Modurile Generale de Dobandire a Proprietatii

CAPITOLUL 1 CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND DREPTUL

DE PROPRIETATE

1. Definiția dreptului de proprietate

2. Conținutul juridic al dreptului de proprietate

3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

4. Felurile proprietății în raport de titular

5. Modurile generale de dobândire

CAPITOLUL 2 LEGEA CA MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI

DE PROPRIETATE

1. Generalități

2. Domeniul de aplicare

3. Intrarea în vigoare

CAPITOLUL 3 TRADIȚIUNEA ȘI OCUPAȚIUNEA

1. Tradițiunea

2. Ocupațiunea

CAPITOLUL 4 ACCESIUNEA

1. Definiție și clasificare

2. Accesiunea imobiliară naturală

3. Accesiunea imobiliară artificială

3.1. Accesiunea lucrărilor făcute de proprietar pe terenul său cu

materialele altora

3.2. Accesiunea lucrărilor făcute de o persoană cu materialele sale pe terenul altuia

4. Accesiunea mobiliară

4.1. Adjuncțiunea

4.2. Specificațiunea

4.3. Confuziunea sau amestecul

CAPITOLUL 5 UZUCAPIUNEA

1. Noțiune și reglementare

2. Domeniul de aplicare

3. Uzucapiunea de 30 de ani

4. Uzucapiunea de la 10 la 20 de ani

5. Modul de calcul al termenului uzucapiunii

6. Întreruperea uzucapiunii

7. Joncțiunea posesiilor

8. Efectul uzucapiunii

9. Renunțarea la prescripția achizitivă

CAPITOLUL 6 CONCLUZII

Bibliografie

=== MODURI GENERALE DE DOBANDIRE A PROP ===

Modurile generale de dobândire a proprietății

CAPITOLUL 1 CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND DREPTUL

DE PROPRIETATE

1. Definiția dreptului de proprietate

2. Conținutul juridic al dreptului de proprietate

3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

4. Felurile proprietății în raport de titular

5. Modurile generale de dobândire

CAPITOLUL 2 LEGEA CA MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI

DE PROPRIETATE

1. Generalități

2. Domeniul de aplicare

3. Intrarea în vigoare

CAPITOLUL 3 TRADIȚIUNEA ȘI OCUPAȚIUNEA

1. Tradițiunea

2. Ocupațiunea

CAPITOLUL 4 ACCESIUNEA

1. Definiție și clasificare

2. Accesiunea imobiliară naturală

3. Accesiunea imobiliară artificială

3.1. Accesiunea lucrărilor făcute de proprietar pe terenul său cu

materialele altora

3.2. Accesiunea lucrărilor făcute de o persoană cu materialele sale pe terenul altuia

4. Accesiunea mobiliară

4.1. Adjuncțiunea

4.2. Specificațiunea

4.3. Confuziunea sau amestecul

CAPITOLUL 5 UZUCAPIUNEA

1. Noțiune și reglementare

2. Domeniul de aplicare

3. Uzucapiunea de 30 de ani

4. Uzucapiunea de la 10 la 20 de ani

5. Modul de calcul al termenului uzucapiunii

6. Întreruperea uzucapiunii

7. Joncțiunea posesiilor

8. Efectul uzucapiunii

9. Renunțarea la prescripția achizitivă

CAPITOLUL 6 CONCLUZII

Abrevieri

C.civ. -Codul civil

C.com. -Codul comercial

C.fam. -Codul familiei

C.pen. -Codul penal

C.proc.civ. -Codul de procedură civilă

C.S.J. -Curtea Supremă de Justiție

C.D. -Culegere de decizii

dec. civ. -decizie civilă

Ed. -Editură

J.N. -Justiția Nouă

L.P. -Legalitatea Populară

op. cit. -opera citată

p. -pagina

R.R.D. -Revista Română de Drept

secț. civ. -secția civilă

sent. civ. -sentință civilă

Trib. -Tribunal

Trib. Jud. -Tribunalul județean

Trib. Supr. -Tribunalul Suprem

CAPITOLUL 1

CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND DREPTUL

DE PROPRIETATE

1.Definiția dreptului de proprietate.

A. Precizări preliminare. Apărută o dată cu însăși apariția omului pe pământ, proprietatea a stat și stă la baza dezvoltării societății omenești.

În toate lucrările din literatura juridică consacrată materiei drepturilor reale sau numai dreptului de proprietate se recunoaște că suntem în prezența unui concept deosebit de complex, cu multiple semnificații de ordin istoric, sociologic și juridic, aflat într-o permanentă evoluție.

Însăși noțiunea de proprietate formează obiect de controversă.

Dacă la începuturile organizării existenței omului ca ființă socială însușirea premiselor asigurării traiului său a apărut ca firească, dezvoltarea vieții sociale a impus ordonarea relațiilor dintre oameni. Realizată mai întâi la nivelul unor comunități teritoriale restrânse, de-a lungul istoriei, s-a ajuns la formarea de colectivități din ce în ce mai mari, unite prin diferite scopuri, pentru ca, la un moment dat oamenii să se organizeze în state. Ca entități organizate, primele formațiuni statale au edictat norme juridice care au avut în vedere și raporturile de proprietate.

B. Proprietatea ca relație socială și dreptul de proprietate ca raport juridic. Deși în limbajul comun aceste două noțiuni se confundă – în definitiv fiecare dintre noi spunem: sunt proprietarul cutărui bun, societatea comercială X este proprietara uzinei Y, statul este proprietarul bogățiilor subsolului etc. – continuăm să credem că nu se poate pune semnul egalității între proprietate, ca relație economică și dreptul de proprietate, ca raport juridic. Relația economică de proprietate înseamnă însușirea premiselor naturale ale oricărei producții. În orânduirea comunei primitive omul și-a însușit primele bunuri de câte ori a avut nevoie, așa cum Ie-a găsit în natură. Însușirea exercitată de unul a fost încet recunoscută de ceilalți. Dacă unul a produs ceva ce reprezintă mai mult decât îi era necesar și a constatat că altcineva a produs alte bunuri care îl interesau, s-a ajuns la schimb, apoi la piață, apoi la organizarea socială care a însemnat o anumită specializare a activității umane prin diviziunea muncii.

Membrii comunităților umane în curs de formare s-au recunoscut între ei sau, la scara comunităților între ele, ca proprietari de bunuri. Sau, altfel spus, puterea exercitată de cineva asupra bunului său a trebuit recunoscută de ceilalți. Proprietatea s-a transformat în relație socială de însușire, iar când această relație socială a fost cuprinsă în norme juridice – de la cutumă până la norma edictată de entitatea care a ajuns s-o ordoneze, s-o reglementeze, anume statul, ea a devenit raport juridic, anume drept de proprietate.

Desigur, la scara dezvoltării omenirii, acest proces s-a petrecut lent și diferit de la o comunitate la alta. Esența lui însă rămâne, în concepția noastră, aceeași: transformarea relației sociale de proprietate într-un raport juridic, cu toate consecințele ce decurg de aici.

După cum s-a spus, „ar trebui să înțelegem ce vrea să însemne noțiunea de proprietate. Proprietatea este o formă juridică ce n-are nimic universal în ea. Cea de astăzi are puține trăsături comune cu cea din epoca feudală, dar are o legătură de filiație sigură cu proprietatea din dreptul roman. De unde ideea că proprietatea nu ar fi decât expresia juridică a raporturilor ce rezultă dintr-un sistem economic determinat, analiză de la care subtilul Marx duce controversa cu naivul critic universal (al proprietății) care a fost înaintașul său P.-J. Proudhon."

C. Constituția României din anul 2003 despre proprietate. În titlul II intitulat „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”, la capitolul II care reglementează drepturile și libertățile fundamentale, art. 44 alin. 1 prevede că „dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”.

De asemenea, alin. 2 prevede principiul constituțional potrivit cu care proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Apoi textul alin 3 conține dispoziții de principiu privitoare la exproprierea pentru utilitate publică, modul în care o autoritate publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general, obligațiile ce decurg din raporturile de vecinătate și cele de protecție a mediului, posibilitatea confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții, numai în condițiile legii, precum și regula potrivit cu care averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată.

De asemenea, în titlul IV al Constituției consacrat economiei și finanțelor publice, art. 136 dispune că statul ocrotește proprietatea, care poate fi publică sau privată.

Titularii dreptului de proprietate publică sunt statul și unitățile administrativ-teritoriale (art. 136 alin. 2). În alin. 3 ale aceluiași text constituțional sunt determinate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice și care le este regimul juridic, iar art. 136 alin. 5 dispune că proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă.

Reținem așadar că, în concepția constituantului român dreptul de proprietate apare ca un drept fundamental al cetățenilor țării, înscris printre celelalte drepturi și libertăți publice fundamentale recunoscute și apărate de orice constituție democratică modernă. Totodată, așa cum vom arăta în dezvoltările ulterioare, Constituția reglementează formele fundamentale ale dreptului de proprietate în România – proprietatea publică și proprietatea privată și liniile generale ale regimului lor juridic.

D. Proprietatea în Codul civil român. Aparent s-ar putea spune că instituția centrală a Codului civil român în vigoare de la 1865, după modelul său napoleonian de la 1804, este proprietatea. Această idee ar putea fi susținută de faptul că în Cartea a ll-a a Codului se vorbește Despre bunuri și despre osebitele modificări ale proprietății, iar întreaga Carte a lll-a, adică cea mai mare parte a reglementărilor pe care ea le cuprinde, este consacrată diferitelor moduri prin care se dobândește proprietatea.

Privite lucrurile prin prisma dinamicii dreptului civil, adică a circulației bunurilor și valorilor, ideea poate fi susținută.

În realitate însă titlul II al Cărții a ll-a intitulat „Despre proprietate” consacră doar trei articole însuși dreptului de proprietate.

Astfel, art. 480 C.civ. încearcă să dea o definiție dreptului de proprietate, spunând că acesta este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Este limpede că, în concepția Codului civil, dreptul de proprietate conferă titularului său anumite atribute; că sintagma „a se bucura” semnifică posibilitatea pentru proprietar de a stăpâni bunul în această calitate și de a-l folosi în interesul și în puterea sa; că el are și dreptul de a dispune de bunul care formează obiectul dreptului său; că el exercită aceste prerogative în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Apoi, art. 481 C.civ. prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar art. 482 reglementează principiul accesiunii în materia proprietății, potrivit cu care proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial.

E. Definiția dreptului de proprietate. Doctrina în materie este unanimă în a defini dreptul de proprietate prin punerea în evidență a atributelor pe care acesta le conferă titularului său: posesia, folosința și dispoziția.

Considerăm însă că o asemenea definiție nu este de natură să pună în evidență și conținutul social-economic al dreptului analizat.

Cu alte cuvinte, spre a înțelege, sub aspect juridic, în ce constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de proprietate, trebuie descifrat modul în care sunt exercitate atributele conferite de acest drept.

Este posibil ca o parte din atributele dreptului de proprietate să fie exercitate de către o altă persoană decât proprietarul, în temeiul unui drept real derivat din dreptul de proprietate sau în temeiul unui raport juridic obligațional. Spre exemplu, în cazul unui contract de închiriere, locatarul deține bunul închiriat și îl folosește. Dar el exercită aceste atribute numai în măsura în care i-au fost conferite de proprietar. Ba mai mult, și uzufructuarul este titularul unui drept real care-i conferă stăpânirea și folosirea de bun; dar, de regulă, cel ce a constituit dreptul de uzufruct este proprietarul bunului, care continuă să exercite atributul dispoziției asupra bunului dat în uzufruct altei persoane.

La fel, superficiarul poate exercita atributele de posesie și folosință și, în anumite limite, chiar și atributul de dispoziție.

Prin urmare, simpla întrunire a atributelor prin care se exteriorizează dreptul de proprietate nu este suficientă pentru definirea acestui drept, ci trebuie precizată poziția specifică a celui căruia el aparține, sau a celui care exercită aceste atribute.

Spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiași bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie și interes propriu.

Proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie deoarece el se supune numai legii. Celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită unele atribute ale dreptului de proprietate în virtutea puterii transmise de proprietar și în conformitate nu numai cu legea dar și cu voința proprietarului care, recunoscându-i-le altuia asupra unui bun care îi aparține, i le concretizează și le fixează limitele de exercitare.

A doua particularitate a dreptului de proprietate este aceea că proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său propriu. Chiar dacă titularii altor drepturi subiective, reale sau de creanță, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii, proprietarul este însă singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect (prin alte persoane), plenitudinea atributelor proprietății, în cele din urmă, în propriul său interes.

Sintetizând cele expuse succint, dreptul de proprietate se concretizează în următoarele elemente: sub aspect economic, dreptul de proprietate este un drept de apropriere a unor bunuri, corporale sau incorporale; exprimă o relație socială de apropriere; cuprinde în conținutul său atributele posesiei, folosinței și dispoziției; atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea și în interesul său propriu.

În concluzie, dreptul de proprietate este acel drept subiectiv, care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.

2. Conținutul juridic al dreptului de proprietate.

Art. 480 C.civ. definește dreptul de proprietate prin atributele sale, iar raportarea strictă la aceste atribute nu conferă elementele complete necesare definirii acestuia. Nu mai puțin, art. 480 C.civ. determină conținutul juridic al dreptului de proprietate prin enumerarea atributelor acestuia. Astfel, s-a observat încă de către primul și cel mai complet comentator al Codului civil român – profesorul Dimitrie Alexandresco, faptul că prin folosirea expresiei „a se bucura” legiuitorul a înțeles să includă în realitate atributele posesiei și al folosinței, enunțându-l separat pe cel de dispoziție. Prin urmare, dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute: de a folosi bunul (jus utendi); de a-i culege fructele (jus fruendi); de a dispune de bun (jus abutendi).

Jus utendi. Acest atribut presupune exercitarea de către titularul
dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu. În legătură cu utilizarea bunurilor consumptibile este de reținut că, de regulă, uzul lor se confundă cu dreptul de a dispune de ele, pentru rațiuni care nu necesită explicații suplimentare; consumarea înseamnă dispariția lor.

De asemenea, se admite că dreptul proprietarului de a uza de bunul său implică și latura negativă a acestei prerogative, anume facultatea de a nu uza de bun, de a nu se servi de el, în afara situațiilor în care însăși legea îl obligă să o facă.

În orice caz uzul este prerogativa cea mai directă a dreptului de proprietate, manifestarea concretă a contactului direct al proprietarului cu bunul ce formează obiectul dreptului său.

Jus fruendi semnifică dreptul proprietarului de a-și pune bunul în
valoare prin exploatarea sa, ceea ce conduce la culegerea derivatelor bunului, adică fructele și productele. Spre exemplu, proprietarul culege recoltele
produse de teren, închiriază bunul, împrumută o sumă de bani cu dobândă
etc. În același timp, el are dreptul de a nu exploata în acest mod bunul, afară
dacă legea nu-l obligă să o facă.

Dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său poate presupune atât acte materiale, cât și acte juridice. Din acest punct de vedere, reținem că proprietarul poate efectua acte materiale de culegere a fructelor sau produselor realizate de bun, sau poate să le culeagă ca urmare a încheierii de acte juridice: contractul de închiriere a bunului, contractul de împrumut etc.

Cu privire la derivatele bunului se face o distincție între fructe și producte. Fructele sunt derivatele bunului care se obțin în mod periodic, fără alterarea substanței lui.

Dimpotrivă, productele sunt acele derivate care, prin culegerea lor, conduc la alterarea substanței bunului. Așa ar putea fi: carierele, pădurile etc.

Nu mai puțin, prin voința omului se poate ajunge ca înseși productele să fie considerate fructe. Astfel, dacă exploatarea unei păduri se face eșalonat și pe parcele bine determinate, fără a se ajunge la defrișarea totală a suprafeței de teren care este însăși pădurea, vom putea vorbi despre culegerea de fructe. Dimpotrivă, dacă se defrișează întreaga pădure, se vor culege productele. La fel în ipoteza exploatării raționale și periodice a unei pepiniere.

La rândul lor, fructele sunt naturale, civile și industriale.

Fructele naturale sunt produse de bun spontan, fără a fi necesară munca omului în scopul producerii lor: pășunile naturale, prăsila animalelor etc.;

Fructele industriale sunt produse de bun ca urmare a muncii omului, cum ar fi: recoltele etc.;

Fructele civile constau în venituri periodice ale bunului pe care proprietarul le culege prin transmiterea folosinței bunului său către un terț: chiria obținută pentru închirierea bunului, dobânda produsă de suma împrumutată etc.

Deși partea finală a art. 483 C.civ. dispune că fructele se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune, în realitate, culegerea fructelor reprezintă exercitarea folosinței bunului, ca atribut esențial al dreptului de proprietate.

Jus abutendi întregește conținutul dreptului de proprietate și constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului său, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere juridic.

Dreptul proprietarului de a dispune material și juridic de bunul său reprezintă un atribut esențial al dreptului de proprietate.

Dacă proprietarul poate transmite către un terț atributele stăpânirii și folosinței bunului său, fie temporar – cum ar fi în situația închirierii bunului sau a constituirii unui drept de uzufruct – fie perpetuu, cum ar fi în situația constituirii unei servituti, sau dacă transmiterea acestor atribute se concretizează chiar în constituirea, în favoarea unui terț, a unui drept real de sine stătător cum ar fi dreptul de uzufruct sau dreptul de servitute, niciodată proprietarul nu poate transmite atributul dispoziției bunului. A transmite acest atribut semnifică Însăși transmisiunea dreptului de proprietate; titularul dreptului de proprietate și, implicit, al atributului dispoziției va fi noul dobânditor al bunului, așa cum se găsea în patrimoniul celui de la care-l dobândește.

După cum arăta profesorul Matei Cantacuzino „Puterea de a dispune de dreptul de proprietate, de a-l înstrăina, de a-l transmite constituie un atribut esențial al proprietății. Inalienabilitatea, care e neapărat vremelnică și neapărat relativă, adică cu privire la raporturile dintre anumite persoane sau dintre anumite categorii de persoane, nu poate să existe decât în cazurile prescrise sau îngăduite de lege, ceea ce vrea să zică că facultatea de a înstrăina este de ordine publică, libera circulație a bunurilor fiind în relație directă cu interesele economiei obștești. Și, mai departe, profesorul Cantacuzino observă că „facultatea de a înstrăina este un atribut care nu este specific dreptului real de proprietate, ci un atribut inerent noțiunii de patrimoniu comun tuturor elementelor active ale patrimoniului, atât acelora care derivă dintr-un raport de obligații, cât și acelora care constau în drepturi reale, dezmembrăminte ale proprietății.

Principiul în această materie trebuie să fie formulat cu privire la toate elementele active ale patrimoniului, în înțelesul că prohibițiunea de a înstrăina dreptul transmis este, în afară de cazurile prevăzute de lege, incompatibilă cu transmisiunea dreptului și trebuie, ca atare, să fie privită ca ilicită.

Împrejurarea că, uneori, exercițiul atributului dispoziției juridice asupra bunului este supus, mai ales în materie imobiliară, dar cea mobiliară nu este de exclus, la diverse limitări, de regulă pentru rațiuni ce țin de luarea în considerare a unor interese de ordin general, nu este de natură să ne conducă la o altă concluzie. Astfel, legea poate să impună necesitatea unei autorizări administrative prealabile pentru înstrăinarea unui bun, să recunoască dreptul de preemțiune, în caz de înstrăinare, pentru anumite categorii de persoane, să dispună inalienabilitatea temporară a unor categorii de bunuri, sau pur și simplu să interzică circulația juridică a bunurilor „afară din comerț”.

Toate acestea au a fi privite însă prin prisma unuia dintre caracterele juridice ale dreptului de proprietate, anume că el are a fi exercitat în condițiile prevăzute de lege și pe care-l vom analiza mai departe.

Atributele analizate mai sus dau tabloul ansamblului prerogativelor care aparțin titularului dreptului de proprietate asupra unui bun, al puterilor care-i sunt recunoscute. Din acest punct de vedere s-a spus uneori că dreptul de proprietate este un drept total.

Preluate din dreptul roman, jus utendi, jus fruendi și jus abutendi ilustrează, din punct de vedere tehnico-juridic, conținutul său.

Totuși, jus utendi nu reprezintă numai folosirea bunului de către proprietar, ci și stăpânirea lui în putere proprie și în interes propriu. Aceasta semnifică posesia bunului.

Dar posesorul nu este prin definiție proprietar, el nu are dreptul de proprietate asupra bunului, ci îl deține ca și cum ar fi proprietar.

Posesia, ca atare, nu se confundă cu proprietatea. Este adevărat că, uneori, se spune că apărându-se posesia se apără însuși dreptul de proprietate și că dovada dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară fiind extrem de dificilă, însuși proprietarul poate invoca, spre a face dovada dreptului său, un efect al posesiei cum ar fi uzucapiunea.

Considerăm însă că dificultatea dovezii dreptului nu se confundă cu lipsa acestuia.

Posesia ca stare de fapt este distinctă de proprietate, ca stare de drept. Și proprietarul stăpânește bunul, are posesia lui, dar în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului. Sau, altfel spus, putem vorbi despre posesie și ca atribut al dreptului de proprietate.

De altfel, într-una din deciziile sale în materie de proprietate, Curtea Constituțională reține că regimul juridic general al proprietății, publică sau privată, vizează, ca esență, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosința, dispoziția.

lată de ce preferăm să spunem că, pe conținut, dreptul de proprietate conferă titularului său posesia, folosința și dispoziția bunului care formează obiectul dreptului său.

3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate.

Enumerare. În textul art. 480 C.civ. sunt menționate două caractere
ale dreptului de proprietate privată: exclusiv și absolut. Întrucât, spre deosebire de celelalte drepturi reale, în cazul dreptului de proprietate privată nu s-a prevăzut posibilitatea stingerii sale prin neuz, s-a tras concluzia justă că el se bucură și de caracterul perpetuității. Așadar, dreptul de proprietate este absolut, exclusiv și perpetuu. Uneori, aceste caractere au fost asociate cu alte trei caractere: inviolabil, deplin și transmisibil. În realitate, ultimele trei caractere nu sunt distincte de primele trei, ci sunt doar elemente care precizează conținutul logic al acestora.

Caracterul absolut. Mai întâi, acest caracter nu trebuie să fie confundat cu caracterul opozabil erga omnes al drepturilor absolute, care le diferențiază, într-una dintre clasificările drepturilor subiective civile, de drepturile relative. Este adevărat că dreptul de proprietate privată este absolut în sensul că este opozabil erga omnes, dar în contextul caracterelor acestui drept, această idee trimite mai degrabă la caracterul exclusiv, în timp ce termenul absolut are alte semnificații.

O primă semnificație este de ordin istoric. Caracterul absolut al dreptului de proprietate privată a fost opus, la începutul epocii moderne, divizării feudale a dreptului de proprietate în dominium eminens și dominium utile și sarcinilor feudale care grevau dreptul de proprietate.

O a doua semnificație trimite la caracterul deplin sau complet al dreptului de proprietate privată. În această ordine de idei, dreptul de proprietate privată se deosebește de toate celelalte drepturi reale, întrucât conferă ritul plenitudinea prerogativelor posibile pentru întregul sistem al drepturilor reale. Din această idee decurge consecința că dreptul de proprietate privată este fundamentul tuturor celorlalte drepturi reale. Această consecință include, în mod direct, dezmembrămintele dreptului de proprietate privată și drepturile reale accesorii, iar în mod indirect și dreptul de proprietate publică. Tocmai pentru că este un drept complet, deplin, dreptul de proprietate privată are vocația de a se reîntregi ori de câte ori încetează dezmembrămintele sale acest punct de vedere, nuda proprietate păstrează caracterul absolut cel puțin ca temei al reîntregirii dreptului de proprietate.

O a treia semnificație pune în lumină faptul că titularul dreptului de proprietate privată are libertatea oricărei acțiuni sau inacțiuni în legătură cu bunul său. Altfel spus, nu există limite inerente ale dreptului de proprietate Această afirmație nu exclude însă limitele exterioare ale spațiului de conturat prin dreptul de proprietate. Într-adevăr, proprietarul are Iibertatea să facă sau să nu facă tot ce dorește cu lucrul său, „în absența oricărei voințe calificate, private sau publice, de a o diminua”. Această distincție între absența limitelor inerente și existența limitelor exterioare subliniază evoluția o cu privire la absolutismul dreptului de proprietate privată. Reacția împotriva regimului feudal al proprietății a explicat afirmarea, mai ales din perspectivă filozofică, a caracterului absolut al acestui drept, dar, ulterior, pe măsura înțelegerii funcției sociale a dreptului de proprietate privată, juriștii au fost obligați să admită, treptat, limitele legale, judiciare și voluntare ale exercitării sale. Așadar, deși nu există limite inerente ale dreptului de proprietate privată, voința legiuitorului, voința judecătorului sau voința proprietarului poate fi sursa limitelor exterioare ale exercitării acestui drept.

A patra semnificație subliniază că proprietatea privată, ca noțiune generală, nu diferă de la un subiect la altul sau de la un obiect la altul. Desigur, nu este exclus ca anumite bunuri să aibă un regim juridic special sau ca exercitarea dreptului de proprietate să difere în funcție de situația juridică a persoanei (minori, persoane puse sub interdicție etc), dar aceste împrejurări nu schimbă modul în care se manifestă construcția tehnică a dreptului de proprietate privată. Altfel spus, ideea că dreptul de proprietate nu diferă de la un subiect la altul sau de la un bun la altul este valabilă numai sub aspect conceptual; ca mod și spațiu de exercitare, dreptul de proprietate are o configurație influențată atât de subiectul, cât și de obiectul dreptului.

Caracterul exclusiv. Acest caracter îngemănează două idei: monopolul titularului dreptului de proprietate privată asupra bunului său și excluderea terților, inclusiv a autorităților publice, de la exercitarea prerogativelor proprietății.

Proprietarul, indiferent dacă este persoană fizică sau persoană juridică, are monopolul posesiei, folosinței și dispoziției cu privire la bunul care formează obiectul dreptului de proprietate. El poate exercita singur aceste atribute, fără intervenția altei persoane. Într-o altă formulare, dreptul de proprietate este un drept complet, întrucât oferă titularului său plenitudinea celor trei atribute.

Această formulare trimite însă la una dintre semnificațiile caracterului absolut al dreptului de proprietate privată. Iată de ce, în acest context, accentul trebuie să fie pus nu pe ideea plenitudinii conținutului juridic al dreptului de proprietate, adică pe un aspect obiectiv, ci pe ideea monopolului pe care proprietarul îl are în exercitarea atributelor conferite de acest drept. Numai astfel se poate înțelege mai bine complementaritatea dintre caracterul absolut și caracterul exclusiv al dreptului de proprietate privată.

Acest monopol rămâne, în general, intact și în ipoteza proprietății rezolubile și a proprietății anulabile, întrucât proprietarul sub condiție rezolutorie, respectiv dobânditorul din actul juridic anulabil se comportă ca un proprietar pur și simplu.

În schimb, proprietatea comună, în măsura în care implică existența mai multor titulari ai dreptului de proprietate între care nu există diferențe calitative, ci cel mult cantitative, nu mai este compatibilă cu monopolul unei singure persoane asupra bunului. Acest monopol este exercitat în comun, în condiții specifice, de către coproprietari sau de către proprietarii devălmași.

Mai mult, monopolul asupra bunului este spart în ipoteza dezmembrării dreptului de proprietate privată. Atributele proprietății sunt împărțite, în acest caz, între titularii dezmembrămintelor. Nuda proprietate, ca dezmembrământ lato sensu, păstrează însă vocația reunirii tuturor atributelor inițiale după încetarea dezmembrămintelor.

Din ideea monopolului proprietarului asupra bunului său decurge ideea excluderii terților, inclusiv a autorităților publice, de la exercitarea atributelor care aparțin titularului dreptului de proprietate privată.

Proprietarul poate interzice tuturor accesul la bunul său, indiferent dacă acesta este mobil sau imobil, corporal sau incorporal. Deși, când este vorba de o locuință, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate se intersectează cu dreptul la viața privată și cu dreptul la inviolabilitatea domiciliului, totuși aceste elemente nu se confundă, întrucât temeiul interdicției referitoare la terți este diferit, în funcție de fiecare situație.

S-a pus problema dacă excluderea terților de la exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate se referă și la reproducerea fotografică a imaginii bunului. Pe bună dreptate s-a precizat că nu se poate vorbi de un drept exclusiv la imagine al proprietarului, ci numai de dreptul la exploatarea exclusivă a bunului, inclusiv în forma specifică a exploatării comerciale a imaginii bunului.

În acest context, exploatarea comercială a imaginii bunului apare ca o manifestare a prerogativei folosinței (jus utendi și jus fruendi).

Excluderea terților de la exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate privată este atenuată în situații speciale prin lege, fie prin stabilirea așa-numitelor servituti naturale și legale, fie prin instituirea servitutilor administrative.

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate operează, mai ales, în raporturile cu autoritățile publice sau, altfel spus, în raporturile pe verticală. Acestora le este interzisă încălcarea monopolului proprietarului privind exercitarea atributelor dreptului de proprietate. Ideea inviolabilității dreptului de proprietate privată a fost afirmată tocmai ca o manifestare a caracterului exclusiv al acestui drept în raport cu autoritățile publice. Proprietatea este inviolabilă și în raporturile cu ceilalți terți, dar consacrarea constituțională a acestei idei (art. 136, alin. ultim din Constituție) are, în primul rând, funcția de a împiedica abuzurile autorităților publice. De altfel, prevederile art. 44, alin. 1, teza I și alin. 2, teza I au aceeași semnificație. Garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată operează, în primul rând, în raport cu autoritățile publice. Ingerința acestora în sfera dreptului de proprietate privată, cu consecința pierderii sau restrângerii acestui drept, nu este posibilă decât în cazurile expres prevăzute în Constituție, adică în caz de expropriere, de folosire a subsolului unei proprietăți imobiliare, de confiscare, conform art. 44, alin. 3,4 și 9 din Constituție. Tot astfel, numai în condiții speciale, precizate prin norme legale, autoritățile publice pot încălca monopolul proprietarului privind exercitarea atributelor dreptului său, de exemplu, cu ocazia efectuării unei percheziții în cadrul procesului penal sau a unei executări silite în cadrul procesului civil.

Desigur, garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată operează și în raporturile pe orizontală, adică în raporturile cu ceilalți terți sau chiar în raporturile cu autoritățile publice, dacă acestea acționează ca titulare ale dreptului de proprietate privată, dar excepții de la această regulă pot să fie prevăzute printr-o lege organică. De exemplu, uzucapiunea sau posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile, în condițiile art. 1909 și 1910 C.civ., sunt nu numai moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată, ci și, în mod corelativ, excepții de la regula garantării și ocrotirii acestui drept.

Indiferent dacă operează pe verticală sau pe orizontală, restrângerea caracterului exclusiv al dreptului de proprietate privată se poate face însă numai prin norme constituționale sau prin lege organică, întrucât atributele proprietății țin de regimul general al proprietății.

Caracterul perpetuu. Dreptul de proprietate privată este perpetuu, în sensul că el durează cât timp există sau este accesibil bunul care formează obiectul său.

Acest caracter perpetuu se exprimă mai întâi în ideea transmisibilității dreptului de proprietate, mai ales pe calea moștenirii. Prin raportare la moștenire, s-a afirmat că dreptul de proprietate nu este viager, ci ereditar. Într-adevăr, durata dreptului de proprietate dincolo de limita unei vieți omenești sau a existenței unei persoane juridice, respectiv transmiterea acestui drept prin succesiune exprimă tocmai caracterul perpetuu.

În al doilea rând, acest caracter este pus în lumină de ideea imprescriptibilității sub aspect extinctiv. Dreptul de proprietate privată nu se stinge prin neuz, indiferent dacă obiectul său este un bun imobil sau mobil. Deși problema este controversată, nu există un temei rezonabil pentru a distinge, în această privință, între bunurile imobile și bunurile mobile. Ca urmare, caracterul perpetuu și deci imprescriptibil se păstrează și în privința bunurilor mobile, desigur, numai în măsura în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1909 și 1910 C.civ. Dar, deși nu este supus prescripției extinctive, dreptul de proprietate rămâne fără substanță în măsura în care o altă persoană uzucapează bunul care formează obiectul dreptului respectiv.

S-a afirmat că, în ipoteza vânzării sub condiție, dreptul de proprietate nu mai are caracter perpetuu, ci temporar. În realitate, cum s-a observat, când dreptul de proprietate este afectat temporar de anumite condiții sau alte stipulații cuprinse în actele translative de proprietate nu suntem în prezența unei proprietăți temporare, ci a unui mecanism specific de transmitere a dreptului de proprietate de la o persoană la alta.

În schimb, în materia drepturilor patrimoniale de proprietate intelectuală, caracterul perpetuu este, în principiu, înlocuit cu caracterul temporar.

Într-adevăr, legea recunoaște întinderea protecției juridice a acestor drepturi, sub aspect patrimonial, pe o durată limitată în timp, după care obiectul lor este susceptibil de folosință publică. într-o asemenea ipoteză, proprietatea nu mai este perpetuă, ci temporară.

Limita temporală a existenței dreptului de proprietate privată este dată, de regulă, de momentul pieirii bunului care formează obiectul său. În mod excepțional, dreptul de proprietate privată se stinge și în ipoteza în care, deși bunul nu a pierit, el nu mai este accesibil material pentru apropriere.

Pe lângă stingerea pe cale naturală a dreptului de proprietate privată, trebuie să se țină seama și de stingerea juridică a acestui drept corelată cu nașterea dreptului de proprietate publică, fie pe calea exproprierii, fie prin transferul unui bun din domeniul privat în domeniul public al statului sau al unei comunități locale.

4. Felurile proprietății în raport de titular.

Dreptul de proprietate poate fi de mai multe feluri, în funcție de criteriul folosit pentru clasificarea acestuia.

Prin utilizarea regimului juridic, dreptul de proprietate poate fi drept de proprietate publică și drept de proprietate privată. Dreptul de proprietate publică este exercitat în regim de drept public numai de către subiectele de drept public: statul și unitățile administrativ-teritoriale, iar bunurile proprietate publică sunt, în principiu, inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, fiind scoase din circuitul civil general.

De asemenea, există anumite categorii de bunuri care pot fi numai proprietate publică.

5. Modurile generale de dobândire.

Potrivit art. 7 al Legii nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândește prin următoarele mijloace:

Pe cale naturală. Legea nu face nici o precizare și nu explică acest mod de dobândire. Se pare însă că ar fi vorba de bogățiile de orice natură care se vor forma natural pe teritoriul sau în subsolul țării;

Achiziții publice efectuate în condițiile legii;

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică;

Acte de donație sau legate acceptate, în condițiile legii de Guvern, sau, după caz, de consiliile județene sau locale;

Trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului în domeniul public;

Alte moduri prevăzute de lege, cum ar fi: vânzarea sau schimbul făcute pentru cauză de utilitate publică, accesiunea, comoara, confiscarea etc.

În ceea ce privește dreptul de proprietate privată, acesta se poate dobândi prin următoarele moduri: convenție, lege, hotărâre judecătorească, tradițiune, ocupațiune, accesiune, uzucapiune.

CAPITOLUL 2

LEGEA CA MOD DE DOBÂNDIRE A

DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. Generalități.

Am arătat că enumerarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate, în art. 644-654 C.civ. a fost criticată, printre altele, și pentru că legea este considerată un mod separat de dobândire a proprietății. S-a arătat că legea, ca atare, nu poate fi, în principiu, un mod de dobândire a proprietății; ea este o consacrare a dreptului de proprietate asupra unui lucru intrat în stăpânirea unei persoane, în condiții anume determinate, dar în nici un caz legea nu înzestrează de la sine pe nimeni cu un drept de proprietate.

Codul civil arată însă că, alături de accesiune sau încorporațiune, prescripție sau ocupațiune, proprietatea se mai dobândește prin lege (art. 645).
într-un sens larg, toate modurile de dobândire a proprietății sunt incluse în lege, sunt legale, de vreme ce le-am definit ca fiind acele împrejurări, acte sau fapte juridice, de care legea condiționează nașterea dreptului de proprietate. Nu putem respinge afirmația că numai acele moduri de dobândire pe care legea le recunoaște și le sancționează urmează a produce efecte juridice, de vreme ce, în general, orice situație socială devine situație juridică prin atribuirea de consecințe juridice de către dreptul obiectiv. Din această perspectivă, alăturarea legii celorlalte moduri de dobândire a proprietății nu ar putea fi primită, pentru simplul motiv că legea n-ar putea fi o împrejurare de care tot ea să condiționeze nașterea proprietății.

S-a arătat că termenul lege din cuprinsul art. 645 C.civ. are înțelesul de mod de dobândire a proprietății în alte cazuri decât cele enumerate de art. 644-645 C.civ., adică altele decât succesiunea, convenția, tradițiunea, accesiunea, prescripția sau ocupațiunea.

2. Domeniu de aplicare.

În concepția Codului civil s-ar părea că domeniul de aplicare a legii ca mod de dobândire a proprietății ar cuprinde:

dobândirea fructelor prin posesia de bună-credință;

dobândirea coproprietății zidului comun (art. 597 și 598);

dobândirea mobilelor prin posesia de bună-credință (art. 1909 C.civ.);

dobândirea tezaurului (art. 649 C.civ.).

3.Intrarea în vigoare a legii.

Trebuie să spunem ab initio că problema aplicării legii în timp (de care ține și aspectul intrării legii în vigoare) este studiată în cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului ori în partea introductivă a fiecărei discipline. Pe de altă parte, problema legii ca mod de dobândire a drepturilor reale nu exclude însă pe cea a intrării ei în vigoare, așa încât ea prezintă interes și în această materie. Aspectele pe care vrem să le punem în discuție aici ne-au fost sugerate de controversa din doctrină legată de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare

Am avut în vedere și faptul că prin decizia nr. 176 din 16 noiembrie 1999 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 72 alin. (2) și (3) din Legea nr. 7/1996.

Amintim că excepția de neconstituționalitate ajunsă în fața Curții se baza pe două argumente:

dispozițiile art. 72 alin. (2) din lege creează un regim juridic variabil, diferit pentru fiecare județ în parte, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Constituție potrivit cărora România este un stat unitar. Acest argument a fost respins de Curte, motivându-se că existența unor acte normative diferite pentru anumite zone ale țării, acte ce reglementează aceeași materie (în speță, cadastrul și publicitatea imobiliară), nu este de natură să afecteze caracterul unitar al
statului. Esențial este că există o singură autoritate legislativă de la care emană aceste acte;

tehnica legislativă utilizată de textul art. 72 alin. (3) din lege este contrară prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituție potrivit cărora România este un stat de drept. Autorul excepției arată că legea prorogă la date incerte și diferite pentru fiecare județ abrogarea dispozițiilor actelor normative care sunt înlocuite prin Legea nr. 7/1996. Curtea a respins și acest argument arătând că situația prezentată de autor nu are nici un efect negativ asupra ordinii de drept și asupra caracteristicilor statului de drept, ci privesc supraviețuirea legii vechi.

O altă problemă care se poate pune este dacă, de principiu, legea poate intra în vigoare la un termen incert. Răspunsul pare a fi negativ. Pot însă exista unele nuanțări în anumite situații speciale, cum este și cazul legii cadastrului și publicității imobiliare? Și în ce mod rămân ele în cadrul constituțional?

Aplicarea dreptului cuprinde toate acțiunile statale necesare pentru a asigura punerea în practică a regulilor juridice și pentru protecția drepturilor subiective. Ea a fost definită ca fiind procesul de elaborare și realizare a unui sistem de acțiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și sancțiunilor de drept. Față de realizarea dreptului prin activitatea de
executare și respectare a legilor de către subiecții de drept, această formă de realizare a dreptului implică intervenția unui organ de stat, care acționează în limitele competenței sale, ca titular al puterii de stat, pentru a determina subiecții, prin emiterea unui act individual de aplicare, să se conformeze dispoziției normative.

Dimensiunea aplicării dreptului în timp poate fi considerată cea mai importantă din cele pe care le presupune problema fundamentală a aplicării dreptului, oricum cea care prezintă aspectele cele mai delicate. În cadrul acesteia, aspectul intrării în vigoare a legii este cardinal.

Elaborarea legii este un proces lung și complex a cărui analiză interesează în primul rând dreptul constituțional. În termenii acestui proces
intrarea în vigoare a legii este subordonată promulgării și publicării ei.

Promulgarea legii. Promulgarea este actul prin care șeful statului atestă
existența legii și dă ordin autorităților publice să respecte și să impună respectarea acestei legi. În sistemul nostru, ea constituie expresia unei competențe constituționale ce revine exclusiv președintelui României, potrivit art. 77 alin. (1) din Constituție, care dispune: „Legea se trimite, spre promulgare, Președintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.„ Președintele poate cere Parlamentului, înainte de promulgare, o singură dată, reexaminarea legii. Promulgând legea, președintele dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al României, formula de promulgare cuprinzând ordinul de publicare. lată cum, practic, promulgarea condiționează data de la care începe obligativitatea legii, încheind procedura legislativă, astfel încât numai actul adoptat de Parlament și promulgat de președinte constituie lege. Trebuie subliniat faptul că înăuntrul termenului constituțional de promulgare, Președintele este cel care stabilește momentul intrării legii în vigoare.

Publicarea legii. Publicarea este apariția, tipărirea legii în Monitorul Oficial. Această publicare este indispensabilă pentru executarea legii. Textul publicat are forță obligatorie1. De regulă, momentul publicării este și momentul inițial al aplicării legii în timp. Dar lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple, după cum vom vedea.

Momentul intrării în vigoare. Momentul intrării în vigoare a unei norme
juridice este de maximă importanță pentru că din acest moment norma guvernează deplin relațiile sociale, din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice pe motiv că nu o cunoaște. Principiul ce determină momentul intrării în vigoare a unei norme rezultă din regula potrivit căreia nimeni nu poate fi ținut să respecte o normă pe care nu ar putea să o cunoască. În consecință, norma va intra în vigoare, va deveni obligatorie, în principiu, de la data publicării sau, uneori, a afișării sale. De la data intrării în vigoare a legii, nimeni nu se poate prevala de necunoașterea ei potrivit cunoscutului adagiu nemo consetur ignorare legem. Această regulă nu înseamnă însă că toată lumea cunoaște toate legile, ceea ce este imposibil, ci că acela care ignoră legea, indiferent de buna sau de reaua lui credință, nu poate împiedica aplicarea legii asupra sa. În unele situații, ținând seama de specificitatea domeniului reglementat, de importanța reglementării sau de împrejurarea că acel domeniu este reglementat pentru prima dată sau într-un mod cu totul diferit, legiuitorul poate să ia în con
siderare o anumită durată necesară ajungerii normei publicate la cunoștința efectivă a subiecților vizați.

Drept comparat în materie. În unele sisteme juridice acordarea unei perioade de timp după publicarea legii până la intrarea ei în vigoare constituie regula. Astfel, în sistemul luxemburghez, legea intră în vigoare la trei zile întregi de la publicarea în Memorial. În sistemul francez, în principiu, potrivit art. 2 din Decretul din 5 noiembrie 1870, legea este obligatorie la Paris la o zi întreagă (un jour franc) după publicarea în Jurnalul Oficial, iar în fiecare arondisment, la o zi întreagă după ce Jurnalul Oficial care o conține a parvenit șefului arondismentului. În literatura juridică franceză se arată că prin „zi întreagă" se înțelege o zi completă, de la ora 0 la ora 24. Dacă, exempli gratia, Jurnalul Oficial în care a fost publicată legea ajunge la 1 octombrie 1996, ora 16 la prefectura din Montpellier, termenul nu va începe să curgă decât din 2 octombrie 1996 ora 000 și legea va intra în vigoare pe 3 octombrie 1996 ora 000. În sistemul italian, potrivit
art. 73 alin. (3) din Constituție, legile intră în vigoare în a cinsprezecea zi de la publicare, cu excepția cazurilor în care chiar legea respectivă stabilește un alt termen.

Sistemul românesc. În sistemul nostru de drept, potrivit normelor
constituționale, legea intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial sau la data prevăzută în textul ei. Există, așadar, potrivit dispozițiilor art. 78 din Constituție, două posibilități. Prima, când legea intră în vigoare atunci când este publicată, soluție care are avantajul certitudinii datei intrării în vigoare, dar dezavantajează subiecții în sensul că nu au timpul necesar cunoașterii efective a legii. A doua, când legea prevede o dată, ulterioară publicării ei, la care va intra în vigoare. În doctrina noastră s-a arătat că fixarea unei date ulterioare publicării legii are drept scop să permită atât publicului, cât și organelor administrative și judiciare, să studieze și să înțeleagă noile reguli, precum și să ia măsurile necesare în vederea unei bune aplicări a legii noi. În acest caz legea devine executorie, nu din ziua publicării ei, ci din ziua fixată de legiuitor.

Deși dispoziția constituțională care stabilește momentul inițial al aplicării legii în timp în sistemul nostru folosește cuvântul „dată” (… intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei), care exprimă ideea unui timp precis, exprimat în termeni calendaristici, când urmează să se producă un eveniment, în speță, intrarea legii în vigoare, vom arăta că în aplicarea acestor dispoziții pot să apară interpretări diferite care atrag soluții diferite. Vom analiza pe rând cele două variante prevăzute în art. 78 din Constituție.

Intrarea legii în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial. Legiuitorul a folosit conjuncția „sau” între cele două variante oferite pentru stabilirea
momentului inițial al legii, ceea ce înseamnă că acestea sunt alternative. Chiar dacă nu rezultă neapărat dintr-o interpretare gramaticală a textului constituțional, în sistemul nostru regula pare a fi aceea. în care legea se aplică din momentul publicării ei în Monitorul Oficial.

Aparent clară, dispoziția constituțională potrivit căreia legea intră în vigoare la data publicării ei, nu este în afara oricărei discuții. în doctrina noastră, chiar dacă problema nu s-a pus expres, există opinia unanimă că, în această ipoteză, legea se aplică din ziua în care este publicată în Monitorul-Oficial. Astfel, exempli gratia, se consideră că legea publicată la data de 10 martie 2002 a intrat în vigoare la această dată, fără alte precizări.

În general, când afirmăm că un anume eveniment urmează să se producă într-o anumită zi, fără a face alte mențiuni, trebuie să acceptăm că avem în vedere întregul interval de timp de 24 de ore, de la ora 000 la ora 2400- Dacă avem în vedere, pe de o parte, importanța stabilirii cu exactitate a momentului inițial al legii, iar, pe de altă parte, că, dacă este să continuăm exemplul luat, 10 martie 2002 ora 000 nu este același lucru cu 10 martie 2002 ora 2400, înțelegem dificultățile care pot să apară. Altfel spus, când se afirmă că legea intră în vigoare în ziua în care este publicată, se poate avea în vedere începutul zilei respective sau sfârșitul acesteia, ceea ce înseamnă două situații diferite. Care este soluția corectă?

Considerăm că trebuie să se pornească de la faptul, unanim admis, că în materia aplicării legii în timp, iar intrarea în vigoare constituie momentul inițial al acesteia, funcționează principiul neretroactivității legii. Legea se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare pentru că trecutul scapă legii noi. Legislativ, acest principiu este consacrat în art. 1 al Codului civil potrivit căruia: „Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă", dar și, mai ales, în art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit căruia: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”. Așadar, o interpretare sistematică a dispozițiilor constituționale duce la concluzia că legea nu poate intra în vigoare în aceeași zi în care apare (este tipărită) în Monitorul Oficial, ci trebuie să considerăm că momentul ei inițial este ora 000 a zilei următoare.

Să presupunem că legea va fi inserată în Monitorul Oficial din 10 martie 2004. Monitorul poate să apară în această zi la o anumită oră, mai devreme sau mai târziu. Cert este că el nu ajunge, fizic, în toate județele la aceeași oră (în realitate nu ajunge în aceeași zi). Chiar dacă am presupune că el este publicat pe internet și difuzarea legii este instantanee, problema pe care o ridică rămâne. Dacă s-ar considera că legea intră în vigoare la ora 000 a zilei de 10 martie 2004, înseamnă că ea se aplică și unui interval de timp anterior publicării sale. S-ar putea susține că, de vreme ce acest interval de timp este foarte scurt, de ordinul orelor, nu se aduce aici o atingere gravă principiului neretroactivității legii. Lucrurile nu pot sta așa. Dimpotrivă, chiar acest principiu ne determină să considerăm că legea intră în vigoare la începutul zilei următoare celei în care a fost publicată. Trebuie să luăm în considerare, mai ales aici, dinamica relațiilor sociale (în acest interval de timp subiecții de drept se pot angaja în raporturi de natura celor reglementate prin noua lege sau pot modifica ori înceta astfel de raporturi) și imperativul certitudinii în materia intrării în vigoare a legii. Sigur, este același lucru dacă spunem că legea intră în vigoare la sfârșitul zilei în care a fost publicată, adică la ora 2400. Pe de altă parte, poate fi adus și un argument de text, art. 1888 C.civ. dispune: „Ziua se împarte în 24 de ore. Ea începe la miezul nopții și se sfârșește la miezul nopții următoare".

Întorcându-ne la exemplul nostru, legea publicată în Monitorul Oficial de la 10 martie 2004, va intra în vigoare la 11 martie 2004 ora 000' sau la 10 martie 2004 ora 2400. Pentru a înlătura orice confuzie optăm pentru următoarea formulare de principiu: legea intră în vigoare la începutul zilei următoare celei în care a fost publicată în Monitorul Oficial. Pentru această soluție pledează și aspectele de drept comparat prezentate mai sus. Numai în acest fel se poate asigura, pe de o parte, ajungerea la timp a Monitorului Oficial la organele învestite cu aplicarea legii, iar, pe de altă parte, o soluție corectă în această materie.

Dispozițiile constituționale exprimă clar numai faptul că data respectivă trebuie prevăzută expres în cuprinsul legii respective. Cu privire la modul concret de stabilire a acestei date nu există însă nici o precizare. În doctrină s-a arătat că în situația intrării în vigoare a legii la o dată prevăzută în textul ei, legiuitorul are două posibilități de stabilire a momentului inițial, pe care le vom analiza mai departe.

În primul rând, legiuitorul poate să fixeze această zi direct, stabilind o dată calendaristică concretă1, ulterioară publicării, la care legea intră în vigoare (de exemplu, 5 septembrie 2003). În acest caz legea se aplică începând cu ora 000 a zilei menționate în cuprinsul ei. Această soluție ar trebui să fie folosită întotdeauna sau cel puțin în cazul legilor complexe, care aduc reglementări noi într-un domeniu sau schimbă simțitor reglementarea într-o materie importantă (așa cum este și cazul legii cadastrului și publicității) pentru că ea înlătură orice incertitudine cu privire la momentul intrării în vigoare a legii.

În al doilea rând, legiuitorul poate să fixeze această zi indirect, menționând numărul de zile sau de luni, adică un termen, după care actul normativ devine aplicabil, urmând ca printr-un calcul simplu să poată fi stabilită data exactă. În această situație pot să apară unele probleme pe care le vom prezenta în continuare, calcularea acestui termen nefiind întotdeauna o chestiune simplă.

De la început trebuie să subliniem că foarte important este ca întotdeauna, indiferent de soluția la care se oprește legiuitorul din cele oferite de interpretarea normelor constituționale, data la care intră în vigoare legea să fie cunoscută cu precizie chiar din momentul publicării ei. Altfel spus, momentul inițial al aplicării legii în timp trebuie să fie o dată calendaristică precisă, adusă la cunoștința subiecților de drept prin publicare. În caz contrar poate să apară confuzie cu privire la acest aspect deosebit de important. Neclaritatea legilor este o carență în care unii autori văd o decadență a legii, dar neclaritatea legii cu privire la intrarea ei în vigoare va avea întotdeauna efecte negative asupra relațiilor sociale vizate.

Principiul nemo censetur ignorare legem a fost întotdeauna o ficțiune juridică, necesară funcționării sistemului, prin asigurarea unei egalități teoretice în fața legii. Pentru a funcționa legitim prezumția absolută, irefragabilă de cunoaștere a legii, trebuie ca legea să fie făcută cunoscută, data intrării ei în vigoare să fie stabilită clar, ușor de aflat.

Pentru situația în care legea intră în vigoare după un termen de la publicarea ei se pune problema calculului acestuia, pe de o parte, și cea a admisibilității unui termen incert în acest domeniu, pe de altă parte. Vom pomi de la faptul că intervalul de timp după trecerea căruia legea intră în vigoare este un termen aparte care nu se confundă cu nici un alt termen din diferitele domenii ale dreptului. După ce reguli va fi el calculat? Sunt aplicabile, în lipsa unor dispoziții speciale, regulile stabilite de dreptul comun și care este aici acest drept comun?

Observăm că, în dreptul nostru, pentru calculul termenelor găsim soluții în mai multe acte normative. Astfel, pentru termenele de prescripție reglementarea regulilor de calcul se află în Decretul nr. 167/1958 (art. 7 și urm.), Codul civil (art. 1886-1889) și în Codul de procedură civilă care se aplică în completarea dispozițiilor din cele două acte normative. În acest cadru legal, termenul stabilit pe ani sau pe luni se va împlini în ziua corespunzătoare zilei de pornire din ultima lună sau ultimul an; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni. Pe de altă parte, pentru termenul stabilit pe zile, este de principiu că ziua în care începe prescripția nu se socotește (dies a quo non computatur in termino) – termenul începe de la miezul nopții zilei următoare (art. 1887 și 1888 C.civ). Prescripția nu se socotește câștigată decât după împlinirea celei din urmă zile a termenului prevăzut de lege (dies ad quem computatur in termino – art. 1889 C. civ.). După cum s-a spus, Codul nostru civil consacră pentru calcularea termenelor de prescripție pe zile sistemul intermediar, care se plasează între sistemul termenului exclusiv sau pe zile libere și cel al termenului inclusiv ori pe zile pline.

În procedura civilă, termenele procedurale se calculează după regulile stabilite în art. 101-104 C.proc.civ. În această materie, după durata lor termenele pot fi pe ore, zile, săptămâni, luni sau ani. Termenul pe ore începe să curgă la miezul nopții zilei următoare [art. 101 alin: (2)]. Termenul pe zile se calculează după sistemul exclusiv, adică pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua de început, nici cea în care termenul se sfârșește. Termenele pe săptămâni, luni sau ani se sfârșesc în ziua săptămânii, lunii ori anului corespunzătoare zilei de plecare [art. 101 alin. (3)]. Termenul care începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârșește într-o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în ultima zi a lunii [art. 101 alin. (4)]. Indiferent de modul de stabilire a termenului, dacă acesta se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare [art. 101 alin. (5)]. Per a contrario, zilele de sărbătoare din cuprinsul termenului intră în calcul.

În procedura penală, termenele sunt considerate acele intervale de timp înăuntrul cărora sau după epuizarea cărora pot fi îndeplinite acte și măsuri procesuale sau procedurale. În raport de natura drepturilor și intereselor pe care le ocrotesc, termenele se împart în termene substanțiale sau termene procedurale, calculul lor fiind diferit. Pentru calculul termenelor substanțiale pe luni sau pe ani art. 154 C.pen. dispune: „La calcularea timpului ziua se socotește de 24 de ore și săptămâna de 7 zile. Luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă”. Astfel, un termen de o lună care începe să curgă la 15 iunie se împlinește la 14 iulie.

Pentru termenele procedurale se aplică dispozițiile art. 186 C. proc. pen. Termenele pe ore sau zile se calculează pe unități libere de timp, ziua de la care începe și ziua în care termenul se împlinește nu intră în durata termenului. Astfel, un termen de trei zile care începe să curgă luni, se împlinește vineri. Așadar, durata timpului material este mai mare cu două unități de timp decât termenul procedural în sine.

Termenele procedurale pe luni sau pe ani se calculează calendaristic și expiră la sfârșitul zilei corespunzătoare ultimei luni ori la sfârșitul zilei și lunii corespunzătoare din ultimul an [art. 186 alin. (3)]. Intră în durata termenului ziua de la care acesta începe să curgă, dar nu intră ziua în care se împlinește (ziua ce urmează epuizării termenului). Astfel, un termen de o lună care începe să curgă la 10 iulie expiră la sfârșitul zilei de 10 august.

Față de toate acestea, observăm că pentru termenul stabilit pe luni sau pe ani există și o metodă comună de calcul: termenul se consideră împlinit la sfârșitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârșitul zilei și lunii corespunzătoare din ultimul an. Problema care se pune este dacă această metodă se aplică și în situația care ne interesează: când legea stabilește că intră în vigoare după un termen stabilit pe luni (sau ani), cum se va calcula acesta? Credem că nu există nici un impediment pentru a considera aplicabilă această metodă de calcul. Astfel, legea publicată în Monitorul Oficial din 15 iunie care dispune că intră în vigoare după trei luni de la publicare, are ca moment inițial data de 15 septembrie ora 2400, sau, mai potrivit, 16 septembrie ora 000.

Pe de altă parte, am observat că pentru calcularea termenelor stabilite pe zile există trei sisteme posibile: sistemul termenului exclusiv (pe zile libere), sistemul termenului inclusiv (pe zile pline) și sistemul intermediar. Cum se calculează termenul stabilit pe zile în materia care ne interesează? Mai întâi, analizând diferite acte normative se observă că atunci când legiuitorul stabilește un termen pe zile după care legea intră în vigoare, folosește formula „legea intră în vigoare la n zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial"4 ori „legea intră în vigoare In termen de n zile de la publicarea… „. Nu poate fi însă vorba de intenția stabilirii unor metode de calcul diferite (expresiile sunt sinonime). Pe de altă parte, este ușor să acceptăm că termenele stabilite pe zile nu pot fi transformate în luni sau ani, pentru a se calcula astfel. în această materie, ca de altfel în orice alt domeniu al dreptului, 30 de zile nu înseamnă neapărat o lună, sau 90 de zile trei luni, ori 365 de zile un an.

Cât privește modul de calcul al acestui termen, față de cele precizate deja, considerăm că, mai întâi, prima zi (ziua în care a fost tipărit Monitorul Oficial) nu poate fi inclusă în termen. Așadar, sistemul pe zile pline nu poate fi luat în calcul în acest domeniu. Rămân în discuție celelalte două sisteme. Care va fi aplicabil aici?

Sistemul intermediar este consacrat, după cum am arătat, de Codul nostru civil în art. 1887 și urm. Este unanim admis că dreptul
civil constituie „dreptul comun” față de celelalte ramuri de drept, în sensul că atunci când o ramură a sistemului de drept nu are norme juridice proprii pentru soluționarea unui aspect al raporturilor juridice, civilul îi „împrumută" normele sale. Argumentul susține folosirea acestui mod de calcul. Problema care rămâne este că termenul de care ne ocupăm nu este în nici un caz un termen de prescripție, extinctiva sau achizitivă, ca cele pentru care dreptul civil oferă soluții.

Sistemul exclusiv este consacrat în procedura civilă
și penală pentru calculul termenelor procedurale. Dar termenul analizat este un termen procedural în sensul prevăzut în cele două domenii.

După cum s-a spus, rațiunea pentru care se instituie un termen după curgerea căruia legea intră în vigoare, este ca subiectele de drept și cei chemați să o aplice „să cunoască legea”. Acest fapt ar putea să sugereze că termenul trebuie folosit „în întregime” spre acest sfârșit, ceea ce îl apropie de sistemul pe zile libere. Putem adăuga argumentul de drept comparat unde „o zi întreagă" (unjour franc) se calculează folosind acest sistem. Oricum, nu este indiferent dacă optăm pentru unul sau altul dintre cele două sisteme, pentru că, după cum se observă, punctul de împlinire al termenului și, în consecință, momentul inițial al legii se deplasează cu o zi (de la sistemul intermediar la sistemul exclusiv), ceea ce nu este puțin.

În ceea ce ne privește, credem că ar trebui folosită soluția sistemului exclusiv și considerăm că atunci când legea dispune că va intra în vigoare după un termen stabilit pe zile, acel termen trebuie calculat pe zile libere, fără a fi luate în calcul ziua de început și ziua de sfârșit.

Pe de altă parte, nu se pune problema aplicării în această materie a regulii din domeniul termenelor procedurale potrivit căreia dacă termenul se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală, se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare.

În fine, o altă problemă este aceea de a ști dacă, în situația în care data intrării în vigoare a legii este stabilită indirect, legiuitorul are posibilitatea să stabilească această dată și în alt mod decât prin fixarea unui termen la împlinirea căruia legea devine executorie. Se poate dispune că legea intră în vigoare la un termen a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată calendaristică? Poate intra legea în vigoare la un termen care, din punct de vedere al cunoașterii la momentul adoptării legii, este incert? De principiu, răspunsul nu poate fi decât negativ. Adoptând o normă, legiuitorul trebuie să decidă și momentul aplicării ei, păstrând astfel controlul asupra acesteia. Perioada în care norma își produce efectele, cu cele două momente ce o delimitează -inițial și final, este la fel de importantă ca norma însăși. Cu toate acestea, ținând seama de complexitatea relațiilor sociale reglementate, nu trebuie exclusă situația în care legiuitorul este silit să decidă, la momentul publicării, că legea intră în vigoare la un termen incert. Însă, pentru ca tehnica elaborării unui astfel de act normativ să respecte toate principiile legiferării, este necesar ca în momentul în care termenul, inițial incert, devine cert, să fie publicat, legea devenind obligatorie, practic, din acest moment. Este și cazul Legii nr. 7/1996.

CAPITOLUL 3

TRADIȚIUNEA ȘI OCUPAȚIUNEA

1. Tradițiunea.

Potrivit dispozițiilor art. 644 C.civ., „proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite… și prin tradițiune”.

De la început trebuie să spunem că termenul tradițiune primește aici un sens specific limbajului juridic, așa încât sensul său uzual, acela de tradiție, ansamblul de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și se transmit prin viu grai din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică lui (tradițiune -tradiție, datină, obicei), nu poate fi folosit în acest context.

În dreptul roman, tradiția (traditio) reprezenta cel mai important mijloc de a dobândi proprietatea de ius gentium (Per traditionem quoque iure naturali res nobis adquiruntur). Lipsit de orice condiții de formă,
acest procedeu consta în punerea lucrului de către înstrăinător (tradens) la dispoziția dobânditorului (accipiens) în virtutea unui act juridic pentru a transmite proprietatea. La început remiterea lucrului se făcea în mod direct, dar s-a admis din epoca clasică, pentru ușurarea încheierii anumitor operațiuni juridice, că transferul poate avea loc și în mod simbolic (traditio symbolica). Așa s-a admis că posesia asupra unor lucruri vândute care se aflau într-o magazie se transferă dacă vânzătorul predă cumpărătorului cheile magaziei. În cazul vânzării unui teren transferul posesiunii se considera efectuat dacă, de pe o înălțime, se arătau cumpărătorului hotarele terenului, fiind vorba de așa-numita tradiție prin gest (traditio longa manu). S-a admis, de asemenea, că posesia se poate transfera prin simpla
transformare a intenției (animus) cu care o persoană deținea lucrul: chiriașul care cumpără casa în care locuiește, dobândește posesia din momentul cumpărării, fără a fi nevoie să restituie proprietarului imobilul pentru ca apoi acesta să i-l retransmită; este ceea ce s-a numit tradiție simplificată (traditio brevi manu).

Și în dreptul actual tradițiunea constă în predarea sau remiterea materială a bunului de către transmițător dobânditorului. În condițiile existenței principiului potrivit căruia dreptul de proprietate se transmite chiar în momentul încheierii contractului (art. 971 și 1295 C.civ.), se înțelege că sfera de aplicabilitate a tradițiunii ca mod de dobândire a drepturilor reale este considerabil limitată. Ea este, de regulă, numai executarea materială a transferării proprietății.

Se admite că tradițiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale în cazul așa-numitelor daruri manuale și în cazul înstrăinării titlurilor la purtător, cum sunt: obligațiunile și acțiunile nenominative ale societăților comerciale, obligațiunile C.E.C etc. (nu și în cazul înstrăinării titlurilor nominalizate, cum sunt acțiunile nominative ale societăților comerciale).

Darul manual reprezintă o categorie specială a contractului de donație. Dacă potrivit dispozițiilor art. 813 C.civ., toate donațiile se fac prin act autentic, prin excepție, în cazul darului manual singura condiție specială ce trebuie îndeplinită este predarea, tradițiunea reală a lucrului (de manu ad manum) ceea ce înseamnă că avem de a face cu un contract real. Nu mai este nevoie așadar, de respectarea formei autentice (nici pentru oferta, nici pentru acceptarea unui dar manual), tradițiunea înlocuind forma solemnă prevăzută de lege pentru donații.

Pentru că tradițiunea este un element esențial al darului manual, numai bunurile mobile corporale susceptibile de predare materială pot forma obiectul darului manual. Sunt excluse bunurile imobile și mobilele incorporale. Prin excepție, titlurile la purtător care sunt asimilate bunurilor mobile corporale pot forma obiectul unui dar manual. Pentru că predarea presupune deținerea materială (corpus) a bunului, deci existența lui actuală, sunt excluse lucrurile viitoare.

În spiritul tradiției romane, instanța noastră supremă a precizat că prin tradițiunea lucrului nu trebuie să se înțeleagă neapărat o deplasare fizică a bunului, cum ar fi preluarea din mâna donatorului, efectele sale juridice putând fi realizate și printr-o tradițiune implicită, de exemplu, atunci când donatorul ar înmâna donatarului cheile unei case, ori unui depozit în care se află lucrul sau cheile de contact ale unui autoturism. Constituie dar manual și depunerea unei sume de bani la bancă pe numele unei alte persoane, dacă această depunere nu s-a făcut cu alt titlu (plata unei datorii, acordarea unui împrumut). După cum s-a spus, producându-se o „dematerializare” a tradițiunii bunurilor, darul manual se poate realiza prin forme moderne, care nu implică o predare efectivă, materială a bunului donat, dar asigură transferul efectiv al valorilor de la o persoană la alta.

O problemă aparte este aceea a „darurilor de nuntă”, care prezintă interes în materia drepturilor reale și din perspectiva dreptului de proprietate în cazul soților. Vom observa mai întâi că există obiceiul ca după încheierea căsătoriei și celebrarea ei religioasă, cu ocazia sărbătoririi acestui eveniment, invitații să ofere soților diferite bunuri, mai ales sume de bani. Predarea materială a acestor daruri este aici un mod de dobândire a proprietății. Problema care se pune este dacă ele se dobândesc în proprietate comună în devălmășie de către soți ori în proprietatea exclusivă a fiecăruia. Jurisprudența a decis că aceste daruri de nuntă sunt bunuri comune ale soților în cote egale, chiar dacă au fost făcute de părinții unuia dintre soți, deoarece au fost dobândite „în timpul căsătoriei”. S-a arătat că în această situație se presupune intenția dispunătorului ca aceste bunuri să devină comune, și numai dacă donația se face de părinții unuia dintre soți, nu cu ocazia serbării nunții, ci ulterior, bunul se consideră ca fiind propriu.

Cadrul legal al soluționării acestei probleme este dat de dispozițiile art. 30 alin. (1) C.fam.: „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților” și art. 31 lit. b) C.fam.: „Nu sunt bunuri comune ci bunuri proprii ale fiecărui soț… bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune”. Pornindu-se de aici, s-a observat că legea exceptează de la regula comunității donațiile, fără a distinge după forma lor de realizare (act autentic, dar manual), după momentul realizării lor (cu ocazia serbării nunții ori ulterior) și nici în funcție de persoana donatorului (părinți sau alte rude ale unui soț, ori persoane fără legătură de rudenie cu soții). Rezultă că asemenea diferențieri nu trebuie făcute, pentru că ubi lex non distiguit nec nos distinguere debemus. Așadar, bunurile dobândite prin donație, inclusiv darurile de nuntă, devin bunuri proprii ale fiecărui soț, dacă dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune, aceasta pentru a fi respectată voința donatorului care, dacă nu a dispus altfel, nu poate fi presupus că a înțeles să avantajeze și soțul celui gratificat. Pe de altă parte trebuie să se țină seama de faptul că legea distinge între darurile obișnuite și altele (potrivit art. 759 C. civ., prezenturile obișnuite nu sunt supuse raportului). Se impune concluzia6 că numai darurile obișnuite, indiferent de forma, momentul realizării ori persoana donatorului, devin bunuri comune ale soților potrivit art. 30 C.fam., pentru că nu intră în categoriile de bunuri proprii prevăzute limitativ de lege. În schimb, toate donațiile care nu sunt daruri obișnuite, cum este cazul unor bunuri de mare valoare, imobile, autoturisme, sume mari de bani, devin bunuri proprii potrivit art. 31 lit. b) C.fam., chiar dacă sunt făcute cu ocazia serbării nunții, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut ca bunurile donate să devină comune.

2. Ocupațiunea.

Ocuparea, denumită în Cod „ocupațiune”, ca mod de dobândire a drepturilor reale, constă în luarea în posesie a unui bun care nu aparține nimănui, deci a unui bun fără stăpân.

Ocuparea este greu de conceput în prezent, mai ales dacă avem în vedere faptul că, în conformitate cu art. 477 și 646 C.civ., toate bunurile vacante și fără stăpân, precum și cele ale persoanelor care mor fără moștenitori sau ale moștenirii care nu au fost acceptate, se cuvin statului.

În orice caz, nu se mai poate concepe dobândirea prin simplă ocupare a unor bunuri imobile.

În dreptul nostru se admite totuși că proprietatea se poate dobândi prin ocupare, atunci când este vorba de bunuri comune, cum este cazul, de exemplu, al apei de băut sau pentru trebuințele casnice, atunci când aceasta este luată de la un izvor natural.

La fel, se admite că ocuparea duce la dobândirea proprietății asupra vânatului ori a peștelui capturat, cu condiția ca vânătoarea ori pescuitul să se fi efectuat cu respectarea legislației speciale în materie.

CAPITOLUL 4

ACCESIUNEA

1. Definiție și clasificare.

Potrivit dispozițiilor art. 482 C.civ.: „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Acest drept se numește drept de accesiune” (s. n.). Este o definiție prea largă a accesiunii care, după cum s-a spus, ar putea duce în mod greșit la ideea că și dobândirea fructelor ar fi un rezultat al accesiunii, în realitate fiind în fața exercitării unui atribut al dreptului de proprietate (fructus).

Principiul accesiunii este înscris în art. 488 C.civ. potrivit căruia: „Tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului… „. Așadar, dreptul de proprietate se întinde nu numai asupra lucrului ce formează obiectul său, ci și asupra tuturor acelora ce se unesc cu el. Se spune că dreptul de proprietate are o „virtute atractivă” pentru că nu se limitează la obiectul său propriu-zis, ci cuprinde și ceea ce se unește cu el sau i se încorporează.

Accesiunea este un mod de dobândire a proprietății prin care
se constituie nemijlocit în patrimoniul titularului lucrului principal un drept de proprietate asupra unui lucru accesoriu care se încorporează celui principal și care, până în momentul încorporării, aparținuse altei persoane. Ea constă deci, în încorporarea materială a unui lucru mai puțin important, într-un lucru mai important.

Justificarea acestui lucru constă în aceea că dacă lucrul încorporat nu aparține nimănui (res nullius) nu ar fi nici o problemă, accesiunea fiind în această împrejurare o variantă a ocupațiunii. Dar problema accesiunii se pune atunci când lucrurile unite sau încorporate aparțin unor proprietari diferiți. Dacă pornim de la principiul ocrotirii dreptului de proprietate, ar trebui să admitem că fiecare proprietar poate cere separarea pentru a-și recupera bunul său. Pentru că, în cazurile în care operează accesiunea, separarea bunurilor unite nu se poate realiza ori se poate face cu distrugere, cel puțin parțială, a unuia sau a tuturor bunurilor, a fost consacrată ideea de accesiune în virtutea căreia lucrul nou, rezultat din unirea sau încorporarea lucrurilor vechi, aparține numai unuia dintre proprietari. Dintre cei implicați va primi noul bun proprietarul lucrului principal, considerându-se că „lucrul accesoriu se încorporează în cel principal” (accessio cedat principali).

După natura obiectului principal la care se referă, accesiunea se clasifică în accesiune imobiliară și accesiune mobiliară. La rândul său, după cum presupune ori nu intervenția omului, accesiunea imobiliară se subclasifică în accesiune imobiliară artificială și accesiune imobiliară naturală.

2. Accesiunea imobiliară naturală.

Noțiune. Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri
având proprietari diferiți, fără intervenția omului. Cel puțin bunul principal este, prin ipoteză, un bun imobil prin natura sa. Codul civil reglementează următoarele cazuri de accesiune naturală: aluviunea, avulsiunea, insulele și prundișurile, accesiunea animalelor sălbatice și accesiunea albiei părăsite.

Aluviunea. Potrivit dispozițiilor art. 495 C.civ. aluviunea (alluvio) constă în „creșterile de pământ ce se fac succesiv și pe nesimțite la malurile fluviilor sau ale râurilor”. Potrivit aceluiași text legal aluviunea „este în folosul proprietarului riveran, când este vorba de un fluviu sau râu navigabil, plutitor sau neplutitor, cu îndatorirea pentru proprietar de a lăsa pe pământul său, drumul trebuitor pentru conducerea vaselor1.

Potrivit art. 496 C. civ., „tot ale proprietarului riveran sunt și pământurile lăsate de apele curgătoare, când ele se retrag pe nesimțite de la unul din țărmuri și se îndreaptă spre celălalt țărm; proprietarul țărmului de unde apa s-a retras profită de aluviune, fără ca proprietarul țărmului opus să poată reclama pământul cel pierdut”.

Aluviunea nu va opera în privința lacurilor, a heleșteelor și a iazurilor, pentru că „proprietarul lor conservă întotdeauna pământul acoperit de apă” (art. 497 C.civ.).

Aluviunea aparține proprietarului riveran pentru că el fiind expus riscurilor datorate vecinătății apei curgătoare, trebuie să fie îndreptățit și la foloasele ce ar putea să le aducă această situație.

Dispozițiile cuprinse în Codul civil în această materie trebuie corelate cu cele ale legislației actuale de vreme ce relațiile sociale avute în vedere de legiuitorul de la 1864 sunt astăzi depășite.

În primul rând, potrivit dispozițiilor art. 135 pct. 4 din Constituție, apele cu potențial navigabil valorificabil și cele care pot fi folosite în interes public sunt obiect exclusiv al proprietății publice. Pe de altă parte, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, aparțin domeniului public apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km2, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea apelor, albiile minore mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparțin proprietarilor terenurilor pe care acestea se formează sau curg, care trebuie să le folosească în concordanță cu condițiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv. Așadar, înseamnă că aluviunea poate primi aplicare numai în privința acestor ape care sunt proprietate privată, nu și în privința apelor care aparțin domeniului public.

În fine, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (2) C.civ., pământul care ar rezulta din retragerea mării aparține întotdeauna domeniului public, ceea ce este conform art. 135 pct. 4 din Constituție.

Avulsiunea. Potrivit dispozițiilor art. 498 C. civ., avulsiunea constă în ruperea unei bucăți de teren, ca urmare a acțiunii apelor curgătoare, și alipirea ei la un teren riveran care aparține altui proprietar.

Deosebirea dintre avulsiune și aluviune ar consta, așadar, în
faptul că, în primul caz, terenul se poate recunoaște și distinge, în timp ce, în celălalt, el se depune cu încetul și pe nesimțite, fără a se putea stabili care teren s-a adăugat la un moment dat. După cum s-a observat, aluviunea apare ca urmare a acțiunii apelor curgătoare în amonte față de locul unde ea se formează, iar avuisiunea presupune ruperea ca atare a unei bucăți semnificative de pământ și alipirea ei, tot ca urmare a acțiunii apelor curgătoare, de regulă în caz de viituri, la un fond riveran situat în aval.

Proprietarul terenului pierdut poate să-l revendice în termenul de prescripție de un an de la data producerii avulsiunii. Pentru a fi admisă
acțiunea sa el trebuie să dovedească identitatea terenului rupt din proprietatea sa cu cea a terenul alipit la proprietatea pârâtului. Dacă el nu acționează, terenul va deveni, prin accesiune, proprietatea celui unde el „s-a alipit”.

În doctrină au fost puse în discuție și alte aspecte. Astfel, s-a
pus problema dacă avulsiunea operează numai atunci când o bucată de pământ a fost alipită și alăturată unui teren (adjoncțiune), ori și atunci când pământul rupt a fost aruncat deasupra altui teren, răspunzându-se în sensul că art. 498 C.civ. este aplicabil în ambele ipoteze. Pe de altă parte, s-a pus problema dacă proprietarul care a pierdut terenul îl poate revendica pentru a-l transporta la locul de unde a fost luat de ape (dacă acest lucru ar fi posibil), ori el urmează a folosi terenul acolo unde a fost dus de ape, această ultimă soluție fiind susținută de argumentul că proprietarul fondului unde a fost adusă bucata de teren trebuie să accepte riscurile ce decurg din vecinătatea apelor.

În fine, avulsiunea nu poate opera în detrimentul proprietății publice, așa încât acțiunea în revendicarea terenului smuls este imprescriptibilă.

Insulele și prundișurile. Accesiunea insulelor și prundișurilor este reglementată în art. 500 C.civ. potrivit căruia „insulele și prundurile
care se formează pe râurile nenavigabile și neplutitoare sunt ale proprietarului țărmului pe care ele s-au format; dacă insula formată trece peste jumătatea râului, atunci fiecare proprietar riveran are dreptul de proprietate asupra părții de insulă ce se întinde spre el, pornind de la jumătatea râului”.

Potrivit art. 501 C.civ., dacă un râu sau fluviu formându-și un braț, taie și înconjoară pământul unui proprietar riveran și face astfel o insulă, proprietarul nu pierde pământul ce s-a transformat în insulă, chiar dacă el s-a făcut la un fluviu sau râu navigabil sau plutitor.

În mod normal, în situația în care malul spre care s-a format insula aparține mai multor proprietari, insula se va împărți între ei în proporție cu lungimea proprietății fiecăruia de-a lungul malului. Pe de altă parte, aluviunea care s-ar forma la malurile insulei va aparține proprietarului (proprietarilor) acesteia1.

Potrivit art. 3 alin. (3) din Legea apelor, insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivel mediu al apei, aparțin proprietarului albiei apei.

Trebuie să ținem seama și în această materie de dispozițiile legale actuale, așa încât insulele și prundișurile formate pe cursul unor ape proprietate publică urmează același regim juridic.

Accesiunea albiei unui râu. Acest caz de accesiune imobiliară naturală este reglementat în art. 502 C.civ., potrivit căruia, dacă un fluviu sau un râu își face un nou curs, părăsind vechea sa albie, aceasta se împarte între proprietarii riverani. Pentru ca ei să dobândească astfel proprietatea, trebuie ca schimbarea cursului râului să se fi produs natural, fără intervenția omului. În caz contrar nu sunt aplicabile dispozițiile art. 502 C.civ.

Proprietarii riverani care vor câștiga vechea albie nu au obligația să plătească nici o despăgubire proprietarului pe terenul căruia râul și-a făcut
o nouă albie, pentru că nimeni nu răspunde de cazul fortuit sau de forța majoră.

Chiar dacă legea nu reglementează situația terenurilor inundate, este de principiu că acestea nu încetează a aparține proprietarilor lor. După retragerea apelor, indiferent după cât timp, proprietarul fondului inundat va folosi terenul în mod normal, pentru că, după cum știm, proprietatea nu se pierde prin neuz.

Acesiunea animalelor. Potrivit dispozițiilor art. 503 C.civ., animalele sălbatice care trec pe pământul unui proprietar revin acestuia, atâta
timp cât rămân pe teren, ele devenind accesoriile fondului pe care se află.

Dacă proprietarul, prin diferite mijloace, a determinat cu rea-credință instalarea animalelor pe fondul său („prin fraude sau prin
artificii”), nu poate fi vorba de accesiune. Este deci, necesar ca animalele sălbatice să nu fie atrase de proprietar, instalarea lor pe fond fiind străină faptei omului, pentru că „necinstea nu poate fi un mijloc de a dobândi proprietatea".

Pe de altă parte, art. 503 C.civ. nu se aplică în privința fondului cinegetic, deoarece acesta aparține statului și există reglementări speciale în materie (Legea nr. 103/1996 privitoare la fondul cinegetic și protecția vânatului). În aceste condiții, el are un domeniu de aplicare restrâns la unele animale semisălbatice, cum ar fi: porumbeii, iepurii și roiurile de albine. În nici un caz, art. 503 nu se aplică animalelor domestice, chiar atunci când acestea s-au rătăcit, pentru că ele au întotdeauna un proprietar.

3. Accesiunea imobiliară artificială.

3.1. Accesiunea lucrărilor făcute de proprietar pe terenul său și cu

materialele altora.

Accesiunea imobiliară artificială constând în construcția ridicată de proprietar pe terenul său cu materialele altuia a fost reglementată încă din epoca veche a dreptului roman, în Legea celor XII Table existând dispoziții care interziceau revendicarea materialelor după ce fuseseră încorporate unei construcții. Constructorul era obligat să plătească dublul valorii materialelor și să restituie materialul prelucrat, dar neîncorporat încă în construcție. În dreptul lui lustinian, constructorul care construia cu material străin pe terenul său devenea proprietar al construcției, aplicându-se regula potrivit căreia tot ce se construiește pe un teren aparține proprietarului acestuia – quia omne quod inaedificatur, solo cedit. Dacă dintr-o cauză oarecare construcția se dărâma, proprietarul materialului avea posibilitatea să-l revendice sau să intro ducă acțiune „ad exhibendum", dacă între timp nu fusese despăgubit cu dublul valorii materialului. În privința plantației făcută de proprietar pe terenul său cu materialul altei persoane se aplica regula „omne quod in solo plantatur, solo cedit. Pentru stabilirea dreptului asupra plantației se avea în vedere terenul din care plantele, prin rădăcinile lor, se hrănesc.

În vechiul drept românesc exista regula potrivit căreia proprietarul terenului dobândea proprietatea materialelor încorporate construcției, având obligația de a plăti despăgubiri proprietarului materialelor. Codul Calimach reglementa un tratament juridic diferit pentru proprietarul constructor de bună credință și cel de rea-credință, în sensul acesta din urmă era obligat
să plătească „prețul neobișnuit sau îndoit al materiei, dar și toată paguba pricinuită proprietarului”.

În prezent, proprietarul care construiește pe terenul său cu materialele altuia devine proprietarul construcției din momentul încorporării materialelor în sol sau construcție. Potrivit art. 493 C.civ., el este dator să plătească valoarea materialelor și poate fi obligat și la plata de daune-interese. Proprietarul materialelor nu are dreptul să le revendice.

Aceste reguli nu pot fi aplicate unor bunuri care fac parte din domeniul public, Pentru că acestea pot fi oricând revendicate.

Trebuie să observăm că proprietarul terenului devine prin accesiune proprietarul construcțiilor sau plantațiilor, indiferent dacă a cunoscut ori nu că materialele pe care le întrebuințează aparțin altei persoane.
Altfel spus, indiferent dacă este de bună sau de rea-credință, el va beneficia de aplicarea principiului „superficies solo cedit”. Cu toate acestea, atitudinea sa nu este fără urmări juridice. Astfel, în timp ce proprietarul terenului care a fost de baună-credință datorează numai despăgubirile reprezentând valoarea efectivă a materialelor, cel de rea-credință poate fi obligat să plătească și daune-interese.

Fiind o aplicare a principiului îmbogățirii fără just temei, valoarea materialelor trebuie să fie aceea din momentul restituirii, iar nu cea din momentul ridicării construcției ori plantației. Daunele-interese ar putea să privească paguba suferită de proprietarul materialelor prin faptul că nu a putut folosi aceste materiale într-o construcție proprie, fiind obligat să amâne începerea acesteia. Materialele necesare unor construcții, plantații sau altor lucrări, sunt, de regulă, bunuri de gen (res genera) care sunt și bunuri fungibile, așa încât nimic nu se opune ca proprietarul să restituie, în natură, materiale din categoria celor folosite.

Dispozițiile art. 493 C.civ. se aplică plantațiilor, fără a se distinge, ca în dreptul roman, după cum plantele au prins ori nu rădăcini.

Proprietarul materialelor are un termen de trei ani pentru a solicita despăgubirile, termen ce începe să curgă din momentul în care a cunoscut ori trebuia să cunoască faptul că cineva a folosit materialele sale, adică faptul măririi altui patrimoniu și pe cel care a beneficiat de această mărire și împotriva căruia va introduce actio de in rem verso (în speță,
proprietarul terenului).

În situația în care proprietarul terenului care a folosit materiale străine, Ie-a obținut cu bună-credință de la un terț (un detentor precar) și dacă aceste materiale nu au fost pierdute sau furate (adică au ieșit din posesia adevăratului proprietar cu voia lui), el a devenit proprietarul acestora potrivit art. 1909 C.civ., așa încât nu mai este obligat să restituie valoarea lor, pentru că a mai plătit-o o dată detentorului precar.

Materialul străin odată întrebuințat nu mai poate fi revendicat potrivit legislației actuale, pentru că, deși a fost un bun mobil, a devenit prin încorporațiune imobil (art. 463 C.civ.). Proprietarul terenului dobândește, prin accesiune, în mod definitiv și irevocabil proprietatea materialelor folosite, așa încât el le păstrează și dacă ulterior acestea redevin mobile (prin demolarea construcție).

În doctrină s-a exprimat opinia, pe care o considerăm îndreptățită, potrivit căreia de lege ferenda proprietarul de rea-credință, spre deosebire
de cel de bună-credință, ar trebui să fie obligat să restituie materialele ori de câte ori este posibil. Posibilitatea restituirii este o chestiune de fapt asupra căreia instanța va aprecia suveran, urmărind, potrivit principiilor echității, asigurarea intereselor legitime ale proprietarului materialelor și, în subsidiar, evitarea suportării de către proprietarul terenului a unor pagube disproporționat de mari.

3.2. Accesiunea lucrărilor făcute de o persoană cu materialele sale pe terenul altuia.

În dreptul roman atunci când se construia un imobil pe teren străin în temeiul principiului „superficies solo cedit”, proprietarul terenului devenea și proprietarul imobilului. Constructorul de bună-credință avea însă dreptul să primească despăgubiri, fie contravaloarea materialelor și a manoperei, fie o sumă reprezentând sporul de valoare dobândit de teren. Constructorul de rea-credință nu avea dreptul la despăgubiri, considerându-se că a lucrat în numele proprietarului sau i-a dăruit acestuia valoarea materialelor și a
manoperei. Soluția era însă inechitabilă, ducând la îmbogățirea fără just temei a proprietarului terenului, așa încât în dreptul lui lustinian s-a impus opinia jurisconsultului Ulpian potrivit căreia constructorul de rea-credință poate fi silit să demoleze construcția și să ridice materialele.

În dreptul vechi românesc, Codul Calimach păstrează principiul din dreptul roman potrivit căruia proprietarul terenului dobândește prin accesiune și proprietatea asupra construcțiilor și face distincție între constructorul de bună-credință și cel de rea-credință, numai primul având dreptul la despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu ridicarea construcției. În situația în care proprietarul terenului cunoștea că o persoană de bună-credință construiește pe terenul său și nu o anunța să oprească lucrările, el nu mai putea invoca accesiunea, fiind silit să vândă constructorului de bună-credință terenul la prețul locului.

În prezent, situația construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări realizate pe terenul altuia este reglementată de art. 494 C.civ. potrivit
căruia, de principiu, proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul lor, având obligația plății unei anumite dezdăunări față de constructor tot pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză. Tratamentul juridic al constructorului este însă diferit, după cum el a fost de bună-credință ori de rea-credință.

Față de art. 493 C.civ., art. 494 reglementează ipoteza inversă. Chiar dacă legea prevede expres numai situația în care un terț construiește pe teren cu materialele sale, soluția se aplică și atunci când terțul folosește materialele străine, pentru că această împrejurare nu schimbă cu nimic raporturile dintre constructor și proprietarul terenului, ci numai dă naștere unui raport între constructor și proprietarul materialelor, căruia îi va restitui valoarea acestora.

Jurisprudența a stabilit că dispozițiile art. 494 C.civ. se aplică numai situațiilor în care un terț ridică pe terenul altuia construcții noi, fără a
avea în vedere situațiile în care terțul realizează lucrări de reparații sau îmbunătățiri la imobile existente. Ele nu se vor aplica nici în situația în care între proprietarul terenului și constructor există o convenție cu privire la efectuarea unor lucrări, plantații sau construcții.

Tratamentul juridic al constructorului de bună-credință. Trebuie să începem prin a stabili în ce constă în această materie buna-credință, având în vedere că în acest domeniu nu există o definiție legală a acestei noțiuni. Într-o opinie se consideră că, deși legea nu face trimitere la definiția posesorului de bună-credință în materia dobândirii fructelor, totuși acea definiție poate fi adoptată și în această materie. În consecință, va fi de bună-credință cel care posedă un teren pe care execută construcții sau plantații, crezând că este proprietarul acelui teren și a cărui credință eronată se întemeiază pe un titlu ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.

Buna-credință constă, așadar, în credința fermă dar eronată că
acel teren se află în proprietatea sa determinată de un titlu ale cărui vicii îi sunt ascunse.

Jurisprudența a dat noțiunii de bună-credință în această materie o accepțiune mult mai largă, în care au fost incluse și următoarele cazuri:

cel care construiește pe terenul altuia, în urma promisiunii că i se va transfera ulterior dreptul de proprietate asupra terenului, așa cum este cazul beneficiarului unei promisiuni de donație a terenului;

coproprietarul care a construit pe terenul aflat în indiviziune în prezența și fără opunerea celuilalt coproprietar;

constructorul care a ridicat clădirea cu știrea și fără opunerea proprietarului terenului. Observăm aici, preluarea ideii din vechiul drept românesc potrivit căreia proprietarul care cunoaște că pe terenul său se efectuează lucrări și nu-l oprește pe constructor, trebuie sancționat, întrucât pasivitatea proprietarului poate îmbrăca forma abuzului de drept;

cel care a construit pe terenul care îl posedă în baza unui antecontract de vânzare-cumpărare.

Buna-credință trebuie să existe în momentul în care se efectuează construcția și încetează atunci când se ivește o îndoială în convingerea constructorului cu privire la legitimitatea titlului său asupra terenului. Cum este știut faptul că ridicarea unor construcții durează deseori, o perioadă mai lungă de timp, nu un „moment", s-ar putea pune problema dacă buna-credință trebuie să existe la începutul lucrărilor sau pe toată durata acestora. În spiritul dispozițiilor legale, buna-credință trebuie să existe pe toată durata edificării construcției, nefiind suficient ca ea să existe numai în momentul demarării lucrărilor. În momentul în care află că terenul pe care construiește nu-i aparține, constructorul trebuie să sisteze orice lucrare, pentru că din această clipă el este de rea-credință. Soluția poate fi exagerată în situația în care constructorul află despre viciile titlului său cu puțin timp înaintea finalizării lucrărilor. Stadiul lucrărilor la momentul cunoașterii viciilor titlului este o chestiune de fapt ce poate fi probată cu orice mijloc de probă, și de care instanța poate ține seama la stabilirea bunei-credințe a constructorului. Oricum, împrejurarea că după chemarea în judecată constructorul a continuat lucrările este o dovadă a relei sale credințe.

Ținând seama de buna-credință a constructorului, art. 494 C.civ., partea finală, prevede că proprietarul terenului devine, prin accesiune, și proprietar al construcțiilor, plantațiilor sau lucrărilor cu obligația de a-l dezdăuna pe constructor.

El nu-l poate sili pe acesta să demoleze și să-și ridice lucrările, dar, în privința obligației sale de dezdăunare, are dreptul să opteze între două soluții legale:

să plătească valoarea materialelor și a muncii prestate;

să plătească o sumă de bani echivalentă cu sporul de valoare dobândit de teren în urma construcțiilor, plantațiilor sau lucrărilor efectuate.

El va opta pentru despăgubirile cele mai mici, împrejurare care poate să ducă la un tratament juridic al constructorului de bună-credință mai puțin favorabil decât cel al celui de rea-credință, după cum vom vedea.

Tratamentul juridic al constructorului de rea-credință. După ce am văzut în ce constă buna-credință, putem spune că, în această materie, este de rea-credință acela care efectuează construcția, plantația sau altă lucrare pe un teren despre care știe că aparține unei alte persoane. Se află în această situație cel care folosește terenul în baza unui titlu lovit de vicii care îi sunt cunoscute sau cel care, cunoscând caracterul litigios al titlului său, construiește pe teren înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești1. în aceeași situație se află toți cei care dețin terenul în baza unui titlu care presupune recunoașterea dreptului de proprietate al altuia, precum detentorii precari care, fără știrea celui de la care au primit terenul, realizează pe acesta vreo construcție, plantație sau altă lucrare. Împrejurarea că dețin terenul în baza unui astfel de titlu este suficientă pentru a înlătura prezumția generală de bună-credință.

O problemă aparte poate să apară în situația în care constructorul începe lucrarea fără a avea un titlu, iar pe parcursul realizării acesteia obține un titlu ale cărui vicii nu le cunoaște. Altfel zis, începe prin a fi de rea-credință, dar ulterior devine, în măsura în care este posibil, de bună-credință. În această situație s-ar părea că ar putea fi considerat de bună-credință, dacă din momentul obținerii titlului se consideră îndreptățit să continue lucrările.

Astfel, potrivit art. 494 alin. (1)-(2) și alin. (3) (prima parte) C.civ., proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru una din următoarele posibilități:

să invoce accesiunea, devenind astfel proprietar al construcției, plantației sau lucrării, având obligația de a-i plăti constructorului de rea-credință valoarea și prețul muncii;

să-l oblige pe constructorul de rea-credință să desființeze sau să ridice construcțiile, plantațiile sau lucrările executate. Cheltuielile ocazionate de aceste operațiuni sunt în sarcina constructorului, care poate fi obligat și la daune-interese pentru prejudiciul cauzat proprietarului terenului (cum ar fi, recolta neobținută de pe teren din cauza lucrărilor efectuate). Fiind vorba de o obligație de a
face, proprietarul terenului poate.fi autorizat de instanță să demoleze construcțiile, cheltuielile fiind tot în sarcina constructorului (art. 1077 C. civ.). Potrivit dispozițiilor art. 5802 C.proc.civ., dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligație de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, într-un termen de 10 zile de la prima somație, creditorul poate fi autorizat de instanța de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părților, să o îndeplinească el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. Este și cazul constructorului de rea-credință care
nu se supune hotărârii de demolare a construcțiilor.

Prima soluție nu ridică probleme deosebite. Observăm numai că în această situație proprietarul terenului nu mai are alternativa plății sporului de valoare dobândit de teren.

În ipoteza în care se alege soluția demolării construcției, fosta instanță supremă, a statuat că:

instanța trebuie să cerceteze condițiile concrete în care s-au făcut lucrările respective, fără a putea deduce reaua-credință numai din faptul că cel care a construit nu are vreun titlu asupra terenului. Trebuie să se observe dacă acțiunea proprietarului nu constituie un abuz de drept, prin pasivitatea sau acceptarea efectuării lucrărilor, introducând acțiunea numai după terminarea acestora sau spre sfârșitul lor. Instanțele trebuie să constate dacă, în raport de aceste împrejurări și altele asemănătoare, acțiunea reclamantului nu prezintă un caracter
șicanator și dacă nu este expresia intenției de a obține, prin acțiunea introdusă, foloase ilicite;

soluția neeconomică a demolării construcțiilor sau desființării plantațiilor ori altor lucrări ar trebui, pe cât posibil, înlocuită printr-o despăgubire în bani, ori de câte ori această rezolvare este mai echitabilă și de natură a pune în concordanță interesele individuale ale părților din proces cu cele economice generale;

în cazul în care pentru desființarea unei construcții sau amenajări este necesară autorizația unui organ de stat competent, instanța nu poate hotărî astfel de măsuri fără existența acelei autorizări. Și în prezent, desființarea unor construcții și amenajări se face pe baza autorizației de desființare obținută în prealabil, eliberată de primării sau prefecturi, după caz. în acest context, în situația în care organul administrativ competent nu eliberează autorizația de desființare a construcției, proprietarul terenului nu va avea decât posibilitatea de a plăti constructorului de rea-credință despăgubiri reprezentând valoarea materialelor și a manoperei. În mod paradoxal, în această situație proprietarul terenului are o situație mai grea decât în cazul constructorului de bună-credință.

O parte a practicii recente, pe care o considerăm corectă, este în sensul că lipsa autorizației de demolare a unei construcții în momentul pronunțării unei soluții judiciare în această materie, nu este de natură să afecteze legalitatea hotărârii pronunțate, problema respectivă punându-se doar cu ocazia executării hotărârii. Potrivit dispozițiilor art. I, pct. 10 din Legea nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, demolarea, dezafectarea ori dezmembrarea, parțială sau totală, a construcțiilor și instalațiilor aferente, precum și a oricăror amenajări se face numai pe baza autorizației de desființare obținute în prealabil de la autoritățile legale. Autorizația de desființare se emite în aceleași condiții ca și autorizația de construire, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora, potrivit legii. Ea este, ca și aceasta, un act al autorității publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor legale în această materie. Autorizațiile de construire sau de desființare, emise cu încălcarea prevederilor legale, pot fi anulate de către instanțele de contencios administrativ, potrivit legii (art. I, pct. 14 din Legea nr. 453/2001). De asemenea, refuzul autorităților locale de a elibera autorizația de demolare poate fi și el atacat la instanța de contencios. În acest cadru juridic, se observă că autorizația de demolare trebuie obținută „în prealabil”, adică înainte de începerea acțiunii de demolare, ceea ce se întâmplă după pronunțarea hotărârii judecătorești, în faza finală a executării silite.

În fine, constructorul de rea-credință asemeni celui de bună-credință are un drept de retenție asupra construcției până la plata despăgubirilor. În doctrină există și opinia potrivit căreia numai constructorul de bună-credință are un drept de retenție, în cazul celui de rea-credință neexistând un temei pentru a i se acorda acest drept, iar lipsa lui trebuie să fie o pedeapsă pentru atitudinea sa. Condiția esențială spre a putea fi invocat dreptul de retenție este aceea ca datoria pe care deținătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în conexiune, să aibă legătură cu lucrul. Așadar, nu se poate face aici o distincție în funcție de buna sau de reaua-credință a constructorului.

4. Accesiunea mobiliară.

4.1. Adjuncțiunea .

Potrivit dispozițiilor art. 504 C.civ. „Dacă două lucruri a doi deosebiți stăpâni s-au unit împreună încât formează un singur tot, dar se pot despărți și conserva fiecare în parte după despărțire, atunci totul format este al
proprietarului lucrului care constituie partea principală, rămânând el dator a plăti celuilalt prețul lucrului ce a fost unit cu principalul”.

Art. 505 C.civ. arată „Este principal acela din două lucruri, pentru uzul sau pentru ornamentul, pentru completarea căruia a servit unirea celuilalt lucru”;

Art. 506 C.civ. „Când însă lucrul unit este mult mai de preț decât lucrul principal, și când el s-a unit fără știrea proprietarului, acesta poate cere despărțirea și restituirea lucrului unit, chiar dacă ar rezulta din despărțire oarecare vătămare lucrului către care el a fost unit”.

Art. 507 C.civ. „Dacă dintre cele două lucruri unite pentru a forma un singur tot, nici unul nu poate fi privit ca accesoriu al celuilalt, atunci acela este considerat ca principal care va fi mai mare în valoare. Dacă valoarea ambelor lucruri ar fi mai tot aceeași, atunci lucrul cel mai mare în volum va fi considerat ca principal"

Adjuncțiunea constă în unirea a două bunuri mobile, care au
proprietari diferiți, în așa fel încât, deși formează un singur tot, ele pot fi despărțite și conservate separat, fără a-și pierde individualitatea, așa cum ar fi, exempli gratia, în cazul inelului – piatra prețioasă și inelul propriu-zis, în cazul tabloului -rama și pictura, în cazul ceasului – cutia și mecanismul, sau o dantelă cusută la o haină etc.

În doctrină s-a arătat că adjuncțiunea se aplică și atunci când lucrurile s-au unit în așa fel încât nu se mai pot despărți, așa încât textul art. 504 C. civ. trebuie interpretat în sensul că accesiunea funcționează chiar și atunci când bunurile pot fi despărțite și cu atât mai mult, mai firesc, atunci când nu se mai pot despărți.

Bunul rezultat prin unire aparține proprietarului lucrului care reprezintă partea principală, revenindu-i acestuia obligația de a plăti celuilalt (celorlalți) prețul bunului (bunurilor) unit cu al său în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Prin excepție, adjuncțiunea nu se aplică atunci când bunul accesoriu are o valoare mult mai mare decât bunul principal, iar unirea lor s-a făcut fără știrea proprietarului (art. 506 C.civ.). În acest caz, proprietarul bunului
accesoriu, neinteresat de despăgubirea oferită, are posibilitatea să ceară restituirea lucrului său, chiar dacă despărțirea bunurilor ar aduce o deteriorare a lucrului principal.

Cele două condiții prevăzute de lege sunt cumulative. Dacă proprietarul lucrului accesoriu a fost de acord cu unirea, el nu mai poate revendica lucrul său, indiferent de valoarea sa, ci trebuie să accepte prețul acestuia. Cu atât mai mult, dacă adjuncțiunea a fost opera sa.

Legea nu arată care trebuie să fie raportul dintre valoarea celor două bunuri pentru a fi înlăturată adjuncțiunea (limitându-se a preciza că bunul accesoriu are o valoare mult mal mare decât bunul principal), așa încât această chestiune este apreciată în mod suveran de către instanță (dublul valorii bunului principal ar putea fi un reper).

Potrivit Codului civil, este principal bunul la care celălalt a fost unit pentru întrebuințarea, împodobirea sau completarea sa. Așadar, într-un tablou, rama și pânza sunt accesoriile picturii, la o rochie, dantela este accesoriul stofei, într-un inel, piatra este principalul, pentru că aurul a fost făcut inel pentru piatră etc.

Dacă din cele două bunuri unite prin adjuncțiune, nici unul nu poate fi privit ca accesoriul celuilalt după regula prevăzută de art. 505 C.civ., atunci va fi considerat principal lucrul care va avea o valoare mai mare (pro pretio cuiusque partis). Dacă valoarea bunurilor este aproape egală, atunci lucrul cel mai mare în volum va fi considerat principal. Dacă nici volumul nu poate fi folosit ca un criteriu pentru determinarea bunului principal, atunci lucrul rezultat prin adjuncțiune va fi comun ambilor proprietari, în situația în care nu mai este posibilă separarea lor. S-a observat că pentru situația în care adjuncțiunea s-a produs datorită relei-credințe a unuia dintre proprietari, soluția devine inechitabilă pentru celălalt, așa încât ar trebui să i se acorde posibilitatea să opteze între dobândirea dreptului de proprietate asupra noului lucru (cu obligația de a-l despăgubi pe proprietarul de rea-credință cu valoarea bunului său) sau pretinderea despăgubirilor reprezentând contravaloarea bunului său și daune-interese, dacă este cazul.

4.2. Specificațiunea.

Potrivit dispozițiilor art. 508 C.civ.: „Dacă un meșter sau
altcineva a întrebuințat materia care nu era a sa și a făcut un lucru nou, atunci proprietarul materiei întrebuințate are dreptul de a reclama lucrul format din ea, plătind prețul muncii, atât când acel obiect ar putea cât și când el n-ar putea reveni la starea primitivă”.

Art. 509 C.civ. „Dacă însă manopera ar fi atât de importantă încât ar întrece cu mult valoarea materiei întrebuințate, atunci munca lucrătorului va fi considerată ca parte principală și lucrătorul va avea dreptul de a reține lucrul format, plătind proprietarului prețul materiei”.

Art. 510 C.civ. „Când cineva a întrebuințat în parte materia care era a sa, și în parte materia străină, pentru a forma un lucru nou, fără ca nici o parte din materie să-și fi pierdut cu totul ființa, și dacă acele materii nu se mai pot despărți fără vătămare sau pagubă, atunci lucrul format se cuvine ambilor proprietari, celui dintâi în proporție cu materia ce era a sa, și celuilalt în proporție cu materia sa și cu prețul muncii sale”.

Specificațiunea constă în confecționarea, realizarea unui bun nou (nova species) de către o persoană (specificator), prin munca sa, folosind sau prelucrând un material, un bun, o materie primă aflată în proprietatea altuia, în această situație, lucrul nou nu rezultă din încorporarea propriu-zisă a două lucruri mobile, ci din unirea a două valori: materia primă și munca specificatorului. Așa se întâmplă atunci când un sculptor a făcut un obiect de artă din marmura sau metalul altei persoane, sau când un tâmplar realizează un obiect de mobilier din lemnul altei persoane, ori croitorul confecționează un costum din stofa altei persoane etc. Problema care se pune este cui aparține proprietatea acestui lucru.

În principiu, proprietarul materiei prime are dreptul de a pretinde bunul rezultat, indiferent dacă materia poate fi sau nu poate fi adusă în starea inițială. El este obligat, potrivit principiului îmbogățirii fără just temei, să restituie specificatorului valoarea muncii sale, care are un drept de retenție asupra lucrului până la plata acesteia.

Prin excepție, atunci când manopera are o valoare mult mai mare decât valoarea materialului folosit, lucrul revine specificatorului, care are și el obligația de a-i restitui proprietarului valoarea materialului folosit. Dacă lucrul
se află în mâinile proprietarului materiei prime, acesta are un drept de retenție
asupra lucrului până la plata despăgubirii. Legea nu stabilește nici aici care trebuie să fie raportul dintre valoarea muncii și valoarea materialului, limitându-se a spune că valoarea muncii întrece cu mult valoarea materiei, așa încât acest aspect va fi apreciat de judecător in concreta în mod suveran.

În fine, în ipoteza în care specificatorul a format un lucru nou,
întrebuințând în parte materia sa și în parte materie străină trebuie să distingem între următoarele cazuri:

materiile folosite pot fi despărțite fără a aduce vreo pagubă vreuneia, și atunci cel fără știrea căruia materiile au fost prelucrate poate cere restituirea materiei sale;

materiile nu mai pot fi despărțite fără pagubă, și atunci obiectul aparține în comun ambilor proprietari în proporțiile prevăzute în art. 510 C.civ.; cei implicați devin coproprietari și atunci când materialele folosite și-au pierdut „cu totul ființa lor" așa încât deosebirea lor este cu neputință.

4.3. Confuziunea sau amestecul.

Potrivit dispozițiilor art. 511 C.civ.: „Când un lucru s-a
format din amestecarea mai multor materii cu diferiți stăpâni din care nici una nu poate fi considerată ca materie principală, atunci proprietarul, în neștiința căruia a urmat amestecarea, poate cere desfacerea lor, dacă este cu putință a se desface.

Dacă materiile amestecate nu se mai pot despărți fără vătămare sau pagubă, atunci lucrul format se cuvine tuturor stăpânilor, fiecăruia însă în proporție cu câtimea, calitatea și valoarea materiilor lui, întrebuințate la facerea acelui lucru”.

Art. 512 C.civ. arată: „Dacă materia unuia dintre proprietari ar covârși pe cealaltă materie prin valoare și cantitate, atunci proprietarul materiei mai cu preț va putea cere lucrul format prin amestecare, plătind însă celuilalt proprietar prețul materiei sale”.

Confuziunea sau amestecul (confusio, commixtio) este unirea a două sau mai multe bunuri mobile având proprietari diferiți, în așa fel încât își pierd individualitatea, se topesc în bunul nou rezultat, lucrurile componente nu mai pot fi recunoscute, nu se mai pot distinge unele de altele. Este cazul a două metale topite împreună ori a două lichide amestecate.

Amestecul se deosebește de adjuncțiune, unde obiectele, deși unite, se pot recunoaște și distinge unele de altele. Se deosebește, de asemenea, de specificațiune, pentru că formarea lucrului nou nu presupune munca, manopera cuiva.

În baza regulilor accesiunii, proprietarul lucrului principal devine proprietarul lucrului nou obținut (amestecului), cu obligația de a-l despăgubi pe proprietarul lucrului accesoriu. Este principal bunul care are o valoare mai mare sau care este în cantitate mai mare.

Dacă nu se poate stabili că un lucru este principal, lucrul nou va aparține în coproprietate proprietarilor materialelor în proporție cu câtimea, calitatea și valoarea materiilor lor (art. 511 C.civ.).

CAPITOLUL 5

UZUCAPIUNEA

1. Noțiune și reglementare.

Uzucapiunea sau prescripția achizitivă este modul originar de
dobândire a proprietății prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și condițiile prevăzute de lege. Ea este, în egală măsură, un mod de dobândire și a altor drepturi reale cu privire la un lucru, în aceleași condiții.

Uzucapiunea este reglementată în dispozițiile art. 645 și 1837 C.civ. („Prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea…
sub condițiile determinate prin această lege"). Cât privește uzucapiunea în regimul de carte funciară reglementat de Legea nr. 115/1938, amintim că această lege reglementa două cazuri de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune în art. 27-28 (uzucapiunea tabulară și extratabulară). Trebuie însă să subliniem că Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, care a instituit cadastrul general național și cărțile funciare pe întreg teritoriul țării, nu a mai preluat cazurile speciale de uzucapiune din sistemul cărților funciare reglementat de Legea nr. 115/1938. În consecință, în prezent uzucapiunea este reglementată pe întreg teritoriul țării de dispozițiile Codului civil. în lipsa unor norme legale tranzitorii privitoare la uzucapiune în legea nouă, uzucapiunile începute și împlinite, în acea parte a țării în care se aplicau dispozițiile Legii nr. 115/1938, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, și-au produs, cum este și firesc, efectele potrivit acelor dispoziții. Însă, uzucapiunile începute sub legea veche și neîmplinite încă urmează să-și producă efectele numai în condițiile și în termenele prevăzute de Codul civil. De asemenea, cele începute după intrarea în vigoare a legii noi.

Fiind un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate uzucapiunea face dovada absolută a proprietății, uzucapantul fiind scutit de acea probatio diabolica la care este supus, într-o acțiune în revendicare, reclamantul care a dobândit proprietatea unui imobil printr-unul din mijloacele derivate (cum este convenția). Privită din perspectiva fostului proprietar, uzucapiunea este o sancțiune a pasivității de care a dat dovadă permițând altei persoane să se comporte timp îndelungat față de bun ca și un proprietar.

Prescripția achizitivă nu poate fi confundată cu prescripția extinctivă, care este un mod de stingere a dreptului la acțiune în sens material, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

2. Domeniul de aplicare.

Pot fi uzucapate numai bunurile care se află în circuitul civil, deoarece „imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al inalienabilității”. Potrivit dispozițiilor art. 1844 C.civ., nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase din comerț. Bunurile imobile proprietate publică sunt inalienabile și imprescriptibile atât extinctiv, cât și achizitiv (art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată; art. 11 din Legea nr. 213/1998).

Aplicabilitatea uzucapiunii în materia bunurilor imobile alienabile este fără nici un dubiu. Argumentându-se că nu poate fi primită o inegalitate de tratament juridic între posesorul de rea-credință al unui bun imobil (care poate fi dobândit în proprietate prin uzucapiune) și posesorul de rea-credință al unui bun mobil (care nu ar putea fi dobândit în proprietate prin uzucapiune). În doctrină se arată că trebuie acceptată uzucapiunea și în domeniul bunurilor mobile, nu doar al celor imobile. Se susține că soluția trebuie primită, chiar dacă aplicabilitatea uzucapiunii în domeniul bunurilor mobile este mai restrânsă, ea existând numai în situația în care asupra lor a fost exercitată o posesie de rea-credință sau atunci când cel care le posedă este chiar hoțul sau găsitorul.

Chiar dacă art. 1837 C.civ. se referă în mod expres numai la dreptul de proprietate, se admite că uzucapiunea este aplicabilă, în anumite condiții, și celorlalte drepturi principale (uzufruct, servitute, superficie etc.). Astfel, servitutea continuă și aparentă, susceptibilă de exercitarea unei posesii, poate fi dobândită prin uzucapiune. S-a admis că servitutea de vedere poate fi dobândită prin folosirea timp de peste 30 de ani a unei ferestre de vedere, de asemenea, prin posesie poate fi dobândită și servitutea plantațiilor la o distanță mai mică decât cea legală (art. 607-610 C.civ).

3. Uzucapiunea de 30 de ani.

Potrivit dispozițiilor art. 1890 C.civ., uzucapiunea de 30 de ani sau de lungă durată operează indiferent de atitudinea posesorului, important fiind ca acesta să exercite o posesie utilă pe această perioadă de timp: posesorul poate „prescrie prin 30 de ani (…) fără a fi obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință”.

Condiții. Așadar, pentru a putea dobândi proprietatea bunului prin posesia de 30 de ani, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții:

să posede bunul în tot acest timp;

posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu. Astfel, potrivit art. 1847 C.civ., pentru a se putea prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. De subliniat că, așa cum este și firesc, nici unul dintre viciile posesiei nu se prezumă, încât cel care susține că posesia nu este utilă, trebuie să probeze. Avem de a face cu o prezumție relativă în favoarea posesorului potrivit căreia posesia este utilă.

Nu se cere ca posesorul să fie de bună-credință, chiar și o posesie de rea-credință poate duce la dobândirea dreptului de proprietate după 30 de ani.

4. Uzucapiunea de la 10 la 20 de ani.

Potrivit dispozițiilor art. 1895 C.civ., „cel care câștigă cu bună-credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului unde se află nemișcătorul, și prin 20 de ani dacă locuiește
afară din acea circumscripție”. Așadar, pentru a opera uzucapiunea prescurtată, trebuie îndeplinite două condiții speciale: posesia să se întemeieze pe un just titlu |și să fie de bună-credință. Se înțelege de la sine că trebuie să existe o posesie utilă pe tot timpul cerut de lege.

Pe de altă parte, observăm că aici legea vorbește de „un nemișcător determinat” ceea ce înseamnă că această prescripție nu se aplică decât bunurilor imobile individual-determinate, fiind excluse universalitățile de bunuri, cum ar fi un patrimoniu. Nu se pune aici nici problema dobândirii bunurilor mobile.

Justul titlu. Potrivit dispozițiilor art. 1985 C.civ., pentru a opera uzucapiunea scurtă posesorul de bună-credință trebuie să își întemeieze posesia pe o „justă cauză”. Codul civil definește în art. 1897 justa
cauză ca fiind orice titlu translativ de proprietate, precum vânzarea, schimbul etc. |
Așadar, justul titlu este un act juridic translativ de proprietate care însă nu provine de la adevăratul proprietar. Prin ipoteză el este încheiat de posesor cu un neproprietar, pentru că dacă ar proveni de la proprietar ar fi suficient prin el însuși pentru a duce la dobândirea proprietății, fără a fi nevoie de vreo trecere a timpului; în această situație, proprietatea este dobândită prin convenție, iar nu prin uzucapiune. Nu este de conceput o uzucapiune care se bazează pe un titlu ce emană de la adevăratul proprietar. Calificativul „just” desemnează aici calitatea titlului de a îndeplini condițiile de validitate prevăzute de lege pentru actul respectiv.

Numai posesorul care invocă uzucapiunea trebuie să aibă un just titlu, această condiție nefiind aplicabilă celui de la care el a dobândit. Este indiferent dacă autorul uzucapantului avea un titlu legal sau a dispus fără nici un temei de dreptul altuia. Este însă necesar ca posesorul să nu fi cunoscut lipsa ori viciile titlului celui de la care a dobândit.

Justul titlu trebuie să existe în realitate, și nu doar în imaginația celui care invocă uzucapiunea. Altfel spus, nu este suficient un titlu putativ. Dacă pentru culegerea fructelor, posesorului de bună-credință îi este suficient un just titlu putativ, care poate să existe doar în reprezentarea sa subiectivă, pentru a se invoca uzucapiunea scurtă este necesar ca justul titlu să fie un
act juridic real, efectiv. Condiția nu este-îndeplinită, exempli gratia, în situația în care uzucapantul a intrat în posesie în calitate de legatar, în temeiul unui testament care fusese revocat, împrejurare pe care posesorul nu a cunoscut-o. Chiar dacă el este de bună-credință, nu are însă un just titlu real, ci doar unul putativ. De asemenea, în cazul simulației, nu poate reprezenta un just titlu pentru uzucapiunea scurtă, actul juridic aparent, care prin ipoteză este nereal, mincinos.

Justul titlu trebuie să fie un act juridic valabil. El trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă cerute de lege, uzucapiunea scurtă acoperind numai lipsa dreptului înstrăinătorului. Un act juridic lovit de nulitate absolută nu poate servi ca temei al uzucapiunii scurte (art. 1897 alin. (2) C.civ.). Iată, spre exemplu, o donație nulă absolut din cauza lipsei formei autentice prevăzută în art. 813 C.civ. nu poate fi invocată de donatar drept just titlu și, de asemenea, un act de vânzare-cumpărare a unui teren încheiat în altă formă decât cea autentică cerută de art. 2 din Legea nr. 54/1998. Dimpotrivă, un act juridic anulabil poate fi invocat drept just titlu împotriva unor persoane, cu excepția persoanei de la care provine și care poate invoca nulitatea relativă [art. 1897 alin. (3) C.civ.]. După împlinirea termenului de prescripție pentru acțiunea în anularea actului, titlul anulabil devine perfect valid și poate fi invocat chiar împotriva celui care ar fi putut cere anularea lui.

Am arătat deja că justul titlu trebuie să fie un act juridic translativ de proprietate. Reamintim că după efectul lor actele juridice pot fi: constitutive (care dau naștere la un drept subiectiv civil care nu a mai existat), translative (au ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu), declarative (au ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept preexistent). Pentru ca actul juridic pe baza căruia posesorul a intrat în stăpânirea imobilului să fie un just titlu el trebuie să fi fost apt să constituie sau să transfere dreptul de proprietate către dobânditor, dacă ar fi fost încheiat cu adevăratul proprietar. Pot fi invocate ca just titlu: vânzarea, donația, schimbul, darea în plată, legatul cu titlu particular, hotărârea judecătorească de adjudecare a unui imobil și cea care constată o convenție translativă dintre părțile unui proces. Nu pot servi drept just titlu convențiile de locațiune, depozit, comodat, de porte-fort, hotărârile judecătorești declarative de drepturi. Convenția de împărțeală este un act declarativ, nu translativ de drepturi, și nu poate fi just titlu. Tranzacția are de asemenea efect declarativ, însă în situația în care pentru a stinge procesul, una din părți transferă celeilalte un imobil care-i aparține și care nu forma obiectul litigiului respectiv, ea poate constitui pentru dobânditor un just titlu. Certificatul de moștenitor nu este un act translativ de proprietate, ci doar un
înscris prin care se dovedește calitatea de moștenitor și întinderea drepturilor
succesorale, motiv pentru care nu poate fi just titlu.

O problemă care a apărut este aceea dacă succesiunea ab intestat sau legatul universal poate să constituie just titlu pentru uzucapiunea scurtă. Pornind de la principiile transmisiunii succesorale, răspunsul ar trebui să fie negativ (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet).

În doctrină s-a arătat însă, că soluția Codului nostru civili criticabilă fără îndoială, este în sensul că titlul pro herede poate fi just titlu pentru uzucapiunea scurtă, de vreme ce art. 1858 pct. 4 C.civ. admite că transmisiunea universală către un succesor de bună-credință este de natură a interverti precaritatea în posesie utilă în persoana succesorului. Într-o altă opinie se arată că succesiunea nu este un titlu apt să conducă la uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. Se consideră că dispozițiile art. 1858 pct. 4 C.civ. trebuie să-și găsească aplicarea exclusiv pentru situațiile la care se referă, adică la intervertirea detenției precare a autorului în posesie utilă. A considera că aceeași cauză are în plus și efectul reducerii termenului de uzucapiune de la 30 de ani la 10-20 de ani, extinzând astfel domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 1858, al căror caracter de excepție nu poate fi pus la îndoială, la alte situații decât acelea la care se referă înseamnă a încălca regula exceptio est strictissimae interpretationis. Acestui argument i se adaugă, în mod corect, faptul că justul titlu este un act translativ de proprietate cu titlu particular, care are ca obiect „un nemișcător determinat” (art. 1895
C.civ.). Considerăm că transmiterea universală către un succesor de bună-credință este de natură a interverti precaritatea autorului său în posesie utilă aptă să conducă la dobândirea proprietății prin păstrarea ei un timp de 30 de ani, însă nu poate fi, în lipsa unui text expres, o justă cauză în sensul art. 1897 C.civ. (actele enumerate aici – vânzarea, schimbul – sunt acte translative cu titlu particular).

Actul juridic afectat de o condiție suspensivă poate fi just titlu numai din momentul îndeplinirii condiției respective. Dacă el este afectat de o condiție rezolutorie poate fi opus ca just titlu din momentul încheierii sale, important este ca în perioada termenului legal al uzucapiunii să nu se realizeze condiția.

Cât privește dovada justului titlu, vor fi aplicabile regulile generale de probă a actelor juridice. Sarcina probei aparține uzucapantului, pentru că el este cel care-l invocă în favoarea sa. Pot fi folosite, în primul rând, înscrisurile autentice sau sub semnătură privată. În condițiile art. 1197 și 1198 C.civ. poate fi primită și proba cu martori a justului titlu (dacă există un început de dovadă scrisă sau nu a fost cu putință întocmirea sau conservarea unui înscris), pentru că, în principiu, lipsa înscrisului constatator nu împiedică luarea în considerare a operațiunii juridice ca justă cauză. Nu este permisă dovada justului titlu cu alte mijloace de probă atunci când actul este supus unor condiții speciale de formă ad validitatem.

Pentru că prin ipoteză posesorul invocă drept just titlu un act juridic față de care adevăratul proprietar este un terț (având posibilitatea să invoce principiul relativității efectelor juridice), înscrisul sub semnătură privată poate servi ca probă numai dacă a dobândit dată certă. Sunt aplicabile, așadar, dispozițiile art. 1182 C.civ. potrivit cărora actul sub semnătură privată poate fi opus terților interesați numai din ziua în care „s-a înfățișat la o dregătorie publică, din ziua în care s-a înscris într-un registru public, din ziua morții aceluia sau unuia din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi fost trecut fie și în prescurtare în acte făcute de ofițeri publici, precum procesele-verbale pentru punerea peceții sau pentru facerea de inventare”. Nu este însă necesar ca actul să fi fost transcris în registrul de transcripțiuni imobiliare.

Buna-credință a posesorului. A doua condiție specială în vederea aplicării uzucapiunii scurte se referă la poziția subiectivă a uzucapantului, căruia i se cere să exercite posesia cu bună-credință.

Trebuie să subliniem că în această materie, găsim o definiție legală a bunei-credințe, art. 1898 alin. (1) C.civ. precizând că buna-credință este „credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”. S-a apreciat că definiția legală este mai exactă decât definițiile date în doctrină care prevăd că buna-credință constă în credința greșită a posesorului că a dobândit imobilul de la adevăratul proprietar. Ori, așa cum rezultă din text, este necesar ca posesorul să aibă convingerea că autorul său avea „toate însușirile cerute de lege” pentru o transmisiune valabilă a dreptului de proprietate, cum ar fi, spre exemplu, capacitatea. Astfel, dacă posesorul dobândește imobilul de la un minor non dominus pe care îl crede proprietar, el nu poate fi considerat de bună-credință de vreme ce știe că autorul său este incapabil.

Credința posesorului în calitățile transmițătorului bunului trebuie să fie deplină. El va fi de rea-credință atunci când cunoaște că un terț este sau se pretinde a fi proprietar al imobilului a cărui posesie el a dobândit-o.
Orice îndoială posibilă referitoare Ia dreptul autorului este de natură a înlătura
buna-credință a posesorului și o dată cu ea și uzucapiunea scurtă. Nu poate fi socotit de bună-credință posesorul care cunoaște că autorul său nu a plătit prețul imobilului persoanei de la care acesta a cumpărat. Este exclusă buna-credință atunci când posesorul cumpără de la un singur coproprietar, deși cunoaște că bunul aparține în coproprietate mai multor persoane și este posibil să nu-i fie atribuit după partaj. Aceeași soluție trebuie aplicată și atunci când posesorul cumpără de la unul din soți, deși cunoștea că bunul aparține exclusiv celuilalt. Nu poate fi de bună-credință nici cumpărătorul care, în urma unei erori de numerotare în cadastru, înțelege să stăpânească imobilele corespunzătoare acestei numerotări greșite, deși ele se găseau în cu totul alt loc decât acela menționat în act, natura lor fizică fiind de asemenea diferită de a celor efectiv cumpărate.

Cât privește momentul în care trebuie să existe buna-credință, potrivit dispozițiilor art. 1898 alin. (2) C.civ., este suficient ca ea să fi existat în „momentul câștigării imobilului”. Nu este așadar necesar ca buna-credință să subziste pe toată durata termenului cerut pentru uzucapiune. Dacă ulterior dobândirii bunului posesorul cunoaște că a dobândit de la un neproprietar, el va putea invoca totuși prescripția achizitivă scurtă, pentru că mala fides supervenieris non impedit usucapionem.

Atunci când este vorba de acte juridice între vii buna-credință trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic ce va constitui just titlu, chiar și atunci când actul este afectat de o condiție suspensivă. Când este vorba de acte juridice mortis causa (legatul cu titlu particular) pot fi luate în discuție două momente: data deschiderii succesiunii (data morții testatorului) și data la care legatarul acceptă legatul. Dobândirea unui bun prin legat devine efectivă atunci când legatarul își manifestă voința de a-l accepta, voință care include printre elementele sale și buna sau reaua-credință. Este motivul pentru care în doctrină se susține cu îndreptățit temei că buna-credință trebuie să existe în momentul acceptării legatului, moment în care legatarul trebuie să creadă că autorul său este adevăratul proprietar al imobilului.

Dacă în privința justului titlu, după cum am văzut, legea cere ca posesorul să facă dovada acestuia, în privința bunei-credințe ea instituie o prezumție relativă, astfel încât el nu este obligat să dovedească faptul că a ignorat lipsa titlului valabil al celui de la care a dobândit. Potrivit art. 1899 alin. (2) C.civ., buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui care alege reaua-credință. Adversarul posesorului care se pretinde adevăratul proprietar și care susține că posesorul a avut cunoștință de împrejurarea că transmițătorul bunului nu era proprietar, este cel chemat să dovedească acest aspect.

Prezumția de bună-credință este și în această materie relativă, așa încât ea poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă. Dacă dovada contrară a fost făcută, posesorul are posibilitatea la rândul său, să folosească orice mijloc de probă pentru a o înlătura, în sprijinul bunei sale credințe. Stabilirea relei-credințe a posesorului prin administrarea probelor pentru răsturnarea prezumției legale de bună-credință este o chestiune de fapt asupra căruia judecătorul dispune în mod suveran. Împrejurarea că în registrul de publicitate era înregistrată ca proprietar o altă persoană decât aceea de la care a dobândit posesorul poate duce la o prezumție judecătorească de rea-credință. Posesorul poate însă răsturna această prezumție cu orice mijloc de probă. O asemenea înscriere nu antrenează automat reaua-credință a posesorului, pentru că ar însemna să se reducă foarte mult situațiile în care s-ar aplica uzucapiunea scurtă, de vreme ce toate drepturile reale imobiliare sunt supuse înregistrării (art. 21 din Legea nr. 7/1996).

Între buna-credință și justul titlu, condiții speciale ale uzucapiunii scurte, există o strânsă legătură. În această materie, spre deosebire de cea a dobândirii fructelor de către posesor, justul titlu nu este numai un element al bunei-credințe. Cele două elemente ale uzucapiunii scurte se condiționează reciproc în sensul că nu poate exista bună-credință fără să existe un just titlu pe baza căruia posesorul să fi dobândit imobilul. Uzucapiunea nu-și produce efectele dacă una din cele două condiții lipsește.

În doctrină s-a arătat, pe bună dreptate, că buna-credință a posesorului, care stă la baza uzucapiunii scurte, nu se deosebește esențial de buna-credință întâlnită în materia actelor juridice ori a contractelor. De altfel, ea are la bază în această materie un act juridic translativ de proprietate. După cum am văzut, dobânditorul bunului imobil trebuie să aibă convingerea lipsită de orice îndoială că cel de la care a dobândit este
adevăratul proprietar2. Între el și adevăratul proprietar nu există un raport juridic, el fiind în relație numai cu autorul său, transmițătorul bunului. Lucrând cu prudență, prevedere și diligentă, el a rămas totuși în eroare cu privire la viciile dobândirii bunului.

5. Modul de calcul al termenului uzucapiunii.

Nu vom încheia acest punct fără a menționa că termenul uzucapiunii scurte este de 10 până la 20 de ani, nu neapărat de 10 ori de 20 de ani. Diferența este în funcție de prezența ori absența adevăratului proprietar în circumscripția teritorială a tribunalului unde se află bunul imobil. Dacă el locuiește în județul în care se află bunul, termenul este de 10 ani, iar dacă locuiește în alt județ, termenul va fi de 20 de ani. Potrivit dispozițiilor art. 1896 C.civ., termenul de bază este de 10 ani și el se prelungește
întotdeauna când proprietarul nu a locuit pe tot parcursul său în raza aceluiași tribunal în care se află imobilul, cu un număr de ani dublu față de acela care rămăsese până la 10. Un an de prezență face deci cât doi ani de absență. Trebuie avută în vedere locuința efectivă a adevăratului proprietar, de vreme ce legea distinge după cum acesta „a locuit, la diferite timpuri” (art. 1896 C. civ.). În același sens, absența trebuie să fie una continuă, să nu fie vorba de o simplă plecare ori o absență trecătoare (cum ar fi în situația în care adevăratul proprietar își petrece concediul în alt județ sau călătorește în interes de serviciu).

În situația în care uzucapiunea privește un bun aflat în coproprietate, împotriva fiecărui coproprietar va curge un termen diferit, de 10 ani pentru
cei care locuiesc în același județ, ori de până la 20 de ani pentru cei care locuiesc și în alte județe. În măsura în care se poate uzucapa împotriva statului (este vorba de bunurile din domeniul privat al statului care sunt alienabile), acesta este socotit a fi prezent pe tot teritoriul, așa încât termenul prescripției va fi întotdeauna de 10 ani. În fine, menționăm că într-o opinie interesantă se consideră că, față de împrejurarea că în prezent mijloacele moderne de transport și comunicații dau posibilitatea unei persoane de a se deplasa și a cunoaște foarte repede situația unui imobil aflat în orice parte a țării, nu se mai justifică stabilirea termenului de prescripție în funcție de absența sau prezența proprietarului.

6. Întreruperea uzucapiunii.

Cauzele de întrerupere a prescripției achizitive au a fi considerate comune cu cele aplicabile materiei prescripției extinctive.

Nu există nici o rațiune ca într-o problemă cum este aceea a cursului termenelor de prescripție să se dea soluții diferite după cum este vorba de prescripția achizitivă ori de prescripția extinctivă. Aceasta cu atât mai mult cu cât Codul civil continuă să reglementeze și în prezent prescripția extinctivă aplicabilă dreptului la acțiune privitor la drepturile reale principale (art. 21 din Decretul nr. 167/1958).

Prescripția se întrerupe în următoarele cazuri:

prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către
cel în folosul căruia curge prescripția;

prin cererea de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea
a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ arbitrai necompetent;

printr-un act începător de executare.

Prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

7. Joncțiunea posesiilor.

Joncțiunea sau accesiunea posesiilor este adăugarea la termenul posesiei actuale a posesorului, a timpului cât lucrul a fost posedat de autorul său.

Dacă, de exemplu, A a început uzucapiunea și, înainte de a o termina, înstrăinează lucrul lui B, se pune problema dacă acesta din urmă va începe o nouă posesie integrală sau dacă el poate să unească propria sa posesie cu aceea a autorului anterior?

Răspunsul este în sensul posibilității unirii celor două posesii; cu alte cuvinte, cel de-al doilea posesor poate profita de timpul cât a durat posesia autorului său, spre a uzucapa bunul.

Joncțiunea posesiilor este totdeauna posibilă. Ea este însă numai facultativă, în sensul că posesorul actual are de ales între a începe o nouă posesie ori a invoca joncțiunea posesiilor (art. 1859 și 1860 C.civ.).

Dacă posesorul actual înțelege să se prevaleze de posesia autorului său, el este obligat să o continue cu toate viciile sau calitățile sale. Posesorul actual nu poate schimba, în avantajul său, natura posesiei anterioare.

În practica judecătorească s-au făcut unele precizări cu privire la
situațiile în care se poate invoca joncțiunea posesiilor. Astfel, s-a decis că în cazul în care posesia unui bun imobila fost transmisă printr-un act lovit de nulitate absolută nu se creează un raport valabil pentru joncțiunea posesiilor în vederea invocării uzucapiunii.

De asemenea, s-a hotărât că prin autor, în sensul art. 1860 C.civ, se înțelege persoana care, ca și cel care invocă uzucapiunea, nu este titularul dreptului real, pentru că numai într-o asemenea situație are sens joncțiunea posesiilor, iar nu și în cazul în care titularul dreptului îl transmite succesorului, său. Aceasta deoarece uzucapiunea operează și ca o sancțiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate și se justifică prin pasivitatea sa timp îndelungat, deși bunul se afla în posesia altuia. Or, dacă titularul dreptului are posesia o perioadă anumită, acest fapt pozitiv al său îi conservă dreptul și nu poate fi folosit împotriva sa, prin unirea duratei acelei posesii cu durata posesiei care, la un moment dat, începe să fie exercitată de un netitular al dreptului.

În orice caz, pentru a fi posibilă joncțiunea, sunt necesare următoarele condiții:

să fie vorba de o posesie propriu-zisă. Detenția precară nu poate fi unită cu o posesie;

cel care invocă joncțiunea să fie un succesor în drepturi al autorului.

Cel care a uzurpat posesia altcuiva nu poate invoca joncțiunea posesiei sale cu aceea ce aparținuse celui pe care l-a înlăturat.

Chiar dacă posesorul actual a obținut posesia printr-o acțiune în revendicare, el nu va putea să se servească de timpul cât a posedat cel de la care a revendicat lucrul.

Posesorul actual va invoca joncțiunea ori de câte ori aceasta îi va fi favorabilă. Trei ipoteze se pot ivi în practică:

posesia dobânditorului este de aceeași natură cu aceea a autorului,
ambele posesii fiind de bună ori de rea-credință. În acest caz, este în interesul posesorului actual să adauge la posesia sa și posesia autorului;

dacă dobânditorul este de rea-credință, iar autorul său este un posesor
de bună-credință și cu just titlu, dobânditorul nu va putea uzucapa decât prin posesia de 30 de ani. El va putea însă ca, la calculul acestor 30 de ani, să includă și timpul în care autorul său a posedat lucrul;

dacă dobânditorul este de bună-credință și are just titlu, iar autorul este
de rea-credință, dobânditorul are două posibilități: să înceapă o nouă prescripție de 10-20 de ani, fără a putea beneficia de posesia autorului său; să beneficieze de posesia autorului său în cadrul unei prescripții de 30 de ani. Va proceda în acest fel când timpul care a mai rămas până la împlinirea termenului de 30 de ani este mai mic de 10 ani și, deci, este preferabil să continue posesia anterioară.

8. Efectul uzucapiunii.

Principalul efect al uzucapiunii este acela că posesorul devine titular al dreptului de proprietate sau, după caz, al altui drept real asupra bunului posedat în tot timpul cerut de lege.

Implicit deci, acțiunea în revendicare a vechiului proprietar va fi respinsă.

Efectul uzucapiunii este retroactiv, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar, nu din momentul împlinirii termenului, ci chiar din ziua în care a început posesia.

Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție.

Ea nu se poate invoca din oficiu, ci trebuie să fie cerută de către cel interesat (art. 1841 C.civ.). Această prevedere, care până la apariția Decretului nr. 167/1958 se aplica și prescripției extinctive, se aplică în prezent numai în privința prescripției achizitive, cea extinctivă trebuind să fie invocată din oficiu de către instanța judecătorească.

9. Renunțarea la prescripția achizitivă.

Beneficiarul prescripției achizitive poate să renunțe la efectele acesteia. Nu se poate însă renunța la uzucapiune decât după împlinirea ei (art. 1838 C.civ.).

Renunțarea poate fi expresă sau tacită. Renunțarea tacită trebuie să rezulte dintr-un fapt neechivoc, care presupune delăsarea dreptului câștigat (art. 1839 C.civ.).

Cel care renunță la efectele uzucapiunii trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina (art. 1840 C.civ.).

Cu toate acestea, art. 1843 C.civ prevede că creditorii sau orice altă persoană interesată pot să invoce prescripția câștigată de debitorul lor, chiar dacă acesta a renunțat la ea.

CAPITOLUL 6

CONCLUZII

Indiferent de perspectiva din care este privit dreptul de proprietate, una și aceeași problemă fundamentală este pusă în evidență: aproprierea bunurilor îmbracă, în mod concomitent, forme comunitare și forme private, raportul dintre acestea evoluând într-un sens sau altul în funcție de contextul istoric. Aproprierea comunitară și aproprierea privată a bunurilor definesc structura polară a dreptului de proprietate.

Aproprierea bunurilor s-a manifestat, inițial, ca simplă posesie, ca stăpânire de fapt care a stat apoi la baza reprezentărilor subiective, religioase și juridice în care s-a reflectat realitatea acestei aproprieri.

Ca reprezentare subiectivă, conceptul dreptului de proprietate este rezultatul unei îndelungate evoluții a vieții și a gândirii juridice în cadrul sistemului de drept continental. Proprietatea privată și proprietatea publică sunt, în acest sistem, expresia aproprierii private, respectiv a aproprierii comunitare a bunurilor.

Aproprierea privată nu se reduce la stăpânirea individuală a bunurilor (proprietatea individuală), iar aproprierea comunitară nu cuprinde orice formă de stăpânire comună sau colectivă a bunurilor. Într-adevăr, aproprierea comunitară se face prin intermediul structurilor de putere, care sunt expresia juridică de drept public a unei comunități, indiferent dacă este vorba de dreptul internațional public, de dreptul constituțional ori de dreptul administrativ. Aproprierea bunurilor își păstrează caracterul privat chiar și atunci când ea se face de către mai multe persoane, indiferent dacă acestea formează sau nu un subiect colectiv de drept. De exemplu, în cazul coproprietății, aproprierea bunului rămâne privată, deși dreptul de proprietate aparține mai multor persoane. Tot astfel, o persoană juridică de drept privat nu poate fi decât titulara unui drept de proprietate privată. Așadar, dreptul de proprietate privată poate avea ca subiect o persoană fizică, un subiect colectiv de drept, două sau mai multe persoane fizice sau/și juridice care nu formează un subiect distinct de drept. În schimb, persoanele juridice de drept public care sunt expresia structurilor de putere ale unei comunități naționale sau administrative au în mod obligatoriu în patrimoniu un drept de proprietate publică, fără să fie însă exclusă aproprierea privată a unor bunuri.

În lumina ideii de libertate și a ideii de contract social, apar cu claritate atât unitatea laturii individuale și a laturii sociale a ființei umane, cât și primatul laturii individuale, care se exprimă în spațiul libertății, asupra laturii sociale, care implică o renunțare la libertate, respectiv asigurarea coeziunii comunității prin crearea unui spațiu în care acționează, în limite constituționale și legale, autoritățile publice.

Pe cale de consecință, raportul dintre aproprierea privată și aproprierea comunitară a bunurilor este guvernat, într-o societate liberală, de principiul dezvoltării proprietății private și al reducerii, la minimul posibil, a proprietății publice.

Proprietatea publică îndeplinește o funcție socială, comunitară, rămânând însă prin aceasta, în mod indirect, și un mijloc de protejare a persoanei și a libertății sale.

Proprietatea privată îndeplinește, în primul rând, o funcție individuală, cu o dimensiune economică și una de garantare a libertății persoanei.

Dreptul de proprietate privată și celelalte drepturi reale principale constituite pe temeiul său nu sunt doar forme de exprimare a libertății persoanei, ci și forme de restrângere a sferei acestei libertăți. Obligația generală negativă corespunzătoare fiecărui drept real este o formă generală de limitare a sferei libertății persoanei. Altfel spus, ceea ce apare ca libertate pentru titularul dreptului real se manifestă ca nonlibertate pentru toți ceilalți care au obligația să respecte dreptul. Este motivul pentru care drepturile reale există numai dacă și numai în măsura în care sunt recunoscute de lege. Numai prin lege, dar fără depășirea limitelor constituționale, se poate restrânge cu caracter general, impersonal, sfera de libertate a persoanei. Numărul drepturilor reale este deci limitat. Prin voința proprie, persoana își poate restrânge libertatea, dar aceasta este o restrângere individuală, iar nu una generală, ceea ce explică posibilitatea nașterii unui număr practic infinit de drepturi de creanță. Pretinzând tuturor să îi respecte drepturile sale reale, o persoană este obligată, la rândul ei, să respecte drepturile reale ale celorlalți. Cadrul juridic al organizării libertății persoanei nu se reduce deci la prevederile constituționale, ci cuprinde, ca pe o componentă substanțială, și reglementarea legală a drepturilor reale. Sfera de exercitare a dreptului de proprietate privată și a celorlalte drepturi reale este, totodată, o parte din sfera de exercitare a libertății persoanei. Delimitarea constituțională și legală a sferei de exercitare a libertății persoanei, inclusiv prin stabilirea prerogativelor și a sferei de exercitare a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale, corespunde conceptului de libertate negativă. În spațiul libertății negative a persoanei, fără acordul acesteia, ceilalți nu au dreptul să pătrundă, indiferent dacă este vorba de particulari sau de autoritățile publice. În mod excepțional, legiuitorul sau judecătorul poate introduce restrângeri ale exercitării drepturilor reale care semnifică totodată o restrângere a sferei libertății negative a persoanei. Este adevărat că, mai ales în cazul bunurilor cu regim juridic special, aceste restrângeri sunt atât de numeroase încât inversează raportul dintre regulă și excepție, iar dreptul de proprietate devine un drept rezidual. O regândire a numeroaselor regimuri juridice speciale instituite de legiuitor pentru diferitele categorii de bunuri este necesară în viitor pentru a reda dreptului de proprietate, ori de câte ori este posibil, sfera sa normală de exercitare. Este motivul pentru care, în această carte, au fost date la o parte aceste regimuri juridice speciale, mai puțin cele referitoare la terenuri și construcții.

Dar drepturile reale și restrângerile lor sunt doar instrumente juridice prin care, împreună cu toate celelalte drepturi absolute, se delimitează sfera libertății negative. O dată ce a fost delimitată această sferă, orice imixtiune din partea terților este, în principiu, interzisă. Drepturile potestative patrimoniale sunt o excepție de la acest principiu, pentru că ele conferă titularului lor puterea de a interveni, prin voința sa unilaterală, în situații juridice preexistente în care sunt prezente și interesele altor persoane decât titularul acestor drepturi. Cu alte cuvinte, obiectul dreptului potestativ este o anumită situație juridică preexistentă, iar în conținutul dreptului potestativ intră prerogativa ingerinței în sfera de libertate a persoanelor ale căror drepturi sau interese sunt incluse în situația juridică respectivă. Din această cauză se creează o legătură specifică între titularul unui asemenea drept, numit potentior, și subiectul pasiv, care suportă consecințele exercitării dreptului potestativ. Alte excepții sunt rechiziția, folosirea subsolului unei proprietăți imobiliare, exproprierea și confiscarea.

În acest context, devine mai clar înțelesul caracterului exclusiv al dreptului de proprietate. Acest caracter operează, mai ales, în raporturile cu autoritățile publice sau, altfel spus, în raporturile pe verticală. Acestora le este interzisă încălcarea monopolului proprietarului privind exercitarea atributelor dreptului de proprietate. Ideea inviolabilității dreptului de proprietate privată a fost afirmată tocmai ca o manifestare a caracterului exclusiv al acestui drept în raport cu autoritățile publice.

Aproprierea, definitorie pentru ideea de proprietate, este indisolubil legată de posesie. În ordine istorică, posesia ca stare de fapt a anticipat și a permis procesul intelectual de configurare a conceptului dreptului de proprietate. Aproprierea are ca obiect bunurile. Lăsând la o parte fenomenul sclaviei, numai într-un sens foarte general se vorbește despre aproprierea sau luarea în stăpânire a propriului corp. Această idee nu este însă relevantă pe tărâmul dreptului de proprietate, ci în legătură cu alte drepturi ale omului, cum sunt dreptul la viață, dreptul la siguranța persoanei și dreptul de a nu fi torturat sau supus la rele tratamente.

Altfel spus, aproprierea nu se confundă cu apartenența. Bunurile se apropriază, iar drepturile aparțin. Ideea de apartenență este deci comună tuturor drepturilor subiective, nu numai celor patrimoniale, ci și celor nepatrimoniale, precum și datoriilor corelative. Această idee face legătura între drepturi și obligații, pe de o parte, și persoana căreia acestea îi aparțin, pe de altă parte. Pe acest temei devine posibilă unitatea drepturilor și obligațiilor subiective, respectiv unitatea sferei juridice a persoanei. în cadrul acestei sfere juridice se conturează patrimoniul, care reunește numai drepturile și obligațiile cu conținut economic. Drepturile reale principale nu mai sunt privite ut singuli, ci în ansamblul drepturilor și datoriilor patrimoniale. înțeles ca atribut al personalității, ca universalitate juridică, patrimoniul constituie puntea dintre titularul său și comunitatea în care acesta se integrează. Patrimoniul este astfel și expresia rețelei juridice cu conținut economic în centrul căreia se află o anumită persoană. El nu exprimă doar unitatea persoanei, ci și aptitudinea acesteia de a se integra, ca un adevărat nod, în rețeaua raporturilor juridice patrimoniale. Prin intermediul acestei rețele, se realizează schimburile economice dintre titularul patrimoniului și alte persoane, se mărește sau se micșorează sfera juridică patrimonială, adică se realizează dinamica raportului dintre activul și pasivul patrimonial.

Dar această rețea este, totodată, o limitare a libertății persoanei. Spațiul privat există ca spațiu al libertății doar în mod abstract, într-un timp abstract, adică înainte ca puterea de acțiune juridică a persoanei să fie pusă în mișcare. Ulterior, prin obligațiile de a da, a face și a nu face pe care și le creează, persoana fizică sau juridică devine centrul unei sfere juridice patrimoniale prin care își exercită influența asupra propriului mediu comunitar și se lasă influențată de acesta. Funcțiile patrimoniului pot fi înțelese astfel ca adevărate canale de comunicare interpatrimonială.

Din această perspectivă, este pusă în lumină corelația dintre noțiunile de personalitate, capacitate și patrimoniu. Personalitatea juridică este codul genetic al persoanei fizice sau juridice, care se dezvoltă, se obiectivează prin intermediul capacității juridice și se manifestă în sfera juridică a persoanei, atât în latura patrimonială (patrimoniul), cât și în latura nepatrimonială. Dacă personalitatea juridică exprimă statutul ontologic al persoanei în planul dreptului, capacitatea, ca putere de a acționa juridic, măsoară, sub aspect conceptual, posibilitatea întinderii acestei personalități și o realizează în concret, într-o formă particulară, pentru fiecare persoană fizică sau juridică.

Dar procesul de realizare, de obiectivare, prin intermediul capacității, a personalității juridice, proces care are ca rezultat construcția și reconstrucția sferei juridice a persoanei, este tulburat de multiple dificultăți: schimbarea sensului unor norme din Codul civil sub presiunea faptelor; incoerența și inconsecvența legiuitorului, care adoptă reglementări în ramura dreptului civil fără o corelare internă și, mai ales, fără a le armoniza cu Codul civil; contradicțiile flagrante din practica judiciară, uneori chiar între soluții pronunțate de aceeași instanță sau chiar de același judecător; insuficienta receptare a dreptului internațional al drepturilor omului și a dreptului european; lipsa de cultură juridică, în general, și lipsa de cultură contractuală, în special. Toate aceste dificultăți creează o imagine confuză cu privire la sfera juridică a persoanei, mai ales în latura ei patrimonială. Depășirea acestor dificultăți este provocarea pe care trebuie să o înfrunte lumea juridică românească în anii și deceniile care vor urma.

Bibliografie

A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenția. Inovația, Universitatea din București, 1987;

Al. Weill, F. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 3emé édition, Dalloz, Paris, 1985;

C. Atias, Droit civil. Les biens, Litec, Paris, 2002;

C. Bîrsan, Regimul juridic al construcțiilor edificate pe terenul altei persoane, în R.R.D., nr. 5/1985;

Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, București, 2001;

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. All, București, 1996;

C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Tipografia Universității din București, 1988;

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București;

D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, tomul III, partea I, Atelierele grafice SOCEC, București, 1909

D. Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Ed. Hyperion XXI, București, 1992;

D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, București, 1981;

D. Lupulescu, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Lumina Lex, București, 1997;

Fl. Baias, În legătură cu depunerea unei sume de bani în cont curent personal la CEC în vederea cumpărării unui autoturism, în Dreptul, nr. 3/1990;

Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1999;

Fr. Terré, Introduction générale du droit, Dalloz, Paris, 1991;

Fr. Zenatti, Th. Revet, Les biens, IIéme édition refondue, PUF, 1997;

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1998;

G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 10éme édition, Montchrestien, Paris, 2001;

H. Et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçon de droit civil. Biens. Droit de proprieté et ses demembrements, 8éme édition, Montchretien, Paris, 1994;

I. Adam, Drept civil. Drepturile reale., Ed. All Beck, București, 2002;

I. Dogaru, D.C. Dănișor, Gh. Dănișor, Teoria generală a dreptului, Ed. Științifică, București, 1999;

Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Ed. All Beck, București, 2003;

I. Dogaru și colab., Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, București, 2002;

I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 1999;

I.P. Filipescu, A. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Ed. Actami, București, 2000;

L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Traité de droit civil, sous la direction de J. Ghestin, L.G.D.J., 2000;

Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București, 2001;

M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, București, 1921;

Marian Nicolea, Prescripția extinctivă, Ed. Rosetti, București, 2004;

Marquis de Vareilles-Sommiéres, La définition et la notion juridique de la propriété, în Revue de droit civil, nr. IV, 1904;

M. Constantinescu, I. Vida, Promulgarea legii, în Dreptul, nr. 6/2000;

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Tipografia Universității din București, 1992;

P.C. Vlachide, Repetiția principiilor de drept civil, vol. I, Ed. Europa Nova, București, 1994;

Tr. Ionașcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Ed. Academiei, București, 1978;

T. Sâmbrian, Principii, instituții și texte celebre în dreptul roman, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1994;

V. Barbu, Principiul bunei-credințe în cazul accesiunii imobiliare artificiale, în Dreptul, nr. 6/1999;

Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, București, 2004.