Modurile DE Stingere ALE Obligatiilor Contractuale

„MODURILE DE STINGERE ALE OBLIGAȚIILOR CONTRACTUALE”

CUPRINS :

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 – Considerații generale privind obligațiile civile

Noțiunea de obligație civilă.

1.2 Importanta obligatiilor civile

1.3 Structura obligației

1.4 Clasificarea obligațiilor

1.5 Izvoarele obligatiilor

1.6 Structura raportului juridic

CAPITOLUL 2 – Stingerea obligațiilor contractuale

2.1. Plata

2.1 Compensația. Definiție. Domeniu de aplicare. Efecte

2.2 Confuziunea

2.2.1 Definiție. Domeniu de aplicare. Efecte

2.3 Darea de plată

2.3.1 Definiție. Domeniu de aplicare. Efecte

2.4 Remiterea de datorie

2.4.1 Definiție. Domeniu de aplecare. Efecte

2.5 Imposibilitatea fortuită de executare

2.5.1 Definiție. Domeniu de aplicare. Efecte

CAPITOLUL 3 – STUDIU DE CAZ

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OBLIGAȚIILE CIVILE

Primul capitol al lucrării l-am dedicat studiului analizei obligațiilor civile, sub toate formele ei, a structurii, a importanței, a clasificării acestora și nu în ultimul rând, a izvoarelor obligațiilor.

Noțiunea de obligație civilă

Teoria generală a obligațiilor este cheia de boltă a dreptului civil și a întregului drept privat. Aceasta constituie baza principal a întregii construcții a științei dreptului din cele mai vechi timpuri până astăzi.

Prima contribuție au avut-o celebrii jurisconsulți romani, care și-au pus în valoare admirabilul și pătrunzătorul lor spirit juridic. Această teorie a fost preluată, reformulata și adaptată trebuințelor sociale din secolele XXVII – XVIII de către marii juriști francezi ai vremii, în special de cunoscuții Domat și Pothier. Lucrările lui Pothier au fost principalele surse inspiratoare pentru redactorii Codului civil francez de la 1804 și de aceea a fost numit „Le Code civil avant la letter”, cu alte cuvinte „Codul civil înainte de a fi redactat”.

Teoria generală a obligațiilor a fost într-o continuă evoluție modificându-se și dezvoltându-se odată cu societatea. “Este firesc să fie așa, deoarece cum s-a spus : “Dreptul este o fată a vieții și viața nu este staționară. Dacă s-ar opri pe loc, ar însemna moarte””

Dezvoltarea romană a noțiunii rezulta inclusiv din Instituțiile lui Iustinian conform căreia :” obligațio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura (obligația e o legătură juridică, în temeiul căreia suntem constrânși să facem o prestație în conformitate cu dreptul cetății noastre)”.

Sarcina definirii obligației civile a revenit doctrinei, astfel au fost formulate mai multe definiții :

„Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este ținută față de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie”

„Obligația este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor – poate să pretindă unei alte persoane – numită debitor – să-i facă o prestație pozitivă sau negative, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obține în mod forțat”

„Obligația – în sens larg – este acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – și căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie”

Conform articolului 1164 din Noul Cod Civil, obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată.

Analizând definițiile enunțate, obligația civilă poate fi definită ca fiind raportul juridic în baza căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului să execute prestația corelativă de a da, a face sau a nu face ceva.

Termenul de obligație își are originea în cuvântul obligare sau obligațio, care în latină veche înseamnă a lega (ligare) pe cineva „din pricina” (ob, obs) în vederea obținerii a ceva sau realizării unui anume scop.

În dreptul roman, obligația reprezenta o legătură pur materială, corporală (vinculum corporis) între două persoane, adică între debitor și creditorul sau. În acesta concepție, obligația conferea creditorului un drept asupra însăși persoanei debitorului ius în personam, asemănător cu dreptul proprietarului asupra lucrului (ius în rem). Creditorul putea, la fel că proprietarul lucrului, să dispună de persoana debitorului insolvabil, după bunul său plac.

Ca urmare a evoluției societății romane, noțiunea de obligație se transforma dintr-o legătură corporală (vinculum corporis) într-o legătură juridică (vinculum juris), adică într-un raport juridic în temeiul căruia creditorul putea cere executarea prestației ce i se datorează, iar în caz de neexecutare avea dreptul să recurgă la forța de constrângere (adstringimur) însemnând executarea silită asupra bunurilor debitorului.

Termenul de obligație are două înțelesuri principale în terminologia juridică actuală.

Primul sens este propriu și accesibil numai specialiștilor în drept și se înțelege raportul juridic de obligații, cu ambele laturi, activa și pasivă, în cadrul căruia creditorul are dreptul de a cere debitorului să execute prestația la care este îndatorat.

Cel de-al doilea sens, mai larg, obligația desemnează orice îndatorire juridică prin care se înțeleg atât îndatoririle juridice generale, cât și cele special, particulare, personale pe care le avem în societate.

Obligatia poate avea si alte intelesuri precum:

Datorie. Noțiunea de ’’obligatie” mai poate insemna datoria pe care o are debitorul in cadrul unui raport juridic de obligatii de a da, a face sau de a nu face ceva, prestatie care constituie obiectul dreptului de creanta al creditorului.

Inscris. “Obligatia” desemneaza uneori insusi inscrisul constatator al existentei continutului unui raport juridic obligational, destinat a servi ca miijloc de dovada al acestuia.

Titlu de valoare. Titlul de valoare emis de stat, de o unitate au de o institutie publica confera titularului sau posesorului, calitatea de creditor al emitentului.

. Importanța obligațiilor civile

Fiind veche ca si dreptul, obligația civila este o prezenta categorială juridical fara de care viata economico-juridică nu poate fi concepută.

Importanța atat de considerabila a acestei categorii se degaja din numarul impresionant de institutii jurdice puse la indemana omului de rand sip e care le foloseste in viata cotidiana, cunoscand sau nu despre ce este vorba si a specialistului care gasește în aceste instrumesnte “cheia universala” a atator solutii pe care le asteapta nesfarsitele si variatele situatii de fapt ce viata insasi le aduce in fata sa.

Din punct de vedere practice este momentul sa evidentiem ca nu exista moment al existentei noastre, in care sa nu incheiem acte juridice sau sa executam obligatii ori sa exercita, drepturile nascute din asemenea acte juridice.

Sunt numeroase obligatii legale ce ne revin cum ar fi cele referitoare la circulatia automobilistilor, de aparare a patriei, de intretinere, dar sunt si mai numeroase obligatiile pe care oamenii si le asuma pe baza raporturilor juridice civile in care intra, incheind contracte. Prin vointa lor hotarasc cu privire la valori material, e la cele de cea mai mica importanta, pana ;a cele care intereseaza dezvoltarea economica.

Din punct de vedere theoretic, studiul obligațiilor are o importanta deosebita datorita inaltului lor grad de tehnicitate, caracterului profund stiintific al acestei parti a dreptului, stabilitatii mai mari fata de alte ramuri ale dreptului si aportului deosebit pe care il au in formarea juristilor, in deprinderea celor ce opereaza cu valori economice si cu valori juridice, de a deosebi licitul de ilicit, moralul de immoral, de a proceda conform legii si a bunurilor moravuri, in fiecare caz.

1.4. Structura obligației

Dacă vorbim despre ființa obligației civile se constată că există doua concepții: una monistă și alta dualistă. Potrivit concepției dualiste existentă în dreptul german, se susține că obligația este alcatuită în realitate din două raporturi juridice: Schuld sau debitum și Haftung sau obligation.

Primul este raportul juridic în temeiul caruia debitorul este ținut să execute prestația datorată, iar creditorul este îndrituit s-o primească; acesta este susceptibil exclusive de executare voluntară, neputându-se recurge la executarea silită.

În cel de-al doilea raport juridic, creditorul are posibilitatea să-l constrângă pe debitor, recurgând la chemarea în judecată și la executarea silită, dacă acesta nu execută voluntar prestația datorată.

În concepția monista, obligația constă într-un singur raport juridic între creditor și debitor. Aceasta conceție este împartașită și în dreptul nostru civil.

Obligația are o anumită structură internă. Autori precum T.R. Popescu, P. Anca sau I. Albu apreciază că raportul de obligații este alcătuit din patru elemente: subiectele, conținutul, obiectul și sancțiunea.

O să facem referire la fiecare element în parte, după cum urmează:

Subiectele raportului juridic de obligații.

Subiectele raportului juridic se mai numesc și părți, acestea pot fi persoane fizice și persoane juridice. Deasemenea, subiectele pot fi active sau pasive.

Subiectul activ reprezintă o persoană determinată sau cel puțin determinabilă în momentul nașterii de obligații și se numește creditor, pe când subiectul pasiv trebuie să fie întotdeauna persoană determinată la nașterea obligației și se numește debitor, deoarece datorează “debit” creditorului prestației.

În raporturile de obligații sunt prezenții creditorul și debitorul, iar în funcție de natura raportului juridic acestea se diferențiază.

De exemplu, în raporturile de obligații unilaterale, mai concret într-un contract de donație, donatarul este excusive creditor și cealaltă parte, donatorul este doar debitor.

Cele mai numeroase raporturi juridice sunt cele bilaterale, unde fiecare subiect este, creditor și debitor, în același timp. În cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul este creditor al prețului și debitor al obligației de predare a bunului vândut, iar cumpăratorul este creditor, avaân dreptul de a cere cumpăratorului predarea bunului cumpărat, și debitor pentru plata prețului.

Conținutul raportului de obligații

Conținutul obligației civile este elemental din structura raportului juridic de obligație alcătuit din drepturile subiective dobîndite de părți și din obligațiile asumate de ele, adică din dreptul creditorului de a pretinde și îndatorirea juridical a debitorului de a executa prestația darorată.

Conținutul este alcatuit din următoarele component:

Drepturile subiectului active (drepturile creditorului). Acestea se referă la drepturile subiective civile dobândite de creditorul raportului juridic de obligație prin și înlăuntrul acestui raport. Constă în facultatea acestuia de a pretinde subiectului pasiv să savârșească anumite acțiuni;

Obligațiile corelative dreptului creditorului, acestea constau în îndatorirea juridică a debitorului de a savârși ceva, sau de a se abține de la a savărși ceva și care, în masura în care nu este executată de bună voie, poate fi adusă la îndeplinire cu ajutorul forței coercitive a statului.

În ceea ce privește sancțiunea obligației civile, aceasta constă în posibilitatea juridica recunoscută titularului dreptului subiectiv civil născut dintr-un raport juridic de obligație de a introduce acțiune în justiție sau de a proceda șa executarea silită.

Sancțiunea este cel mai caracteristic dintre elementele ce intră în structura raportului juridic de obligație, pentru obligația civilă. Aceasta face ca obligațiile civile să se distingă de obligațiile naturale.

Raportul de obligații poate fi, din punctual de vedere al conținutului, simplu sau bilateral.

La raportul de obligații simplu, o parte are numai drepturi, iar cealalabține de la a savărși ceva și care, în masura în care nu este executată de bună voie, poate fi adusă la îndeplinire cu ajutorul forței coercitive a statului.

Raportul de obligații poate fi, din punctual de vedere al conținutului, simplu sau bilateral.

La raportul de obligații simplu, o parte are numai drepturi, iar cealaltă parte are numai obligații (contractual de donație), pe când la cel bilateral, ambele parți au deopotrivă și în același timp atât drepturi, cât și obligații (contractul de vanzare-cumpărare).

În conținutul raporturilor de obligații sunt cazuri și drepturi din categoria drepturilor potestative. Drepturile potestative (secundare) sunt acele drepturi civile, care, ca regulă, nu dau naștere direct unui drept de acțiune, adică acele prerogative constând în puterea de a da naștere prin manifestare unilaterală de voință unui efect juridic ce afectează și interesele altei persoane, precum: dreptul de alegere în cazul unei obligații alternative; dreptul de denunțare unilaterală a unui contract, în cazurile admise de lege.

Obiectul raportului juridic de obligații

În ceea ce privește definirea obiectului raportului de obligații civile, diferiți autori își spun punctul de vedere. Acestea sunt:

“prin obiectul raportului juridic de obligații întelegem însăși prestația sau conduita concretă la care este îndrituit creditorul și la care este ținut debitorul”;

“obiectul raportului juridic de obligație constă întotdeauna într-o prestație, care poate fi pozitivă(a da și a face) sau negative(a nu face) ”;

“obiectul obligației reprezintă conduita concretă la care este îndrituit subiectul active și la care este ținut subiectul pasiv”;

“obiectul obligației este conceput ca o prestație pozitivă – a da, a face – și ca o abținere – a nu face ceva la care, în lipsa obligație asumatei, debitorul ar fi fost îndreptățit”;

“obiectul obligației este desemnat prin denumirea generică de “prestație”, indiferent dacă el constă într-o conduită pozitivă sau negativă”.

Din aceste definiții putem spune ca, obiectului raportului juridic de obligații, este prestația sau conduita concretă, pozitivă sau negativă, în care creditorul le poate pretinde, iar debitorul este obligat să le facă sau să se abțină de la savârșirea acestora.

În conformitate cu Noul Cod Civil,art. 1225, alin. (1) obiectul contractului “îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum acestea reiese din ansambulul drepturilor și obligațiilor contracuale ”, iar in ceea ce privește obiectul obligației, conform art. 1226, alin.(1) îl reprezintă “prestația la care se angajează debitorul”. Din aceste două definiții se vede clar diferența dintre obiectul contractului si obiectul obligației.

Clasificarea principală a obligațiilor după obiectul lor se face, în funcție de cele trei categorii de prestații și își are originea în dreptul roman.

Comportamentul debitorului este dat de prestațile la care el se obligă, acestea pot fi: pozitive ( a da și a face) și negative (a nu face).

Prestația de a da (dare) constă în îndatorirea juridică concretizată în constituirea ori transmiterea de drepturi reale cu privire la un bun.

Prestația de a da înseamnă a constitui sau a transmite un drept real în patrimonial creditorului. De exemplu, vanzătorul transmite cumpărătorului dreptului de proprietate asupra bunului vândut.

Atunci când obligația de a da privește transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun cert, se consideră executată din momentul în care se încheie convenția parților. Înstrăinătorului îi ramâne, practic, după realizarea acodului de voință, doar obligația de a preda bunul la care se referă prestația respectivă. Aceasta este regula, din care rezultă tocmai consecința firească a acordului de voință – transmiterea dreptului real.

Sub imperiul vechiului Cod Civil, prestația de a da era distinctă de prestația constând în predarea bunului înstrăinat în materialitatea sa, aceasta din urmă fiind considerată a fi o prestație de “a face” autonomă. Însă Noul Cod Civil consacră altă soluție. Astfel, potrivit art. 1483, alin. (1) prestația de a stramuta proprietatea implică și prestația de a preda lucrul, iar atunci când este cazul, prestația de a-l conserva până la predare.

Prestația de a face (facere) constă în îndatorirea juridical de a savârși o prestație, pozitivă, alta decât cele care se referă șaconstituirea ori strămutarea de drepturi reale cu privire la un bun ( obligația de a da), de exempul plata chiriei, restiruirea de bunuri. De aici de ducem faptul ca obligația de a face nu are structura și nici conținutul obligației de a da.

Obligația de a face este materializată într-o activitate concretă, iar data la care se execută să fie chiar data când se realizează activitatea (acțiunea) a cărei constatare se poate face fizic.

Prestația de a nu face este îndatorirea juridică pe care debitorul și-o asumă, în sensul de a se abține de la a săvârși o prestație, prestație pe care acesta putea să o savârșească dacă nu-și asuma aceasta obligație. Putem da ca exemple: vânzătorul unui fond de comerț se obligă sa nu înființeze sau să deschidă o nouă afacere, identică cu cea înstrăinată, în aceeași localitate.

Sancțiunea obligației

Pentru realizarea oricărei obligații civile este necesar ca legea să pună la dispoziție creditorului mijloacele juridice necesare la care să poată apela pentru a realiza creanța prin executarea voluntară sau silită a prestației pe care debitorul o datorează.

Aceasta este ultimul element din structura obligație civile și constă în posibilitatea juridică recunoscută titularului de drept subiectiv civil nascut dintr-un raport juridic de obligație de a introduce acțiune în justiție sau de a proceda la executarea silită.

Asa cum am definit si mai sus sancțiunea, aproape intreaga literatură de specialitate o definește ca fiind dreptul creditorului “de a recurge la forța de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acțiuni” în justiție și “să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanței sale”.

Deoarece definițiile de mai sus sunt considerate unilaterale și incomplete, pentru că sunt formulate numai din perspectiva creditorului și pentru că sunt avute în vedere doar unele mijloacele juridice offensive conferite de lege creditorului și, în același timp, sunt ignorate mijloacele defensive la care poate recurge pentru a păstra prestația executată voluntar de debitor, în acele situații în care debitorul nu putea fi constrâns să o facă, unii autori au propus o definiție mai completă.

Autori precum Liviu Pop, Florin Popa,Stelian și Ioan Vidu apreciază că: ”sancțiunea obligației constă, din perspectiva creditorului, în totalitatea mijloacelor juridice offensive și defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forței de constrângere a statului, pentru a obține sau păstra prestația care se datorează de către debitor și, din perspectiva debitorului, în mijloacele juridice pe care legea le pune la îndemâna lui pentru a se libera de datorie, prin executarea prestației datorate, atunci când creditorul refuză ori nu poate să o primească, debitorul având interes să stingă raportul obligational prin executare”.

Mijloacele juridice ofensive și defensive aflate la dispoziția creditorului sunt: punerea în întarziere a debitorului, acțiunea în justiție, daunele cominatorii, amenzile cominatorii, daunele-interese moratoria și executarea silită. Cele mai eficace sunt: acțiunea în justiție și executarea silită.

Acțiunea în justiție este actul procesual prin care creditorul îl cheamă pe debitor în justiție pentru ca prin hotarârea ce se va pronunța să fie condamnat la executarea prestației pe care o datorează.

Executarea silită este o procedură complex prin care creditorul care are un titlu executoriu obține prestația ce I se datorează, cu concursul organelor de stat competente, în cazul în care debitorul nu întelege să o execute de bunăvoie.

Pot fi executate silit obligațiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea unei construcții, plantații ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege.

Mijloace juridice la care debitorul poate recurge pentru a se libera de datorie.

Creditorul are dreptul, dar și îndatorirea de a primi prestația de la debitor.

Refuzul nejustificat al creditorul de a primi plata este o dovada a relei sale credințe.

În primul rând, atunci când se refuză primirea plății, debitorul are la dispoziție prerogative punerii în întarziere a creditorului. Această prerogative este reglementată în articolele 1510-1511 ale Codului Civil, cu toate consecințele pe care le antreneză. Cea mai importantă constă în faptul că respectivul creditor va fi obligat să repare toate prejudiciile cauzate debitorului prin întarziere.

Atunci când prestația datorată constă în predarea bunului, refuzul nejustificat al creditorului de a-l primi îi dă dreptul debitorului să consemneze bunul în cauză pe cheltuiala creditorului, liberându-se de datorie.

Clasificarea obligațiilor civile

Obligația este o legatură de drept în virturea căreaia debitorul este tinut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestație datorată.

Obligațiile izvorăsc, conform Noului Cod Civil, respective art. 1165, din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogațirea fără justă cauză, plată nedatorată, fapta ilicită, precum si din orice alt act sau fapt de care legea leagă nasterea de obligații.

Majoritatea autorilor tind să realizeze clasificarea obligațiilor începând de la criteriul sancțiunii, obligațiile împarțindu-se în obligații civile (perfecte) și obligații naturale (imperfecte), care la rândul lor sunt obligații civile degenerate și obligații civile avortate.

În funcție de criteriul izvorului lor, obligațiile civile sunt de mai multe tipuri. Acestea se impart în:

Obligații nascute din acte juridice civile:

Obligații născute din contracte;

Obligații născute din act unilateral de vointă;

Obligații născute din faptul juridic licit;

Obligații născute din îmbogațirea fără justă cauză;

Obligații născute din gestiunea de afaceri;

Obligații născute din plata lucrului nedatorata (plata nedatorată);

Obligațiile civile născute din faptul juridic ilicit (cauzarea de prejudicii, adică din delictul civil).

Potrivit acestei clasificări, obligațiile civile sunt:

Obligații civile născute din contracte;

Obligații civile nascute din actul unilateral de vointă;

Obligații civile născute din îmbogațirea fară justă cauză;

Obligații civile nascute din gestiunea de afaceri;

Obligații civile nascute din plata nedatorată;

Obligațiile civile născute din delictul civil (cauzarea de prejudicii).

Obligații civile născute din contracte

Contractul este acordul de voință între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic, conform articolului 1166, al Noului Cod Civil.

Parțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordine publică și de bunele moravuri. Ele trebuie sa acționeze cu bună-credință, atât negocierea și încheierea contractului, cât și pe timpul executării sale. (Noul Cod Civil, art. 1169, 1170 )

Conform definiției rezultă că elementul principal al cotractului îl reprezintă acordul parților, deorarece nici un contract nu poate lua naștere dacă parțile nu se pun deacord. Ca de exemplu, putem vorbii despre un contract de vanzare-cumparare, unde parțile își urmaresc atingerea efectelor, precum: transmiterea dreptului de proprietatea asupra lucrului vândut de la vanzător la cumpărator și obținerea unei sume de bani de către vânzător de la cumpărator.

Obligații civile născut din actul juridic unilateral de voință

Actul juridic unilateral de voință presupune numai mainifestarea de vointă a autorului său. Acesta este supus comunicării, atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatararului este necesară potrivit naturii actului. (Noul Cod Civil, art.1324, 1326).

In sistemul dreptului civil roman, sunt cazuri prevazute de lege, când voința unilaterală manifestată cu scopul de a produce efecte juridice are putere obligatorie, constituind un izvor de drept.

Aceste cazuri sunt: promisiunea unilaterală, promisiunea publică de recompensă, testamentul, titlurile de valoare.

Promisiunea unilaterală este, conform art. 1327, al Noului Cod Civil, “facută cu intenția de a se oblige independent de accepatare îl leagă numai pe autor”.

În cazul promisiunii publice de recompensă, persona care promite în mod public o recompensă în schimbul executări unei prestații este obligat sa facă plata, chiar dacă prestația a fost executată fară a se cunoaște promisiunea.

Testamentul este un act juridic unilateral – exprimă voința unei singure persoane – în virtutea căruia testatorul poate impune moștenitorilor săi legali sau legatarilor anumite obligații de a da, a face sau a nu face.

Titlurile de valoarea sunt anumite înscrisuri în care se încorporează drepturile de creanță pe care ele le exprimă, în așa fel încît, fără prezentarea înscrisului nu se poate realiza. Acestea cuprind un raport juridic unilateral, creat prin simpla declarație de voință a semnatarului, care se obligă să efectueze o anumită prestație. În titlurile de valoare sunt încorporate drepturile care se transmit cu titlu însuși.

Obligații civile născute din îmbogațirea fară justă cauză

În cazul în care o persoană se imbogațește fără justă cauză în detrimental altuia este obligat la restituire, în masura propriei sale imbogațiri si în limita pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană.

Obligații civile nascute din gestiunea de afaceri.

Gestiunea de afaceri există atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existent gestiunii sau, cunoascând gestiunea, nu este în masură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale, potrivit art.1330, alin.1, al Noului Cod Civil.

Gerantul are obligația de al înștiința pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil. Gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută pana cand o poate abandona fără riscul vreunei peirderi sau pana cand geratul, personal sau prin reprezentant, ori moștenitorii acestuia sunt în masură sa o preia.

Ca si obligație a gerantului, acesta la încetarea gestiunii trebuie sa dea socoteala geratului si sa-I remită acestuia toate bunurile obținute cu ocazia gestiunii. (art. 1331, 1332, 1335, NNC).

Obligații născute din plata lucrului nedatorata (plata nedatorată);

Plata nedatorată este regelemtată in mod special in dreptul nostru la art. 1341-1344 al Noului Cod Civil. Plata nedatorată intervine atunci cand cel care plateste fara a datora are dreptul la restituire.

Persoana care afacut plata nedatorata se numeste “solvens”, ir persoana care a primit aceast[ plata se numeste “accipiens”. Plata unei datorii fara temei se numeste “plata indebitului”. Restituirea platii nedatorate este sanctionata printr-o actiune in repetitiune “condictio indebiti”

Obligațiile civile născute din delictul civil (cauzarea de prejudicii).

Obligatiile nascute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii sunt in realitate raporturi de raspundere civila.

Obligatiile care se nasc din cauzarea de prejudicii sunt o consecintă a savarsirii unor acte sau fapte licite ce incalca dreptul obiectiv si dreptul subiectiv al persoanei vatamate. Scopul raspunderii civile consta in inlaturarea consecintelor pe care le provoaca cauzarea de prejudicii prin acoperirea pagubelor patrimoniale provocate prin acte sau fapte ilicite si prin urmarea restabilirea raporturilr juridice normale.

In funcție de obiectul lor, obligațiile civile se clasifica astfel:

obligații de a da, obligații de a face si obligații de a nu face;

obligații în natura si obligații pecuniare sau monetare;

obligațiile de plata a unei sume de bani ori de predare a unei cantitati de bunuri generice;obligațiile de predare a unui bun cert, determinabil; obligațiile de prestare de servicii si obligațiile de a nu face;

obligațiile de rezultat si obligațiile de mijloace.

In functie de clasificarea realizata mai sus o sa definim cele mai importante obligații civile dupa cum urmează:

Obligațiile de a da se refera de regulă la transferul sau la constituirea în favoarea creditorului a unui drept real (deci nu la o donațiune). Acestea se nasc prin simplul accord de voință și, cu unele excepții, transferă imediat dreptul real de la o parte la alta.

Obligațiile de a face se refera la fapte positive ale debitorului ca, de pildă, la executarea unei lucrări, conservarea unui lucru.

Obligațiile de a nu face urmaresc împiedicarea debitorului de a nu face ceva c ear fi putut face daca nu i s-ar fi interzis ca, de pildă, obligația vanzatorului de a nu tulbura posesia cumparătorului.

Obligațiile în natură sunt acele raporturi juridice obligaționale care au ca obiect orice prestație pozitiva sau negative, cu excepția prestației de a plati o suma de bani. Acestea i-au mai multe forme precum: obligatia de predare a unui bun cert, obligația de predare de bunuri generice, obligația care are ca obiect prestarea de serviciu, etc.

Obligațiile pecuniare sau monetare sunt raporturi care au ca obiect pretația de a plati sau remite o suma de bani creditorului sau reprezentantului sau. Cum sunt: obligația de a restitui suma împrumutată sau aflată în deposit, obligația de a plati despagubirile datorate pentru repararea unui prejudiciu, etc.

Clasificarea obligațiilor dupa efectele lor

Chiar daca se considera ca si clasificarea obligațiilor in obligații de rezultat si obligații de mijloace ar avea in vedere obictul acestora, se considera faptul ca este vorba de criteriul efectelor obligațiilor.

In ceea ce priveste, obligațiile din prima categorie ceea ce se urmareste este obtinerea unui anumit rezultat – de exemplu obligația carausului de a preda mafra la destinație in stare buna si in conditiile fixate prin contractul de transport, iar in cazul celei de-a doua categorii se urmareste depunerea unuei anumite diligente, ca de exemplu obligația medicului de a presta tratamentul cu prudenta si diligenta necesara.

Importanta acestei clasificari se remarca in domeniul probelor, in sensul ca in cazul neexecutarii obligației de rezultat creditorul este scutit de proba, sarcina acesteia revenind debitorului, in timp ce in situația neexecutarii obligației de mijloace sarcina probei revine creditorului.

Clasificarea obligațiilor in raport de opozabilitate

Acestea se impart in trei tipuri de obligații, dupa cum urmează: obligații ordinare, reale si obligațiile opozabile tertilor.

Obligațiile ordinare se caracterizeaza prin aceea ca debitorul este ținut sa raspunda cu intregul sau patrimoniu pentru executarea acestora. În concluzie, obligațiile care alcatuiesc regula, le sunt proprii sub aspetul opozabilitații toate regulile care cârmuiesc drepturile relative.

Obligațile reale se caratcetizează prin aceea ca debitorule este ținut sa raspunda pentru indeplinirea lor, in limitele unui bun sau unor bunuri determinate anume.

Obligațiile opozabile terților sunt obligațiile strict legate de posesia lucrului. Creditorul nu poate obține satisfacerea dreptului sau decat daca posesorul actual al lucrului va fi obligat sa respecte acest drept, desi nu a participat direct si personal la formarea raportului de obligație.

Aceasta clasificare are o importanta deosebita sub aspectul posibilitatilor de realizare a intereselor creditorilor.

In functie de sanctiunea juridica, obligațiile sunt de doua feluri: obligații civile (perfecte) și obligații imperfecte (naturale).

Obligațiile civile (perfecte) reprezinta majoritatea obligațiilor civile si se mai numesc si obligații înzestrate cu actiune in justitie. Acestea pot fi duse la indeplinire in mod silit, prin apel la forța de constrangere a statului, in caz de neexecutare de bunavoie de catre debitor.

Obligațiile imperfecte (naturale) sunt susceptible numai de executare voluntara, lasand posiblitatea apelarii la forta de constrangere a statului pentru executarea lor. In doctrina franceza, obligațiile naturale se divid in:

Obligații avortate: sunt obligații nascute din acte juridice nevalabile;

Obligații degenerate: sunt obligațiile care s-au nascut valabile dar care si-au pierdut eficacitatea ca effect al prescriptiei extinctive.

Ambele categorii sunt obligațiile juridice, in sensul ca obligatiile natural nu se confunda cu obligatiile morale, nejuridice.

Izvoarele obligațiilor

Izvoarele obligatiilor in vechiul Cod Civil

Raporturile juridice de obligatii sunt o specie foarte numeroasa a raporturilor juridice civile. Asa se face ca izvoarele lor sunt identice cu izvoarele raporturilor juridice.

Conceptual de izvoare de ale raporturilor juridice, indifferent daca sunt de drept pubic sau de drept privat, au fost elaborate in stiinta dreptului, avand ca model si reper izvoarele obigatiilor din dreptul civil si din dreptul privat roman.

Vechiul Cod civil roman a fost o buna parte o copie fidela a Codului Civil francez de la 1804, care desi a suferit multe modificari si completari este si astazi in vigoare. De aici se explica faptul ca dispozitiile sale cu privire la izvoarele obligatiilor exprima conceptia in materie a redactorilor Codului Civil francez, cu unele deosebiri puse in discutire in doctrina noastra. Cea mai importanta deosebire este aceea ca in vechiul nostru Cod civil sunt reglementate numai patru izvoare de obligatii: contractul, cvasicontractul, delictul si cvasidelictul.

Contractul este definit conform art. 942 al Codului Civil, ca fiind “acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge intre dansii un raport juridic.”

Cvasicontractul isi are definitia in art. 986, conform careia acesta este “un fapt licit si voluntary din care se naste o obligatiei catre alta persoana sau obligatii reciproce intre parti.” Erau regrementate doua cvasicontracte precum gestiunea de afaceri (art. 987 – 991) si plata nedatorata (art. 992 – 997).

Delictul era definit in art. 998, ca fiind: “Orice fapta a omului, care cauzeaza aluia prejudiciu, oblige pe acela din a carui greseala s-a ocazionat a-l repara.” Cu alte cuvinte, delictul este o fapta ilicita a omului cauzatoare de prejudiciu savarsita cu intentie de catre autorul sau.

Cvasidelictul era definit in art. 999 unde se dispunea ca: “Omul este responsabil nu nmai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de Acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa.” De aici rezulta faptul ca cvasidelictul este tot o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu care spre deosebire de delict, aceasta ete savarsita din culpa propriu-zisa, adica din neglijenta sau prin imprundenta.

Izvoarele obligatiilor in dreptul roman contemporan. Reglementarile in materie ale noului Cod civil

Autori precum Liviu Pop, Florin Popa, Stelian Ioan Vidu sustin idea ca in vechiul Cod civil, clasificarea cvadripartita a izvoarelor obigatiilor era insufficient de cuprinzatoare si fara rigoare stiintifica. Aceasta a fost supusa unor critici severe si justificate, fiind sintetizate dupa cum urmeaza:

Clasificarea era incompleta, deoarece nu cuprinde unele izvoare de obligatii a caror existent nu poate fi ignorata, cum sunt: actul juridic unilateral, imbogatirea fara justa cauza, precum si numeroasele fapte juridice care nu sunt conduit umane si de producerea carora se leaga nasterea unor raporturi juridice de obligatii;

Categoria cvasicontractelor este inexacta, nestiintifica, intrucat, desi pare a evoca o apropiere de contract, in realitate asa-numitele cvasicontracte – gestiunea de afaceri si plata nedatorata – sunt conduit umane licite si nicidecum manifestari de vointa si cu atat mai putin acorduri de vointa;

Categoria cvasidelictelor este cu totul inutila, pentru motivul bine cunoascut ca, spre este tinut la repararea integral a prejudiciului cauzat, fara a deosebi dupa cum fapta a fost savarsita cu sau fara intentie, adica din neglijenta sau prin imprudenta.

Conform Codului Civil in vigoare, obligațiile izvorăsc din acte juridice civile, fapte juridice licite si fapte juridice ilicite. Acestea la randul lor se impart in:

Acte juridice civile – contracte si acte unilaterale de vointa;

Fapte juridice licite – gestiunea de afaceri, imbogatirea fara justa cauza, plata datorata;

Fapte juridice ilicite – delictul civil.

Actele juridice civile sunt acorduri de vointa sau manifestari unilaterale de vointa ale diferitelor persoane facute cu respectarea sau in executarea legii, cu intentia de a produce efecte juridice, fara care nu s-ar putea produce.

Contractul

Conform art. 1166 din Noul Cod Civil, “Contractul este acordul de vointa intre doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic”.

Actul juridic unilateral de drept civil este manifestarea de vointa a unei singure persoane, cu intentia de a produce efecte juridice, adica a da nastere, a modifica ori a stinge raporturi juridice civile. In vechiul Cod civil, actul juridic nu era reglementat expres printr-o norma juridical generala, pe cand art. 1324 noul Cod civil, il defineste expres: “Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de vointa a autorului sau”. Cand actul juridic unilateral este izvor de obligatii acesta consta in manifestarea de vointa a debitorului.

Faptele juridice civle stricto sensu sunt definite de doctrina juridical in opozitie cu actele juridice. Vazute din aceasta perspectiva, prin faptele juridice civile se inteleg toate celelalte imprejurari, cu exceptia acordurilor si manifestarilo unilaterale de vointa, indifferent ca sunt sau nu sunt conduit umane, de savarsire sau producerea carora legea leaga nasterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice. De aici rezulta faptul ca faptele juridice stricto sensu, dupa natural or sunt de doua feluri: fapte juridice conduit umane si alte fapte juridice care nu sunt conduit umane.

Faptele juridice-conduite umane sunt actiuni ale oamenilor, licite sau ilicite, care dau nastere, modifica sau sting raporturi juridice de obligati, fiindca asa prevede legea. Sunt izvoare de obligat in afara de vointa debitorului de a se obliga; el nu a avut si nu are aceasta intentie, chiar daca este autorul acelei conduite.

Dupa cum stim faptele juridice din aceasta subcategorie sunt numeroase si se prezinta intr-o mare diversitate, de aceea putem distinge intre:

Conduite umane ilicite – acestea sun actiuni sau inactiuni ale omului care prin savarsirea lor incalca normele juridice imperative; noul Cod civil le defineste in art. 1349, in care se stablileste cadrul general al raspunderii civile delictuale.

Conduite umane licite – acestea sunt fapte ale omului prin care nu se incalca normele imperative ale legii aflate in vigoare. Acestea sunt reglemementate in Noul Cod civil ca fiind: gestiunea de afaceri (art. 1300- 1340), plata nedatorata (art. 1342- 1344) si imbogatirea fara justa cauza (art. 1345- 1348).

Alte fapte juridice, care nu sunt conduite umane. Ele constau in manifestari ale unor energii exterioare omului, ale unui lucru sau ale unei finte, alta decat fiinta umana, care, potrivit legii imperative, poduc efecte juridice si de aici rezulta faptul ca ele pot da nastere, modifica sau stinge raporturile juridice, in cazul nostru de obligatii. Aici se includ: fenomenele naturii, explozia unui cazan, explozia cauciucului unui autovehicul, defectarea produselor, sperietura unui animal, surparea unei cladiri. Acestea nu trebuie sa trebuie sa aiba la origine faptele unui om.

Contractul civil

Contractul civil este definit in art.1166 C.civ. ca fiind “acordul între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic”.

În cuprinsul Codului civil, termenul de contract este sinonim cu termenul de “acord de voințe”. În doctrină, re regasește și utilizarea termenului de “convenție” care este sinonim celui de contract. Din acest motiv, obligațiile născute din acorduri de voință pot fi clasificate ca și obligații contractuale sau obligații convenționale.

Daca facem o comparatie intre articolele din Noul si Vechiul Cod Civil, se poate vedea diferenta intre acestea. Potrivit art. 942 din Vechiul Cod Civil roman, “Contractul este acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge intre dansii un raport juridic”, iar potrivit art. 1166 asa cum am evidentiat mai sus putem spune ca persoanele au posibilitatea de a modifica si de a transmite raportul juridic. Se poate spune ca aceste doua definitii se aseamnaa, dar nu sunt identice. Din acestea,conform art. 1166 putem privii contractul ca o conventie generatoare de drepturi si obligatii, deoarece aceasta poate avea drept obiect atat nasterea unei obligatii, cat si modificarea, transmiterea sau stingerea acesteia.

1.6 Structura raportului juridic

În continuare o sa vorbim despre structura raportului juridic și despre condițiile esențiale pentru validitate ale contractului.

Contactul se încheie prin simplul acord de voințe al parților dacă legea nu prevede anumite formalități pentru încheierea sa valabilă.

Potrivit atât din punct de vedere psihologic, cât și ca noțiune de drept, voința juridical reprezintă un process complex care înglobează deopotriva atât consimțământul, cât și cauza actului juridic.

Punctul de plecare în procesul de formare a voinței juridice îl reprezintă existența, din punct de vedere obiectiv, a unor nevoi pe car omul tinde să le satisfacă. Reflectarea în conștiința omului a unor nevoie material sau spiritual ce trebuie satisfacute reprezintă prima etapă a acestui process.

Deaseamea urmează alte etape, precum:

Conturarea – sub impulsul acestor nevoi – a motivelor care determină acțiunea;

Deliberarea, analiza mentală a motivelor și a mijloacelor de satisfacere a nevoilor respective, dar și a avantajelor și dezavantajelor dorințelor care se confruntă;

Intervenția motivului determinant, care nu reprezintă altceva decât conștientizarea la nivel intelectiv a scopului urmărit;

Hotărârea exteriorizată de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea scopului urmărit, adica formarea consimțământului.

Aceste faze ale procesului au character intern, reprezentând voința internă, dar pentru ca faptul psihologic să devină fapt social este necesar ca hotărârea luată sa fie exteriorizată, astfel încât alte persoane să aibă posibiliatea de a o cunoaște.

Dar în cadreu acestui proces, cele mai importante etape sunt ultimele două, care constituie, de fapt, cele două elemente ale voinței juridice:

Consimțământul, adică manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic;

Cauza, adică scopul concret urmărit prin încheierea actului resprectiv.

Codul Civil consacră implicit, dar neindoielnic, două principii care guvernează voința juridică: principiul libertății actelor juridice si principiul voinței interne sau reale, a părților.

Potrivit primului principiu, parțile contractante pot încheia orice fel de act juridic civil, acestea pot să-I dea conținutul dorit, pot dispune modificarea sau încetarea actelor juridice civile încheiate. Se poate manifesta în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

Fundamental acestui principiu constă în recunoașterea de către lege a puterii generatoare de efecte juridice a voinței subiectelor de drept.

Limitele acestui principiu sunt: normele imperative, regulile de conviețuire socială și ordinea plitică, socială și economică.

Sancțiunea ce intervine în cazul în care actul juridic este încheiat cu depășirea acestor limite, constă în nulitatea acestuia.

Conform celui de-al doilea principiu, voința cuprinde un element intern (psihologic) și un element extern (social). Dacă există concordanță între elementul intern și extern, adică între voința internă și exteriorizată, nu se ridică problem privind determinarea principiului aplicabil, întrucât există, practice, o singură voință. Dar sunt și cazuri în care cele două elemente ale voinței juridice poate exista discordanță, punându-se astfel întrebarea căreia dintre cele două voințe trebuie să i se acorde prioritate.

Răspunsul acestei întrebări îl găsim cu ajutorul Codului nostru civil, acesta acordând prioritate concepției subiective, potrivit căreia trebuie să prevaleze voința internă (reală).

Concepția subiectivă susține că trebuie să i se acorde prioritate voinței interne sau reale, întrucât aceasta este elementul constitutive al actului juridic, declarația de voinșă nefiind altceva decât mijlocul de exteriorizare a voinței interne.

Concepția obiectivă susține că trebuie să se acorde preeminență voinței declarate, întrucât atât timp cât voința internă nu este exteriorizată, ea nu prezintă utilitate sau relevanța pentru drept; declarația de voință devenind un fapt social, trebuie să fie elementul care să prevaleze.

În structura raportului juridic sunt incluse urmatoarele elemente:

Subiectele raportului juridic;

Conținutul raportului juridic;

Obiectul raportului juridic.

Subiectele raportului juridic

Subiectele raportului juridic pot fi persoanele fizice sau persoanele juridice, ca titular de drepturi subiective civile și obligații corelative, precum și statul, când participă la raporturi juridice civile, ca subiect de drept civil.

Astfel, raportul juridic se stabilește între două persoane, una numită subiect activ sau creditor, care are un drept subiectiv patrimonial (o creanță) și alta, numită subiect pasiv sau debitor, care are o obligație, o îndatorire. De exemplu, în cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor, iar împrumutatul este numai debitor.

Sunt cazuri de raporturi juridice obligaționale în care o persoană poate avea dublă calitate, atât de subiect active, cât și de subiect pasiv. În cazul contractului de vanzare-cumpărare, vânzătorul este subiect active cu privire la încasarea prețului și subiect pasiv cu privire la transmiterea dreptului de proprietate, predarea bunului și garantarea cumpărătorului. Corespunzător, cumpăratorul este atât creditor cât privește dreptul de a primi lucrul cumparat și debitor față de obligația de plată a prețului.

De regulă, subiectele raportului juridic sunt determinate, cum ar fi în cazul căsătoriei, unde barbatul X se căsătorește cu femeia Y. Există, însă și situații în care numai unul dintre subiectele raportului juridic este determinat, cum ar fi, spre exemplu, cazul raportului juridic de proprietate în cadrul căruia este individualizat numai titularul dreptului de proprietate, iar celălalt subiect este alcătuit din totaliatea perdoanelor fizice sau juridice netitulare ale dreptului de proprietate și care au îndatorirea de a se abține de la orice faptă prin care ar aduce atingere acestui drept.

Putem spune că subiectul raportului juridic poate fi o persoană fizică sau juridică care, savârșind acte sau fapte juridice, dobândește sau își asumă obligații subiective ce alcătuiesc conținutul raportului juridic.

Pentru a putea dobândi calitatea de subiect de drept, persoanele fizice sau juridice trebuie sa ai capacitate juridică. Capacitatea juridică este aptitudinea generală și abstractă, recunoascută de lege unei persoane fizice sau juridice de a intra în raporturi juridice și, pe cale de consecință, de a dobândi drepturi și de a-ți asuma și executa obligații civile.

Aceasta de prezintă sub două forme: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligații civile. Aceata începre la nașterea persoani și înceteză odată cu moartea acesteia.

În ceea ce privește persoanele juridice, aceasta pot dobândi capacitatea de folosință, adică de a avea drepturi și obligații civile, din momentul în care au fost înregistrate.

Capacitatea de exercițiu conform art. 37, Cod Civil este: aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. Subiectele de drept își pot exercita drepturile și își pot executa obligațiile legale în cadrul unor raporturi juridice concrete.

Recunoașterea capacității de exercițiu a persoanei fizice este în stransă legatură cu dezvoltarea ei psihică, adică în raport cu nivelul de dezvoltare a capacității sale intellective și volitive.

În materie civilă, potrivit Decretului nr. 31/1954, persoanele fizice minore sub varsta de 14 ani și cele puse sub interdicție judecatorească, nu au capacitate de exercițiu, iar persoanele minore care au împlinit vârsta de 14 ani au capacitate restrânsă de exercițiu.

Capacitatea de exercițiu deplină începe la data cand persona devine majoră, iar în cazul minorului casatorit, acesta dobandește capacitatea de exercițiu deplină din momentul casatoriei.

În privința persoanelor juridice,aceastea își pot exercita drepturile și își pot îndeplinii obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

În raport cu numarul indivizilor umani care le alcatuiesc, sunt subiecte de drept individuale, aici fiind vorba de persoane fizice și subiecte de drept collective, adica persoane juridice.

Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile. Aceasta poate participa în diverse calității, precum: minoră, majoră, cetațean roman sau strain, militar, apatrid, funcționarul public.

Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi și de obligații civile. Aceasta trebuie sa aiba un patrimoniu propriu afectat realizarii unui anume scop în accord cu interesul public.

Exempli gratia sunt persoanele juridice urmatoarele categorii: statul, unitațile administrativ – teritoriale,autoritațile și instituțiile statului, societațile comerciale, regiile autonome, organizațiile cooperatiste, asociațiile și fundațiile, conform Ordonanțeei Guvernului nr. 26/2000.

Conținutul raportului juridic

Când vorbim despre conținutul raportului juridic, ne referim la faptul că acesta este alcatuit din dreptul de creanță care aparține creditorului și obligația corelativă a acestui drept, care incumbă debitorului.

Creanța face parte din activul patrimoniului, atâta timp cat obligația se înscrie în pasivul acestuia. Drepturile de creanță împreună cu drepturile reale alcatuiesc drepturile patrimoniale.

Din aceasta reiese că acesta este alcatuit din drepturile și obligațiile subiective ce revin subiectelor din cadrul acestuia.

Din punct de vedere al conținutului, raportul juridic poate fi simplu, în situația în care o partea are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligații complexe, sau complex, când ambele parți au atât drepturi cât și obligații.

Dreptul subiectiv este acea posibilitate a subiectului active dintr-un raport juridic, persoana fizica sau juridical, în virtutea căreia aceasta poate, în limitele legii care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, să pretindă o anumită conduit a subiectului pasiv, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva, și la nevoie, să apeleze la forța coercitivă a statului pentrua obține realizarea sau respectarea acesteia.

Putem vorbii despre dreptul pesoanei pagubite printr-un delict civil de a obține repararea pagubei produsă în patrimoniul său ori despre dreptul locatarului de a I se plăti chiria pentru lucrul închiriat.

În cadrul raportului juridic, obligația este elementul corelativ dreptului subiectiv. Corelativitatea drepturilor și a obligațiilor în cadrul unui raport juridic semnifică faptul că drepturile nu pot fi analizate izolat, rupte de obligații.

Obligația reprezintă îndatorirea pe care subiectul pasiv al raportului juridic trebuie sa o îndeplinească și pe care subiectul activ poate să o pretindă și care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva sub sancțiunea forței coercitive a statului în cazul neîndeplinirii acesteia.

Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor și acesta trebuie sa îndeplinească, adică însuși prestația.

Dupa cum stim, prestația constă în obligația de a da, de a face sau de a nu face ceva.

În temeiul articolului 1225, aliniatul 1, al Codului Civil,obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridical, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și alte asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale.

În opinia prof. Liviu Pop, obiectul obligației este desemnat prin denumirea generic de prestație, indifferent daca el constă într-o conduiăt pozitivă sau negative.

Putem spune că obiectul raportului juridic constă în ansamblul elementelor de natură patrimonială sau nepatrimonială de care se leagă drepturile și obligațiile subiectelor raportului juridic.

Obiectul raportului juridic, indiferent de felul prestației, trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să aibă natură juridică, să fie destinat creditorului sau persoanei desemnate de către acesta, să prezinte interes pentru creditor, sau persoana desemnată de către acesta, să fie posibil, să se afle în circuit civil, să fie determinat sau determinabil și să fie licit, sub sancțiunea nulității absolute.

Obiectul este ilicit în momentul când aceasta este prohibit de lege sau contravine ordinii publice sau a bunelor moravuri.

Pentru a fi valabil un raport juridic, pe langa cele prezentate mai sus, el trebuie sa mai conțină și consimțământul parților, iar cauza care determină încheierea contractului trebue sa fie licită și morală.

Consimțământul reprezintă voința internă de a încheia contractul, exeriorizată sau manifestată. Este suficient ca parțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale raportului juridic, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori pot încredința determinarea acestora unei alte persoane.

Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească anumite condiții dupa cum urmeză: să provină de la persoane cu discernământ, si fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, sa fie manifestat în exerior (exteriorizat) și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ(eroare, dol, violență, leziune).

Cauza contractului este scopul urmărit de către părți când încheie contractul, adică reprezintă rezultatul sau efectul către care tind ele prin contractul încheiat. Aceasta nu trebuie sa se confunde cu cauza care precede și determină un efect, respectiv cauza în sens filozofic. De asemenea nu se confundă cu consimtământul și obiectul contractului și desigur cu contractul.

Prin cauză trebuie să intelegem scopul imediat urmărit de părțile contractante pentru încheierea contractului. Scopul urmărit imediat este un element astract și invariabil în aceeași categorie de contract. De exemplu, in contractele unilaterale, cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenția de a gratifica (animus donandi).

Scopul mediat sau motivul determinant al încheierii contractului, privește fie însușirile contra-prestație, fie anumite calități ale celeilalte părți. Acesta este subiectiv și variabil de la un contract la altul.

Pentru ca o cauză să fie valabilă trebuie să existe, să fie licită și morală. In literatura juridică se consideră ca lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care la rândul ei este o eroare asupra cauzei, Deasemenea, cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice sau când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative si este imorală când este contrară bunelor moravuri. Nefiind îndeplinite aceste condiții, aceastea atrag nulitatea absolută a contractului. Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, excepție facând cazul când contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice.

CAPITOLUL 2 – Stingerea obligațiilor contractuale

Spre deosebire de raporturile juridice în al căror conținut se află și drepturi reale șii care au un caracter de durată și stabilitate, raporturile obligaționale se nasc, se deruleză și se sting, în scopul de a se realiza dinamica circuitului civil. Ele se nasc, de cele mai multe ori pentru a se stinge imediat sau dupa anumite intervale de timp. Mijlocul firesc de realizare a dreturilor de creanță constă în executarea în natura a obligațiilor de către debitor. În momentul în care asemenea executare voluntară nu intervine, scopul poate fi realizat prin executare silită în natură sau prin echivalent al obligațiilor. Legea prevede și alte mijloace juridice de stingere a obligațiilor care operează în temeiul acordului de vointă al părților sau în temeiul legii.

Doctrina a semnalat, în mod constant, că unele din categoriile enumerate în cadrul art.1091 din vechiul Cod civil nu reprezintă propriu-zis mijloace de stingere a obligațiilor. Putem spune că novația este un mod de tranformare a obligației, nulitatea și rezoluțiunea sunt moduri de desființare a raportului juridic obigațional cu efect retroactiv, iar prespcripția extinctivă este un mod de stingere a dreptului la acțiune în sens material. Tinând cont de opiniile exprimate de dectrină, noul Cod civil prevede în art. 1615 ca modurile de stingere a obligațiilor sunt plata, compensația, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, cu mențiunea că la acestea se pot adauga și alte mijloace expres prevazute de lege.

În cadrul unei clasificări a mijloacelor de stingere a obligației, am putea reține existența următoarelor mijloace:

Plata – care include executare benevolă a obligațiilor, fiind cel mai important mijloc de stingere a raportului obligațional;

Plata silita – care include executarea silită în natură a obligațiilor si executarea prin echivalent;

Mijloace substitutive de realizare a plății: compensația, confuziunea, remiterea de datorie, darea de plată;

Mijloace legal extinctive de stingere a datoriei: imposibilitate fortuită de executare și într-o anumită masură prescripția.

Pentru clasificarea modurilor de stingere a obligațiilor s-au propus două criterii, după cum urmeză:

După rolul voinței părților în stingerea raportului obligațional – acesta divizându-se la rândul său în:

Mijloace voluntare de stingere a obligațiilor, precum: remiterea de datorie, executarea voluntară, compensația convențională;

Mijloace care sting obligația fără voința părților, precum: imposibilitatea fortuită de executare, compensația legală și judiciară, confuziunea;

După cum stingerea obligației s-a produs sau nu ca efect al realizării dreptului de creantă al creditorului acestea se divid în:

Mijloace de stingere a obligațiilor prin care se realizează dreptul de creanță al creditorului, precum: executarea obligației, compensația și darea în plată;

Mijloace de stingerea a obligației prin care nu se realizează dreptul de creanță al creditorului, precum: remiterea de datorie și imposibilitatea fortuită de executare.

Obligația, ca și rapot juridic obligațional, indiferent de izvorul său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau sa nu facă ceva, prestație pe care acesta din urmă este îndatorat să o execute, sub sancțiunea constrângerii sale. Așadar, debitorul este ținut să execute, după caz, o pretație pozitivă sau negativă, în funcție de obiectul obligației. Executarea prestației datorată de debitor are ca efect realizarea dreptului de creanță, respectiv liberarea lui de datorie și, implicit, stingerea raportului juridic de obligație.

In continuare o să vorbim despre modurile de stingere ale obligațiilor civile (contractuale).

Noțiunea de plată. Considerații generale.

Plata este reglementată în art. 1469-1515 Cod Civil, care compun Capitolul I intitulat Plata, din Titlul V (Executarea obligațiilor) din Cartea a V-a (Despre obligații). Aceasta este mijlocul juridic principal și firesc de stingere a obligațiilor și din acest motiv este supusă unei reglementări ample si detaliate în ceea ce privește subiectele plății, condițiile de plată, dovada și imputația acesteia, precum și punerea în întîrziere a creditorului.

Conform articolului 1469 alin. (1) Cod Civil, “Obligația se stinge prin plată atunci când prestația datorată este executată de bunavoie.”

Putem spune că plata reprezintă executarea benevolă a obligației care duce la stingerea acesteia, adică remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care consttuie obiectul însuși obligației. O executare benevolă presupune preexistența unei obligații valabile.

Noțiunea de plată a fost în atenția autorilor timp îndelungat, suscitând discuții îndelungate sub imperiul vechiului Cod civil legate de natura juridical a acestei instituții. Noua reglementare nu soluționează conflictul teroretic existent.

Din punct de vedere practic, noțiunea de plată are două înțelesuri: mijloc de executare voluntară a unei obligații și, în accepțiunea tradițională a acestui mechanism jurdic, de act jurdic.

De asemenea, plata ca mijloc de executare a unei obligați are doua sensuri:

Se întelege executarea voluntară a oricărei obligații pozitivre sau negative, de a da sau de a face sau nu face (remiterea unui bun, încheierea unui contract, abținerea de la o acțiune);

Desemnează numai executarea unei obligații de a da o sumă de bani.

Când vorbim despre plată, ca și act juridic, o clasificarea tradițională fiind împărtășită și astăzi de multi autori, aceatsa a suportat numeroase discuții și recalificări.

Plata constă într-un act juridic care împrumută schema unui contract, subliniindu-se, astfel, pe lângă valoarea actului unilateral al debitorului, și semnificația extinctivă a acceptării plații de către creditor, în timp ce, în concepția altor autori, plata reprezintă un act juridic unilateral menit să ducă la stingerea unei obligații.

Caracterul de act juridic al platii este contestat de alți autori care susțin ca ideea de plată reprezintă în acelasi timp un mijloc de executare și unul de stingere a datoriilor sau pe aceea a unei suprapuneri în mecanismul plății a unui fapt juridic și a unui act juridic – faptul juridic rezidă în executare, iar actul juridic unilateral în acceptarea executării de către creditor; adițiunea acestora atrage stingerea obligație și întregește mecanismul plății. Se poate spune că acești autori optează pentru o calificare distributive și alternative a mecanismului plații – act juridic sau fapt juridic, după caz.

Plata voluntară

Plata este pentru Codul Civil (art. 1235 – 1270), un mod de stingere a obligațiilor diferit de celelalte, căci ea constituie modl normal asupra căruia sunt polarizate atenția creditorului și a debitorului, executarea obligației, adică debitorul satisface cerințele creditorului, îndeplinindu-și obligația.

S-a insistat de-a lungul timpului asupra acestei dualității a plății, fiind în același timp mod de stingere a obligației și mod de executare. Ceea ce se poate rezuma printr-o contracție, din care putem deduce faptul că plata este stingerea obligației prin executarea sa. Putem vedea că, în limbajul dreptului, plata are un sens mult mai general decât în limbajul comun: într-un vânzare, vânzătorul face și el o plata, atunci când, punând lucrul la dispoziția cumpărătorului, își execută obligația sa de predare și o stingere prin însuși acest fapt.

Subiectele plății

Persoana care face plata se numeste solvens. Conform art. 1472 Cod Civil, “plata poate să fie facută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu aceea obligație”.

Calitatea de plătitor ( solvens) o are cel interesat să facă plată, acesta fiind debitorul care poate face plata personal sau prin reprezentant, orice terț, interesant sau neinteresat.

Plata poate fi facuta:

De o persoană ținută pentru debitor (comitentul pentru prepus, parinții pentru copii);

De o persoană ținută împreună cu debitorul (codebitor solidar sau indivizibil);

De un terț care are intenția să se subroge în drepturile creditorului (dobândirea unui imobil ipotecat care dorește să salveze bunul de la urmărire silită);

De un terț neinteresant (cazul unui contract de mandate, când terțul se va subroga în drepturile creditorului plătit).

După cele spuse mai sus, putem deduce faptul că plata poate fi facută de orice persoană, iar creditorul nu are motiv sa o refuze.

Însă există anumite excepții de la această regulă, aceste sunt după cum urmeză:

În cazul în care s-a stipulate în convenția părților că executarea poate fi facută numai de către debitor;

În cazul obligațiilor de a da lucru cert, conform art-1482, alin.(1) și (2) cod civil, plata poate fi facută numai de propprietarul acelui bun, care trebuie să fie o persoană cu capacitatea de exercițiu deplină (în cazul în care debitorul nu este titularul dreptului asupra bunului individual determinat, obligația sa nu se stinge și se aplică regulile art.1230 Cod civl, referitoare la obiectul contractului);

În cazul în care natura obligației immune ca plata să fie facută numai de către debitorul acelei obligații, în afară de situația când creditorul își dă acordul;

Creditorul este obligat să refuze plata care îi este oferită de un terț dacă debitorul l-a încunoștințat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepția cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudiicia pe creditor (art. 1474 alin. (1) Cod Civil).

Dacă nu se află în nici unul dintre cazurile prezentate mai sus, plata efectuată de un terț, atrage stingerea obligației debitorului față de creditor, dacă este facută pe seama debitorului.

Conform art. 1473 Cod Civil: “debitorul care a executat prestația datorată nu poate cere restituirea invocând incapaciatea sa la data executării”. Din acest articol putem deduce faptul că plata poate fi efectuată chiar și de un debitor incapabil.

Persoana care poate primi plata (accipienes-ul).

Persoanele care po avea calitatea de accipiens sunt:

Creditorul;

Reprezentantul său, legal sau conventional;

Persoana autorizată de instanță să o primească;

Persoană indicată de creditor să primească plata.

Accipiens-ul trebuie să fie o persoană capabilă pentru ca plata să fie valabilă, cu excepția cazului în care plata facută către incapabil a profitat creditorului și numai în masura în care i-a profitat acestuia (art.1476 C.civ). Într-o asemenea situație, plata este considerată valabilă dacă și în masura în care a profitat creditorul, în caz contrar, putând fi solicitată din nou.

Deasemenea, plata poate fi facută unui terț, dar acestea reprezintă excepții. Plata poate fi facuta altor persoane în următoarele situații:

Cand cel primit a primit plata fără a avea acest drept, devine ulterior titularul creanței (art. 1447, alin (1), lit.b C.civil);

Când plata a fost facută care a pretins plata în baza unei chitanțe liberatorii semnate de creditor;

Când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a primi (art. 1447, alin (1), lit.a C.civil);

Când plata a fost făcută unui terț în alte condiții decît cele menționate mai sus și nici nu este considerate valabilă ca urmare a împrejurărilor prevazute mai sus, ea poate fi totuși considerate valabilă și vas tinge obligația, dacă și numai în măsura în care a profitat creditorului (art. 1447, alin.2 C.civ)

Atunci când plata s-a facut unui creditor apparent. Dacă solves a plătit cu bună-credință posesorului creanței, care apare public ca fiind titularul acestei (art.1478 C.civil), atunci plata este valabilă și obligația este stinsă, chiar dacă creditorul nu a profitat de ea.

Atunci când plata nu se încadreză în cazurile prezentate mai sus, ea nu poate fi considerate valabilă, adică nu se stinge obligația și poate fi cerută a doua oară. Când este întâlnită o asemenea situație, solvens poate să ceară restiturea plății nevalabile de la cel care a primit-o fără a avea acest drept. Motivul restituirii il poate constitui: plata nedatorată, îmbogațirea fară justă cauză și raspunderea civilă delictuală când acțiunile terțului îmbracă formele unui delict.

Condițiile plății. Obiectul plății

Plata constă în executarea întocmai a obligației, adică trebuie să aibă ca obiect chiar lucurul sau faptul ce formează obiectul obligației, asta deducem din art. 1492 C.Civ (1), debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligația se stinge când noua prestație este efectuată.

În executarea prestațiilor sale, debitorul trebuie să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract se dispune astfel, iar în situația în care debitorul se află în executarea unei obligații profesionale, diligeența se apreciază ținându-se seama de natura activității exercitate.

În funcție de tipul obligației, putem vorbii de mai multe obiecte ale raportului juridic, după cum urmează:

Dacă obiectul este prestația de a preda un bun cert, debitorul trebuie să-l remită în starea în care se gasește în momentul nașterii obligației, nu în starea în care se găsește în momentul plații. Debitorul nu răspunde de pierderea bunului sau de stricăciunile pe care bunul le-ar fi suferit, înainte de momentul predării, din caz fortuity sau din forță majoră. Dar acesta va răspunde de pieirea ori deteriorarea bunului, dacă a intervenit după punerea sa în întarziere și în toate cazurile, fară distincții dacă pierderea sau deteriorerea a fost cauzată de culpa debitorului;

Când obiectul este “strămutarea” proprietății (vorbim despre o formă a obligației de a da), debitorul are și obligațiile complementare de a preda bunul și de a-l conserva până la predare, iar obligația de a preda un bun cert o cuprinde și pe aceea de a-l conserva până la predare;

În cazul obligațiilor de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis, iar în cazul obligațiilor de mijloc, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis;

Când obiectul obligației de a constitui o garanție, fară ca forma și modalitatea acestei să fie determinate, debitorul poate oferi, la alegerea sa, o garanție reală sau personală ori o altă garanție suficientă. Putem spune că obligația generic de a constitui o garanție se consideră stinsă prin plată, în momentul constituir unei garanții reale sau personale, la alegerea debiotrului, cu condișia ca aceasta să fie acoperitoare pentru creanța garantată sau acoperitoare pentru limita asumată a fi garantată prin actul din care rezultă obligația de a constitui o garanție;

Cand obiectul este prestația de a da bunuri generice, legiuitorul stabilește două reguli de efectuare a unei plăți valabile, și anume: debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce urmează a fi predate și debitorul trebuie să remită creditorului întoatdeauna bunuri de o ‘calitate cel puțin medie’, doar dacă părțile nu au convenit astfel;

Pentru cazurile în care obiectul ester prestația de a da o suma de bani, art. 1488-1489 C.civ., se stabilesc anumite reguli, precum:

debitorul trebuie sa plătească suma nominală datorată, indifferent de fluctuațiile valorice survenite după momentul nașterii obligației monetare;

pentru efectuarea plății se poate utiliza orice mijloc, în mod obișnuit la locul plății;

dacă sumele de bani sunt purtătoare de dobânzi, dobânda este cea stabilită de părți prin contract sau cea stabilită prin lege;

în situațiile obligațiilor de a face nu se ridică probleme deosebite, debitorul trebuie să execute întocmai faptul la care s-a obligat. În cazul unei obligați de rezultat, debitorul se consideră că a facut plata numai în situația în care acel rezultat a fost oblținut.

Îndivizibilitatea plății.

Principiul acesta este prevăzut de art.1490, alin.(1) C.civ., care dispune: “Creditorul poate refuza să primească o executare partială, chiar dacă prestația ar fi divizibilă.” Asadar, debitorul trebuie să plătească datoria în întregime, neputând obliga pe creditor să primească doar o parte din datorie, chhiar atunci când obligația este divizibilă.

Acest principiu cunoaște și unele execepții, când plata se face fracționat, după cum urmează:

când creditorul consimte ca plata să fie divizibilă, adică să se facă fracționat, pentru o parte din datorie;

când debitorul încetează din viață și datoria se divide între doi sau mai mulți moștenitori cu vocative universală, excepșie făcînd cazul în care obligația este indivizibilă;

când instant de judecată acodă debitorului termen rezonabil pentru a face plata, în situația în care creditorul nu a acordat un termen suplimentar de executare debitorului;

cand partea din datorie se stinge prin compensație legală;

când există doi sau mai mulți fidejusori ai aceleași datorii și unul dintre ei invocă beneficiul de diviziune cu succes;

posesorul unei cambii, al unui bilet la ordin sau al unui cec nu poate refuza o plată partială.

Locul plății

Plata trebuie făcută la locul convenit. Locul plății se determină după cum urmează:

plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acodul de voință al părților. Plata ce se face la domiciliul debitorului este cherabilă. Plata ce trebuie facută șa domiciliul creditorului este portabilă. Parțile pot determina însă și un al treilea loc pentru efectuarea plății – de exemplu, locul unde se află bunul în momentul plății;

în cazul în care natura prestației sau practicile stabilite de părți ori uzanțele, permit determinarea unui anumit loc pentru efectuarea plăți, atunci plata va trebui efectuată în acel loc;

când părțile nu au stabilit locul plății, când acesta nu poate fi determinat în funcție de natura prestației sau cu ajutorul practicilor convenționale sau uzanțelor și dacă nu există o stipulație contrară, ea trebuie facută conform art. 1494, alin. (1), lit. a)-c) C.civ., urmându-se aceste distincții:

dacă este o obligație bănească, ea trebuie executată la domiciliul sau sediul creditorului de la data plății, fiind plata portabilă;

dacă obligația privește prestația de a da un bun individual determinat, plata trebuie executată în locul în care bunul se află în momentul încheierii contractului;

regula reziduală este aceea ca, în cazul oricăror alte obligații, plata se va efectua, de regula, la domiciliul sau sediul debitorulu de la data plății, fiind în general, cherabilă (adică trebuie cetură șa domiciliul debitorului;

în ce privește domociliul sau sediul părților, ca loc determinat pentru efectuarea plății, trebuie să reținem că, acesta este cel din momentul efectuării plății;

Data plății.

Plata trebuie facută în momentul în care creanța devine exigibilă și, respective, datoria debitorului a ajuns la scadență. Dacă obligația nu curpinde un termen, plata trebuie să se facă imediat, adică imediat după nașterea obligației. Dacă obligația este cu termen, plata de este exigibilă la termenul stabilit de părți, creditorul nu poate pretinde plata înainte de acest termen.

în cazul în care obligația este afectată de un termen suspensiv, plata trebuie făcută la expirarea acelui termen – scadență.

Codul civil cuprinde două reguli speciale legate de plata prin virament bancar, precum:

data plății effectuate prin virament bancar este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a facut obiectul plății;

plata prin virament bancar se prezumă relative a fi fost efectuată dacă există un ordin de plată semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare.

În caz de întârziere, creditorul are drept la despagubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a executării cu întârziere. Acordarea despăgubirilor este condiționată, de regulă, de punerea debitorului în întarziere.

Cheltuielile pentru efectuare plății. Potrivit art. 1498 C.civ., cheltuielile pentru efectuarea plăți sunt în sarcina debitorului. Aceasta prevedere are character supletiv, rezultând faptuș ca părțile pot cadea de accord ca aceste cheltuieli sa fie suportate de creditor sau și de creditor și debitor, în părți egale sau în alte procentaje.

Această prevedere trebuie compeltată deasemenea, cu alte texte ale C. civ, care reglementează anumite materii, precum:

în materia contractului de vânzare, spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsa de stipulație contrară.

În cazul ofertei reale de plată, toate cheltuielile ocazionate de oferta reală de plată și ale consemnațiunii facute valabil sunt în sarcina creditorului;

În materia contractului de depozit, se stabilește următoarea regulă: “Dacă nu s-a convenit astfel, restituirea bunului primit trebuie să se facă la locul unde acesta trebuia păstrat, iar cheltuielile legate de restituire sunt în sarcina deponentului.”

Proba plății.

Deoarece plata este un mijloc de executare a obligațiilor și totodată o cauză de stingere a raportului obligațional dependentă de manifestarea de voință a părților raportului obligational, acesta este, în același timp, un fapt juridic și un act juridic.

Dovada plății, se realizează conform art. 1499 C.civ., astfel: “Dacă prin lege nu se prevede astfel, dovada plăți se face prin orice mijloc de probă”, susținînd idea că pplata are natura unui fapt juridic privită din perspectiva debitorului. Sarcina probei incumbă debitorului, deoarece acesta afirmă că a efectuat-o.

În funcție de modalitatea de plată utilizată, de natura înscrisului emis de creditor ca probă a plății si de manierea de remiterea a acestuia, Codul civil a instituit prezumții de plată cuprinse în art. 1501-1505 C.civ.:

Chitanța prin care s-a confirmat primirea plății principale generează prezumția relative a executării prestațiilor accesorii;

Chitanța prin care se confirmă plata unei prestații periodice genereză prezumția relative că toate ărestațiile periodice cu scadență anterioară celei la care se referă chitanța liberatorie au fost executate;

Cînd creditorul a remis debitorului titlul original al creanței sale, care este un înscris sub semnatură privată sau un înscris authentic, se prezumă că debitorul a fost eliberat prin plată;

Dacă plata se face prin virament bancar, se prezumă relative efectuarea plății dacă ordinal de plată este semnat de către debitor și vizat de instituția de credit plătitoare; debitorul are dreptul să solicite o confirmare scrisă a efectuări plății de la instiuția de credit, aceasta facând proba absolută a plății;

Prezumția de liberare a debitorului prin plată se extinde și asupra celorlalți debitori obligați solidar si asupra fideiusorilor, dar și asupra garanților care au constitui garanții reale, astfel încât creditorul are obligația ca, după efectuarea plății, “să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanțiile reale constituite pentru satisfacerea creanței sale, precum și să restituie bunurile deținute în garanție, dacă este cazul” (art. 1505)

Compensația

Compensația este definită ca fiind un mijloc de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitant, creditor și debitor al celeilalte. Putem spune că reprezintă stingerea reciprocă, până la concurența celei mici dintre ele, a două sau mai multe obligații care poartă asupra unor obiecte identic.

De exemplu: X datorează lui Z 2.000 lei dintr-un contract de împrumut, iar Z datorează lui X 1.000 lei, cu titlul de daune în urma unui prejudiciu ce i-a cauzat. În acest caz datoriile se sting până la concurența sumei de 1.000, rămânând ca X să plătească lui Z suma de 1.000 lei (diferența dintre cele două creanțe).

Compensația prezintă o mare utilitatea practică pentru ambele părți ale unui raport juridic, deoarece aceasta este un mod simplificat de executare a obligațiilor, evitând efectuarea a două plăți cu cheltuielile și riscurile pe care le presupune orice plată, având și rolul unei garanții, deoarece asigură egalitatea între părți, creditorul compensând creanța sa împotriva debitorului, cu creanța acestuia din urmă, fiind sigur că o va realiza, cel puțin până la concurența propriei datorii fată de cealalaltă parte. În acest mod, fiecare parte evită riscul insolvabilității celeilalte.

Domeniu de aplicare.

Cu ajutorul compensație se pot stinge orice fel de obligații, îndeplinind o singură condiție: aceea ca obiectul să fie o prestație de a da sume de bani sau la alte bunuri fungibile de aceeași natură.

De la această regulă, există și excepții în care compensația nu operează, fiind reglementate de art. 1.618 C.civ sau din alte dispoziții legale. Acestea sunt:

creanța rezultă dintr-un act cu intenția de a păgubi (în cazul unui furt, victima nu i se poate opune compensația unei datorii pe care o are față de autorul faptei);

atunci când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în deposit sau cu titlu de comodat;

în situația în care una din creanțe are ca obiect un bun insesizabil;

din prevederile aferente popririi, conform art.452 – 462 reiese idea că debitorul care a suferit o poprire nu poate opune creditorului popritor compensația datorie sale cu cea a debitorlui, deoarece, art. 457 alin. (2) teza a II-a C.pr.civ, prevede că “Din momentul indisponibilizării și până la achitarea integral a obligațiilor prevazute în titlul executor, inclusiv pe perioada suspendării executări silite prin poprire, terțul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operațiune, care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede astfel. ”

Tipologia compensației depinde de sursa sa concretă. Dacă în Vechiul Cod civil, compensația era de trei tipuri: legală, convențională și judiciară, în Noul Cod civil, compensația judiciară nu a mai fost reținută, rămânând doar compensația legală și convențională.

Compensația legală ia naștere din lege și își produce efectele de drept, doar dacă sunt îndeplinite condițiile ei specifice. Aceasta este un beneficiu legal cu efect extinctiv, care se produce automat ope legis, daca împrejurările indicate de lege sunt împlinite.

Condițiile juridice ale compensației legale sunt cuprinse in nuce chiar în definiția acesteia. În aceste condiții, pentru a-și produce efectele extinctive de plin drept, aceasta aplicând-se dacă obligațiile sunt reciproce, obiectul acestora este constituit din presația de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură, obligațiile compensației sunt certe, lichide și exigible, iar părțile să nu fi renunțat express au tacit la beneficiul compensației.

Obligațiile trebuie să fie reciproce, adică să existe între aceleași persoane, fiecare având, una față de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât și calitatea de debitor, pentru ca efectele compensației legale să se producă.

Obiectul acestor obligații reciproce trebuie să se concretizeze în bunuri fungibile de aceeași natură, ceea ce înseamnă că prestațiile trebuie să fie omogene, acestea fiind cele pecuniare, deoarece obiectul lor îl constituie banii, care sunt întotdeauna fungible și de aceeași natură. În cazul în care nu sunt bani la plată, bunurile datorate trebuie să fie interschimbabile între ele. Alături de fungibilitate, obligațiile care se vor compensa trebuie să fie și de aceeași natură, fiind vorba aici de natura bunului care constituie obiectul prestației obligației, ci nu de natura obligației (dare sau facere).

Doar obligațiile care sunt certe, lichide și exigibile, adică întruneasc toate condițiile pentru ca dreptul de a cere executare silită în natură sau prin echivalent să fie actual, se sting de plin drept ca efect al compensației legale.

O nouă condiție față de vechea reglementare a Codului civil este aceea că părțile nu trebuie să fi renunțat expres sau tacit la beneficiul compensației. În vechea reglementare, existența acesteia condiții avea un caracter implicit și ținea de domeniul de aplicare al compensației sau de condițiile funcționării automate a compensației.

Conform art.1671, alin. (3), Noul C. civil: “Oricare din părți poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație”. Însă Codul Civil nu stabilește care sunt limitele, mai ales cele temporare și subiective în care poate opera o asemenea renunțare.

Compensația convențională.

Acesta va opera prin convenția părților, ipoteza în care nu sunt întrunite condițiile pentru a opera compensația legală. Efectele ei vor fi aceleași ca la compensația legală, cu mențiunea că se vor produce de la data când s-a încheiat convenția parților cu privire la compensație. Se recurge la compensația convențională când parțile au totuși interesul de a stinge anumite obligații reciproce. De cele mai multe ori, aceasta se confundă cu o dare în plata reciprocă; chiar dacă nu este expres reglementată, putem deduce că această operațiunea se poate realiza și pe cale convențională din regulile imputației convenționale a plății, fiind vorba despre plata efectuată de debitorul mai multor datorii față de același creditor se impută asupra acestora conform acordului părților, datoriile având același obiect.

Efectele compensației

Compensația legală operează de plin drept, în puterea legii, potrivit art.1616 – 1617 C.civ. Prin urmare, ea operează automat, dar aceasta nu poate opera împotriva voinței părților. Aceasta rezultă din prevederea art. 1582. alin. (3) C.civ., care dispune că atunci când s-a facut o cesiune de creanță și aceasta a fost acceptată de către debitorul cedat, aceasta nu mai poate opune cesionarului compensația pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.

Se observă ca renunțarea la compensație produce efecte retroactive, desființând o stingere a datoriilor reciproce care s-a produs automat, în temeiul legii. Din acest motiv, dreptul de a renunța la compensație trebuie limitat la principiul său activ. Debitorul poate renunța la beneficiul compensației dacă execută prestațiile sale. Dar este nerezonabil să admitem că debitorul poate renunța la compensație în condițiile în care intenționează să nu își execute prestația proprie, dar acesta dorește să obțină pe aceea datorată de cealaltă parte.

Conform Codului civil, compensația produce următoarele efecte:

stinge două datorii reciproce, până la concurența obligației care are valoarea cea mai mica;

operează ca o plată dublă;

când între părțile compensației există două sau mai multe datorii reciproce și compensabile, se aplică regulile de la imputația plații;

în cazul solidarității passive, aceasta se produce între creditor și un codebitor solidar produce efectul extinctive de obligație numai în limita părții de datorie a codebitorului solidar cu care se realizează compensația, iar ceilalți codebitori nu sunt ținuți solidar decât pentru partea de datorie rămasă după ce a operat compensația;

fideiusorul poate opune în compensație creanța pe care debitorul principal o dobândește împotriva creditorului obligației garatate. În schimb, debitorul principal nu poate să opună compensația creanței fideiusorului împotriva crefitorului său;

în cazul indivizibilității, compensația intervenită între unul dintre debitorii obligați indivizibil și creditor “stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitor, aceștia rămânând însă tinuți să plătească celui dintâi echivalentul părților lor.” [ art. 1432 alin. (1) C.civ. ];

în cazul compensației convenționale și a celei judiciare, aceste efecte se produc de la dara când s-a închiat convenția privitoare la compensație.

Confuziunea

În literatura de specialitate, confuziunea este definită ca fiind modul de stingere al obligațiilor civile care operează în situația în care aceleiași persoane se întrunește atât calitatea de creditor, cât și calitatea de debitor, fiind un mod legal de stingere, fără ca acestea să fie executate.

Conform art. 1624 (1) “Atunci cînd, în cadrul aceluiași raport obligational, calitățile de creditor și de debitor se întrunesc în aceeași persoană, obligația se stinge de drept prin confuziune.

(2) Confuziunea nu operează dacă datoria și creanța se găsesc în același patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.”

În acest caz , obligația se stinge deoarece un raport juridic este o legatură juridică între cel puțin două persoane. De aceea, creditorul care devine și debitorul aceleași obligații sau invers s-ar putea afla în raport juridic cu sine însuși, ceea ce este de neconceput, deoarece creditorul nu poate cere executarea obligației de către el însuși.

Condiții

Confuziunea se aplică tuturor obligațiilor independent de izvorul lor și indifferent de calitatea persoanei fizice sau juridice a celui care dobândește una dintre calitățile de debitor sau creditor având-o anterior pe cealaltă.

În raporturile juridice dintre persoanele fizice operează cu ocazia succesiunii, în cazul în care aceasta este acceptată pur și simplu, dar nu și în situația acceptări sub beneficiu de inventar sau al separației de patrimonii cerute de creditorii succesorali. În raporturile juridice dintre persoanele juridice operează în procesul reorganizării lor prin comasare sau divizare.

După cum am specificat mai sus, datoria și creanța trebuie să se găsească în același patrimoniu și în aceeași masă patrimonială, în caz contrar confuziunea nu operează.

Efectele confuziunii

Ca mod de stingere a obligațiilor civile, fără executare, confuziunea produce următoarele efecte:

stinge obligația principală (în sens larg), cu toate garanțiile și accesoriile sale. Acesta înseamnă că prin confuziune va fi liberat și garantul ipotecar, fidejusorul sau gajistul. Stingerea operează doar în limita în care executarea obligației s-a stins și nu se mai poate realiza, adică vorbim despre situația în care o parte a obligației a devenit propriul său creditor sau debitor. Spre deosebire de stingerea obligației prin plată, creditorul nu primește nimic, deoarece este propriul său debitor;

“ipoteca se stinge prin confuziunea calităților de creditor ipotecar și de proprietar al bunului ipotecat” (art. 1625 C. civ.). Dacă, de exemplu, creditorul ipotecar cumpără imobilul asupra căruia este constituită ipoteca, aceasta încetează. În cazul în care dobânditorul imoblilului este evins din orice cauză independent de el, adică pierde proprietatea asupra imobilului, atunci ipoteca renaște [art.1625 alin. (2)C. civ];

confuziunea nu poate aduce atingere drepturilor dobândite de terți cu privire la creanța care face obiectul confuziune dacă acest drept s-a născut anterior confuziunii. Terțul care a dobândit o ipotecă asupra creanței o va putea invoca și impotriva unui fost creditor devenit și debitor garant ipotecar ca urmare a confuziunii;

în situația în care încetează cauza care a determinat confuziunea, se produce renașterea vechii obligații cu efect retroactiv, presupunând și renașterea accesoriilor;

în situațiile în care confuziunea se produce între patrimoniile creditorului și debitorului principal sau codebitorului sau fideiusorului. Atunci când confuziunea operează între creditor și debitorul principal ea profită și fideiusorilor a căror garanție se stinge; când confuziunea se realizează între creditor și un fideiusor, ea nu profită debitorului principal și nici celorlalți fideiusori; când aceasta se produce între persoana unui codebitor solidar și un codebitor ea profită și celorlalți codebitori, însă numai în proporția părții de creanță care revine acelui codebitor. De aici rezultă faptul că obligația se stinge numai cu privire la partea de datorie a acelui debitor, ceilalți codebitori rămânând obligați în solidar pentru restul datoriei. În situația în care confuziunea operează între debitorul obligat indivizibil și creditor stinge datoria și profită și celorlalți codebitori care trebuie totuși să plătească celui devenit și creditor echivalentului părților lor [art. 1432 alin (1) C. civ].

Darea de plată

Remiterea de datorie

Remiterea de datorie este definită, în doctrină, ca fiind un mod voluntar de stingere a obligației care constă în renunțarea creditorului, cu consimțământul debitorului, la dreptul său de creanță.

Conform art. 1629 alin. (1) “Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligația sa.”

Asadar, remiterea de datorie este o convenție care implică renunțarea cu titlu gratuit sau oneros a creditorului de a-și valorifica drepturile izvorâte dintr-o creanță, împotriva debitorului său, și totodată, consimțământul debitorului. Reiese faptul că trebuie să fie îndeplinite atât condițiile pentru existența unei convenți, cât și condițiile cerute pentru efectuarea unei liberalități.

Dacă în trecut, doctrina în materie clasifica remiterea de datorie în categoria actelor juridice cu titlu gratuit, fiind încheiate prin acordul părților, și nu în mod unilateral, în prezent, condiția existenței consimțământului debitorului subzistă, însă,conform art. 1630, alin. (2), contractul rezultat poate fi încheit atât cu titlul gratuit, cât și cu titlu oneros, în funcție de natura actului prin care intervine remiterea de datorie.

În cazul în care consimțământul debitorului lipsește, acesta are oricând facultatea de a executa presația ce o datorează chiar și împotriva voinței creditorului, recurgând la procedura oferetei reale de plată, urmată de comsemnațiune.

Remiterea de datorie poate fi totală, stingând întreaga obligație împreună cu garanțiile și accesoriile sale, sau partial, atunci când părțile prevăd expres acest lucru. După cum evidențiat mai sus, remiterea de datorie este, de regulă, un contract cu titlu gratuit, numindu-se și “iertare de datorie”, sau poate opera și cu titlu oneros, fiind în realitate, o novație prin schimbarea obligației sau după caz, o tranzacție. De asemenea, ea are loc prin manifestare de voință expresă sau tacită a părților, și poate fi probate prin orice mijloc de probă, conform art. 1499 NCC.

Condițiile remiterii de datorie

Pentru că remiterea de datorie este, în principiu, cu titlu gratuit, adică o liberalitate, ea poate fi facută atât prin acte juridice civile între vii (inter vivos) – donație – sau prin acte de cauză de moarte (mortis causa) – legat.

Când se realizează prin acte înte vii, ea constituie o donație, fiind necesar să îndeplinească toate condițiile de validitate a acesteia. Totuși, remiterea de datorie nu trebuie să îmbrace forma solemnă a înscrisului autentic. Umează că ea este o donație indirectă și poate fi realizată în orice formă scrisă sau verbală, expresă sau tacită.

Însă, așa cum se desprinde din prevederile art. 1630 alin. (2) C.civ., remeiterea de datorie se poate realiza prin intermediul unui act jueidic cu titlul oneros, ceea ce înseamnă că, în schimbul remiterii de datorie, creditorul initial primește o altă prestație. În astfel de situații, remiterea de datorie nu are individualitate juridical, cofundându-se cu alte figuri juridice, precum darea în plată sau novația prin schimbarea de obiect.

În cazul actelor juridice mortis causa, remiterea de datorie poate fi făcută prin testament. În acestă situație, ea constitue un legat, fiind supusă în acest caz condițiilor de fond și de formă ale testamentului.

Efectele remiterii de datorie

Efectul principal constă în stingerea obligației debitorului, deci în liberarea debitorului de plata acesteia și, odată cu acestea, stingerea garanțiilor și accesoriilor care au instituit-o.

Alte efecte ale remiterii de datorie reglementate expres acestei figuri juridice sau deduse din contextul legal sunt:

din efectul principal al remiterii de datorie, deducem faptul că iertarea de datorie acordată debitorului liberează și pe fidejusor și pe debitorii ipotecari.

În cazul iertării de datorie facută unui fidejusor, debitorul principal rămâne mai departe obligat – o asemenea remitere de datorie, echivaleză cu o renunțare a creditorului la una din garanțiile specializate ale creanței sale [art. 1633 alin. (2) C.civ]. în această situație, deducem faptul , că dacă există mai mulți fideiusori și numai unul este iertat de datorie, ceilalți fideiusori nu sunt liberați;

Dacă creditorul a primit de la un fideiusor o prestație în scopul liberării acestuia de datorie, art. 1633 alin. (4) C.civ., prevede că acesta se impută asupra datoriei principale și profit, în proporția valorii acestei prestații executate de fideiusor, atât debitorului principal, cât și fideiusorilor. Ceea ce presupune că prestația fideiusorului se impută asupra datoriei.

Când iertarea de datorie a fost facută în favoarea unui codebitor solidar, acesta nu îi liberează pe ceilalți codebitori, cu excepția cazului în care creditorul declară acesta în mod expres au remite voluntary debitorului înscrisul constatator al creanței sale care este un înscris sub semnătură privată [art. 1451 alin.(1) C.civ]. În cazul acesta, ceilalți codebitori solidari rămân obligați față de creditorul principal pentru partea de datorie rămasă după scăderea proporțională a cotei de datorie a debitorului față de care s-a facut remiterea;

Contrar situației prezentate mai sus, în cazul obligație indivizibile pasiv, conform art. 1432 alin (1) C.civ, remiterea de datorie care operează în privința unui debitor stinge obligația indivizibilă ți îi liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămânând însă ținuți să plătească echivalentul părților.

Remiterea de datorie făcută cu titlu gratuit produce efectele pe care orice libertate le produce. Aceasta reprezintă o donație indirectă și poate fi supusă regulilor reducțiuni liberalităților excesive, dar mai ales în contextul dreptului succesoral.

Proba remiterii de datorie

Potrivit dispozițiilor art. 1631 C.civ, dovada de datorie se face în aceleași condiții cu dovada plății, respectiv cu orice mijloc de probă, dacă nu se prevede astfel prin lege.

Se poate face prin:

Eliberarea unei chitanțe fictive de către creditor, debitorului prin care creditorul recunoaște că s-a făcut plata, chiar dacă în realitate, aceasta nu s-a realizat;

Înscrisul întocmit anume de părți care constată convenția lor de remitere de datorie;

După regulile prevăzute pentru actele jurdice – cu înscrisuri sau cu martori și prezumții simple dacă valoarea ese până la 250 lei .

Imposibilitatea fortuită de executare

Potrivit regulii de drept “nimeni nu poate fi obligat la ceva imposibil”, “ad impossibilium, nulla obligation, o obligație se naște în mod valabil dacă este susceptibilă de executare. Însă pe durata existenței unui raport obligational, o obligație născută valabil poate devein imposibil de executat, din cause obiective care exclude culpa debitorului și a creditorului și conduc la stingerea obligației pentru viitor.

Imopsibilitatea fortuită de executare este modul de stingere a obligațiilor care constă în aceea că executarea acestora a devenit imposibilă ca urmare a unui caz fortuit sau o de o forță majoră, fără să se poată vorbi de cupla debitorului. În cadrul definiței se vorbește de imposibilitatea “fortuită” care trebuie să fie distinsă de o eventuală imposibilitate subiectivă sau generate de un fapt propriu al debitorului, adică de o eventuală imposibilitate imputabilă acestuia.

Pentru a înțelege mai bine noțiunea, vom definii și termenii forța majoră și cazul foruit. Astfel: art.1351 C.civ., definește forța majoră ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil, pe când cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

Condițiile de aplicare ale acestui mod de stingere a obligațiilor presupune întrunirea necesară a mai multor condiții:

intervenția unei cause de forță majoră sau a unui caz fortuity sau a unei alte cause assimilate acestora, cum ar fi fapta terțului sau fapta victimei care întrunesc toate condițiile forței majore [art. 1634 alin. (1) C.civ.];

debitorul să nu-și assume răspunderea pentru neexecutările survenite din cauze fortuite, debitorul fiind nevoit să prepare prin echivalent pierderea suferită prin neexecutare de către creditor;

imposiblitatea trebuie să fie absolută și perpetuă, dacă imposibilitatea este doar relativă, liberarea își produce doar un efect parțial, iar dacă este doar temporară, efectul său constă în suspendarea executări acesteia;

este necesar ca debitorul să nu fi fost pus în întârziere în sensul somări sale la executare;

este necesar ca debitorul să notifice creditorului survenirea evenimentului fortuit, într-un termen rezonabil. Pentru neîndeplinirea acestei condiții debitorul va răspunde pentru prejudiciu cauzat creditorului.[art. 1634 alin. (5) C.civ.];

obiectul obligației trebuie să îl constituie orice prestație, cu excepția aceleia care are ca obiect bunuri de gen. .[art. 1634 alin. (6) C.civ.]; rezultă ca obligațiile care au drept obiect bunuri de gen nu pot fi stinse datoritp unui caz fortuity sau de fotță majoră deoarece acestea, de regulă, pot fi procurate. Este o aplicație a principiului potrivt căruia se consideră că bunurile de gen nu pier niciodată (genera non pereunt) și a reguli potrivt căreia riscul îl suportă proprietarul (res perit domino), deoarece proprietarul lucrurilor de gen nepredate este întotdeauna înstrăinătorul.

Efectele

În funcție de îndeplinirea totală sau partial a condițiilor prezentate, imposibilitatea fortuită de executare are diverse efecte precum:

cel mai important efect constă în stingerea obligației împreună cu garanțile și a accesoriilor sale, exceptând cazurile când debitorul și-a asumat expres răspunderea sau cele de forță majoră;

în situația în care imposiblitatea fortuită de executare este temporară, debitorul va fi ținut să execute obligația atunci când dispare cauza de suspenadare;

în cazul obligațiilor contractuale, dacă aceasta este absolută și perpetup, ea atrage desființarea automata a contractului cu aplicarea subsecventă a teorei riscurilor;

pe parcursul imposibilități foruite temporare sau parțiale de executare a obligație, creditorul nu poate trece la invocarea niciunui alt remediu oferit lui de legiuitor pentru neexecutaea obligației (art.1557 C. civ.);

Un ultim efect este Acela că imposibilitatea fortuită de executae poate să genereze o pieire a bunului obiect al prestație, aplicându-se în cazul de față teoria riscurilor în contractile translative de proprietate, conform art. 1274 C.civ.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Modurile DE Stingere ALE Obligatiilor Contractuale (ID: 122432)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Modurile DE Stingere ALE Obligatiilor Contractuale

Copyright Notice

Istoria Literaturii Romane Perioada Interbelica Poezia

Mijloace Si Metode Utilizate In Studierea Celulelor

Filmul de Comedie Film de Propaganda In Regimul Comunist

Efectul Monoculturii Asupra Elementelor de Productivitate la Porumbul Cultivat pe Cernoziomurile din Zona Dedulesti Jud Braila

Individul In Societatea Informationala

Stereotipurile

Copyright Notice

Similar Posts