Modurile de Stingere a Obligatiilor Contractuale
CUPRINS:
INTRODUCERE………………………………………………………………………6
CAPITOLUL 1 – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OBLIGAȚIILE CIVILE
1.1. Noțiunea de obligație civilă……………………………………………………8
1.1.1. Importanța obligațiilor civile…………………………………………..10
1.2. Structura obligației…………………………………………………………….11
1.3. Izvoarele obligației civile……………………………………….15
1.3.1. Izvoarele obligației civile în Vechiul Cod Civil……………15
1.3.2. Izvoarele obligației civile în Noul Cod Civil………………..16
1.4. Structura raportului juridic………………………………………18
CAPITOLUL 2 – STINGEREA OBLIGAȚIILOR CONTRACTUALE
2.1. Considerații generale……………………………………………24
2.2. Noțiunea de plată. Considerații generale………………………..24
2.2.1. Plata voluntară. Subiectele plății…………………………….25
2.2.2. Condițiile plății. Obiectul plății………………………………28
2.2.3. Locul, data și proba plății…………………………………….29
2.3. Compensația…………………………….……………………..31
2.3.1 Domeniu de aplicare. Efectele compensației……………………..32
2.4. Confuziunea……………………………………………………………………..35
2.4.1 Condițiile și efectele confuziunii…………………………………….35
2.5. Remiterea de datorie…………………………………………………………..37
2.5.1 Condiții. Efecte. Proba remiterii de datorie………………..37
2.6. Imposibilitatea fortuită de executare…………………………………….39
2.6.1. Condiții și efecte……………………………………………………………40
CAPITOLUL 3 – PARTEA PRACTIC – APLICATIVĂ
3.1. Decizia numărul 289 din 21.05.2012 în cauză Manoliță Florin împotriva Ministerului Apărării Naționale și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice……………………………………..…42
CONCLUZII ………………………………….……………………54
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………….58
INTRODUCERE
În vederea elaborării lucrării de licență am ales o temă din domeniul dreptului civil intens dezbătută și anume „Modurile de stingere a obligațiilor contractuale”, deoarece termenul de obligație contractuală este frecvent utilizat în zilele noastre, fiind necesar în special pentru instituțiile care produc profit, dar și pentru persoanele fizice interesate, întrucât obligațiile evoluează împreună cu nevoile sociale și economice ale unei țării, iar aceștia trebuie să dețină informații actualizate din domeniul în cauză.
Lucrarea este structurată în trei capitole, astfel: „ Considerații generale privind obligațiile civile”, „ Stingerea obligațiilor contractuale” și partea practic – aplicativă „Decizia numărul 289 din 20 ianuarie 2012 în cauză Manoliță Florin împotriva Ministerului Apărării Naționale și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice”.
Scopul principal al lucrării este acela de a evidenția modurile prin care se produce stingerea obligațiilor contractuale din cadrul raporturilor juridice civile.
În primul capitol, „Considerații generale privind obligațiile civile” se vorbește despre obligațiile civile din punct de vedere al definiției și al structurii acestora, despre izvoarele obligației civile, atât din Noul Cod Civil, cât și din Vechiul Cod Civil pentru a se observa modificările apărute, dar și despre structura raportului juridic pentru o înțelegere clară a acțiunilor desfășurate în cadrul acestora.
Codul Civil reglementează obligația ca fiind o legatură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația dorită, iar raportul de obligații este alcătuit din patru elemente: subiectele, conținutul, obiectul și sancțiunea acestuia.
Ulterior prezentării structurii obligațiilor, al izvoarelor acestora și al structurii raportului juridic am expus pe parcursul celui de-al doilea capitol modurile în care pot fi stinse obligațiile contractuale.
Din punct de vedere al modurilor de stingere a obligațiilor se poate spune că acestea se sting prin plată, compensație, confuziune, remitere de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege. Acestea se clasifică după următoarele criterii: dacă stingerea obligației s-a produs cu sau fără voința părților, în mijloace voluntare de stingere sau mijloace care sting obligația fără voința părților și după cum stingerea obligației a avut efect realizarea sau nerealizarea creanței creditorului, în mijloace de stingere care duc sau care nu duc la realizarea creanței creditorului.
În continuarea lucrării se vorbește despre subiectele, domeniile de aplicare și efectele modurilor de stingere a obligațiilor, unul dintre acestea reprezentând și partea practică a lucrării.
Pentru cel de-al treilea capitol al lucrării de licență am ales să aduc în prim plan o speță care acționeză printr-un mod de stingere a obligațiilor contractuale și anume plata daunelor morale și materiale ale reclamantului în cauză.
Pe tot parcursul ultimului capitol, dedicat pentru partea practică a lucrării de licență, am prezentat întregul proces intentat de reclamantul Manoliță Florin, împotriva Ministerului Apărării Naționale și a Statului Român prin care solicită plata daunelor materiale și morale, acestea reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a bolii dobândite în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor militare și hotărârile ce au fost date de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Plata este reglementată în articolele 1469 – 1515 din Codul Civil și este mijlocul juridic principal și firesc de stingere a obligațiilor. Aceasta reprezintă executarea benevolă a obligației care duce la stingerea acesteia, adică remiterea unei sume de bani, sau după caz, în executarea altei prestații care constituie obiectul însuși obligației. În cazul prezentat, obiectul obligației îl reprezintă suma de 5.250.000 lei, reprezentând plata daunelor morale și materiale ce-i revin reclamantului Manoliță Florin
Plata reprezintă în același timp un mijloc de executare și unul de stingere a datoriilor, iar adițiunea acestora atrage stingerea obligației și întregește mecanismul plății.
La finalul lucrării am adus în discuție atât concluziile specialiștilor în domeniu, cât și pe cele ce îmi aparțin, în limita cunoștințelor juridice pe care le posed până la acest moment.
Am ales să abordez această temă, întrucât consider că este de actualitate și folositoare, iar în ceea ce privește clarificarea aspectelor din lucrare, consider că poate fi un punct de referință pentru toți cei care vor îmbrățișa această carieră.
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OBLIGAȚIILE CIVILE
Noțiunea de obligație civilă
Teoria generală a obligațiilor este cheia de boltă a dreptului civil și a întregului drept privat și constituie baza principală a întregii construcții a științei dreptului din cele mai vechi timpuri până astăzi.
Prima contribuție au avut-o celebrii jurisconsulți romani, care și-au pus în valoare admirabilul și pătrunzătorul lor spirit juridic. Această teorie a fost preluată, reformulată și adaptată trebuințelor sociale din secolele XXVII – XVIII de către marii juriști francezi ai vremii, în special de cunoscuții Domat și Pothier. Lucrările lui Pothier au fost principalele surse inspiratoare pentru redactorii Codului civil francez de la 1804 și de aceea a fost numit „Le Code civil avant la letter”, cu alte cuvinte „Codul civil înainte de a fi redactat”.
Teoria generală a obligațiilor a fost într-o continuă evoluție modificându-se și dezvoltându-se odată cu societatea. Este firesc să fie așa, deoarece cum s-a spus: “Dreptul este o față a vieții și viața nu este staționară. Dacă s-ar opri pe loc, ar însemna moarte”.
Dezvoltarea romană a noțiunii rezultă inclusiv din Instituțiile lui Iustinian conform căreia: ”obligtio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura (obligația e o legătură juridică, în temeiul căreia suntem constrânși să facem o prestație în conformitate cu dreptul cetății noastre)”.
Sarcina definirii obligației civile a revenit doctrinei, astfel au fost formulate mai multe definiții:
„Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este ținută față de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie”
„Obligația este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor – poate să pretindă unei alte persoane – numită debitor – să-i facă o prestație pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obține în mod forțat”
„Obligația – în sens larg – este acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – și căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie”
Conform articolului 1164 din Noul Cod Civil, obligația “este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”.
Analizând definițiile enunțate, obligația civilă poate fi definită ca fiind raportul juridic în baza căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului să execute prestația corelativă de a da, a face sau a nu face ceva, la nevoie apelând la forța coercitivă a statului.
Termenul de obligație își are originea în cuvântul obligare sau obligatio, care în latina veche înseamnă a lega (ligare) pe cineva „din pricina” (ob, obs) în vederea obținerii a ceva sau realizării unui anume scop. Termenul de obligație are două înțelesuri principale în terminologia juridică actuală.
Primul sens este propriu și accesibil numai specialiștilor în drept și din care se înțelege raportul juridic de obligații, cu ambele laturi, activă și pasivă, în cadrul căruia creditorul are dreptul de a cere debitorului să execute prestația la care este îndatorat.
Cel de-al doilea sens, mai larg, obligația desemnează orice îndatorire juridică prin care se înțelege atât îndatoririle juridice generale, cât și cele speciale, particulare, personale pe care le avem în societate.
Obligația poate avea și alte înțelesuri precum:
Datorie. Noțiunea de “obligație” mai poate însemna datoria pe care o are debitorul în cadrul unui raport juridic de obligații de a da, a face sau de a nu face ceva, prestație care constituie obiectul dreptului de creanță al creditorului.
Înscris. „Obligația” desemnează uneori însuși înscrisul constatator al existenței conținutului unui raport juridic obligațional, destinat a servi ca mijloc de dovadă al acestuia.
Titlu de valoare. Titlul de valoare emis de stat, de o unitate sau de o instituție publică conferă titularului ori posesorului, calitatea de creditor al emitentului.
Importanța obligațiilor civile
Fiind veche ca și dreptul, obligația civilă este o prezență categorială juridică fără de care viața economico – juridică nu poate fi concepută.
Importanța atât de considerabilă a acestei categorii se degajă din numărul impresionant de instituții juridice puse la îndemâna omului de rând și pe care le folosește în viața cotidiană, cunoscând sau nu despre ce este vorba și a specialistului care găsește în aceste instrumente „cheia universală” a atâtor soluții pe care le așteaptă nesfârșitele și variatele situații de fapt, ce viața însăși le aduce în fața sa.
Din punct de vedere practic trebuie evidențiat faptul că nu există moment al existenței noastre, în care să nu încheiem acte juridice sau să executăm obligații ori să exercităm drepturile născute din asemenea acte juridice.
Sunt numeroase obligații legale ce ne revin cum ar fi cele referitoare la circulația automobiliștilor, de apărare a patriei, de întreținere, dar sunt și mai numeroase obligațiile pe care oamenii și le asumă pe baza raporturilor juridice civile în care intră, încheind contracte. Prin voința lor hotărăsc cu privire la valori materiale, la cele de cea mai mică importanță, până la cele care interesează dezvoltarea economică.
Din punct de vedere teoretic, studiul obligațiilor are o importanță deosebită datorită înaltului lor grad de tehnicitate, caracterului profund științific al acestei părți a dreptului, stabilității mai mari față de alte ramuri ale dreptului și aportului deosebit pe care îl au în formarea juriștilor, în deprinderea celor ce operează cu valori economice și cu valori juridice, de a deosebi licitul de ilicit, moralul de imoral, de a proceda conform legii și a bunelor moravuri, în fiecare caz.
Structura obligației
Dacă vorbim despre ființa obligației civile se constată că există două concepții: monistă și dualistă. Potrivit concepției dualiste existentă în dreptul german, se susține că obligația este alcătuită în realitate din două raporturi juridice: Schuld sau debitum și Haftung sau obligation.
Primul este raportul juridic în temeiul căruia debitorul este ținut să execute prestația datorată, iar creditorul este îndrituit s-o primească; acesta este susceptibil exclusiv de executare voluntară, neputându-se recurge la executarea silită.
În cel de-al doilea raport juridic, creditorul are posibilitatea să-l constrângă pe debitor, recurgând la chemarea în judecată și la executarea silită, dacă acesta nu execută voluntar prestația datorată.
În concepția monistă, obligația constă într-un singur raport juridic între creditor și debitor, această concepție fiind împărtășită și în dreptul civil românesc. Obligația are o anumită structură internă, unii autori apreciind faptul că raportul de obligații este alcătuit din patru elemente: subiectele, conținutul, obiectul și sancțiunea acestuia.
Subiectele raportului juridic de obligații.
Subiectele raportului juridic de obligații se mai numesc și părți, acestea pot fi persoane fizice și persoane juridice. De asemenea, subiectele pot fi active sau pasive.
Subiectul activ reprezintă o persoană determinată sau cel puțin determinabilă în momentul nașterii de obligații și se numește creditor, pe când subiectul pasiv trebuie să fie întotdeauna persoană determinată la nașterea obligației și se numește debitor, deoarece datorează „debit” creditorului prestației.
Conținutul raportului de obligații
Conținutul obligației civile este elementul din structura raportului juridic de obligație alcătuit din drepturile subiective dobândite de părți și din obligațiile asumate de ele, adică din dreptul creditorului de a pretinde și îndatorirea juridică a debitorului de a executa prestația datorată.
Conținutul este alcătuit din următoarele componente:
Drepturile subiectului activ (drepturile creditorului) se referă la drepturile subiective civile dobândite de creditorul raportului juridic de obligație prin și înlăuntrul acestui raport și constă în facultatea acestuia de a pretinde subiectului pasiv să săvârșească anumite acțiuni;
Obligațiile corelative dreptului creditorului constau în îndatorirea juridică a debitorului de a săvârși ceva, sau de a se abține de la ceva la nevoie fiind îndeplinite cu ajutorul forței coercitive a statului.
Obiectul raportului juridic de obligații
În ceea ce privește definirea obiectului raportului de obligații civile, diferiți autori își spun punctul de vedere după cum urmează:
„prin obiectul raportului juridic de obligații înțelegem însăși prestația sau conduita concretă la care este îndrituit creditorul și la care este ținut debitorul”;
„obiectul raportului juridic de obligație constă întotdeauna într-o prestație, care poate fi pozitivă (a da și a face) sau negativă (a nu face)”;
„obiectul obligației reprezintă conduita concretă la care este îndrituit subiectul active și la care este ținut subiectul pasiv”;
„obiectul obligației este conceput ca o prestație pozitivă – a da, a face – și ca o abținere – a nu face ceva la care, în lipsa obligație asumate, debitorul ar fi fost îndreptățit”;
“obiectul obligației este desemnat prin denumirea generică de “prestație”, indiferent dacă el constă într-o conduită pozitivă sau negativă”.
Din aceste definiții putem spune că, obiectului raportului juridic de obligații, este prestația sau conduita concretă, pozitivă sau negativă, în care creditorul le poate pretinde, iar debitorul este obligat să le facă sau să se abțină de la săvârșirea acestora.
Clasificarea principală a obligațiilor după obiectul lor se face, în funcție de cele trei categorii de prestații și își are originea în dreptul roman.
Comportamentul debitorului este dat de prestațiile la care el se obligă, acestea pot fi: pozitive (a da și a face) și negative (a nu face).
Prestația de a da (dare) constă în îndatorirea juridică concretizată în constituirea ori transmiterea de drepturi reale cu privire la un bun.
Prestația de a da înseamnă a constitui sau a transmite un drept real în patrimonial creditorului.
De exemplu, vânzătorul transmite cumpărătorului dreptului de proprietate asupra bunului vândut.
Atunci când obligația de a da privește transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun cert, se consideră executată din momentul în care se încheie convenția parților. Înstrăinătorului îi rămâne, practic, după realizarea acordului de voință, doar obligația de a preda bunul la care se referă prestația respectivă. Aceasta este regula, din care rezultă tocmai consecința firească a acordului de voință – transmiterea dreptului real.
Sub imperiul Vechiului Cod Civil, prestația de a da era distinctă de prestația ce constă în predarea bunului înstrăinat în materialitatea sa, aceasta din urmă fiind considerată a fi o prestație de „a face” autonomă, însă Noul Cod Civil consacră altă soluție, potrivit căreia prestația de a strămuta proprietatea implică și prestația de a preda lucrul, iar atunci când este cazul, prestația de a-l conserva până la predare.
Prestația de a face (facere) constă în îndatorirea juridică de a săvârși o prestație, pozitivă, alta decât cea care se referă la constituirea ori strămutarea de drepturi reale cu privire la un bun (obligația de a da), de exemplu plata chiriei sau restituirea de bunuri. De aici se duce faptul că obligația de a face nu are structura și nici conținutul obligației de a da.
Prestația de a nu face este îndatorirea juridică pe care debitorul și-o asumă, în sensul de a se abține de la a săvârși o prestație, pe care acesta putea să o săvârșească dacă nu și-ar fi asumat această obligație. De exemplu, vânzătorul unui fond de comerț se obligă să nu înființeze sau să deschidă o nouă afacere identică cu cea înstrăinată în aceeași localitate.
Sancțiunea obligației
Pentru realizarea obligațiilor civile este necesar ca legea să pună la dispoziție creditorului mijloacele juridice necesare la care să poată apela pentru a realiza creanța prin executarea voluntară sau silită a prestației pe care debitorul o datorează.
Aceasta este ultimul element din structura obligație civile și constă în posibilitatea juridică recunoscută titularului de drept subiectiv civil născut dintr-un raport juridic de obligație de a introduce acțiune în justiție sau de a proceda la executarea silită.
Sancțiunea, este dreptul creditorului „de a recurge la forța de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acțiuni” în justiție și „să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanței sale”.
Mijloacele juridice ofensive și defensive aflate la dispoziția creditorului sunt: punerea în întârziere a debitorului, acțiunea în justiție, daunele cominatorii, amenzile cominatorii, daunele-interese moratoria și executarea silită. Cele mai eficace sunt: acțiunea în justiție și executarea silită.
Acțiunea în justiție este actul procesual prin care creditorul îl cheamă pe debitor în justiție pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie condamnat la executarea prestației pe care o datorează.
Executarea silită este o procedură complexă prin care creditorul care are un titlu executoriu obține prestația ce i se datorează, cu concursul organelor de stat competente, în cazul în care debitorul nu înțelege să o execute de bunăvoie.
Pot fi executate silit obligațiile al căror obiecte constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea unei construcții, plantații ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege.
Mijloace juridice la care debitorul poate recurge pentru a se libera de datorie.
Creditorul are dreptul, dar și îndatorirea de a primi prestația de la debitor. Refuzul nejustificat al creditorul de a primi plata este o dovadă a relei sale credințe. Atunci când se refuză primirea plății, debitorul are la dispoziție prerogativele punerii în întârziere a creditorului. Cea mai importantă din acestea constă în faptul că respectivul creditor va fi obligat să repare toate prejudiciile cauzate debitorului prin întârziere.
Când prestația datorată constă în predarea bunului, refuzul nejustificat al creditorului de a-l primi îi dă dreptul debitorului să consemneze bunul în cauză pe cheltuiala creditorului, liberându-se de datorie.
Izvoarele obligațiilor
Izvoarele obligațiilor în Vechiul Cod Civil
Raporturile juridice de obligații sunt o specie foarte numeroasă a raporturilor juridice civile. Așa se face că izvoarele lor sunt identice cu izvoarele raporturilor juridice.
Conceptul de izvor a raporturilor juridice, indiferent dacă sunt de drept public sau de drept privat, au fost elaborate în știința dreptului, având ca model și reper izvoarele obligațiilor din dreptul civil și din dreptul privat roman.
Vechiul Cod Civil român a fost o bună parte copie fidelă a Codului Civil francez de la 1804, care deși a suferit multe modificări și completări este și astăzi în vigoare. De aici se explică faptul că dispozițiile sale cu privire la izvoarele obligațiilor exprimă concepția în materie a redactorilor Codului Civil francez, cu unele deosebiri puse în discuție în doctrina noastră. Cea mai importantă deosebire este aceea că în Vechiul nostru Cod civil sunt reglementate numai patru izvoare de obligații: contractul, cvasicontractul, delictul și cvasidelictul.
Contractul este definit conform art. 942 al Codului Civil, ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic.”
Cvasicontractul își are definiția în art. 986, conform căreia acesta este „un fapt licit și voluntar din care se naște o obligației către altă persoană sau obligații reciproce între părți.” Erau reglementate două cvasicontracte precum gestiunea de afaceri (art. 987 – 991) și plata nedatorată (art. 992 – 997).
Delictul era definit în art. 998, ca fiind: „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat a-l repara.” Cu alte cuvinte, delictul este o faptă ilicită a omului cauzatoare de prejudiciu săvârșită cu intenție de către autorul sau.
Cvasidelictul era definit în art. 999 unde se dispunea că: „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.” De aici rezultă faptul este tot o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu săvârșită din culpă propriu-zisă, adică din neglijență sau prin imprudență.
Izvoarele obligațiilor în dreptul roman contemporan. Reglementările în materie ale noului Cod civil
Autori precum Liviu Pop, Florin Popa, Stelian Ioan Vidu susțin idea că în Vechiul Cod Civil, clasificarea cvadripartită a izvoarelor obligațiilor era insuficient de cuprinzătoare și fără rigoare științifică. Aceasta a fost supusă unor critici severe și justificate, fiind sintetizate după cum urmează:
Clasificarea era incompletă, deoarece nu cuprinde unele izvoare de obligații a căror existență nu poate fi ignorată, cum sunt: actul juridic unilateral, îmbogățirea fără justă cauză, precum și numeroasele fapte juridice care nu sunt conduite umane și de producerea cărora se leagă nașterea unor raporturi juridice de obligații;
Categoria cvasicontractelor este inexactă, neștiințifică, întrucât, deși pare a evoca o apropiere de contract, în realitate așa-numitele cvasicontracte – gestiunea de afaceri și plata nedatorată – sunt conduite umane licite și nicidecum manifestări de voință și cu atât mai puțin acorduri de voință;
Categoria cvasidelictelor este cu totul inutilă, pentru motivul bine cunoscut că este ținut la repararea integrală a prejudiciului cauzat, fără a deosebi că fapta a fost săvârșită cu sau fără intenție, adică din neglijența sau prin imprudență.
Conform Codului Civil în vigoare, obligațiile izvorăsc din acte juridice civile, fapte juridice licite și fapte juridice ilicite. Acestea la rândul lor se împart în:
acte juridice civile – contracte și acte unilaterale de voință;
fapte juridice licite – gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauza, plata datorată;
fapte juridice ilicite – delictul civil.
Actele juridice civile sunt acorduri de voință sau manifestări unilaterale de voința ale diferitelor persoane făcute cu respectarea sau în executarea legii, cu intenția de a produce efecte juridice, fără care nu s-ar putea produce.
Contractul civil este definit în art.1166 C.civ. ca fiind: „acordul între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic”.
În cuprinsul Codului civil, termenul de contract este sinonim cu termenul de „acord de voințe”. În doctrină, se regăsește și utilizarea termenului de „convenție” care este sinonim celui de contract. Din acest motiv, obligațiile născute din acorduri de voință pot fi clasificate ca și obligații contractuale sau obligații convenționale.
Actul juridic unilateral de drept civil este manifestarea de voință a unei singure persoane, cu intenția de a produce efecte juridice, adică a da naștere, a modifica ori a stinge raporturi juridice civile. În Vechiul Cod civil, actul juridic nu era reglementat expres printr-o normă juridică generală, pe când art. 1324 noul Cod civil, îl definește expres: „Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului sau”. Atunci când actul juridic unilateral este izvor de obligații acesta constă în manifestarea de voință a debitorului.
Faptele juridice civile stricto sensu sunt definite de doctrina juridică în opoziție cu actele juridice. Văzute din această perspectivă, prin faptele juridice civile se înțeleg toate celelalte împrejurări, cu excepția acordurilor și manifestărilor unilaterale de voință, indiferent că sunt sau nu sunt conduite umane, de săvârșire sau producere, cărora legea leagă nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice. De aici rezultă faptul că faptele juridice stricto sensu, după natura lor sunt de două feluri: fapte juridice conduite umane și alte fapte juridice care nu sunt conduite umane.
Faptele juridice – conduite umane sunt acțiuni ale oamenilor, licite sau ilicite, care dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice de obligați, fiindcă așa prevede legea. După cum știm faptele juridice din această subcategorie sunt numeroase și se prezintă într-o mare diversitate, de aceea putem distinge între:
Conduite umane ilicite – fiind acțiuni sau inacțiuni ale omului care prin săvârșirea lor încălca normele juridice imperative.
Conduite umane licite – fiind fapte ale omului prin care nu se încalcă normele imperative ale legii aflate în vigoare. Acestea sunt reglementate în Noul Cod Civil ca fiind: gestiunea de afaceri (art. 1300- 1340), plata nedatorată (art. 1342- 1344) și îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345- 1348).
Alte fapte juridice, care nu sunt conduite umane. Ele constau în manifestări ale unor energii exterioare omului, ale unui lucru sau ale unei ființe, alta decât ființa umană, care, potrivit legii imperative, produc efecte juridice și de aici rezultă faptul că ele pot da naștere, modifica sau stinge raporturile juridice, în cazul nostru de obligații. Aici se includ: fenomenele naturii, explozia unui cazan, surparea unei clădiri; acestea nu trebuie să aibă la origine faptele unui om.
Structura raportului juridic
Contactul se încheie prin simplul acord de voințe al parților dacă legea nu prevede anumite formalități pentru încheierea să valabilă.
Ca noțiune de drept, dar și din punct de vedere psihologic, voința juridică reprezintă un proces complex care înglobează deopotrivă atât consimțământul, cât și cauza actului juridic.
Punctul de plecare în procesul de formare a voinței juridice îl reprezintă existența, din punct de vedere obiectiv, a unor nevoi pe care omul tinde să le satisfacă. Reflectarea în conștiința omului a unor nevoie materiale sau spirituale ce trebuie satisfăcute reprezintă prima etapă a acestui proces.
De asemenea urmează alte etape, precum:
Conturarea – sub impulsul acestor nevoi – a motivelor care determină acțiunea;
Deliberarea, analiza mentală a motivelor și a mijloacelor de satisfacere a nevoilor respective, dar și a avantajelor și dezavantajelor dorințelor care se confruntă;
Intervenția motivului determinant, care nu reprezintă altceva decât conștientizarea la nivel intelectiv a scopului urmărit;
Hotărârea exteriorizată de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea scopului urmărit, adică formarea consimțământului.
Aceste faze ale procesului au caracter intern, reprezentând voința internă, dar pentru ca faptul psihologic să devină fapt social este necesar că hotărârea luată să fie exteriorizată, astfel încât alte persoane să aibă posibilitatea de a o cunoaște.
Dar în cadrul acestui proces, cele mai importante etape sunt ultimele două, care constituie, de fapt, cele două elemente ale voinței juridice:
Consimțământul, adică manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic;
Cauza, adică scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv.
Codul Civil consacră implicit, dar neîndoielnic, două principii care guvernează voința juridică: principiul libertății actelor juridice și principiul voinței interne sau reale, a părților.
Potrivit primului principiu, părțile contractante pot încheia orice fel de act juridic civil, acestea pot să-i dea conținutul dorit, pot dispune modificarea sau încetarea actelor juridice civile încheiate. Se poate manifesta în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri. Fundamentul acestui principiu constă în recunoașterea de către lege a puterii generatoare de efecte juridice a voinței subiectelor de drept.
Conform celui de-al doilea principiu, voința cuprinde un element intern (psihologic) și un element extern (social). Dacă există concordanță între elementul intern și extern, adică între voința internă și exteriorizată, nu se ridică problema privind determinarea principiului aplicabil, întrucât există, practic, o singură voință. Dar sunt și cazuri în care cele două elemente ale voinței juridice poate exista discordanță, punându-se astfel întrebarea căreia dintre cele două voințe trebuie să i se acorde prioritate.
Răspunsul acestei întrebări îl găsim cu ajutorul Codului nostru civil, acesta acordând prioritate concepției subiective, potrivit căreia trebuie să prevaleze voința internă (reală).
Concepția subiectivă susține că trebuie să i se acorde prioritate voinței interne sau reale, întrucât aceasta este elementul constitutiv al actului juridic, declarația de voință nefiind altceva decât mijlocul de exteriorizare a voinței interne.
Concepția obiectivă susține că trebuie să se acorde prioritate voinței declarate, întrucât atât timp cât voința internă nu este exteriorizată, ea nu prezintă utilitate sau relevanța pentru drept; declarația de voință devenind un fapt social, trebuie să fie elementul care să prevaleze.
În structura raportului juridic sunt incluse următoarele elemente: subiectele raportului juridic, conținutul raportului juridic și obiectul raportului juridic.
Subiectele raportului juridic
Subiectele raportului juridic pot fi persoanele fizice sau persoanele juridice, ca titular de drepturi subiective civile și obligații corelative, precum și statul, când participă la raporturi juridice civile, ca subiect de drept civil.
Astfel, raportul juridic se stabilește între două persoane, una numită subiect activ sau creditor, care are un drept subiectiv patrimonial (o creanță) și alta, numită subiect pasiv sau debitor, care are o obligație, o îndatorire. De exemplu, în cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor, iar împrumutatul este numai debitor.
Sunt cazuri de raporturi juridice obligaționale în care o persoană poate avea dublă calitate, atât de subiect activ, cât și de subiect pasiv. În cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul este subiect activ cu privire la încasarea prețului și subiect pasiv cu privire la transmiterea dreptului de proprietate, predarea bunului și garantarea cumpărătorului. Corespunzător, cumpărătorul este creditor în ceea ce privește dreptul de a primi lucrul cumpărat și debitor față de obligația de plată a prețului.
De regulă, subiectele raportului juridic sunt determinate, cum ar fi în cazul căsătoriei, unde bărbatul X se căsătorește cu femeia Y. Există, însă și situații în care numai unul dintre subiectele raportului juridic este determinat, cum ar fi, spre exemplu, cazul raportului juridic de proprietate în cadrul căruia este individualizat numai titularul dreptului de proprietate, iar celălalt subiect este alcătuit din totalitatea persoanelor fizice sau juridice netitulare ale dreptului de proprietate și care au îndatorirea de a se abține de la orice faptă prin care ar aduce atingere acestui drept.
Se poate spune că subiectul raportului juridic poate fi o persoană fizică sau juridică care, săvârșind acte sau fapte juridice, dobândește sau își asumă obligații subiective ce alcătuiesc conținutul raportului juridic.
Pentru a putea dobândi calitatea de subiect de drept, persoanele fizice sau juridice trebuie să aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică este aptitudinea generală și abstractă, recunoscută de lege unei persoane fizice sau juridice de a intra în raporturi juridice și, pe cale de consecință, de a dobândi drepturi și de a-și asuma și executa obligații civile.
Aceasta se prezintă sub două forme: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile, începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia.
În ceea ce privește persoanele juridice, aceasta pot dobândi capacitatea de folosință, adică de a avea drepturi și obligații civile, din momentul în care au fost înregistrate.
Capacitatea de exercițiu conform articolului 37, Cod Civil este: aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. Subiectele de drept își pot exercita drepturile și își pot executa obligațiile legale în cadrul unor raporturi juridice concrete.
Recunoașterea capacității de exercițiu a persoanei fizice este în strânsă legătură cu dezvoltarea ei psihică, adică în raport cu nivelul de dezvoltare a capacității sale intelective și volitive.
În materie civilă, potrivit Decretului nr. 31/1954, persoanele fizice minore sub vârsta de 14 ani și cele puse sub interdicție judecătorească, nu au capacitate de exercițiu, iar persoanele minore care au împlinit vârsta de 14 ani au capacitate restrânsă de exercițiu.
Capacitatea de exercițiu deplină începe la dată când persona devine majoră, iar în cazul minorului căsătorit, acesta dobândește capacitatea de exercițiu deplină din momentul căsătoriei.
În privința persoanelor juridice, aceasta își pot exercita drepturile și își pot îndeplinii obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.
În raport cu numărul indivizilor umani care le alcătuiesc, sunt subiecte de drept individuale, aici fiind vorba de persoane fizice și subiecte de drept colective, adică persoane juridice.
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile putând participa în diverse calității, precum: minoră, majoră, cetățean român sau străin, militar, apatrid, funcționarul public.
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi și de obligații civile. Aceasta trebuie să aibă un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul public.
Exempli gratia sunt persoanele juridice următoarele categorii: statul, unitățile administrativ – teritoriale, autoritățile și instituțiile statului, societățile comerciale, regiile autonome, organizațiile cooperatiste, asociațiile și fundațiile, conform Ordonanței Guvernului nr. 26/2000.
Conținutul raportului juridic
Când se vorbește despre conținutul raportului juridic, se face referință la faptul că acesta este alcătuit din dreptul de creanță care aparține creditorului și obligația corelativă a acestui drept, care incumbă debitorului.
Creanța face parte din activul patrimoniului, atâta timp cât obligația se înscrie în pasivul acestuia. Drepturile de creanță împreună cu drepturile reale alcătuiesc drepturile patrimoniale rezultând faptul că este alcătuit din drepturile și obligațiile subiective ce revin subiectelor în cauză.
Din punct de vedere al conținutului, raportul juridic poate fi simplu, în situația în care una dintre părți are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligații sau complex, când ambele parți au atât drepturi cât și obligații.
Dreptul subiectiv este acea posibilitate a subiectului activ dintr-un raport juridic, persoana fizică sau juridică, în virtutea căreia aceasta poate, în limitele legii care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, să pretindă o anumită conduită a subiectului pasiv, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva, și la nevoie, să apeleze la forța coercitivă a statului pentru a obține realizarea sau respectarea acesteia.
Se poate vorbi despre dreptul persoanei păgubite printr-un delict civil de a obține repararea pagubei produsă în patrimoniul său ori despre dreptul locatarului de a i se plăti chiria pentru lucrul închiriat.
În cadrul raportului juridic, obligația este elementul corelativ dreptului subiectiv. Corelativitatea drepturilor și a obligațiilor în cadrul unui raport juridic semnifică faptul că drepturile nu pot fi analizate izolat, rupte de obligații.
Obligația reprezintă îndatorirea pe care subiectul pasiv al raportului juridic trebuie să o îndeplinească și pe care subiectul activ poate să o pretindă și care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva sub sancțiunea forței coercitive a statului în cazul neîndeplinirii acesteia.
Obiectul raportului juridic
Obiectul raportului juridic constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor și acesta trebuie să îndeplinească, adică însuși prestația.
În temeiul articolului 1225, aliniatul 1, al Codului Civil, obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și alte asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale.
În opinia profesorului Liviu Pop, obiectul obligației este desemnat prin denumirea generic de prestație, indiferent dacă el constă într-o conduită pozitivă sau negativă.
Se deduce faptul, că obiectul raportului juridic constă în ansamblul elementelor de natură patrimonială sau nepatrimonială de care se leagă drepturile și obligațiile subiectelor raportului juridic.
Obiectul raportului juridic, indiferent de felul prestației, trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să aibă natură juridică, să fie destinat creditorului sau persoanei desemnate de către acesta, să prezinte interes pentru creditor sau persoana desemnată de către acesta, să fie posibil, să se afle în circuit civil, să fie determinat sau determinabil și să fie licit, sub sancțiunea nulității absolute.
Obiectul este ilicit în momentul când aceasta este prohibit de lege sau contravine ordinii publice sau a bunelor moravuri.
Pentru a fi valabil un raport juridic, pe lângă cele prezentate mai sus, el trebuie să mai conțină și consimțământul parților, iar cauza care determină încheierea contractului trebuie să fie licită și morală.
Consimțământul reprezintă voința internă de a încheia contractul, exteriorizată sau manifestată. Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale raportului juridic, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori pot încredința determinarea acestora unei alte persoane. Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească anumite condiții după cum urmează: să provină de la persoane cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie manifestat în exterior (exteriorizat) și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ (eroare, dol, violență, leziune).
Cauza contractului este scopul urmărit de către părți când încheie contractul, adică reprezintă rezultatul sau efectul către care tind ele prin contractul încheiat. Aceasta nu trebuie să se confunde cu cauza care precede și determină un efect, respectiv cauza în sens filozofic. De asemenea, nu se confundă cu consimțământul sau cu obiectul contractului, dar nici cu contractul. Prin cauză trebuie să înțelegem scopul imediat urmărit de părțile contractante pentru încheierea contractului.
Pentru ca o cauză să fie valabilă trebuie să existe, să fie licită și morală. În literatura juridică se consideră că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care la rândul ei este o eroare asupra cauzei. Aceasta este ilicită când este contrară legii și ordinii publice sau când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative și este imorală când este contrară bunelor moravuri. Nefiind îndeplinite condițiile, cauza atrage nulitatea absolută a contractului. Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, excepție făcând cazul când contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice.
CAPITOLUL 2
STINGEREA OBLIGAȚIILOR CONTRACTUALE
2.1. Considerații generale
Spre deosebire de raporturile juridice în al căror conținut se află și drepturi reale și care au un caracter de durată și stabilitate, raporturile obligaționale se nasc, se derulează și se sting, în scopul de a se realiza dinamica circuitului civil. Ele se nasc, de cele mai multe ori pentru a se stinge imediat sau după anumite intervale de timp.
Doctrina a semnalat, în mod constant, că unele din categoriile enumerate în cadrul art. 1091 din Vechiul Cod Civil nu reprezintă propriu-zis mijloace de stingere a obligațiilor. Se poate spune că novația este un mod de transformare a obligației, nulitatea și rezoluțiunea sunt moduri de desființare a raportului juridic obligațional cu efect retroactiv, iar prescripția extinctivă este un mod de stingere a dreptului la acțiune în sens material.
Ținând cont de opiniile exprimate de doctrină, Noul Cod Civil prevede în art. 1615 că modurile de stingere a obligațiilor sunt plata, compensația, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, cu mențiunea că la acestea se pot adăuga și alte mijloace expres prevăzute de lege.
Obligația, ca și raport juridic obligațional, indiferent de izvorul său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, prestație pe care acesta din urmă este îndatorat să o execute, sub sancțiunea constrângerii sale. Așadar, debitorul este ținut să execute, după caz, o prestație pozitivă sau negativă, în funcție de obiectul obligației. Executarea prestației datorată de debitor are ca efect realizarea dreptului de creanță, respectiv liberarea lui de datorie și, implicit, stingerea raportului juridic de obligație.
2.2. Noțiunea de plată. Considerații generale.
Plata este reglementată în art. 1469-1515 Cod Civil și este mijlocul juridic principal și firesc de stingere a obligațiilor și din acest motiv este supusă unei reglementări ample și detaliate în ceea ce privește subiectele plății, condițiile de plată, dovada și imputația acesteia, precum și punerea în întârziere a creditorului. Conform articolului 1469 alin. (1) Cod Civil, „Obligația se stinge prin plată atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie.”
Se poate spune că plata reprezintă executarea benevolă a obligației care duce la stingerea acesteia, adică remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși obligației. O executare benevolă presupune preexistența unei obligații valabile.
Noțiunea de plată are două înțelesuri din punct de vedere practic: mijloc de executare voluntară a unei obligații și, în accepțiunea tradițională a acestui mecanism juridic, de act juridic.
Ca mijloc de executare a unei obligații, plata are două sensuri:
executarea voluntară a oricărei obligații pozitive sau negative, de a da sau de a face sau nu face (remiterea unui bun, încheierea unui contract, abținerea de la o acțiune);
desemnează numai executarea unei obligații de a da o sumă de bani.
Plata este un act juridic unilateral menit să ducă la stingerea unei obligații. Unii autori contestă caracterul de act juridic al plății, susținând că ideea de plată reprezintă în același timp un mijloc de executare și unul de stingere a datoriilor sau pe aceea a unei suprapuneri în mecanismul plății a unui fapt juridic și a unui act; adiționarea acestora atrage stingerea obligație și întregește mecanismul plății. Acești autori optează pentru o calificare distributivă și alternativă a mecanismului plații – act juridic sau fapt juridic.
2.2.1. Plata voluntară
Plata este pentru Codul Civil (art. 1235 – 1270), un mod de stingere a obligațiilor diferit de celelalte, căci ea constituie modul normal asupra căruia sunt polarizate atenția creditorului și a debitorului, executarea obligației, adică debitorul satisface cerințele creditorului, îndeplinindu-și obligația.
S-a insistat de-a lungul timpului asupra acestei dualității a plății, fiind în același timp mod de stingere a obligației și mod de executare. Ceea ce se poate rezuma printr-o contracție este faptul că plata este stingerea obligației prin executarea sa. În limbajul dreptului, plata are un sens mult mai general decât în limbajul comun: într-o vânzare, vânzătorul face și el o plată, atunci când pune lucrul la dispoziția cumpărătorului, își execută obligația sa de predare și o stinge prin însuși acest fapt.
Subiectele plății
Persoana care face plata se numește solvens. Conform art. 1472 Cod Civil, „plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu aceea obligație”. Calitatea de plătitor (solvens) o are cel interesat să facă plată, acesta fiind debitorul care poate face plata personal sau prin reprezentant, orice terț, interesant sau neinteresat.
Plata poate fi făcută:
de o persoană ținută pentru debitor (comitentul pentru prepus, părinții pentru copii);
de un terț care are intenția să se subroge în drepturile creditorului (dobândirea unui imobil ipotecat care dorește să salveze bunul de la urmărire silită);
de o persoană ținută împreună cu debitorul (codebitor solidar sau indivizibil);
de un terț neinteresant (cazul unui contract de mandat, când terțul se va subroga în drepturile creditorului plătit).
După cele spuse mai sus, se deduce faptul că plata poate fi făcută de orice persoană, iar creditorul nu are motiv să o refuze.
Însă există anumite excepții de la această regulă, acestea sunt după cum urmează:
Atunci când s-a stipulat în convenția părților că executarea poate fi făcută numai de către debitor;
În cazul obligațiilor de a da lucru cert, conform art. 1482, alin. (1) și (2) Cod Civil, plata poate fi făcută numai de proprietarul acelui bun, care trebuie să fie o persoană cu capacitatea de exercițiu deplină (în cazul în care debitorul nu este titularul dreptului asupra bunului individual determinat, obligația nu se stinge și se aplică regulile articolului 1230 Cod civil, referitoare la obiectul contractului);
În cazul în care natura obligației impune ca plată să fie făcută numai de către debitorul acelei obligații, în afară de situația când creditorul își dă acordul;
Când îi este oferită de un terț, creditorul este obligat să refuze plata dacă debitorul l-a încunoștințat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepția cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor (articolul 1474 alin. (1) Cod Civil).
Dacă nu se află în nici unul dintre cazurile prezentate mai sus, plata efectuată de un terț, atrage stingerea obligației debitorului față de creditor, dacă este făcută pe seama debitorului.
Conform articolului 1473 Cod Civil: „debitorul care a executat prestația datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării”. Din acest articol se deduce faptul că plata poate fi efectuată chiar și de un debitor incapabil.
Persoana care poate primi plata (accipienes-ul).
Pot avea calitatea de accipienst: creditorul, reprezentantul său legal sau convențional, o persoană autorizată de instanță să o primească sau persoana indicată de creditor să primească plata.
Accipiens-ul trebuie să fie o persoană capabilă pentru ca plata să fie valabilă, cu excepția cazului în care plata făcută către incapabil a profitat creditorului și numai în măsura în care i-a profitat acestuia (articolul 1476 C.civ). Într-o asemenea situație, plata este considerată valabilă dacă și în măsura în care a profitat creditorul, în caz contrar, putând fi solicitată din nou.
Deasemenea, plata poate fi făcută unui terț, în următoarele situații:
Când cel primit a primit plata fără a avea acest drept, devine ulterior titularul creanței;
Când plata a fost făcută care a pretins plata în baza unei chitanțe liberatorii semnate de creditor;
Când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a primi (art. 1447, alin (1), lit. a C.civil);
Când plata a fost făcută unui terț în alte condiții decât cele menționate mai sus și nici nu este considerată valabilă ca urmare a împrejurărilor prevăzute mai sus, ea poate fi totuși considerată valabilă și va stinge obligația, dacă și numai în măsura în care a profitat creditorului (art. 1447, alin.2 C.civ)
Atunci când plata s-a făcut unui creditor aparent. Dacă solvens a plătit cu bună – credință posesorului creanței, care apare public ca fiind titularul acesteia (art.1478 C.civil), atunci plata este valabilă și obligația este stinsă, chiar dacă creditorul nu a profitat de ea.
2.2.2. Condițiile plății. Obiectul plății
Plata constă în executarea întocmai a obligației, adică trebuie să aibă ca obiect chiar lucrul sau faptul ce formează obiectul obligației, asta se deduce din art. 1492 C.civ., iar debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligația se stinge când nouă prestație este efectuată.
În funcție de tipul obligației, sunt mai multe obiecte ale raportului juridic, după cum urmează:
Dacă obiectul este prestația de a preda un bun cert, debitorul trebuie să îl remită în starea în care se găsește în momentul nașterii obligației, nu în starea în care se găsește în momentul plații.
Când obiectul este reprezentat de „strămutarea” proprietății, debitorul are obligația complementară de a preda bunul și de a-l conserva până la predare;
În cazul obligațiilor de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis, iar în cazul obligațiilor de mijloc, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis;
Când obiectul obligației de a constitui o garanție, debitorul poate oferi, la alegerea sa, o garanție reală, personală sau o altă garanție suficientă.
Când obiectul este prestația de a da bunuri generice, legiuitorul stabilește două reguli de efectuare a unei plăți valabile, și anume: debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce urmează a fi predate și acesta trebuie să remită creditorului întotdeauna bunuri de o „calitate cel puțin medie”, acest lucru fiind valabil dacă părțile nu au convenit astfel;
Pentru cazurile în care obiectul este prestația de a da o sumă de bani, conform art. 1488-1489 C.civ., se stabilesc anumite reguli, precum:
debitorul trebuie să plătească suma nominală datorată,;
se poate utiliza orice mijloc pentru efectuarea plății, în mod obișnuit la locul plății;
în cazul în care sumele de bani sunt purtătoare de dobânzi, dobânda este cea stabilită de părți prin contract sau cea stabilită prin lege;
în situațiile obligațiilor de a face, debitorul trebuie să execute întocmai faptul la care s-a obligat. În cazul unei obligații de rezultat, debitorul se consideră că a făcut plata numai în situația în care acel rezultat a fost obținut.
2.2.3. Locul, data și proba plății.
Plata trebuie făcută la locul convenit după cum urmează:
plata se face la locul stabilit prin acordul de voință al părților. Plata care se face la domiciliul debitorului este cherabilă, iar cea care se face la domiciliul creditorului este portabilă. Părțile pot determina însă și un al treilea loc pentru efectuarea plății – de exemplu, locul unde se află bunul în momentul plății;
când natura prestației sau practicile stabilite de părți ori uzanțele, permit determinarea unui anumit loc pentru efectuarea plății, atunci plata va trebui efectuată în acel loc;
când părțile nu au stabilit locul plății, când acesta nu poate fi determinat în funcție de natura prestației sau cu ajutorul practicilor convenționale sau uzanțelor;
în ce privește domiciliul sau sediul părților, ca loc determinat pentru efectuarea plății, se reține faptul că acesta este cel din momentul efectuării plății;
Plata trebuie făcută în momentul în care creanța devine exigibilă și, respectiv, datoria debitorului a ajuns la scadență. Dacă obligația nu cuprinde un termen, plata trebuie să se facă imediat după nașterea obligației. Dacă obligația este cu termen, plata este exigibilă la termenul stabilit de părți, creditorul nu poate pretinde plata înainte de acest termen. În cazul în care obligația este afectată de un termen suspensiv, plata trebuie făcută la expirarea acelui termen – scadență.
Codul Civil cuprinde două reguli speciale legate de plata prin virament bancar, precum: data plății efectuate este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plății, iar aceasta se prezumă că a fost efectuată dacă există un ordin de plată semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare.
În caz de întârziere, creditorul are drept la despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a executării cu întârziere. Acordarea despăgubirilor este condiționată, de regulă, de punerea debitorului în întârziere.
Dovada plății, se realizează conform art. 1499 C.Civ., astfel: „Dacă prin lege nu se prevede astfel, dovada plății se face prin orice mijloc de probă”, susținând idea că plata are natura unui fapt juridic privită din perspectiva debitorului.
În funcție de modalitatea de plată utilizată, de natura înscrisului emis de creditor ca probă a plății și de manierea de remiterea a acestuia, Codul Civil a instituit prezumții de plată cuprinse în art. 1501-1505 C.Civ.:
Chitanța prin care s-a confirmat primirea plății principale generează prezumția relativă a executării prestațiilor accesorii;
Chitanța prin care se confirmă plata unei prestații periodice generează prezumția relativă că toate prestațiile periodice cu scadența anterioară celei la care se referă chitanța liberatorie au fost executate;
Când creditorul a remis debitorului titlul original al creanței sale, care este un înscris sub semnătură privată sau un înscris autentic, se prezumă că debitorul a fost eliberat prin plată;
Dacă plata se face prin virament bancar, se prezumă relativ efectuarea plății dacă ordinul de plată este semnat de către debitor și vizat de instituția de credit plătitoare; debitorul are dreptul să solicite o confirmare scrisă a efectuării plății de la instituția de credit, aceasta făcând proba absolută a plății;
Prezumția de liberare a debitorului prin plată se extinde și asupra celorlalți debitori obligați solidar și asupra fideiusorilor, dar și asupra garanților care au constituit garanții reale, astfel încât creditorul are obligația ca, după efectuarea plății, „să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanțiile reale constituite pentru satisfacerea creanței sale, precum și să restituie bunurile deținute în garanție, dacă este cazul” (art. 1505).
2.3. Compensația
Compensația este definită ca fiind un mijloc de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor și debitor al celeilalte. Aceasta reprezintă stingerea reciprocă, până la concurența celei mici dintre ele, a două sau mai multe obligații care poartă asupra unor obiecte identic.
De exemplu: X datorează lui Z 2.000 lei dintr-un contract de împrumut, iar Z datorează lui X 1.000 lei, cu titlul de daune în urma unui prejudiciu ce i-a cauzat. În acest caz datoriile se sting până la concurența sumei de 1.000, rămânând că X să plătească lui Z suma de 1.000 lei (diferența dintre cele două creanțe).
Compensația prezintă o mare utilitatea practică pentru ambele părți ale unui raport juridic, deoarece aceasta este un mod simplificat de executare a obligațiilor, evitând efectuarea a două plăți cu cheltuielile și riscurile pe care le presupune orice plată, având și rolul unei garanții, deoarece asigură egalitatea între părți, creditorul compensând creanța sa împotriva debitorului, cu creanța acestuia din urmă, fiind sigur că o va realiza, cel puțin până la concurența propriei datorii fată de cealaltă parte. În acest mod, fiecare parte evită riscul insolvabilității celeilalte.
2.3.1. Domeniu de aplicare. Efectele compensației
Cu ajutorul compensație se pot stinge orice fel de obligații, îndeplinind o singură condiție: aceea ca obiectul să fie o prestație de a da sume de bani sau la alte bunuri fungibile de aceeași natură.
De la această regulă, există și excepții în care compensația nu operează, fiind reglementate de art. 1.618 C.civ sau din alte dispoziții legale. Acestea sunt:
creanța rezultă dintr-un act cu intenția de a păgubi (în cazul unui furt, victima nu i se poate opune compensația unei datorii pe care o are față de autorul faptei);
atunci când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;
în situația în care una din creanțe are ca obiect un bun insesizabil;
din prevederile aferente popririi, conform art.452 – 462 reiese idea că debitorul care a suferit o poprire nu poate opune creditorului popritor compensația datorie sale cu cea a debitorului, deoarece, art. 457 alin. (2) teza a II-a C.pr.civ, prevede că „Din momentul indisponibilizării și până la achitarea integrală a obligațiilor prevăzute în titlul executor, inclusiv pe perioada suspendării executării silite prin poprire, terțul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operațiune, care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede astfel.”
Compensația este de trei tipuri: legală, convențională și judiciară.
Compensația legală ia naștere din lege și își produce efectele de drept, doar dacă sunt îndeplinite condițiile ei specifice. Aceasta este un beneficiu legal cu efect extinctiv, care se produce automat ope legis, dacă împrejurările indicate de lege sunt împlinite.
Condițiile juridice ale compensației legale sunt cuprinse în nuce chiar în definiția acesteia. În aceste condiții, pentru a-și produce efectele extinctive de plin drept, aceasta aplicându-se dacă obligațiile sunt reciproce, obiectul acestora este constituit din prestația de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură, obligațiile compensației sunt certe, lichide și exigibile, iar părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la beneficiul compensației.
Obligațiile trebuie să fie reciproce, adică să existe între aceleași persoane, fiecare având, una față de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât și calitatea de debitor, pentru că efectele compensației legale să se producă.
Obiectul acestor obligații reciproce trebuie să se concretizeze în bunuri fungibile de aceeași natură, ceea ce înseamnă că prestațiile trebuie să fie omogene, acestea fiind cele pecuniare, deoarece obiectul lor îl constituie banii, care sunt întotdeauna fungibili și de aceeași natură. În cazul în care nu sunt bani la plată, bunurile datorate trebuie să fie interschimbabile între ele. Alături de fungibilitate, obligațiile care se vor compensa trebuie să fie și de aceeași natură, fiind vorba aici de natura bunului care constituie obiectul prestației obligației, ci nu de natura obligației (dare sau facere).
Doar obligațiile care sunt certe, lichide și exigibile, se sting de plin drept ca efect al compensației legale. O nouă condiție față de vechea reglementare a Codului civil este aceea că părțile nu trebuie să fi renunțat expres sau tacit la beneficiul compensației. În vechea reglementare, existența acestei condiții avea un caracter implicit și ținea de domeniul de aplicare al compensației sau de condițiile funcționării automate a compensației.
Conform art.1671, alin. (3), Noul C. civil: „Oricare din părți poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație”. Însă Codul Civil nu stabilește care sunt limitele, mai ales cele temporare și subiective în care poate opera o asemenea renunțare.
Compensația convențională.
Aceasta va opera prin convenția părților, ipoteza în care nu sunt întrunite condițiile pentru a opera compensația legală. Efectele ei vor fi aceleași ca la compensația legală, cu mențiunea că se vor produce de la dată când s-a încheiat convenția parților cu privire la compensație. Se recurge la compensația convențională când părțile au totuși interesul de a stinge anumite obligații reciproce. De cele mai multe ori, aceasta se confundă cu o dare în plata reciprocă; chiar dacă nu este expres reglementată, se deduce că această operațiunea se poate realiza și pe cale convențională din regulile imputației convenționale a plății, fiind vorba despre plata efectuată de debitorul mai multor datorii față de același creditor se impută asupra acestora conform acordului părților, datoriile având același obiect.
Compensația judiciară este acea compensație care operează în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile. Este lasată la aprecierea instanței de judecată, fără ca pentru a opera să fie necesară întrunirea condițiilor de la compensația legală.
Efectele compensației
Compensația legală operează de plin drept, în puterea legii, potrivit art.1616 – 1617 C.civ. Prin urmare, ea operează automat, dar aceasta nu poate opera împotriva voinței părților. Aceasta rezultă din prevederea art. 1582. alin. (3) C.civ., care dispune că atunci când s-a făcut o cesiune de creanță și aceasta a fost acceptată de către debitorul cedat, aceasta nu mai poate opune cesionarului compensația pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.
Se observă că renunțarea la compensație produce efecte retroactive, desființând o stingere a datoriilor reciproce care s-a produs automat, în temeiul legii. Din acest motiv, dreptul de a renunța la compensație trebuie limitat la principiul său activ. Debitorul poate renunța la beneficiul compensației dacă execută prestațiile sale. Dar este nerezonabil să se admită că debitorul poate renunța la compensație în condițiile în care intenționează să nu își execute prestația proprie, dar acesta dorește să obțină pe aceea datorată de cealaltă parte.
Conform Codului civil, compensația produce următoarele efecte:
stinge două datorii reciproce, până la concurența obligației care are valoarea cea mai mică;
operează ca o plată dublă;
când între părțile compensației există două sau mai multe datorii reciproce și compensabile, se aplică regulile de la imputația plații;
în cazul solidarității pasive, aceasta se produce între creditor și un codebitor solidar produce efectul extinctiv de obligație numai în limita părții de datorie a codebitorului solidar cu care se realizează compensația, iar ceilalți codebitori nu sunt ținuți solidar decât pentru partea de datorie rămasă după ce a operat compensația;
fideiusorul poate opune în compensație creanța pe care debitorul principal o dobândește împotriva creditorului obligației garantate. În schimb, debitorul principal nu poate să opună compensația creanței fideiusorului împotriva creatorului său;
în cazul indivizibilității, compensația intervenită între unul dintre debitorii obligați indivizibil și creditor „stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitor, aceștia rămânând însă ținuți să plătească celui dintâi echivalentul părților lor.” [art. 1432 alin. (1) C.civ.];
în cazul compensației convenționale și a celei judiciare, aceste efecte se produc de la data când s-a încheiat convenția privitoare la compensație.
2.4. Confuziunea
În literatura de specialitate, confuziunea este definită ca fiind modul de stingere al obligațiilor civile care operează în situația în care i se întrunește aceleași persoane atât calitatea de creditor, cât și calitatea de debitor, fiind un mod legal de stingere, fără ca acestea să fie executate.
Conform articolului 1624, (1) “Atunci când, în cadrul aceluiași raport obligațional, calitățile de creditor și de debitor se întrunesc în aceeași persoană, obligația se stinge de drept prin confuziune”; (2) “Confuziunea nu operează dacă datoria și creanța se găsesc în același patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.”
În acest caz, obligația se stinge pentru că un raport juridic este o legătură juridică între cel puțin două persoane. De aceea, creditorul care devine și debitorul aceleași obligații sau invers s-ar putea afla în raport juridic cu sine însuși, ceea ce este de neconceput, deoarece creditorul nu poate cere executarea obligației de către el însuși.
2.4.1. Condițiile și efectele confuziunii
Confuziunea se aplică tuturor obligațiilor independent de izvorul lor și indiferent de calitatea persoanei fizice sau juridice a celui care dobândește una dintre calitățile de debitor sau creditor având-o anterior pe cealaltă.
În raporturile juridice dintre persoanele fizice operează cu ocazia succesiunii, în cazul în care aceasta este acceptată pur și simplu, dar nu și în situația acceptării sub beneficiu de inventar sau al separației de patrimonii cerute de creditorii succesorali. În raporturile juridice dintre persoanele juridice operează în procesul reorganizării lor prin comasare sau divizare. Datoria și creanța trebuie să se găsească în același patrimoniu și în aceeași masă patrimonială, în caz contrar confuziunea nu operează.
Efectele confuziunii
Ca mod de stingere a obligațiilor civile, fără executare, confuziunea produce următoarele efecte:
stinge obligația principală (în sens larg), cu toate garanțiile și accesoriile sale. Acesta înseamnă că prin confuziune va fi liberat și garantul ipotecar, fidejusorul sau gajistul. Stingerea operează doar în limita în care executarea obligației s-a stins și nu se mai poate realiza, fiind vorba despre situația în care o parte a obligației a devenit propriul său creditor sau debitor. Spre deosebire de stingerea obligației prin plată, creditorul nu primește nimic, deoarece este propriul său debitor;
„ipoteca se stinge prin confuziunea calităților de creditor ipotecar și de proprietar al bunului ipotecat” (art. 1625 C. civ.). Dacă, de exemplu, creditorul ipotecar cumpără imobilul asupra căruia este constituită ipoteca, aceasta încetează. În cazul în care dobânditorul imobilului este evins din orice cauză independent de el, adică pierde proprietatea asupra imobilului, atunci ipoteca renaște [art.1625 alin. (2) C. civ];
în situația în care încetează cauza care a determinat confuziunea, se produce renașterea vechii obligații cu efect retroactiv, presupunând și renașterea accesoriilor;
în situațiile în care confuziunea se produce între patrimoniile creditorului și debitorului principal sau codebitorului sau fideiusorului. Atunci când confuziunea operează între creditor și debitorul principal ea profită și fideiusorilor a căror garanție se stinge; când confuziunea se realizează între creditor și un fideiusor, ea nu profită debitorului principal și nici celorlalți fideiusori; când aceasta se produce între persoana unui codebitor solidar și un codebitor ea profită și celorlalți codebitori, însă numai în proporția părții de creanță care revine acelui codebitor. De aici rezultă faptul că obligația se stinge numai cu privire la partea de datorie a acelui debitor, ceilalți codebitori rămânând obligați în solidar pentru restul datoriei. În situația în care confuziunea operează între debitorul obligat indivizibil și creditor stinge datoria și profită și celorlalți codebitori care trebuie totuși să plătească celui devenit și creditor echivalentului părților lor [art. 1432 alin (1) C. civ].
2.5. Remiterea de datorie
Remiterea de datorie este definită, în doctrină, ca fiind un mod voluntar de stingere a obligației care constă în renunțarea creditorului, cu consimțământul debitorului, la dreptul său de creanță.
Conform art. 1629 alin. (1) „Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligația sa.”
Așadar, remiterea de datorie este o convenție care implică renunțarea cu titlu gratuit sau oneros a creditorului de a-și valorifica drepturile izvorâte dintr-o creanță, împotriva debitorului său, și totodată, consimțământul debitorului. Reiese faptul că trebuie să fie îndeplinite atât condițiile pentru existența unei convenții, cât și condițiile cerute pentru efectuarea unei liberalități.
Dacă în trecut, doctrina în materie, clasifica remiterea de datorie în categoria actelor juridice cu titlu gratuit, fiind încheiate prin acordul părților, și nu în mod unilateral, în prezent, condiția existenței consimțământului debitorului subzistă, însă, conform art. 1630, alin. (2), contractul rezultat poate fi încheiat atât cu titlul gratuit, cât și cu titlu oneros, în funcție de natura actului prin care intervine remiterea de datorie.
În cazul în care consimțământul debitorului lipsește, acesta are oricând facultatea de a executa prestația ce o datorează chiar și împotriva voinței creditorului, recurgând la procedura ofertei reale de plată, urmată de consemnațiune.
Remiterea de datorie poate fi totală, stingând întreaga obligație împreună cu garanțiile și accesoriile sale, sau parțial, atunci când părțile prevăd expres acest lucru Remiterea de datorie este, de regulă, un contract cu titlu gratuit, numindu-se și „iertare de datorie”, sau poate opera și cu titlu oneros, fiind în realitate, o novație prin schimbarea obligației sau după caz, o tranzacție. De asemenea, ea are loc prin manifestare de voință expresă sau tacită a părților, și poate fi probată prin orice mijloc de probă, conform art. 1499 Noului Cod Civil.
2.5.1. Condițiile remiterii de datorie
Pentru că remiterea de datorie este, în principiu, cu titlu gratuit, adică o liberalitate, ea poate fi făcută atât prin acte juridice civile între vii (inter vivos) – donație – sau prin acte de cauză de moarte (mortis causa) – legat.
Când se realizează prin acte între vii, ea constituie o donație, fiind necesar să îndeplinească toate condițiile de validitate a acesteia. Totuși, remiterea de datorie nu trebuie să îmbrace forma solemnă a înscrisului autentic. Urmează că ea este o donație indirectă și poate fi realizată în orice formă scrisă sau verbală, expresă sau tacită.
Însă, așa cum se desprinde din prevederile art. 1630 alin. (2) C.civ., remiterea de datorie se poate realiza prin intermediul unui act juridic cu titlul oneros, ceea ce înseamnă că, în schimbul remiterii de datorie, creditorul inițial primește o altă prestație. În astfel de situații, remiterea de datorie nu are individualitate juridică, confundându-se cu alte figuri juridice, precum darea în plată sau novația prin schimbarea de obiect.
În cazul actelor juridice mortis causa, remiterea de datorie poate fi făcută prin testament. În această situație, ea constituie un legat, fiind supusă în acest caz condițiilor de fond și de formă ale testamentului.
Efectele remiterii de datorie
Efectul principal constă în stingerea obligației debitorului, deci în liberarea debitorului de plată acesteia și, odată cu acestea, stingerea garanțiilor și accesoriilor care au instituit-o.
Alte efecte ale remiterii de datorie reglementate expres acestei figuri juridice sau deduse din contextul legal sunt:
Din efectul principal al remiterii de datorie, se deduce faptul că iertarea de datorie acordată debitorului liberează și pe fidejusor și pe debitorii ipotecari.
În cazul iertării de datorie făcută unui fidejusor, debitorul principal rămâne mai departe obligat – o asemenea remitere de datorie, echivalează cu o renunțare a creditorului la una din garanțiile specializate ale creanței sale [art. 1633 alin. (2) C.civ]. În această situație, deducem faptul, că dacă există mai mulți fideiusori și numai unul este iertat de datorie, ceilalți fideiusori nu sunt liberați;
Dacă creditorul a primit de la un fideiusor o prestație în scopul liberării acestuia de datorie, art. 1633 alin. (4) C.civ., prevede că acesta se impută asupra datoriei principale și profită, în proporția valorii acestei prestații executate de fideiusor, atât debitorului principal, cât și fideiusorilor, ceea ce presupune că prestația fideiusorului se impută asupra datoriei.
Când iertarea de datorie a fost făcută în favoarea unui codebitor solidar, acesta nu îi liberează pe ceilalți codebitori, cu excepția cazului în care creditorul declară aceasta în mod expres și remite voluntar debitorului înscrisul constatator al creanței sale care este un înscris sub semnătură privată [art. 1451 alin. (1) C.civ]. În cazul acesta, ceilalți codebitori solidari rămân obligați față de creditorul principal pentru partea de datorie rămasă după scăderea proporțională a cotei de datorie a debitorului față de care s-a făcut remiterea;
Contrar situației prezentate mai sus, în cazul obligație indivizibile pasiv, conform art. 1432 alin (1) C.civ, remiterea de datorie care operează în privința unui debitor stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămânând însă ținuți să plătească echivalentul părților.
Remiterea de datorie făcută cu titlu gratuit produce efectele pe care orice libertate le produce. Aceasta reprezintă o donație indirectă și poate fi supusă regulilor reducțiuni liberalităților excesive, dar mai ales în contextul dreptului succesoral.
Proba remiterii de datorie
Potrivit dispozițiilor art. 1631 C.civ, dovada de datorie se face în aceleași condiții cu dovada plății, respectiv cu orice mijloc de probă, dacă nu se prevede astfel prin lege.
Se poate face prin: eliberarea unei chitanțe fictive de către creditor, debitorului prin care creditorul recunoaște că s-a făcut plata, chiar dacă în realitate, aceasta nu s-a realizat; prin înscrisul întocmit anume de părți care constată convenția lor de remitere de datorie; după regulile prevăzute pentru actele juridice – cu înscrisuri sau cu martori și prezumții simple dacă valoarea este până la 250 lei.
2.6. Imposibilitatea fortuită de executare
Potrivit regulii de drept „nimeni nu poate fi obligat la ceva imposibil”, “ad impossibilium, nulla obligation, o obligație se naște în mod valabil dacă este susceptibilă de executare. Însă pe durata existenței unui raport obligațional, o obligație născută valabil poate deveni imposibil de executat, din cauze obiective care exclude culpa debitorului și a creditorului și conduc la stingerea obligației pentru viitor.
Imposibilitatea fortuită de executare este modul de stingere a obligațiilor care constă în aceea că executarea acestora a devenit imposibilă ca urmare a unui caz fortuit sau o de o forță majoră, fără să se poată vorbi de culpa debitorului. În cadrul definiției se vorbește de imposibilitatea „fortuită” care trebuie să fie distinsă de o eventuală imposibilitate subiectivă sau generată de un fapt propriu al debitorului, adică de o eventuală imposibilitate imputabilă acestuia.
Pentru a se înțelege mai bine noțiunea, sunt definiți și termenii de forța majoră și cazul fortuit. Astfel: art.1351 C.civ., definește forța majoră ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil, pe când cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
2.6.1. Condiții și efecte
Condițiile de aplicare ale acestui mod de stingere a obligațiilor presupune întrunirea necesară a mai multor condiții:
intervenția unei cauze de forță majoră sau a unui caz fortuit sau a unei alte cauze asimilate acestora, cum ar fi fapta terțului sau faptă victimei care întrunesc toate condițiile forței majore [art. 1634 alin. (1) C.civ.];
debitorul să nu-și asume răspunderea pentru neexecutările survenite din cauze fortuite, debitorul fiind nevoit să prepare prin echivalent pierderea suferită prin neexecutare de către creditor;
imposibilitatea trebuie să fie absolută și perpetuă, dacă imposibilitatea este doar relativă, liberarea își produce doar un efect parțial, iar dacă este doar temporară, efectul său constă în suspendarea executării acesteia;
este necesar ca debitorul să nu fi fost pus în întârziere în sensul opririi sale la executare;
este necesar ca debitorul să notifice creditorului survenirea evenimentului fortuit, într-un termen rezonabil. Pentru neîndeplinirea acestei condiții debitorul va răspunde pentru prejudiciu cauzat creditorului. [art. 1634 alin. (5) C.civ.];
obiectul obligației trebuie să îl constituie orice prestație, cu excepția aceleia care are ca obiect bunuri de gen [art. 1634 alin. (6) C.civ.]; rezultă că obligațiile care au drept obiect bunuri de gen nu pot fi stinse datorită unui caz fortuit sau de forță majoră deoarece acestea, de regulă, pot fi procurate. Este o aplicație a principiului potrivit căruia se consideră că bunurile de gen nu pier niciodată (genera non pereunt) și a regulii potrivit căreia riscul îl suportă proprietarul (res perit domino), deoarece proprietarul lucrurilor de gen nepredate este întotdeauna înstrăinătorul.
Efectele
În funcție de îndeplinirea totală sau parțială a condițiilor prezentate, imposibilitatea fortuită de executare are efecte diferite precum:
cel mai important efect constă în stingerea obligației împreună cu garanțiile și a accesoriilor sale, exceptând cazurile când debitorul și-a asumat expres răspunderea sau cele de forță majoră;
în situația în care imposibilitatea fortuită de executare este temporară, debitorul va fi ținut să execute obligația atunci când dispare cauza de suspendare;
în cazul obligațiilor contractuale, dacă aceasta este absolută și perpetuă, ea atrage desființarea automată a contractului cu aplicarea subsecventă a teoriei riscurilor;
pe parcursul imposibilității fortuite temporare sau parțiale de executare a obligație, creditorul nu poate trece la invocarea niciunui alt remediu oferit lui de legiuitor pentru neexecutarea obligației (art.1557 C. civ.);
imposibilitatea fortuită de executare poate să genereze o pieire a bunului obiect al prestație, aplicându-se în cazul de față teoria riscurilor în contractele translative de proprietate, conform art. 1274 C.Civ.
3. PARTEA PRACTIC-APLICATIVĂ
Decizia numărul 289 din 20 ianuarie 2012 în cauză reclamantul Manoliță Florin împotriva Ministerului Apărarii Naționale și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Având în vedere aspectele teoretice prezentate pe parcursul acestei lucrări, am ales să expun o speță pe baza modalităților de stingere a obligațiilor contractuale. Speța este extrasă din jurisprudența domeniului civil, fiind Dosarul cu numărul 46299/3/2007, decizia cu numărul 289 din 20 ianuarie 2012, ce prezintă acțiunea în raspunderea delictuală prin care se solicită daune materiale și morale ca urmare a infestării unei persoane cu virusul HIV. Emitentul acestei decizii este Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă.
3.1. Obiectivele speței
Pentru partea practică am ales studierea unui spețe din domeniul dreptului civil pentru a pune în aplicare teoria prezentată în prima parte a lucrării și anume Decizia numarul 289 din 20 ianuarie 2012 în cauză Manoliță Florin împotriva Ministerului Apărarii Naționale și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Primul obiectiv al speței îl reprezintă analiza și înțelegerea termenilor juridici prezenți în speță.
Al doilea obiectiv este reprezentat de identificarea unui mod de stingere al obligațiilor contractuale în raportul juridic existent între cele două părți, Manoliță Florin, respectiv Ministerul Apărării Naționale și a Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin al treilea obiectiv doresc să identific dacă Ministerul Apărării Naționale și-a îndeplinit obligațiile contractuale din cadrul raportul juridic existent.
3.2. Metodologia cercetării
Ca și metode de cercetare utilizate pentru partea practică a lucrării am ales studierea documentelor de specialitate și analiza legislației din domeniul dreptului civil român pentru o mai bună înțelegerea a speței, astfel încât obiectivele să fie atinse cu succes. În continuare am analizat speța pentru a putea identifica si atinge obiectivele propuse.
“ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA I CIVILĂ
Decizia numărul 289/2012
Dosar numărul 46299/3/2007
Ședința publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Curtea de Apel București, secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă numărull 106/A din 03 februarie 2011, a respins, ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant Manoliță Florin împotriva sentinței civile numărul 591 din 23 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV – a, în contradictoriu cu intimații – pârâți Ministerul Apărării Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV – a, sub numărul 46299/3/2007, la data de 19 decembrie 2007, reclamantul Manoliță Florin a chemat în judecată pe pârății Ministerul Apărării Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata daunelor materiale și morale în cuantum de 5.250.000 lei, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamant ca urmare a bolii dobândite în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor militare.
Prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de natură morală sau patrimonială, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciile succesive reprezintă consecințele dăunătoare care se produc continuu sau într-o perioadă îndelungată de timp, cum sunt de exemplu: o boală cronică sau o infirmitate permanentă așa cum este prezent în cazul nostru.
În această speță, prejudiciul îl constituie plata daunelor materiale și morale în cuantum de 5.250.000 lei de către pârâții Ministerul Apărării Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamantului Manoliță Florin.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost încorporat în cadrul Forțelor Armate la data de 26 iunie 2002, la Unitatea Militară Curtea de Argeș, fiind ulterior detașat la Unitatea Militară Sfântul Gheorghe.
Înainte de încorporate a fost verificat și testat din punct de vedere medical, fizic și psihic, cu ocazia analizelor complete efectuate la primirea ordinului de recrutare și de încorporare și în considerarea stării de sănătate impecabile și a condiției sportive deosebite, a fost repartizat la trupele de elită.
A mai precizat reclamantul că, în toată perioada în care a efectuat serviciul militar, nu a beneficiat de nici o învoire, permisie sau concediu și nu a părăsit unitatea militară, decât împreună cu colegii. Singurul său contact cu persoane din afara unității a fost cu ocazia celor trei serii de vaccinări obligatorii, la care s-a prezentat împreună cu colegii de pluton.
După o inițială preselecție, a fost repartizat și a efectuat cursuri de bucătar, lucrând la bucătăria Unității Militare din Curtea de Argeș, urmând să obțină o diplomă la terminarea stagiului profesional.
În timpul serviciului militar, pentru că se simțea rău, acuzând stări de greață, vărsături și o slabiciune generală, a fost internat, iar în urma investigațiilor a fost depistat cu virusul HIV, grupa IV OSM (ARC).
La data de 21 noiembrie 2002, i s-a eliberat de Spitatul Militar Brașov, certificatul medical din 21 noiembrie 2002, în curpinsul căruia s-a menționat „boală contactată în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor militare”, motriv pentru care reclamantul consideră că întreaga culpă revine comandantului Unității Militare Curtea de Argeș de la acel moment, în calitate de prepus al Ministerul Apărării Naționale.
Mai arată reclamantul că a fost clasat inapt și lasat la vatră, a urmat o perioadă foarte grea de la aflarea acestui verdict, fiind condamnat la moarte fără nici o vină și că s-a mutat la București pentru continuarea investigațiilor.
La data de 28 martie 2006, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare a Persoanelor cu handicap pentru Adulți, i s-a stabilit un handicap grav, starea de sămătate urmând a fi revizuită după 12 luni.
În luna martie 2007, prezentându-se din nou în fața comisiei, i s-a stabilit un handicap grav cu asistent personal permanent, având capacitatea de muncă redusă la 10%, situație definitivă și fără șanse de supraviețuire.
Capacitatea de munca se definește prin posibilitatea desfășurării unei activității organizate, prin care persoana își asigură întreținerea sa și a familiei. Aceasta se exprimă ca un raport între posibilitățile biologice individuale (evaluate strict din punct de vedere medical) și solicitarea profesională (ca element medico-social). Este determinată de abilitățile fizice și intelectuale, determinate generic, și de nivelul de integrare socio-profesională, care ține de pregătire și de experiență. În situația de față, consider că reclamantul nu se poate descurca singur și nu își poate permite cheltuielile necesare întreținerii și a medicamentelor, fiindu-i necesar ajutorul din partea autorităților.
Reclamantul mai arată că afecțiunea pe care o are trebuie să beneficieze de un tratament adecvat, cu regim alimentar corespunzător, susținut cu vitamine și minerale, de condiții bune de locuit, de îngrijiri speciale, cu includerea ședințelor de psihoterapie, oentru a putea exista șansa de prelungire a vieții.
Reclamantul a menționat că a fost exclus din cercurile de prieteni și cunoștințe, îndepărat de către rude, neputându-se integra în niciun cerc social după ce s-a îmbolnăvit.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile articolului 998 și următoarele și 1003 alin. (3) C.civ.
Conform articolului 988: “orice fapta a omului care a cauzat altei persoane un prejudiciu, obligă pe aceia din a cărui greșeală s-a produs prejudiciul să-l repare”, pe când articolul 1003 afirmă faptul că atunci când un delict sau cvasidelict este imputabil mai multor persoane, acestea sunt ținute solidar pentru despăgubire. În situația de față, Ministerul Apărării Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este obligat să plătească prejudiciul cauzat reclamantului Manoliță Florin.
Pârâtul Ministerul Apărării, prin întâmpinare, a invocat prescripția dreptului la acțiune, față de data biletului de externare din Spitalul Militar Brașov.
Prescripția extinctivă este definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Ea face ca titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a ramas inactiv un anumit răstimp, să-și piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui. Conținutul generalității termenului de prescripție de 3 ani este dat de împrejurarea că acesta se aplică tuturor acțiunilor întemeiate pe drepturi de creanță, indiferent de izvorul lor concret (act juridic sau fapt juridic stricto sensu) cu excepția cazurilor pentru care există termene speciale.
Același pârât a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în acre, așa cum susține reclamantul, întreaga culpă revine comandantului Unității Militare Curtea de Argeș, al cărui nume nu a fost indicat și nu s-a făcut dovada că era angajat al Ministerului Apărării Naționale.
Pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, deoarece nu s-a făcut dovada îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale.
Răspunderea civilă delictuală este fapta ilicită cauzatoare de prejudicii. O persoană este reponsabilă civilmente, atunci când este ținută să repare o pagubă, un prejudiciu suferit de altcineva. Obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat formeză conținutul răspunderii civile delictuale. Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale dreptului, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă se produc în puterea legii.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului la acțiune.
Excepția netimbrării este o excepție de procedură, absolută și dilatorie care tinde spre efect peremptoriu (în sensul ca admiterea excepție are drept consecință anularea cererii și împiedicarea judecății fondului cauzei).
Excepția lipsei calității procesuale este tocmai mijlocul procesual prin care părțile din proces sau instanța de judecată din oficiu semnalează lipsa calității procesuale a uneia din părți, fie inexistența unei legături de conexitate cu un raport juridic de drept material, fie inexistența unui drept izvorât dintr-un astfel de raport, care să îi confere îndrepățirea acelei persoane de a da în judecată, fie lipsa abilitări pe care legea o conferă în mod excepțional unor persoane străine de raportul juridic de drept substanțial, pentru ocrotirea unor drepturi legitime ale unor persoane sau apărarea unui interes social.
Prin sentința civilă numărul 591 din 23 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Apărării Naționale, s-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, s-a respins acțiunea formulată, ca prescrisă.
Dreptul material la acțiune, denumit și drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Prin acesta se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă.
Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, pentru a putea beneficia de dispozițiile privind repunerea în termen sau de reluare a termenului de prescripție.
Împotriva sentinței civile de mai sus a fost formulat apel, reclamantului Manoliță Florin.
În motivarea apelului a arătat că în realitate, momentul la care a putut bănui amploarea „pagubei”, respectiv întinderea prejudiciului, a fost data de 28 martie 2006, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare, când i s-a stabilit un handicap grav;
În anul 2007, cu ocazia reevaluării, s-a stabilit că handicapul este grav, permanent și nerevizuibil, iar capacitatea de muncă este de numai 10%.
În speță este valabil prejudiciul deoarece îndeplinește condițiile minime și anume este cert, direct, personal și rezultă din încălcarea unui drept sau a unui interes legitim.
Este cert deoarece existența este sigură, neîndoielnică, reclamantul Manoliță Florin, fost angajat în cadrul Ministerului Apărării Naționale în timp ce își îndeplinea obligațiile militare, a contactat virusul HIV, rezultând faptul că este o victima a Ministerului Apărării Naționale, capacitatea de muncă reducându-i-se la 10% în urma handicapului grav și permanent. Consider că prejudiciul este direct deoarece este cauzat printr-o legătură cauzală directă și nemijlocită, reclamantul fiind victimă directă și imediată. În ceea ce privește caracterul personal, doar persoana care a suferit prejudiciul injust cauzat are dreptul de a pretinde repararea acestuia, în cauză Manoliță Florin. De asemenea reclamantului i-a fost încălcat dreptul la sănătate, la întreținere și la integritate fizică, deoarece acesta a fost respins și îndepărtat de familie și din cercurile de prieteni. Aceste drepturi încălcate au un caracter permanent și stabil pe parcursul desfășurării bolii, nefiind contrar legii.
Curtea de Apel, respingând apelul reclamantului, a reținut următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor articolului 8, alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul general de 3 ani. Acesta se calculează de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta.
Potrivit celor susținute de apelantul – reclamant, în urma investigațiilor efectuate asupra stării sale de sănătate, acesta a fost depistat cu virusul HIV, eliberându-i-se, la data de 21 noiembrie 2002, un bilet de externare din Spitalul Militar Brașov din care rezultă infecția HIV grupa IV OMS (ARC).
La aceeași dată, Spitalul Militar Brașov a emis un certificat medical, în temeiul căruia reclamantul a fost trecut în rezervă și clasat inapt serviciului militar.
În esență, fiind lăsat la vatră pe acest considerent, la numai 4 luni de la încorporare, se poate concluziona că, cel mai târziu la data de 21 noiembrie 2002, reclamantul cunoștea, cu certitudine, elementele necesare atragerii răspunderii delictuale pentru fapta pretins ilicită a prepusului Ministerului Apărării Naționale, dată de la care începe să curgă termenul general de prescripție, care s-a împlinit la 21 noiembrie 2005.
Instanța de apel a mai reținut că reclamantul nu a făcut nici o dovadă de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției. Chiar dacă la data de 28 martie 2006 a fost emis un certificat privind încadrarea sa într-un grad de handicap, Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap nu a făcut decât să constate, potrivit dispozițiilor articolului 87 din Legea numărul 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, gradul de handicap corespunzător, în temeiul tuturor actelor medicale deținute (rezultate analize, bilet ieșire din spital, trimitere de la medicul de familie, referatul medicului specialist).
Data certificatului de încadrare în grad de handicap din 28 martie 2006 este fără relevanță în ceea ce privește termenul de la care curge prescripția dreptului la acțiune. Comisia de evaluare nu are atribuții în investigarea medicală a subiecților ori în stabilirea diagnosticului acestora, ci, în baza unor acte medicale preexistente, decide încadrarea în gradul de handicap pentru ca titularii să poată beneficia de protecția specială și de drepturile stabilite în mod legal în beneficiul acestora.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Manoliță Florin, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. Civ.
Recurentul arată că instanțele au determinat greșit momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Prin menționarea unui diagnostic, fie chiar și cel de HIV, nu se putea stabili cu certitudine întinderea prejudiciului, fiecare persoană răspunzând diferit la tratament și putând fi încadrat într-un grad sau altul de handicap, în funcție de gradul de reducere a capacității de muncă.
Singurul moment la care a putut bănui amploarea „pagubei”, respectiv întinderea prejudiciului, a fost la data de 28 martie 2006, când în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulți, i s-a stabilit un handicap grav, starea sa de sănătate urmând însă a fi revizuită după 12 luni. În anul 2007, în urma reevaluării, s-a stabilit că handicapul este grav, permanent și nerevizuibil, iar capacitatea de muncă este de numai 10%.
Astfel, consideră că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este 27 martie 2007, respectiv data emiterii certificatului nerevizuibil de atestare a handicapului grav din 27 martie 2007, aceasta fiind data de la care recurentul putea cunoaște elementele necesare atragerii răspunderii delictulale pentru fapta ilicită,
Solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă.
Analizând recursulul din prisma criticilor invocate, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de articolul 304 pct. 9 C.pr.civ. Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie obligarea pârâților Ministerul Apărării Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor materiale și morale, pe temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmare a infestării reclamantului cu virusul HIV. Maladia provocată de acest virus cunoaște mai multe etape evolutive, în prima etapă a infestării și ulterior, în primele luni până la câțiva ani, mulți dintre bolnavi pîstrându-și capacitățile fiziologice și fucționale și putându-și continua activitatea profesională.
Subiectele raportului juridic prezente în speță sunt reprezentante de Manoliță Florin având calitatea de creditor, pe când calitatea de debitor o au Ministerul Apărării Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Creditorul are dreptul să ceară executarea în natură a obligației, adică prin plată silită, rezultând și stingerea obligației civile contractuale, dacă aceștia nu o execută voluntar.
Obligația, ca și raport juridic obligațional, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, prestație pe care acesta din urmă este îndatorat să o execute, sub sancțiunea constrângerii sale. Așadar, debitorul este ținut să execute, după caz, o prestație pozitivă sau negativă, în funcție de obiectul obligației. Executarea prestației datorată de debitor are ca efect realizarea dreptului de creanță, respectiv liberarea lui de datorie și, implicit, stingerea raportului juridic de obligație.
Plata este reglementată în articolele 1469-1515 Cod Civil și este mijocul juridic principal și firesc de stingere a obligațiilor. Aceasta reprezintă executarea benevolă a obligației care duce la stingerea acesteia, adică remiterea unei sume de bani, sau după caz, în executarea altei prestații care constituie obiectul însuși obligației. În cazul prezent, obiectul obligației îl reprezintă suma de 5.250.000 lei, reprezentând plata daunelor morale și materiale ce-i revin reclamantului Manoliță Florin.
Plata reprezintă în același timp un mijloc de executare și unul de stingere a datoriilor, iar adițiunea acestora atrage stingerea obligației și întregește mecanismul plății.
Dacă mai sus au fost evidențiate subiectele raportului juridic, acum vor fi identificate subiectele plății.
Calitatea de plătitor o are cel care trebuie să facă plata, acesta fiind debitorul care poate face plata personal sau prin reprezentant. Ca urmare această calitate de solvens, asa cum se mai numește plătitorul îi revine Ministerului Apărării Naționale și Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Persoana care poate primi plata trebuie să fie o persoană capabilă pentru ca plata să fie valabilă, cu excepția cazului în care plata făcută către incapabil a profitat creditorului și numai în măsura în care i-a profitat acestuia (art.1476 C.civ). Calitatea de accipienes îi revine reclamantului Manoliță Florin.
Plata constă în executarea întocmai a obligației, adică trebuie să aibă ca obiect chiar lucrul sau faptul ce formează obiectul acesteia. Obiectul este prestația de a da o sumă de bani, reprezentat prin suma de 5.250.000 lei.
Pe parcursul evoluției bolii, de la momentul cunoașterii stării de seropozitivitate, persoana în cauză trece prin inevitabile schimbări în plan moral (relația bolnavului cu sinele, cât și cu cei din jur, excluderea familială și socială) și din punct de vedere economic (pierderea treptată a capacității de muncă, reducerea veniturilor, creșterea graduală a cheștuielilor medicale).
Dacă la momentul aflării diagnosticului, pacientul încearcă în principal un prejudiciu de ordin moral, manifestările clinice ulterioare ale bolii determină agravarea treptată a acestui prejudiciu, precum și apariția celui material, care, de asemenea, sporește pe măsură ce bolnavul trece în fazele superioare ale bolii.
În realitate, bolnavul nu poate aprecia la momentul aflării diagnosticului care este prejudiciul concret și întinderea acestuia, agravarea stării de sănătate având drept consecință sporirea treptată a prejudiciului, care echivalează cu apariția unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine.
Este adevărat că, potrivit articolului 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție de 3 ani pentru prejudiciul invocat curge de la data la care cel păgubit a cunoscut pagubă și pe cel care răspunde de ea.
În speță, consecința infestării cu virusul HIV s-a concretizat nu numai într-un prejudiciu determinabil și imediat evaluabil, dar și într-un prejudiciu succesiv, care este consecința caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala evoluează, iar consecințele dăunătoare se produc continuu și într-o perioadă variabilă de timp.
Nu se poate susține că reclamantul ar fi trebuit să cunoască la data aflării diagnosticului care va fi întinderea prejudiciului, întrucât evoluția bolii, reacția pacientului la tratament, nevoile sale materiale și consecințele pe plan moral nu puteau fi cuantificate la acel moment. În această situație, prescripția începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv.
Reclamantul a solicitat daune morale și materiale indicând o sumă globală. În raport de susținerile reclamantului și probele administrate instanța trebuia să stabilească în concret în ce constă prejudiciul material și moral invocat, pe ultimii 3 ani anteriori promovării acțiunii, față de faptul că starea de boală este de natură să genereze prejudicii succesive în timp.
Daunele morale reprezintă prejudicii cauzate unei persoane ce constă în suferințe de ordin psihic. Chiar dacă nu se poate realiza un calcul real al compensațiilor morale, se acordă compensații materiale persoanelor care au avut de suferit în ceea ce privește imaginea lor în societate și în familie din cauza faptelor ilicite săvârșite de alte persoane. Daunele materiale reprezintă atingerea adusă dreptului patrimonial, acestea putându-se prețui în bani.
În raport de specificul situației de fapt descrise în acțiune, instanța trebuia să administreze probele necesare pentru a se stabili când au fost efectuate cheltuielile pentru tratament, regim alimentar, condiții de locuit, îngrijiri, ședințe de psihoterapie, acțiunea neputând fi respinsă ca prescrisă dacă acestea au fost efectuate în cei trei ani anteriori promovării acțiunii.
Situația este aceeași în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului. Din motivarea acțiunii rezultă că prejudiciul moral se datorează excluderii din societate, situație care nu s-a petrecut în ziua aflării diagnosticului, ci ulterior pe parcursul evoluției bolii, inclusiv în ultimii 3 ani anteriori înregistrării acțiunii pe rolul instanței.
În consecință, în rejudecare instanța trebuie să stabilească dacă, din totalul pagubei materiale și morale invocate prin acțiune, cel puțin o parte se localizează, ca moment al producerii, în intervalul termenului general de prescripție, iar în caz afirmativ, pentru prejudiciul astfel localizat, urmează a se analiza îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, ce constituie aspecte de fond ale pricinii.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza prevederilor articolului 312, alin. (3) C. Proc.civ., urmează să admită recursulul declarat de reclamantul Manoliță Florin, să caseze Decizia recurată, iar în temeiul articolului 297 din același cod, să admită apelul declarat, să desființeze sentința și să trimită cauza spre rejudecare la Tribunalul București-
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul Manoliță Florin împotriva Deciziei civile numărul 106/A din 03 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Modifică decizia atacată în sensul că:
Admite apelul declarat e reclamat împotriva sentinței civile numărul 591 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IV – a civilă.
Desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2012.”
3.3. Prezentarea rezultatelor
După identificarea și analiza termenilor din speță, consider că primul obiectiv a fost atins, deoarece termenii au fost definiți, iar speța a fost înțeleasă.
În ceea ce privește cel de-al doilea obiectiv, modul de stingere al obligațiilor contractuale identificat în raportul juridic existent între cele două parți, reclamantul Manoliță Florin și pârâții Ministerul Apărarii Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Public, este plata.
Plata este mijlocul juridic principal și firesc de stingere a obligațiilor, reprezentând executarea benevolă a obligației care duce la stingerea acesteia, adică remiterea unei sume de bani, cum este și în cazul nostru, obiectul acesteia fiind suma de 5.250.000 lei, reprezentând plata daunelor morale și materiale ce-i revin reclamantului Manoliță Florin.
Sunt de acord cu sentința finală data de Înalta Curte de Casație și Justiție, adică aceea de a obliga părțile pârâte la plata daunelor morale și materiale reclamantului Manoliță Florin, întrucât consider că aceștia aveau obligația să-l susțină într-o asemenea stituație. Trebuia ajutat pentru a se descurca mai ușor cu plata tratamentului, acesta nemaiavând posibilitatea de a se întreține; totodată acesta avea nevoie de sprijin moral și psihic astfel încât să se poată integra mai ușor în societate, deoarece după aflarea diagnosticului acesta a fost înlaturat de familie și de cercurile de prieteni existente anterior. După cele spuse mai sus, concluzionez faptul că Ministerul Apărarii Naționale nu și-a îndeplinit pe deplin obligațiile contractuale din raportul juridic existent cu reclamantul Manoliță Florin.
3.4. Concluziile speței
Consider că speța analizată în cadrul celui de-al treilea capitol a lucrării este foarte importantă și interesantă, mai ales pentru personele care lucrează în cadrul Ministerului Apărării Naționale, deoarece oricare dintre acestea se pot întâlnii cu o situație nefericită ca în cazul fostului angajat, Manoliță Florin. Chiar dacă a fost depistat cu virusul HIV, acesta a luptat pentru drepturile lui, pentru a putea beneficia de tratamentul adecvat, alimentația, dar și serviciile corespunzătoare bolii contactate. Dacă virusul este tratat din timp și corespunzător, pot fi stagnat să nu evolueze pana la cel mai sever stadiu al virusului, și anume SIDA (sindromul imunoineficienței dobândite). Din cauza faptului că a fost îndepărtat de familie și exclus din cercurile de prieteni, Manoliță a avut și are nevoie de sprijin moral și material, pentru a putea depăși momentele grele din viața lui.
În ceea ce privește alegerea obiectivelor alese în cadrul speței, consider că le-am putut atinge cu succes în limita cunoștințelor juridice pe care le posed pană în acest moment. Din punctul meu de vedere, plata a fost și va fi un mod de stingere foarte folosit în cadrul societății, deoarece este o modalitate ușoară de încheiere a raporturile obligaționale și în cele mai multe cazuri sigură.
CONCLUZII
Lucrarea cu titlul „Modurile de stingere a obligațiilor contractuale” și-a propus să prezinte un studiu amănunțit a modurilor de stingere, atât din punct de vedere teoretic, cât și din punct de vedere practic, surprinzând în acest sens, modul în care se aplică dispozițiile legale cu privire la stingerea raporturilor contractuale existente în societate.
În urma analizelor teoretice expuse în primele două capitole ale lucrării se pot extrage o serie de concluzii referitoare la modul în care sunt reglementate obligațiile contractuale și modurile de stingerea a acestora în dreptul civil din România, precum și aplicabilitatea acestor reglementări.
Am dedicat primul capitol definirii conceptelor utilizate pe întreg parcursul lucrării, și anume: noțiunea de obligație civilă, importanța acestora, structura obligației, izvoarele obligației civile, precum și structura raportului juridic.
Ceea ce este interesant este faptul că obligațiile civile constituie baza principală a întregii construcții a științei dreptului din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Cei care și-au pus în valoare pentru prima dată spiritul juridic au fost jurisconsulții romani, însă dezvoltarea noțiunii de obligație rezultă și din Instituțiile lui Iustinian. Sursele principale pentru redactorii Codului civil francez de la 1804 au fost lucrările lui Pothier, unul dintre cei mai mari juriști francezi ai vremii respective.
Fiind veche precum drepul, obligația civilă este o prezență categorială juridică fără de care viața economico – socială nu poate fi concepută, deoarece consider că nu există moment al existenței noastre în care să nu încheiem acte juridice, să executăm obligații sau să exercităm drepturile născute din aceste acte juridice, deoarece fiecare drept pe care îl dobândim implică și anumite obligații.
Când se vorbește despre ființa obligației civile, se afirmă faptul că aceasta are două concepții: una monistă și alta dualistă. În țara noastră este adoptată concepția monistă, obligația civilă constând într-un singur raport juridic între creditor și debitor. Raportul de obligații este alcătuit din patru elemente: subiectele, conținutul, obiectul și sancțiunea.
Subiectele raportului juridic de obligații se mai numesc și părți, acestea putând fi persoane fizice sau persoane juridice,ce pot fi subiecte active sau pasive. Subiectul activ se numește creditor, iar subiectul pasiv se numește debitor.
În ceea ce privește conținutul obligației civile, acesta este reprezentat de drepturile subiective dobândite de părți și din obligațiile asumate de ele, adică din dreptul creditorului de a pretinde și îndatorirea juridică a debitorului de a executa prestația datorată.
Obiectul raportului juridic de obligații, este prestația sau conduita concretă, pozitivă sau negativă, în care creditorul le poate pretinde, iar debitorul este obligat să le facă sau să se abțină de la săvârșirea acestora.
Consider că ultimul element al raportului juridic obligațional, sancțiunea, este foarte important pentru creditor, întrucât acesta poate să ceară executarea silită a acțiunii din cauză pentru a i se realiza creanța, apelând la forța de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acțiuni în justiție.
În ceea ce privește izvoarele obligațiilor, pot concluzionez faptul că raporturile juridice de obligații sunt o specie numeroasă a raporturilor juridice civile, de aici rezultând faptul că izvoarele lor sunt identice cu izvoarele raporturilor juridice. Conform Codului Civil în vigoare, obligațiișe izvorăsc din acte juridice civile, fapte juridice licite și fapte juridice ilicite.
În urma analizei din partea teoretică a lucrării pot spune că pentru a exista un raport juridic este nevoie de acordul de voință al părților, subiectele raportului juridic pot fi o persoană fizică sau juridică care dobândește sau își asumă obligații subiective ce alcătuiesc conținutul raportului juridic, însă acestea trebuie să aibă capacitate juridică. În ceeea ce privește obiectul acesta reprezintă o prestația pozitivă sau negativă, iar despre cauză pot afirma faptul că trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a fi valabilă.
Pe parcursul celui de-al doilea capitol am expus sub forma unei prezentări analitice tot ceea ce reprezintă modurile în care obligațiile contractuale pot fi stinse.
În ceea ce privește modurile de stingere a obligațiilor contractuale, am enumerat și explicat toate modalitățile stipulate de legislația în vigoare, însă pot spune că am insistat pe plată, deoarece din punctul meu de vedere, reprezintă unul dintre cazurile cel mai des întâlnite pe teritoriul țării noastre.
Am expus de asemena în cadrul lucrării opiniile specialiștilor în domeniul științelor juridice, cu privire la modurile de efectuare a plății, ajungând într-un final să-mi formez o părere proprie, și anume: consider că neefectuarea plății este uneori o încălcare a drepturilor omului, precum dreptul la sănătate, la întreținere și la integritate fizică, pentru cei care nu posedă timpul și energia necesare unor procese îndelungate și costisitoare, cei în cauză rămânând adesea fără ceea ce li se cuvine de drept.
În cele mai multe cazuri aceste raporturi obligaționale de sting în mod voluntar, însă există de asemenea și situații neplăcute, a căror rezolvare este posibilă prin intermediul instanței. Un asemenea caz îl reprezintă speța pe care am ales să o prezint în cadrul capitolului trei, „Decizia numărul 289 din 20 ianuarie 2012 în cauză reclamantul Manoliță Florin împotriva Ministerului Apărarii Naționale și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice”.
Aceasta înfățișează cazul unui fost angajat al Ministerului Apărării Naționale, reclamantul Manoliță Florin care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19 decembrie 2007, chemând în judecată pe pârâții Ministerul Apărării Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata daunelor materiale și morale în cuantum de 5.250.000 lei, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamant ca urmare a bolii dobândite în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor militare și anume virusul HIV.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost încorporat în cadrul forțelor armate la UM Curtea de Argeș, fiind ulterior detașat la UM Sfântul Gheorghe. Înainte de încorporare a fost verificat și testat, cu ocazia analizelor complete efectuate la primirea ordinului de recrutare și de încorporare și în considerarea stării de sănătate impecabile și a condiției sportive deosebite, a fost repartizat la trupele de elită.
În perioada efectuării serviciul militar, nu a beneficiat de învoiri, permisii sau concedii și nu a părăsit Unitatea Militară, decât împreună cu colegii. Singurul contact cu persoanele din afara unității a fost cu ocazia celor trei serii de vaccinări obligatorii, la care s-a prezentat împreună cu colegii din pluton. În timpul serviciului militar, deoarece se simțea rău a fost internat, iar în urma investigațiilor a fost depistat cu virusul HIV, grupa IV OSM (ARC).
La data de 21 noiembrie 2002, i s-a eliberat de spitalul Militar Brașov, certificatul medical în cuprinsul căruia s-a menționat „boală contactată în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor militare și din acest motiv a fost clasat inapt și lăsat la vatră.
La data de 28 martie 2006, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare a Persoanelor cu handicap pentru Adulți, i s-a stabilit un handicap grav, starea de sănătate urmând a fi revizuită după 12 luni. În lună martie 2007, i s-a stabilit un handicap grav cu asistent personal permanent, având capacitatea de muncă redusă la 10%, situație definitivă și fară șanse de supraviețuire. După ce a contactat virusul, a fost exclus din cercurile de prieteni și îndepărtat de către rude, neputându-se integra în niciun cerc social.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 ș și 1003 alin. (3) C. civ., însă pârâtul Ministerul Apărării, a invocat prescripția dreptului la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului la acțiune.
Momentul la care se putea bănui amploarea „pagubei” a fost la data de 28 martie 2006. În anul 2007, în urma reevaluării, s-a stabilit că handicapul este grav, permanent și nerevizuibil, iar capacitatea de muncă este de numai 10%, acesta fiind și momentul de la care începe să curgă termenul de prescriptie, întrucât recurentul putea cunoaște elementele necesare atragerii răspunderii delictuale pentru fapta ilicită.
Obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâților Ministerul Apărării Naționale și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor materiale și morale, pe temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmare a infestării reclamantului cu virusul HIV.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani, însă în speță, consecința infestării cu virusul HIV s-a concretizat într-un prejudiciu determinabil și imediat evaluabil și într-unul succesiv.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție în baza prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. Civ., a admis recursul declarat de reclamantul Manoliță Florin, împotriva deciziei civile nr. 106/A din 03 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Sunt de acord cu sentința finală dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, adică aceea de a obliga părțile pârâte la plata daunelor morale și materiale, reclamantului Manoliță Florin, întrucât consider că aceștia aveau obligația să-l susțină într-o situație dificilă ca aceasta. Consider că era în atribuțiile pârâților să îi ofere ajutorul cuvenit pentru a se putea descurca cu plata tratamentului și, totodată Manoliță Florin ar fi putut beneficia de sprijin moral și psihic astfel încât să se poată integra mai ușor în societate, deoarece odată cu contactarea virusului HIV a fost înlăturat de familie și din cercurile de prieteni existente anterior.
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
FI.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Comentariu pe articole, art. 1-2664, Editura C.H. Beck, Bucuresști, 2011;
T. Bodoașcă, A. Drăghici, Teoria generală a dreptului – curs, Editura Academei Forțelor Terestre „Nicoale Bălcescu”, Sibiu, 2009;
I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, Editura All Back, București, 2005;
I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București, 2002;
I.Dogaru, S. Cercel, Drept civil, Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2007;
I. Dogaru, P. Draghici, Bazele dreptului. Volumul III. Teoria generală a obligațiilor, Editura C.H.Beck, București, 2009;
I.Dogaru, S. Cercel, Drept civil, Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2007;
I. Filipescu, A. Filipescu, Drept civil, Teoria generala a obligatiilor, Editura Actami, București, 2000;
V. Hanga , M.D. Bob, Institutiile lui Iustinian, cu traducere si note, Editura Universul Juridic, București, 2009;
V. Hanga , Drept privat roman, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1977
Iosif, R., Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, Volumul II, Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor civile ,Editura Oscar Print, București, 1997;
L. Pop, I. Popa, S. Vidu, Tratat de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, București, 2012;
L. Pop, Tratat de drept civil, volumul I. Regimul juridic general, Editura C.H. Beck, București, 2006;
V. Pătulea, Principiul libertății contractuale și limitele sale, Dreptul nr. 10/1997;
C. Stătescu, Corneliu Birsan, Drept Civil. Teoria generala a obligatiilor. Editura All Beck, Bucuresti, 2002;
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Hamangiu, 2008;
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a revizuită și adăugită de Corneliu Bîrsan, Editura Hamangiu, 2008, București;
C. Zamșa, Drept civil. Teoria generală a obigațiilor, Manual de seminar, Editura C.H. Beck, București, 2010;
Autori străini:
J. Ghestin, M. Billiau, Gr. Loiseau, op. cit., nr. 529
Plastara. Curs de drept civil roman, vol. IV, Obligatiunile, Editura Cartea Romanească, București, 1925;
Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, Editura Wolteres Kluwer România, București, Traducere a ediției a 3-a din limba franceză, D. Dănișor, 2010;
Legislație:
Codul Civil republicat, actualizat la 01.11.2011, Editura Universul Juridic, București, 2011;
Codul de procedură civilă repubicat, actualizat la 10.06.2012, Editura Rosseti, 2012;
Hotărârea nr. 155 din 23 februarie 2011 pentru aprobarea criteriilor și normelor de diagnostic funcțional și de evaluare a capacității de muncă pe baza cărora se face încadrarea în gradele I, II, III de invaliditate;
Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.39 din 31 ianuarie 2000;
Practica judiciară:
Dosarul cu numărul 46299/3/2007, decizia cu numărul 289 din 20 ianuarie 2012;
Surse Internet:
http://legeaz.net/dictionar-juridic/plata, accesat la data de 25.03.2015, ora 21:49;
http://legeaz.net/spete-civil-iccj-2012/decizia-289-2012, acesat la data de 23.06.2015, ora 20:58.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modurile de Stingere a Obligatiilor Contractuale (ID: 128607)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.