Molitfelnicul Romanesc Studiu Istorico Liturgic

Molitfelincul românesc – studiu istorico-liturgic

I. Introducere

În adâncul ființei noastre, avem sǎditǎ dorința de a cǎuta frumosul și a trǎi întru el, de aceea omul este înclinat spre a simți mereu ceea ce este în esența lui și anume frumusețea „ cea dintâi ” care a fost pierdutǎ prin pǎcatul strǎmoșesc a lui Adam .

Astăzi, omul modern, agasat, tulburat din toate părțile de zgomote și imagini din ce în ce mai murdare și mai agresive, a devenit atât de agitat, dezorientat, nervos și stresat încât, în această confuzie, nemaiânțelegându-și rostul lui și al lucrurilor din jurul său se simte ca un animal legat cu un lanț gros, care se învârte în jurul cuștii sale, ajungând în cele din urmă să trăiască ca un muribund, sau chiar să se omoare.

În loc ca între om și lume să fie o sinergie, lumea a devenit pentru cel dintâi un dușman pe care omul încearcă să-l devoreze. Acest comportament al omului este dat de modul în care el este tratat de societatea în care trăiește. Oriunde i-ar fugi privirea se lovește de sloganuri de genul Să fii cel mai bun, Să fii primul, nemairămânând astfel nici o șansă pentru un „al doilea”, tranformându-l într-un mercenar care calcă orice principiu moral numai pentru a fi el primul. Imagini prezentând băieți și fete dezbrăcați nu mai stărnesc nici un fel de rușine, aceștia devenind obiecte de satisfacere a poftelor. Și exemplele ar putea continua. Cei care fac aceasta știu că faptele lor se adresează inteligenței și inimii omului, exercitând un deplin și profund control, asupra lui. Cine a îndrăznit să nege, că în mai puțin de douăzeci de ani, televiziunea a schimbat și a transformat viața majorității oamenilor. Ochii, obișnuiți cu această permanentă năvală, cer doza cotidiană de sunete și imagini și „dacă ochiul tău va fi murdar tot trupul tău va fi murdar, iar dacă ochiul tău va fi curat tot trupul tău va fi curat”.

Întotdeauna am considerat că aspectul liturgic reprezintă viața intimă a Bisericii în constituția sa. Răstignirea lui Hristos pe crucea Golgotei a avut o miză mare: mântuirea omului și întemeierea Bisericii Sale, care, de la ființare are rolul de a mântui întreg neamul omenesc.

Biserica, ca și instituție divino-umană, are la îndemână toate instrumentele necesare ca să facă acest lucru. Ea dispune în primul rând de prezența reală a lui Hristos în toate actele sale liturgice. Preotul înveșmântat în „haina preoțească” este simbolul lui Hristos cel liturgic (trebuie amintit și faptul că nu putem confunda pe preot cu Hristos: sunt două realități fințiale concrete, distincte). De asemenea prezența tainelor reprezintă tot atâtea mijloace de sfințire a credincioșilor: lucrările sfinte asupra naturii sau a lucrurilor: ierurgiile, toate acestea sunt necesare pentru mântuirea credinciosului. Mântuirea subiectivă presupune asumarea acestor mijloace, aici referindu-mă la Sfintele Taine. Nu ne putem mântui fără Tainele Bisericii, fără credință și fapte personale.

Pentru a începe dificilul proces al mântuirii care antrenează întreaga ființă umană în complexitatea ei, trebuie urmate niște etape concrete: încreștinarea celui mântuit, urcușul duhovnicesc de-a lungul vieții sub asistența unui duhovnic, păstrarea acestei vieții duhovnicești și, în final, îndumnezeirea propriei firi.

Există sunete și sunete, imagini și imagini și totul depinde de capacitatea noastră de a asculta sau de a privi. Autorii din cărțile de cult sunt adeseori anonimi, nefiind obsedați de imagine și nume, lăsând impresia de multe ori că imnele au fost opera unui singur autor-Duhul lui Dumnezeu care se află în ei. Pesimismul, urâțenia, cearta, mândria, fatalismul apocaliptic și ura lipsesc cu desăvârșire din aceste imne pentru că ele sunt pline de lumină, smerenie și frumusețe, de bucuria de a trăi, fiecare clipă din viață fiind concepută ca un nou început. Cuvintele irump din adâncul lor, ca un vulcan din adâncul pământului, fiind trecute prin filtrul rațiunii și al inimii, prin procesul coborârii minții în inimă și prin sita trăirii duhovnicești. Fiecare cuvânt a izvorât din legătura strânsă, ca între fiu și părinte, a Sfinților Părinți cu Dumnezeu Treime.

Și unde în altă parte îl putem descoperi pe Hristos cel înviat și prin acesta sensul vieții noastre, decât în aceste locuri prefăcute în mărgăritare pentru că ele nu sunt altceva decât răspunsul Sfintei Treimi la rugăciunile sfinților.

Alături de textele Sfintei Liturghii, apar forme diverse de rugăciuni și rânduieli

care reglementează săvârșirea Sfintelor Taine și Ierurgii, răspund diferitelor solicitări venite din partea credincioșilor și, mai ales, joacă un deosebit rol teologic – misionar. De la întemeierea Bisericii, cultul a fost principalul mijloc de propovăduire a adevăratei învățături creștine și de întărire a credincioșilor în fața provocărilor de tot felul. Practic, nu se poate vorbi despre Biserică, despre o teologie, despre o morală sau disciplină bisericească, fără ca acestea să nu fie puse în strânsă legătură cu viața cultică. Părinții Bisericii au fost, înainte de toate, slujitorii ai sfintelor altare, trăitori adevărați ai Sfintei Liturghii și, nu în ultimul rând, adevărați păstori de suflete pentru toți credincioșii. Permanenta lor preocupare pentru buna rânduială a vieții liturgice reprezintă o mărturie solidă în susținerea importanței pe care înțelegerea și corecta aplicare a rânduielilor cultice o reprezintă până astăzi în cadrul Bisericii Ortodoxe

Autoritatea imnelor și textelor din cult este dată de Biserică prin faptul că ea și le-a însușit, le-a adoptat. De asemenea, referitor la textul imnelor, este suficient să le studieze cineva în diferite versiuni ale imnografiei bisericești, ca să realizeze că eventualele difergențe de text se reduc la simple chestiuni de amănunt, fără o prea mare însemnătate din punct de vedere doctrinar.

Biserica Ortodoxă este eminamente patristică. În Răsăritul ortodox nu s-a cunoscut o epocă de hegemonie scolastică până în ziua de azi, Sfinții Părinți fiind cei care dau tonul. Când vorbim de imnografie, deși este născută de Sfinții Părinți, valoarea doctrinară a ei nu se judecă în funcție de autoritatea personală a unui anume imnograf, chiar dacă născătorii de imne sunt cei mai de seamă Părinți și dascăli ai Bisericii, precum: Sfântul Efrem Sirul, Sofronie al Ierusalimului, Ioan Damaschin, Teodor Studitul etc.

Cărțile de slujbă reprezintă, de fapt, învățătura de zi cu zi a Bisericii, iar prin structura lor sunt expresia autorizată și mereu vie a întregii predanii patristice, contemporană cu toate veacurile. E o formă a tradiției sfinte, izvor de doctrină dumnezeiască: „lex credendi” ajunsă „lex orandi”. Dacă le studiem cu atenție observăm că între imnografie și dogmă există o vie relație, chiar dacă nu toate imnele sunt integral dogmatice. Din acest punct de vedere se poate stabili un paralelism între imnografie și iconografie: „imnografia reprezentând poezia” limbajul „pus în slujba dogmei după cum icoana reprezintă arta plastică în slujba dogmei”. În cărțile de slujbă mai găsim și toate indicațiilie necesare unei complete sinteze doctrinare patristice, ceea ce ne ajută la înțelegerea întregii tradiții răsăritene.

II. Necesitatea apariției Molitfelnicului

Autorii din cărțile de cult sunt adeseori anonimi, nefiind obsedați de imagine și nume, lăsând impresia de multe ori că imnele au fost opera unui singur autor-Duhul lui Dumnezeu care se află în ei. Pesimismul, urâțenia, cearta, mândria, fatalismul apocaliptic și ura lipsesc cu desăvârșire din aceste imne pentru că ele sunt pline de lumină, smerenie și frumusețe, de bucuria de a trăi, fiecare clipă din viață fiind concepută ca un nou început. Cuvintele irump din adâncul lor, ca un vulcan din adâncul pământului, fiind trecute prin filtrul rațiunii și al inimii, prin procesul coborârii minții în inimă și prin sita trăirii duhovnicești. Fiecare cuvânt a izvorât din legătura strânsă, ca între fiu și părinte, a Sfinților Părinți cu Dumnezeu Treime.

Căutându-L pe Mântuitorul Hristos ca vindecător al sufletelor și al trupurilor în textele și imnele liturgice, am observat că ele nu fac altceva decât să restaureze omul și lumea, să le repună pe acestea în relație cu Creatorul lor, de la care își au obârșia, arătându-l așadar pe om făptură vie cu suflet și trup destinată îndumnezeirii.

Pe de altă parte, în textele și imnele liturgice, se poate observa o înșiruire de fapte logico-istorice ce au ca protagoniști pe om și Dumnezeu, lumea și diavolul, fiecare fiind prezentat după natura și starea lor.

Tradiția imnografică prezintă momente din viața acestora cum ar fi: căderea, Întruparea, Crucea, Învierea, încercarea diavolului de a stăpâni etc., însă de fiecare dată trupul și sufletul omenesc este invitat să privească și să țintească spre Dumnezeu „dătătorul de viață”. Mai putem adăuga că scopul unora dintre imnuri, în afară de instruire și delectare, este și de mângâiere sufletească a mulțimii credincioșilor în vreme de restriște. De fapt întreaga creație imnografică poartă în ea suflul Duhului Sfânt trimis de Dumnezeu, Cuvântul Întrupat pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire .

Omul e guvernat pe pământ de două morale : de morala dogmelor care e creștină, eternă adică absolută și morala normelor care sunt costruite pe puținătatea și imperfecțiunea omului, că nu poate avea o autonomie. Dacă adevărul nu e revelat, intelectul e neputincios, el poate doar să îl primească dar nu să îl caute și să îl determine.

Marele gânditor teologic contemporan , Petre Țuțea, afirma că “ dacă adevărul nu e revelat atunci el nu e, căci nu poate să existe adevăr nerevelat”. Omul autonom de revelație poate fi comod mintal și material sau util când explorează Universul și viața. Autonomia, din punctul de vedere al Adevărului Unic , care e revelat că Dumnezeu trebuie să se arate, omul autonom nu are acces la adevăr fără revelație, findcă se împiedică de adevărul tuturor adevărurilor care e Adevărul și Principiul Unic al tuturor, care este fǎrǎ îndoialǎ, Dumnezeu .

Studiul și cercetarea dimensiunii reale și epifanice a liturghisirii Bisericii ne îndrumă înspre găsirea unor perspective în ceea ce privește cercetarea teologică. E cunoscutastfel faptul că, tratarea problematicilor de teologie ar fi în imperios necesar să se facă prin integrarea lor în realitatea epifanică a rânduielii cultului. Dogma nu rămâne astfel la nivelul intelectului, ci ar fi întrupată real, astfel devenind făptuire. Din această perspectivă, caracterul real și epifanic al cultului descoperă în cadrul lui istoria mântuirii în și prin Biserică, sub forma slujbelor divine și în special a Sfintelor Taine actualizate și trăite, ca un permanent „ astăzi ”, dar și anticipând și dăruindu-ne spre pregustare Împărăția Cerurilor.

Astfel, cultul liturgic este împreună slăvire cu oștile îngerești, cele două realități existențiale întâlnindu-se în lăcașul Sfânt. În acest sens , cultul, chemă la slăvirea lui Dumnezeu de către întregul cosmos. Cultul e simbol al Realității Veșnice pe care o revelează, și simbol în sens de comuniune, și de unire cu transcendentul. În alți termeni judecând, caracterul comemorativ și repetativ al cultului nu poate și nu trebuie să fie privit nicicând în mod izolat, ci numai în comuniune cu caracterul lui epifanic. A vedea în acest sens slujbele divine este doar în dimensiunea limitată a comemorării, ca anamneză sau aducere aminte, și înseamnă a cădea în influența pietismului formalist, a formei care nu are fond. Pentru aceasta, problematica cunoașterii lui Dumnezeu nu trebuie să fie separată de experiența practică, liturgică. Ea trebuie ca mereu să izvorască din întâlnirea și contopirea cu veșnicia, în cadrul organismului eclesial. În acest sens, teologia trebuie oba în influența pietismului formalist, a formei care nu are fond. Pentru aceasta, problematica cunoașterii lui Dumnezeu nu trebuie să fie separată de experiența practică, liturgică. Ea trebuie ca mereu să izvorască din întâlnirea și contopirea cu veșnicia, în cadrul organismului eclesial. În acest sens, teologia trebuie obligatoriu să fie liturgică, adică integrată și parte din dimensiunea experienței reale și personale a creștinului. Credința noastră nemărturisită eclesial devine doar reluare, doar auzire, dar fiind lipsită de dimensiunea necesară a „cuvântului cu putere”. Iar pentru a putea fi întrupată și viețuitǎ, adică făptuită, ea trebuie și mărturisită și liturghisită, în chip doxologic.

„Gustați și vedeți că bun este Domnul”(Psalm 38,8). Iată, într-adevăr, o invitație plină de gingășie și delicatețe care poartă în ea adevărata dragoste și grijă pentru cel creat după chipul Ziditorului său. Această chemare simplă, dar adâncă, la ospăț, vorbește în modul cel mai semnificativ despre adevărata natură a creștinismului, care nu este o religie plină de idei utopiste și lipsite de concretizare, sau o cunoaștere fără lumină a unor legi monotone, închise în imanența oarbă care îți lasă gustul searbăd al golului. Tocmai în acest ospăț, euharistic și dătător de viață, stă puterea Lui care-ți lasă gustul cel „bun” al izvorului de apă vie.

Fără de Hristos nu vom putea face nimic. De aceea, cel care nu se împărtășește nu va putea înainta duhovnicește, nu se va cunoaște pe sine și va muri în fiecare zi, puțin câte puțin, neprimind în el viața cea adevărată. Dar pătrunzând în noi, Hristos ne poate curăți, nu din exterior ca pe niște obiecte, ci din adâncul ființei noastre, acolo unde sălășluiește păcatul cu tot cu rădăcinile lui.

Coborârea la iad simbolizează, coborârea în adâncul nostru, acolo unde, noi credem, că nu mai putem schimba nimic, dar acolo Hristos ne întinde mâna Sa și ne scoate la viață. Cel ce se împărtășește cu Hristos, gustă din viața veșnică încă de aici și viața lui pământească capătă conotațiile vieții viitoare, unde va fi comuniune deplină cu Sfânta Treime. Cel ce se împărtășește cu Hristos, primește puterea de a zdrobi și el porțile iadului, de a birui moartea.

III.Molitfelnicul în țara noastră

Apariția tiparului în Germania în anul 1452 a avut un rol deosebit nu numai în dezvoltarea și evoluția creștinismului apusean, ci și în viața și activitatea Bisericii Ortodoxe. Cu multǎ dificultate ne putem imagina astăzi evoluția lumii fǎrǎ acest eveniment și importanța colosală a acestui moment într-o lume care de multe secole transmitea învățătura sa și cunoștințele acumulate prin copierea manuscriselor în cadrul bisericilor și mănăstirilor, raritatea cărțiilor arătându-le ca fiind un obiect de o valoare deosebită, pe care cei învățați, nobilii și regii doreau să le dobândească. În timpul Evului Mediu, în Occident dar și în Orient, cultura lumii scrisă s-a transmis prin efortul monahilor copiști așa cum sunt numiți, care pe lângă aceasta au creat și dezvoltat o adevărată artă din caligrafiei și din pictura în miniatură în copiile lor, făcând din copii un obiect de artă, de cele mai multe ori împodobit cu imagini pictate pe un fond de aur, cu inițiale împletite și decorate și cu motive florale, îmbrăcate foarte frumos în piele și ferecat în argint sau alte metale prețioase care le și dǎdeau valoarea.

Unitatea de cultură a românilor a fost intuită și vǎzutǎ dinainte chiar de cǎtre diaconul Coresi, în Epilogul ”Psaltirii” românești tipǎrite la Brașov, în anul 1570 în care scria : ”dacă văzui că mai toate limbile pâmăntului au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor proprie, numai noi rumânii n-avem…”. Cuvinte asemǎnǎtoare folosea și mitropolitul Teofil în Predoslovia făcută ” Pravilei de la Govora” tipǎritǎ în anul 1640, pentru ca, tot atunci, faptul unei unități asumate să capete contururi și valențe mult mai clare când Mitropolitul Varlaam al Moldovei “ dedicǎ ” prima lui tipăritură, adică ”Cazania”, ”la toată seminția românească pretutindene unde se află pravoslavnici întru această limbă”. Și că e a ajuns sǎ fie de folos chiar ”la toată seminția” cunoaștem din faptul că, la doar un an mai apoi, tipărirea mitropolitului Varlaam era inclusă în „Evanghelia învățătoare” tipărită la mănăstirea Dealu, și cu siguranță amândouă au trecut munții, pentru că, în 1648, să apară ”Noul Testament de la Bălgrad” adică Alba Iulia, odată cu acea cunoscutǎ declarație-reproș făcută de autorului său, mitropolitul Simion Ștefan: ”au răsfirat rumânii și printr-alte țări”. Altfel spus, întreaga acțiune de traducere, una concertată, trebuia să devină un răspuns la încercarea de rupere și dezbinare a comuniunii culturale a românilor din Transilvania cu frații lor de peste munți. Deci, ”unitatea culturii și neamului era apărată ca expresie a unitățiide neam și de țară . Este un act de voință a unriii, nu doar de instinct, independent de forma sub care se arată. Deoarece atunci când, măcar în parte, se va reuși ruptura – prin Uniație – o fracțiune din cetățenii Transilvaniei, locul comunității de credință este luat instantaneu de conștiința mărturisitoare și militantă, și mândria originii romane, care este comună tuturor”.

Graiul românesc și-a câstigat treptat dreptul de a fi limba liturgică în mod definitiv între secolele al XVII- XVIII-lea. Limba de slujire la început în cultul creștin-ortodox pe teritoriul patriei noastre a fost limba latina vulgara, adică nu cea literară.

Componentele limbii slavone s-au inserat în limba română între secolele VI-X, prin contactul indelung al slavilor cu populația română. Românii din Ardeal au adoptat liturghia slavă cu mult înainte de a veni maghiarii în Adeal. Elementul slav a fost menținut pe mai departe în Biserica noastră pentru a scăpa pe credincioșii ortodocși de propaganda catolică, care a găsit un sprijin în limba de origine romanică, a românilor.

Organizarea foarte bună a statelor românesti, Țara Românească și Moldova, în timpul secolelor al XIV-lea si al XV-lea, ca state independente, a reușit să ușureze etapa de introducere a limbii române în Biserica ortodoxă.

Cele dintâi traduceri românești au fost făcute în nordul Transilvaniei. Acestea s-au pierdut păstratându-se doar copii, ce s-au făcut mult mai tarziu, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, dar cele originale sunt din secolul al XV-lea. Acestea sunt cunoscute cu numele de "texte rotacizante". Ele sunt traduceri făcute cuvânt cu cuvânt din limba slavonă.

În al XVI-lea secol, prin tipariturile diaconului Coresi de la Brașov, se face un imens pas înainte în procesul de introducere a limbii române în Biserica românească. În acest fel, Coresi și ucenicii săi tiparește la Brasov: Evangheliarul ( în anul 1561), Apostolul ( în anul 1563), Cazania ( în două ediții 1564 si 1581), Molitfelnicul ( în anul 1564), Liturghierul ( în anul 1570), Psaltirea ( în anul 1570) și Psaltirea slavo-română ( în anul 1577).

Chiar dacă traducerile maramureșene stăteau la baza tipăriturilor lui Coresi, totuși, limba uzitată de Coresi e mai puțin arhaică, și are cu siguranță o circulație mai largă, pentru că în cadrul ei se simte graiul romanesc folosit în părțile Târgoviștei și Brașovului, în timpul lui Coresi. În acest secol al XVII-lea se accentuează mai mult tendința de schimbare a limbii slavone cu cea română. Mitropolitul Moldovei, Varlaam are cea mai îngrijita modalitate de expunere a limbii românești literare în prima jumatate a secolului XVII.

Mitropolitul Moldovei Dosoftei (1624-1693) a început în mod consecvent să înlăture limba slavonă din cadrul cultului. Pentru aceasta el face următoarele traduceri: Liturghierul ( în anul 1679, apoi retipărit în anul 1683), Acatistul Născătoarei de Dumnezeu ( la Uniev, în anul 1683), Molitfelnicul ( la Iași în anul 1681), Octoihul ( la Iasi în anul 1683), Paremiile ( la Iași, în anul 1683) și apoi Psaltirea ( la Iasi în anul 1680).

Cu toate acestea limba română nu poate înlocui de acum, pe întreaga țară, în Biserica ortodoxă, limba slavă. Se proceda cu reținere la traducerea textelor din slavonă în română. Curentul slavon era însă prea puternic și se manifesta o totală neîncredere în posibilitățile limbii române de a fi limbă bisericească.

Schimbarea totala și radicală a limbii slavone cu limba romana s-a făcut abia în parcursul secolului al XVIII-lea. Cel mai mare merit în această situație îl are în Muntenia vrednicul de pomenire mitropolit, Antim Ivireanul, care a și dat de fapt și de drept traducerea romaneasca care a rămas definitivă a principalelor carti de cult. Din 1693, el tipărește o Evanghelie greco-română, unde textul scripturistic este scris pe două coloane, aceasta pentru a întări încrederea cititorilor români în limba lor strămoșească. Apoi se tipărește în română Psaltirea ( în anul 1694) și Evanghelia la Snagov ( în anul 1697 ).

După anul 1703, se încerca inserarea limbii grecesti în cadrul cultul religios , mitropolitul Antim pornind hotărât spre românizarea slujbelor bisericii, oferind în limba română foarte multe din cărtile de slujbă fundamentale: Ceaslovul slavo-roman și apoi Acatistul Maicii Domnului ( în anul 1703), Molitfelnicul, in anul 1706, la Ramnic, ce s-a epuizat extrem de repede, așa incat la anul 1713 se tipărește o alta editie în Targoviste.

Pentru strană el tipărește Octoihul ( în anul 1712). Apoi în 1713 tipărește Liturghia in limba română, apoi în 1715 apare Ceaslovul si Catavasierul, fiecare au avut câte doua ediții.

Pe urmă și Mitrofan episcopul Buzaului, va avea și el un rol insemnat in opera colosală de traducere și apoi tiparire a cărților de slujbă în limba română. În acest fel, el traduce, partial Mineiele din grecește ( la Buzau în 1698-1699), având în romaneste doar Tipicul, apoi Paremiile si Vietile Sfintilor, la fel ca și in alte carti tiparite tot de către el: Triod ( în anii 1697 si 1700), Octoih ( în anul 1700), Molitfelnic ( în anii 1699-1701), Penticostar ( în anul 1701 ) și Psaltire ( în anul 1701).

Între anii 1720-1740, episcopul Buzaului Damaschin contribuie în mare parte la opera de traducere a unor cărți de cult în limba poporului. Episcopul tipărește Apostolul ( in anii 1683 si 1704), dar apoi și multe dintre traducerile lui au rămas in manuscris si au fost tipărite abia după moartea sa. Astfel, cei ce au fost episcopii urmasi ai săi, Clement și Inochentie la Râmnic, realizeză Triodul ( în 1731 ), Penticostarul ( în 1743 ), Antologhionul ( în 1745 ), Orologhionul ( în 1745 ), Molitfelnicul ( în 1747 ) și Octoihul ( în 1750 ).

Episcopul Ramnicului, Chesarie tipărește șase volume ale Mineielor traduse de episcopul Damaschin în 1779 (octombrie-martie), iar celelalte Mineielor (aprilie-septembrie) au fost tipărite de către episcopul Filaret. Mai mult pe lângă Mineiele menționate, el tiparește apoi: Octoihul ( în 1776), Triodul ( în 1777 ), apoi Ceaslovul și Psaltirea ( în 1779 ).

Poporul român a adoptat limba slavona, cu precǎdere pentru spațiul bisericesc, nu în mod singular și unic, deoarece se profila deja ca noua și oficiala limbă a Bisericii ortodoxe , după cea a greacă a Bizanțului. Încă cu mult timp înainte de căderea Bizanțului în 1453, iar în mănăstirile și bisericile Constantinopolului se traducea și copia literatură patristică a vremii din greacă în slavonă.

Se cunosc de altfel și astfel de exemplare de traduceri care au circulat și la noi în țarǎ. Și nu trebuie sǎ uităm că făcuse parte din programul așa numit expansionist al Bizanțului, în scopul creștinării și culturalizării popoarelor, trimiterea fraților Chiril și Metodiu, care erau greci de origine slavă, la noile popoare nou create cu care ei se înrudeau, și care erau deloc puține la număr. Chiar și prima Sfânta Liturghie pentru slavi în limba slavonǎ se va traduce la tot Roma.

Deci, limba slavona avea să devină și să rămână pentru destul de multǎ vreme vehiculul literaturii patristice rǎsǎritene și pentru spațiul românesc. Românii însă nu vor înceta a vorbi română sau a vorbi-o mai puțin. Apariția primei cărți românești a lui Coresi, și anume ”Evangheliarul” de la Brașov, și apoi până la cea din urmă carte românească a sa, ”Evangheliei cu învățătură”, din anul 1581, care era răspunsul clar dat la așteptările și speranțele preoțimii românești, cum aflăm și din sfârșitul celei dintâi: ”Am avut jelanie pentru sfentele cărți creștinești tetroevanghel și am scris aceste sfinte cărți spre învățătură, să fie preoților români spre înțelegere, și să învețe poporul cine-sunt creștinii. Cum grăiește și sfântul Pavel apostolu către Corinteni 14 capitole: în sfânta bisearică mai bine este a grăi cinci cuvinte spre înțeles decât zece mii de cuvinte neînțelese în limbi străine…” .

Cărțile de slujbă usitate de Biserica Ortodoxă se împart în două categorii distincte: cele de la strană ale serviciului divin public, care sunt: apostolul, acatistierul, mineele, octoihul, triodul, antologhionul, Penticostarul, Panihida, etc. și apoi cărțile liturgice care sunt folosite de preot atât în slujbele divine publice, cât și în cele particulare, acestea fiind:tipicul, aghiasmatarul, arhieradiconul, liturghierul, evanghelia, molitfelnicul, etc.

IV. Molitfelnicul – evoluție și etimilogie

Molitfelnicul, este folosit atât în serviciul divin public în Sfânta Biserică, cât și în cel particular, și are o foarte mare importanță datorită complexității și varietății cuprinsului, care vine a răspunde tuturor cerințelor și nevoilor actuale ale credincioșilor.

Această carte de cult cuprinde: anumite Sfinte Taine ( excepție făcând Taina Hirotoniei), molifte, rugăciuni, ierurgii, de care creștinul ortodox are nevoie pe parcursul întreagii perioade a vieții sale. Această denumirea de molitfelnic ( molitvelnic ) vine din limba slavă de la molitvinikủ, care înseamnă rugăciune, sau cuvânt, iar în limba greacă găsim denumirea de evhologhiul ( gr. εύχoλoyίoυ τό έυχη λόyoς ), ( Evhologhion evhi logos ) care însemnă la fel rugăciune, cuvânt care provine de la εύλoyώ (evlogo) care însemnă binecuvântare.

Evhologhionul ( gr. Eυχoλoyιoν = Molitfelnic, sl. Tpeбник ) este cartea ce conține rânduiala oficierii Sfintelor Taine (excepție făcând Hirotoniei), și a Ierurgiilor Sfintei Biserici și a altor slujbe pentru diferite momente și trebuințe. Drept model al acestei cărți poate fi considerat fără îndoială Evhologhionul lui Serapion de Tmuis și apoi Cartea a VIII-a a Constituțiilor Apostolice.

Întru început, Evhologhionul ( cel bizantin) cuprinde în sine, în plus rânduiala „ Sfintelor Tainelor”, și alte texte din Liturghier și apoi cele din Arhieraticon. În timp, în secolul al XIII-lea, aceste cărți apoi au început treptat să se separe. Astăzi însă se se păstrează și mai multe manuscrise din cele ale vechiului Evhologhion bizantin-grec ( din secolele al VIII-lea–al XII-lea ), care însă arată anumite diferențe clare de text și mai mai clar de formă ale unor gesturi simbolice și acte liturgice în cadrul săvârșirii Tainelor.

Așadar rugăciunile și rânduielile Molitfelnicului au cunoscut și ele o ușoară evoluție specială, și unele rânduieli au fost modificate chiar în timpul Evul Mediu mai târziu. Liturgistul francez André Jacob clasifică manuscrisele Evhologhionului grec în patru grupe, ele preentând redactări distincte ale unui conținut asemănător.

Grupele sunt: 1) constantinopolitană primară; 2) constantinopolitană târzie; 3) periferică primară; 4) periferică târzie. De regulă, prima și ultima au un conținut mai bogat, deoarece cei care le-au scris, pe lângă rugăciunile și întreg conținutul Evhologhionului constantinopolitan, doreau să mențină și tradiție locală, înscriind astfel mai multe rugăciuni „de alternativă”. Cu timpul, acestea au fost pur și simplu adăugate la cele din prima și a doua grupă de manuscrise, formând niște rânduieli mai complexe, uneori cu repetări de idei, iar alteori fără o continuitate clară.

Cele mai importante codice bizantine care conțin și texte ale redactărilor vechi sunt: Barberini 336 în (secolul al VIII-lea) – imitație sud-italiană ce se află chiar la Vatican; Leningradensis gr. 226, numit și Evhologhionul lui Porfiri Uspenskiy în (secolul al IX-lea sau chiar al VIII-lea); Sevastianov graecus 474 (secolele al X-lea–al XI-lea); Coislinus 213 – Evhologhion constantinopolitan din anul 1027 aparținând preotului Stratèghios de la Sfânta Sofia; Grottaferrata în (secolele al XII-lea–al XIII-lea), numit și Evhologhionul lui Visarion (Bessarion). Prima ediție critică și istorică a Evhologhionului bizantin o face chiar Jacob Goar. Ediția a II-a de la Veneția – 1730 – este cea mai renumită.

În linii mari numirea acestei cărți de slujbă s-a păstrat cu anumite mici diferențe funcție de zonă cum ar fi: molitvenic, după ediția slavă tipărită la Târgoviște în 1545; apoi Coresi tipărește o carte de slujbă în 1564 la Brașov numită de către autor molitevnic; apoi mitropolitul Dosoftei la Iași, din 1681, numește această carte a sa mltvnic sau moltănic; iar în ediția de la Bălgrad din anul 1688 apare pentru prima dată denumirea de molit к-vnic; urmează apoi edițiile de la Râmnic care apar sub denumirea de molitvenic-k; și în final tot molitvenic-к se numesc și edițiile de la București din 1794 sau din Sibiu 1874.

La fel o denumire a acestei cărți de slujbă e, după cum am amintit mai sus, și numirea grecească de evhologhionce se zice și molitкvnic, apoi ar mai fi și ediția de la Bălgrad din 1689 sau Râmnic din 1730. Alte ediții care au fost intitulate evhologhion sunt și cele de la Buzău, apoi Râmnic în 1706, Târgoviște în 1713, București, și Iași 1749, 1754, și nu în cele din urmă Blaj 1815 și 1913.

Denumirea de evhologhion o poartă însă puține ediții, menționăm aici: București în 1808, evhologhionul sau carte de sau cu rugăciuni, București în 1888 și evhologhionul cel bogat. Apoi o altă denumire a cărții acesteia de cult, dar care e însă mai rar întâlnită, și care a fost folosită mai mult în părțile Moldovei, și care provine la noi în țară din Rusia ortodoxă, o carte numită trebnic care a fost tipărită în trei ediții: unul a fost trebnicul slav de la Câmpulung din anul 1635 și cele două ediții ale trebnicului român tipărite la Chișinău în 1920 respectiv 1926 .

Schimbarea și transformare titlului de la molitfelnic la evhologhion sau apoi trebnic pe întreg cuprinsul țării noastre se datorează influențelor majore ale culturii bisericești, fie slavă, fie greacă după caz. Denumirea slavă este datorată influențelor slave majore pe teritoriul țării noastre, iar influența rusească se dezvoltă foarte mult sub domnitorul Mateiu Basarab, când cartea se va numi numea ca și în Biserica Rusă, și anume trebnic, iar apoi în vremea lui Constantin Brâncoveanu se folosea mai degrabă denumirea greacă a cărții, și anume evhologhion .

În vremurile noastre denumirea cărții liturgice este de la nivel național molitfelnic– cuprinzând în ea slujbe, și rânduieli și rugăciuni săvârșite de către preot la diferite momente din viața credincioșilor, denumire folosită și rămasă neschimbată, încă de la edițiile din anul 1854, și respectiv 1859, apărute cu binecuvântarea și oblăduirea Mitropolitul Nifon la București .

În decursul istoriei și cultului bisericii otrodoxe, cultul și rânduielile au suferit diferite modificări și schimbi, fie i s-au adăugat rugăciuni sau practici, fie au fost scoase, fie au avut influențe de sorginte catolicǎ, fie s-au păstrat până azi. Dovadă stau însǎ mărturie a celor afirmate documentele și edițiile de Molitfelnice sau Evloghii păstrate și ajunse până în zilele noastre. Cel puțin pe teritoriul țării noastre în perioada secolelor XVI–XIX, rânduielile au primit câteva conotații locale, în sensul de influențe zonale, pentru că prin copierea molitfelnicelor de către preoți s-au încetățenit și au devenit dogme, diferite practici locale sau parohiale care au fost consemnate în acele manuscrise copiate sau nu .

Este foarte important însǎ de reținut faptul că în Transilvania secolului XVIII molitfelnicul ortodox român și-a păstrat identitatea, chiar și manuscrisele, neacceptând influențele de tip calvin sau catolic, spre deosebire de alte asemenea rânduieli .

Nădăjduim că prin păstrarea și conservarea identității noastre bisericești și de ritual liturgic suntem mai ancorați în trecutul deosebit de bogat al ortodoxiei române. Chiar dacă putem găsi pe alocuri unele diferențe, poate chiar nesemnificative, este important de apreciat faptul cǎ existǎ o unitate a cultului care s-a pǎstrat de-a lungul timpului și nu a cedat în fața istoriei nefavorabile.

V. Edițiile Molitfelnicului românesc și dezvoltarea lui

Pentru a facilita etapele analizei am optat pentru realizarea unei liste a principalelor ediții ale Molitfelnicului românesc, ținând cont de valoarea lor teologică și culturală, dar și de răspândirea și folosirea lor în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Această listă cuprinde următoarele ediții:

1. Molităvnic dă-nțeles, Iași (1681) – prima ediție românească propriuzisă;

2. Molităvnicul de la Bălgrad, Alba Iulia (1689);

3. Molitvenic, Buzău (1699);

4. Molitvenic, Târgoviște (1706) – ediția Sfântului Antim Ivireanul;

5. Molitvenic, București (1888) – prima ediție sinodală;

6. Molitvenic, București (1937);

7. Molitvenic, București (2006)

În ceea ce privește prima caracteristică, utilizarea Sfintei Scripturi în alcătuirea textului rugăciunilor reprezenta nu doar o sursă bogată de inspirație, ci și un element unificator, ce elimina pericolul inserării unor expresii sau noțiuni care ar fi putut fi contrare învățăturii de credință. Prin cea de-a doua caracteristică, Biserica făcea dovada unei credințe vii, mărturisită nu doar în teorie, ci mai ales în practică și în liturghie.

. De-a lungul timpului aceste trăsături, deși au cunoscut îmbogățiri considerabile, au păstrat în continuare aceleași direcții care le-au consacrat: cea biblică și cea mărturisitoare. Într-adevăr, indiferent de epoca despre care vorbim, conținutul rugăciunilor respectă aceste două direcții, astfel că tradiția

Bisericii Ortodoxe nu a cunoscut pericolul pietismului exacerbat, nici pe cel al liberalismului religios, structurat pe o abordare individualistă a credinței și a vieții ecleziale. S-a putut constata că, atunci când își fac apariția primele ediții tipărite, acestea se fundamentează pe un număr suficient de manuscrise, capabile să asigure materialul necesar în vederea creării unei ediții cât mai complete. Cu toate aceste eforturi, prima ediție tipărită a Molitfelnicului în țara noastră este una slavonă, apărută în 1545 sub patronajul domnitorului Matei Basarab. La scurtă vreme, în 1564, apare la Brașov cu sprijinul autorităților maghiare Tâlcul Evangheliilor și Molitfelnicul editate de Diaconul Coresi, considerată de unii drept prima ediție românească a Molitfelnicului, iar de alții drept un instrument al propagandei calvine, ce nu are nimic în comun cu conținutul cultului ortodox. . Dincolo de utilizarea unor expresii specific limbii maghiare și de indicarea anumitor obiceiuri specifice zonei, precum cel al jurământului ce se rostește la Cununie, conținutul este unul ortodox. Considerăm că în cazul Molitfelnicului românesc al lui Coresi avem de-a face cu o strategie a Bisericii ortodoxe din Ardeal de a face față prozelitismului protestant utilizând propriile-i arme: predica, tiparul, utilizarea limbilor naționale în detrimentul celor consacrate în cult, precum latina, greaca sau slavona. Ca și în cazul Molitfelnicului slavonesc din 1545, Molitfelnicul lui Coresi nu s-a bucurat de o largă răspândire, mărturie stând numărul mic de exemplare incomplete păstrate.

Ținând cont de aceste premize, considerăm că prima ediție românească este cea a Molitvenicului dă-nțăles, tipărit în 1681, la Iași, de către Mitropolitul Dosoftei. În ciuda limbii greoaie, a numeroaselor calchieri după termenii liturgici slavoni și a redundanțelor obositoare, această carte are meritul de a încerca pentru prima dată să redea rânduiala Sfintelor Taine și Ierurgii în limba poporului.

Efortul acesta va fi continuat de Molităvncul de la Bălgrad (1689), cea mai importantă ediție din veacul al XVII-lea. În ciuda eforturilor susținute în diortosirea textului după izvoare slavone, grecești, dar și românești, la numai zece ani vor apărea la Buzău două ediții (1699 și 1701) cu structură mixtă – textul rugăciunilor în slavonă, indicațiile tipiconale și textele biblice în română. Cele două ediții reflectă incertitudinile clerului de la începutul secolului al XVIII-lea cu privire la locul limbii în cult.

A fost nevoie de opera literară a Sfântului Antim Ivireanul pentru ca acastă situație ambiguă să fie definitiv soluționată. Cele două Molitfelnice tipărite în timpul păstoririi sale, mai întâi la Râmnic, apoi ca mitropolit al Țării Românești sunt veritabile monumente de limbă și cultură teologică românească. Atât ediția de la Râmnic (1706), cât și ce a de la Târgoviște (1713) oferă un text de o claritate extraordinară, cu o topică ce face dovada deosebitului simț al limbii pe care îl avea Sfântul Antim și, nu în ultimul rând o sistematizare a conținutului acestei cărți. Datorită calității limbii dar și a execuției tipografice, aceste două ediții vor deveni de referință pentru toate Molitfelnicele ulterioare.

De altfel, în secolul al XVIII-lea apar cele mai multe ediții, 21 la număr, fapt ce dovedește grija deosebită pentru menținerea cultului în limba poporului Secolul al XIX-lea încheie pe de-o parte ciclul Molitfelnicelor tipărite cu caractere chirilice, și oferă pe de altă parte prima ediție sinodală, apărută la București, 1888, redactată cu caractere latine.

Viitoarele ediții, majoritatea apărute la București, vor finaliza eforturile începute de Sfântul Antim Ivireanul. Sunt de remarcat edițiile din 1937, dar și cele actuale (2002 și 2006), caracterizate printr-un conținut bogat și foarte bine sistematizat.

Ținând cont de aceste repere istorice, am purces mai întâi la realizarea unui index cronologic al tuturor edițiilor Molitfelnicului românesc, începând de la Molitvenicul lui Coresi. Am identificat astfel 54 de ediții, cele mai multe dintre ele consultate în Biblioteca Academiei Române, dar și la Biblioteca Sfântului Sinod. Am urmărit în această descriere să indicăm principalele trăsături – titlul, formatul, numărul de exemplare și particularitățile fiecărei ediții – ținând cont și de informațiile oferite de monumentala Bibliografie veche românească, editată de Ioan Bianu și Nerva Hodoș. Acolo unde am întâlnit reeditări fidele, nu am insistat asupra prezentării, pentru a evita redundanța.

Ținând cont de datele acestei analize, putem concluziona că tipărirea Molitfelnicului românesc cunoaște, începând cusecolul al XVII-lea, o anumită ritmicitate (cel puțin o ediție la fiecare deceniu). Această caracteristică demonstrează încă o dată grija domnitorilor, episcopilor și clericilor de a lucra continuu pentru formarea unei limbi liturgice românești desăvârșite.

Finalul celui de-al doilea capitol a fost dedicat prezentării detaliate a edițiilor de referință după cum urmează: Molitvenic dă-nțăles, Molităvnicul de la Bălgrad (1689), Molitvenic, Buzău (1699), Molitvenic, Râmnic (1706), Evhologiu, București (1888), Molitfelnic, București (1937) și Molitfelnic, București (2006). Primul și cel mai important criteriu în alegerea acestor ediții l-a reprezentat conținutul.

În anul 1699, în Buzău, episcopul de vrednică amintire Mitrofan dă la lumina tiparului un alt Evhologhion, adică Molitvenic . Această carte avea tipicul în limba română dar rugăciunile în limba slavonă. Din prefața acestei cărții, trebuie să reținem că autorul ei a tipărit-o după toate învățăturile românești cunoscute, pentru înțelegerea tuturor, adică pe înțelesul tuturor, pentru că se spune „cărțile de mai înainte tipărite, spune ea, nu sunt cu tipicul românesc˝, adică se arată că este o carte oarecum inovatoare în acest sens conținând tipicul de astă dată în limba română .

De asemenea, am ținut cont de raportarea traducerii românești la izvoarele după care a fost realizată, urmărind atât calitatea filologică, fidelitatea față de textul sursă, cât și corectitudinea teologică și păstrarea continuității liturgice. Un alt criteriu l-a constituit răspândirea largă a unei astfel de ediții. Nu în ultimul rând, un factor important a fost numărul de apariții ulterioare, care au preluat integral sau cu foarte puține modificări conținutul și structura unei astfel de ediții de referință.

Fără îndoială, există și cazuri aparte, în care avem de-a face cu ediții care nu s-au bucurat de o largă răspândire, dar care, fie datorită celor implicați în tipărirea lui, fie datorită rolului deosebit pe care o asemenea tipăritură l-a jucat în istoria dezvoltării limbii române bisericești în special și a culturii românești în general se bucură de o apreciere deosebită.

La origini, varianta editată bizantină a acestei cărti de slujbă cuprindea, pe lângă rânduiala tuturor Sfintelor Taine, și toate randuielile pastrate până astazi in "Liturghier" si în "Arhieraticon".

Începând însă din secolul al XIII-lea, slujbele au început să fie împărțite pe mai multe categorii, ajungandu-se treptat la cuprinsul cartilor liturgice pe care îl avem astăzi. Prima sa editie critica și istorica a acestui "Evhologhion bizantin" o va face Jacob Goar, cea de-a doua editie a acesteia, tiparita la anul 1730, în Venetia, fiind cu siguranță cea mai cunoscuta.

Molitfelnicul ce a fost întocmit și apoi tipărit de Sfântul Petru, mitropolit al Kievului, în anul 1646, având titlul "Trebnic", care este una din cele mai bogate și variante ale acestei cărți de slujbă.

Sfântul Antim Ivireanul, observând cât de bine a fost întocmit acel "Trebnic" a lui Petru al Kievului, el îl traduce și apoi îl tipăreste la Targoviste, la anul 1709. Ulterior, în anul 1722, el va fi retipărit și la București.

Carte aceasta va vedea și ea lumina tiparului, dar într-o formă îmbogățită, între anii 1888, apoi 1896, și mai târziu în 1920 si 1937, fiind de fiecare data, apărută cu binecuvantarea dată de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Ulterior, până azi, Molitfelnicul a fost de nenumărate ori reeditat .

Molitfelnicul ce a fost editat la Bucuresti, la anul 1992, la fel cu aprobarea Sfântului Sinod si apărut cu binecuvantarea Preafericitului Teoctist, Patriarhul B.O.R., și cuprinde urmatoarele slujbe:, Marturisirea (Spovedania), Botezul, Maslul, Nunta, Sfestania (Sfintirea apei), Impartasirea, Dezlegari, Molitfe, Inmormantarea, Rugaciuni pentru ferurite trebuinte, Rugaciuni pentru neputinte si boli, Tunderea in monahism, , Randuieli pentru posturi si praznice, Randuieli privind obiectele de cult, Randuieli privind intoarcerea la credința Ortodoxă a celor care s-au lepadat de ea (iudei, luterani, calvini, musulmani, catolici, baptisti, etc) si Nomocanonul.

"Randuiala botezării celor de altă credința " era o rânduiala de mare necesitate în B.O.R., cu precădere într-o vreme în care lumea se amestecă în toate credințele și învațăturile. Credința dreaptă a Bisericii Ortodoxe Române a fost păstrată de către sfinții mucenici chiar cu prețul vieții lor, motiv pentru care se cadea să o păstrăm și noi așa neschimbată, precum și noi am primit-o. Rânduielile speciale ale Sfântului Botezului pot fi aflate în "Molitfelnicul cel Mare", și în variantele sale prescurtate ele nefiind din păcate pastrate.

Apoi, "Nomocanonul" este o oarecare prescurtare a tuturor canoanelor Bisericii Ortodoxe, de mare folos preotului duhovnic atunci când stă în scaunul de Spovedanie. În aceste canoane, cu siguranța un loc de cinste îl ocupa cele lăsate de Sfintii Apostoli, și de Sfantului Vasile cel Mare si de Sfintele Sinoade ale Bisericii.

Prezenta ediție a Molitfenicului cea editată în 2013 are la bază textul și structura cuprinsului ediției din anul 2006 și beneficiază de multe îmbunătățiri de limbaj, de necesare precizări tipiconale la citirea unor rugăciuni speciale și molitfe, precum și la săvârșirea unor rânduieli premergătoare Sfintei Taine a Botezului.

În revizuirea tuturor textelor biblice, adică Evanghelie, Apostol, Psalmi, Profeți, s-au avut în vedere cu precăre ultimele ediții ale Bibliei (2008) și Evangheliei (2011). De asemenea, au fost adăugate din surse mai vechi, sau traduse direct din limba greacă, unele rânduieli și rugăciuni cerute de nevoile pastorale contemporane (Sfeștania pentru binecuvântarea unui vehicul, Sfeștania la începerea unei lucrări de folos obștesc, Sfeștania la începerea unei lucrări particulare, Rânduiala binecuvântării stupilor, Rânduiala sfințirii uneia sau mai multor icoane cu felurite chipuri, Rânduiala sfințirii icoanei Preasfintei Treimi, Rânduiala sfințirii raclei pentru sfinte moaște, Rugăciune la binecuvântarea unui monument, Rugăciune la încheierea anului școlar și altele), astfel încât ediția de față este una dintre cele mai bogate în conținut, înnoită în limbaj și cu o ținută grafică superioară.

În vremea domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu, între anii 1688 -1714, în Țară Românească au existat cinci tipografii. La București a existat deja o tipografie, de pe vremea domnului Duca Voievod, și la inițiativa Mitropolitului Antim și episcopului de Buzău Mitrofan au fost apoi înființate și alte tipografii la Snagov, Buzău, Râmnic și Târgoviște.

De Brâncoveanu se leagă în mod special tipărirea din anul 1688 a primei ediții de traducere integrală în limba română a Sfintei Scripturi. Ea se va numi Biblia de la București, a cărei traduceri a început pe timpul domniei lui Șerban Cantacuzino cam în jurul anului 1682, dar ea a fost tipărită doar în timpul domnului Brâncoveanu. La această traducere au lucrat un colectiv de cărturari printre care și cei doi frații Șerban și Radu Greceanu. Ea avea să devină la 1693 cronicarul de curte al domniei lui Brâncoveanu, scrierea cea mai cunoscută a sa fiind intitulată „Începătura istoriei vieții luminatului și preacinstitului domn al Țării Români Io, Constantin Brâncoveanu Basarab voievod”.

Au fost apoi tipărite, la fel în limba română, Molitfelnicul, Octoihul, Psaltirea, Sfânta Evanghelie, Apostolul și omiliile sfântului Ioan Gură de Aur, sub numele Mărgăritarele, Liturghierul, Ceaslovul,. S-au tipărit în deosebi cărți pentru serviciile religioase și pentru școlile existente în Țară Românească și în Moldova, dar mai ales pentru susținerea ortodoxiei din Transilvania și din Maramureș, pentru popularizarea teologiei ortodoxe și a vieților unor sfinți și chiar romane de cavaleri, și tipăriturile erau mai toate împodobite artistic, paginile lor având un frontispiciu, și inițiale cu litere mari și frumoase.

Cărțile nu se vândeau ci erau împărțite în mod gratuit de către Domn sau Mitropolit, și aveau drept scop susținerea cultului ortodox creștin, iar tipărirea se făcea doar cu banii dați de Vodă Brâncoveanu și de Mitropolitului Antim. Cărțile adresate românilor foloseau doar cuvintele înțelese de către toți, fără o topică străină, și cu fraze simple și elegante, de aceea și limba din tipăriturile Epocii brâncovenești ai adus și o contribuție foarte însemnată la formarea și răspândirea limbii literare.

Însă poate cel mai de seamă act de susținere a credinței ortodoxe a fost inițiativa lui Brâncoveanu de a tipări unele cărți de slujba și de învățătură a credinței străbune și în limbile arabă, greacă, și georgiana. Pentru cei ce erau preoții ortodocși din Arabia, care nu aveau astfel de cărți de cult, s-au tipărit așa un Liturghier și un Ceaslov în limba greacă și arabă, iar apoi la Alep, în Siria, a fost trimisă chiar o tipografie cu litere arabe turnate în tipografia de la Snagov cu care apoi s-a tipărit Psaltirea în arabă, având ca frontispiciu stema Țării Românești și mai ales inițialele lui Constantin Brâncoveanu. Tipografia aceasta a funcționat aproape doua secole întregi și au fost tipărite mai mult de 70 de volume. Voievodul Brâncoveanu a mai trimis o tipografie și în Georgia, în țara mitropolitului Antim, unde s-au tipărit prima Evangheliă și Liturghier în limba georgiană.

În 1701 în tipografia din București, și tot la inițiativa lui Constantin Brâncoveanu, a fost tipărită și prima carte în limba turcă din întreaga lumea otomană, intitulată Proschinitarul Ierusalimului și a întregii Palestine.

Însă pe lângă scrierile religioase, s-a propovăduit ortodoxia în occidentul catolic și protestant și prin relațiile avute cu marile universități europene din vremea acea, mai ales cu Oxford și Cambridge, unde erau trimiși teologi formați la Academia Domnească la Sfântul Sava înființată tot de către Brâncoveanu în anul 1694. Academia cu studiu în limba greacă avea corespondent al unei Facultăți de filosofie sau litere și forma tineri bulgari, greci, sârbi și aromâni și se bucura atunci de un mare prestigiu în Europa.

Despre Molitfelnicul și Liturghierul tipărite de Sfântul Antim Ivireanul, martir și ierarh, a apărut un volum în care scriu Domnul profesor universitar dr. Gabriel Ștrempel, membru de onoare al Academiei Române, și Domnul profesor universitar dr. Gheorghe Chivu, membru corespondent al Academiei Române Cele două cărți de cult au fost tipărite în limba română în două ediții, la Râmnic, în anul 1706, și la Târgoviște, în anul 1713.

Cercetarea Domnului profesor universitar dr. Gabriel Ștrempel pornește de la linia directoare a activității ierarhului din Țara Românească, Sfântul Martir Antim Ivireanul dedicându-se procesului de românizare completă a cultului, în pofida împotrivirii ierarhilor greci, care, atașați tradiției celor trei limbi sacre, nu priveau cu ochi buni abaterile sale de la uzanțele liturgice medievale.

Este foarte clar, de aceea, care este motivul pentru care între toate edițiile realizate anume – slave, românești și grecești – cunoscute în cadrul culturii româneaști ca Trebnic, și care devine fundamental în scrisul bisericesc și pentru cea ce numim limba românească este Molitvenicul românesc care a fost tipărit de către Antim Ivireanul în anul 1706 , la Râmnic și apoi reeditat la Târgoviște în anul 1713.

Mai mult, Domnia Sa arată clar că, prin publicarea a celor două ediții în limba română a Molitvenicului, pentru generalizarea limbii române în cadrul cultului este fapt împlinit.

Despre Molitfelnicul tipărit la Balgrad știm doar că este cea de-a treia editie sau varianta în limba romana urmând după cel al diaconului Coresi de la Brasov, din 1564 si cel al mitropolitul Dosoftei de la Iasi, din 1681. Din prefață aflăm că această traducere a sa a fost facută dupa un izvod slavonesc și a fost tipărit cu binecuvăntarea mitropolitului moldovean Varlaam și cu permisiunea principelui transilvănean Mihail Apafi, numit "craiul Ardealului", la data de 22 aprilie 1689; traducator si ingrijitorul al textului fiind învățatul protopop Ioan Zoba de Vint, ce a fost reprezentant de marcă al tiparului din sec. XVII in Transilvania.

Pentru conținutului său foarte bogat, în comparație cu precedentele ediții, Molitfelnicul tipărit la Balgrad poate fi considerat pe bună dreptate primul Molitfelnic în sensul strict al cuvantului. Se poate tocmai din acest motiv, că Molitfelnicul lui Zoba a cunoscut și mai multe editii si a rămas pentru mai multa vreme ca fiind una dintre cele mai copiate și cunoscute texte din Transilvania, și nu numai de aici. In mod general majoritatea dintre textele rânduielilor prezentate de acest Molitfelnic al lui Zoba sunt mult mai bune si mai logice, chiar in situatii concrete, fața de unele texte ale Molitfelnicelor din ziua de azi. Doar un mic exemplu: La cea de-a doua Cununie textele liturgice îi făceau pe miri uneori să se simtă dojeniți de Biserică ( conform unei percepții liturgico-canonice doar Prima Cununie este considerată drept Taina în adevăratul sens al acestui cuvânt ).

Dacă pentru slujitori, cărțile tipărite în limba română au apărut primele, în anul 1706, din lista aceasta putem să vedeam că, pentru cei de la strană cărțile liturgice în română au apărut mult mai târziu, spre exemplu Octoihul în anul 1712, apoi Catavasierul în anul 1714, si Ceaslovul abia în 1715, restul rămânând și pe mai departe tot bilingve: adică Minee, Penticostar,Triod,. singura Excepție o face Psaltirea, care e tipărită în românește, în anul 1694, deoarece până acum existau doar câteva traduceri ale Bibliei. Este foarte importantă acum și traducerea Antologhionului, carte ce și astăzi se folosește chiar dacă foarte rar sau chiar de loc.

Prin tipărirea acestui Antologhion, în anul 1705 se asigura de acum și stranei textele necesare slujbelor la sărbătorile mari și la sfinți aleși, în limba română, deoarece în Minee nu existau întotdeauna încă aceste slujbe traduse în limba poporului, ci doar explicațiile de tipic necesare. Tipărirea următoarei ediții a Antologhionului, în anului 1709, dedicat Patriarhului Ecumenic ce în vremea acea era Atanasie și era destinat în special teritoriilor care erau sub jurisdicția sa, unde se slujea doar în grecește și mai puțin necesară pentru țara noastră, aici fiind atunci în circulație cel românesc, din anul 1705.

Concluzii

O analiză comparativă a tuturor edițiilor din cele peste patru veacuri și jumătate din momentul în care a apărut Molitfelnicul românesc arată că, în această perioadă, la românii ortodocși, rânduiala celor două Taine nu cunoaște modificări structurale sau măcar semnificative. Remarcabilă este însă viteza cu care limba română, în special cea liturgică a reușit să se cristalizeze în timp și să își definitiveze clar terminologia oarecum "tehnică", și drumul încă de la începutul secolului al XVIII-lea.

Pentru a susține pe ortodocși la slujire s-au făcut multe donații de cărți și tipografii, și de bani, apoi odoare și obiecte bisericești pentru ortodocșii românii din Transilvania, apoi și pentru Patriarhia Ecumenică din Constantinopol – care era cea mai înaltă autoritate canonică în Lumea creștin-ortodoxă, apoi ajutoare pentru Mănăstirile din Muntele Athos și din Muntele Sinai, unele danii pentru locurile sfinte din Ierusalim, și Patriarhiile de Antiohia și Alexandria, și mănăstirile sau bisericile de peste Dunăre pentru frații ortodocși din Serbia sau Bulgaria.

Se constată mai întâi că, în edițiile sale românești, Molitfelnicul păstrează rânduiala curată a celor două Taine, așa cum s-a cristalizat ea în secolele XIV-XV pe temelia practicii apostolice a Bisericii primare .

Deși editorii, diortositorii și ierarhii care au îngrijit ediții s-au străduit mereu să aducă precizări și să dea indicații tipiconale tot mai detaliate, totuși nici astăzi Molitfelnicul românesc nu oferă lămuriri complete nici slujitorului, nici eventualului credincios interesat a cunoaște rânduielile și semnificațiile slujbelor celor două Sfinte Taine.

În vederea tipăririi unei ediții îmbunătățite din acest punct de vedere, s-ar putea analiza posibilitatea inserării unor capitole sau note subsidiare cu scurte indicații și precizări tipiconale și cu necesare, succinte explicații mistagogice, atât pentru Sfântul Botez (de exemplu, imediat după corpus-ul "Canoanelor Sfinților Apostoli…" sau după "Scurta învățătură…" a Sfântului Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului), cât și pentru Sfânta Cununie (înainte de slujba Logodnei sau după "Scurtă învățătură…" a Sfântului Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului).

Bibliografie

ANTIM IVIREANUL, Opere, ediție critică, note și comentarii de Gabriel Ștrempel, Ed. Meridiane, București, 1972.

Bianu Ioan și Nerva Hodoș, în Bibliografia Românească Veche, 1508-1830 (în continuare, BRV ), volumul I.

Biblioteca Academiei Române, 500 de ani de tipar românesc, Expoziție, București, 10 nov., 2008.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene,Liturgica generală, EdituraInstitutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1993, p. 692 – 693.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială; ed. a IV-a. București: Editura Lumea Credinței, 2005.

Cireșanu, Badea, Tezaurul liturgic al Bisericii Creștine Ortodoxe de Răsărit, Tipografia Gutenberg – Joseph Göbl, București, 1910 – 1912.

Felmy, Karl Christian, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie, un comentariu istoric; traducerea în limba română Pr. Prof. Ioan I. Ică. Sibiu: Deisis, 2008.

Ghiuș, Arhimandit Benedict, Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă, Editura Institutul Biblic și Misiune al B. O. R., București 1998 .

Hrab, Alexandru, Taina Sfântului Maslu în prima perioadă patristică, în Altarul Banatului, nr. 3 / 2004.

ICĂ, Ioan I. jr. Diac. De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine; studii și texte. Sibiu: Deisis, 2011.

Ică. jr. Diac. Ioan, Canonul Apostolic al Primelor Secole, Sibiu: Editura Deisis, 2008.

Krizner, Prof. Paul, “ Rânduiala Botezului în diferite ediții ale Evloghionului sau Molitfelnicului ortodox- studiu istorico-liturgic “, în “ Altarul Banatului ”, Anul XXI ( LX ), serie nouǎ, nr. 10 – 12, octombrie – decembrie 2010.

MITROFANOVICI, Pr. Dr. Vasile TARNAVSCHI Pr. Prof., Teodor. Liturgica Bisericii Răsăritene, Cernăuți, Editura Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina, 1929.

Moldoveanu, Pr. Conf. Ioan, Opera Sfântului Vasile în cultura românescã. Circulația copiilor grecești și a traducerilor slavo-române, Catalog al Expoziției ”Sf. Vasile cel Mare”, Biblioteca Academiei Române, noiembrie 2009.

Molitfelnicul de-a lungul timpului, Interenet ( 20. 05. 2014 ) , http://molitfelnic.ro

Molitfelnicul românesc de-a lungul timpului , ( Internet ) , ( 26. 05. 2014 ), http://www.crestinortodox.ro

Modificările aduse la Molitfelnicul editat în anul 2013 de către B.O.R., Internet, ( 27. 05. 2014 ), http://www.editurapatriarhiei.ro

Șerban Cantacuzino, Antim Ivireanul și Neofit Cretanul – Promotori ai limbii române în cult, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2013, pp. 171-184.

Petroaia, Pr.dr. Lucian,Tradiția dinamică a Molitfelnicului românesc, ziarul Lumina, miercuri, 7 decembrie 2011.

Pruteanu, Ieromonahul Petru, Liturghia Ortodoxă, Istorie și actualitate, Editura Sophia, București 2013.

Țuțea, Petre, Între Dumnezeu și neamul meu, Editura Polirom, București, 2002.

Tradiția Apostolică V (Canonul Ortodoxiei, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008 p. 575), apud Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, Traducere, prefață și note de Cezar Login, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011.

Xenopol, Alexandru D., Istoria românilor din Dacia Traiana .

Zamfirescu, Dan, Contribuții la istoria literaturii române vechi, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1981.