Modurile Derivate DE Dobandire A Dreptului DE Proprietate
MODURILE DERIVATE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. PRIVIRI GENERALE ASUPRA DREPTULUI DE PROPRIETATE
Evoluția dreptului de proprietate
Definiția dreptului de proprietate
Conținutul juridic al dreptului de proprietate
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
CAPITOLUL II. MODURILE DERIVATE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE ȘI A ALTOR DREPTURI REALE
2. 1. Clasificarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate
2. 2. Actul juridic – ca mod de dobândire a dreptului de proprietate
2.3. Ocupațiunea – ca mod de dobândire a dreptului de proprietate
2.4. Accesiunea – ca mod de dobândire a dreptului de proprietate
2.5. Hotărârea judecătorească – ca mod de dobândire a dreptului de proprietate
2.6. Uzucapiunea – ca mod de dobândire a dreptului de proprietate
2.7. Posesia de pună credință a bunurilor mobile
2.8. Succesiunea – ca mod de dobândire a dreptului de proprietate
CAPITOLUL III. MIJLOACE JURIDICE DE APĂRARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
3.1. Considerații generale privind mijloacele juridice civile de apărare a dreptului de proprietate
3.2. Acțiunea în revendicare
3. 3.Acțiunile petitorii
3.4. Acțiuni posesorii
3.5.Restricțiile dreptului de proprietate
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Trecerea la economia de piață în Republica Moldova a generat mari modificari în toate sferele vieții sociale: crearea noilor unități economice, modificarea organizațiilor statale, adoptarea noului C.C. Dezvoltarea obisnuita a vieții sociale necesită respectarea normelor de conduită. Odată cu procesul de restructurare, au fost schimbări esențiale și în societate.
Astfel, un accent important al societății este proprietatea în noile ei forme cunoscute și ocrotite atât prin legea fundamentală, cât și prin alte legi speciale.
Fiind o totalitate de bunuri cei aparțin unui proprietar, noțiunea de proprietate este folosită în mai multe sensuri. Însă în majoritatea lor proprietatea este faptul constant și univers în toate țările și în toate timpurile. Cu cât omul se dezvoltă și merge spre calea progresului, cu atât el simte în inima sa dorința de a fi proprietar și de a munci zi și noapte spre a atinge scopul propus. El uită necazul și durerea muncii, când se gândește că rezultatul muncii sale are să-i dea un patrimoniu care să-i înlesnească traiul și să-l facă idependent. Ideea de proprietate stimuleaza deci pe om la muncă și îi face această muncă mai ușoară. Proprietatea este deci naturală și necesară omului; fără ea organizația socială este fără neputință. Sensul invers al acestei noțiuni a încercat să fie demonstrat în socialism, unde proprietatea aparținea doar statului, iar cea personală trebuia să dispună în comunism. Această idee a făcut să dispară simțul de proprietar, stăpân și a condus la distrugerea socialismului.
În totalitatea relațiilor de producere alături de schimbul de activitate dintre oameni și relațiile repartiție, relațiile de proprietate constituie elementul cel mai principal al acestora, baza tuturor celorlalte relații de producție.
De aceea și dreptul de proprietate trebuie să fie cunoscut, în toate formele și caracterele sale distinctive.
Actualitatea temei. Deși proprietatea este considerată o instituție statică a dreptului civil ce de-a lungul timpului a suportat esențiale schimbări, este evident că după adoptarea și punerea în aplicare a actualului Cod civil al Republicii Moldova această instituție de drept a fost supusă unor mutații majore care până în prezent n-au fost abordate într-un mod detaliat în doctrina națională. Deoarece, după cum se susține în doctrină [9, p.115], termenul „proprietate” are un înțeles mai larg întrucât prin proprietate se înțelege deținerea deplină a drepturilor de jure și de facto asupra unui bun. Este evident că în cadrul prezentei lucrări au fost supuse cercetării aspectele teoretice și practice ce se referă la actele de proprietate. Prin urmare, această insuficiență analitică din literatura de specialitate autohtonă reprezintă argumentul forte ce punctează actualitatea prezentei investigații.
Dincolo de acest vacuum doctrinar, ne-am propus să individualizam acele probleme de ordin practic desprinse din inadvertențele și obscuritățile legislației civile care pot crea în practică unele îngrădiri în procesul de realizare a dreptului de proprietate ce derivă din relațiile de proprietate, precum și dificultățile ce pot apărea la soluționarea litigiilor privind proprietatea. Apreciind consecințele juridice pe care le pot genera controversele legale, am oferit unele soluții de înlăturare a acestora, concretizate în propuneri elaborate în scopul îmbunătățirii legislației naționale în domeniul dreptului de proprietate.
Deoarece dreptul de proprietate este garantat de Constituția Republicii Moldova (art.46), prin prezentul studiu am încercat să facem o analiză a corelației dintre normele constituționale și prevederile Codului civil, pentru a stabili gradul de realizare a acestei garanții constituționale trecute prin prisma diferitelor prevederi legale care în practică pot afecta realizarea dreptului de proprietate.
Actualitatea tematicii supuse cercetării este argumentată și de aspectul inovațional al unor subiecte elucidate în contextul lucrării, care vin să contribuie la dezvoltarea doctrinei naționale în materia proprietății, luându-se în considerare diversitatea reformelor social-economice ce au derulat pe parcursul ultimului deceniu în Republica Moldova, care, prin esența lor, și-au extins într-un mod indirect efectele și asupra relațiilor de dobândire a dreptului de proprietate în general, și a celor de transmitere a dreptului de proprietate, în special.
Pentru realizarea obiectivelor prezentului studiu au fost utilizate numeroase surse teoretice, legislative, soluții din practica judiciară națională și cea străină, precum și unele dosare din practica notarială privind dobândirea dreptului de proprietate
Baza teoretică și metodologică a tezei o constituie: Constituția Republicii Moldova, Codul civil, Codul familiei, Codul funciar ale Republicii Moldova, Legea Republicii Moldova cu privire la proprietatea publică.
Metodele de cercetare științifice sunt: metoda analizei(analiza legislației), metoda juridico-comparativă(compararea conținutului legislației R.M. cu legislația altor state), logico-juridică;dialectică,sociologică;metoda statistică(analiza statistică pe ultimii trei ani),ș.a.
Ca suport doctrinar la realizarea obiectivelor prezentei lucrări au servit numeroase surse doctrinare ale autorilor autohtoni și ale celor străini, cum ar fi: Baieș s., Băieșu S., Bârsan C., Cojocari E., Chelaru E., Costin M., ș.a.
Scopul și obiectivele tezei
Scopul primordial al prezentului studiu rezidă în efectuarea unei analize analitice detaliate a cadrului legal național în materie proprietății pentru a putea fi scoase în evidență cele mai stringente probleme care pot crea dificultăți în activitatea notarială și în practica judiciară, precum și în oferirea unor soluții în acest sens pentru a preveni apariția diferitelor incidente ce ar afecta valabilitatea actelor juridice privind dobândirea dreptului de proprietate.
Atingerea scopului propus presupune realizarea următoarelor obiective:
analiza evolutivă a cadrului legal național în materia dreptului de proprietate pentru a stabili gradul de perfecțiune a actualului Cod civil în raport cu vechea legislație în domeniu și cu alte reglementări ale statelor ex-sovietice și ale celor europene;
elucidarea valențelor constituționale ale proprietății în scopul aprecierii limitelor de extindere a garanțiilor constituționale asupra drepturilor subiective ale proprietarului și depistarea incidentelor ce pot apărea în practică;
analiza noțiunilor legale și a celor doctrinare în scopul individualizării celor mai esențiale elemente definitorii ale dreptului de proprietate;
identificarea unor principii proprii proprietății și aprecierea limitelor de extindere a acestora în practică judiciară.
analiza practicii judiciare naționale și a celei străine în materia proprietății pentru a stabili cele mai frecvente cauze și situații juridice ce afectează valabilitatea actelor de dobândire a dreptului de proprietate.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute derivă din însuși conceptul structural al lucrării, care prin varietatea subiectelor propuse cercetării reprezintă o primă încercare de a aborda anumite aspecte ale modurilor derivate de dobândire a dreptului de proprietate.
În ipoteza abordării acestor aspecte, am întreprins o analiză a opiniilor doctrinare din literatura de specialitate străină pentru a identifica lacunele și dificultățile ce persistă în doctrina națională privind anumite probleme ale modurilor derivate de dobândire a dreptului de proprietate.
Un alt aspect ce vine să confirme caracterul inovațional al prezentei lucrări derivă din analiza comparativă a unor reglementări în materia modurilor derivate de dobândire a dreptului de proprietate, cuprinse în noul Cod civil al României, care au servit drept repere legislative de îmbunătățire a cadrului legal național pe dimensiunea ce vizează dobândirea dreptului de proprietate.
Structura tezei. Teza este structurată în trei capitole care conțin evoluția proprietății, noțiuni doctrinare privind proprietatea, descrierea modurilor derivate de dobândire a dreptului de proprietate, modurile de apărare a dreptului de proprietate.
CAPITOLUL I. PRIVIRI GENERALE ASUPRA DREPTULUI DE PROPRIETATE
Evoluția dreptului de proprietate
Cercetarea evoluției proprietății nu are numai o importanță istorică, pur teoretică, ci și una practică, întrucât cunoașterea acestuia contribuie la o mai bună înțelegere a regulilor ce guvernează această materie în dreptul modern. Pentru început avem în vedere terminologia cuvântului proprietate. De asemenea, un alt aspect analizat este noțiunea de proprietate, respectiv dreptul de proprietate.
Necesitatea aprofundării istorice a dreptului de proprietate este justificată de către juristul E. Lerminier care spunea că „dreptul trebuie studiat istoric: fără cunoașterea istoriei, a ceea ce a fost și a durat înainte de noi, am rămâne întotdeauna incompleți, ignoranți și nedrepți; dacă am încerca să disprețuim trecutul, am pierde înțelegerea prezentului și a propriilor noastre legi”. [16, p.22]
Astfel, în cele ce urmează, vom analiza evoluția noțiunii de proprietate, respectiv drept de proprietate, în timp.
Termenul de proprietate provine din latinescul „proprietas, proprietatis” și semnifică propriu, neîmpărțit. [14, p.36]
Conceptul de drept de proprietate este de o deosebită complexitate. El este considerat a fi rezultatul unei îndelungate evoluții a vieții și a gândirii juridice în cadrul sistemului de drept continental[36, p. 21]. Dreptul de proprietate are un caracter istoric, fiind consacrat de normele juridice; apare odată cu statul și dreptul, urmând să dispară odată cu dispariția acestora[29, p.4] . El există în om, este inerent natural[25, p.3], independent de orice organizare a societății, este un drept care decurge din personalitatea și libertatea umană[17, p.74]. Noțiunile de proprietate și de drept de proprietate sunt folosite cu înțeles sinonim atât de Constituția Republicii Moldova[1], cât și de reglementările Codului civil al Republicii Moldova[2]. Dacă vorbim de proprietate, vorbim cu siguranță și de proprietar care este titular al unui drept de proprietate, adică îndreptățit să exercite în nume propriu și în putere proprie prerogativele conferite de acest drept. Cuvântul proprietate evocă adesea însuși lucrul pe care proprietarul și l-a apropriat și care de fapt constituie obiectul dreptului de proprietate[46, p.50-51]. Ideea de proprietate a existat odată cu apariția statului; dreptul de proprietate însă nu a fost cunoscut la început sub acest nume. Prima consacrare juridică a acestuia a apărut în epoca celor XII Table, când pământul a ajuns la partajare, făcându-se astfel trecerea de la proprietatea colectivă lul de proprietate are un caracter istoric, fiind consacrat de normele juridice; apare odată cu statul și dreptul, urmând să dispară odată cu dispariția acestora[29, p.4] . El există în om, este inerent natural[25, p.3], independent de orice organizare a societății, este un drept care decurge din personalitatea și libertatea umană[17, p.74]. Noțiunile de proprietate și de drept de proprietate sunt folosite cu înțeles sinonim atât de Constituția Republicii Moldova[1], cât și de reglementările Codului civil al Republicii Moldova[2]. Dacă vorbim de proprietate, vorbim cu siguranță și de proprietar care este titular al unui drept de proprietate, adică îndreptățit să exercite în nume propriu și în putere proprie prerogativele conferite de acest drept. Cuvântul proprietate evocă adesea însuși lucrul pe care proprietarul și l-a apropriat și care de fapt constituie obiectul dreptului de proprietate[46, p.50-51]. Ideea de proprietate a existat odată cu apariția statului; dreptul de proprietate însă nu a fost cunoscut la început sub acest nume. Prima consacrare juridică a acestuia a apărut în epoca celor XII Table, când pământul a ajuns la partajare, făcându-se astfel trecerea de la proprietatea colectivă la cea individuală. Legea celor XII Table profesa cel mai respectabil cult pentru dreptul de proprietate și nici nu se putea altfel pentru că principiul proprietății era fundamental societății romane[43, p. 55] . Aceasta nu recunoștea decât un singur fel de proprietate, completă și perfectă și care era „dominium ex Jure Quiritium”. Mai târziu însă pe lângă această proprietate s-a distins și alta, incompletă, imperfectă, de dreptul ginților și recunoscută sub numele de „rem in bonis habere”[43, p.5]. Au existat mai multe denumiri sub care a fost recunoscut acest drept: mancipium, dominium și proprietas. Fiecare dintre aceste denumiri conține în ea fizionomia marilor epoci, prin care a trecut legislația și civilizația noastră[23, p.53].
Expresia de mancipium a aparținut epocii primitive a romanilor. Acesta derivă din Manu Capere (a lua sub mână, sub putere, căci Manus înseamnă „putere” în sensul cel mai energic), aparținea acelei epoci când lancea, „hasta”, era pentru Quirit mijlocul prin excelență de a dobândi acest drept. În accepțiunea sa însă Mancipium înseamnă actul juridic al Mancipațiunii și numai printr-un limbaj figurat se numea dreptul de proprietate produs prin acest act.
Mancipatium (mai târziu Mancipatio) era solemnitatea prin care se opera translațiunea puterii, Manus, mijlocul prin care se dobândea această putere, de unde apoi dreptul produs prin acel act s-a numit și el Mancipium[14, p.32] .
Expresia dominium, adică stăpânire, proprietate, s-a referit nu numai la proprietatea propriuzisă (dominium proprietatis), dar și la alte drepturi reale, de pildă, proprietatea unui drept de uzufruct (dominium uzufructus) [46, p.50].
Doctrinarii au definit dominium ca: „jus utendi, fruendi et abutendi quatenus juris ratio patitur” [40, p.44] .
În doctrină regăsim mai multe definiții ale proprietății.
Profesorul Dogaru I. a definit proprietatea ca fiind: „îndrituirea cea mai deplină pe care dreptul pozitiv ne-o recunoaște asupra unui lucru corporal determinat și având existență individuală” [47, p.80] .
C. Hamangiu a definit noțiunea de proprietate ca fiind „însușirea naturii de către individ în cadrul și prin mijloacele unei forme sociale determinate” [32, p.80].
Costin M. menționează: „Proprietatea poate fi definită ca dreptul de a folosi un lucru și de a scoate din el toată utilitatea de care el este susceptibil s-o procure în chip exclusiv și perpetuu” [30, p.14].
Codul civil Român de la 1865, în art. 480, a reluat reglementarea prevăzută în art. 544 din codul francez și a definit dreptul de proprietate astfel: „Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege” [35, p.42].
Această definiție poate fi criticată deoarece nu definește proprietatea prin natura sa, ci prin atributele sale (se bucură „usus” și dispune „abusus”).
Doctrinarii de drept roman au definit proprietatea ca dreptul de a se folosi, de a culege fructele și de a dispune de lucrul său, atât cât permite rațiunea de drept” (Dominium est jus utendi, jus fruendi et abtendi re sua, quatenus juris ratio patitur) [38, p.12].
Unii autori au demonstrat că încă de la început proprietatea s-a născut ca o proprietate privată, întemeindu-se fie pe ocupațiune, adică luarea în stăpânire a obiectelor naturii, fie pe muncă, fie pe o convenție socială[41, p.34].
J.-J. Rousseau a considerat că proprietatea, în istoria omenirii, înseamnă ocuparea obiectelor din natură și ocuparea solului; apoi, prin munca de punere în valoare a acestor elemente ale naturii se justifica luarea lor în stăpânire, adică ocupațiunea[35, p.34].
În literatura de specialitate, dreptul de proprietate a fost definit pornindu-se de la o serie de elemente principale, și anume:
– dreptul de proprietate este un drept de apropriere, de însușire a unor bunuri materiale;
– prin apropriere sau însușire a bunurilor materiale trebuie înțeles nu un raport dintre om și lucru, ci raporturile sociale în cadrul cărora se realizează această însușire și care permit înfăptuirea ei;
– dreptul de proprietate, ca drept de apropriere, are un caracter istoric și de clasă;
– în conținutul dreptului de proprietate intră anumite prerogative ce aparțin titularului: posesia, folosința și dispoziția;
– titularul dreptului de proprietate exercită cele trei atribute în numele și în interesul său propriu[35, p.34].
O altă definiție a dreptului de proprietate a fost conturată în literatura socialistă: „Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv, ce dă expresie aproprierii – într-o anumită formă socială și ținând seama de sistemul raporturilor de clasă istoricește determinat – a unui lucru, drept care permite individului sau colectivității să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interesul său propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente” [37, p.32.]. Ungureanu O. [49, p.55] a arătat în lucrarea sa din 1871 „că prima noțiune de proprietate reiese chiar din personalitatea umană”, „acest drept este înnăscut în om, este o condițiune a ființei sale și, prin urmare, principiul care a decretat dreptul la proprietate derivă chiar dintr-o lege naturală”. De asemenea, spunea că „omul în virtutea dreptului său de conservațiune și în virtutea libertății sale poate să facă toate actele necesare ființei lui și de aci dreptul de apropriare a tutor lucrurilor neapropriate deja”.
Vechiul drept românesc era marcat de existența obștilor sătești[12, p.53] la baza căreia stătea, din punct de vedere economic și juridic „stăpânirea de-a valma” a pământului agricol, a apelor, a pășunilor, a pădurilor, a turmelor etc. În această perioadă a apărut și denumirea populară de obiceiul pământului sau legea țării care reprezenta mai degrabă o formă de „drept agrar”. Acesta a împărțit locuitorii satelor, târgurilor și cetăților feudale în pământeni[12, p.54] și venetici[29,p.4]. Legea țării acordă toate drepturile pământenilor și unele îngăduințe condiționate veneticilor. Drepturile pământenilor erau incluse în tradiția orală sub numele de legi: legea așezării, legea familiei, legea drumului, legea muntelui, legea pădurii, legea apei etc., iar drepturile veneticilor se numeau slobozenii[25, p.139]. Fondul funciar agrar era împărțit la început prin tragere la sorți, în folosința membrilor obștii. Obștea însă păstra asupra acestuia dreptul superior de supraveghere și control. Acest lucru încerca să protejeze înstrăinarea pământului unei persoane din afara obștii. Protecția s-a concretizat mai apoi în impunerea unui sistem de publicitate la înstrăinarea bunurilor aflate în stăpânire personală[12, p.34]. Obștea avea drept de precumpărare și răscumpărare. Noțiunea juridică de „pământ” a primit de-a lungul istoriei românești denumirea de moșie. Moșia semnifică pământul moștenit de la un moș. Aceasta era alcătuită din „părți de folosință” și „părți nefolositoare”, adică pustietăți[49, p.50]. În Țările Române proprietățile feudale se dobândeau prin moștenire legală, danie domnească în Țara Românească și Moldova, danie regală și princiară în Transilvania, acte juridice încheiate între vii, fie de vânzare-cumpărare, fie donații, fie schimburi, și desțeleniri sau lăzuire a pământurilor necultivate. Tipurile de proprietate erau în funcție de titularii care o conduceau, astfel avem:
proprietatea domnească, care cuprindea domeniul personal al domnului sau al regelui/principelui în Transilvania;
proprietatea boierească în Țara Românească și Moldova și proprietatea nobiliară în Transilvania;
proprietatea ecleziastică sau bisericească, aceasta fiind o proprietate stăpânită de biserică, aparținea episcopiilor, parohiilor sau mănăstirilor;
proprietatea țărănească liberă, numită în Țara Românească moștenească și în Moldova răzeșească.
Dreptul de proprietate, fie că era individual, fie că era în codevălmășie, aparținea atât boierilor[46, p.51], moșnenilor și răzeșilor, cât și restului populației formată din șerbi până la Constantin Mavrocordat, ulterior, în lipsa proprietății asupra pământului, aceștia s-au transformat în clăcași. Această perioadă era marcată de procedura privind proprietatea imobiliară numită „hotărnicia moșiilor” [49, p.51]. Din punct de vedere legislativ, din cea de-a doua fază a regimului turco-fanariot putem aminti:
Pravilniceasca condică a lui A.I. Ipsilanti (1780),
Codul Caragea (1818) în Țara Românească,
în Moldova Codul lui Andronache Donici (1814),
Codul Calimach (1817) [12, p.55].
În anii 1831-1832 în timpul celei de-a doua ocupații rusești, istoricii vorbesc despre existența celor două Regulamente Organice[12, p.55]. Acestea menționau „drepturile sfinte ale proprietății”, folosind termenii de boier „proprietar” și țăran „muncitor”. Ele limitau dreptul absolut de proprietate al moșierului asupra pământului său. Proprietarul în cazul unei moșii de întindere modestă dispunea de 1/3 din moșie, 2/3 trebuiau date cu drept de folosință țăranilor muncitori. Astfel, moșierul păstra nuda proprietate fără a avea drept însă să degreveze proprietatea de dreptul real grevat prin lege. Prin reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, țăranii[12, p.32] au fost împroprietăriți, aceasta prevăzând că sătenii clăcași „sunt și rămân proprietari pe terenurile de ei cultivate”. Astfel, cele 2/3 din moșie date cu drept de folosință țăranilor muncitori intrau în proprietatea acestora fără despăgubire.
Am putea afirma că proprietatea este un fenomen complex, care implică o netăgăduită stare de progres și stabilitate socială. Totuși starea de progres și stabilitate socială în mare parte va fi determinată și de faptul dacă relațiile de proprietate au sau nu o reglementare corespunzătoare. Astăzi putem spune cu certitudine că reglementările relațiilor de proprietate din perioada socialistă denatura natura juridică a dreptului de proprietate, chiar prin simplul fapt că se nega existența dreptului de proprietate privată. Lucrurile s-au schimbat esențial în ultimul deceniu al secolului trecut și în deosebi după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, adică după 12 iunie 2003[2]. Noul Cod civil, cardinal a schimbat conceptul ce stă la baza reglementărilor relațiilor de proprietate. Trebuie să spunem, că în principiu, relațiile de proprietate, în deosebi cele cu caracter static (atributele dreptului de proprietate, dobândirea dreptului de proprietate, modalitățile dreptului de proprietate, apărarea dreptului de proprietate precum și limitele de exercitarea a dreptului de proprietate), sunt reglementate de normele cuprinse în Codul civil, în particular art. 315 – 393.
Definiția dreptului de proprietate
Este dificil de dat o definiție completă unui fenomen atât de complex ca dreptul de proprietate. Poate tocmai de-aceea în literatura de specialitate nu există o concepție unanimă privind definirea dreptului de proprietate.
Nu de puține ori, în relațiile noastre cu ceilalți oameni folosim expresii precum: casa aceasta este proprietatea lui X, câinele acesta este al meu, calculatorul prietenului meu este Pentium III etc. Alteori, când găsim un obiect oarecare (un pix, un stilou, o umbrelă…) obișnuim să întrebăm: al cui este acest obiect? Și nu considerăm normal să ni-l însușim[11, p.21].
Toate aceste expresii (proprietatea lui X, casa mea, calculatorul prietenului meu) și alte sute de mii de asemenea exemple sunt legate de unul și același termen: PROPRIETATEA.
Proprietatea presupune dreptul unei persoane (sau a mai multora) care, într-un fel sau altul (prin cumpărare, moștenire, donație) a devenit stăpân asupra unui bun oarecare, iar noi avem obligația (prin lege sau normă – regulă morală) să respectăm această proprietate.
Prin proprietate înțelegem deopotrivă:
stăpânirea deplină asupra unui bun;
raporturi (relații) sociale care se stabilesc între oameni în legătură cu posesia bunurilor.
Susținătorii doctrinei , în definițiile date dreptului de proprietate pun accentul pe așa-zisul conținut social-economic al dreptului de proprietate, negând proprietatea și recunoscând numai proprietatea statului.
Doctrina țărilor occidentale a formulat definiții ale dreptului de proprietate, având ca premisă principală faptul că el constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, garanție a libertății de inițiativă privată și acțiune, condiție indispensabilă unei economii de piață sănătoasă. Definițiile sunt scurte, concise și lipsite de elemente ideologice, ele coincid cu definițiile din codurile civile, vom reproduce câteva:
Dreptul de proprietate este dreptul subiectiv care dă expresia apropierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de lucrul său în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente moderne.
Legislația în vigoare, Codul civil al Republicii Moldova[2] nu conține o definiție a dreptului de proprietate. Cu toate acesta, legislația altor țări cuprinde și definiția dreptului de proprietate ( Codul civil român, german).
În literatura de specialitate există mai multe definiții ale dreptului de proprietate[12, p.32].
Dreptul de proprietate este „ acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interes propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare[33, 88].
Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii sau destinației sale, de a-l folosi și de a dispune de el, în mod exclusiv și perpetuu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale.
Dreptul de proprietate este un drept subiectiv, ce conferă titularului exercitarea în putere proprie și în interes propriu a atributelor de posesiune, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale în limitele stabilite de lege[9, p.51].
Cel care posedă bunuri poartă denumirea de subiectul proprietății sau proprietarul. El este întotdeauna o persoană (sau mai multe), un grup de oameni sau statul.
Bunurile care se află în proprietatea subiectului poartă denumirea de obiectul proprietății; pământul, clădirile, cărțile, alimentele, mașinile, hainele sunt câteva exemple de bunuri. Dacă nu există subiect sau obiect al proprietății, nu există proprietate. Există mai multe forme de proprietate:
Proprietatea particulară sau privată, atunci când subiectul proprietății este o persoană (proprietate particulară individuală) sau mai multe persoane (proprietate particulară asociativă).
Proprietatea publică aparține statului sau administrațiilor publice centrale și locale. În acest caz subiectul proprietății este statul.
Proprietatea mixtă. În unele situații bunurile pot aparține atât unor proprietari privați cât și statului. De cele mai multe ori acest tip de proprietate ia naștere prin asocierea celor două tipuri de proprietate (privată și publică). Unele societăți pe acțiuni (întreprinderi la care mai multe persoane se asociază cu o parte din proprietate) se pot afla în proprietate mixtă (o parte din acțiuni sunt deținute de către stat și o parte de către proprietari particulari) [10, 46].
Formele de proprietate nu au existat dintotdeauna așa cum le cunoaștem noi astăzi. Istoria societății omenești este și istoria evoluției diferitelor forme de proprietate.
Unii gânditori (cum ar fi, de exemplu, Adam Ferguson) consideră că evoluția formelor de proprietate s-a desfășurat pe parcursul a patru etape:
Vânătoarea și culesul fructelor din perioada primitivă:
se caracterizează prin proprietatea întregului grup asupra vânatului sau fructelor; hrana procurată revine întregii comunități și este destinată folosirii imediate;
singurele obiecte de proprietate individuală sunt armele, ustensilele și blănurile pe care le posedă fiecare membru al comunității.
Păstoritul și creșterea animalelor:
proprietatea întregii comunități se restrânge, limitându-se la locurile de păstorit;
se extinde proprietatea privată asupra animalelor și a pieilor;
oamenii încep să fie preocupați de apărarea proprietății și creează reguli și legi specifice;
nu toate popoarele au parcurs această etapă; unele triburi de indieni considerau că este o înjosire să crești animale, de vreme ce le poți găsi în orice moment în pădure.
Agricultura și cultivarea pământului:
o dată cu agricultura apare și un nou tip de proprietate: proprietatea asupra pământului;
ca urmare a nevoi de siguranță și protecție, proprietatea asupra pământului este atestată printr-un act de proprietate;
ponderea proprietății private crește o dată cu apariția utilajelor agricole; evident că va cuprinde și roadele muncii;
se micșorează considerabil ponderea proprietății comune.
Etapa industrială și comercială
aria bunurilor care constituie obiectul proprietății crește foarte mult;
apar diferite forme de asociere a proprietarilor;
reglementarea proprietății și protecția acesteia se realizează prin legi speciale;
dimensiunile proprietății private sunt din ce în ce mai mari;
proprietatea publică se dezvoltă în proporții diferite de la o țară la alta.
În zilele noastre obiectele proprietății devin tot mai flexibile și sunt utilizate din ce în ce mai multe pe piață (ca obiect de vânzare-cumpărare). În plus, unii gânditori susțin că omenirea trebuie să-și considere capacitățile intelectuale drept proprietate, a cărei dezvoltare permite progresul umanității.
O caracteristică importantă a societăților democratice este pluralismul formelor de proprietate; aceasta coexistă și se află într-o permanentă competiție. Competiția dintre formele de proprietate este o condiție a progresului societății.
O primă concluzie care ar urma ar fi că:
proprietatea este o relație care se stabilește între oameni în legătură cu diverse tipuri de bunuri. Ea cunoaște mai multe forme care au evoluat de-a lungul istoriei omenirii.
astăzi coexistă și sunt interdependente trei mari tipuri de proprietate: proprietatea privată, publică și mixtă.
Dreptul la proprietate este un drept civil.
Semnificația dreptului la proprietate est recunoscută încă de John Locke. Considerat drept natural, dreptul la proprietate este pentru filozoful britanic un atribut al ființei umane avut prin naștere, de la Dumnezeu.
Oamenii pot deveni proprietari pe diferite căi:
moștenire (eu sunt moștenitorul tuturor bunurilor părinților mei).
donații (un cercetător mi-a donat tratatele sale de medicină).
cumpărare (îmi cumpăr o casă).
O dată dobândită calitatea de proprietar, pentru a putea să ne bucurăm în deplină securitate de aceasta, este necesar ca ceilalți oameni să recunoască drepturile noastre asupra diferitelor bunuri. Acest lucru se realizează prin intermediul dreptului la proprietate[14, p.9].
Dreptul la proprietate este dreptul unei persoane sau al unui grup de a poseda bunuri, a le utiliza, a hotărî în legătură cu rezultatele obținute[9, p.51].
Existența dreptului de proprietate a fost justificată de oameni în diverse moduri.
Astfel, teoriile tradiționale ale dreptului la proprietate considerau că oamenii trebuie să respecte drepturile la proprietate, întrucât acestea derivă din legile lui Dumnezeu, ale naturii sau rațiunii. Aceste drepturi se numesc drepturi naturale.
Mai târziu, această idee s-a regăsit într-o serie de documente politice, cum a fost „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, Franța, 1879.
Din punct de vedere istoric și moral, drepturile naturale preced drepturile consfințite prin lege.
Formarea statelor moderne și apariția Constituțiilor a implicat garantarea dreptului la proprietate prin lege.
Aceleași legi, însă, asociază dreptul la proprietate cu o serie de responsabilități cum ar fi responsabilitatea asupra prejudiciilor cauzate de proprietatea personală.
Codul civil al Republicii Moldova din 2002 [2] cuprinde în art. 315 – 319 reglementări de principiu, reglementări care pot ajuta la soluționarea litigiilor în situațiile în care nu există norme exprese care ar soluționa litigiile. Astfel, art. 315 alin. 3 din Codul civil prevede că „dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terți”. Această prevedere legală impune a face câteva precizări. În primul rând dreptul de proprietate impune titularului o exercitare a dreptului de proprietate în așa fel ca ea să nu contravine legii. Pe de altă parte dreptul de proprietate urmează a fi exercitat în așa fel ca să nu prejudicieze drepturile persoanelor terțe. Anume acest fapt va permite soluționarea unor litigii care la prima vedere sar părea că nu au un suport legal. Spre exemplu, dispoziția alin. 3 din art. 315 Cod civil al RM va putea fi aplicată dacă se va construi într-o apropiere imediată (doar la câțiva metri) a unei scoli, grădinițe de copii, case de locuit o stație de alimentare cu produse petroliere. Este indiscutabil faptul că exploatarea unei stații de alimentare va dăuna sănătății copiilor din scoală, grădiniță, oamenilor din blocul locativ. În așa fel urmează să considerăm că proprietarul unei asemenea stații nu va putea exploata acest bun fiindcă se aduc atingere drepturilor persoanelor terțe, ceea ce contravine art. 315 alin. 3 din Codul civil al RM. Și proprietarul unei asemenea stații de alimentare cu produse alimentare nu va putea invoca în apărarea dreptului său că construcția stației a fost construită în strictă conformitate cu documentația de proiect, aceasta la rândul său fiind aprobată de organele competente. O altă normă cu caracter de principiu este art. 319 din Codul civil al RM conform căruia „schimbarea proprietarului nu afectează drepturile terțelor asupra bunului, dobândite cu bună – credință anterior transmiterii dreptului de proprietate”. De dese ori la practică, proprietarul grevează dreptul său de proprietate. Așa spre exemplu un bun poate fi gajat, poate fi transmis în uzufruct, poate fi transmis în locațiune, arendă etc. Să admitem cazul că în 2003 proprietarul unui apartament a transmis acest apartament în uzufruct pe o perioadă de 10 ani. În conformitate cu prevederile art. 416 din Codul civil al RM nudul proprietar poate să vândă bunul său. Înstrăinarea dreptului său de proprietate (spre exemplu în 2005) asupra bunului grevat cu un drept de uzufruct nu va afecta drepturile uzufructuarului până la încetarea dreptului de uzufruct, adică în cazul nostru până în 2013. Respectiv noul proprietar al apartamentului va fi obligat să permită până în 2013 uzufructuarului posesiunea și folosința apartamentului. De aceea ori de câte ori noul proprietar va pretinde apărarea dreptului său de proprietate motivând că nu el a grevat bunul pe care la dobândit în proprietate ci fostul proprietar, asemenea cerințe urmează a fi respinse. Important este că dispoziția articolului 319 din Codul civil al RM se va aplica doar atunci când 808 drepturile terțelor asupra bunului au fost dobândite cu bună – credință. Buna – credință se prezumă, contrariul urmează a fi dovedit de cel ce îl invocă. Aceiași soluție va fi și atunci când noul proprietar va invoca în apărarea dreptului său de proprietate superioritatea dreptului de proprietate asupra celorlalte drepturi. La fel o normă care cuprinde reglementări de principiu poate fi considerată și art. 316 din Codul civil al RM intitulat „Garantarea dreptului de proprietate” [10, p.52]. De fapt reglementările din art. 316 din Codul civil în mare parte repetă prevederile unor norme constituționale, în deosebi conținutul art. 46 din Constituție[1]. În așa fel instanța va avea posibilitatea fie să aplice prevederile art. 46 din Constituție fie să aplice prevederile art. 316 din Codul civil al RM. Structura reglementărilor dreptului de proprietate din Codul civil permite a face concluzia că Codul civil al RM se preocupă în general de dreptul de proprietate și nu face distincție între proprietate privată și proprietate publică. De aceea afirmăm că art. 315-394 din C.C se aplică în egală măsură oricărui titular ai dreptului de proprietate, fie că acesta este persoană fizică sau juridică, fie că acesta este statul sau unitatea administrativ teritorială. În ceea ce privește regimul juridic al bunurilor ce pot face obiectul dreptului de proprietate urmează să ținem cont de conținutul art. 296 din Codul civil, care clasifică bunurile în bunuri ale domeniului public și bunuri ale domeniului privat. Pornind de la art. 296 din Codul civil al RM, se poate spune că bunuri ale domeniului privat sunt bunurile ce aparțin persoanelor fizice, juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra cărora titularul exercită atributele dreptului de proprietate (posesiunea, folosința și dispoziția) în mod exclusiv și perpetuu, prin putere și în interes propriu, în condițiile stabilite de lege. În art. 296, este întărită prezumția conform căreia bunurile fac parte din domeniul privat. Bunurile care fac parte din domeniul privat pot aparține atât persoanelor fizice și persoanelor juridice, cât și statului și unităților administrativ-teritoriale. Toate bunurile persoanelor fizice și ale celor juridice de drept privat sunt bunuri ale domeniului privat. În schimb, conform aceluiași articol alin. (1), bunurile care aparțin statului sau unităților administrativ-teritoriale fac parte din domeniul privat dacă, prin lege sau în modul stabilit de lege, nu sunt trecute în domeniul public. Referitor la bunurile din domeniul privat, la regimul lor juridic, se poate spune că se află în circuitul civil, că sunt prescriptibile și sesizabile. Sunt bunuri ale domeniului public bunurile declarate ca atare prin lege. La moment, nu există o lege care ar enumera toate bunurile domeniului public, lucru dificil de realizat și, în opinia noastră, inutil. Trecerea bunurilor la domeniul public se face prin legea respectivă. În primul rând, sunt ale domeniului public bunurile enumerate în Constituție[1], la art. 127 alin. (4), care prevede că bogățiile de orice natură ale subsolului, spațiul aerian, apele și pădurile folosite 809 în interes public, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, căile de comunicație, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice. Constituția enumeră doar principalele categorii de bunuri ale domeniului public, stipulând că și alte bunuri stabilite de lege pot fi trecute în acest domeniu.
În opina noastră, aceste legi urmează a fi aduse în concordanță cu prevederile Codului civil, în particular cu art. 296. A doua categorie de bunuri atribuite domeniului public o constituie cele care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. De „uz public” sunt acele bunuri care, prin natura lor, au o folosință generală, cum ar fi: piețele, podurile, fântânile, parcurile publice, cimitirele etc. La aceste bunuri au acces toți membrii societății. De interes public sunt acele bunuri care, prin natura lor, au destinația de a fi folosite sau exploatate în cazul unui serviciu public, în activități care interesează întreaga societate sau o colectivitate, fără a exista acces la folosința lor concretă și nemijlocită de către o persoană sau mai multe persoane, cum sunt: căile ferate, clădirile școlilor și spitalelor (cu excepția celor private), teatrele și muzeele statului, bibliotecile de stat, cazărmile etc. Referindu-se la bunurile de interes public, Codul civil prevede, la art. 296 alin. (2), că interesul public implică afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface nevoile colectivității fără a presupune accesul nemijlocit al acesteia la utilizarea bunului conform destinației menționate. Importanța practică a determinării regimului juridic fie public, fie privat al bunurilor constă în aceea că bunurile domeniului public nu vor putea fi înstrăinate prin acte juridice translative de proprietate atât cu titlu oneros cât și cu titlu gratuit. Ori de câte ori obiect al litigiului va fi un act juridic civil translativ de proprietate a unui bun al domeniului public, un asemenea act juridic civil în toate cazurile urmează s-ă fie declarat nul, indiferent de faptul dacă dobânditorul este de bună sau de rea-credință. Va fi lovit de nulitate un asemenea act chiar dacă dobânditorul a înregistrat dreptul de proprietate în registrul public (spre exemplu a fost înstrăinat un bun imobil al domeniului public). Respectiv în exemplul nostru nu va putea fi aplicat art. 51 din Legea cadastrului bunurilor imobile[8], articol care protejează interesele dobânditorului de bună – credință.
Conținutul juridic al dreptului de proprietate
Conform art. 315 din Codul Civil al Republicii Moldova[2] conținutul dreptului de proprietate este format din trei atribute și anume:
posesia (jus utendi);
folosința (jus fruendi);
dispoziția (jus abutendi).
1. Posesia (jus utendi) – constă în prerogativele proprietarului dreptului de proprietate de a stăpâni în fapt bunul, ce-i aparține în materialitatea sa față de toți ceilalți ca fiind titularul dreptului de proprietate.
Reglementarea relațiilor de proprietate este precedată de reglementarea stării de fapt denumită posesiune. Dreptul de a poseda aparține numai proprietarului sau titularului altor drepturi. Ceilalți posesori de fapt, posedă fără a avea dreptul de a poseda, și drepturile care izvorăsc în favoarea lor din faptul posesiei constituie consecințe juridice ale posesiei, și nu consecințe ale dreptului de a poseda. În materie de posesiune important este faptul exteriorizării, ceea ce face posibilă stăpânirea bunului. Este recunoscut faptul că în majoritatea cazurilor starea de fapt corespunde situației de drept, ceea ce ar înseamnă că în majoritatea cazurilor posesorul este proprietarul bunurilor și deci după această regulă generală posesia înseamnă stăpânire, ea indică proprietarul în persoana posesorului. Legiuitorul a instituit o prezumție – posesorul este prezumat proprietar până la proba contrarie. O asemenea prezumție reiese direct din prevederile art. 305 alin. 1 din Codul Civil al Republicii Moldova, care dispune că posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un altul. Această prezumție nu operează în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public și nici față de un fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieșit din posesiune în alt mod fără voia lui, cu excepția banilor și titlurilor de valoare la purtător.
Posesia reglementată este un raport între persoană și lucru, existența ei fiind independentă de existența unui drept al posesorului de a exercita o putere asupra lucrului. După cum am afirmat, de cele mai dese ori, posesorul bunului este în același timp și titularul dreptului care justifică puterea sa. Anume din aceste considerente legea ocrotește posesia în așa fel ocrotind și dreptul.
Codul civil al Republicii Moldova, prin prisma art. 303 prevede că posesiunea se dobândește prin exercitarea voită a stăpânirii de fapt a bunului. În așa fel a fost acceptată teoria obiectivă a posesiei, conform căreia pentru dobândirea posesiei ca stare de fapt este necesar doar existența elementului material adică o stăpânire a bunului.
Toate persoanele care deși dețin stăpânirea bunului sunt considerați posesori ai acestora. Astfel, legiuitorul indică că nu va fi posesor cel care, deși exercită stăpânirea de fapt a bunului, o face în folosul unei alte persoane prin împuternicirile de posesor cu care este investit de această persoană. Spre exemplu nu va fi posesor vânzătorul ce realizează mărfurile în magazin, deși el deține stăpânirea asupra bunurilor, la fel nu va fi posesor al strungului nici muncitorul care lucrează la acest strung. În aceste cazuri, posesor va fi considerat persoana care ia investit cu împuternicirile respective pe vânzător și strungar.
Detentorii precari nu sunt considerați posesori. Detentori precari sunt posesorii care dețin bunul în baza unui just titlu (arendașul, depozitarul, uzufructuarul…). Având în vedere faptul, că conform prevederilor art. 304 alin. 2 C.C al R.M și detentorii precari sunt considerați posesori, ei fiind denumiți posesori mijlociți, considerăm că regula din alin. 3 al art. 303 C.C al R.M conform căreia dacă posesorul a început să posede pentru o altă persoană, se prezumă că a conservat această calitate până la proba contrară, va fi ineficientă.
Bunul poate să se afle atât în posesia unei singure persoane cât și în posesia mai multor persoane, în ultimul caz fiind vorba de o coposesie. Legiuitorul nu a precizat dacă în raporturile dintre coposesori sunt aplicabile integral dispozițiile titlului II „Posesiune” din cartea a doua. Pornind de la natura juridică a posesiei, considerăm că în raporturile dintre coposesori nu se vor aplica dispozițiile privind protecția posesiei.
Regula conform căreia, dacă mai multe persoane posedă părți ale unui bun, ele sânt considerate posesori ai părților separate, este o completare a alin. 4 din art. 303C.C al R.M. Spre exemplu, două persoane pot fi posesori a câtorva cărți dintr-o bibliotecă. În acest caz ei vor fi considerați ca posesori ai acestor cărți care fac parte dintr-un bun complex – bibliotecă[11, p.52].
Persoanele care nu au capacitate de exercițiu (minorii în vârstă de până la șapte ani – art. 22 din Cod Civil; persoanele declarate incapabile conform prevederilor art. 24 din Codul Civil) nu pot singure să-și exercite drepturile care le aparțin. Din aceste considerente și posedarea bunurilor lor este exercitată de către reprezentanții lor legali. În cazul persoanei juridice posesia este exercitată de către organele ei de conducere.
Altfel spus, posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparține în materialitatea sa, comportându-se față de toți ceilalți ca fiind titularul dreptului de proprietate. Deci, posesia îi oferă proprietarului posibilitatea de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparține direct și nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu și în putere proprie. Proprietarul însă poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută și de o altă persoană, dar în numele și în interesul său.
Posesia poate fi nemijlocită și mijlocită. Posesia este nemijlocită atunci când posesorul stăpânește direct bunul, adică o asemenea stăpânire este făcută pentru el însuși, prin putere proprie. Și invers, posesia este mijlocită atunci când posesorul stăpânește bunul în baza unui act juridic (spre exemplu în baza contractului de locațiune ori contractului de arendă). Ca posesori mijlociți: uzufructuarul, creditorul gajist, arendașul, chiriașul și depozitarul. Această enumerare nu este exhaustivă, fiindcă este indicat faptul că „dacă persoana posedă un bun în calitate de uzufructuar, creditor gajist, arendaș, chiriaș, depozitar sau în temeiul unui alt raport juridic similar (sublinierea ne aparține) în care este în drept sau obligată față de o altă persoană să posede temporar un anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor mijlocit).” Deci posesori mijlociți pot fi și alte persoane decât cele expres enumerate. Persoanele care posedă bunul în baza uni act juridic se mai numesc, după cum a mai afirmat mai sus, detentori precari. Toți acești detentori precari sunt obligați să restituie bunul proprietarului la expirarea termenului contractului încheiat între proprietar și detentor precar[12, p.55]. De aceea am putea spune că posesia precară este întotdeauna conformă cu dreptul, pe când posesia propriu zisă poate fi contrară dreptului. Astfel, un posesor poarte poseda fără drept, fără nici un titlu valabil la baza posesiei sale, spre exemplu este cazul unui uzurpator. În schimb un detentor precar posedă tot timpul în baza unui titlul legal. Așa, chiriașul deține bunul în baza contractului de locațiune , încheiat între el și proprietar, și anume în baza acestui contract chiriașul are obligația de a restitui bunul proprietarului, recunoscându-se în așa fel dreptul proprietarului. Recunoașterea calități de posesor și detentorilor precari (posesori mijlociți) urmărește scopul protecției posesiei ca stare de fapt, indirect protejându-se și drepturile ce le au posesorii mijlociți.
Posesia fiind un important atribut al dreptului de proprietate, în caz că proprietarul este lipsit de posesie, el este și lipsit de posibilitatea de a-și exercita dreptul de proprietate. Neavând bunul în posesie, de regulă, nu îl poți folosi, nici dispune de el.
Acest atribut poate aparține fie proprietarului bunului care îl exercită în putere proprie și în interes propriu, fie unei alte persoane care îl exercită cu acordul proprietarului în numele și interesul acestuia.
Atributul posesiei constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpâni de fapt bunul, comportându-se față de toate celelalte persoane ca proprietar al acestuia. Posesia este pentru proprietar contactul direct cu obiectul apropiat, puterea de a servi persoana de lucrul său după destinația acestuia. Stăpânirea materială a bunului se poate realiza în mod nemijlocit de către proprietar, utilizând bunul cu destinația pentru care este afectat, însă proprietarul poate consimți că posesia să se exercite și de o altă persoană.
Posesorul este prezumat proprietar al bunului până la proba contrară. Pornind de la realitatea că de cele mai multe ori , posesia, ca stare de fapt, este exercitată de însuși titularul dreptului de proprietate, legiuitorul a instituit o prezumție relativă de proprietate în favoarea posesorului. Spunem prezumție relativă fiindcă această prezumție poate fi răsturnată prin aducerea dovezilor care vor demonstra dreptul persoanei asupra bunului ce este posedat de către posesor. În cazurile în care se va dovedi dreptul asupra bunului, acesta urmează să fie întors titularului dreptului. Însă în cazul în care către posesor se va înainta o acțiune de revendicare a bunului, acesta va fi scutit de a aduce alte probe în sprijinul dreptului său prezumat. Însă faptul posesie va fi considerat ca o prezumție a dreptului de proprietatea până în momentul dovedirii contrariului[20, p.44]. Contrariul trebuie dovedit de cel ce pretinde că îi aparțin careva drepturi asupra bunului deținut de posesor.
Regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului nu operează în toate cazurile. Prezumția dată nu va opera în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public. În prezent este supus înregistrării dreptul de proprietate și alte drepturi reale asupra bunurilor imobile. Deci, posesorul bunului imobil nu va putea invoca în favoarea sa regula conform căreia posesorul este considerat proprietar al bunului. Însă posesorul de bună credință a unui bun imobil va dobândi dreptul de proprietate a bunului posedat în rezultatul uzucapiunii, respectând prevederile art.332 din CCRM. De asemenea această regulă nu va opera nici în cazurile când bunurile au fost furate, pierdute sau au ieșit într-un alt mod din posesia posesorului, fără voia lui. În toate aceste cazuri se consideră că bunul a ieșit din posesie contrar voinței posesorului. Faptul că bunul a fost furat, pierdut sa a ieșit în alt mod contrar voinței proprietarului trebuie dovedit de cel ce revendică bunul. Până nu va fi dovedit acest lucru va opera regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului.
Posesorul banilor și titlurilor de valoare la purtător în toate cazurile va putea invoca regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului, chiar și atunci când banii și titlurile de valoare la purtător au fost furați, pierduți sau au ieșit din posesia posesorului în alt mod fără via lui.
Conform prevederilor art.305 alin. 2 se stipulează că „se va considera că posesorul anterior a fost proprietar al bunului pe parcursul perioadei în care l-a posedat”. Pornind de la aceste prevederi constatăm că posesorul anterior nu poate fi considerat proprietar, fiindcă posesorul nu este considerat proprietar ci doar în virtutea dispoziției legii[2, art.305] el se prezumă a fi proprietar. De aceia alin. 2 din art. 305 urmează a fi înțeles în sensul că prezumția de proprietate operează și pentru un fost posesor, pentru durata posesiei. Esența unei asemenea prevederi, constă în faptul că fostul posesor, fiind prezumat ca fiind proprietar, acestuia i se vor produce toate efectele juridice ale regulii invocate mai sus.
Cel ce posedă la începutul și la sfârșitul unei perioade se prezumă că a posedat neîntrerupt. Necesitatea unor asemene reglementări apare în materie de uzucapiune, adică pentru calcularea termenului necesar pentru a se putea dobândi dreptul de proprietate ca rezultat al posesiei de bună credință pe o numită perioadă de timp.
Posesia de bună – credință este considerată ca o stăpânire de calitate superioară[21, p.23]. Buna credință este un element subiectiv, și constă în convingerea posesorului că titlul pe baza căruia posedă bunul, ale cărui fructe le culege, este un titlu perfect valabil, nefiind afectat de vre-un viciu. Legiuitorul definind posesia de bună-credință a spus că aceasta va opera în cazurile în care:
a) persoana posedă bunul legitim și
b) posesorul se poate considera îndreptățit să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile. Prevederea „persoana care posedă legitim” utilizată de legiuitor în art. 307 C.C al R.M, urmează a fi înțeleasă în sensul persoanei care posedă în baza unui just titlu. Din conținutul art. 307 alin 1 C.C al R.M reiese că posesia de bună credință este mai mult decât o posesie, este o proprietate al cărei titlu este lovit de nulitate necunoscută de posesor. Așa va fi cazul posesorului care a dobândit un bun de la o persoană care nu a avut dreptul să-l înstrăineze. Neavând dreptul de proprietate, cel ce a înstrăinat bunul, nu putea nici să-l înstrăineze, ori în baza principiului „nemo ad alium plus juris transferre potest duam ips habet” nimeni nu poate transmite ceea ce nu-i aparține. Posesorul care a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, a procedat în mod just, (de aicea și denumirea actului – just titlu ), folosind această cale pentru a dobândi dreptul de proprietate. Anume în acest sens titlul său, adică a posesorului, este just, deși, actul este nul dintr-o cauză determinată. Posesorul, ignorând cauza nulității titlului său, este considerat în virtutea legii (alin. 1 al art.307) că este de bună credință. La fel, după cum am afirmat mai sus, este considerat de posesor bună – credință și acel ce se poate considera îndreptățit să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile. Aceasta înseamnă că deși posesorul nu a dobândit bunul în baza unui just titlu, totuși el poate a fi îndreptățit de a fi considerat ca posesor cu bună credință, fiindcă comportarea lui la dobândirea bunului nu a fost contrară ordinii publice, conformându-se esenței, conținutului și naturii juridice a raporturilor juridice. C.C atribuie posesiei de bună credință mai multe efecte juridice, care vor fi analizate ulterior[2, art. 311, 312, 332-333].
După cum am văzut posesorul este de bună – credință în cazurile posesiei bunului în baza unui just titlu sau când va putea fi îndreptățit de a poseda bunurile. Buna – credință presupune, deci, că posesorul să nu cunoască faptul că bunul pe care îl posedă îi aparține altei persoane, care din diferite motive a fost lipsită de posesia acestuia. Dacă titularul dreptului de proprietate, sau a altui drept revendică bunul de la posesor sau înaintează alte pretenții temeinice către acesta, atunci din acest moment posesorul bunului nu mai este considerat ca posesor de bună-credință, ci va fi de rea – credință, fiindcă îi este comunicat că posedă un bun, pe care la dobândit de la persoane ce nu aveau dreptul să-l înstrăineze. Deci, buna – credință încetează de îndată ce posesorul a cunoscut viciile titlului său[40, 43].
Posesie ca stare de fapt se apără cu ajutorul acțiunilor posesorii, care nu pun în discuție dreptul asupra lucrului ci au ca obiect numai apărarea stării de fapt care caracterizează instituția posesiei. Codul Civil al RM conține două norme cu caracter general care au drept scop protecția posesiei ca stare de fapt, acestea fiind art. 308 CCRM– care apără posesia de bună credință în caz de deposedarea și art. 309 CCRM – care apără posesia ca stare de fapt în cazurile când deși posesorul nu este lipsit de posesie, totuși aceasta este tulburată. Ținem să accentuăm faptul că legiuitorul în ambele aceste cazuri acordă o protecție doar posesorului de bună – credință.
Acțiunea posesorie este acea acțiune prin care posesorul își poate apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva oricărei tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a redobândi posesia când ea a fost pierdută.
După cum am afirmat puțin mai sus, ocrotirea posesiei, ca stare de fapt, prin acțiunile posesorii, se justifică prin aceea că, în mod obișnuit, posesorul fiind și proprietar, prin ocrotirea posesiei implicit este ocrotit și dreptul de proprietate.
Posesia și proprietatea se află de obicei în mâinile aceluiași individ. În acest caz relația dintre posesie și proprietate nu mai este conflictuală, ci se consideră una de cooperare. Pentru un proprietar care posedă un bun al său, protejarea posesiei este un echivalent funcțional al protecției proprietății.
Trebuie să menționăm, că posesorul de bună credință are posibilitatea revendicării bunului în următoarele condiții. Acțiunea privind restituirea posesiei bunului trebuie înaintată în decurs de trei din momentul deposedării, adică este o acțiune prescriptibilă. Nu trebuie să confundăm acțiunea în revendicare cu ajutorul căreia se apără dreptul de proprietate și această acțiune prevăzută în art. 308 cu ajutorul căreia se apără posesia ca stare de fapt. Ori, în cazul apărări dreptului de proprietate cu ajutorul acțiunii în revendicare urmează să se demonstreze dreptul de proprietate asupra bunului, în schimb în cazul acțiunii de restituire a posesiei (această acțiune mai este numită acțiune în reintegrare), se a dovedi doar faptul posesiei bunului, fără dovada dreptului. Instanța judecătorească urmează să satisfacă acțiunea privind restituirea posesiei în cazul în care se va dovedi că persoana a posedat bunul, fără a cere dovada dreptului. Dovada posesiei se poate face cu depozițiile martorilor.
Legiuitorul în art. 308 CCRM a stipulat că posesorul de bună – credință nu va putea cere restituirea bunului „în cazul în care noul posesor are un drept preferențial de posesie”. În opinia noastră este vorba nu despre „un drept preferențial de posesie” ci despre un drept superior de posesie. Drept superior de posesie îl au acele persoane care sunt îndreptățite să posede bunul în baza unui just titlu cum ar fi: uzufructuarul, chiriașul, depozitarul, precum și acele persoane care au devenit posesori de bună – credință fără a avea la bază un just titlu (spre exemplu posesorul a abandonat bunul, acesta fiind luat în posesie de un alt posesor, iar ulterior primul posesor dorește să-și restituie posesia). În ambele aceste cazuri acțiunea de restituire a posesiei urmează a fi respinsă.
Prevederea din art. 308 al CCRM conform căreia „ revendicarea posesiunii poate fi aplicată și în raport cu persoana care are drept preferențial de posesiune dacă ea a dobândit bunul prin violență sau dol”, urmează a fi înțeleasă în sensul că nimeni nu-și poate face singur dreptate. De aceia în toate cazurile în care posesorul a fost lipsit de posesia bunului în rezultatul aplicării violenței sau a dolului posesorul va avea la dispoziție acțiunea în reintegrare cu ajutorul căreia își va redobândi posesia. O asemenea prevedere ne impune a face concluzia că acțiunile posesorii pot fi înaintate atât asupra terților cât și asupra proprietarului. Deci, proprietarul nu este îndrept să-și ea bunul său de la chiriași, sau de la uzufructuar, precum nici nu poate să-i împiedice pe aceștia să-și exercite posesia dacă acesta se împotrivesc. Proprietarul poate numai printr-o acțiune în revendicare să-și restituie imobilul, sau să-l oblige pe posesor la anumite acțiuni. Proprietarul care este și posesor dispune de aceleași acțiuni împotriva terților, care îl deranjează.
2. Folosința (jus fruendi) – conferă proprietarului facultatea de a întrebuința bunul său, culegând sau percepând în proprietate toate fructele pe care acesta le produce[12, p.45].
De remarcat că Codul Civil al Republicii Moldova statuează sensul tehnic al termenului de "folosință" care nu corespunde exact celui banal (a profita, a trage foloase etc.). Folosința este în primul rând dreptul proprietarului de a fructifica bunul său sau de a-1 lăsa neproductiv. Așa fiind, folosința include un drept de opțiune. Această opțiune conține un drept de inacțiune.
Conform art.315, al. (4) din Codul Civil al Republicii Moldova "dreptul de folosință include și libertate persoanei de a nu folosi bunul". Dar în cazul când nefolosirea bunurilor contravin intereselor publice, poate fi instituită prin lege obligația de folosire a bunului de către proprietar ori să-1 dea în folosință unor terți în schimbul unei prestații corespunzătoare.
Ca și posesia, atributul de folosință poate fi exercitat în mod direct de către proprietar sau acesta îl poate ceda unei alte persoane. Terța persoană care a dobândit de la proprietar folosința este în drept să culeagă fructele produse de bun. Prin fructe se înțeleg acele produse pe care un bun le produce în mod periodic fără să-și micșoreze substanța. Art.299 din Codul Civil al Republicii Moldova divizează noțiunea de "fruct" în "fruct al lucrului" și "fruct al dreptului". Astfel:
Fruct al lucrului este venitul și productele pe care le dă acest lucru.
Fruct al dreptului este venitul și beneficiile dobândite în urma folosirii acestui drept. Această noțiune mai poate fi înțeleasă prin faptul întinderii dreptului de proprietate și anume, art. 317 din Codul Civil al Republicii Moldova prevede că: "Tot ceea ce produce bunul, precum și tot ceea ce unește bunul ori se incorporează în el ca urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit, – revine proprietarului, dacă legea nu prevede altfel".
Fructele se împart în trei categorii și anume:
fructe naturale;
fructe industriale;
fructe civile.
Fructele naturale sunt cele care se produc independent de voința omului (vânatul, ciupercile, ierburile etc.), în timp ce fructele industriale presupun intervenția omului dar sunt produse de natură (recolta de pe un teren agricol etc.).
Fructele civile reprezintă echivalentul în bani sau în alte lucruri al utilizării unui bun. De exemplu, chiriile arenzile, dobânzile etc, ele sunt consecința unor actejuridice.
Fructele naturale și industriale se dobândesc prin percepere în timp ce fructele civile se dobândesc zi de zi.
Proprietarul poate realiza dreptul de folosință, numai în cazul dacă el posedă acest bun. Cum am menționat mai sus, dreptul de folosință este cedat de către proprietar unei terțe persoane. Astfel dreptul de folosință este cedat împreună cu dreptul de posesie, dar se permite și cedarea numai a dreptului de folosință, de exemplu, în cazul prezentării safeului bancar fără răspunderea băncii despre ceea ce se află în safeu[9, p.21].
3. Dispoziția (jus abutendi) – conferă proprietarului dreptul de a dispune liber de bunul său. Din cele trei atribute ce alcătuiesc conținutul juridic al dreptului de proprietate, dispoziția este atributul vital, fiind esența proprietății, fără de care nu poate să existe dreptul de proprietate[12, p.57].
Dispoziția (administrarea) bunurilor constă în determinarea destinului bunurilor. De asemenea, conform prevederilor aceluiași articol: "Proprietarul are dreptul să exercite față de bunurile sale orice acțiuni care nu contravin legilor și nu dăunează sănătății oamenilor și mediului înconjurător."
Dispoziția mai poate fi definită ca fiind prerogativa proprietarului de a înstrăina bunul prin acte cu titlu oneros sau cu titlu gratuit sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane, precum și de a-1 consuma ori de a-i distruge substanța sau de a-i modifica funcționalitatea.
Singur proprietarul are atributul dispoziției, toți ceilalți titulari de drepturi reale asupra bunurilor unei alte persoane au numai atributele de folosință și posesie.
De regulă, cele trei atribute ale dreptului de proprietate aparțin unei singure persoane. De îndată ce proprietarul pierde atributul de dispoziție, el pierde însăși calitatea de proprietar, de exemplu; exproprierea pentru cauză de utilitate publică (art.337, al. (2), lit. e din Codul civil al Republicii Moldova). Acest aspect se subînțelege din art.316, al. (2) din Codul Civil al Republicii Moldova, care prevede că: nimeni nu poate fi silit a ceda proprietate sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică pentru o dreaptă și prealabilă despăgubire și alte cazuri prevăzute de acest articol[11, p.57].
În cazul în care prin exercitarea dreptului de dispoziție titularul dreptului de proprietate aduce prejudicii drepturilor altor persoane, vom fi în prezența abuzului de drept.
Abuzul de drept presupune o faptă ilicită, constând în exercitarea drepturilor subiective într-un mod contrar scopului lor social, economic, legii sau regulilor de conviețuire socială[10, 34].
Abuzul de drept poate fi în cazul proprietarului fondului dominant care continuă exercitarea servituții constituite în defavoarea fondului aservit și după ce aceasta nu mai prezintă nici un interes pentru el[2, art. 434].
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
Așa cum reiese din definiția pe care am redato, din legislația altor state dreptului de proprietate, are două caractere fundamentale și anume:
caracterul exclusiv,
caracterul perpetuu[9, p.64].
În art. 315 CCRM este mentionat doar caracterul perpetuu al dreptului de proprietate. Caracterul exclusiv este mentionat în art. 127 al Constituției[1] doar pentru proprietatea publică a statului.
În literatura de specialitate domină opinia că anume aceste două caractere juridice constituie temeiul existenței și al exercitării dreptului de proprietate de către titularii săi[16, p.27].
Din noțiunile legale a dreptului de proprietate a altor state reiese și caracterul absolut. Astfel, potrivit art. 480 din C.C al României, proprietarul are puterea "de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut…".
Prin caracterul absolut trebuie să înțelegem că dreptul de proprietate este opozabil tuturor (erga omnes), posesorul putând opune dreptul său tuturor persoanelor, acestea fiind obligate să-l recunoască și să îndeplineasca prerogativele proprietarului și să nu facă nimic prin care să-1 împiedice pe acesta în exercitarea atributelor conferite de dreptul respectiv[16, p.72].
De asemenea, dreptul de proprietate este absolut în sensul că poate fi exercitat, de regulă în întregime, sub aspectul tuturor celor trei atribute ale sale (posesia, folosința și dispoziția), [24, p.66] fără însă a se înțelege prin aceasta că el nu poate fi descompus; dimpotrivă atributele sale pot fi izolate, posesia și folosința putând fi exercitate și de alte persoane decât proprietarul, firește cu consimțământul acestuia.
Desigur, conform dispozițiilor constituționale[2, art. 135], dreptul de proprietate este garantat și inviolabil. Totuși, el trebuie să fie exercitat de către posesorii săi cu respectarea limitelor impuse de lege și în conformitate cu regulile de conviețuire socială.
Dreptului de proprietate (am în vedere dreptul de proprietate privată) i se pot impune interdicții în exercitarea sa de către titular. Aceste interdicții pot viza libertatea de inacțiune a proprietarului (de exemplu, obligația proprietarului de a întreține corespunzător fasada casei sale) sau libertatea de acțiune a posesorului (interdicția de a zidi o fereastră la distanță mai mică decât cea prevăzută de lege); restricțiile pot fi impuse în interesul personal al proprietarului, în interesul, terțelor persoane sau în interesul general (public). [28, p.14]
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate. Acest caracter al dreptului de proprietate se identifică, la fel ca și în situația altor drepturi subiective, cu prerogativele conferite posesorilor săi. În acest sens, numai proprietarul sau coproprietarii – în situația de indiviziune – sunt îndreptățiți să realizeze atributele acestui drept asupra bunurilor ce constituie obiectul său.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate nu operează în forma absolută. Existența sa comportă, așa cum am mai expus și anumite limite și restricții.
Unele dintre aceste extremitați și restricții ale caracterului exclusiv al dreptului de proprietate – în special care se exercită asupra imobilelor – pot fi stabilite prin însăși voința proprietarului, iar altele sunt impuse prin efectul legii pe cale judecătorească, de anumite interese generale sau circumstanțe social-economice și juridice.
De regulă, toate cele trei atribute (posesia, folosința și dispoziția). pot fi exercitate direct de către titularii dreptului de proprietate asupra unui bun, însă aceștia pot consimți, în mod independent, pentru stabilirea unor interdicții menite să limiteze caracterul exclusiv al dreptului lor. De exemplu, proprietarul unui bun imobil poate să constituie în avantajul unei alte persoane un drept real – dreptul de uzufruct, sau să consimtă la stabilirea unei servituți în folosul unui fond vecin.
Deci, cât timp nu apare necesitatea ca anumite interdictii să-i fie impuse, proprietarul însuși este acela care decide la, stabilirea unor interdictii asupra exercitării dreptului său.
Exercitarea dreptului de proprietate poate fi îngustat și fără consimțământul posesorului. Astfel, este posibil ca prin efectul legii, să se constituie, în folosul altor persoane, anumite drepturi reale asupra unor bunuri, care să fie impuse proprietarilor, în pofida voinței lor. Aceasta rezulte din conținutul p. 3 al art. 315 Codul Civil al R.M, după care dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terț.
În acest sens, menționăm servituțile naturale și legale precum și starea de coproprietate forțată și perpetuă existentă asupra părților comune din clădirile în care se află mai multe apartamente proprietate privată (personală), precum și starea de coproprietate asupra lucrurilor comune necesare sau necesare pentru folosirea a două imobile vecine cum ar fi: drumurile, fântânile, zidurile care despart proprietățile, etc.
În aceeași ordine de idei, regimul juridic al construcțiilor impune proprietarilor de terenuri o serie de îndatoriri, care constituie interdicții aduse caracterului exclusiv al dreptului de proprietate imobiliară.
Astfel, din anumite necesități de ordin social-economic, posesorilor dreptului de proprietate imobiliară le sunt impuse, prin lege, unele inderdicții dintre care menționăm:
posibilitatea de-a construi, conform art. 70, alin. 1 din Codul funciar al Republicii Moldova, numai pe terenurile care se află în intravilanul localităților;
obligația de a obține autorizație de construcție de la autoritatea administrativă din localitatea în care se află terenul pe care urmează a se construi și încadrarea în normele de sistematizare și de arhitectură stabilite;
respectarea servituților așa-zise legale, față de fondul vecin care privesc scurgerea apelor din ploi[2, art. 429], deschiderea de ferestre sau balcoane la distanțele prevăzute de lege plantarea arborilor, etc.
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate. Se consideră perpetuu dreptul de proprietate, deoarece el persistă atâta timp, cât există bunul. Acest caracter se deduce nemijlocit din conținutul p. 2 al art. 315 CCRM.
Deși nu este definit am stabilit că caracterul perpetuu se menționează prin durata în timp a dreptului de proprietate, care la rândul ei este determinată de perioada de timp cât există bunurile mobile sau imobile – care constituie obiectul dreptului. Se consideră perpetuu dreptul de proprietate, deoarece el există atâta timp, respectiv.
Precizăm că dreptul de proprietate asupra unui anumit bun nu trebuie în mod indispensabil să aparțină în mod continuu aceluiași titular, în timp, bunul și dreptul asupra sa, poate fi transmis prin acte între vii sau prin acte pentru cauză de moarte, ceea ce înseamnă că, prin transmiterea sa, dreptul de proprietate se perpetuează în cadrul unui alt patrimoniu.
Deci, specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este intervalul în timp a obiectului său, indiferent de patrimoniul în care este cuprins într-un anumit moment al existenței sale.
Dreptul de proprietate asupra unui bun poate trece din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane din cauze binevole sau din cauze forțate, impuse titularilor.
Cauzele binevole implică libertatea de voință a proprietarului de a înstrăina sau de a părăsi bunul sau bunurile care formează obiectul dreptului său de proprietate. Transmiterea binevolă a dreptului de proprietate poate avea loc prin acte între vii, cum sunt: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația. Abandonarea, presupune părăsirea bunului sau a bunurilor de către proprietar, ceea ce, în ultimă analiză înseamnă renunțarea expresă sau tacită la dreptul de proprietate asupra lor. Acest mod de refuzare la dreptul de proprietate este specific, în exclusivitate, bunurilor mobile[11, 21].
În privința bunurilor imobile, dacă este cazul, părăsirea poate fi similară cu succesiunile vacante, ajungându-se la această circumstanță fie, pentru că defunctul nu a avut succesiune sau nu au acceptat-o în intervalul de timp prevăzut de lege.
Aspectul esențial în situația bunurilor abandonate îl constituie existența unor bunuri asupra cărora o persoană nu emite pretenția de a fi titular al dreptului de proprietate. Deci, dacă bunurile persistă, și dreptul de proprietate persistă, dar lipsește titularul, persoana care să exercite acest drept. În această situație, pentru complinirea acestei lipse, prin art. 646 din C.C R.M se dispune: "Bunurile fără stăpânire sunt ale statului".
Cauzele impuse de transmitere a dreptului de proprietate implică trecerea acestuia în patrimoniul statului, fără consimțământul titularului inițial.
În concluzie, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate se accentuiaza prin aceea că acesta este un drept moștenit, este imprescriptibil din punct de vedere extinctiv ( nu este susceptibil de a fi pierdut prin ne-uz), este inviolabil și nu poate fi cedat prin constrângere.
CAPITOLUL 2. MODURILE DERIVATE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE ȘI A ALTOR DREPTURI REALE
2.1. Clasificarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate
Dacă în art. 46 din Constituție RM se vorbește despre dreptul de proprietate privată și protecția acesteia, apoi în Codul Civil al RM, se vorbește despre dreptul de proprietate, fără a se face distincție între titularii dreptului de proprietate, în sensul proprietății publice și celei private. Proprietatea este, în condițiile legii, inviolabilă. Am dori aicea să afirmăm că Constituția RM în art. 46 nu vorbește de inviolabilitatea dreptului de proprietate, ci doar de „garantarea” dreptului de proprietate. Inviolabilitatea proprietății nu trebuie înțeleasă în sensul că ea este fără limite, fiindcă exercițiul acestui drept este afectat de sarcinile ce revin proprietarului. Conform prevederilor alin. 5 art. 46 din Constituție RM dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului înconjurător și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini, care potrivit legii, revin proprietarului. Spre exemplu, proprietarul este obligat să achite impozitele pe imobil[13, 46]. La fel, după cu vom vedea puțin mai jos, bunurile proprietarului pot fi expropriate în condițiile legii. Inviolabilitatea proprietății, deci, urmează a fi înțeleasă în sensul că nimeni nu va fi în drept să intervină abuziv în exercitarea dreptului de proprietate, decât în cazurile și în ordinea stabilită de lege. Inviolabilitatea proprietății poate fi înlăturată prin:
exproprierea pentru cauză de utilitate publică[2, art. 316];
pentru realizarea unor lucrări de interes general[2, art. 316].
Prin moduri de dobândire a dreptului de proprietate se înțelege acele acte și fapte juridice în virtutea cărora se dobândește dreptul de proprietate sau un alt drept asupra unui bun.
Art. 320 din Codul civil al Republicii Moldova enumera modurile de dobândire a proprietății: în condițiile legii, prin ocupațiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum și prin hotărâre judecătorească. Enumerarea ar fi incompletă dacă aliniatul următor nu ar completa enumerarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate prin efectul unui act administrativ.
Modurile de dobândire a proprietății sunt mijloace juridice prin care se dobândește proprietatea, din care rezultă următoarele precizări:
în general, aceste moduri de dobândire se aplică și celorlalte drepturi reale, cu unele deosebiri;
aceste moduri de dobândire se aplică și pentru proprietatea publică și pentru proprietatea cooperatistă, care cunosc moduri specifice de dobândire.
În raport de diferite criterii se deosebesc mai multe moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
a) După întinderea dobândirii:
moduri de dobândire universală sau cu titlu universal când transmisiunea cuprinde o universalitate (un patrimoniu) sau o fracțiune de universalitate; sunt astfel succesiunea și legatele universale și cu titlu universal;
moduri de dobândire cu titlu particular, când transmisiunea cuprinde unul sau mai multe bunuri individual determinate. Cu excepția succesiunilor și legatelor universale ori cu titlu universal, toate celelalte moduri de dobândire, inclusiv legatul cu titlu particular, sunt cu titlu particular.
Interesul acestei clasificări constă în aceea că la dobândirile sau transmisiunile universale ori cu titlu universal dobânditorul răspunde de plata datoriilor autorului, după caz, toate acestea sau o fracțiune din ele în proporție cu activul dobândit, iar la dobândirile cu titlu particular dobânditorul nu este ținut de datoriile autorului său.
b) După momentul când operează transmisiunea:
moduri de dobândire între vii și anume: actul juridic, accesiunea, uzucapiunea, legea și ocupațiunea, în acest caz, dobândirea operează din momentul convenit între părți sau stabilit de legislația în vigoare;
moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa) și anume: succesiunea, legatul, acestea operează din momentul morții autorului. Clasificarea prezintă interes pentru dobânditor, de a ști momentul dobândirii.
c) După situația juridică a bunului în momentul dobândirii:
moduri de dobândire originare, care nu comportă o transmisiune juridică a dreptului de proprietate de la o persoană la alta, deoarece bunul nu a aparținut nimănui în momentul dobândirii, și anume, ocupațiunea.
Unii autori[36, 88] include și uzucapiunea, dobândirea cu bună credință a bunurilor mobile, dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință.
moduri derivate de dobândire derivate, care presupun un transfer al dreptului de proprietate de la o persoană la alta. Toate celelalte moduri de dobândire decât cele originare sunt derivate: succesiunea, legatul, actul juridic, accesiunea, uzucapiunea, legea.
Această clasificare prezintă un interes redus, deoarece ocupațiunea nu se mai poate aplica decât la bunurile mobile, dar nu și pentru cele imobile în privința cărora se aplică art.323 și art.324 Cod Civil, care prevede că bunurile fără stăpân sunt ale statului.
d) După caracterul transmisiunii:
moduri de dobândire cu titlu oneros, când dobânditorul este obligat să dea un lucru ori să facă o prestație în schimbul dobândirii ceva în loc: actul juridic;
moduri de dobândire cu titlu gratuit, dobânditorul nu are vre-o obligație în schimbul dobândirii: legatul, donația, succesiunea.
Interesul acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte:
actele cu titlu gratuit sunt supuse unor condiții de formă, de exemplu, donația se face în formă autentică, iar testamentul este, de asemenea, supusă unor condiții de formă, care pot consta și în altceva decât forma autentică. Actele cu titlu oneros sunt supuse, cu unele excepții, principiului consensualismului;
capacitatea pentru săvârșirea celor două categorii de acte (oneroase și cu titlu gratuit) este supusă unor reglementări deosebite;
înstrăinările cu titlu gratuit trebuie să respecte cotitatea disponibilă, ceea ce nu există pentru actele oneroase;
revocarea actelor gratuite făcute în frauda creditorilor este permisă mai ușor decât revocarea actelor oneroase[13, 46].
Unele dintre modurile de dobândire se pot aplica nu numai drepturilor reale, ci și celor de creanță, fiind deci moduri de dobândire generale.
Unele din aceste moduri generale, spre exemplu, dobândirea prin posesie de bună-credință și pe cale de prescripție achizitivă (uzucapiunea), nu pot fi invocate de către o persoană fizică, sau de către o persoană juridică, pentru dobândirea unui bun, proprietate publică sau a altor drepturi reale principale, corespunzătoare acestui drept[11, p.46].
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate sunt foarte multiple de aceia atât în legislație, cât și în literatura de specialitate se menționează mai multe clasificări a modurilor de dobândire a acestora. Ca exemplu, art. 320 al C.C al R.M, arata că dreptul de proprietate se poate dobândi prin ocupațiune, act juridic, succesiune, prin tradițiune, accesiune sau uzucapiune și prin hotărâre judecătorească.
În literatura de specialitate sunt menționate și alte clasificări folosindu-se diferite criterii. Astfel la C. Stătescu evidențiem următoarele clasificări[40, 27].
1. După întinderea dobândirii:
moduri de dobândire universală sau cu titlu universal, atunci când dobândirea are ca obiect o universalitate juridică ori o fracțiune dintr-un patrimoniu;
moduri de dobândire cu titlu particular, când obiectul dobândirii este un bun determinat, cert și determinat sau determinat numai în genul său.
2. După momentul în care operează dobândirea:
moduri de dobândire între vii, spre exemplu, contractul;
moduri de dobândire pentru cauză de moarte, spre exemplu, succesiunea legală, legatul cuprins în testament.
3. După caracterul transmisiunii:
modul de dobândire cu titlu oneros; spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare. schimbul etc.;
moduri de dobândire cu titlu gratuit; spre exemplu, donația, succesiunea legală.
4. După situația juridică a bunului la data dobândirii:
modul de dobândire, originare, adică acelea prin efectul cărora proprietatea asupra unui bun se dobândește direct (indiferent de voința proprietarului), deci nu provine dintr-o succesiune juridică, adică prin transmiterea dreptului de proprietate de la o persoană la alta și anume: confiscarea, accesiunea, ocupațiunea, uzucapiunea, dobândirea de către stat a bunurilor fără stăpân sau vacante, dobândirea unui bun mobil prin posesia de bună-credință, dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință;
moduri de dobândire derivate, atunci când dobândirea dreptului real principal presupune un schimb al dreptului respectiv de la o persoană la alta, adică atunci când dobândirea provine dintr-o succesiune juridică și anume: contractul, tradițiunea, succesiunea legală, legatul cuprins în testament, hotărârea judecătorească, atunci când este atributivă de drepturi, ori actul normativ de expropriere pentru cauză da utilitate publică, în cele ce urmează ne vom ocupa numai de unele din modurile generale de dobândire a drepturilor reale principale, deoarece celelalte, spre exemplu, contractul va fi examinat la contractele speciale în anul III, succesiunea legală și legatul vor fi cercetate în amănunt la materia succesiunilor etc. [40, p.27]
T. Ionașcu și S. Brădeanu arată că mai toate modurile de dobândire a drepturilor reale principale pot fi cuprinse în modul general de dobândire care este legea și că din enumerarea făcută de Codul civil, absenteanză dobândirea pe cale de executare silită. [33, 173]
2.2. Actul juridic – mod de dobândire a dreptului de proprietate
În dreptul nostru actul juridic (contractul) este cel mai des întâlnit mod de dobândire a dreptului de proprietate și a tuturor drepturilor reale, în genere. Prin efectul contractelor, dobândirea dreptului de proprietate are loc numai în mod derivat[12, p.16].
Contractul constituie cel mai important și cel mai utilizat mod de dobândire a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale. Constituie moduri de dobândire a dreptului de proprietate, precum și a celorlalte drepturi reale principale numai contractele constitutive sau translative de drepturi reale nu și cele generatoare de drepturi de creanță. Sunt contracte constitutive sau translative de drepturi reale contractele de vânzare-cumpărare, de schimb, de donație, de consumație, de renta viageră etc.
Potrivit Codului civil al Republicii Moldova[2], în contractele ce au ca obiect translația proprietății, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților și lucrul rămâne în pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut transmisiunea lucrului. Făcând aplicația acestui principiu în materie de vânzare-cumpărare, vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu este predat și prețul încă nu este numărat.
Cu privire la definirea contractului prin menționarea faptului că contractul reprezintă voința comună a cel puțin două persoane de a constitui, de a modifica sau de a stinge între aceste persoane raporturi juridice nu există nici o controversă nici în doctrină și nici în jurisprudență. Trebuie însă aici de atras atenție asupra faptului că documentul în care este expusă voința părților reprezintă doar o formă de manifestare a voinței părților[10, 46]. Lipsa documentului chiar și în cazul în care forma scrisă este cerută de lege nu echivalează cu lipsa contractului ci atrage doar consecințele prevăzute de lege. De regulă aceste consecințe constau în interdicția de a aduce proba cu martori în scopul probațiunii, în inopozabilitatea față de terți sau, în cazurile când acest efect este expres prevăzute de lege, nerespectarea formei scrise atrage nulitatea contractului.
Și în doctrina de specialitatea și în jurisprudență pentru definirea acordurilor de voință care au drept scopuri constituirea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice sunt folosiți mai multe noțiuni – contract, convenție, tranzacție. Deși într-o anumită măsură aceste noțiuni ar putea fi folosite drept sinonime totuși trebuie de avut în vedere că noțiunea de tranzacție ar trebui folosită doar pentru definirea contractului prin care părțile previn să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultățile ce apar în procesul executării unei hotărâri judecătorești[11, p.21].
Contratul produce efecte juridice doar pentru părțile acestuia și doar când aceasta este expres prevăzut de lege contractul poate produce efecte juridice și pentru terți. Nu trebuie de confundat partea contractului cu persoana care a exprimat voința la încheierea contractului, a semnat documentul în care sunt expuse clauzele contractului sau a participat în alt mod la încheierea contractului. Devine parte a contractului și deci dobândește drepturi și obligații numai persoana a cărei voință de a deveni parte la contract a fost exprimată personal sau prin reprezentant.
Prevederile cu privire la actele juridice se aplică și contractului. Deci prevederile cu privire la condițiile de valabilitate, cu privire la nulitatea actelor juridice și alte dispoziții cu privire la actele juridice se aplică directe și nu prin analogie tuturor contractelor[9, p.37]. Trebuie de avut în vedere că dispoziția alineatului doi nu trebui interpretată în sensul că contractul nu este un act juridic.
Aceste texte de lege consacră principiul potrivit căruia, transmiterea dreptului de proprietate sau constituirea altui drept real are loc în momentul încheierii contractului, adică al acordului de voință al părților contractante. De la principiul consensualității transferului drepturilor reale fac excepție contractele solemne la care efectul translativ de proprietate va avea loc în momentul în care contractul este încheiat în formă autentică. Transmiterea dreptului de proprietate, precum și constituirea altor drepturi reale nu are loc odată cu momentul încheierii valabile a contractului în următoarele cazuri:
Când contractul are ca obiect strămutarea dreptului de proprietate asupra bunurilor generice, caz în care strămutarea va opera numai din momentul în care bunurile vor fi individualizate, prin măsurare, cântărire sau prin predare.
Când înstrăinarea are ca obiect un lucru viitor, transferul dreptului de proprietate va opera numai din momentul în care lucrul va fi executat și predat dobânditorului.
Când părțile contractului convin în mod expres, că dreptul de proprietate se transferă asupra dobânditorului la împlinirea unui termen sau după realizarea unei anumite condiții.
în sistemul regimului de înregistrare a bunurilor imobile, drepturile reale asupra imobilelor se transmit ori se constituie numai în momentul înscrierii în registru[13, 46].
Toate acestea constituie excepții de la principiul potrivit căruia, transferul dreptului de proprietate sau constituirea oricărui alt drept real are loc în momentul încheierii valabile a contractului
2.3. Ocupațiunea – ca mod de dobândire a dreptului de proprietate..
Ocupațiunea ca mod de dobândire a proprietății constă în luarea în posesie a unui bun, care nu aparține nimănui, cu intenția de a deveni proprietarul lui.
Față de prevederile art. 323 din Codul civil al Republicii Moldova potrivit căruia toate averile fără stăpâni, precum și cele ale persoanelor care mor fără moștenitori sau ale căror moșteniri nu au fost acceptate se cuvin statului, ocupațiunea, în prezent, are o arie restrânsă de aplicare ca mod de dobândire a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale.
Pentru a forma obiectul ocupațiunii bunurile trebuie să fie fără stăpân, adică să nu fi fost vreodată în proprietatea cuiva sau dacă au fost să fi fost abandonate de proprietar. De asemenea, bunurile să fie corporale, mobile și să fie individual determinate, fiindcă, pe de o parte numai aceste bunuri sunt susceptibile de a fi luate în stăpânire, iar pe de alta parte, prevederile art. 323 Codul civil al Republicii Moldova fac inaplicabilă ocupațiunea ca mod de dobândire a bunurilor imobile.
Față de această stare legislativă se admite că proprietatea se poate dobândi prin ocupațiune în cazul bunurilor comune cum ar fi apa de băut sau pentru trebuințe casnice luată de la un izvor natural, precum și asupra vânatului ori a peștelui capturat de pescar sau vânător, cu condiția ca vânătoarea sau pescuitul să se fi desfășurat în conformitate cu dispozițiile legale în aceste domenii.
Ocupațiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate care se realizează prin luarea în posesie a unui bun care nu aparține nimănui. Deși acest mod a jucat un important în societățile primitive, fiindcă cel ce primul ocupa bunul era considerat proprietarul bunul, totuși trebuie să constatăm că în prezent ocupațiunea este întâlnită mai rar, ea limitându-se la bunurile mobile. Deci, dreptul de proprietate poate fi dobândit prin ocupațiune doar asupra bunurilor mobile. O altă condiție a acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate este ca bunul să fie fără stăpân. Nu trebuie să confundăm bunurile fără stăpân de bunurile pierdute de către proprietar. Bunurile pierdute nu se consideră fără stăpân, și în cazul acestora vor fi aplicabile regulile din art. 324-326. La fel nu poate fi considerat bun fără stăpân nici bunurile furate iar apoi abandonate de hoț. În cazul ocupațiunii dreptul de proprietate ia naștere din momentul intrării în posesie în condițiile legii. Anume prevederea legală din alin. 1 „în condițiile legii” permite a face concluzia că un bun furat nu va putea fi dobândit prin ocupațiune. În sprijinul acestei afirmații pot fi aduse și prevederile art. 375 CCRM.
Legiuitorul enumeră care bunuri urmează a fi considerate fără stăpân acestea fiind:
a) bunurile al căror proprietar a renunțat expres la dreptul de proprietate;
b) bunurile abandonate; și
c) bunurile care prin natura lor nu au proprietar.
Primele două categorii de bunuri adică bunurile al căror proprietar a renunțat expres la dreptul de proprietate și bunurile abandonate în opinia noastră sunt unele și aceleași bunuri. Regulile renunțării la dreptul de proprietate sunt expuse în art. 338. În principiu singurule bunuri care pot fi dobândite prin ocupațiune sunt bunurile care prin natura lor nu au proprietar[24, p.45]. Am putea atribui la această categorie de bunuri așa bunuri ca animalele sălbatice, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale și aromatice, apa unui izvor și altele asemenea. Intrarea în posesie a acestor bunuri trebuie să se facă în condițiile legii (spre exemplu nu se va putea dobândi dreptul de proprietate prin ocupațiune dacă este interzis vânatul unor animale sălbatice).
Ocupațiunea ca mod de dobândire a proprietății constă în luarea în posesie a unui bun, care nu aparține nimănui, cu intenția de a deveni proprietarul lui.
Față de prevederile art. 323 din Codul civil al Republicii Moldova potrivit căruia toate averile fără stăpâni, precum și cele ale persoanelor care mor fără moștenitori sau ale căror moșteniri nu au fost acceptate se cuvin statului, ocupațiunea, în prezent, are o arie restrânsă de aplicare ca mod de dobândire a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale[23, p.36].
Pentru a forma obiectul ocupațiunii bunurile trebuie să fie fără stăpân, adică să nu fi fost vreodată în proprietatea cuiva sau dacă au fost să fi fost abandonate de proprietar. De asemenea, bunurile să fie corporale, mobile și să fie individual determinate, fiindcă, pe de o parte numai aceste bunuri sunt susceptibile de a fi luate în stăpânire, iar pe de alta parte, prevederile art. 323 Codul civil al Republicii Moldova fac inaplicabilă ocupațiunea ca mod de dobândire a bunurilor imobile.
Pentru a avea bunuri în proprietate este necesar să le dobândești. Există mai multe moduri sau modalități de dobândire a dreptului de proprietate. Prin moduri de dobândire se înțeleg acele fapte și acte juridice în baza cărora se dobândește dreptul de proprietate sau alte drepturi reale principale asupra unui bun. Ele sunt reglementate în cartea a II-a din Codul civil al RM[2, art. 320], intitulată: «Dobândirea dreptului de proprietate», fiind aplicabilă, în general, tuturor tipurilor și formelor de drept de proprietate (prin lege, tradițiune, ocupațiune, accesiune, hotărâre judecătorească, posesie de bună credință, contract, suc-cesiune), iar unele din ele și în ceea ce privește dobândirea celorlalte drepturi reale principale.
2.4. Accesiunea – ca mod de dobândire a dreptului de proprietate
Accesiunea este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate în virtutea căruia tot ce se unește cu un lucru sau se înglobează în acesta devine proprietatea aceluia căruia îi aparține lucrul la care s-a făcut unirea sau încorporațiunea. C.C al R.M[2, art. 328,330], reglementează mai multe forme ale accepțiunii: accepțiunea imobiliară, naturală și artificială, accepțiunea mobiliară.,
Deci, în temeiul accesiunii, proprietarul dobândește tot ceea ce se unește sau se înglobează, în mod natural sau artificial, la lucrul său.
Accesiunea nu duce la dobândirea dreptului de proprietate, când proprietatea lucrului accesoriu aparține statului precum și în cazul în care soții, prin contribuție comună, construiesc o construcție pe terenul aparținând în exclusivitate numai unuia din ei. După cum sa accentuat și după cum se operează în folosul bunurilor imobile sau mobile, accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară[12, 232].
Accesiunea imobiliară, poate fi:
naturală, când se produce ca rezultat al unui fenomen natural, fără intervenția faptei omului;
industrială sau artificială, când ea rezultă din fapta omului.
Accesiunea imobiliară naturală poate apare în următoarele cazuri:
în cazul adăugirilor de teren provocate prin acțiunea apei, sub forma aluviunilor, ce se formează succesiv și pe nesimțite, pe terenul unui proprietar riveran, care devine astfel proprietarul lor (art. 328 C.C R.M), fără ca prin aceasta să se aducă vre-o atingere proprietății publice;
în cazul avulsiunii, adică bucăți de pământ smulse brusc prin acțiunea apelor de la un teren și alipite la un alt teren riveran. Potrivit art. 328 CCRM, dacă nu au fost revendicate în termen de un an de proprietarul fondului de la care s-au dezlipit adăugirile de pământ rămân proprietarului la care s-au alipit.
Dacă statul este proprietarul porțiunii de pământ dezlipite, revendicarea sa este imprescriptibilă, cu condiția ca aceasta să poată fi recunoscută si identificată.
În Codul civil Român se reglementează modul de dobândire prin accesiune a animalelor și păsărilor, astfel în cazul fixării pe un fond a unor animale și zburătoare, semisălbatice (porumbei, albine etc.), adică viețuitoare care locuiesc în libertate, pe fondul unde se stabilesc. Ele aparțin proprietarului fondului pe care s-au aranjat, dar numai pe timpul cât se află pe acest fond și numai cu titlu de prezumție relativă de proprietate, cu condiția ca această trecere să nu se fi făcut prin fraudă (art. 503 Cod civil român). Dacă animalele sau zburătoarele sunt proprietate publică, accesiunea nu va putea opera. [40, 27]
Accesiunea imobiliară artificială, are la bază prezumția relativă din art. 329 C.C al R.M, conform căreia, construcțiile și lucrările subterane sau la suprafața terenului, dacă au fost înfaptuite de proprietarul terenului pe cheltuiala sa, aparțin acestuia până la proba contrară.
Accesiunea imobiliară artificială, spre deosebire de cea naturală, decurge din fapta omului și, dacă aceste lucrări sunt efectuate de o persoană, alta decât proprietarul, i se recunoaște acelei persoane dreptul de a fi despăgubită; la fel și în cazul când proprietarul construiește cu materiale străine, pe terenul său.
Deci, accesiunea imobiliară artificială se datorește faptei unui terț, care construiește pe un teren străin cu materialele sale, (spre exemplu, arenda terenului public pentru construcția casei de locuit) ori acțiunile proprietarului care construiește pe terenul său, cu materiale străine.
Legea prevede două cazuri, și anume :
proprietarul terenului a făcut construcții sau plantații cu materiale aparținând altuia, în acestă situație el devine proprietarul acestor construcții sau plantații, fiind însă obligat să plătească proprietarului materialelor încorporate, valoarea acestora, evaluată în momentul efectuării construcțiilor și, eventual, o despăgubire pentru paguba cauzată;
proprietarul terenului dobândește prin accesiune proprietatea construcțiilor sau plantațiilor făcute pe terenul său de un terț, cu condiția de a plăti acestuia o compesație, în acest caz, art. 329 CCRM, face deosebire după cum terțul constructor este de bună sau de rea-credință. [9, p.37]
Dacă terțul constructor este de bună-credință (nu a știut și nici nu trebuia să știe că terenul este al altuia), atunci proprietarul este obligat să plătească terțului, fie valoarea materialelor și prețul muncii, fie numai sporul de valoare a terenului prin ridicarea construcției sau de a planta plantații.
Constructorul de bună-credință, devine titular al unui drept de creanță, el având la dispoziție o acțiune în realizarea acestui drept, putând cere, printr-o acțiune mobiliară și personală, obligarea proprietarului fondului de a-i plăti despăgubiri potrivit art. 329 C.C al R.M.
Dreptul constructorului de a-și valorifica despăgubirea este un drept patrimonial care poate fi executat în termen de trei ani prevăzut în C.C al R.M în cazul când constructorul folosește construcția, termenul de 3 ani începe să curgă de la data când a părăsit construcția.
Dacă terțul constructor a fost de rea-credință (a cunoscut sau trebuia să cunoască că terenul este al altuia), atunci proprietarul are un drept de opțiune, constând în dreptul de a păstra construcția sau plantația, plătindu-i constructorului valoarea materialelor și prețul muncii din momentul efectuării lucrării și nu din momentul judecării acțiunii, sau poate să oblige pe terțul de rea-credință să ridice construcția sau plantația, pe cheltuiala sa proprie și cu plata unor eventuale despăgubiri pentru stricăciunile cauzate terenului. Prevederile art.329 C.C al R.M, se aplică numai atunci când este vorba de construcții noi ,nu și atunci când s-au efectuat reparații sau îmbunătățiri a unor clădiri.
Practica judiciară a admis că, în cazul în care numai o parte din construcție se află pe terenul altuia, fără a i se fi constituit în prealabil un drept de superficie asupra acestui teren, constructorul să păstreze construcția, dobândind, pe durata existenței construcției, un drept personal de folosință asupra terenului respectiv în schimbul unei compesații corespunzătoare, plătită proprietarului, pentru paguba suferită ca urmare a folosinței temporare a terenului său.
Acest drept personal de folosință, care se aseamănă cu dreptul de folosință al chiriașului asupra terenului, pe care se află locuința închiriată, nu constituie o dezmembrare a dreptului de proprietate.
În cazul când constructorul este statul, el va dobândi asupra construcției sau plantației respective un drept de superficie având obligația de a plăti o compesație corespunzătoare proprietarului terenului.
Indiferent dacă constructorul este de bună sau de rea-credință și proprietarul terenului își însușește construcția, atunci terțul constructor devine un creditor, el dobândind împotriva proprietarului terenului, un drept de creanță în despăgubire, prescriptibilă în termen de 3 ani, socotit de la data când proprietarul terenului înaintează pretenții asupra construcției sau plantației respective; până la achitarea despăgubirilor cuvenite, constructorul are un drept de retenție asupra lucrurilor făcute pe terenul altuia.
2. Accesiunea mobiliară (art. 330 C.C al R.M) apare atunci când bunurile mobile aparțin la doi proprietari diferiți, iar despărțirea acestora nu se poate face fără a jertfi unul din ele. În toate cazurile, proprietarul bunului principal devine, în virtutea accesiunii, proprietar și al bunului mai puțin important înbinat cu primul, având obligația de a plăti despăgubiri corespunzătoare.
Literatura de specialitate menționează că accesiunea mobiliară este de trei feluri: adjuncțiunea, specificațiunea și amestecul (confuziunea). [35, p.3]
Adjuncțiunea înseamnă unirea a două bunuri mobile, aparținând unor proprietari diferiți, ce formează un tot întreg, dar care rămân totuși distincte și pot fi recunoscute, nepierzându-și individualitatea, spre exemplu, rama unui tablou și tabloul însuși. Aceasta este reglementată de p.1 al art. 330 C.C al R.M.
Proprietarul bunului principal dobândește, în principiu, proprietatea bunului accesoriu, cu obligația de a plăti acestuia din urmă prețul bunului accesoriu.
Specificațiunea apare în cazul în care o persoană produce prin munca sa, un lucru nou, cu materiale aparținând altuia, spre exemplu, confecționarea unei haine de piele, în acest caz p. 4 al art. 330 C.C al R.M, dispune că proprietatea va fi atribuită proprietarului materialelor sau lucrătorului, după cum elementul care predomină în compunerea lucrului nou, este materia sau munca, fiecare trebuind să-1 despăgubească pe celălalt, după caz, cu valoarea lucrului sau prețul corespunzator muncii. Prestarea de către o persoană a muncii pentru construcția unei case, pe terenul și cu materialele proprietate a altei persoane, oferă prestatorului, în contra proprietarului, un drept de creanță egal cu valoarea manoperei, iar nu un drept real asupra clădirii însăși. [17, p.34]
Când materialele sunt ale statului, lucrul nou format va apar-ține acestuia, cu obligația de a despăgubi pe cel ce 1-a făcut.
c) Confuziunea înseamnă amestecul sau unirea a două obiecte, aparținând mai multor proprietari, formându-se un lucru nou, fără a se mai putea distinge și recunoaște partea fiecăruia, spre exemplu, amestecul a două lichide, topirea a două metale etc.
Proprietarul lucrului principal va deveni proprietarul lucrului nou, provine din amestec, având însă obligația de a plăti celuilalt proprietar prețul bunului său (p. 2 al art. 330 C.C al R.M). Dacă bunurile sunt echivalente, lucrul obținut din amestec devine comun, coproprietarii putând cere împărțeala în cazul în care materialele statului s-au amestecat cu materialele altuia, statul are dreptul de a cere, dacă acest lucru este realizabil, separarea materialelor, în caz contrar, bunul nou format prin amestec aparține statului.
2.5. Hotărârea judecătorească – ca mod de dobândire a dreptului de proprietate
C .C al R.M art. 320 prevede ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate și Hotărârea judecătorească , atunci când aceasta este translativă de proprietate. Ca excepție de la regula generală, conform căreia hotărârile judecătorești au un caracter declarativ de drepturi, există și cazuri când o hotărâre judecătorească are un caracter constitutiv (atributiv) de drepturi, spre exemplu, în materie de executare silită imobiliară, care ia sfârșit printr-o ordonanță de adjudecare, caz în care adjudecatarul bunului vândut la licitație publică dobândește dreptul de proprietate asupra acestuia, prin hotărâre judecătorească.
Hotărârea judecătorească[12, p.312] este un mod de dobândire a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale numai atunci când este constitutivă sau atributivă de drepturi. Marea majoritate a hotărârilor judecătorești au însă un caracter declarativ, ceea ce înseamnă că numai în cazuri excepționale pot constitui un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Această operațiune are loc spre exemplu; în materie de executare silită imobiliară, care se termină printr-o ordonanță de adjudecare prin care se definitivează executarea silită, în temeiul ordonanței de adjudecare cumpărătorul devine proprietarul bunurilor adjudecate.
2.6. Uzucapiunea – ca mod de dobândire a dreptului de proprietate
Unul din cele mai noi și însemnate moduri de dobândire a dreptului de proprietate este uzucapiunea. Deși este reglementată în noul C.C al R.M, nu este adusă o definiție, în literatura de specialitate uzucapiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale imobiliare prin efectul unei posesii prelungite a unui bun în intervalul de timp prevăzut de lege. [40, 27] Noi considerăm că uzucapiunea este modul dobândirii a unui drept de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, de către un dobânditor de bună credință, prin folosirea de lung timp în intervalul de timp prevăzut de lege. Deci, reieșind din definiția de mai sus deducem următoarele caractere ale uzucapiunii: posesie îndelungată în termen achizitiv; posesorul să fie de bună credință; posesia să fie utilă[13, p.34].
Posesia prelungită duce spre dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, cu excepția celor care nu sunt în circuitul civil general.
Uzucapiunea poate fi de mai multe feluri, în funcție de timpul menționat de lege, și anume:
Punctul 1 al art.332 C.C al R.M prevede uzucapiunea imobiliară care apare după folosirea bunului în termen de 15 ani.
Articolul 333 C.C al R.M reglementează uzucapiunea mobiliară, termenul folosirii fiind de 5 ani.
În legislația altor state termenele uzucapiunii sunt mai mari și mai variate. Astfel, Codul civil român prevede:
Uzucapiunea de 30 ani, în circumstanța în care posesorul nu posedă, în baza unui just titlu, indiferent dacă este de bună sau de rea credință. În acest caz, cel ce pretinde că a dobândit dreptul de proprietate sau alt drept real principal prin uzucapiune de 30 de ani, trebuie să dovedească îndeplinirea corespunzatoare a condițiilor.
Conform art.1895 Codului civil Român uzucapiunea de 10 până la 20 ani, când posesorul posedă un bun imobil în baza unui just titlu și este de bună credință. Orice act juridic translativ de proprietate (vânzarea, donația, schimbul, legatul cu titlu particular), când emană de la altul decât de la adevăratul proprietar, constituie un just titlu, chiar și succesiunea este un just titlu(nu și certificatul de moștenitor ). [40, p.34]
Prin bună-credință în această materie potrivit art. 331 C.C al R.M, se înțelege credința posesorului că cel de la care a dobândit bunul imobil avea toate cerințile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea. Deci, buna-credință se va analiza nu numai în raport cu credința incorectă a posesorului cu privire la calitatea de proprietar a celui de la care a primit bunul, dar și în raport cu necunoașterea cauzelor de anulabilitate care ar putea vicia titlul translativ de proprietate. Este suficient ca buna credință să fi fost în momentul dobândirii bunului imobil respectiv, dacă ulterior posesorul își dă seama de greșeala sa, acest lucru nu are nici o importanță. Fiind elemente distincte, buna credință se prezumă totdeauna, pe când justul titlu trebuie să fie dovedit de cel ce îl invocă.
Punctul 2 al art. 331 C.C al R.M prevede că dobânditorul de bună credință nu dobândește dreptul de proprietate asupra bunurilor furate, pierdute sau eșit în alt mod din posesia proprietarului contra voinței acestuia.
Din cele redate mai sus ați observat că uzucapiunea este strâns legată de termen care se numește termen de prescripție achizitivă. C.C al R.M nu definește termenul acesta, noi considerăm că termenul de prescripție achizitivă este acel termen care include perioada de timp stabilită de lege pentru folosirea cu bună credință a bunului, la expirarea căruia el poate trece în proprietatea folositorului.
C.C al R.M nu reglementează modul de calculare a termenului de prescripție achizitivă în schimb prevede modalitățile de întrerupere. Art. 336 C.C al R.M prevede că:
Cursul termenului de prescripție achizitivă se întrerupe în perioada când este suspendată scurgerea termenului de prescripție extinctivă a acțiunii de revendicare.
Cursul termenului de prescripție achizitivă se întrerupe dacă a fost înaintată o acțiune de revendicare față de persoana care posedă sub nume de proprietar sau față de posesorul mijlocit.
În cazul când a fost întrerupt termenul de prescripție extinctivă[11, 52].
Întreruperea se produce ca urmare ca apariție a unui fapt care înlătură permanența posesiei și inacțiunea proprietarului, făcând inutil timpul ce sa scurs sau un fapt care șterge prescripția începută înainte ca aceasta să se fi ivit în aceste situații, este necesar ca o nouă prescripție integrală să înceapă să curgă.
2.7. Posesia de bună credință a bunurilor mobile
Nu dobânditorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra bunului mobil și în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. Există bună-credință când dobânditorul știa sau trebuia să știe că cel de la care a dobândit bunul nu era proprietarul lui. Buna-credință trebuie să subziste până în momentul intrării î posesiune inclusiv[22, 23].
Dobânditorul de bună-credință nu dobândește dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în cazul în care bunul este furat, pierdut sau ieșit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinței lui sau dobânditorul l-a obținut cu titlu gratuit. Această regulă nu se aplică în cazul dobândirii banilor, a titlurilor de valoare la purtător sau a bunurilor înstrăinate la licitație.
Dobânditorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra bunului mobil și în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. Spre exemplu, dobânditorul a procurat un bun de la arendator, acesta nefiind în drept să înstrăineze bunul arendat. Dobânditorul va deveni proprietar al bunului vândut de arendaș doar dacă nu va ști și nici nu putea să știe că arendașul nu este proprietarul bunului și deci nu este în drept s-ă înstrăineze bunul. [25, p.53]
Buna – credință a dobânditorului se presupune, contrariul urmează să fie dovedit de cel ce îl invocă. Buna sau reaua – credință a dobânditorului se va determina în dependență de faptul dacă știa ori nu știa, trebuia să știe sau nu trebuia să știe, că cel ce înstrăinează bunul nu este proprietarul acestuia. Reaua credință nu poate fi acoperită nici printr-un act. Spre exemplu, reaua credință nu va putea fi acoperită prin faptul că dobânditorul a dobândit bunul de la licitație organizată de instanța judecătorească întru executarea unei hotărâri judecătorești, dacă dobânditorul știa că cel înstrăinează bunul nu este proprietarul bunului (la licitație adevăratul proprietar a comunicat dobânditorului că bunul este al său). Important este ca buna-credință trebuie să subziste până la momentul intrării în posesie.
Dacă regula este că dobânditorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra bunului mobil și în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui, apoi excepția de la această regulă este dobânditorul de bună-credință nu dobândește dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în cazul în care bunul este furat, pierdut sau ieșit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinței lui sau dobânditorul l-a obținut cu titlu gratuit[2]. Deci dobânditorul de bună-credință nu va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului mobil dacă bunul a ieșit din posesia proprietarului contrar voinței sale (furt, pierdere, alt mod). La fel, el, nu va deveni proprietar al bunului mobil dacă la dobândit cu titlu gratuit. Totuși dobânditorul de bună-credință va dobândi dreptul de proprietate asupra banilor, titlurilor da valoare la purtător și asupra bunurilor dobândite la licitație chiar dacă aceste bunuri au ieșit din posesia proprietarului contrar voinței sale. Banii și titlurile de valoare la purtător nu vor putea fi revendicate de la posesorul de bună – credință nici într-un caz, ceea ce înseamnă că dobânditorul de bună-credință în toate cazurile (avem în vedere acele cazuri când cel ce înstrăinează nu este proprietarul acestor bunuri) va deveni proprietar al banilor și al titlurilor de valoare la purtător[2].
2.8. Succesiunea – ca mod derivat de dobândire a dreptului de proprietate
Este imposibil să nu se menționeze cea mai întrebuințată și veche modalitate de dobândire a dreptului de proprietate ca succesiunea, care este comună ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, atât pentru proprietatea publică, cât și pentru cea privată. Succesiunea este un mod derivat de dobândire a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale principale, prin transmiterea drepturilor și obligațiilor patrimoniale, care au fost a defunctului, către moștenitori, fie în baza legii, fie în temeiul ultimei voințe a celui decedat, exprimată în mod expres, prin legatele cuprinse într-un testament. Dobândirea dreptului de proprietate publică are loc în cazul succesiunii vacante.[2, art.1515 C.C al R.M].
Regula generală cu privire la momentul dobândirii dreptului de proprietate este – dreptul de proprietate ea naștere din clipa transmiterii bunului. Această normă din art. 321 alin. 1 C.C al R.M poartă un caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că părțile pot deroga de la ea. Astfel, părțile unui contract pot stipula ca dreptul de proprietate să ia naștere anterior transmiterii bunului sau ulterior transmiterii acesteia. Asemenea mentionări le poate conține și o lege. Spre exemplu art. 18 lin. 1 din Legea nr. 1134/97 cu privire la societățile[12, 38]cu acțiuni dispune că dreptul de proprietate asupra acțiunilor ia naștere în timpul înregistrării acțiunilor în registrul deținătorilor hârtiilor de valoare a societății. Deși, la prima vedere sar părea că conținutul art. 321 alin 1 C.C al R.M este identic cu cel din art. 132 alin. 1 Codul Civil din 1964, trebuie să constatăm că în art. 321 alin. 1 C.C al R.M se vorbește nu doar de momentul dobândirii dreptului de proprietate în bază de contract (așa cum este prevăzut în Codul Civil din 1964), ci se are în vedere și alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate. Deasemenea, regula conform căreia dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării, va fi aplicabilă doar modurilor derivate de dobândire a dreptului de proprietate. Dobândirea dreptului de proprietate din momentul transmiterii bunului este aplicabilă doar bunurilor mobile, bunurilor imobile fiind aplicabilă regula din art. 321 ali.2 C.C al R.M.
Referindu-se la bunurile imobile, Codul Civil al R.M a instituit regula conform căreia dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobândește din momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile. Această regulă urmează a fi privită în context cu art. 290 C.C al R.M din care reiese că dreptul de proprietate și alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariția, modificarea și încetarea lor sunt supuse înregistrării de stat. Dacă regula referitoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile poartă un caracter dispozitiv, apoi în situația bunurilor imobile aceasta poartă un caracter imperativ, deci părțile unui contract nu pot deroga de la ea. Derogări de la regula, conform căruia dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile apare din momentul înregistrării în registrul bunurilor imobile, pot fi consființite doar de lege.
CAPITOLUL 3. MIJLOACE JURIDICE DE APĂRARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
3.1. Considerații generale privind mijloacele juridice civile de apărare a dreptului de proprietate
Apărarea dreptului de proprietate se realizează printr-o serie de mijloace juridice. Prin mijloace de apărare a dreptului de proprietate se înțeleg acele acțiuni, prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său și asigură exercitarea lui în condiții normale. În funcție de caracterul încălcărilor dreptului de proprietate, mijloacele civile de apărare a dreptului de proprietate sunt de două feluri: mijloace juridice nespecifice (sau indirecte) și mijloace juridice specifice (sau directe) [35, p.3].
Mijloacele juridice specifice sau directe de apărare a dreptului de proprietate constau în acele acțiuni care își au fundamentul direct pe dreptul de proprietate. În caz de încălcare nemijlocită a dreptului de proprietate (de exemplu, furtul bunurilor proprietarului) intră în vigoare apărarea absolută de la orice atentare, care are ca și dreptul de proprietate un caracter absolut. Având ca temei însuși dreptul de proprietate, ca drept real, acțiunile din această categorie sunt acțiuni reale. În rândul acestor acțiuni locul central îl ocupă acțiunea în revendicare. În afară de acțiunea în revendicare[2, art.374-375], legislația noastră mai cunoaște și acțiunea negatorie[2, art.376], ca acțiune reală cu ajutorul căruia se apără dreptul de proprietate.
Acțiunea în revendicare este unul din cele mai răspândite mijloace de apărare a dreptului de proprietate, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Deci, acțiunea în revendicare este acțiunea, prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Acțiunea proprietarului neposesor către posesorul neproprietar (acțiunea în revendicare) este îndreptată spre restabilirea dreptului de posesie ce-i aparține proprietarului și de care acesta a fost lipsit. Proprietarului îi aparține din totdeauna dreptul de posesie asupra bunurilor sale, dar el nu-și poate exercita împuternicirile, deoarece bunul se află în posesia altor persoane. Anume în virtutea acestei împuterniciri (dreptul de a poseda) proprietarul are dreptul să înainteze acțiunea în revendicare. În cazul satisfacerii acțiunii, proprietarului (reclamantului) i se restituie bunurile, înlăturând astfel încălcările dreptului de posesie. Odată cu apărarea dreptului de posesie, acțiunea în revendicare apără și dreptul de folosință și de dispoziție, întrucât proprietarul, neavând în posesie bunul, nu are posibilitatea de a-l folosi și a dispune de el.
Dreptul de a înainta acțiunea în revendicare îl are proprietarul[12, 235]. De asemenea, are dreptul de a înainta acțiunea în revendicare și posesorul neproprietar, care posedă bunurile proprietarului pe un temei juridic (depozitarul, arendașul, cărăușul).
Reclamați în aceste cauze sunt posesorii ilegali, care posedă bunul la momentul înaintării acțiunii fără a avea vreun drept asupra bunului.
Obiect al revendicării pot fi numai bunurile individual determinate și care sunt în natură la momentul înaintării acțiunii de revendicare. Nu pot fi obiect al revendicării lunurile determinate generic. Această teză reiese din conținutul acțiunii în revendicare, care constă în restabilirea posesiei asupra bunului, și nu în înlocuirea bunului cu altul asemănător. De asemenea, nu pot fi obiect al revendicării acele bunuri care nu s-au păstrat în natură ori au suferit schimbări esențiale. În toate aceste cazuri (când nu există obiectul revendicării) se poate înainta o acțiune de reparare a daunei. Acțiunea în revendicare este prescriptibilă, ea putând fi înaintată în decurs de trei ani, din momentul în care proprietarul a cunoscut sau trebuia să cunoască despre încălcarea dreptului său
Deci, înaintarea acțiunii în revendicare presupune următoarele condiții:
a) pierderea de către proprietar a posesiei asupra bunului;
b) determinarea individuală a bunului;
c) aflarea bunului în posesie străină și neapărat ilegală.
În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiții, proprietarul este în drept să-și revendice bunul de la acel care l-a lipsit nemijlocit de posesie. Dar de cele mai multe ori însă problema se complică prin aceea că bunul ce urmează a fi revendicat nu se află în posesia persoanelor care l-au deposedat nemijlocit pe proprietar. Aceste bunuri pot fi vândute unor terțe persoane, deci acțiunea în revendicare trebuie înaintată respectiv către aceste persoane, care de fapt dețin bunul. Revendicarea bunurilor proprietarului ieșite din posesia acestuia depinde de faptul dacă dobânditorul este de bună-credință sau de rea-credință. De la posesorul (dobânditorul) de rea-credință bunurile se revendică în toate cazurile. Dobânditorul de rea-credință este recunoscut de către instanța de judecată, cu examinarea tuturor acelor condiții în care a fost încheiată convenția. La soluționarea problemei, dacă posesorul este de bună credință ori de rea credință, organul competent va reieși din prezumția că posesia este de bună-credință până la momentul când va fi dovedit contrariul[2, art.307]. Dovada posesiunii ilegale (de bună ori de rea-credință) trebuie să fie dovedită de către reclamant, adică de proprietarul acestui bun. În afară de aceasta, proprietarul este obligat să dovedească faptul că anume lui îi aparține dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. De la dobânditorul de bună credință bunurile pot fi revendicate doar în cazurile expres prevăzute în art. 375[12, p.312].
Acțiunea în revendicare va putea fi satisfăcută doar dacă bunurile proprietarului se află într-o posesiune nelegitimă. Dacă posesia este legitimă, adică posesorul posedă bunul în baza unui act juridic (spre exemplu contract de arendă, gaj, uzufruct…), atunci proprietarul nu va putea cere restituirea bunului în proprietate în baza acțiunii în revendicare. În prima propoziție este utilizat termenul „drept preferențial de posesie”, care considerăm, că nu corespunde esenței și scopului reglementărilor. Drept preferențial înseamnă a avea preferință, în unele și aceleași condiții, față de cineva, spre exemplu, de un asemenea drept beneficiază coproprietarii unei proprietăți comune pe cote-părți. În art. 374 alin. 2 este vorba nu de un drept preferențial de posesie ci de un drept de posesie față de proprietar, ori arendașul nu are un drept preferențial de posesie, ci are doar un drept de posesie în raport cu proprietarul. Deci, posesorul care are un drept de posesie în raport cu proprietarul, va putea refuza să transmită bunul în cazul în care proprietarul va înainta o acțiune în revendicare. În asemenea cazuri instanța de judecată trebuie să refuze în satisfacerea acțiunii în revendicare. Cu toate acestea, acțiunea în revendicare urmează să fie satisfăcută, dacă se va dovedi, că posesorul (arendașul, depozitarul, uzufructuarul, creditorul gajist …), care are un drept de posesie în raport cu proprietarul (drept superior) a obținut posesia asupra bunului prin violență sau prin dol.
Legiuitorul obligă atât dobânditorul de bună-credință, cât și cel de rea-credință să asigure integritatea bunurilor aflate în posesia lor. Obligația respectivă ia naștere pentru dobânditorul de bună-credință din momentul încetării bunei-credințe. Buna-credință încetează în momentul în care acesta a aflat sau trebuia să afle că posesiunea este nelegitimă sau când a primit o citație în urma acțiunii intentate de către proprietar prin care i se cere restituirea bunurilor. Pentru dobânditorul de rea-credință obligația de a asigura integritatea bunurilor survine din momentul dobândirii posesiunii. Dacă posesorul de bună-credință sau de rea-credință sunt culpabili de neexecutarea obligației de asigurare a integrității bunurilor, atunci ei răspund față de proprietar pentru deteriorarea, pieirea bunului, precum și de survenirea altor consecințe datorită cărora bunul nu poate fi restituit.
Intentarea acțiunii de revendicare de către proprietar creează anumite efecte juridice, în dependență de faptul dacă este sau nu admisă. În cazul respingerii acțiunii în revendicare pârâtul posesor al bunului va continua să-l dețină, astfel încât acțiunea în revendicare intentată nu va produce nici un efect juridic. În cazul în care acțiunea va fi satisfăcută, se va recunoaște dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului mobil sau imobil. În acest, al doilea, caz va trebui hotărâtă soarta veniturilor obținute sau care ar fi putut fi obținute, ca rezultat al folosirii bunului revendicat. De asemenea, în cazul satisfacerii acțiunii în revendicare urmează să se decidă și soarta tuturor cheltuielilor necesare pentru întreținerea și reparația bunului, precum și soarta îmbunătățirilor făcute de posesor e perioada posesiei. Comparativ cu Codul Civil din 1964, în acest act normativ normele respective sunt cuprinse nu în capitolul dedicat apărării dreptului de proprietate ci în cadrul capitolului dedicat posesiei ca stare de fapt, respectiv în art. 310-312.
Cel ce a dobândit posesia prin samavolnicie sau prin săvârșirea unei infracțiuni este un posesor de rea-credință, de acea răspunderea unui asemenea posesor față de proprietar este mai dură. Legiuitorul a stabilit posibilitate de a cere de la posesorul, care a dobândit posesia prin samavolnicie sau prin săvârșirea unei infracțiuni, și repararea tuturor prejudiciilor în conformitate cu normele privind răspunderea delictuală. Astfel, de la un asemenea posesor, proprietarul poate cere și repararea venitului ratat.
3.2. Acțiunea în revendicare
Ori de cate ori merge vorba despre mijloacele juridice de apărare ale proprietarii, se au în vedere în primul rând și acțiunile petitorii.
Acțiunea în revendicare definită ca acea acțiune reală și petitorie prin care proprietarul neposesor cere recunoașterea dreptului său de proprietate și întoarcerea bunului său de la posesorul neproprietar[35, p.3].
Putem vorbi de acțiune în revendicare mobiliara sau imobiliara precum este obiectul său este un bun mobil sau imobil individual determinat.
Caracterele juridice:
acțiune petitorie, întrucît prin ea se apară chiar dreptul de proprietate, pune în discuție existenta dreptului.
În acest sens, proprietarul trebuie sa demonstreze că el este titularul dreptului de proprietate.
acțiune reala, caracterul este imprimat acestei acțiuni datorită faptului că ea se întemeiază și apară însuși dreptul de proprietate care este un drept real.
Scopul acțiunii constă în înapoierea bunului. De aici rezultă și condiția potrivit căreia ea trebuie introdusă împotriva celui ce deține lucrul, fie în calitate de posesor sau de deținator precar[35, p.3-4].
Condițiile de exercitare ale acțiunii în revendicare. Acțiunea în revendicare fie ca este mobiliara sau imobiliara trebuie sa fie pusă de proprietarul exclusiv al bunului.
Exista însă și alte situații:
bunul deținut în coproprietate poate fi revendicat de la un terț dobânditor numai cu respectarea regulii unanimității: este acceptată daca este introdusa de toți coproprietarii.
bunul care este deținut în coproprietate nu poate fi revendicat de un coproprietar de la un alt coproprietar.
bunul mobil al soților poate fi revendicat de unul dintre ei de la un terț dobînditor, aplicându-se prezumția mandatului tacit reciproc.
bunul mobil al soților nu poate fi revendicat de unul dintre ei contra celuilalt soț cît timp nu a intervenit partajarea bunurilor soților fie în timpul fie după desfacerea casatorii prin divorț[9, p.47].
Temeiul juridic a acestei revendicări îl reprezintă dreptul de proprietate al acestei persoane asupra lucrului.
C.C al R.M are în vedere numai revendicarea mobiliara in titlul consacrat prescripției, astfel ca regimul juridic al acestei acțiuni a fost determinat de practica si de literatura juridica.
După cum am precizat mai sus, pentru a putea vorbi despre o asemenea revendicare trebuie sa facem distincție între revendicarea bunurilor mobile si cea a bunurilor imobile. Și aceasta întrucît în timp ce în cazul imobilelor posesia naște o prezumție simplă de proprietate ce poate fi răsturnata prin proba contrarie, în cazul mobilelor ea naște o prezumție absolută, juris et de jure, care nu permite dovada contrarie.
Acțiunea în revendicare a unui bun mobil corporal îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun întrucît acesta din urmă nu vizează acțiunile prin care se valorifică un drept real principal, cum ar fi dreptul de proprietate.
În dreptul roman era consacrat cu privire la revendicarea bunurilor regula: nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet, de la care nu există abatere indiferent dacă era vorba despre un bun mobil sau imobil. Așadar acțiunea în revendicare era admisă ori de cîte ori împăratul nu invoca prescripția achizitivă. Pentru bunurile mobile termenul de prescripție era de 1 an în dreptul primitiv și de 3 ani în dreptul clasic. Nu se putea invoca însa prescripția, ca mod de dobândire a proprietarii, atunci când era vorba despre un bun furat sau pierdut[10, p.123].
Ulterior, acțiunea în revendicare își pierde din importanța, ajungîndu-se ca proprietarul deposedat să-și recupereze bunul pe calea unei acțiuni personale,care de exemplu sunt izvorîte dintr-un contract de depozit, împrumut, acțiune ce poate fi intentată numai împotriva detentorului nu și împotriva terțului dobânditor de bună credință.
Dreptul cutumiar francez, impune regula “meubles n’ont pas de suit ”, adică bunurile mobile nu pot fi revendicate.
Începînd cu secolul al XIV-lea se renaște dreptul roman și se ajunge la o re-admisibilitate a acțiunii în revendicare. S-a abandonat în timp însă acest sistem pe considerentele ca pe de o parte atunci când este vorba despre un bun mobil, deseori transmiterea proprietății acestuia se face fără titlu, titlu care ar îngreuna circulația mobilelor. Sau bunurile mobile trebuie să circule mai rapid decît cele imobile.
Renunțarea la acest sistem s-a făcut însă treptat. Inițial s-a micșorat termenul pentru introducerea acțiunii în revendicare mobiliară de la 30 de ani la 3 ani. Într-o altă etapa, în cazul lucrurilor furate sau pierdute dobîndite în tîrguri sau bîlci de un terț de buna credință, revendicantul nu le putea obține decât dacă întorcea prețul dobânditorului de buna credință. Proprietarul ce a renunțat la bun în mod voluntar prin încredințarea lui altei persoane care la rândul ei l-a înstrăinat unui terț dobânditor nu mai poate introduce acțiune în revendicare.
Mai tîrziu s-a ajuns la aplicarea regulii en fait de eubles la possession vaut titre.
În dreptul românesc, Codul Calimach recunoștea posibilitatea revendicării bunurilor mobile, dar reclamantul trebuia să indice semnele particulare ale bunului sau pentru a fi deosebit de altele de același fel[37, p.48].
În caz contrar, revendicarea nu putea fi primită decât dacă dovedea ca pârâtul știa că nu poate dobîndi bunul ce era revendicat. Termenul de prescripție era de 3 ani atunci cînd bunul mobil era posedat cu bună credință și de 6 luni pentru lucrul furat sau pierdut.
Regula consacrata inițial În Codul civil francez de la 1804, exprimată prin: “En fait de meubles la possession vaut titre ”, s-a considerat că încalcă două principii de drept: nemo plus juris ad allium transfere potest, quam ipse habet precum si resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis. [20, p.44]
S-a replicat însă că această regulă vine să asigure circulația comercială a bunurilor care “circula rapid și nu lăsa nici o urma, astfel că ar fi aproape întotdeauna imposibil să-l verifici și să-l identifici” (Portalis). Dar această regulă nu are în vedere decât bunurile mobile corporale ne-înmatriculate, bunuri care de obicei se transmit fără titlu întrucît acestea le-ar îngreuna circulația[19, p.22].
De regula, în cazul acestor bunuri, în anumite condiții, acțiunea în revendicare ce privește aceste bunuri, va fi respinsă, adevăratului proprietar opunîndu-i-se.
Doctrina analizează două ipoteze:
lucrul nu este nici pierdut, nici furat;
Pentru a fi aplicabilă această regulă, deci pentru ca posesia să valoreze titlul, ea trebuie să fie cu adevărat constituită ( reală: animus si corpus ), să fie utilă ( neviciată ), să fie de bună – credință.
lucrul pierdut sau furat;
Norma prevăzută în favoarea adevăratului proprietar care poate să-și revendice bunul cu condiția să justifice faptul că acesta i-a fost furat sau l-a pierdut[13, 213].
Dar în practică se mai întâlnesc și alte situații. De exemplu, dacă posesorul lucrului este de rea – credință ( hoț, găsitor ), atunci această condiție nu-și găsește aplicarea, iar revendicarea bunului de către adevăratul proprietar este posibilă în termenul de 30 ani.
Lucrul nu este nici pierdut, nici furat ;
Această regulă are în vedere ipoteza în care bunul încredințat unui deținător precar este înstrăinat de acesta din urmă, unui terț de bună credință fără acordul și știrea adevăratului proprietar. Proprietarul revendică bunul mobil de la terțul dobânditor.
Așa cum am precizat mai sus o derogare de la două principii fundamentale, derogare absolută (în primul caz), respectiv relativă ( în al doilea caz).
Primul principiu este acela că titularul dreptului de proprietate poate introduce oricînd cu succes acțiunea în revendicare atunci cînd bunul se afla la un posesor neproprietar.
Cel de-al doilea principiu , nemo dat quod non habet, este înlăturat în moment ce, imediat sau după îndeplinirea termenului de trei ani, este recunoscut coproprietar terțul care a dobîndit bunul de la un simplu deținator precar, de la hoț, sau de la găsitor, după caz[16, p.28].
Această derogare corespunde unor justificări practice și beneficiază de o fundamentare juridică.
Justificare practică. Este evident că a fost considerată precumpănitoare bună credință a terțului dobînditor, care s-a încrezut în aparența de proprietate creată prin intrarea unui neproprietar în posesia bunului mobil , în raport cu absența de diligentă a adevăratului proprietar constând fie în alegerea “neinspirată” a detentorului precar, fie în pasivitatea în privința urmăririi bunului pierdut sau furat înainte de împlinirea unui anumit termen[49, p.50-51].
Nu mai puțin relevantă este justificarea trasă din natura bunului, căci pentru circulația juridică a bunurilor mobile se redactează mai rar înscrisuri, simpla predare a bunului efectuată în baza unui negotium juris translativ de proprietate marcînd transferul dreptului. Ca urmare, în covîrșitoarea majoritate a cazurilor, posesorul bunului mobil este si proprietarul acestuia.
Se consideră, o data mai mult, forța cu care se impune asupra terțului aparența de proprietate rezultată din deținerea la un moment dat a bunului de către un neproprietar.
Într-o idei se consideră că este vorba despre o prescripție instantanee. Posesorul bunului mobil devine proprietar prin prescripție achizitivă fără a mai fi necesar de vreo scurgere de timp. Printre argumentele aduse în favoarea acestei opinii, se regăsesc și așezarea lui în Codul civil.
Critica adusă acestei opinii este în principal aceea că ea refuza faptul că a prescrie presupune a dobândi proprietatea bunului prin posedarea lui într-un interval de timp. Pe de altă parte, aceasta ar conduce la necesitatea unui just titlu real pentru posesor ceea ce ar restrțnge sfera de aplicare.
Într-o alta idei, s-a considerat ca regula cuprinsă în Codul civil al Republicii Moldova numește altceva decît un nou mod de dobîndire a proprietății prin efectul legii. S-a arătat însă că această opinie nu explică fundamentul teoretic al regulii, mecanismul pe care se întemeiază și în baza căruia acționează ci doar constată rezultatul practic care rezultă.
Alți autori au arătat că regula instituie o prezumție legală de proprietate cu caracter absolut.
Majoritatea autorilor[37, p.48] au fost însă de acord ca să fie instituită, o prezumție absolută de proprietate “juris et de jure”.
Regula existentă “en fait de meubles la possession vaut titre “presupune îndeplinirea anumitor condiții[35, p.23].
1. Se privește bunurile mobile corporale nesupuse înmatriculării.
În mod excepțional, se aplică și anumitor categorii de bunuri incorporale cum ar fi, titlurile la purtător ce au valoarea incorporată în titlu: acțiunile societarilor, obligațiunile emise de stat, de societăți, certificatele de proprietate. În legătură cu acestea trebuie spus că ele pot fi obiect de posesie, aceasta fiind rațiunea pentru care le este aplicabilă.
2. Se are în vedere bunul ut singuli și nu universalitatea în sine. De aceea, el nu poate să fie invocat de unul din moștenitorii universali sau cu titlu universal cu privire la întreaga universalitate de bunuri. În condițiile în care un moștenitor dovedește că a posedat pentru sine unul din mobilele acestei succesiuni, poate invoca această regulă, dar numai cu privire la bunul privit ut singuli[37, p.27]
Textul nu are în vedere nici fondul de comerț, fie că sunt privite ca o universalitate, fie că este privit ca o valoare incorporala.
3.Dacă bunul este proprietate privata sau de stat se apreciază și posibilitatea invocării.
Bunul aparținînd domeniului public al statului este imprescriptibil extinctiv, aceste bunuri sunt exclusiv obiect al proprietății publice și sunt inalienabile.
Concluzia este că însituația acestor bunuri, acțiunea în revendicare poate fi introdusă oricînd, împotriva oricărui posesor, fie ca este de buna credință sau de rea credință.
Bunul aparținînd domeniului privat al statului este supus dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel.
Nu este aplicabilă regula “ posesia de bună credință valorează titlu”.
Nici cu privire la bunurile accesorii ale unui imobil care nu devin imobile prin destinație și nici cu privire la bunurile mobile prin natura lor dar care au devenit imobile prin destinație. Printr-o hotărire s-a arătat că nu se poate invoca pentru a păstra mobilierul unui apartament atunci cînd s-a admis acțiunea în revendicare cu privire la restituirea apartamentului, pe motivul că mobilierul este un bun mobil pentru care posesia de buna credință valorează titlu de proprietate. Mobilierul face parte din acea categorie de bunuri mobile accesorii unui bun imobil, dar care își conservează caracterul de bun mobil. Prin urmare nu se poate întoarce apartamentul dar să se rețină mobilierul.
5. Acțiunea în revendicare poate fi invocată numai de terțul dobânditor care dobîndind bunul de la un deținătorul precar, îl crede pe acesta din urmă adevăratul proprietar al bunului.
La rândul său, adevăratul proprietar a încredințat bunul de buna voie deținătorului precar. Deținătorul precar nu poate invoca împotriva adevăratului proprietar, intricat el este obligat prin contractul ce există între cei doi să restituie bunul. Acțiunea în restituire a adevăratului proprietar se preface în acțiune în despăgubiri atunci cînd lucrul a fost înstrăinat. Avantajul acțiunii în despăgubiri față de acțiunea în revendicare este clară. În timp ce acțiunea în despăgubiri poate fi introdusă împotriva deținătorului chiar daca acesta a înstrăinat bunul, acțiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva posesorului neproprietar, mai mult, ea poate fi paralizată în condițiile în care posesorul neproprietar invocă regula menționată.
Dar este evident că proprietarul poate introduce acțiunea și împotriva deținătorului precar, avînd nevoi să dovedească anume că este proprietar în timp ce celalalt este doar un deținător precar.
Pe de alta parte, interesul de a introduce acțiunea în revendicare împotriva deținătorului precar rezulta din acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, iar bunul scapă de sub concursul celorlalți creditori ai debitorului (deținător precar).
O situație specială se întâlnește atunci cînd nu se poate vorbi de existența unei acțiuni personale pe care să se poată baza adevăratul proprietar, el avînd în această situație la dispoziție numai acțiunea în revendicare. Spre exemplu, uzufructuarul și nudul proprietar sunt instituiți prin același legat. Nudul proprietar are la dispoziție acțiunea în revendicare în timp ce uzufructuarul ar avea la dispoziție acțiunea confesorie[31, p.14].
În condițiile în care sunt întrunite toate elementele constitutive, deținătorul precar ce înstrăinează lucrul proprietarului, săvîrșește infracțiunea de abuz de încredere. Terțul dobînditor de buna credință nu suporta consecințele săvțrșirii faptei de către deținătorul precar.
De altfel într-o speță s-a arătat că este aplicabil “ori de cîte ori adevăratul proprietar al unui bun mobil corporal l-a încredințat unei alte persoane cu titlu de închiriere, împrumut etc., iar acesta din urmă l-a înstrăinat unui dobînditor de bună credință , prin simpla intrare în posesie a bunului, dobînditorul devenind proprietar. ”În această calitate dobînditorul poate să-și revendice bunul de la orice persoana ce l-ar deține fără drept inclusiv de la proprietarul anterior care și-a pierdut titlul. Buna credință a terțului dobțnditor este prezumată. Proprietarul inițial are deschisă o acțiune în daune contra deținătorului precar, acțiune care însă nu înlătură dreptul de proprietate al dobînditorului de bună credință[28, p.139].
În această ipoteză, în cazul în care intervine rezoluțiunea, anularea, revocarea înstrăinării făcută de proprietar deținător, deținătorul își păstrează această calitate, el nu este posesor, deci el nu poate invoca această regulă.
Adevăratul proprietar are acțiune personală care reiese din contract, dar trebuie să dovedească precaritatea posesiei și existența obligației de restituire.
El mai are la indemnă și posibilitatea introducerii acțiunii în revendicare împotriva deținătorului precar.
În general, ori de cîte ori deținătorul precar încheie un contract de înstrăinare cu un terț dobânditor de bună credință, acesta din urmă poate invoca Codul civil.
Proprietarul nu are drept de urmărire a bunului mobil dar în schimb are drept de preferință față de ceilalți creditori ai detentorului.
6.Condițiile posesiei pentru a se putea invoca “în cazul bunurilor mobile corporale posesia creează în favoarea posesorului o prezumție absolută de proprietate ce nu poate fi răsturnată prin proba contrară”.
În situația în care se introduce o acțiune în revendicare împotriva posesorului unui bun mobil corporal, el nu este obligat să dovedească proprietatea ci doar faptul posesiei. În acest timp, proba contrară revine celui ce dorește sa-și dovedească dreptul de proprietate. Dovada posesiei se poate face cu orice mijloc de probă inclusiv martori și prezumții, indiferent de valoarea bunului întrucît se dovedește posesia ca stare de fapt.
reală – să existe în același timp atât animus cât și corpus în persoana terțului dobînditor, și să dețină realmente bunul.
Dacă bunul nu a fost transmis încă, terțul dobânditor nu poate opune proprietarului revendicant deoarece nu are încă posesiunea bunului.
Stăpînirea materială a bunului poate fi atît directă cît și indirectă. Este suficient că posesorul să aibă bunul la dispoziția sa, spre exemplu deține în exclusivitate cheile unei clădiri, pentru a se considera că este singurul posesor al bunurilor mobile ce se găsesc înăuntru sau atunci cînd cumpărarea unor arbori tăiați se afla în posesia acestora din momentul în care arborii au fost marcați.
În schimb, o posesiune “ corpore alieno” nu poate echivala cu o stăpînire materială a bunului, spre exemplu, întoarcerea cheilor unui dulap în care bunul mobil este încuiat, nu realizează o posesie efectivă.
utilă – să fie neviciată, adică pașnică, publică și neprecară. După cum se observă, nu se cere condiția ca posesia să fie continuă și aceasta întrucît presupune o prescripție instantanee: “ Lucrurile mișcătoare se prescriu prin simplul fapt al posesiunii lor, fără să fie nevoie de vreo scurgere de timp” [35, p.88].
În practica judiciară, s-a constatat ca aplicarea implică o posesie utilă, dispozițiile sale fiind inaplicabile în cazul unei posesii echivoce, cînd de exemplu mai multe persoane folosesc în comun anumite bunuri.
Nu se cere condiția continuității sau ca posesia să fie ne-întreruptă întrucît aceste condiții intervin numai în cazul unei posesii durabile ce trebuie să se prelungească în timp pentru a conduce la prescripție achizitiva.
Condiția posesiei de a fi netulburată se confundă deseori cu condiția bunei credințe. Într-adevăr posesia trebuie să fie de bună credință iar acest lucru nu poate fi gîndit pentru cel care se pune în posesie în mod violent.
Violența poate vicia posesia atît la începerea posesiei cît și în cursul exercitării ei. Cu toate acestea regula instituită se aplică în momentul începerii posesiei și implică existența bunei credințe la intrarea în posesie.
Cu privire la violenta ulterioară efectuată în cursul posesiei, “posesia este tulburată dacă este nefondată sau conservată prin acte de violență în contra sau din partea adversarului posesiunii”. Conform acestui text, ar rezulta că posesia trebuie să fie considerată viciată indiferent dacă violența intervine la intrarea în posesie sau posterior acestui moment, adică pe parcursul exercitării ei, iar în acest din urma caz, indiferent daca este o violenta activă sau pasivă. Există autori care considera că violența posterioară a intrării în posesie nu viciază posesia bunurilor mobile decît în ipoteza în care îmbracă o formă activă, iar nu și în situațiile în care este pasivă, respectiv atunci când posesorul folosește forța pentru a-și apăra posesia bunului întrucît el este victima faptelor de violenta fără însă a le săvirși[33, p.48].
Posesia trebuie sa fie publică. În practică, clandestinitatea poate fi demonstrată în caz de succesiune. Astfel dacă posesorul unui bun pe care moștenitorul legal îl caută și care provine din rezultatul succesiunei, ascunde respectivul bun sau neagă în fața succesorilor că l-ar deține, iar ulterior acest bun este descoperit, posesia celui în cauză este viciată prin clandestinitate iar apărarea că bunul i-ar fi fost remis de la defunct ca dar manual, nu poate fi primită, posesorul neputînd invoca pentru a împiedica revendicarea.
Posesia trebuie sa nu fie echivocă. Echivocul este întîlnit în cazul celor care au conviețuit cu defunctul și invocă fiecare din ei posesia bunurilor mobile care i-au aparținut.
Posesia trebuie făcută sub titlu de proprietar, nu trebuie sa fie precară. În cazul în care este precară nu se poate invoca. Deținătorul precar are stăpânirea materială a bunului dar deține lucrul pentru altul, are corpus dar lipsește animus.
Cu toate acestea în practică s-a decis că, creditorul gajist căruia un debitor i-a dat în gaj un bun care nu-i aparține, deși îl deține cu titlu precar, pentru că are un drept real asupra lucrului poate opune în cazul revendicării de către adevăratul proprietar cu condiția bunei credințe.
Pentru terțul dobînditor de bună credință, aparența de drept este mai puternică întrucît se întemeiază pe buna credință a lui.
În condițiile în care deținătorul precar a încheiat un contract translativ de proprietate cu terțul cu privire la bunul mobil sau în ipoteza în care deținătorul precar dobîndise proprietatea asupra bunului mobil dar titlul său fusese anulat, această transmitere va avea efectul de a “purga viciul” care plana asupra titlului transmutatorului în condițiile în care dobînditorul este de buna credință.
Condiția bunei credințe, nu rezultă ci ea este cerută de un text ce constituie o aplicație a acestui articol. Este vorba de: “ dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la doua persoane este mobil, persoana pusa în posesiune este preferita și rămîne proprietar, chiar cînd titlul său este cu data posterioară, numai posesiunea sa fie de buna credință”.
Din cele expuse mai sus, se deduce ca posesia de buna credință duce la dobândirea proprietații asupra bunului atunci cînd proprietarul vinde bunul succesiv la două persoane.
În lumina Codului civil se are vedere pe vînzătorul – deținător precar al bunului mobil, în raport cu primul cumpărător care este adevăratul proprietar. Daca al doilea cumpărător intra în posesia bunului, el va fi în lumină un terț dobînditor care a devenit proprietar al bunului daca și numai daca posesia sa este de bună credință.
Momentul la care trebuie să existe buna credință, este cel al intrării efective în posesia bunului neavînd importanță faptul că ulterior acestui moment terțul a realizat ca nu a dobîndit de la adevăratul proprietar.
Buna credință se prezumă.
Separat de buna credință nu se cere existența unui titlu, iar ca element constitutiv al acesteia el poate fi putativ ( exista numai în imaginația posesorului), și chiar viciat (inexistent din punct de vedere juridic sau lovit de nulitate). Ca urmare el nu trebuie dovedit.
Nu mai apare necesara condiția bunei credințe pentru cel care a dobîndit bunul mobil de la un terț care și el l-ar fi dobîndit cu bună credință de la același deținător precar. Posesorul actual poate, chiar daca ar fi de rea credință să invoce nu în nume propriu, ci numai în numele autorului său.
Cu alte cuvinte ori de cîte ori aceste condiții vor fi îndeplinite, acțiunea în revendicare mobiliară va fi respinsă.
Lucrul pierdut sau furat. Aceasta ipoteză are în vedere fie situația :
în care bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar și dobîndit de un terț de bună – credință;
în care bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar și dobîndit de un terț de bună – credință în anumite condiții.
în care deși bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar, el se află la găsitor, hoț sau la un terț de rea credință.
Prin “furt” se înțelege luarea unui bun mobil în posesiune, fără înștiințarea și împotriva voinței proprietarului.
Așa cum au precizat unii autori, cuvîntul furt trebuia perceput “în interesul sau tehnic de sustragere frauduloasă”.
Nu se aplică în cazul gestiunii frauduloase, abuzului de încredere sau înșelăciuni întrucît în aceste cazuri deși voința proprietarului a fost înșelată, el s-a deposedat voluntar de bun.
Prin “pierdere” se înțelege o deposedare datorată fie neglijenței proprietarului, fie neglijenței unui terț, fie chiar unui eveniment de forță majoră sau caz fortuit.
Acțiunea în revendicare nu este condiționată de stabilirea caracterului penal al acțiunei sau de condamnarea făptuitorului. De asemenea reclamantul în revendicare nu este obligat sa dovedească cine este autorul furtului.
bunul se află în momentul revendicării la un terț dobînditor de buna credință. Terțul este de buna credință în condițiile în care el nu cunoștea ca a dobândit bunul mobil de la un neproprietar (hoțul sau găsitorul bunului mobil).
este vorba despre un bun mobil corporal de regulă ( cu excepția anumitor bunuri mobile incorporale precum titlurile de valoare, acțiunile, obligațiunile…), este în proprietate privată, nu este accesoriu al unui mobil, și nici nu face parte din categoria acelor bunuri supuse înmatriculării.
terțul dobînditor exercită asupra bunului revendicat o posesie reală, utilă, de bună credință. Se observă ca una din condițiile puse mai sus este aceea a bunei credințe a dobînditorului. De altfel ori de cîte ori, terțul este de buna credință se concluzionează ca și posesia exercitată de acesta este de bună credință.
dovedirea de către reclamant a următoarelor:
el a fost posesorul lucrului, mai devreme desesizării involuntare de bunul mobil revendicat. Prin revendicare se pretinde întoarcerea bunului mobil ce în realitate aparține celui ce-l pretinde, care anterior l-a posedat.
bunul a ieșit din patrimoniu fără voia sa, căci dacă ar fi ieșit cu voia sa n-ar mai fi existat posibilitatea revendicării. În această situație bunul ar fi părăsit patrimoniul ca urmare a acordului de voințe sau drept urmare a exprimării voinței unilaterale a proprietarului.
bunul revendicat este asemenea cu cel furat și găsit. Cerința este că reclamantul să dovedească faptul ca bunul pe care îl revendică este identic cu cel furat si găsit si nu faptul ca este similar, intricat pe de o parte temeiul acestei acțiuni îl reprezintă dreptul de proprietate, iar pe de altă parte prin acțiunea în revendicare se pretinde recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat si se cere restituirea acestui bun, asupra căruia poarta dreptul de proprietate, si nu a altuia[35, p.138].
În cazul în care bunului revendicat a suferit deteriorări pe perioada în care s-a aflat la posesorul neproprietar, sumele cuvenite pentru aceste deteriorări se reîntorc: posesorul de bună credință răspunde de deteriorările ce-i sunt imputabile, iar posesorul de rea credință răspunde de deteriorările intervenite, inclusiv de cele datorate cazului fortuit, daca nu face dovada ca ele ar fi avut loc chiar daca bunul s-ar fi aflat la proprietar.
Se ridică întrebarea dacă posesorul se bucura de dreptul de retenție pentru întoarcerea cheltuielilor necesare si utile.
Unii autori au răspuns afirmativ la această întrebare, alții negativ iar ceilalți diferit. Astfel aceștia din urmă au recunoscut dreptul de retenție însă numai doar pentru posesorul de bună credință nu și pentru cel de rea credință.
Revendicarea bunurilor de la dobînditorul, care a încălcat dreptul de proprietate (de exemplu a furat bunul de la proprietar, și-a însușit bunul găsit, care a fost pierdut de către proprietar etc.), adică de la dobânditorul de rea-credință, se admite în toate cazurile. Dar de cele mai frecvente ori, bunurile ieșite din posesia proprietarului trec ulterior de la o persoană la alta. În acestă situație posibilitatea de revendicare depinde de faptul dacă ultimul dobînditor este de bună-credință sau de rea-credință. Prin urmare, legiuitorul limitează dreptul proprietarului de a-și revendica bunurile sale. Necesitatea introducerii unor asemenea îngradiri este condiționată de asigurarea protecției intereselor participanților la circuitul civil și anume îl protejează pe dobînditorului de bună-credință. Dobînditor de bună-credință este considerată persoana care întrunește condițiile art. 307 C.C al R.M. Modalitatea de revendicare a bunurilor de la dobânditorii de bună-credință este în dependență de caracterul cu care a fost dobîndit bunul, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit. Dacă bunul a fost dobîndit cu titlu oneros, apărarea dreptului de proprietate se stabilește în dependență de faptul dacă bunul a ieșit din posesiune cu voia sau fără voia proprietarului sau din posesiunea persoanei căreia i s-a încredințat bunul. Legiuitorul în art. 375 C.C al R.M a considerat că bunurile au ieșit din posesiunea lor fără voia acestora în următoarele trei cazuri:
– bunul a fost pierdut de către proprietar sau de persoana căreia acesta i-a fost transmis de proprietar în posesie;
– bunul a fost furat de la unul sau de la altul;
– bunul a ieșit din posesia acestora în alt mod și fără voia lor.
Ieșirea bunurilor din posesia proprietarului sau din posesia persoanei căreia acest bun i-a fost transmis de proprietar cu voința lor, exclude posibilitatea revendicării bunurilor de la dobînditorul de bună-credință care l-a dobîndit cu titlu oneros. Dacă inițial bunul a ieșit din posesia proprietarului cu acordul lui (de exemplu, a fost transmis în arendă, iar pe urmă vîndut de arendaș unei terțe persoane ilegal, adică neavînd acordul proprietarului), el nu poate fi obiect al revendicării, deoarece proprietarul în situația dată a greșit în alegerea contra-getului (în exemplu nostru – în alegerea arendașului), și în acest caz proprietarul poartă personal răspundere de urmările negative care au survenit ca rezultat al acțiunilor săvârșite (darea în arendă). Dobînditorul de bună-credință, procurînd bunul de la arendaș în mod ireproșabil.
Astfel, considerăm că dacă proprietarul a transmis bunul în posesie altei persoane în baza unui contract de arendă sau de depozit, iar ultimul a abuzat de încrederea proprietarului și a înstrăinat bunul unei persoane care este dobînditor de bună-credință, atunci proprietarul nu poate să-și revendice bunul din posesia dobînditorului. În acestă situație, proprietarul este în drept să intenteze acțiune în judecată și să ceară de la persoana căreia i-a încredințat bunul recuperarea prejudiciului cauzat.
Prin intermediul alin. 2 art.375 C.C al R.M legiuitorul a instituit regula de revendicare a bunurilor din posesia dobînditorului de bună-credință, care le-a dobîndit cu titlu gratuit. Astfel, dacă în cazul dobîndirii bunurilor cu titlu oneros revendicarea este posibilă doar în anumite situații strict stabilite în lege, pentru bunurile dobîndite cu titlu gratuit (cum ar fi prin moștenire, donare etc.) este instituită o altă regulă. Regula constă în faptul că bunurile dobîndite cu titlu gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să-l înstrăineze, pot fi revendicate de către proprietar, chiar dacă dobânditorul este de bună-credință. Deci, posesorul de bună-credință, care a dobîndit bunul cu titlu gratuit este obligat în toate cazurile, cu respectarea termenelor de prescripție, să întoarcă bunul proprietarului[2].
Conform prevederilor alin.3 art.375 C.C al R.M sunt prevăzute temeiurile când proprietarului i se interzice revendicarea bunurile sale de la dobînditorul de bună-credință. Imposibilitatea de revendicare de către proprietar a bunurilor sale de la dobînditorul de bună-credință operează numai în privința următoarelor bunuri:
banii;
titlurile de valoare la purtător;
bunurile dobîndite la licitație[2].
Revendicarea banilor și titlurilor de valoare la purtător este admisă numai în situațiile în care aceste bunuri sunt individualizate. Individualizarea acestor bunuri se face prin fixarea numărului, seriei sau altor date de identificare. În acest caz regimul juridic al banilor și titlurilor de valoare la purtător este analogic regimului juridic al bunurilor individual-determinate. În rezultat, dacă banii și titlurilor de valoare la purtător n-au fost individualizate, ele nu pot fi revendicate, dar proprietarul este în drept să ceară repararea prejudiciului[2].
Trebuie de accentuat că imposibilitatea de revendicare de către proprietar a acestor bunuri are loc numai în cazul în care dobînditorul este de bună-credință, indiferent de modalitatea de dobîndire a acestora, fie cu titlu oneros fie cu titlu gratuită[2]. Buna-credință se prezumă până la proba contrarie. Sarcina probațiunii revine reclamantului, adică proprietarului în situația intentării acțiunii în revendicare[2].
3.3.Acțiunile petitorii
Acțiunile petitorii sunt acelea acțiuni, prin care reclamantul cere instanței de judecată să confirme că el este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real cu privire la un anumit bun determinat. Sunt acțiuni petitorii:
acțiunea în revendicare;
acțiunea în grănițuire;
acțiunea negatorie;
acțiunea confesorie.
Acțiunea în revendicare
Acțiunea în revendicare poate fi definită ca fiind o acțiune reală prin care se reclamă transmiterea posesiunii unui bun în temeiul dreptului de proprietate, pe care reclamantul pretinde al avea asupra acelui bun, sau revendicarea este „acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar" sau „acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar".
Din definiția dată a acțiunei în revendicare se desprind o mulțime de trăsături ce caracterizează această acțiune civilă. Astfel în primul rând, rezultă că revendicarea este o acțiune reală. Aceasta trăsătură caracteristică este o acțiune în revendicare de natura dreptului pe care îl apără.
Revendicarea se întemeiază pe un drept de proprietate care alcătuiește pe fundamentul său juridic. Aceasta înseamnă că numai proprietarul este în drept de a intenta acțiunea în revendicare, în vederea restituirii bunului său ce se află în posesia nelegitimă a acestei persoane.
Prin urmare, calitatea de a intenta acțiunea o are numai proprietarul care a fost lipsit de posesia bunului său, care se află în posesia altei persoane ce-1 deține fără drept. Subiectul activ al acțiunii în revendicare nu poate fi decît titularul dreptului de proprietate încălcat.
O ultimă trăsătură caracteristică a revendicării constă în aceea că prin această acțiune se urmărește întoarcerea bunului. Aceasta înseamnă că acțiunea în revendicare trebuie îndreptată împotriva celui ce deține materialmente bunul revendicat[19, p.38.]
Obiectul material al acțiunii nu poate fi schimbat, pârîtul fiind obligat în toate cazurile să restituie reclamantului bunul asupra căreia acesta din urmă are un drept de proprietate și nu un alt bun de același fel sau valoarea lui.
Acțiunea în revendicare în dreptul nostru, poate fi mobiliară și imobil după cum obiectul ei constituie bunurile imobile sau bunurile mobile.
Termenul juridic al acțiunii în revendicare îl constituie dreptul de proprietate Tocmai pe baza acestuia proprietarul poate cere restituirea bunului ce alcătuiește, obiectul dreptului său de proprietate de la posesorul ce-1 deține nelegitim.
Deci, înaintarea acțiunii în revendicare presupune următoarele condiții:
pierderea de către proprietar posesia asupra bunului;
determinarea individuală a bunului;
aflarea bunului în posesie străină și neapărat ilegală.
Efectele acțiunii în revendicare. In cadrul respingerii acțiunii în revendicare pîrîtul posesor al bunului va continua să-1 dețină, așa încît acțiunea în revendicare intentată nu va produce consecințe juridice. În cazul în care acțiunea va fi satisfăcută, se va recunoaște dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului mobil sau imobil. În al doilea caz va trebui hotărîtă soarta veniturilor obținute sau care ar fi putut fi căpătate, ca rezultat al folosirii bunului revendicat.
Posesorul de rea credință este obligat să restituie sau să compenseze toate veniturile pe care le-a obținut sau trebuia să le obțină pe toată în timpul posesiunii. Prin venit în aceste cazuri se înțelege atît veniturile bănești cît și veniturile în natură – fructele[23, p.88].
Veniturile și fructele se restituie proprietarului în natură, dacă posesorul de rea credință dispune de ele la momentul soluționării, cauzei de către organul abilitat. Dacă veniturile și fructele căpătate au fost folosite de către posesor, proprietarul are dreptul la restituirea echivalentului acestora.
Dobînditorul de bună credință nu are obligația să restituie veniturile pentru întreaga durată a posesiei nelegitime. El este obligat să restituie numai acele venituri pe care le-a obținut sau trebuia să le capete, după data când a aflat sau trebuia să afle că posesiunea este nelegitimă sau a primit o citație în urma acțiunii intentate de proprietar, prin care s-a cerut restituirea bunurilor.
La rîndul său posesorul fie de rea credință ori de bună credință are dreptul să ceară proprietarului compensarea cheltuielilor pe care le-a suportat în legătură cu bunurile după data la care proprietarului i se cuvin venituri de la aceste bunuri.
Acțiunea în grănițuire
Acțiunea în grănițuire este operația prin care titularul ei solicită instanței de judecată să restabilească prin semne exterioare linia despărțitoare între cele două fonduri vecine. Ea poate fi exercitată de către proprietar, uzufructuar și chiar de către posesor, nu și de deținătorii precari.
Grănițuirea este deci o operațiune de individualizare prin semne exterioare a limitelor a două fonduri vecine, care sunt a unor titulari diferiți și ea se efectuează fie prin convenția părților, fie prin hotărîre judecătorească.
Acțiunea în grănițuire este o acțiune reală, imobiliară, petitorie și imprescriptibilă. Ea este petitorie deoarece are drept obiectiv delimitarea proprietății limitrofe, de aceea nu se confundă cu acțiunea de strămutarea hotarului, care este o acțiune posesorie.
Hotărîrea pronunțată într-o acțiune de grănițuire va fi una declarativă de drepturi și nu constitutivă de drepturi, fiindcă se tinde la reconstituirea limitelor reale între două fonduri.
Acțiunea negatorie
Conform legislației în vigoare, proprietarul poate să ceară înlăturarea oricăror încălcări ale dreptului sale, chiar dacă aceste încălcări nu au nici o legătură cu pierderea posesiunii.
Dreptul de proprietate poate fi încălcat nu numai în situația în care proprietarul este lipsit de posesie. Din partea unor terțe persoane ar putea fi comise încălcări, nelegate nemijlocit de pierderea posesiei, dar care ar putea împiedica esențial exercitarea normală a folosirii bunurilor. În asemenea cazuri nu are însemnătate dacă persoanele care au săvîrșit acțiunile sunt sau nu vinovate.
Pentru ca acțiunea negatorie să fie satisfăcută, este îndeajuns faptul săvârșirii acțiunilor ce împiedică exercitarea folosirii și dispoziției bunurilor și ca aceste acțiuni să fie ilegale, în caz contrar proprietarul nu este în drept să înainteze acțiunea negatorie. De exemplu, nu se va putea înainta o acțiune negatorie în situația în care lîngă casa de locuit a fost săpat, în conformitate cu hotărîrea organului de resort, un șanț în acest caz poate fi contestată doar legalitatea acțiunilor dar nu prin acțiune negatorie.
De cele mai multe ori, acțiunea negatorie servește ca mijloc al apărării dreptului de proprietate în litigiile dintre vecini, proprietari ai terenurilor (de exemplu, cînd unul dintre aceștia, prin acțiunile sale, îngrădește exercitarea drepturilor celuilalt ridicînd un zid care împiedică luminii să pătrundă în ferestrele vecinului).
În situația acțiunii negatorii, reclamant este proprietarul obiectului, iar pîrît persoana care împiedică exercitarea folosirii și dispoziției bunurilor proprietarului în aceste acțiuni, obiectul revendicărilor constă în înlăturarea piedicilor aduse proprietarului, ca rezultat al săvîrșirii acțiunilor ilegale din partea persoanelor terțe. Aceste încălcări trebuie să fie la momentul înaintării acțiunii negatorii. Așadar acțiunea negatorie este imprescriptibilă, adică termenul de prescripție nu are efect asupra acestor raporturi juridice. Doresc să mentionez faptul că asupra acțiunii în revendicare termenul de prescripție se aplică.
Acțiunea confesorie
Acțiunea confesorie este acțiunea prin care reclamantul cere instanței de judecată să stabilească că el este titularul unui drept de uzufruct, al unui drept de superficie, al unui drept de uz sau abitație sau a unui drept de servitute cu privire la un bun și să-1 oblige pe pîrît (proprietar sau altă persoană) să-i permită exercitarea netulburată.
Acțiunea confesorie îndeplinește pentru titularul ei aceeași funcție pe care o îndeplinește acțiunea în revendicare pentru proprietarul bunului. Ea este petitorie, deoarece în cadrul litigiului sunt analizate existența sau inexistența dreptului real (dezmembrămînt al dreptului de proprietate).
3.4.Acțiuni posesorii
Apărarea bunurilor imobile prin acțiuni posesorii. Apărînd posesia ca stare de fapt, acțiunile posesorii apără, de cele mai multe ori și dreptul de proprietate și titularul dreptului. Acțiunile posesorii sunt acțiuni reale, dar nu pentru că s-ar întemeia pe un drept real, ci pentru că pot fi introduse contra oricărei persoane, care, prin faptele sale, tulbură exercitarea pașnică a posesiei sau 1-a deposedat pe posesor de bunul său, ele putînd fi introduse chiar și împotriva proprietarului. Chiar și posesia nelegitimă se bucură de protecție pe calea acțiunilor posesorii, dacă este utilă, pentru că nimănui nu-i este permisă intrarea în posesia bunului, împotriva celui ce o exercită efectiv, conform principiului că nimeni nu-și poate face dreptate singur.
Caracterele juridice ale acțiunilor posesorii sunt:
acțiunile posesorii apără posesia și deci se diferențiază de acțiunile petitorii care apără drepturile reale;
acțiunile posesorii sunt acțiuni reale, adică apără drepturile reale prin apărarea posesiei. Însă, acțiunile petitorii pun în joc însăși existența dreptului real și nu reușesc decît dacă stabilesc existența dreptului real, pe cînd acțiunile posesorii nu se ocupă de existența dreptului real, ci se referă exclusiv la faptul posesiei.
acțiunile posesorii sunt acțiuni imobiliare, fiindcă ocrotesc posesia bunurilor imobile și drepturile reale susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune;
acțiunile posesorii pot fi exercitate timp de un an de la tulburarea sau atingerea adusă posesiei;
toate drepturile reale sunt susceptibile de posesie și, deci, fiecare poate fi apărat prin acțiuni posesorii;
cel care deține lucrul în interesul său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, poate folosi acțiunile posesorii, afară dacă tulburătorul este cel pentru care deține, ceea ce însemnează și pot exercita acțiunile posesorii și detentorii precari;
uzufructuarul este posesor al dreptului său de uzufruct și poate exercita acțiunea posesorie. Pentru apărarea folosinței, poate folosi acțiunea posesorie chiar față de nudul proprietar;
numai servituțile aparente și continue pot fi apărate prin acțiuni posesorii. Cele neaparente și discontinui, stabilite prin fapta omului, nu pot fi apărate prin acțiuni posesorii[31, p.14].
Se deosebesc două acțiuni posesorii:
acțiunea posesorie generală (acțiunea în complângere);
acțiunea posesorie în caz de violență, care este numită specială, sau în reintegrare
Acțiunea în complângere este acțiunea posesorie generală, de drept comun, prin care reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări obișnuite a posesiei pașnice prin încălcarea ei de către pîrît.
Pentru exercitarea acestei acțiuni este necesară întrunirea cumulativă a trei condiții:
– să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare. Tulburarea poate consta în fapte sau acte care să aducă atingere posesiei și ea poate fi de fapt și de drept.
Tulburarea de fapt se realizează prin executarea unor lucrări pe terenul posedat de altă persoană, însușirea fructelor, ocuparea unei porțiuni din acest teren, executarea unor îngrădiri ș.a.
Tulburarea de drept se realizează prin acte juridice, prin care se contestă posesia, cum ar fi notificarea prin care pârâtul solicită chiriașului să-i fie plătită lui chiria bunului, iar nu locatorului – posesor cu care contractul a fost încheiat[35, p.88].
Deposedarea se concretizează în pierderea completă a posesiei, ca urmarea a utilizării unor mijloace de fapt, dar și de drept, de către uzurpator:
reclamantul să dovedească faptul că, înainte de tulburare sau deposedare, el a posedat cel puțin un an;
posesiunea reclamantului să întrunească toate condițiile cerute de art.335 C.C al R.M, adică posesia este utilă sau neviciată.
Acțiunea pentru interdicția (denunțarea) lucrărilor noi, este un caz particular de complîngere. Această acțiune se exercită de către posesor contra unui terț care, prin începerea unor lucrări pe terenul vecin, amenință exercitarea liberă a posesiei. Lucrurile noi care provoacă inițial doar o tulburarea eventuală, se execută pe terenul celui care tulbură pe posesor ori pe deținător, ci nu pe terenul celui tulburat în posesia sau detenția sa. Acțiunea se introduce înainte ca tulburarea să se fi întîmplat, sau înainte de actul să se fi consumat. Ea dă posibilitatea posesorului să oprească lucrurile fără a aștepta terminarea lor ori chiar fără a aștepta producerea unui prejudiciu real. Rezultă că acțiunea la care mă refer are ca scop mai ales înlăturarea ori oprirea unei tulburări viitoare, nu a unei tulburări deja realizate. Pentru introducerea acțiunii, este nevoi de a fi îndeplinite aceleași condiții ca și pentru acțiunea în complângere.
Acțiunea posesorie în caz de violență este acțiunea posesorie specială prin care reclamantul pretinde să fie presupus în situația precedentă, atunci cînd a intervenit o deposedare sau o tulburare cu violență.
Principala condiție este: să nu fie trecut un an de la tulburare sau deposedare.
Acțiunea posesorie poate fi formulată de orice persoană care posedă un imobil în condițiile prevăzute de lege în ce privește însă servituțile, i se acordă protecția acțiunilor posesorii numai celor continue și aparente. De aceea, servitutea de trecere, care este neaparentă, nu va putea fi apărată prin aceste acțiuni. Și proprietarul bunului, dacă are și posesia, va putea exercita acțiunea posesorie în ce-i privește pe coproprietari, în principiu nu vor putea folosi acțiunea posesorie unul contra celuilalt, pentru că se prezumă că ei posedă unul pentru altul. O asemenea acțiune va putea fi formulată prin excepție, de către copărtașul care exercită posesia exclusiv în folosul său, public și pașnic.
Acțiunile posesorii pot fi folosite și de titularii dezmembrămintelor dreptului de proprietate.
3.5. Restricțiile dreptului de proprietate.
Proprietatea, cu toată noțiunea legii, nu este un drept absolut, suportînd numeroase restricții de diferite feluri. Astfel de restricții s-au înmulțit în ultima vreme și au avut drept rezultat să înlocuiască treptat caracterul pur individual al proprietății îngrădirile sau limitele dreptului de proprietate sun stabilite:
prin lege;
prin convenție;
prin inalienabilitatea legală;
prin hotărâri judecătorești.
1. îngrădirile legale pot fi: de interes public și de interes privat. Cele de interes public (adică cele ce rees din dreptul administrativ, economic, fiscal etc.) sunt:
îngrădirile de estetică urbană;
îngrădiri cu interes de salubritate și sănătate publică;
îngrădiri în interes cultural, istoric și arhitectural;
îngrădiri cu interes economic general sau interes fiscal;
îngrădirile proprietății situate în zona de frontieră ș.a.
Îngrădirile legale de interes privat, în general, sunt cele ce rees din raporturile de vecinătate. Fundamentul limitărilor legale referitoare la raporturile de vecinătate îl constituie prevederile art.46 al. (2) din Constituția Republicii Moldova "Drepturile de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului înconjurător și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea sarcinii care, potrivit legii, revin proprietarului"[1], precum și capitolul V din Codul Civil al Republicii Moldova "Dreptul de vecinătate"[2].
Servituțile continue sunt servituțile "al căror exercițiu este fără a fi necesară fapta omului" din ele fac parte așa servituți ca:
servitutea de folosire a apelor[2, art.381], care obligă pe proprietarul terenului inferior să nu împiedice în nici un fel curgerea firească a apelor provenite de pe terenul superior;
servitutea izvoarelor[2, art. 385], care obligă pe proprietarul terenului să nu-și schimbe cursul apei în anumite condiții și anume, "dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localități de apă pentru necesitățile curente";
servitutea de grănițuire[2, art.393], unde se subînțelege prin aceea că "proprietarul de teren poate cere proprietarului de demarcare sau la restabilirea unui hotar deteriorat".
Conform art.430 Cod civil al Republicii Moldova, servituțile necontinue sunt servituțile cele pentru a căror existență este necesară fapta omului, în baza Codului Civil al Republicii Moldova, aceste servituți sunt:
servitutea distanței pentru lucrări, construcții și plantații (.art.389 Cod civil al Republicii Moldova);
servitutea de picătură a streșinii, care obligă pe proprietar că acoperișul trebuie să fie construit astfel încât apa, zăpada sau gheața să cadă exclusiv pe teritoriul proprietarului[2, art.386].
servitutea de trecere, este descrisă în art.392 Cod civil al Republicii Moldova cu denumirea "Trecerea prin proprietatea străină" unde se prevede: "Dacă terenul este lipsit de comunicație prin orice cale de acces de folosință comună, conducte de alimentare cu apă, conducte de energie electrică, gaze, telecomunicații și altele asemenea, proprietarul poate cere vecinilor să-i permită utilizarea terenurilor lor pentru instalarea comunicației necesare[2,art.392 alin.1]."
2. îngrădirile convenționale sunt acelea care derivă din convenția părților.
De exemplu: cînd de comun acord părțile stabilesc că dobînditorul unui teren să nu planteze pe el decît în anumite condiții de distanță, de înălțime, altele decît cele prevăzute de lege.
Deși, în principiu, inalienabilitatea unui bun nu poate fi declarată prin voința omului, sunt situații cînd doctrina și practica judiciară recunosc valabilitatea unor asemenea clauze inserate în actele juridice translative de proprietate.
Un proprietar nu ar putea, printr-o manifestare a voinței sale, să-și lovească bunurile de inalienabilitate în propriul patrimoniu. Dar el poate, donându-1 sau legându-1, să interzică donatorului sau legatarului să-1 înstrăineze o perioadă de timp, este o condiție a libertății sale și până la un punct ea se impune beneficiarului[12, p.246].
Inalienabilitatea legală este stabilită prin lege. Aceasta reiese din prevederile art.127 al. (4) din Constituția Republicii Moldova[1], unde sunt prevăzute care bunuri fac obiectul exclusiv al proprietății publice. Astfel actul juridic încheiat cu nesocotirea acestei limitări va fi lovit de nulitate absolută.
îngrădiri pe cale judecătorească sunt acele limitări, care deși nu sunt prevăzute expres de lege instanța le poate decide ele rezultînd din raporturile de vecinătate. Izvorul lor îl aflăm în Constituția Republicii Moldova care în art.46 al.(5) prevede că dreptul de proprietate obligă la asigurarea bunei vecinătăți, precum și din art.394 al.(2) Cod civil al Republicii Moldova, privind stabilirea hotarului de către instanța de judecată.
CONCLUZII
Etapă cu etapă, aspect cu aspect, element cu element, am ajuns la finele lucrării respective unde mam străduit să evidențiez toate aspectele cheie legate de această temă.
Fiecare filă a capitolelor au fost prezentate o serie de precizări și detalizări legate de specificul reglementărilor în domeniul dat atît în Republica Moldova, cît și în legislația altor state. Reformele economice și de drept din Moldova au o însemnătate de mare valoare în relațiile economice, care au suferit schimbări esențiale și care au necesitat o modificare radicală în legislația civilă în ansamblu și a dreptului de proprietate fiecare în parte.
Expunîndumi părerea despre instituția proprietății în general aș putea remarca că reglementările actuale au îmbunătățit considerabil sistemul legislativ față de legea veche, totodată pot scoate în vileag avantajele și dezavantajele legii date.
Ca avantaje aș enumera:
O reglementare mai amplă în ce privește atît procedura de dobîndire a dreptului de proprietate comparativ cu codul civil anterior ( din 1964).
Instituția proprietății este reglementată de codul civil ținînd cont de angajamentele internaționale și de tendința de armonizare a legislației cu directivele UE.
În mod indirect, proprietatea influențează asupra rezultatelor muncii cetățenilor, stimulează capacitățile lor creative, fundamentează raporturile familiare și de rudenie.
Asigurînd dreptul la proprietate ale cetățenilor, statul își asigură și interesele sale.
Instituția dreptului de proprietate prezintă o mare importanță pentru menținerea stabilității relațiilor sociale, culturale, economice și familiare, de aceea este necesară o reglementare juridică strictă, care să corespundă nivelului de dezvoltare a bazei economice și sociale a societății. Avem nevoie de o legislație perfectă, fără lacune și contradicții.
În rezultatul cercetărilor efectuate, am ajuns la următoarele concluzii că, fiecare dintre noi, zi de zi și de nenumărate ori se încadrează în diverse raporturi de dobîndire a dreptului de proprietate asupra diferitelor bunuri, fără ca acestui fapt să-i fie acordată o careva atenție deosebită. Aceasta are loc doar pentru că de regulă se realizează contracte elementare, cotidiene, cum ar fi procurarea produselor alimentare de la piață sau de la vre-o instituție comercială, călătoria în transportul obștesc, utilizarea ascensorului, curentului electric, gazului natural ș.a., de asemenea se încheie și contracte mai complexe după natura lor, cum ar fi cele de muncă, contractele matrimoniale, contractele administrative, inclusiv și care reglementează relațiile pe plan internațional.
Întreaga viață a omului, de la naștere ori în legătură cu acest moment, și până la moarte, dar și în privința acestui eveniment legat de legămîntul succesorului, este reglementată în aspectele sale esențiale de normele dreptului civil, precum și de diverse forme de dobîndire a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile.
Evoluția conceptului de proprietate dovedește faptul că avem de-a face cu un drept absolut al omului, fără de care acesta nu poate trăi în mod liber. Problema proprietății o constituie recunoașterea limitei între plus-proprietate și proprietatea excesivă. Soluțiile propuse de-a lungul timpului au fost autarhia, limitarea proprietății sau educația. Prima variantă propusă în istorie este autarhia, renunțarea cu totul la proprietate. Se spune că primul care ar fi exprimat filosofia autarhiei a fost Antisthenes, un elev al lui Socrate. Acesta a spus că „înțeleptul își este suficient lui însuși”. Această soluție a fost practicată de primii creștini și de franciscani. Însă autarhia nu se poate practica decât în afara oricărei activități productive sau ca omul să muncească doar atât cât are nevoie. Dar cine stabilește cât are nevoie fiecare om? Dacă un om este angajat al cuiva, se poate opri în momentul în care a câștigat atât cât are nevoie? Îl mai angajează apoi cineva când va mai avea nevoie, dacă va ști că nu se poate baza pe munca neîntreruptă a acestuia? Se pare că, nici eliminarea absolută a proprietății nu este posibilă, nici autarhia, neputându-se fixa o limită clară între nevoile fiecăruia și funcționarea statului. În ceea ce privește limitarea proprietății, soluție îmbrățișată de socialiști, aceasta constituie o frână în dezvoltarea societății. Ideologia egalitarismului a eșuat între altele și pentru că a impus încă de la instaurarea sa oamenilor anumite norme, care sunt contrare firii: să nu gândești și să nu vorbești altceva decât permite ideologia statului, să nu ai în proprietate decât ceea ce consideră statul că trebuie să ai în proprietate. Încălcarea acestor norme fiind pedepsită după caz cu închisoarea, exproprierea fără despăgubire sau chiar moartea. În acest mod nu poți face oamenii fericiți. Rămâne a treia cale: educația. Aceasta este ideea lui Aristotel, care afirma că „o societate lipsită de rele este dată de proprietate, deprinderea muncii, cumpătarea și filozofie”. În opinia noastră doar această ultima variantă pentru rezolvarea problemei proprietății este acceptabilă, întrucât este la îndemâna opțiunii libere a oricărui om.
Bibliografie
I. Legi și alte acte normative
Constituția Republicii Moldova, din 19.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994.
Codul civil al Republicii Moldova: nr. 1107-XV 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2002, nr. 82-86/661 din 22.06.2002.
Codul familiei al Republicii Moldova: nr. 1316-XIV din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. nr. 47-48/210 din 26.04.2001.
Codul funciar al Republicii Moldova: nr. 828 din 25.12.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. nr. 107 din 04.09.2001.
Codul civil al României: Legea nr. 287/2009 privind codul civil: În: Monitorul oficial al României nr.71/2011.
Legea Republicii Moldova cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale: nr. 523-XIV din 16.07.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 124-125/611 din 11.11.1999.
Legea privind terenurile proprietate publică și delimitarea lor: nr. 91 din 05.04.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.70-73 din 25.05.2007.
Legea cadastrului bunurilor imobile: nr. 1543 din 25.02.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 44-46 din 21.05.1998.
II. Manuale, monografii, cursuri
BAIEȘ, Sergiu. Drept civil. Drept de proprietate. Chișinău: Cartier, 1995. 237 p.
BAIEȘ, Sergiu; ROȘCA, Nicolae. Drept civil. Scheme. Chișinău: ARC, 2001, 346 p.
BAEȘ, Sergiu ș.a. Drept civil, vol. II Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Chișinău: Cartier, 2005. 521 p.
BĂIEȘU, Sergiu. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Chișinău:Tipografia centrală, 2006. 816 p.
BAEȘ, Sergiu, MATEI, Ugo, ROȘCA, Nicolai. Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate. Chișinău: ARC, 2000. 346 p.
BAIAS, Flavius; DUMITRACHE, Bogdan; NICOLAE Marian. Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. București: Rosetti, 2002. 268 p.
BÎRSAN, C., STĂTESCU C., Drept civil. Drepturile reale. București: AllBeck, 1998. 246 p.
BÎRSAN,Corneliu.Drept civil.Drepturi reale principale. București: AllBeck,2001. 372 p.
BÂRSAN, Corneliu. Drept civil. Drepturi reale. București:Lumina Lex, 2001. 436 p.
BÎRSAN, Corneliu. Drept civil. Drepturile reale principale. București: Hamangiu, 2007. 278 p.
BÎRSAN, Corneliu; GAIȚĂ, Maria, PIVNICERU, Mona. Drept civil. Drepturile reale. Iași: Institutul European, 1997. 322 p.
CANTECUZINO, Matei. Elementele Dreptului civil. București: AllBeck, 1998. 744 p.
COSMOVICI Paul Mircea. Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Codul civil. București: AllBeck, 1998. 646 p.
CHELARIU, Eugeniu. Curs de drept civil. Drepturi reale principale. București: AllBeck, 2000. 233 p.
COJOCARI, Eugenia; COJOCARI, Vitalie. Drept civil (Partea generală și specială). Întrebări și răspunsuri. Chișinău: Cartier, 2004. 268 p.
COJOCARI, Eugenia ș.a. Drept civil. Drepturile reale. Note de curs. Chișinău: Cartier, 2003. 360 p.
COSTIN, Mircea; MUREȘAN, Mircea; URSA, Victor. Dicționar de drept civil. București: Științifică și Enciclopedică, 1980. 353 p.
COSTIN, Mircea. Dicționar de drept civil, vol. I. București: Lumina Lex, 1997. p. 120.
COSTIN, Mircea N., COSTIN Mircea C., Dicționar de drept civil. vol. III. București: Lumina Lex, 2004. p. 266.
COCOȘ, Ștefan. Drept roman. București: Scorpio 78, 2002. 339 p.
CIOBANU, V. Drept procesual civil. vol. I, București: Lumina Lex, 1986. 248 p.
CHELARU, Eugen. Regimul juridic al unor imobile preluate abuziv. București: All Beck, 2001. 386 p.
CHELARU, Eugen. Curs de drept civil. Drepturile reale principale. București: All Beck, 2000. 414 p.
HAMANGIU, Constantin; ROSETTI-BĂLĂNESCU, Ion; BĂICOIANU Alex., Tratat de drept civil român. vol. II. București: All Beck, 2002. 246. p.
IONAȘCU, A. Drept civil. Partea generală. Iași: Didactica și pedagogica, 1963. 198 p.
IONAȘCU, T. Drepturi reale. București: Lumina Lex, 1994. 212 p.
POPA, Eugenia. Acțiunea în revendicare. București: Lumina Lex, 1998. 244 p.
POP, Liviu; HAROSA, Liviu-Marius. Drept civil. Drepturile reale principale. Bucure;ti: Universul Juridic, 2006. 288 p.
PĂTULEA, Vasile; TURIANU, Corneliu. Dreptul de proprietate. vol. I, București: Editura Rosetti, 2004. 346 p.
SOFTA-ROMANO, Eugeniu. Dreptul de proprietate privată și publică în România. Iași: 1993. 246 p.
STOICA, Valeriu. Drept civil. Drepturile reale principale. vol. I. București: Humanitas, 2004. 214 p.
STĂTESCU, Constantin; BÎRSAN, Corneliu Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale. București: Universitatea, 2010, 278 p.
FLORESCU, Dumitru. Dreptul de proprietate. București:Lumina Lex, 2002. 326 p.
FILIPESCU, Ion; FILIPESCU, Andrei. Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. București. Actami, 2000. 280 p.
LUPULESCU, Dumitru. Dreptul de proprietate comună pe cote-părți. București: Lumina Lex, 2000. 368 p.
MANOLIU, Julieta; DURAC G.H., Drept civil. Drepturile reale principale. Iași: Didactica și pedagogia, 1994. 236 p.
MACOVEI, D. Drept civil – Succesiuni. Iași: Didactica și pedagogia, 1993. 198 p.
DOGARU Ion, CERCEL Sebastian. Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale. București: All Beck, 2003. 255 p.
Dicționarul explicativ al limbii române. București: Academiei, 1975. 247 p.
UNGUREANU, Ovidiu. Drepturi reale. Curs practic. București: Rosetti, 2001. 250 p.
VOICU, Marin. Dreptul de proprietate. Doctrină și jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului. București: Lumina Lex, 2003. 326 p.
III. Ediții periodice
OPRIȘAN, Constantin. Regimul general al proprietății în România. În: Studii de Drept Românesc. nr. 1/1995. p. 5-35.
Bibliografie
I. Legi și alte acte normative
Constituția Republicii Moldova, din 19.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994.
Codul civil al Republicii Moldova: nr. 1107-XV 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2002, nr. 82-86/661 din 22.06.2002.
Codul familiei al Republicii Moldova: nr. 1316-XIV din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. nr. 47-48/210 din 26.04.2001.
Codul funciar al Republicii Moldova: nr. 828 din 25.12.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. nr. 107 din 04.09.2001.
Codul civil al României: Legea nr. 287/2009 privind codul civil: În: Monitorul oficial al României nr.71/2011.
Legea Republicii Moldova cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale: nr. 523-XIV din 16.07.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 124-125/611 din 11.11.1999.
Legea privind terenurile proprietate publică și delimitarea lor: nr. 91 din 05.04.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.70-73 din 25.05.2007.
Legea cadastrului bunurilor imobile: nr. 1543 din 25.02.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 44-46 din 21.05.1998.
II. Manuale, monografii, cursuri
BAIEȘ, Sergiu. Drept civil. Drept de proprietate. Chișinău: Cartier, 1995. 237 p.
BAIEȘ, Sergiu; ROȘCA, Nicolae. Drept civil. Scheme. Chișinău: ARC, 2001, 346 p.
BAEȘ, Sergiu ș.a. Drept civil, vol. II Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Chișinău: Cartier, 2005. 521 p.
BĂIEȘU, Sergiu. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Chișinău:Tipografia centrală, 2006. 816 p.
BAEȘ, Sergiu, MATEI, Ugo, ROȘCA, Nicolai. Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate. Chișinău: ARC, 2000. 346 p.
BAIAS, Flavius; DUMITRACHE, Bogdan; NICOLAE Marian. Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. București: Rosetti, 2002. 268 p.
BÎRSAN, C., STĂTESCU C., Drept civil. Drepturile reale. București: AllBeck, 1998. 246 p.
BÎRSAN,Corneliu.Drept civil.Drepturi reale principale. București: AllBeck,2001. 372 p.
BÂRSAN, Corneliu. Drept civil. Drepturi reale. București:Lumina Lex, 2001. 436 p.
BÎRSAN, Corneliu. Drept civil. Drepturile reale principale. București: Hamangiu, 2007. 278 p.
BÎRSAN, Corneliu; GAIȚĂ, Maria, PIVNICERU, Mona. Drept civil. Drepturile reale. Iași: Institutul European, 1997. 322 p.
CANTECUZINO, Matei. Elementele Dreptului civil. București: AllBeck, 1998. 744 p.
COSMOVICI Paul Mircea. Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Codul civil. București: AllBeck, 1998. 646 p.
CHELARIU, Eugeniu. Curs de drept civil. Drepturi reale principale. București: AllBeck, 2000. 233 p.
COJOCARI, Eugenia; COJOCARI, Vitalie. Drept civil (Partea generală și specială). Întrebări și răspunsuri. Chișinău: Cartier, 2004. 268 p.
COJOCARI, Eugenia ș.a. Drept civil. Drepturile reale. Note de curs. Chișinău: Cartier, 2003. 360 p.
COSTIN, Mircea; MUREȘAN, Mircea; URSA, Victor. Dicționar de drept civil. București: Științifică și Enciclopedică, 1980. 353 p.
COSTIN, Mircea. Dicționar de drept civil, vol. I. București: Lumina Lex, 1997. p. 120.
COSTIN, Mircea N., COSTIN Mircea C., Dicționar de drept civil. vol. III. București: Lumina Lex, 2004. p. 266.
COCOȘ, Ștefan. Drept roman. București: Scorpio 78, 2002. 339 p.
CIOBANU, V. Drept procesual civil. vol. I, București: Lumina Lex, 1986. 248 p.
CHELARU, Eugen. Regimul juridic al unor imobile preluate abuziv. București: All Beck, 2001. 386 p.
CHELARU, Eugen. Curs de drept civil. Drepturile reale principale. București: All Beck, 2000. 414 p.
HAMANGIU, Constantin; ROSETTI-BĂLĂNESCU, Ion; BĂICOIANU Alex., Tratat de drept civil român. vol. II. București: All Beck, 2002. 246. p.
IONAȘCU, A. Drept civil. Partea generală. Iași: Didactica și pedagogica, 1963. 198 p.
IONAȘCU, T. Drepturi reale. București: Lumina Lex, 1994. 212 p.
POPA, Eugenia. Acțiunea în revendicare. București: Lumina Lex, 1998. 244 p.
POP, Liviu; HAROSA, Liviu-Marius. Drept civil. Drepturile reale principale. Bucure;ti: Universul Juridic, 2006. 288 p.
PĂTULEA, Vasile; TURIANU, Corneliu. Dreptul de proprietate. vol. I, București: Editura Rosetti, 2004. 346 p.
SOFTA-ROMANO, Eugeniu. Dreptul de proprietate privată și publică în România. Iași: 1993. 246 p.
STOICA, Valeriu. Drept civil. Drepturile reale principale. vol. I. București: Humanitas, 2004. 214 p.
STĂTESCU, Constantin; BÎRSAN, Corneliu Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale. București: Universitatea, 2010, 278 p.
FLORESCU, Dumitru. Dreptul de proprietate. București:Lumina Lex, 2002. 326 p.
FILIPESCU, Ion; FILIPESCU, Andrei. Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. București. Actami, 2000. 280 p.
LUPULESCU, Dumitru. Dreptul de proprietate comună pe cote-părți. București: Lumina Lex, 2000. 368 p.
MANOLIU, Julieta; DURAC G.H., Drept civil. Drepturile reale principale. Iași: Didactica și pedagogia, 1994. 236 p.
MACOVEI, D. Drept civil – Succesiuni. Iași: Didactica și pedagogia, 1993. 198 p.
DOGARU Ion, CERCEL Sebastian. Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale. București: All Beck, 2003. 255 p.
Dicționarul explicativ al limbii române. București: Academiei, 1975. 247 p.
UNGUREANU, Ovidiu. Drepturi reale. Curs practic. București: Rosetti, 2001. 250 p.
VOICU, Marin. Dreptul de proprietate. Doctrină și jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului. București: Lumina Lex, 2003. 326 p.
III. Ediții periodice
OPRIȘAN, Constantin. Regimul general al proprietății în România. În: Studii de Drept Românesc. nr. 1/1995. p. 5-35.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modurile Derivate DE Dobandire A Dreptului DE Proprietate (ID: 128608)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.