa de putere regionala. In viziunea istoricului francez Maurice Baumont insa, constata cu mult realism: „In 1934, cu o naivitate oarba, multi polonezi au crezut ca trateaza de la egal la egal cu germanii si au aratat, in orgolioasa lor independenta, ca sunt destul de mari pentru a nu mai ramane sub tutela Frantei, care-i agaseaza si ii irita prin neincetatele referinte la revizuirea Coridorului”. Desigur e usor sa vorbesti dupa ce stii ce sa intamplat deja. Semnarea tratatului dintre acesti vecini atat de diferiti semana mai mult cu incercarea unui miel de a imblanzi un lup slabit, care inca nu poate ataca, dar care asteapta momentul prielnic. Germania a reusit, datorita pactului cu Polonia, sa se poata concentra asupra Austriei si, ulterior, asupra Cehoslovaciei, cu consecinte dezastruoase pentru ambele tari. Totodata, prin acest tratat, Germania reusea slabirea legaturilor dintre Polonia si Franta, impiedicand, in acelasi timp, si realizarea unei intelegeri intre statele Europei Central-Rasaritene. Semnarea pactului a insemnat indirect si un esec al diplomatiei franceze, rezultat al politicii adoptate de Franta fata de chestiunea poloneza in cadrul conferintei de la Locarno (1924). Prin urmare nu e de mirare aceasta initiativa a polonezilor, care, simtindu-se tradati de proprii aliati, au incercat cu propriile forte sa-si rezolve litigiile.

Justificarea data de Jozef Pilsudski semnarii unui tratat de neagresiune cu Germania era motivata de neincrederea in capacitatile efective ale Frantei si Societatii Natiunilor de a apara si conserva securitatea in spatiul Europei Centrale, asa cum de altfel, el insusi marturiseste: „Avem impresia ca Franta nu mai arata fermitatea necesara in asigurarea respectarii tratatelor de pace, i-am spus-o si ambasadorului Frantei pe care l-am vazut”.

Totodata, semnarea pactului germano-polon a trezit nemultumirea si suspiciunea Moscovei. Ziarul oficial al regimului bolsevic „Pravda”, a receptat cu mult pesimism si rezerve, incheierea acestui tratat, intrucat o apropiere polono-germana, contrara tuturor intereselor sovietice, nu putea fi decat respinsa de Moscova.

Opozitia poloneza a criticat, in limitele permise de regimul sanatist, acest pact, considerat pe buna dreptate „un periculos joc diplomatic” pentru Polonia. Optimismul, dar mai ales, grandilocventa lui Jozef Beck, care aducea neincetat elogii acestor tratate, au fost criticate cu vehementa (chiar in conditiile functionarii cenzurii) de catre unele publicatii. „A.B.C” titra: „Polonia nu trebuie sa fie la remorca unei Mari Puteri”; „…Pentru a obtine securitatea sa, Polonia trebuie sa se bazeze pe acorduri regionale a caror eficacitate e mai mare decat aceea a unor pacte regionale”. O analiza si mai pertinenta o facea „Kurier Lwowski”, notand in editia din 25 iulie 1934: „Este naiv a se afirma ca Polonia ar fi suficient asigurata prin Pactul de Neagresiune cu Rusia din 1932 si cel cu Germania din 1934, caci amandoua aceste state [Germania si U.R.S.S.] sunt lipsite de asistenta reciproca in caz de agresiune si aceasta orientare urmeaza sa se dea printr-un nou pact”. Acest pact avea sa fie concretizat la 23 august 1939 si ii va fi fatal Poloniei.

In conditiile noii reorientari diplomatice a Poloniei, a tendintelor acesteia de a se manifesta ca o mare putere, incercand sa dicteze cursul politicilor statelor mai mici din regiune, aliante defensive precum Mica Antanta (Romania, Cehoslovacia, Iugoslavia) si nou-infiintata Intelegere Balcanica (Romania, Iugoslavia, Grecia si Turcia) (1934) nu puteau conveni diplomatiei poloneze si personal lui Pilsudski, cehofob convins, atitudine amplificata si de relatiile speciale dezvoltate cu Ungaria. „Politica statelor mici – spunea Pilsudski – trebuie sa fie: neamestec in politica celor mari, legaturi de amicitie cu toata lumea si nici o atitudine dusmanoasa nimanui”.

Mediile diplomatice romanesti in frunte cu Nicolae Titulescu, au receptat pactul polono-german drept unul contrar spiritului Micii Antante, intrucat zvonurile vehiculate in mediile politico-diplomatice sugerau ca Germania ar fi cerut, cu acest prilej, Poloniei, sa nu se implice in chestiunea relatiilor cu Austria sau Cehoslovacia. In cazul in care ipoteza ar fi fost confirmata – aceata intelegere afecta in mod direct securitatea Romaniei, ca aliata a Cehoslovaciei.

Poziția Poloniei față de negocierile sovieto-române

In centrul atentiei diplomatiei poloneze si in general, a opiniei publice din aceasta tara s-a aflat constant persoana lui Nicolae Titulescu, partizan al apropierii fata de Uniunea Sovietica. Detaliat despre activitatea distinsului diplomat român în acest sens, voi vorbi într-un alt capitol. Activitatea acestuia, urmarind reglementarea diplomatica a relatiilor Romaniei cu vecinul de la rasarit, era atacată virulent de presa poloneză pro-guvernamentală.

La Varșovia, travaliul lui Nicolae Titulescu depus pe terenul reluării raporturilor cu Uniunea Sovietică, nu a trezit decât antipatie și chiar suspiciune, pentru că cele doua state, legate prin termenii alianței de bază demonstrau orientări diferite pe scena politică internațională.

Constantin Argetoianu consemna în memoriile sale atitudinea unor oficiali polonezi ca Miroslaw Arciszewski, ministrul Poloniei la București despre care consemna: “Polonia este foarte nemulțumită de toate aceste pretractări și tratări și, ar merge până la denunțarea alianței cu noi dacă am semna proiectata alianță militară cu Rusia”. Diplomatul polonez avea in vedere preconizatul tratat de asistență mutuală pe care Titulescu îl spera să-l semneze cu Uniunea Sovietică și care ar fi permis tranzitul Armatei Roșii prin teritoriul României.

Diplomatul Constantin Vișoianu, un adept inflăcărat al politicii lui Titulescu, care îl înlocuise pe Victor Cădere în postul de ministru reprezentant al României la Varșovia, raporta cu regularitate superiorului său toate indiciile unei modificări a diplomației poloneze despre poziția ostilă a Poloniei față de Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică, în paralel cu tendința acesteia de a-și asuma conducerea asupra frontului balcanic și spațiului cuprins între Marea Baltică și Marea Neagră. Acesta mai sublinia că “Polonia actuală incearcă să creeze ea insăși piedici materiale celor două ințelegeri și să zdruncine echilibrul stabilit […] și vrea să deslipească România de alianțele cu Franța și Mica Înțelegere, incurajând astfel revizionismul”. Esența acestor constatări era confirmată si de Jozef Beck care scria: ”Cu toată obiectivitatea, Polonia era o mare putere care avea un rol de jucat în Europa Centrală și Orientală”.

Decizia de demiterii lui Nicolae Titulescu de catre Carol al II-lea fost motivată de anumite justificări de ordin intern cât și extern: tensiunea dintre Titulescu si premierul Gheorghe Tătărăscu, dorința regelui de a avea un mai mare control asupra Externelor, ostilitatea unor lideri politici precum Corneliu Zelea Codreanu, Gheorghe I. Brătianu, Octavian Goga, A. C. Cuza, eșecul pe plan european a sistemului securității colective, conciliatorismul Angliei și Franței și antipatia Italiei, Germaniei și desigur a Poloniei. Au existat informații, valorificate de aparițiile istoriografice preocupate de subiect, care nu-și au încă, o bază documentară foarte exactă, asupra rolului de intermediar jucat de către Octavian Goga între Carol al II-lea și Adolf Hitler , privind acuzațiile aduse lui Nicolae Titulescu de sprijinire a republicanilor spanioli împotriva naționaliștilor, prin devierea către Spania a unei comenzi militare făcute de România în Franța.

Subiectul îndepărtării lui Titulescu din guvern a fost până acum consistent analizat de către istorici. Faptul că sistemul securității colective și-a dovedit punctele vulnerabile explicabile prin divergențele de interese dintre marile democrații occidentale, dar și dintre statele Europei Centrale și Răsăritene, unde chestiunea rectificărilor de frontieră, acceptată in Occident drept soluție pentru salvarea păcii europene, căpăta dimensiuni care atingeau direct suveranitatea națională a statelor în cauză.

Relațiile româno-polone după 1936. Criza cehoslovacă

Demiterea lui Nicolae Titulescu din guvern, în august 1936, a marcat și revitalizarea alianței româno-polone, care ocupă un loc tot mai important până în ajunul celui de-al doilea război mondial, când anumite acte ale politicii externe poloneze au evidențiat dificulatatea reală a găsirii unui punct de vedere comun în chestiuni vitale. Cu excepția fazei „de răcire” dintre anii 1932-1936, dinamica relațiilor româno-polone a fost mereu ascendentă. O multitudine de date și fapte, cunoscute în general, evidențiază această tendință. Evident, au existat și unele elemente de preocupare în raporturile bilaterale. În acest sens, fără îndoială că Bucureștiul a fost cu adevărat îngrijorat mai ales de evoluția legăturilor polono-maghiare, devenite tot mai strânse în faza anterioară declanșării celui de-al doilea război mondial. În 1936, de pildă, mai multe evenimente relevau această tendință. Astfel, în martie la Varșovia a avut loc un festival polono-maghiar, iar în aprilie șeful guvernului polonez vizita cu mare fast Ungaria. Circulau zvonuri că s-ar fi ajuns chiar la semnarea unei înțelegeri polono-maghiare de cooperare împotriva Cehoslovaciei.

Principiul de bază susținut de varșovia la nivelul politicii externe era evitarea unor angajamente prea largi (de genul pactelor de asistență mutuală) și focusarea pe acorduri bilaterale. În pofida unor tensiuni, alianța cu Franța era considerată a fi axa politicii externe poloneze. Relațiile cu Germania, deși ameliorate, mai includeau și chestiuni nesoluționate (Danzig-ul), iar cele cu Uniunea Sovietică erau reci. Raporturile cu Cehoslovacia erau încordate, Polonia având pretenții teritoriale asupra vecinului sud-vestic (Teschen). Cu Ungaria și Bulgaria, diplomația poloneză cultiva bune relații, dar față de Mica Înțelegere manifesta o veritabilă ostilitate deoarece existența acesteia bloca afirmarea rolului de mare putere al Poloniei în bazinul dunărean.

Evenimentele ulterioare din anul 1938 au confirmat pe deplin temerile diplomației române privind tendințele expansioniste ale celei de a doua Republici Polone. Alipirea Austriei de către Germania a fost apreciată de Varșovia drept punct de plecare în crearea conjuncturii necesare pentru realizarea ambițiilor de extindere teritorială. La sfârșitul lunii august 1938, Polonia a anunțat decizia de a părăsi Societatea Națiunilor. Era o nouă măsură care pregătea de fapt, acțiunea de lansare directă a revendicărilor teritoriale la adresa Cehoslovaciei, aliata României în Mica Înțelegere. În afară de Germania, atât Polonia, cât și Ungaria aveau pretenții teritoriale asupra Cehoslovaciei. O eventuală acțiune comună polono-maghiară de extindere teritorială, nu putea să creeze decât îngrijorare la București. Anexarea Slovaciei sau a Ucrainei Transcarpatice nu putea lăsa indiferentă România. Ministrul român la Varșovia, Franasovici, a avut o discuție în acest sens cu Jozef Beck, care a declarat că „pretențiile Poloniei se limitau la districtele Teschen și Frisztodt, în care 60-80% din locuitori erau polonezi. Doar aceste regiuni erau revendicate și trebuiau cedate imediat. Doar dacă Cehoslovacia nu va accepta un ultimatul în acest sens se va recurge la o acțiune comună polono-maghiară (!)”. În eventualitatea unei asemenea situații, România ar fi fost pusă în fața unei serioase dileme: dacă Ungaria atacă Cehoslovacia, România era obligată să intervină în apărarea aliatului ei, ori asta însemna să intre în conflict și cu Polonia! Din „fericire”, Cehoslovacia a acceptat ultimatumurile polonez și maghiar. Ori probleme României nu s-au terminat aici. Polonia nu s-a mulțumit doar cu ocuparea teritoriului revendicat, ci a început să incite Ungaria să ceară și Ucraina subcarpatică, pentru a realiza granița comună, un vechi deziderat al celor două state. Ori acest fapt era inadmisibil pentru statul român. Riscul de a pierde contactul direct cu un aliat important, și lărgirea pe seama acestuia a unui vecin ostil era prea mare pentru a putea fi acceptat. În urma numeroaselor demersuri insistente pe lângă diplomația poloneză, coraborate cu intervențiile Marii Britanii, Franței, Iugoslaviei și chiar a Germaniei și Italiei, pretanțiile Budapestei au fost serios temperate (cel puțin pentru o perioadă). În opinia lui Jozef Beck, anexarea Ucrainei subcarpatice nu s-a realizat și datorită „indeciziei Budapestei de a întreprinde o acțiune energică”. Ministrul de externe polonez propusese în schimb, în cadrul unei întrevederi la Galați cu regele Carol al II-lea, ca România să participe și ea la împărțirea Cehoslovaciei. Beck declara că Polonia nu dorește să anexeze acest teritoriu deoarece ar spori în acest fel numărul ucrainenilor din interiorul granițelor sale. Diplomatul polonez afirma că țara sa nu v-a ridica nici un fel de obiecțiuni dacă acest teritoriu va fi să intre in componența statului român, însă tot el era de părerea că nici România nu avea interesul de a-și mări numărul minorităților. Prin urmare, Ungaria era candidatul perfect pentru atribuirea acestui teritoriu. Beck sugerează că acest lucru ar fi și în interesul României, fiindcă Ungaria, satisfăcută de realizarea aspirațiilor sale teritoriale, nu va mai formula alte revendicări (!). Nicolae Petrescu-Comnen, ministrul de externe român a replicat că România nu are interesul de a face anexiuni pe seama unor aliați. În schimb, statul român este interesat să mențină legăturile directe cu Cehoslovacia, din considerente economice și militare(fapt imposibil daca Ucraina subcarpatică ar trece în componența Ungariei). Șeful diplomației polone, în schimb, promitea că dacă Bucureștiul dă dovadă de bunăvoință prin acceptarea alipirii teritoriului în cauză la Ungaria, el va face tot posibilul pentru a realiza o apropiere româno-ungară. Regele s-a arătat sceptic în privința unei asemenea perspective.

În orice caz, situația internațională în jurul problemei cehoslovace s-a calmat pentru un timp, însă la începutul lunii martie 1939 această problemă a revenit la ordinea zilei. La 12 martie, Hitler introduce trupe în Boemia și Moravia, declarând aceste teritorii drept protectorat german. La 14 martie, în Slovacia este instalat guvernul-marionetă a lui Tiso, loial Germaniei. Ungaria profită de această situație de haos și ocupă Ucraina subcarpatică. România, de rând cu restul lumii, a fost pusă în fața faptului împlinit. Guvernul român a înaintat un protest Budapestei,cerând susținerea Poloniei. Aceasta, prin vocea lui Jozef Beck, a reiterat, din nou, propunerile pentru participarea României la împărțirea regiunii în cauză. Într-un discurs parlamentar rostit la 27 martie 1939, ministrul de externe Grigore Gafencu a respins propunerea avansată de Polonia, deoarece oferta contravenea unui principiu fundamental al politicii externe a țării: „nu luăm nimic din ce nu este al nostru și întărim tot ceea ce ne aparține”.

Problema clauzei erga omnes în clauzele alianței româno-polone

Clarificarea sferei de aplicabilitate a tratetului româno-polon a fost de mare actualitate în primăvara anului 1939, pe fundalul declanșării crizei Danzig-ului. În cazul României, tendințele agresive ale Ungariei, în contextul lărgirii granițelor acesteia pe seama unui fost aliat al Bucureștiului, provocau neliniștea clasei conducătoare românești. Ca urmare, guvernul polon a fost sondat dacă accepta discuții de stat-major pentru elaborarea planurilor de cooperare militară în cazul unui act de agresiune al Ungariei. În replică, Beck a declarat că articolul prim al Tratatului de garanție (1931), deși avea o formulare generală, privea doar ipoteza unei agresiuni rusești, singura pentru care a fost încheiată convenția militară. În special după acordarea de garanții Poloniei de către Marea Britanie și Franța, Beck considera că nu ar mai fi necesară o extindere a prevederilor alianței. S-a constatat din nou că Polonia nu a dorit lărgirea tratatului, deoarece aprecia că, în cazul unui atac german, ajutorul românesc era iluzoriu din cauza presiunilor maghiare la frontierele României, iar pe de altă parte, nu dorea să extindă clauzele tratatului și pentru a evita aplicarea lui în cazul unei agresiuni maghiare împotriva României .

Criza din raporturile polono-germane a atins faze acute în luna august 1939. În aceste condiții, guvernul polonez a fost cel care a sondat Bucureștiul asupra atitudinii sale în cazul unui atac german. Răspunsul oficial a fost că în tratatul de alianță cu Polonia se referea doar la o agresiune din est și, ca urmare, în cazul unui atac german, România va adopta neutralitatea.

La 1 septembrie, Germania a declanșat atacul împotriva Poloniei. România și-a declarat neutralitatea (vezi anexa), dar în limitele acestui statut, acordat Poloniei tot sprijinul posibil. Însă după două săptămâni de lupte, guvernul polonez solicita celui român permisiunea de a trece, împreună cu armata, pe teritoriul României. Situația s-a agravat și mai mult la 17 septembrie, când trupele sovietice au invadat teritoriul Poloniei dinspre est. În aceste condiții, se cerea aplicarea de către România a tratatului de alianță cu Polonia. Jozef Beck însă a decis trimiterea unui delegat la București pentru a discuta situația creată. Prin acesta, diplomatul polonez preciza că înțelege situația dificilă a României în conjunctura creată. Ca urmare, sublinia Beck, Polonia nu solicita îndeplinirea obligațiilor contractante și își rezervă dreptul de a face asta atunci când situația o va cere mai stringent și când vor exista speranțe că intrarea României în război va avea șanse reale de succes. În încheierea mesajului, Beck sublinia că Polonia nu avea nici o intenție de a împinge inutil România în război.

Capitolul IV

Influența apropierii dintre URSS și Germania asupra politicii externe a României și Poloniei în anii 30

Solidaritatea de interese dintre Germania și Rusia Sovietică a generat primele demersuri în vederea apropierii și conlucrării. Inițiativa i-a aparținut lui Lenin, care a propus guvernului social-democrat german, instaurat în urma revoluției din noiembrie 1918, o alianță militară împotriva Antantei, ofertă refuzată de noua conducere de la Berlin. Însă inițiativele rusești nu vor rămâne fără răspuns pentru prea mult timp. În 1922, între cele două părți se semnează tratatul de la Rappalo.

Dincolo de statutul politic al Germaniei și Rusiei Sovietice (viitoarea U.R.S.S.), cele două țări erau împinse spre colaborare de noile realități teritorial-politice, create de sistemul versaillez și, în primul rând, de restaurarea Poloniei. Istoricul francez Jacques Bainville, a scris în 1920, aceste rânduri remarcabile: “tratatul de la Versailles a legat alianța dintre Germania și Rusia. Nu avem dreptul să ne înșelăm. Din moment ce între Germania și Rusia se reconstituia, pe seama uneia și a alteia, o Polonie, astfel se stabilea o comunitate de interese și de sentimente. Germanii și rușii nu se iubesc, dar ei sunt, ca să spunem așa, complementari. Ei au nevoie să fie în contact, să schimbe produse, idei, oameni și ei nu se pot întâlni decât peste corpul statului polonez […] După înfrângerea ei, Germania trebuia să dorească, în chip firesc, alianța cu Rusia […]”.

Printre cei care s-au arătat deosebit de receptivi la argumentele în favoarea cooperării sovieto-germane, s-au aflat personalități din domenii-cheie ca armata germană, industrie și politică. Printre aceștia erau: Walther Rathenau – industriaș, ca de altfel și un om politic, Hans von Seeckt, comandantul armatei germane și Ago von Maltzan, unul din reprezentanții cei mai consecvenți ai “direcției ruse” în diplomația germană.

Războiul sovieto-polonez din 1920-1921 a precipitat realizarea planurilor generalului von Seeckt de folosire a teritoriului sovietic drept poligon al noii armate germane, drastic limitată numeric și tehnic prin tratatul de la Versailles. Însă gravul insucces al Armatei Roșii în acest război i-a convins pe Lenin și Troțki (comisar al poporului pentru probleme militare) că Armata Roșie trebuie să beneficieze de competența și experiența specialiștilor militari germani. Ca dovadă a inițiativei de apropiere dintre cele două părți, lua ființă in Germania un organism restrâns și secret numit Sondergruppe R (transformat apoi în Abteilung R), având misiunea să investigheze modalitățile de cooperare militară dintre Germania și Rusia Sovietică.

În Germania a existat un acord perfect între factorul politic, reprezentat de cancelarul Joseph Wirth și ministrul de externe Walther Rathenau, factorul economic – marile uzine „Krupp”, „Blohm & Voss”, „Junkers” si „Albatross Werke”, și factorul militar – generalul von Seeckt.

Baza pe care s-a dezvoltat cooperarea militară între Armata Roșie și Reichswehr a fost definită de Lenin în termenii clari ai Realpolitik-ului: “Nu-i iubesc de fel pe germani, dar pentru moment este mai profitabil pentru noi de a ne servi de ei decât de a ne certa cu ei. O Polonie independentă este foarte primejdioasă pentru Rusia Sovietică și totuși această primejdie nu este lipsită de anumite avantaje, căci, atât timp cât ea există, putem conta pe germani, întrucât germanii îi urăsc pe polonezi și vor face cauză comună cu noi de câte ori va fi vorba să fie sugrumată Polonia. Totul ne face să vedem în Germania aliatul nostru cel mai sigur. Germania vrea revanșă, iar noi vrem revoluția. În prezent scopurile noastre sunt identice”.

Din această convingere s-a născut Tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922), o adevărată lovitură de teatru pentru contemporani, dar care, lumina desfășurărilor politice și militare evocate mai sus, nu mai poate surprinde și apare ca produsul firesc al percepției corecte a intereselor comune, atât la Moscova, cât și la Berlin. Clauzele tratatului nu cuprindeau nimic spectaculos, dar faptul că cele două state „paria” ale continentului – au ieșit din izolare, întinzându-și mâna, a făcut senzație, prefigurând-o pe cea provocată în 1939 de Pactul Ribentropp-Molotov.

Tratatul de la Rapallo a fost urmat, în luna august a aceluiași an, de un acord prin care erau fixate cadrul și condițiile colaborării între armatele celor două. Reichswehr-ul căpăta posibilitatea de a utiliza baze militare pentru instruire in domeniul blindatelor, aviației, și războiului chimic. În 1926 se semna un nou tratat politic dublat de un acord economic, acestea fiind reînnoite cinci ani mai târziu.

De cealaltă parte însă, politica externă sovietică a purtat sigiliul conceptual al lui Iosif V. Stalin, devenit, în 1928, stăpân necontestat la Kremlin. Întocmai ca și Lenin, Stalin a fost preocupat până la obsesie de teama creării unei coaliții a puterilor „imperialiste”, hotărâte să lichideze statul socialist. A împiedica o astfel de alianță și de a stimula disensiunile din ”lagărul capitalist”, până la declanșarea unui război între țările „burgheze”, aceasta a fost esența strategiei sale de politică externă, după cum declara într-un discurs din 1925: “Lupta, conflictele și războaiele dintre dușmanii noștri sunt, repet, un foarte important aliat al nostru”. Principiul divizării lumii occidentale (“încercuirea capitalistă”) a determinat și poziția lui Stalin față de forțele politice din Germania. Un exemplu paradoxal îl reprezentau social-democrații , care, deși aveau afinități cu principiile comuniste, erau partizanii Westpolitik-ului, adica promovau o apropiere de politica Franței și a Marii Britanii, o perseptivă contrară intereselor Uniunii Sovietice. Poate de aceea, Hitler era privit într-o lumină mai favorabilă de către dictatorul sovietic. Evident, Stalin nu ignora nici anticomunismul lui Hitler, nici intenția sa declarată în Mein Kampf – de a relua politica de expansiune în Est (Drang nach Osten). Exista însă o ipostază a lui Hitler care-l „solidarizează” cu dictatorul sovietic: aceea de adversar al sistemului versaillez. Șeful N.S.D.A.P. declarase până la sațietate că obiectivul lui era să elibereze Germania din lanțurile „dictatului” de la Versailles, iar aceasta însemna dezlănțuirea unui conflict cu Franța și Marea Britanie, adică un război între puterile capitaliste, așa cum prevăzuse Stalin în 1925. Oricum, pentru democrațiile occidentale, dar și pentru aliații lor estici, venirea naziștilor la putere însemna deschiderea unei perioade de tensiuni, care făceau imposibilă constituirea temutului, la Moscova, front anti-sovietic.

Evoluția raporturilor germano-sovietice după instaurarea regimului nazist în Germania

Așadar, la 30 ianuarie 1933, naziștii preiau puterea în Germania. În ciuda diferențelor fundamentale de ideologie, instaurarea noului regim la Berlin nu a însemnat ruperea relațiilor cu Moscova. Cum a mai fost menționat, Stalin nu se lăsa impresionat de retorica anticomunistă și antibolșevică a național-socialiștilor germani. El era în continuare convins că interesele de lungă durată ale Germaniei o vor aduce alături de Uniunea Sovietică.

Hitler, la rândul său, nu intenționa să rupă punțile cu Moscova. Legăturile cu U.R.S.S erau vitale pentru planurile de reînarmare și revigorare a forței celui de-al Treilea Reich, planurile pentru cucerirea „spațiului vital” (Lebensraum) trebuiau să fie amânate pentru un viitor mai îndepărtat. Fuhrerul era pe deplin conștient de slăbiciunea țării sale și înțelegea perfect necesitatea adaptării programului său la mijloacele de care dispunea. După cum nu era în stare să se angajeze într-o confruntare directă cu Franța și Marea Britanie, el și-a propus să submineze sistemul oriental de alianțe al Franței, luând în vizor Polonia și Mica Înțelegere.

Față de vecinul său estic, Hitler a arătat, de la începutul guvernării sale, un inters deosebit și explicabil. Republica de la Weimar nu se consolase niciodată cu pierderile teritoriale suferite ca urmare a reconstituirii statului polonez. Acordurle de la Locarno nu făceau decât să adauge legitimitate acestor pretenții. Înțelegerile inițiale cu Rusia Sovietică avuseseră ca unul din factorii de bază ostilitatea comună față de Polonia și revendicările teritoriale pe care Berlinul și Moscova le aveau față de Varșovia. Conducerea poloneză în frunte cu mareșalul Pilsudski, își dădea bine seama de situația geostrategică dificilă a țării lor, prinsă între cele două mari puteri. Ideea unui război preventiv al Poloniei împotriva Germaniei căpăta un contur tot mai precis, pentru a profita pe cât posibil de slăbiciunea militară a vecinului de la apus. De aceea Hitler a venit cu propunerea de apropiere față de Polonia, care, odată înfăptuită avea să prezinte multiple avantaje: scoaterea din izolare a propriului regim; îndepărtarea primejdiei unui război preventiv al Poloniei împotriva Germaniei; slăbirea legăturilor dintre Polonia și Franța. Astfel acțiunea de apropiere de Polonia a culminat pe 26 ianuarie 1934 cu semnarea unui pact de neagresiune între cele două părți.

După semnarea acestui acord a intervenit o oarecare răceală în raporturile dintre Germania și U.R.S.S. Stalin se temea ca pactul de neagresiune dintre Berlin și Varșovia să nu evolueze în ceva de tipul unei alianțe anti-sovietice. O altă dovadă a încordării raporturilor o reprezintă ieșirea Germaniei din Societatea Națiunilor (14 octombrie 1933), acțiune ce a fost succedată de intrarea URSS în această organizație (18 septembrie 1934). Se produce o metomorfozare a politicii externe sovietice, care din adversară devenea partizană a sistemului versaillez. Astfel, Moscova preia inițiativa și se grăbește să îmbrățișeze toate formulele de securitate colectivă (regională și continentală). Sunt anii când, la Geneva, Maxim Litvinov, comisarul poporului pentru afaceri externe, se manifesta ca un campion al păcii, securității și status-quo-ului (!). Acest lucru dădea o imagine de respectabilitate Moscovei, care la rândul ei, întinde mâna oricui se declară gata să participe la un sistem de securitate colectivă și, înainte de toate, Franței. Rezultatul îl reprezintă încheierea pactelor de neagresiune și asistență mutuală dintre Uniunea Sovietică și Franța (2 mai 1935) iar mai apoi și cu Cehoslovacia (16 mai).

În același timp, atitudinea Berlinului se poate explica prin faptul că Hitler, pentru ca să consolideze politica Reich-ului de erodare a sistemului versaillez, a adoptat o atitudine anticomunistă și antisovietică, atitudine care îi câștiga și simpatia cercurilor conservatoare dar și pentru a convinge democrațiile occidentale că scopul său final era expansiunea în Est. În acest scop, Franța și Marea Britanie erau dispuse să tolereze încălcările prevederilor tratatului de la Versailles întreprinse de Hitler. Astfel, în contextul doar a unor proteste formale, el reintroduce serviciul militar obligatoriu, iar la 7 martie 1936 remilitarizează Renania. Oficial, Uniunea Societică a condamnat ferm remilitarizarea Renaniei, însă dincolo de retorica destinată opiniei publice internaționale, Kremlinul a păstrat deschis canalul spre Berlin, un nou acord economic încheindu-se la 29 aprilie 1936. În general, politica externă sovietică încerca să păstreze o anumită flexibilitate pe arena internațională, aceasta corespunzând politicii de evitare a unei izolări pe plan extern.

Criza cehoslovacă, declanșată de revendicarea regiunii Sudete de către Germania, părea însă să facă din posibilul conflict sovieto-german – o realitate. Tratatul sovieto-cehoslovac prevedea asistența militară a Moscovei în cazul în care Franța si-ar fi onorat obligația de sprijin militar. De fiecare dată însă, când cei interesați – Franța, Marea Britanie, Cehoslovacia – au cerut precizări asupra modalităților concrete de cooperare, oficialitățile sovietice dădeau un răspuns evaziv sau aruncau vina asupra Poloniei și României care refuzau să permită tranzitul trupelor sovietice prin teritoriile lor. Ambiguitatea de fapt a poziției sovietice nu scuză în nici un fel abandonarea rușinoasă a Cehoslovaciei de către Franța și Marea Britanie.

Din perspectiva Moscovei, acordul de la Munchen (30 septembrie 1938), prin care Cehoslovacia era amputată în beneficiul Germaniei (în curând și al Poloniei și Ungariei), a relevat o realitate fundamentală: slăbiciunea marilor democrații occidentale, incapabile să-și asume responsabilitatea unei confruntări pentru a-și proteja aliații. Decizia Franței și Marii Britanii de a merge la o înțelegere cu Germania, care se angaja să nu mai emită pretenții teritoriale ulterioare releva la momentul dat o izolare internațională în care s-a pomenit Uniunea Sovietică. Ieșirea din această izolare un obiectiv vital. Se părea că Occidentul, printr-o hârtie, obținuse garantarea păcii în Europa Centrală, iar Hitler se va concentra asupra conflictului cu bolșevismul. În ce direcție diplomația sovietică trebuia să acționeze pentru a sparge „frontul capitalist”? Pentru un om politic obișnuit să raționeze în termeni raportului de putere, așa cum era Stalin, pasivitatea anglo-francezilor față de acțiunile de forță ale Germaniei era de rău augur. Stalin își punea aceeași întrebare pe care și-o pusese și Nicolae Titulescu imediat după remilitarizarea Renaniei: „Dar cum își va apăra Franța aliații săi îndepărtați?(…) Ea nu se apără pe sine însăși! (…)”. De la criza renană, Franța a început să-și adapteze tot mai mult politica externă direcțiunilor britanice. Încercând să coopereze cu Hitler, britanicii și francezii sperau că acesta își va potoli pretențiile teritoriale asupra vecinilor și se va concentra asupra rivalului ideologic din Est. Ori în calea acestuia spre Uniunea Sovietică stătea Polonia, asupra căreia avea pretenții și Stalin. De aceea, în privința apropierii față de Germania, acesta nu a zăbovit.

La scurt timp după acordul de la Munchen, un alt acord (de astă dată oral și neanunțat oficial) intervenea la Moscova, între ambasadorul german, contele von der Schulenburg, și comisarul poporului pentru afaceri externe, M. Litvinov. Acest acord avea caracterul unui gentleman’s agreement , prevedea abținerea de la atacurile reciproce din mass-media, privind cele două state și liderii lor – Stalin și Hitler. Acordul avea o semnificație mult mai adâncă decât simpla ignorare, de către cele două părți a retoricii propagandistice. Cele două regimuri totalitare foloseau propaganda la o scară fără precedent. Ministerul Propagandei, condus de Joseph Goebbels, la Berlin, și Secția de Agitație și Propagandă a C.C. al P.C.(b.), condusă de oameni de încredere a lui Stalin, erau instituții de cea mai mare însemnătate în structurile puterii dictatoriale.

Acordul a fost urmat de o serie lungă și variată de demersuri și semnale ăntre Moscova și Berlin, într-o încercare comună de a ieși din „înghețul” în care relațiile bilaterale fuseseră aruncate de evenimentele din anii 1936-1938 (Războiul civil din Spania, Pactul Anti-Comintern, Criza cehoslovacă), dar cu intenții total diferite. Pentru Stalin, excluderea Uniunii Sovietice de la Munchen și implicit izolarea ei pe plan international, exprima o situație intolerabilă, căreia trebuia să i se pună capăt cât mai repede. Deschiderile către Berlin aveau și obiectivul de a reînvia spiritul tratatului de la Rapallo, de cooperare reciprocă împotriva sistemului versaillez. Pentru Hitler, situația pe continent apărea sub o altă lumină. Fuhrerul repurtase la Munchen o mare victorie diplomatică, dar, în ciuda declarației sale că nu mai are revendicări teritoriale, el se pregătea pentru noi anexiuni, care puteau atrage o confruntare cu Franța și cu Marea Britanie în vest, și cu Uniunea Sovietică în est. Cele două democrații apusene erau dispuse să-i lase Fuhrerului „mâini libere” în Est, în convingerea că, îndreptând expansiunea germană în acea direcție, vor avea asigurată pacea în Vest. Într-o anumită măsură, Stalin încerca să facă același lucru, adică să redirecționeze atenția germanilor spre Vest, nu pentru că ar fi dorit neapărat pacea („Proletari din toate țările, uniți-vă!”- planurile pentru „revoluția mondială” nu fuseseră niciodată abandonate), ci pentru a obține un răgaz necesar înarmării corespunzătoare a Armatei Roșii. Pe moment însă, Hitler avea alte obiective: lichidarea statului cehoslovac și reîncorporarea Danzigului și a coridorului polonez. În ceea ce privește Uniunea Sovietică, cancelarul german era interesat în special de mărirea volumului de materii prime importate, atât de necesare industriei. Așadar, premisele pentru un viitor acord sovieto-german începeau să se contureze.

În discursul rostit la 30 ianuarie 1939 (a șasea aniversare a instaurării regimului nazist), Hitler s-a abținut de orice atac la adresa U.R.S.S. și a comunismului, ceea ce putea fi interpretat ca un nou semnal la adresa Moscovei. În plus, era și o dovadă că Germania respecta gentleman’s agreement-ul încheiat între Livinov și Schulenburg, ceea ce, la fel, era un indiciu de bun augur pentru Moscova. Între timp, la 15 martie a avut loc „lovitura de la Praga” – Hitler anexând teritoriul Cehiei, transformand Slovacia într-un stat-marionetă. Noul act agresiv al Reich-ului a produs stupoare și indignare: s-a dovedit că acordul de la Munchen nu pusese capăt apetiturilor teritoriale ale Fuhrerului, că Germania continua politica ei de expansiune și că „politica conciliatorismului” (policy of appeasement), cu toate compromisurile ei penibile, nu-l putuse potoli pe Hitler. Eșecul acestei politici era acum de domeniul evidenței. Ca urmare a acestui fapt, dar si a presiunii opiniei publice, la 31 martie, Marea Britanie și Franța au dat garanții oficiale Poloniei, iar la 13 aprilie au procedat la fel în privința României și Greciei. Din punct de vedere, geo-strategic, aceste țări era situate mult prea departe de raza de intervenție a garanților pentru ca, în cazul unei agresiuni, aceste garanții să fie puse în aplicare în mod eficient. Pentru aceasta era nevoie de un stat situat în imediata vecinătate a României și Poloniei. Din perspectiva vesticilor, U.R.S.S., fiind dușmanul ideologic numărul unu al Germaniei naziste, trebuia să fie atrasă în organizarea unui sistem de securitate colectivă. Uniunea Sovietică tindea să devină, pe masură ce se precizau revendicările Germaniei față de Polonia, factorul hotărâtor în onorarea eficace a garanțiilor anglo-franceze. Numai participarea sovietică la apărarea țărilor din Europa Central-Răsăriteană putea să-l pună pe Hitler în fața perspectivei – atât de temute de el – a războiului pe două fronturi. A împiedica constituirea unui front anglo-franco-sovietic devenise astfel, pentru Fuhrer, condiția primordială a declanșării campaniei împotriva Poloniei.

Pe măsura încordării situației internaționale, ca urmare a crizei poloneze, Stalin, fidel principiului că un conflict între statele capitaliste nu poate fi decât benefic pentru țara sa, dacă ea nu va fi atrasă în război, a desfățurat, cu o artă desăvârșită, politica „celor două fiare în foc”: cea occidentală și cea germană. Prin politica de după 1935, Uniunea Sovietică apărea drept una din susținătoarele cele mai fervente ale securității colective, ca mijloc de blocare a „statelor fasciste și revizioniste”. Ajutată de aparatul de propagandă al partidelor comuniste , Moscova apărea în ochii unor însemnate zone ale opiniei publice internaționale, drept adversarul cel mai ferm al Germaniei și, implicit, paznicul cel mai de nădejde al păcii. Oricât de neîncrezător era prim-ministrul britanic N. Chamberlain față de intențiile Moscovei, totuși acesta nu putea ignora curentul de opinie publica din țara sa, puternic în favoarea unei cooperări cu U.R.S.S. Dacă în privința Angliei și Franței, care, după cum s-a mai spus, nu și-ar fi putut onora eficient garanțiile date fără sprijinul sovietic, Stalin era sigur că va primi cereri de cooperare politică și militară, el nu avea aceeași certitudine în privința Germaniei, chiar dacă, până la urmă, de Moscova depindea dacă Wehrmacht-ul avea să ducă un război pe două fronturi.

Pentru a-l „stimula” pe Hitler în direcția unei apropieri de U.R.S.S., Stalin a trimis Berlinului un semnal de mare rezonanță: la 3 mai, Maxim Litvinov a fost eliberat „la cererea sa” din postul de comisar al poporului pentru afacerile externe, iar în locul său a fost numit Veaceslav Molotov. Schimbarea intervenită în conducerea diplomației sovietice avea o însemnătate considerabilă. Litvinov se identificase cu politica de securitate colectivă (sau cum era numită la Berlin, de „încercuire”), de cooperare cu Franța și Marea Britanie. În plus el mai era și evreu! Succesorul său, Molotov, se numărase printre colaboratorii cei mai devotași și mai obedienți ai lui Stalin. Înlăturarea lui Litvinov a fost urmată de un val de arestări și schimbări în corpul diplomatic sovietic. Devenea limpede că la Moscova se pregăteau mari schimbări.

Amplul raport prezentat, la 31 mai 1939, de V. Molotov, în fața Sovietului Suprem al U.R.S.S. și consacrat situației internaționale și politicii externe sovietice a reprezentat un prilej de a schița pași în direcția Berlinului. Noul Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe a formulat critici la adresa Londrei și Parisului, în privința modalităților de organizare a cooperării militare cu Moscova: „Garantându-se față de atacul direct al agresorilor prin pactele de ajutor reciproc între ele și Polonia și asigurându-se de ajutorul U.R.S.S., în cazul atacului agresorilor împotriva Poloniei și României, englezii și francezii au lăsat deschisă întrebarea dacă U.R.S.S., la rândul ei, poate conta pe ajutor din partea lor, în cazul unui atac direct împotriva ei din partea agresorilor […]”. Noile propuneri făcute de anglo-francezi, releva Molotov, nu dădeau satisfacție dorințelor sovietice. După această critică adresată occidentalilor, a urmat partea consacrată Axei Berlin-Roma: „Ducând tratative cu Anglia și Franța – a spus Molotov – noi nu considerăm de fel necesar să renunțăm la relații de afaceri cu state ca Germania și Italia”.

Așadar, sovieticii erau în situația unui arbitru pe scena internațională, și analizând „ofertele” fiecăreia dintre părți, trebuia să decidă care e mai avantajoasă. În timp ce Anglia și Franța nu ofereau Moscovei avantaje clare în schimbul participării sovietice la blocarea agresiunii germane, Reich-ul, presat de timp, trebuia să se grăbească pentru a clarifica raporturile cu Moscova, în perspectiva conflictului cu Polonia, care trebuia să fie programat nu mai târziu de începerea sezonului ploios. Evitarea războiului pe două fronturi (neintervenția Uniunii Sovietice îi dădea lui Hitler certitudinea că, la adăpostul fortificațiilor Liniei Siegfried, va putea termina campania din Polonia, înainte ca Franța și Anglia să se poată angaja în operațiuni de amploare pe Frontul de Vest) și apropierea ploilor de toamnă îl puneau pe Hitler, oricât s-ar fi străduit diplomația germană să ascundă această realitate, în situația de solicitant față de Stalin.

Așadar, Stalin devenise arbitrul situației: față de Germania, el decidea dacă războiul dorit de Hitler să fie sau nu dus pe două fronturi; față de Anglia și Franța, el decidea dacă garanțiile acordate de ele – mai ales acea pentru Polonia – aveau să fie eficace. Stalin avea timpul de partea sa: el nu era, ca Hitler, sub presiunea unui termen, și nici legat de obligațiile asumate, ca Franța și Anglia. Însă, în timp ce Londra și Parisul erau în imposibilitatea de a dispune de terțe puteri, Hitler nu-și făcea nici un fel de scrupule din a-i oferi lui Stalin teritorii ce nu-i aparțineau. Conștientă de poziția ei atât de avantajoasă, care o punea în situația de a fi solicitată de ambele tabere – germanii și anglo-francezii –, Uniunea Sovietică a angajat discuții privind aspectele cooperării militare cu Anglia și Franța (la 23 iulie, Londra și Parisul și-au dat consimțământul pentru începerea discuțiilor între delegațiile militare). De abia însă la 11 august aceste negocieri au început în mod oficial. În timp ce U.R.S.S. era reprezentată de mareșalul K. Voroșilov, comisar al poporului pentru apărare, șefii celor două delegații occidentale – amiralul britanic Drax și generalul francez Doumenc – erau personalități de al doilea rang, ceea ce apărea ca o insultă pentru sovietici, și, în același timp, arăta lipsa de dorință a Londrei și Parisului de a ajunge la un acord (așa cum avea să se constate, amiralul Drax nu avea nici măcar împuternicirile necesare pentru tratative!). Puterile apusene (mai ales Marea Britanie) aveau serioase reticențe în a se angaja într-o alianță militară cu Uniunea Sovietică. Desigur, atât Hitler, cât și Stalin, erau, în ochii opiniei publice occidentale, doi dictatori care nu puteau inspira nici simpatie, nici încrederea unor țări democratice. Spre deosebire de Reich-ul nazist, Uniunea Sovietică avusese însă abilitatea de a-și camufla obiectivele printr-o propangandă intensă și dibace destinată să o prezinte drept apărătoarea cea mai consecventă a păcii și securității. Însă atât la Londra, cât și la Paris existau rezerve atât față de adevăratele ei intenții ale Uniunii Sovietice, cât și asupra forței sale militare reale, după ce Stalin secerase atât de cumplit corpul de comandă al Armatei Roșii în timpul Marii Epurări. Discuțiile despre definirea „agresiunii indirecte” (prin care sovieticii subînțelegeau o eventuală răsturnare a guvernelor din țările vecine de către „coloana a V-a” pro-nazistă) lăsase anglo-francezilor impresia că Uniunea Sovietică vroia să-și asigure dreptul de a interveni în afacerile interne ale țărilor limitrofe, a căror securitate declara că vrea să o garanteze.

Aproape în paralel continuau și întâlnirile dintre diplomații germani și cei sovietici, care au intrat într-o nouă fază odată cu discuția din 2 august dintre Joachim von Ribbentrop și Gheorghi Astahov, consilier în ambasada sovietică din Berlin. Ministrul de externe al Reich-ului a declarat că „de la Marea Baltică la Marea Neagră nu va exista problemă pe care să n-o putem rezolva împreună”, facând aluzie la posibilitatea ca în cazul realizării unei înțelegeri germano-sovietice, să se ajungă și la încheierea unui acord privind soarta Poloniei. Diplomația germană era convinsă că o înțelegere cu U.R.S.S. va convinge Anglia și Franța de lipsa de perspectivă a garanțiilor acordate Poloniei și le va constrânge să abandoneze această țară, așa cum făcuseră și cu Cehoslovacia. Pentru Hitler, înțelegerea cu Stalin era o modalitate de a reglementa problema poloneză fără a se angaja într-un conflict militar cu Anglia și Franța. Aflându-se și sub presiunea apropierii toamnei și a sezonului ploios, care ar putea îngreuna campania în Polonia, el a cerut diplomaților să intensifice și să accelereze demersurile pentru a încheia un acord cu U.R.S.S.

Astfel, în acest sens, Ribbentrop i-a cerut, la 14 august, contelui von Schulenburg să-l viziteze pe Molotov pentru a-i transmite un mesaj de cel mai mare interes. Ministrul de externe al Reich-ului declara că „între Germania și Rusia nu există conflicte reale de interese” și că „între Marea Baltică și Marea Neagră nu exista nici o problemă care să nu poată fi rezolvată, spre deplina satisfacție a ambelor țări.” Subliniind că „politica germano-rusă a ajuns astăzi la un punct de cotitură istorică”, Ribbentrop se declara dispus să vină într-o scurtă vizită la Moscova pentru a-i prezenta lui Stalin vederile lui Hitler și a pune astfel bazele temeinice pentru „o clarificare definitivă a relațiilor ruso-germane”. Mesajul lui Ribbentrop cuprindea, așadar, toate problemele și zonele care vor fi incluse în viitorul tratat de neagresiune și, mai ales, în protocolul secret ce-l va însoți.

Audiența lui Schulenburg la Molotov a avut loc la 15 august. Șeful diplomației sovietice a calificat mesajul transmis drept „extraordinar de important” și a salutat decizia Reich-ului de a îmbunătăți relațiile cu Uniunea Sovietică. Acesta a expus, la rândul lui, problemele care interesau guvernul sovietic: 1. Poziția Germaniei față de încheierea unui pact de neagresiune cu U.R.S.S. ; 2. Demers german pentru îmbunătățirea relațiilor sovieto-japoneze și evitarea incidentelor de frontieră (În anii 1938-39, la frontiera dintre Uniunea Sovietică și Japonia (care controla Manciuria și Coreea) avuseseră loc mai multe incidente de frontieră, cunoscute ca Bătăliile de Lacul Hasan (1938) și Khalkhin-Gol (1939)) ; 3. Garanții comune date statelor baltice.

Germanii erau de acord cu aceste prevederi, însă erau nemulțumiți de tărăgănarea negocierilor. Conștientă de atu-ul pe care-l avea prin faptul că nu era presată – ca Hitler – de timp, Moscova își putea îngădui să-și „fiarbă” partenerul. Răbdarea conducerii germane avea să fie pusă la grea încercare. În persoana lui Molotov ei găsiseră un negociator tenace, care avea și știința, și voința de a-și exaspera partenerul pentru a-i smulge concesii. Interesul Germaniei dicta încheierea obligatorie a unui pact de neagresiune, însă anume interesul sovietic dicta incheierea, de asemenea, și a unui protocol adițional prin care să-i fie garantate sferele de influență.

Ziua de 19 august avea să aducă, în sfârșit, lumină în cursul negocierilor. Molotov înmânează ambasadorului german mult așteptatul proiect al viitorului pact. Acesta, de asemenea a propus ca vizita lui Ribbentrop să aibă loc la 26-27 august, după semnarea acordului comercial și de credit, foarte importante pentru sovietici. Această dată nu-i convenea lui Hitler, care se săturase să mai aștepte. Acesta a hotărât să intervină, trimițându-i o scrisoare direct lui Stalin în care acesta sublinia hotărârea guvernului său de a semna cât mai curând pactul, insistând asupra trimiterii cât mai grabnice a lui Ribbentrop la Moscova pentru negocierile finale. Răspnsul lui Stalin a fost și el promt. În el, dictatorul sovietic își exprima speranța că viitorul pact va constitui „o cotitură către o îmbunătățire serioasă a relațiilor politice între țările noastre”, creându-se „baza pentru lichidarea încordării politice și pentru instaurarea păcii și colaborării între țările noastre”. În final se scria că ministrul de externe al Reich-ului era așteptat la Moscova în ziua de 23 august pentru a face începutul împlinirii acestor deziderate.

Astfel, vizita-fulger a lui Joachim von Ribbentrop s-a soldat cu semnarea pactului de neagresiune, pe o durată de 10 ani, și – ceea ce era mai important – cu semnarea protocolului adițional secret, privind delimitarea sferelor de influență între cele două părți contractante. Fără acest protocol, pactul nu ar fi fost semnat de partea sovietică.

Acest document – unul din cele mai importante documente din istoria relațiilor internaționale – cuprindea patru articole: cel dintâi prevedea că, în cazul unei transformări (Umgestaltung) politico-teritoriale în regiunea țărilor baltice, granița de nord a Lituaniei va fi limita sferei de interese a Germaniei, altfel spus, Finlanda, Estonia și Letonia urmau să aparțină sferei de interes a Uniunii Sovietice, iar Lituania (cu regiunea Wilno) – acelei germane. Articolul 2 stabilea că, în cazul unei „transformări teritorial-politice”, linia de împărțire a Poloniei între „sferele de interese” ale celor două părți urma să treacă pe cursurile râurilor Narew, Vistula și San, cele două părți urmând să stabilească ulterior, în funcție de desfășurarea evenimentelor, dacă era oportună menținerea unui stat polonez independent. Articolul 3 avea următorul cuprins: „În privința sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni! Ultimul articol cuprindea angajamentul ambelor părți de a păstra strict secret acest protocol.

Astfel, printre țările care urmau să fie sacrificate în primul rând se aflau România și Polonia. Încă de la începutul anului 1939, orizonturile celor doi vecini, prinși între doi coloși dornici de expansiune, era întunecat din toate părțile. Alianțele regionale ca Mica Înțelegere, din care făcea parte și România, au încetat de facto să mai existe (Polonia jucând, în mod paradoxal, și ea un rol în compromiterea acesteia). Franța și Anglia descoperiseră la 15 martie (ocuparea Cehiei și transformarea Slovaciei într-un stat-marionetă) că politica de compromis cu Germania a eșuat. Aceasta la rândul ei stabilea o nouă țintă pentru pretențiile sale teritoriale – Polonia – care, alături de România erau pe lista neagră a inamicilor Reich-ului.

Dincolo de tensiunea din relațiile româno-germane exista, la începutul anului 1939, un interes al ambelor părți pentru reglementarea lor. România dorea să îndepărteze primejdia germană, iar Reich-ul era atras de piața românească, în primul rând de petrol și cereale. Din convergența acestor interese s-a născut acordul economic româno-german din 23 martie 1939. Partea română spera ca acest acord să creeze un interes al Germaniei de a nu ataca România, iar prin aceasta statul român să-și păstreze vechile alianțe și să excludă orice imixtiune în problemele interne. Garanțiile acordate însă de anglo-francezi României la 13 aprilie a complicat relațiile cu Reich-ul. Acesta vedea în acordarea de garanții Poloniei, României și Greciei o nouă manifestare a politicii de încercuire a a Germaniei, într-o perioadă când continentul se afla în fața alternativei unei înțelegeri anglo-franco-sovietice sau germano-sovietice. Polonia și România erau percepute la Berlin ca adversare ale Reich-ului, ar căror neutralizare era imperios necesară. Pentru România, germanii aveau doi „ași în mânecă” pe care-i puteau folosi în acest scop: Ungaria și Bulgaria (ambele promovând politici revizioniste și având pretenții teritoriale față statul român). Aceeași preocupare de neutralizare a României a călăuzit Reich-ul și în negocierile de la Moscova din vara anului 1939, în urma cărora Germania și-a dat acordul pentru anexarea Basarabiei de către U.R.S.S.

Pactul Ribbentrop-Molotov a constituit factorul decisiv al izolării politice și militare a Poloniei și României, care începuse cu remilitarizarea Renaniei și se accentuase dupa Acordul de la Munchen.

Așadar, de ce Stalin a ales până la urmă să încheie un acord cu germanii și nu cu anglo-francezii? Conducătorul sovietic se afla, așa cum s-a arătat în fața a două scenarii posibile: 1. acord cu Anglia și Franța și intervenție în favoarea Poloniei – în cazul în care Hitler s-ar fi hotărât să atace această țară; 2. Acord cu Hitler și rămânerea în afara conflictului. În primul caz, Uniunea Sovietică nu ar fi avut nici un beneficiu teritorial. Ea ar fi trebuit să verse sângele soldaților ei pentru o țară – Polonia – împotriva căreia luptase în 1920 și față de care a manifestat apoi o atitudine rece și suspicioasă. În cel de-al doilea caz, Uniunea Sovietică ar fi dobândit însemnate câștiguri teritoriale ca preț al neparticipării ei la război. Cântărind avantajele și dezavantajele celor două alternative, Stalin a optat, evident, pentru a doua.

Alegerea sa a fost determinată de convingerea că războiul ce avea să izbucnească va fi o repetare a Marelui Război: un război de poziții, de durată, cu mari pierderi umane. Părțile angajate – Germania, Marea Britanie și Franța – aveau să-și sleiască iarăși forțele în noi „Verdun-uri”, în care zeci și sute de mii de morți aveau să fie prețul unei înaintări de câțiva kilometri. În acest timp – gândea Stalin – beneficiind de un însemnat răgaz și dispunând prin noile achiziții teritoriale de un buffer-zone de importanță strategică, avea să-și consolideze și să-și dezvolte potențialul militar, pentru ca, la momentul potrivit, când marile puteri capitaliste aveau să fie epuizate de îndelungatul lor efort militar, o Armată Roșie, bine instruită și bine echipată, să intervină pentru a dicta condițiile unei Pax Sovietica.

Înțelegerea germano-sovietică din august 1939 servea intereselor ambelor părți: Hitler putea declanșa campania împotriva Poloniei, fără să riște un război și cu U.R.S.S. Stalin era recompensat pentru „neutralitatea” sa cu Finlanda, Estonia, Letonia (ulterior și Lituania), estul Poloniei și Basarabia. Beneficiile erau însă inegale: aflat în situația de solicitant, Hitler fusese nevoit să facă mari concesii lui Stalin, care apărea astfel drept marele câștigător. De asemenea, încheierea pactului Ribbentrop-Molotov a deschis o perioadă de cooperare germano-sovietică în Europa Central-Răsăriteană. Hitler fusese convins că în fața înțelegerii dintre Berlin și Moscova, Marea Britanie și Franța, conștiente că numai U.R.S.S. putea da un ajutor eficient Poloniei, nu-și vor onora garanția dată Varșoviei. Chiar dacă aceste așteptări au fost înșelate (la 25 august Marea Britanie a semnat cu Polonia un tratat de asistență mutuală), Hitler nu a abandonat planul de atacare al Poloniei, fiind sigur acum nu numai că intervenția sovietică în beneficiul Poloniei era exclusă, dar că U.R.S.S. va fi partenerul de împărțire al acestei țări.

Astfel la 1 septembrie 1939, armata germană intră pe teritoriul Poloniei, iar pe 17 septembrie, sub pretextul apărării minorităților ucrainene și bieloruse de pe teritoriul polonez, în contextul „încetării existenței acestui stat”, Stalin a dat ordin Armatei Roșii să mute granița spre vest. La sfârșitul campaniei poloneze, sovieticii și germanii s-au înțeles asupra unui schimb de teritorii (U.R.S.S. primea Lituania, iar Germania – regiunea Lublin și un teritoriu la est de Varșovia). A fost semnat un tratat de frontieră și prietenie, care și el avea protocoale secrete. Una din cele mai importante prevederi ale acestora era declarația că „nici una dintre părți nu va tolera pe teritoriul lor orice agitație poloneză care să se repercuteze asupra teritoriului celeilalte părți”. Ultimele focare de rezistență poloneză au fost lichidate în prima jumătate a lunii octombrie. Rămășițele armatei poloneze, împreună cu guvernul și un număr însemnat de refugiați s-au retras prin România și Ungaria, de unde au plecat spre Marea Britanie și Franța. Mai cruntă a fost soarta prizonierilor de război capturați de către germani și sovietici, aceștia fiind internați în lagăre, în condiții precare. Corpul de ofițeri capturați de sovietici avea să fie într-un final, supus unor procese politice și apoi executat în masă, gropi pline cu trupurile ofițerilor polonezi fiind descoperite în 1943 în localitatea Katyn.

Demiterea din Cabinet a lui Titulescu, care a avut loc in 29 august 1936, i-a oferit regelui Carol posibilitatea de a-si exercita influenta asupra politicii externe a Romaniei. Cu toate ca noul ministru de Externe, Victor Antonescu, fusese ambasador la Paris in perioada 1922-1925, acesta nu avea influenta si prestigiul predecesorului sau. Caracteristica esentiala a noului regim ramanea, fara indoiala, pastrarea si garantarea libertatilor democratice: separarea puterilor in stat, existenta partidelor politice (exceptand partidele comunist si fascist), libertatea intrunirilor si a constiintei.

Capitolul V

Momentul ameliorării

Venirea la carma diplomatiei romanesti a lui Nicolae Titulescu, un diplomat de talie mondiala, a pus inceputul unei reorientari a diplomatiei romanesti spre o posibila cooperare cu Uniunea Sovietica in vederea unei eventuale rezolvari a litigiilor teritoriale intre cele doua parti. Diplomatul roman considera ca o politica externa solida trebuie sa porneasca de la bune relatii cu statele vecine, indiferent de forta lor economica, militara ori de regimul social.

Viata lui Nicolae Titulescu si inceputurile carierei diplomatice

Născut la 4/16 martie 1882, la Craiova, Nicolae Titulescu și-a luat doctoratul în drept la Paris. A fost, apoi, profesor de drept civil la Universitatea din București, strălucit avocat și jurisconsult, deputat în Parlamentul României din anul 1912 și ministru de finanțe în două rânduri. În anii neutralității României (1914-1916), precum și după intrarea în război, Nicolae Titulescu s-a situat în primele rânduri ale luptei pentru unificarea tuturor teritoriilor românești într-un singur stat. Mai târziu, în perioada interbelică, el s-a impus cu strălucire în activitatea diplomatică.

Mai întâi, ca prim-delegat al României la Conferința de Pace de la Paris, el a semnat, în iunie 1920, Tratatul de la Trianon care a consfințit unirea Transilvaniei cu România, realizată prin voința și lupta întregii națiuni române. În calitate de ministru al României la Londra (decembrie 1921 – iulie 1927 și august 1928 – octombrie 1932), post deosebit de important în diplomația europeană, ori ca șef al delegațiilor României la Societatea Națiunilor timp de aproape un deceniu și jumătate și reprezentant al României la numeroase conferințe internaționale, Nicolae Titulescu s-a afirmat ca o personalitate de prim-rang a diplomației române și mondiale. Ministru de externe al României, între 1927-1928 și 1932-1936, Nicolae Titulescu a acționat consecvent pentru apărarea principiilor Societății Națiunilor și a status-quo-ului versaillez. Era adeptul sistemelor de securitate colectivă, convins fiind că acestea vor putea stăvili tendințele revizioniste ale statelor învinse în Marele Război, dar și ale altor nemulțumiți. Înaltele calități diplomatice a lui Nicolae Titulescu și-au găsit recunoașterea pe plan mondial atunci când a fost ales, de două ori consecutiv (în 1930 și 1931) președinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor, fapt unic în istoria acestei organizații.

Fostul ministru de externe al României de după 1989, Theodor Meleșcanu, spunea despre Titulescu: „Revendicând pentru sine o acțiune coerentă, perseverentă, principială, pentru realizarea, prezervarea și consolidarea unității naționale, a statului unitar român, a integrității sale teritoriale, pentru dezvoltarea relațiilor externe ale României, printr-o politică dinamică și deschisă, sistematică și suplă, inteleigentă și ingenioasă, depășind orice fel de prejudecăți istorice, geografice și ideologice, Nicolae Titulescu a respins singularizarea sa, afirmându-și aparteneța la tradițiile unei școli și a unei clase politice, având conștiița clară a drepturilor istorice ale poporului român și a vocației sale în istorie.”.

Diplomatul român considera adoptarea unei politici binevoitoare față de Uniunea Sovietică drept o necesitate vitală pentru țara sa. Acesta explica în Politica externă a României, volum apărut la un an după demisia sa, rațiunile care l-au făcut să întreprindă acești pași: „Vecinătatea cu un stat având o suprafață de mai bine de patru ori mai mare decât a restului Europei, și cu o populație de 162 de milioane de locuitori impune necesitatea ca statele vecine să adopte fie o politică ostilă, fie una amicală. O a treia cale este de neimaginat (…) Poate crede cineva în mod serios că România ar putea găsi un aliat împotriva Rusiei în Occident, numai pentru apărarea intereselor românești?”. Ultima frază dovedește luciditatea de care dădea dovadă Titulescu în această privință. Acesta evocă alianța polono-română ca fiind una născută din necesitatea comună a celor două țări de a se pune la adăpost față de o eventuală agresiune rusească, însă critică diplomația acestei țări pentru faptul că a încheiat pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică (1932) fără participarea României din cauză că ea ar fi avut probleme nerezolvate cu U.R.S.S. (Basarabia). „Dacă Basarabia ar fi atacată, Polonia ar vărsa sângele fiilor ei și și-ar cheltui banii pentru România, dar atunci când este rugată în timp de pace să-i acorde sprijin diplomatic (…) poate oare aliatul nostru polonez să ne răspundă nouă, aliatul său român, că nu îl mai interesează negocierile privind Basarabia, atunci când aceasta reprezintă însuși obiectul alianței sale?”, releva Titulescu. De aici deducem și rațiunea sa de a încerca o apropiere față de vecinul de la Răsărit, în condițiile în care ce-i trei aliați de bază ai României, Franța, Polonia și Cehoslovacia, încheiaseră deja pacte de neagresiune cu Uniunea Sovietică. „Pornind de la axioma că Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută singuri, m-am străduit să stabilesc relații cordiale cu U.R.S.S., fără a mai recurge la aliații noștri, Franța și Polonia”. În continuare voi încerca să expun procesul evoluției relațiilor româno-sovietice, de la „glaciațiunea” din perioada 1918-1934, până la venirea lui Titulescu la conducerea diplomației românești, care a marcat un „dezgheț” în procesul soluționării „chestiunii” basarabene.

La 13/26 ianuarie 1918, guvernul bolsevic a trimis celui roman o nota prin care anunta: „1) Toate relatiile diplomatice cu Romania inceteaza. Legatia romana si in general, toti reprezentantii autoritatilor romane se expulzeaza pe cea mai scurta cale dincolo de frontiera. 2)Tezaurul Romaniei, aflat in pastrare la Moscova, se declara intangibil pentru oligarhia romana. Puterea sovietica isi asuma raspunderea de a pastra acest tezaur pe care il va preda in mainile poporului roman. 3) Șerbacev, fostul comandant al Frontului Roman, care s-a ridicat impotriva revolutiei, este declarat dusman al poporului si pus in afara legii”. Au urmat protestele impotriva unirii Basarabiei la Regat, acestea intensificandu-se mai ales in perioada ofensivei Armatei Rosii spre Vest in vara anului 1920, cand exista si pericolul fortarii Nistrului de catre trupele bolsevice. Ulterior, pericolul militar a scazut dupa alungarea Armatei Rosii din Polonia, insa protestele fata de actul unirii au continuat.

In februarie-martie 1920 a avut loc un schimb de radiograme intre Gheorghi V. Cicerin, comisarul poporului pentru Afaceri Externe al Rusiei Sovietice si Alexandru Vaida-Voevod, presedintele consiliului de ministri al Romaniei, privind initierea unor negocieri pentru reglementarea relatiilor dintre cele doua tari, dar ele nu s-au materializat. Guvernul Sovietic nu a recunoscut status-quo-ul postbelic stabilit prin tratatele de pace, pe care le-a calificat in mod global drept „tratate imperialiste”. Prin urmare nu a recunoscut nici actul de unire a Basarabiei cu Romania si nici tratatul din 28 octombrie 1920 care i-a dat consacrare internationala. Rusia Sovietica a respins in mod sistematic, propunerile si initiativele venite din partea Romaniei de a se ajunge la relatii de buna vecinatate.

Desi tratatul de la Versailles dadea asigurari „firave” in privinta Basarabiei din partea Frantei, Marii Britanii si Italiei, partea sovietica nu a recunoscut acest tratat. La aceasta se mai adauga si refuzul Japoniei de a ratifica acest tratat ( datorita unor presiuni din partea sovieticilor). Orice incercari de apropiere intreprinse nu numai de partea romana in particular dar si la nivelul Micii Intelegeri s-au lovit de obstacolul principal: chestiunea Basarabiei.

Deoarece era adepta sistemului de securitate colectiva, Romania a incercat sa rezolve acest diferend prin incheierea unui tratat general de neagresiune. Primii pasi intreprinsi in aceasta privinta au fost facuti in august 1928, cand tari ca SUA, Franta, Germania, Marea Britanie, Italia, Japonia, Belgia, Polonia si Cehoslovacia au semnat Tratatul de renuntare la razboi (asa-numitul Pact Briand-Kellogg). Tratatul a fost ratificat si de guvernul roman la 27 ianuarie 1929. Prin aderarea la acest Pact, diplomatia romana a vazut o sansa in ameliorarea relatiilor cu Uniunea Sovietica.

Pretentii sovietice

Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al U.R.S.S., Maxim Litvinov, considera ca reluarea relatiilor diplomatice dintre cele doua tari se putea realiza numai daca Romania accepta organizarea unui referendum in Basarabia dupa care ar fi urmat o conferinta bilaterala. Iată cum aprecia problema diplomatul sovietic în jurnalul său: „Când Davila a început apoi să extindă discuția pe tema drepturilor istorice asupra Basarabiei, a cărei anexare România n-ar fi recunoscut-o încă de la Congresul de la Berlin, l-am întrerupt și am arătat inutilitatea unei discuții particulare pe o temă care s-ar preta numai la propagandă și nu la o discuție de lucru. Încă din perioada Congresului de la Berlin, România n-a protestat niciodată împotriva anexării Basarabiei, nici pe fond, nici formal, întreținând permanent cele mai normale relații cu guvernul țarist. Noi nu facem referire la argumente istorice, ci pornim de la dreptul națiunilor la autodeterminare. Noi nu vindem și nu cedăm altor țări etnii întregi. Dacă guvernul român este atât de încrezător în simpatia românească în Basarabia, atunci n-ar trebui să respingă plebiscitul, care ar da, în cazul unui rezultat favorabil României, titlul legitim de proprietate asupra Basarabiei. În condiții de pace, înțelegerea trebuie să se bazeze întotdeauna pe avantaj reciproc, și atunci când guvernul român ne propune o înțelegere pe baza renunțării la Basarabia, el trebuie să se întrebe: ce oferă o asemenea înțelegere celeilalte părți? România are aproape o treime din frontierele sale nerecunoscute nici de noi, nici pe plan internațional. Nu se poate ca acest lucru să nu se repercuteze asupra ei în plan politic și economic, cât și în ceea ce privește primirea de credite. Recunoașterea frontierei basarabene de către noi ar fi, neîndoios, pentru România un enorm avantaj, însă, pentru noi, ar însemna renunțarea la unul din principiile de bază ale politicii noastre și la lozincile revoluției privitoare la autodeterminarea popoarelor. Având în vedere imensa întindere a frontierelor U.R.S.S., nereglementarea chestiunii graniței pe un sector relativ mic pentru noi nu joacă un rol atât de mare, comparativ cu România; și din punct de vedere economic noi pierdem puțin din faptul că nu avem relații cu România. De aceea, dacă guvernul român nu poate să vină cu propuneri acceptabile, atunci am prefera să lăsăm situația neschimbată. Un pas înainte l-ar reprezenta recunoașterea de către România a principiului plebiscitului pentru Basarabia, după care s-ar putea conveni asupra modalităților de realizare a lui. Deși noi, într-adevăr, nu putem avea încredere în imparțialitatea țărilor burgheze în litigiile ce privesc U.R.S.S., totuși, n-aș  aprecia, din acest punct de vedere, problema absolut fără ieșire” Rațiunea diplomatului sovietic era lesne de înțeles: orice tratative directe întreprinse de România în vederea soluționării diferendului basarabean aveau puțini sorți de izbândă încă de la început. Așa că România a încercat să-și asigure spațiu de manevră prin adoptarea (desigur, era de dorit, în comun cu U.R.S.S.) a unor tratate internaționale, de felul Pactului Briand-Kellogg. Initial, Uniunea Sovietica a condamnat Pactul. Insa mai apoi, Maxim Litvinov a supus, la 29 decembrie 1928, guvernelor vecine un protocol independent, dar analog valabil pentru Europa Orientala. Romania, ca tara aliata a Poloniei, a propus ca protocolul consacrat punerii in vigoare cu anticipatie a Pactului Briand-Kellogg sa fie negociat si semnat in comun de catre toate tarile vecine Uniunii Sovietice, actiune cu care guvernul de la Varsovia a fost de acord. Negocierile ulterioare, complexe si delicate, purtate intre Patek, ministrul Poloniei la Moscova si Litvinov, au demonstrat insa intentia Moscovei de a semna mai intai Protocolul cu Polonia. Sovietele, in virtutea unor incercari mai vechi, sperau atragerea Poloniei in plasa intereselor lor, in detrimentul Romaniei. Diplomatia romana, atenta, a sugerat semnarea simultana de catre Romania si Polonia a aderarii la Protocol, dar cu adoptarea unei formule de text care sa stipuleze ca Romania considera ocuparea militara de teritorii straine si refuzul de a relua relatiile normale drept declaratii de razboi. Fiind de acord cu observatiile partii romane, polonezii au insistat asupra modificarilor cerute de partea romana. Pana la urma, Litvinov a fost nevoit sa accepte unele schimbari iar Carol Davilla anunta, din Varsovia catre Ministerul de externe ca Uniunea Sovietica a acceptat semnarea simultana a protocolului de catre Romania, Polonia, Letonia si Estonia. Incununand negocierile intre statele contractante, Protocolul de la Moscova a fost definitivat la 4 februarie 1929, iar semnarea lui a avut loc cinci zile mai tarziu in capitala Uniunii Sovietice. Cu acel prilej, Maxim Litvinov a declarat printre altele: „[…] Faptul ca printre noi se afla, in calitate de delegat, reprezentantul unei tari cu care Uniunea Sovietica nu are relatii diplomatice normale din cauza existentei unor vechi si serioase diferende pe care prezentul protocol nu le rezolva (!), insusi acest fapt constituie o dovada complementara a spriritului de pace de care este animata Uniunea Sovietica”. Totusi dupa cum spunea distinsul diplomat roman Grigore Gafencu in Memoriile sale, „e o stare de pace ce consfinteste o stare de razboi. Rusia nu recunoaste de jure, alipirea Basarabiei, dar se obliga, prin acest protocol sa nu dezlege aceasta chestiune pe calea razboiului. Hotarul Nistrului nu e garantat printr-un pact de neagresiune”.

Romania a considerat semnarea Protocolului de la Moscova ca un act util pentru securitatea sa. In Adunarea Deputatilor, Pactul Briand-Kellogg si Protocolul de la Moscova au fost apreciate ca evenimente de importanta mondiala „in lupta dusa pentru stabilirea pacii intre popoarele civilizate, fiind menite a exclude razboiul din rezolvarea diferendelor”.

De asemenea, în prima parte a anului 1933 a continuat Conferința Dezarmării, Parisul și Londra aflându-se pe poziții divergente în ceea ce privește prioritățile – reducerea înarmării sau controlul armamentelor. A apărut ideea directoratului celor patru (Marea Britanie, Franța, Germania și Italia), sperându-se ca prim această formulă, Germania va contribui în mod constructiv la asigurarea securității europene. Reacția Micii Înțelegeri și a Poloniei, care se simțeau vizate în primul rând de prevederile dezarmărilor, a fost promptă, ceea ce a dus la eșecul proiectelor inițiate. Germania a părăsit atât Conferința Dezarmării, cât și Societatea Națiunilor, condiții în care a câștigat tot mai mult teren politica de securitate colectivă prin încheierea unor pacte de asistență mutuală între cât mai multe state, astfel încât să se garanteze reciproc granițele existente și să fie împiedicate, pe viitor, orice acțiuni privind revizuirea lor. Această politică era promovată de Franța, căreia avea să i se alăture și Uniunea Sovietică.

Parisul a recurs la soluția întăririi colaborării cu Moscova, liderii francezi sperând să înlocuiască factorul german cu cel sovietic, în politica lor continentală. Demersurile Franței au venit în întâmpinarea dorinței liderilor sovietici. Aceștia au constatat că noul regim politic de la Berlin nu mai dorea să continue cooperarea începută în primii ani interbelici. Prin urmare, Stalin a fost nevoit să recurgă la o nouă politică, de cooperare cu democrațiile occidentale, și respectiv, de apărare a sistemului versaillez. El urmărea practic două obiective: să arate lui Hitler că Uniunea Sovietică avea o variantă de schimb, ceea ce reprezenta și un mijloc de presiune asupra Berlinului pentru revenirea la colaborarea anterioară, și să-și asigure un sistem de alianțe în cazul în care Germania va relua politica Drang nach Osten, preconizată de Hitler în cartea sa, Mein Kampf.

Noua linie de conduită a Moscovei a fost apreciată de o serie de state europene, din Vest și din Est, ca o schimbare fundamentală a politicii statului sovietic. Moscova devenea partener credibil în eforturile de păstrare a păcii și stabilității continentale. În consecință, Uniunea Sovietică a fost primită în Societatea Națiunilor, iar apropierea franco-sovietică s-a accelerat. La 2 mai 1935, Pierre Laval și Vladimir Potemkin, ambasadorul sovietic, au semnat Tratatul de asistență mutuală între Franța și U.R.S.S. Prin această acțiune diplomatică se vorbea despre reluarea politicii de „flancare” a Germaniei dinspre Est, prin apelul la factorul sovietic, coroborat cu alianțele Parisului cu țările din regiunea centrală și sud-estică a Europei. Acest fapt l-a determinat pe Nicolae Titulescu să aprecieze pactul franco-sovietic drept „baza organizării viitoare a securității în Europa”. „Nu încape nici o îndoială că pentru noi, românii, prietenia franco-sovietică constituie o garanție foarte prețioasă, întrucât orice gest de încredere, ajutor, sau chiar de simplă considerațiune al U.R.S.S. față de Franța, este în avantajul nostru”.

Așadar, impresia lasată de sovietici după instaurarea regimului hitlerist în 1933 că ar vrea să abandoneze cooperarea cu germanii și că ar fi interesată de o conlucrare cu statele care promovau securitatea colectivă, dădeau speranțe edificării unui compromis care ar fi putut menține pacea pe continent.

Titulescu dorea să profite de această nouă abordare a politicii externe sovietice pentru a obține reluarea relațiilor diplomatice și într-un final, recunoașterea apartenenței Basarabiei la statul român. Astfel, atunci când, în octombrie 1932, președintele Consiliului de Miniștri, Alexandru Vaida-Voevod, a inițiat negocieri cu sovieticii, fiind de acord cu existența „litigiului teritorial existent între cele două state”, diplomatul român a protestat și și-a prezentat demisia din funcția de ministru al României la Londra. Titulescu considera proiectul pactului de neagresiune cu Uniunea Sovietică drept unul umilitor. Punctul de vedere exprimat de Titulescu avea susținerea guvernului și a regelui Carol al II-lea. Ca rezultat al scandalului iscat pe acest subiect, Vaida-Voevod a fost nevoit să prezinte demisia guvernului său.

Desemnat în funcția de ministru de externe la 21 octombrie 1932, în cadrul guvernului Iuliu Maniu, Titulescu a primit libertate de acțiune în problema încheierii tratatului de neagresiune sovieto-român. Noul sef al diplomației românești era de acord cu semnarea unui pact de neagresiune dacă acesta aducea garanții suplimentare sau cel puțin egale, cu cele date de Pactul Briand-Kellogg, însă dacă în act se va face mențiune cu privire la existența unui litigiu teritorial, atunci România nu are nici un interes să-l semneze. Așadar, în lipsa unui tratat direct între cele două state, Bucureștiul urma să se bazeze în relațiile cu Moscova, doar pe prevederile Pactului Briand-Kellogg, care nu dădea nici o garanție reală și nu prevedea nici un fel de sancțiuni în cazul încălcării lui.

Pentru a ieși din această izolare a României față de Uniunea Sovietică, Titulescu a propus Micii Înțelegeri, la 22 decembrie 1932, recunoașterea Uniunii Sovietice de către cei trei aliați. Reprezentanții Iugoslaviei și a Cehoslovaciei au fost de acord. Concomitent, miniștrii de externe ale celor trei țări adoptau la Geneva Pactul de reorganizare a Micii Înțelegeri. Conform acestuia nici unul dintre cele trei state aliate nu puteau încheia o alianță care ar fi avut ca rezultat schimbarea situației politice existente la acel moment, fără a avea acordul celorlalte două state membre. Astfel Iugoslavia și Cehoslovacia nu puteau să stabilească relații diplomatice cu Uniunea Sovietică fără acceptul României, fapt care oferea un plus de securitate statului român.

La 6 febreuarie 1933, comisarul poporului pentru afaceri străine al U.R.S.S., Maxim Litvinov, a propus, în cadrul Conferinței Dezarmării, un proiect pentru definirea agresiunii. A fost desemnat un comitet pentru analizarea propunerii sovietice. Acesta a elaborat un raport privind definirea agresiunii, în cadrul unui sistem general de securitate. Nicolae Titulescu aprecia că definiția agresiunii propusă de partea sovietică reprezintă pentru statele din cadrul Micii Înțelegeri „un element primordial de securitate” chiar dacă, anumite state, din considerente particulare, nu o pot semna”.

Titulescu a propus o definiție a teritoriului, în sensul că prin teritoriul unui stat se înțelege suprafața asupra căreia acesta își exercită suveranitatea. Această definiție a fost inclusă și ea în raportul final. Deoarece diplomatul român a susținut definiția agresiunii propusă de Litvinov, reprezentantul sovietic, Dovgalevski declara: „Atitudinea domniei voastre în susținerea punctului de vedere sovietic, va cântări în balanță!”. Au fost semnate convențiile pentru definirea agresiunii și a teritoriului. Textele convențiilor au fost semnate la Londra pe 3 și pe 4 iulie 1933 de către reprezentanții Uniunii Sovietice, Micii Înțelegeri, Poloniei, Estoniei, Letoniei, Turciei, Iranului și Afganistanului. Astfel acestea înlocuiau războiul cu tratativele, ca mijloc de rezolvare a diferendelor internaționale. De asemenea, convențiile stipulau la autodeterminare în sensul păstrării independenței și inviolabilității statelor semnatare, indiferent de regimul lor politic. Titulescu opina că semnarea acestor documente de către sovietici însemna recunoașterea de facto de către aceștia a unirii Basarabiei cu România. „Tratatele din 1933 nu numai că nu conțineau aceste cuvinte („disputa existentă” n.n.) – a căror simplă suprimare indica ideea că U.R.S.S. recunoscuse în prealabil Basarabia ca teritoriu românesc – dar aceste tratate (…) defineau teritoriul Înaltelor Părți Contractante ca fiind teritoriile aflate efectiv sub controlul lor”. Și totuși aceasta nu reprezenta o recunoaștere de jure.

Semnarea convențiilor pentru definirea agresiunii a determinat facilitarea reluării relațiilor diplomatice româno-sovietice. Impulsionat de Benes și Jeftic, miniștrii de externe ai Cehoslovaciei și Iugoslaviei, Titulescu a avut mai multe întrevederi cu omologul său sovietic, Maxim Litvinov. În mai 1934 s-a ajuns la un acord între cei doi privind restabilirea relațiilor diplomatice româno-sovietice. La 7 mai, Litvinov comunică autorităților românești că guvernul sovietic dorește restabilirea relațiilor diplomatice dintre cele două state. La 7 iunie, Titulescu a primit din partea guvernului Tătărăscu, autorizarea de a restabili legăturile diplomatice dintre cele două țări.

Astfel, la 9 iunie 1934, la Geneva, în urma unui schimb de scrisori între cei doi miniștri de externe, se reluau relațiile diplomatice între cele două state, relații care fuseseră întrerupte în ianuarie 1918, printr-o decizie unilaterală a regimului bolșevic. În acest context cele două țări își asigurau respectul suveranității fiecăreia (deși nu era precizat teritoriul asuora căruia cele două state își exercitau suveranitatea) și abținerea de la orice imixtiune în treburile interne. Tot atunci erau stabilite același tip de legături între Cehoslovacia, aliata României, și Uniunea Sovietică.

În continuarea eforturilor depuse de Titulescu în vederea apropierii de Uniunea Sovietică se înscrie și textul definitivat de acesta împreună cu Litvinov, la Evian, la 14 septembrie 1934, prin care 30 de state urmau să adreseze invitație sovieticilor de a face parte din Societatea Națiunilor. Acest fapt s-a materializat la 18 septembrie 1934, când Uniunea Sovietică a fost admisă în organizație.

Tot în toamna acelui an, apar noi tensiuni pe scena politică românească. Nicolae Titulescu îl acuza pe prim-ministrul Gheorghe Tătărăscu de amestec excesiv în domeniul politicii externe. Din acest motiv, primul își prezintă demisia din funcție, pe motiv că guvernul ar fi încălcat atribuțiile sale. Este cunoscut faptul că de multe ori, Titulescu amenința cu demisia pentru a-și impune punctul de vedere. Guvernul s-a refăcut a doua zi, practic în aceeași componență.

În tot acest timp, pe scena politică internațională avea loc importante mutații. În iulie 1934, Polonia semnează un pact de neagresiune cu Germania, după ce, în urmă cu doi ani semnase un acord similar și cu U.R.S.S. Aceste acorduri inaugurau începutul unei politici de depărtare de Franța și de sistemul de securitate colectivă promovat de aceasta. Diplomația poloneză în frunte cu Jozef Beck urmărea o politică de mare putere, considerând pactele de neagresiune un instrument eficient de garanție a securității și evitând luarea de angajamente prin semnarea unor pacte de asistență mutuală. Aici viziunile sale nu coincideau cu cele ale lui Nicolae Titulescu, partizan al alianței cu Franța și a sistemului de securitate colectivă. Un alt eveniment major pe scena politică est-europeană a avut loc, după cum am menționat mai înainte, în mai 1935, când s-a semnat la Paris, Tratatul de asistență mutuală dintre Franța și Uniunea Sovietică, care era lipsit de o convenție militară, ceea ce ne sugerează că ambele părți doreau să evite orice obligații suplimentare. Respectiv, tratatul trebuia să devină doar un mijloc de presiune asupra Germaniei. Titulescu considera că tratatul franco-sovietic, împreună cu cel sovieto-cehoslovac semnat 2 săptămâni mai târziu reprezentau baza oraganizării viitoare a securității în Europa. Diplomatul român considera eventualul tratat de asistență mutuală drept o continuare logică a tratatelor încheiate de aliații României cu U.R.S.S. El conștientiza pericolul ce venea de la est și considera că dacă s-ar reuși încheierea acestui tratat, granița de est a României ar fi asigurată, iar Titulescu însuși s-ar bucura de un mare prestigiu pe plan intern. „Eu consider prietenia franco-rusă drept o axiomă. Consecința ei inevitabilă este o prietenie ruso-română”, declara ministrul de externe român.

În concepția diplomatului român asupra raporturilor germano-sovietice, tratatul cu vecinul de la răsărit își găsea următoarea argumentare: „România are nevoie de un asemenea Pact, fie că Germania pornește un război contra U.R.S.S., fie că ajunge la un acord cu ea. Mai mult, Pactul cu Rusia va trebui făcut la timpul potrivit. Altminteri, apropierea ruso-germană va avea loc fără noi și împotriva noastră (!) (cum de altfel s-a și întâmplat). Apropierea ruso-germană trebuie, prin urmare, să ne găsească deja aliați cu U.R.S.S.”.

Prin semnarea unui tratat de asistență mutuală româno-sovietic, ministrul de externe român urmărea ca Uniunea Sovietică să nu mai continue politica de cuceriri a Rusiei Țariste asupra teritoriilor românești. Apoi s-ar fi diminuat într-o anumită măsură, tendințele revizioniste ale Bulgariei și Ungariei, întărindu-se în același timp sistemul de securitate colectivă.

Concepțiile lui Nicolae Titulescu nu au obținut, totuși, acordul unanim al clasei politice românești. La 14 iulie 1935, seful diplomației române a fost împuternicit de guvernul Tătărăscu să înceapă negocieri pentru încheierea tratatului cu Uniunea Sovietică. Gh. I. Brătianu, președintele partidului Național-Liberal s-a opus încheierii unui asemenea tratat, oferind în schimb o alternativă: o alianță cu Germania fără a deteriora relațiile cu Franța și Polonia, alianță care trebuia să aibă drept scop separarea revizionismului german de cel ungar. Politicianul liberal a făcut mai multe interpelări ministrului de externe român, prin care își exprima îngrijorarea față de posibilitatea deschiderii granițelor de est ale României pentru trecerea Armatei Roșii, ceea ce ar putea transforma teritoriul României într-un câmp de bătălie.

Titulescu răspundea acestor temeri: „Nu știu dacă România va încheia un tratat de asistență mutuală cu U.R.S.S. Ceea ce știu este că interesul național cere să nu micșorăm cu nimic libertatea de acțiune a României pentru ziua de mâine. Ceea ce știu este că nu se grevează viitorul unui neam cu povara unei negațiuni internaționale, oricare ar fi ele și împotriva oricui ar fi îndreptate. Ceea ce știu este că orice stat, fără distincție, care ne-ar garanta hotarele țării noastre și pe acelea ale aliaților noștri poate deveni, în cadrul Societății Națiunilor, asociatul nostru în lupta pentru organizarea păcii pe care o vom duce până la capăt și cu toate stavilele ce ne stau în cale (…), eu nu cunosc fobie în nici o direcție. Nu cunosc limită în setea mea de înțelegere cu alții”. Titulescu considera că o înțelegere cu Uniunea Sovietică era indispensabilă deoarece în cazul unui război, România ar fi fost strivită de „Marele Vecin”.

Un moment simbolic în procesul de apropiere dintre cele două părți s-a petrecut la 31 mai 1935 la Moscova, unde s-a semnat un protocol sovieto-român în care se prevedea restituirea arhivelor românești, inclusiv a osemintelor lui Dimitrie Cantemir.

Negocierile propriu-zisea au reînceput la 5 noiembrie 1935. Mai întâi Titulescu a discutat cu ministrul sovietic la București, Mihail Ostrovski, iar apoi și cu Litvinov, la Montreaux. Ostrovski l-a informat pe superiorul său că, în virtutea pregătirii sale de jurist, pe diplomatul român îl interesa în mod deosebit obținerea recunoașterii indirecte a unirii Basarabiei cu România și mai puțin tratatul în sine. Răspunsul lui Litvinov, cum era și de așteptat, a fost categoric: „Dacă așa stau lucrurile, atunci, după toate probabilitățile pactul nu va putea fi încheiat, pentru că nu voi plăti recunoașterea Basarabiei cu pactul”.

În primăvara anului 1936, negocierile au fost întrerupte la solicitarea lui Litvinov, motivul invocat de acesta fiind reprezentat de campaniile antisovietice ale unor organizații de extremă dreapta din România, susținute „din umbră” de ambasadele Poloniei, Germaniei și Italiei. Titulescu s-a întors în țară și la cererea acestuia, la 15 iulie, s-a redactat un document prin care se hotăra încetarea atacurilor în presă contra U.R.S.S.

La 22 iunie 1936, la Montreaux au început lucrările Conferinței Strâmtorilor, care fusese convocată la propunerea Turciei care dorea modificarea statutului Strâmtorilor Bosfor și Dardanele stipulat în Tratatul de la Lausanne semnat în 1923.

La 17 iulie, Titulescu a plecat spre Montreaux. Ministrul român de externe a propus acordarea unor drepturi speciale țărilor riverane Mării Negre. Această idee a fost sprijinită de către delegațiile Uniunii Sovietice, Franței și Turciei, dar a atras opoziția Marii Britanii și Japoniei, care doreau acordarea de drepturi egale tuturor țărilor. În cele din urmă Covenția Strâmtorilor a fost semnată la 20 iulie 1936, iar prin aceasta Turcia obținea o serie de privilegii.

Însă în contextul subiectului abordat în acest capitol, trebuie menționată întâlnirea de la 21 iulie, în aceeași localitate, dintre Maxim Litvinov și Nicolae Titulescu. În cadrul acesteia s-a prefectat un protocol care cuprindea principiile de bază ale unui viitor tratat de asistență mutuală româno-sovietic (anexă).

În contextul problemei basarabene, articolul 3 prevedea faptul că „Guvernul U.R.S.S. recunoaște că, în virtutea diferitelor sale obligații de asistență, trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea guvernului regal al României, la fel cum guvernul regal al României recunoaște că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în U.R.S.S. fără o cerere formală a guvernului U.R.S.S.”

Din cuprinsul acestui articol se poate desprinde posibilitatea acordată de Titulescu trupelor sovietice de a trece Nistrul, pentru a tranzita teritoriul României în drumul lor spre apus.

În articolul 4 se arată că „La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, după cum, la cererea guvernului U.R.S.S., trupele române să se retragă imediat de pe teritoriul U.R.S.S. la vest de Nistru”.

Folosirea, în acest articol, a sintagmelor „la est/la vest de Nistru” putea fi interpretată (desigur, în cazul semnării tratatului) ca o recunoaștere a apartenenței Basarabiei la statul român. Însă pe de altă parte, „Nistrul” putea fi interpretat de către sovietici ca o graniță artificială, temporară a unui teritoriu aflat sub „ocupație” de o putere străină, iar obligativitatea respectării acestei prevederi ținea doar de conjunctura internațională în care s-ar fi pomenit cele două state.

Totodată, Titulescu a fost acuzat că ar fi permis intrarea Armatei Roșii în România și implicit ocuparea țării, neexistând nici o garanție care să împiedice Uniunea Sovietică să ocupe România (nu era stipulată nici o garanție solidă cu privire la obligativitatea retragerii trupelor sovietice la est de Nistru). Semnarea tratatului de asistență mutuală româno-sovietic ar fi permis implicit traversarea României de către armatele sovietice, deoarece numai prin România puteau ajunge în Cehoslovacia pentru a-i acorda ajutor militar, în baza tratatului sovieto-cehoslovac din 16 mai 1935, în cazul în care această țară ar fi fost atacată de Germania. Polonia, care în perioada respectivă promova o politică pro-germană, nu ar fi acordat dreptul de tranzit al teritoriului său armatelor sovietice.

La Montreaux nu s-a reușit finalizarea tratetului, Litvinov declarând că nu era împuternicit de guvernul sovietic să semneze acest document. Astfel, diplomatul sovietic a solicitat ca tratatul să fie semnat în luna septembrie 1936, când se deschidea o nouă sesiune a Adunării Generale a Ligii Națiunilor. Motivul real era reprezentat de faptul că serviciile de informații sovietice aveau date despre o iminentă demitere a lui Titulescu, fapt care s-a petrecut la 29 august 1936.

Urmările demiterii lui Nicolae Titulescu

Se știa de pregătirea înlocuirii lui Titulescu inclusiv la Moscova, primul-ministru Tătărăscu și regele Carol al II-lea, așteptând doar momentul potrivit pentru efectuarea schimbării respective. Cei doi au profitat și de faptul că în momentul demiterii, Titulescu nu se afla în țară. Sub pretextul unei „remanieri guvernamentale”, la 29 august, Gh. Tătărăscu și-a depus mandatul, iar regele l-a însărcinat cu formarea unui nou guvern, din care lipsea Titulescu.

Înlăturarea acestuia din funcția de ministru de externe al României a reprezentat o grea lovitură dată diplomației românești și internaționale deoarece se încheia o etapă importantă a acesteia caracterizată prin inițiativă, consecvență, dinamism și prestigiu internațional. Înlocuitorul său, Victor Antonescu, nu a reușit să se ridice la nivelul faimei titulesciene.

Acest eveniment a fost folosit drept pretext pentru Uniunea Sovietică, care declara că nu mai putea semna tratatul, demiterea diplomatului român fiind considerată ca o dovadă că România își reorientase politica externă, ceea ce nu era cazul.

În realitate, Uniunea Sovietică nu avea nici un interes în semnarea unui tratat de asistență mutuală cu România. Îndeosebi după ocuparea zonei renane de către trupele germane în martie 1936, Stalin și-a dat seama că nu avea nici un motiv să încheie un tratat cu România, deoarece Marea Britanie și Franța nu reacționaseră în urma crizei renane. Era clar că politica de securitate colectivă nu era una de perspectivă. Uniunea Sovietică nu ar fi avut de câștigat în urma semnării acestui document. Declarația lui Litvinov din septembrie 1935 nu vine decât să confirme această poziție: „Ceea ce vreți dumneavoastră este un pact leonin. Împotriva Japoniei nu vă bateți. De altfel ați putea contra Japoniei? Deci dacă Germania vrea să ne atace, voi vreți să fiți alături de noi. Dar Germania nu poate ajunge în Rusia fără a zdrobi România. Așadar, tot nouă ne revine să intervenim și vouă să fiți ajutați”.

Titulescu nu a sesizat cele două „fețe” ale politicii promovate de Stalin. El credea că Moscova era un partener de încredere în viața politică internațională, opinie împărtășită și de alte state europene. Istoricul Florin Constantiniu arată că „Titulescu nu a fost singura victimă a diplomației sovietice, care a jucat perfect rolul atribuit de Stalin, acela de a demonstra atașamentul U.R.S.S. la o politică de securitate colectivă, de stăvilire a acțiunilor statelor revizioniste, având drept obiectiv primordial dislocarea sistemului versaillez”.

Stalin nu a renunțat niciodată la obiectivul reîncorporării Basarabiei. O dovadă în acest sens este prezentată în declarația lui Litvinov făcută lui Titulescu la Talloires, în 1937: „Vrem ca potențialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus și nu german. De aceea țin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice și militare care ne vor fi posibile”.

Orientarea lui Nicolae Titulescu spre o înțelegere cu Uniunea Sovietică a trezit reacții negative în persoana unuia din cei mai importanți aliați ai României: Polonia. Ministrul de externe de la Varșovia, Jozef Beck, un germanofil convins, a criticat în repetate rânduri politica de apropiere a lui Titulescu de Moscova. Diplomatul român răspundea astfel la acuzațiile de aservire la politica sovietică: „Atunci când politica românească nu este în grațiile Varșoviei, ea devine imediat obiectul unor atacuri foarte violente și destul de ciudate. Atunci când ea urmează orbește Varșovia, este considerată ca independentă. Dacă din motive legate de apărarea intereselor noastre naționale, politica românească are nenorocul de a nu fi în acord complet cu Varșovia, atunci se spune imediat că este o politică aservită (…) Nu cer decât egalitate cu Polonia – nimic mai mult”. Egalitatea nu convenea polonezilor, care incercau să promoveze o politică de mare putere și dorea să-și subordoneze intereselor sale spațiul dintre Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică.

Activitatea diplomatică titulesciană desfășurată între anii 1932 și 1936 a fost criticată de o serie de personalități ale scenei politice românești cum ar fi: regele Carol al II-lea, Gh. Tătărăscu, Octavian Goga, Gheorghe I. Brătianu, A.C. Cuza, Corneliu Zelea-Codreanu, Horia Sima. Aceștia îl acuzau pe diplomatul român de deteriorarea raporturilor cu Italia, Germania și Polonia.

Apropierea româno-sovietică, produsă în timpul mandatului lui Nicolae Titulescu a fost una de „fațadă”. Aceasta a devenit posibilă datorită unor împrejurări favorabile de pe scena politică internațională și a intrării Uniunii Sovietice, formal și temporar, în rândul statelor anti-revizioniste. U.R.S.S. nu avea nici o intenție de a recunoaște apartenența Basarabiei, fără un „preț” pe măsură, pe care România nu și-l putea permite să-l plătească.

Concluzii finale

În contextul dispariției, după primul război mondial, a patru imperii (german, austro-ungar,țarist și otoman), și constituirea pe locul lor a mai multor state naționale, s-a configurat o nouă scenă internațională, cu noi interese, oportunități și speranțe, dar și cu noi probleme ce necesitau o abordare modernă. Se credea că Marele Război a fost ultimul conflict de asemenea anvergură și că urma o epocă a păcii, înțelegerii și cooperării internaționale. În acest scop a fost creată Societatea Națiunilor, organizație menită să faciliteze rezolvarea problemelor exclusiv pe cale pașnică, prin discuții, negocieri iar în cazurile extreme – prin arbitraj.

Formarea noului stat polonez în noiembrie 1918, a reprezentat un moment crucial în istoria poporului polonez. Acesta a fost recunoscut oficial de statul român în ianuarie 1919. Încă de la început, Republica Polonă a trebuit să lupte cu arma în mână pentru a-și definitiva granițele. Dacă în vest granițele sale au fost conturate în principal pe baza referendumurilor, în est apărea un nou pericol, ce era valabil nu numai pentru Polonia, ci și pentru restul Europei – Rusia Sovietelor. Ca purtător al flamurii „revoluției mondiale”, Armata Roșie a ajuns până la porțile Varșoviei, amenințând în același timp și Basarabia, care se afla deja în componența României. Polonia a fost salvată doar de masivul ajutor militar oferit de Antantă, precum și de abilitățile tactice ale mareșalului Pilsudski. Bolșevicii au fost aruncați înapoi spre est, iar Polonia și România au încheiat o alianță militară defensivă, pentru a se proteja reciproc de orice viitor act agresiv din partea statului sovietic. Chiar dacă pericolul bolșevic a fost oarecum atenuat în est, bătăliile pentru recunoașterea granițelor post-belice de abia începeau. Colaborarea româno-polonă a fost posibilă datorită faptului că părțile nu aveau pretenții teritoriale una față de alta, dar și pentru că aveau un dușman comun în Est. România, împreună cu Cehoslovacia și Iugoslavia, au format un bloc comun îndreptat împotriva tendințelor revizioniste ale Ungariei, care vizau toate cele trei state. Blocul, cunoscut sub denumirea de Mica Antantă, era astfel un pilon al intereselor Franței în această parte a Europei. Cu toate eforturile depuse de diplomația română, nu s-a reușit, din păcate și atragerea Poloniei în acest sistem, din cauza pretențiilor teritoriale ale acesteia față de Cehoslovacia. După părerea mea, acest fapt a reprezentat un defect major în direcția asigurării securității și a contracarării tendințelor revizioniste din această parte a Europei. În ciuda acestui fapt, statele din Mica Antantă, alături de Polonia și Grecia, au căutat să prezinte un front comun la Societatea Națiunilor în probleme ca ocrotirea minorităților, dezarmarea sau eliminarea războiului ca instrument al politicii internaționale. Din păcate, în contextul diminuării prestigiului Societății Națiunilor, aceste state nu s-au mai putut baza pe autoritatea organizației.

BIBLIOGRAFIE:

Tomuschat Christian, The United Nations at Age Fifty: A Legal Perspective, 1995, Haaga, Olanda.

A. J. P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Editura Polirom, Iași, 1999

Iacobescu, Mihai, Initiative si preocupari ale Romaniei la Societatea Natiunilor in anii 1920-1933, editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Iasi, 1981

Idem, Romania si Societatea Natiunilor 1919-1929, editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1988

Padureac, Lidia, Relatiile romano-sovietice (1917-1934), Prut International, Chisinau, 2003

Istoria Romanilor vol. VIII, Romania Intregita (1918-1940), editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003

Henry Kissinger, Diplomatia, 1998

Confluente identitare si realitati demografice la est de carpati in secolele XIX-XX, volum cooordonat de Catalin Turliuc si Dumitru Ivanescu, editura Junimea, Iasi, 2010

Valahian journal of Historical Studies, nr. 11/2009, editura Cetatea de Scaun, Targoviste

Dascălu Nicolae, Relații româno-polone în perioada interbelică, Editura Academiei Române, București, 1991

Haynes Rebecca, Politica României față de Germania între 1936 și 1940, Editura Polirom, Iași, 2003

Hriscu, Marius, Nicolae Titulescu. Idei și acțiuni diplomatice. Demiterea din guvern, Editura Pim, Iași, 2010

Idem, De la dispute la reconciliere: relațiile româno-sovietice (1932-1936), Editura Pim, Iași, 2010.

Anexe

Anexa I – Convenția de alianță defensivă între România și Polonia

(3 martie 1921)

Ferm hotărâți de a salvargda pacea câștigată cu prețul atâtor sacrificii, Majestatea Sa regele României și șeful de stat al Republicii Poloniei s-au înțeles spre a încheia o Convențiune de alianță defensivă.

În acest scop, ei au numit drept plenipotențiari ai lor: […] care, după ce și-au comunicat deplinele lor puteri, găsite în bună și cuvenită formă, s-au înțeles asupra articolelor următoare:

Art. 1. România și Polonia se angajează să se ajute reciproc în cazul când una din ele ar fi atacată, fără provocațiune din parte-i, la frontierele sale orientale actuale.

Prin urmare, în cazul când unul din cele două state ar fi atacat, fără provocare din parte-i, celălalt se va considera în stare de război și-i va da un concurs înarmat.

Art. 2. În scopul de a coordona sforțările lor pacifice, cele două guverne se angajează să se consulte asupra chestiunilor de politică externă, care privesc raporturile lor față de vecinul de la est.

Art. 3. O convențiune militară va fixa chipul în care cele două țări își vor da concursul, când va fi nevoie.

Această convențiune va fi supusă acelorași condițiuni ca și  convențiunea de față în ce privește durata și denunțarea ei eventuală.

Art. 4. Dacă conform sforțărilor lor pacifice cele două state s-ar găsi în stare de război defensiv, conform articolului 1, ele se angajează să nu trateze și să nu încheie nici armistițiul, nici pacea, una fără alta.

Art. 5. Durata convențiunii de față este de 5 ani, cu începere de la ziua semnării, dar fiecare din cele 2 guverne e liber să o denunțe după 2 ani, avizând Partea cealaltă cu 6 luni înainte.

Art. 6. Nici una din Înaltele Părți Contractante nu va putea să încheie vreo alianță cu a treia Putere, fără să se consulte în prealabil cu cealaltă.

Sunt dispensate de această condițiune alianțele în vederea menținerii tratatelor deja semnate în comun de România și de Polonia.

Asemenea alianțe vor trebui totuși să fie comunicate.

Guvernul polon declară că cunoaște acordurile României cu alte state pentru menținerea tratatelor de la Trianon și de la Neuilly, acorduri care vor putea fi transformate în tratatele de alianță.

Guvernul român declară că cunoaște acordurile Poloniei cu Republica Franceză.

Art. 7. Convențiunea de față va fi comunicată Societății Națiunilor, conform tratatului de la Versailles.

Art. 8. Prezenta Convențiune va fi ratificată și ratificările vor fi schimbate la București, cât mai curând cu putință.

Drept care plenipotențiarii au semnat prezenta convenție și au pus sigiliile lor.

Făcută la București, în dublu exemplar, la 3 martie 1921.

Monitorul oficial, din 26 iulie 1921

Pactul Societății Națiunilor

               ( Versailles, 28 iunie 1919)

Înaltele Părți Contractante, considerând că, pentru a dezvolta cooperarea între națiuni și pentru a le garanta pacea si siguranța, este necesar să se accepte anumite obligațiuni, de a nu recurge la război, să se întrețină la lumina zilei relațiuni internaționale bazate pe justiție și onoare, să se observe riguros prescripțiunile dreptului internațional, recunoscute de aci înainte ca regulă de conducere efectivă a guvernelor, să se facă să domnească dreptatea și să se respecte cu sfințenie toate obligațiile tratatelor, în raporturile mutuale dintre popoarele organizate.

Adoptă prezentul Pact, care instituie Societatea Națiunilor.

Art. 1. Sunt membri originari ai Societății Națiunilor, acei dintre semnatari al căror nume figurează în anexa prezentului Pact, precum și statele, de asemenea numite în Anexă, care vor fi aderat la prezentul Pact fără nici o rezervă, prin o declarațiune, depusă la Secretariat în cursul celor două luni de la intrarea în vigoare a Pactului și despre care se va face notificarea celorlalți membrii ai Societății.

Orice Stat, Dominion sau Colonie care se guvernează liber și care nu este menționat în Anexă, poate deveni membru al Societății, dacă admiterea sa este pronunțată de cele două treimi ale Adunării, cu condiția să dea garanții efective de intenția sa sinceră de a observa angajamentele sale internaționale și de a accepta regulamentul stabilit de Societate, în ceea ce privește forțele și armamentele sale militare, navale și aeriene.

Orice membru al Societății poate, după o prealabilă înștiințare făcută cu doi ani mai înainte, să se retragă din Societate, cu condiția de a fi îndeplinit, în acel moment, toate obligațiunile sale internaționale, inclusiv cele prevăzute în prezentul Pact.

Art. 2.  Acțiunea Societății, astfel cum este definită în prezentul Pact, se exercită de o Adunare și de un Consiliu asistați de un Secretariat permanent.

Art. 3. Adunarea se compune din reprezentanți ai membrilor Societății. Ea se întrunește la epoci fixate și la orice alt moment, dacă împrejurările o cer, la sediul Societății sau în vreun alt loc care va putea fi desemnat.

Adunarea are căderea de a se pronunța asupra oricărei chestiuni care intră în sfera de activitate a Societății sau care atinge pacea lumii.

Fiecare membru al Societății nu poate avea mai mult de trei reprezentanți în Adunare și nu dispune decât de un vot.

Art. 4. Consiliul se compune din reprezentanți ai principalelor Puteri Aliate și Asociate, precum și din reprezentanți ai altor patru membri ai Societății. Acești patru membri ai Societății sunt desemnați în mod liber, de Adunare, și la datele ce va crede de cuviință …

Cu aprobarea majorității Adunării, Consiliul poate desemna pe alți membri ai Societății a căror reprezentare în Consiliu va fi de aici înainte permanentă.

El poate, cu aceeași aprobare, să sporească numărul membrilor Societății care vor fi aleși de Adunare pentru a fi reprezentați în Consiliu.

Consiliul se întrunește când o cer împrejurările și cel puțin o dată pe an, la sediul Societății, sau în orice alt loc care va putea fi desemnat.

Orice chestiune intrând în sfera de activitate a Societății sau privitoare la pacea lumii e de căderea Consiliului.

Orice membru al Societății care nu este reprezentat în Consiliu este invitat să trimită un reprezentant, spre a lua parte în Consiliu, atunci când o chestiune care îl interesează în particular e adusă înaintea Consiliului.

Fiecare membru al Societății reprezentat în Consiliu nu dispune decât de un vot și nu are decât un singur reprezentant.

Art. 5. Afară de vreo dispozițiune hotărât contrară acestui Pact, sau clauzelor prezentului tratat, hotărârile Adunării sau ale Consiliului sunt date de unanimitatea membrilor Societății reprezentați la Adunare…

Art. 6. Secretariatul permanent este stabilit la sediul Societății. El se compune dintr-un Secretar general, din secretari și din personalul necesar.

Cel dintâi Secretar general e desemnat prin Anexă. În urmă, Secretarul general va fi numit de Consiliu, cu aprobarea majorității Adunării…

Art. 7. Sediul Societății este stabilit la Geneva.

Consiliul poate, la orice moment, să hotărască stabilirea sediului în orice alt loc.

Toate funcțiunile Societății sau ale serviciilor care depind de ea, inclusiv Secretariatul, sunt egal accesibile bărbaților și femeilor.

Reprezentanții membrilor Societății și agenții acesteia se bucură în exercițiul funcțiunilor lor de privilegiile și imunitățile diplomatice.

Clădirile și terenurile ocupate de Societate, de serviciile sau de întrunirile ei sunt inviolabile.

Art. 8. Membrii Societății recunosc că menținerea păcii cere reducerea armamentului național la minimul compatibil cu siguranța națională și cu executarea obligațiunilor internaționale impuse printr-o acțiune comună.

Consiliul, ținând seama de situațiunea geografică și de condițiunile speciale ale fiecărui Stat, pregătește planurile acestei reduceri, în vederea examinării și deciziunii diverselor guverne.

Aceste planuri trebuie să facă obiectul unei examinări și, dacă e nevoie, al unei revizuiri cel puțin la fiecare zece ani.

După adoptarea lor de diversele guverne, limita armamentelor astfel fixată nu poate fi depășită fără consimțământul Consiliului…

Art. 9. O comisiune permanentă va fi formată pentru a da Consiliului avizul său asupra executării dispozițiunilor articolelor 1 și 8, în mod general asupra chestiunilor militare, navale și aeriene.

Art. 10. Membrii Societății își iau îndatorirea să respecte și să mențină în contra oricărei agresiuni externe integritatea teritorială și independența politică existentă a tuturor membrilor Societății. În caz de agresiune, Consiliul avizează asupra mijloacelor de a asigura executarea acestei obligațiuni.

Art. 11. Se declară în mod hotărât că orice război sau amenințare de război, fie că ar atinge direct sau nu pe unul dintre membrii Societății, interesează întreaga Societate și că aceasta trebuie să ia măsurile proprii pentru a salva în mod eficace pacea Națiunilor. În asemenea caz, Secretarul general convoacă imediat Consiliul, la cererea oricărui membru al Societății.

În afară de aceasta, se mai declară că orice membru al Societății are dreptul să atragă, în mod amical, atențiunea Adunării sau a Consiliului asupra oricărei împrejurări de natură să atingă relațiunile internaționale și care amenință în urmă să tulbure pacea, sau buna înțelegere între națiuni, de care depinde pacea.

Art. 12. Toți membrii Societății convin că, dacă se ivește între ei un diferend susceptibil să aducă o ruptură, îl vor supune fie procedurii arbitrajului, fie examinării Consiliului. Ei mai convin că, în nici un caz, nu trebuie să recurgă la război înainte de expirarea unui termen de trei luni după darea sentinței arbitrilor sau după raportul Consiliului.

În toate cazurile prevăzute la acest articol, sentința arbitrilor trebuie să fie dată într-un timp util, iar raportul Consiliului trebuie să fie întocmit în cursul celor 6 luni, cu începere din ziua când diferendul a fost adus la cunoștința lui.

Art. 13. Membrii Societății convin că, dacă s-ar ivi intre ei un diferend susceptibil, după părerea lor, de o soluție arbitrară și dacă acestui diferend nu i se poate pune capăt în mod satisfăcător, pe cale diplomatică, chestiunea va fi supusă în întregime arbitrajului.

Printre diferendele care sunt în general susceptibile de o soluțiune arbitrară se declară: toate diferendele privitoare la interpretarea unui tratat, la orice chestiune de drept internațional, la orice fapt care dacă s-ar realiza ar constitui ruptura unui angajament internațional, precum și diferendele relative la întindere sau la natura reparațiunilor datorate pentru o asemenea ruptură.

Curtea de arbitraj căreia îi este supusă chestiunea este Curtea indicată de Părți sau prevăzută în convențiunile lor anterioare…

Art. 14. Consilul este însărcinat să prepare un proiect de Curte permanentă de justiție internațională și să-l supună membrilor Societății. Această Curte va fi competentă de a judeca toate diferendele cu caracter internațional ce Părțile i le vor supune. Ea va da, de asemenea, avize consultative asupra oricărui diferend sau oricărui punct ce va fi adus înaintea ei de către Consiliu sau de Adunare.

Art. 15. Dacă se ivește între membrii Societății un diferend susceptibil de a atrage după sine o ruptură și dacă acest diferend nu este supus arbitrajului prevăzut prin articolul 13, membrii Societății convin să-l aducă în fața Consiliului. În acest scop este de ajuns ca unul dintre ei să aducă acest diferend la cunoștința Secretarului general, care ia orice dispozițiuni în vederea unei anchete și a unei examinări complete…

Art. 16. Dacă un membru al Societății recurge la război contra angajamentelor luate prin articolele 12, 13 sau 15 este ipso facto considerat că a comis un act de război în contra tuturor celorlalți membrii ai Societății. Aceștia se îndatorează să rupă imediat cu el orice relațiuni comerciale sau financiare, să interzică orice raporturi între naționalii lor și aceia ai Statului care a călcat Pactul, și să facă să înceteze orice comunicațiuni financiare, comerciale sau personale între naționalii acestui Stat și aceia ai oricărui alt Stat membru sau nu al Societății.

În acest caz, Consiliul are datoria de a recomanda diferitelor guverne interesate efectivele militare, navale sau aeriene cu care membrii Societății vor contribui, fiecare în parte, la forțele armate destinate pentru respectarea angajamentelor Societății.

Membrii Societății mai convin, în afară de aceasta, de a-și da sprijin reciproc pentru aplicarea măsurilor economice și financiare ce urmează a se lua în virtutea prezentului articol, pentru a reduce la minimum pierderile și neajunsurile ce ar putea rezulta. Își dau, de asemenea, sprijin reciproc pentru a rezista împotriva oricărei măsuri speciale îndreptate în contra unuia dintre ei, de către Statul care a călcat Pactul.

Ei iau dispozițiunile necesare pentru a înlesni trecerea prin teritoriul lor a forțelor oricărui membru al Societății, care ia parte la o acțiune comună pentru a obține respectarea angajamentelor luate de Societate.

Poate să fie exclus din Societate orice membru care s-a făcut vinovat de violarea vreunuia din angajamentele ce rezultă din Pact. Excluderea este pronunțată prin votul tuturor celorlalți membri ai Societății reprezentați în Consiliu.

Art. 17.În caz de diferend între două State, dintre care numai unul singur este membru al Societății sau între două State care nu fac parte din Societate, Statul sau Statele care nu sunt membri ai Societății sunt invitate să se supună obligațiunilor impuse membrilor ei, pentru soluționarea diferendului în condițiunile socotite drepte de Consiliu. Dacă această invitație este primită, dispozițiunile articolelor 12-16 se aplică sub rezerva modificărilor considerate ca necesare de Consiliu.

Din momentul trimiterii acestei invitațiuni, Consiliul deschide o anchetă asupra împrejurărilor diferendului și propune măsura care i se pare cea mai nimerită și cea mai eficace în acea împrejurare.

Dacă Statul invitat refuză să primească obligațiunile de membru al Societății, în scopul soluționării diferendului, Consiliul poate să ia toate măsurile și să facă orice propuneri de natură a preveni ostilitățile și de a pune capăt conflictului.  

Art. 18. Orice tratat sau angajament internațional încheiat în viitor de un membru al Societății va trebui să fie imediat înregistrat de Secretariat și publicat de el cât mai curând posibil. Nici unul dintre aceste tratate sau angajamente internaționale nu va fi obligatoriu înainte de a fi fost înregistrat.

Art. 19. Adunarea poate din când în când să invite pe membrii Societății ca să procedeze la o nouă examinare a tratatelor devenite inaplicabile, precum și a situațiunilor internaționale a căror menținere ar putea să pună în pericol pacea lumii.

Art. 20. Membrii Societății recunosc, fiecare în ce-l privește, că prezentul Pact abrogă orice obligațiuni sau înțelegeri inter se, incompatibile cu dispozițiunile sale și se leagă în mod solemn să nu mai contracteze în viitor altele de acest fel.

Dacă înainte de intrarea sa în Societate un membru a luat asupră-și obligațiuni incompatibile cu dispozițiunile Pactului, dânsul trebuie să ia măsuri imediate pentru a se desface de aceste obligațiuni.

Art. 21. Angajamentele internaționale, precum sunt tratatele de arbitraj și înțelegerile regionale, ca și doctrina lui Monroe, făcute în vederea menținerii păcii, nu sunt considerate ca incompatibile cu nici una din dispozițiunile prezentului Pact.

Art. 22. Principiile următoare se aplică coloniilor și teritoriilor care în urma războiului au încetat de a fi sub suveranitatea Statelor care le guvernau mai înainte și care sunt locuite de popoare încă incapabile de a se conduce ele însele, date fiind condițiunile deosebit de grele ale lumii moderne. Bunăstarea și dezvoltarea acestor popoare formând o misiune sfântă a civilizației, este necesar să se încorporeze în prezentul Pact garanții pentru îndeplinirea acestei misiuni.

Cea mai bună metodă pentru realizarea în mod practic a acestui principiu este de a încredința tutela acestor popoare națiunilor mai înaintate care, prin resursele, experiența sau pozițiunea lor geografică sunt cele mai în măsură să-și ia această răspundere și care consimt să o primească: ele ar exercita această tutelă în calitate de mandatare și în numele Societății.

Caracterul mandatului trebuie să difere, după gradul de dezvoltare al poporului, după situația geografică a teritoriului, după orice alte circumstanțe asemănătoare… 

Art. 23. Sub rezerva și conform dispozițiunilor convențiunilor internaționale, actualmente în ființă sau care se vor încheia ulterior, membrii Societății:        

a) își vor da toată silința de a asigura și a menține condițiuni de muncă echitabile și umane pentru bărbat, femeie și copil pe teritoriile lor proprii precum și în toate țările asupra cărora se întind relațiunile lor comerciale și industriale, și în acest scop, de a înființa și a întreține organizațiuni internaționale necesare;

b) au îndatorirea de a asigura un tratament echitabil pentru populațiunile indigene în teritoriile supuse administrațiunii lor;

c) însărcinează Societatea cu controlul general al acordurilor relative la comerțul de femei și copii, al traficului de opium și alte toxice vătămătoare;

d) însărcinează Societatea cu controlul general al comerțului de arme și de munițiuni cu țările unde controlul acestui comerț este indispensabil interesului comun;

e) vor lua dispozițiunile necesare pentru a asigura garantarea și menținerea libertății comunicațiunilor și tranzitului, precum și un echitabil tratament pentru comerțul tuturor membrilor Societății, rămânând bineînțeles că nevoile speciale ale regiunilor devastate în timpul războiului din 1914-1918 vor trebui să fie luate în considerare;

f) își vor da toată silința de a lua măsuri de ordin internațional, pentru a preveni și combate bolile.

Art. 24. Toate birourile internaționale anterior înființate prin tratate colective vor fi, sub rezerva consimțământului Părților, puse sub autoritatea Societății. Oricare alte birouri internaționale și orice comisiuni pentru reglementarea afacerilor de interes internațional, care vor fi create ulterior, vor fi puse sub autoritatea Societății.

Pentru orice chestiuni de interes internațional, stabilite prin convențiuni generale, dar nesupuse controlului unor comisiuni sau birouri internaționale, Secretariatul Societății va trebui, dacă Părțile o cer și dacă Consiliul consimte, să adune și să distribuie toate informațiunile folositoare și să dea tot ajutorul necesar sau dorit.

Consiliul poate decide ca printre cheltuielile Secretariatului să intre și acelea ale oricărui birou sau comisiune puse sub autoritatea Societății.

Art. 25. Membrii Societății își iau îndatorirea de a încuraja și favoriza înființarea și cooperarea organizațiunilor voluntare naționale ale Crucii Roșii, autorizate în regulă, care au obiect îndreptarea sănătății, apărarea preventivă în contra bolii și alinarea suferinței în lume.

Art. 26. Modificările Pactului de față vor intra în vigoare din momentul ratificării lor de către majoritatea acelora ai cărei reprezentanți formează Adunarea.

Oricare membru al Societății este liber a nu primi amendamentele aduse Pactului, în care caz el încetează de a mai face parte din Societate.

Pactul Înțelegerii Balcanice

(Atena, 9 februarie 1934)

Președintele Republicii Elene, Majestatea Sa regele României, președintele Republicii Turce și Majestatea Sa regele Iugoslaviei;

Doritori a contribui la întărirea păcii în Balcani;

Însuflețiți de spiritul de înțelegere și de împăciuire care a prezidat la elaborarea Pactului Briand-Kellog și la hotărârile privitoare la el ale Adunării Societății Națiunilor;

Ferm hotărârți să asigure respectul angajamentelor contractuale în ființa și menținerea ordinei teritoriale acum stabilită în Balcani;

Au hotărât să încheie un pact de Înțelegere Balcanică. […]

Art. 1. Grecia, România, Turcia și Iugoslavia își garantează mutual siguranța tuturor fruntarii lor lor balcanice.

Art. 2. Înaltele Părți Contractante se obligă să se sfătuiască asupra măsurilor de luat în fața unor împrejurări ce ar putea atinge interesele lor așa cum sunt definite prin prezentul acord.

Ele se obligă să nu întreprindă nici o acțiune politică față de orice țară balcanică, nesemnatară a prezentului acord, fără avizul mutual prealabil, și să nu ia nici o obligație politică față de orice altă țară balcanică fără consimțământul celorlalte Părți Contractante.

Art. 3. Prezentul acord va intra în vigoare îndată după semnarea lui de toate  Puterile Contractante și va fi ratificat cât mai repede cu putință: el va fi deschis oricărei alte țări balcanice, a cărei aderare va face obiectul unei cercetări favorabile din partea Părților Contractante, și va avea efect de îndată ce celelalte țări semnatare își vor fi notificat asentimentul.

Drept care zișii plenipotențiari au semnat prezentul pact.

Făcut la Atena, în 9 februarie 1934, în patru exemplare, din care câte unul a fost remis fiecăreia din Înaltele Părți Contractante.

Pactul  Briand-Kellogg

(Paris, 27 august 1928)

Art. 1. Înaltele Părți Contractante declară solemn în numele popoarelor lor respective că condamnă recursul la război pentru regularea diferendelor internaționale și renunță la el ca instrument de politică națională în relațiunile lor mutuale.

Art. 2. Înaltele Părți Contractante recunosc că regularea sau rezolvarea tuturor diferendelor sau conflictelor de orice natură sau de orice origine ar fi ele care se vor putea ivi între ele, nu va trebui niciodată urmărită decât prin mijloace pacifice.

Art. 3. Prezentul tratat va fi ratificat de Înaltele Părți Contractante desemnate în preambul, conform cerințelor constituțiilor lor respective și va lua efect de îndată ce toate instrumentele de ratificare vor fi fost depuse la Washington.

Prezentul tratat, când va fi pus în vigoare, așa cum se prevede în paragraful precedent, va rămâne deschis cât timp va fi de trebuință pentru adeziunea tuturor celorlalte puteri din lume. Fiecare instrument care stabilește adeziunea unei puteri se va depune la Washington, iar tratatul, imediat după această depunere, va intra în vigoare între puterea care își dă astfel adeziunea și celelalte puteri contractante.

Drept care, plenipotențiarii respectivi au semnat prezentul tratat, stabilit în limba franceză și în limba engleză, amândouă textele având tărie egală și și-au pus pe el sigiile.

Relații internaționale în acte și documente, vol.I. 1917-1939, p. 134

Convenția pentru definirea agresiunii

                           (Londra, 4 iulie 1933)

Maiestatea Sa regele României, președintele Republicii Cehoslovace, președintele Republicii Turce, Comitetul Central Executiv al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și Maiestatea Sa regele Iugoslaviei;

Dornici de a întări pacea existentă între țările lor;

Considerând că Pactul Briand-Kellogg, ai cărui semnatari sunt, interzice orice agresiune;

Socotind necesar în interesul securității generale de a defini cât mai precis posibil agresiunea pentru a preveni orice pretext pentru justificarea ei;

Constatând că toate statele au deopotrivă drept la independență, la securitate, la apărarea teritoriilor lor și la libera dezvoltare a instituțiilor lor;

Însuflețiți de dorința, în interesul păcii generale, de a asigura tuturor popoarelor inviolabilitatea teritoriului țării lor;

Socotind util în interesul păcii generale de a pune în vigoare între țările lor reguli precise care să definească agresiunea în așteptarea ca acestea din urmă să devină universale;

Au decis în acest scop de a încheia prezenta convențiune, împuternicind pentru aceasta […]:

Art. I. Fiecare din Înaltele Părți Contractante se angajează să accepte în relațiile ei mutuale cu fiecare din celelalte și cu începere din ziua punerii în vigoare a prezentei convențiuni definiția agresiunii astfel cum a fost explicată în raportul Comitetului pentru chestiunile de securitate cu data de 24 mai 1933 (Raportul Politis) la Conferința pentru reducerea și limitarea armamentelor, raport făcut în urma propunerii delegațiunii sovietice.

Art. II. În consecință, va fi recunoscut ca agresor într-un conflict internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict, statul care cel dintâi va fi comis una din acțiunile următoare:

1) declarațiune de război unui alt stat;

2) invaziune prin forțele sale armate, chiar fără declarație de război, a teritoriului unui alt stat;

3) atac prin forțele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fără declarație de război, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat;

4) blocus naval al coastelor sau al porturilor unui alt stat;

5) sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat, de a lua pe propriul său teritoriu toate măsurile în puterea lui pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor sau protecțiune.

Art. III. Nici o considerațiune de ordin politic, militar, economic sau alta nu va putea servi drept scuză sau justificare a agresiunii prevăzute la articolul II (ca de exemplu a se vedea Anexa).

Art. IV. Prezenta convențiune este deschisă adeziunii tuturor celorlalte națiuni. Adeziunea va conferi aceleași drepturi și va impune aceleași obligațiuni ca semnătura inițială. Adeziunea va fi comunicată Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, care va informa imediat pe ceilalți semnatari.

Art. V. Prezenta convențiune va fi ratificată de Înaltele Părți Contractante conform legislațiunii fiecareia dintre ele.

Instrumentele de ratificare vor fi depuse de fiecare din Înaltele Părți Contractante pe lângă Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

De îndată ce instrumentele de ratificare vor fi depuse de două din Înaltele Părți Contractante, prezenta convențiune va intra în vigoare între aceste două Părți. Ea va intra în vigoare pentru toate celelalte Înalte Părți Contractante pe măsura în care toate acestea vor depune, la rândul lor, instrumentele de ratificare.

Fiecare depunere a instrumentelor de ratificare va fi imediat notificată de Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste tuturor semnatarilor prezentei convențiuni.

Art. VI. Prezenta convențiune a fost semnată în cinci exemplare, din care fiecare dintre Părțile Contractante a primit câte unul.

Drept care plenipotențiarii enumerați mai sus au semnat prezenta convențiune și au aplicat sigiliile lor.

Făcut la Londra la 4 iulie 1933.

ANEXA LA ARTICOLUL III AL CONVENȚIEI RELATIVE 
LA DEFINIȚIA AGRESIUNII

Înaltele Părți Contractante semnatare ale convenției relative la definiția agresiunii:

Dornice, sub rezerva expresă a nu restrânge întru nimic aplicațiunea absolută a regulii pusă în articolul II al zisei convenții, de a da anumite indicațiuni de natură a determina agresorul;

Constată că nici un act de agresiune în sensul articolului II al zisei conven-țiuni nu va putea, între altele, să fie justificată de una din împrejurările următoare:

A. Situația internă a unui stat, de exemplu:

structura sa politică, economică sau socială; greșelile atribuite admi-nistrației sale, tulburările provenind din greve, revoluțiuni, contrarevoluțiuni sau război civil.

B. Purtarea internațională a unui stat, de exemplu:

violarea sau pericolul de violare a drepturilor sau intereselor materiale sau morale ale unui stat străin sau ale supușilor săi; ruptura relațiilor diplomatice sau economice; măsuri de boicotaj economic sau financiar; diferendele relative la angajamentele economice, financiare sau altele față de statele străine; incidentele de frontieră care nu intră în unul din cazurile de agresiune indicate în articolul II.

Înaltele Părți Contractante sunt, pe de altă parte, de acord a recunoaște că prezenta convențiune nu va trebui niciodată să servească ca legitimare a violării dreptului ginților care ar putea fi implicate în circumstanțele cuprinse în enumerarea de mai sus.

Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, pp. 512-514

Protocolul semnat de Nicolae Titulescu și Maksim Litvinov privind pactul de asistență mutuală între România și U.R.S.S.

                              (Montreaux, 21 iulie 1936)

 1. Asistență mutuală în cadrul Societății Națiunilor (ca de ex. în tratatul cehoslovac sau francez), care să nu vizeze în mod special un stat, ci, în general, orice agresor european.

2. Intrarea în acțiune a fiecăreia din cele două țări se va face numai când Franța va fi intrat în acțiune.

3. Guvernul U.R.S.S. recunoaște că, în virtutea diferitelor sale obligații de asistență, trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea guvernului regal al României, la fel cum guvernul regal al României recunoaște că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în U.R.S.S. fără o cerere formală a guvernului U.R.S.S.

4. La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, după cum, la cererea guvernului U.R.S.S., trupele române trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul U.R.S.S. la vest de Nistru.

Garanțiile Marii Britanii și Franței acordate Greciei și României

(13 aprilie 1939)

a) Declarațiile lui Neville Chamberlain în Camera Comunelor

Profit prin urmare de acest prilej pentru a declara în numele guvernului Maiestății Sale că atribuim cea mai mare importanță înlăturării oricărei tul-burări prin forța amenințărilor sau oricărei schimbări prin forță a statu-quo-ului din Mediterană și Peninsula Balcanică.

 În consecință, am ajuns la concluzia că în cazul unei acțiuni care ar fi luată și care ar amenința precis independența Greciei și a României și care ar fi considerate de către guvernul grec și român respectiv ca vital să reziste cu forțele lor naționale, guvernul Majestății Sale se simte legat  de a da imediat guvernelor grec și român, după cum va fi cazul, tot sprijinul pe care-l are în puterile sale.

 Comunicăm aceste declarații guvernelor și puterilor interesate, în special Turciei, ale cărei strânse relații cu guvernul grec sunt cunoscute și știu că guvernul francez va face declarații similare astăzi după amiază.

b) Declarațiile lui Edouard Daladier făcute presei

 Guvernul francez atribuie cea mai mare importanță prevenirii oricărei modificări impusă cu forța sau prin amenințări cu forța statu-quo-ului în  Mediterană și în Peninsula Balcanică.

Luând în considerare îngrijorările speciale pe care evenimentele din ultimele săptămâni le-au făcut să apară, guvernul francez a dat în consecință  României și Greciei asigurarea specială că în cazul când o acțiune ar fi întreprinsă împotriva lor, acțiune care ar amenința clar independența României sau Greciei, și împotriva căreia guvernul român sau guvernul grec ar socoti că este în interesul său vital să reziste cu forțele sale naționale, guvernul francez 
s-ar socoti angajat să-i dea imediat întreaga asistență ce-i stă în putință.

Guvernul englez a adoptat aceeași atitudine.

Comunicat privind neutralitatea României

(6 septembrie 1939)

Ministrul Casei Regale face cunoscut:

1. Maiestatea Sa regele, convocând consilierii regali, ședința a avut loc astăzi 6 septembrie, ora 16, la palatul Cotroceni.

2. După expunerea președintelui Consiliului de Miniștri, ministru al apărării naționale, și a ministrului afacerilor străine asupra politicii externe a guvernului față de evenimentele internaționale în curs, Consiliul în unanimitate a aprobat acțiunea diplomatică urmată și măsurile militare luate pentru apărarea fruntarii lor.

3. Consiliul, în unanimitate, a hotărât observarea strictă a regulilor neutralității stabilite prin convențiunile internaționale față de beligeranții din actualul conflict.

4. Au luat parte:

Domnii: Armand Călinescu, președintele Consiliului de Miniștri;

General Arthur Văitoianu, consilier regal;

Dr. Al. Vaida-Voevod, consilier regal;

Gh. Gh. Mironescu, consilier regal;

Prof. N. Iorga, consilier regal;

Dr. C. Angelescu, consilier regal;

Gh. Tătărescu, consilier regal;

C. Argetoianu, consilier regal;

General adj. E. Ballif, consilier regal;

Gr. Gafencu, ministru al afacerilor străine.

                                                                           București, 6 septembrie 1939.