Modurile de Sesizare a Organelor de Urmarire Penala
LUCRARE DE LICENȚĂ
MODURILE DE SESIZARE
A ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAP I. CONSIDERAȚII GENERALE
1.1. Istoric
1.2. Clasificarea modurilor de sesizare
1.3. Principiul oficialității și excepții de la acest principiu
1.3.1. Oficialitatea – principiu fundamental al procesului penal
1.3.2. Oficialitatea – principiu necesar și obligatoriu
CAP II. MODURILE DE SESIZARE
2.1. Considerații generale
2.2. Plângerea
2.3. Denunțul
2.4. Sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și alte persoane
2.5. Sesizarea din oficiu
2.6. Constatarea infracțiunii flagrante
2.6.1. Noțiunea de infracțiune flagrantă
2.6.2. Necesitatea procedurii speciale în cazul unor infracțiuni flagrante
2.6.3. Cazurile de aplicare a procedurii speciale de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante
CAP.III. MODURI SPECIALE DE SESIZARE
3.1. Plângerea prealabilă
3.2 Termenul de introducere a plângerii prealabile
3.3. Obligațiile organului de urmărire penală în procedura plângerii prealabile
3.4. Procedura în cazul infracțiunii flagrante
3.5. Titularul plângerii prealabile
3.6. Condițiile de formă ale plângerii și organul de urmărire penală
3.7. Asemănări și deosebiri între plângerea prealabilă și celelalte moduri de sesizare a organelor de urmărire penală
CAP.IV. EXAMINAREA ȘI VERIFICAREA SESIZĂRII
4.1. Examinarea sesizării
4.2. Verificarea sesizării
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Pentru combaterea infracțiunilor săvârșite, organele de urmărire penală trebuie să fie informate cu privire la infracțiunile comise și cu privire la autorul acestora. Pentru ca această activitate de cunoaștere a fenomenului infracțional să se desfășoare cât mai eficient, organele de urmărire penală, precum și polițiști din formațiunile operative și cadrele din serviciile de informații trebuie să aibă sprijinul cetățenilor, cât și a funcționarilor din alte unități în depistarea săvârșirii de infracțiuni.
În acest scop, legea a reglementat anumite moduri de sesizare a organelor de urmărire penală tocmai pentru a descoperi posibilitățile previzibile de cunoaștere a criminalității reale.
Modul de sesizare a organelor de urmărire penală este, în primul rând, un mijloc prin care organul de urmărire penală ia cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni.
Dar modul de sesizare nu este numai un mijloc de informare, ci are efectul juridic de a obliga organul de urmărire penală să se pronunțe cu privire la începerea sau neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea cu care a fost sesizat.”
Ion Neagu, în, Drept procesual penal. Tratat “, dă aceeași semnificație noțiunii de sesizare astfel:” Mijlocul prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvârșirea unei infracțiuni poartă denumirea de act de sesizare.
“Aceasta constituie punctul de plecare al urmăririi penale conținând atât elementul de informare, cât și temeiul legal de declanșare a activității procedurale.”
Ca o concluzie, putem spune că prin modul de sesizare a organului de urmărire penală se înțelege mijlocul prin care acesta ia la cunoștință, în condițiile legii, despre săvârșirea unei infracțiuni, determinând obligația acestuia de a se pronunța cu privire la începerea urmării penale referitoare la acea infracțiune.
Noul cod de procedură penală reglementează mai multe moduri de sesizare a organelor de urmărire penală: plângerea, denunțul, sesizarea din oficiu, sesizarea făcută de alte persoane cu funcții de conducere și de alți funcționari.
CAP I. CONSIDERAȚII GENERALE
1.1. Istoric
Printre drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Constituția României, accesul liber la justiție este reglementat de art.21, având următorul conținut:
– Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.
– Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
În textul constituțional, termenul justiție are o accepțiune lato sensu, legiuitorul având în vedere nu doar instanțele judecătorești, ci organele judiciare în ansamblu (instanțele de judecată, Ministerul Public și organele de cercetare penală).
De asemenea, art.51 din legea fundamentală recunoaște dreptul cetățenilor și organizațiilor legal constituite de a adresa autorităților publice petiții formulate în numele semnatarilor sau colectivelor pe care le reprezintă, dar instituie, proporțional, obligația corelativă a acestora din urmă de a răspunde în termenele și condițiile stabilite de lege.
În majoritatea situațiilor, persoanele fizice/juridice care se adresează autorităților solicit rezolvarea unor probleme care pot/nu pot fi circumscrise competenței respectivei instituții ori sesizează anumite nereguli/ilegalități despre care au cunoștință referitoare la persoane sau fapte.
În plus, legiuitorul a prevăzut și obligația sesizării din oficiu ori autosesizării persoanelor care lucrează în cadrul autorităților publice, în cazul în care află despre aspect de încălcare/încercare a legii, mai ales în situația săvârșirii celor mai grave fapte antisocial în infracțiunile [art. 288 alin. (1) și art.291 NCPP.].
Așadar, a avea, pe de o parte, dreptul cetățenilor și organizațiilor legal constituie de a adresa autorităților publice cereri, reclamații, sesizări sau propuneri, indiferent de modalitatea formulărilor (în scris, verbal, prin poștă electronică, etc.), iar, pe de altă parte, obligațiile corelative ale autorităților, prin personalul care își desfășoară activitatea în cadrul acestora, de a primi sesizările, a le soluționa conform competentei și a prevederilor legale sau/și de a se autosesiza în cazul în care se află despre anumite ilegalități.
Desigur, accesul neîngrădit și efectiv la justiție are forme diverse de manifestare: în situațiile strict sensu în care se pot depune, în mod direct ori prin reprezentanți, plângeri, reclamații, sesizări, cereri, etc, fie prin scris, fie verbal;
– Prin legiferarea dreptului de a face plângere împotriva măsurilor luate și a actelor întocmite de organele de constatare, organele de cercetare penală și procuror (art. 336-342 NCPP);
– Dreptul de a exercita calea ordinară și extraordinară de atac în fata instanțelor judecătorești etc.
Fără acest drept nu ar putea fi puse în practică și, implicit, verificată respectarea celorlalte drepturi fundamentale consacrate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Convenția europeană a drepturilor omului, în Pactul internațional cu privire la drepturile civile politice și în alte tratate la care România face parte.
Din acest punct de vedere, dreptul la acces la justiție constituie premise garantări celorlalte drepturi.
În mod concret, în cazul actelor prin care procurorul pune capăt conflictului de drept fiind vorba de acte prin care se înfăptuiește justiția, Curtea Constituționala a precizat că este firesc ca acestea să fie verificate și confirmate ori infirmate de instanțele judecătorești, singurele autorități prin a căror activitate se realizează justiția.
2. În cazul organelor de urmărire penală, parte component a organelor judiciare, declanșarea activității acestora este condiționată, în toate cazurile, de încunoștințarea despre săvârșirea unei infracțiuni.
Mijlocul prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvârșirea unei infracțiuni poartă denumirea de act de sesizare. În cazul acestora, sesizarea nu înseamnă doar o simplă informare, ci întocmirea actului în condițiile prevăzute de lege, astfel încât organul de urmărire penală să fie investit/abilitat să poată începe cercetările și să își desfășoare activitatea în continuare, având efectul unui act dinamizator care, de regulă, constituie temeiul și punctual de plecare al desfășurării procesului penal.
Sesizarea poate fi definită ca un act procesual prin care subiectul îndreptățit se adresează organului judiciar cu solicitarea desfășurării activităților pe care legea i le conferă ca atribuții funcționale. De asemenea, ea presupune încunoștințarea mai mult sau mai puțin completă a organului de urmărire penală despre săvârșirea unei infracțiuni și obligarea lui la desfășurarea activităților prevăzute de lege pentru realizarea obiectului urmăririi penale, astfel cum este reglementat de art. 285 NCPP.
Analizând reglementările actuale în vigoare în privința sesizării organelor judiciare, se poate afirma, fără a greși, ca abilitarea organului de urmărire penală de a desfășura cercetările, ulterior sesizării, numai prin anumite modalități nu are forma strictă a circumstanțelor de învestire a instanței de judecată atrage nulitatea absolută [conform art.281alin. (2) NCPP.], această consecință nefiind valabilă în cazul organului de urmărire penală.
Acestuia din urmă i se oferă o mai mare elasticitate, în scopul asigurării unei intervenții mai prompte și eficiente, legiuitorul căutând să nu diminueze modalitatea de acțiune a organelor de urmărire penală prin forme sau reglementări riguroase ale sesizării. Acest argument se datorează în principal competenței lărgite conferite de legiuitor organelor de urmărire penală (conform art.207 NCPP), coroborată cu resursele umane și materiale ale acestora, neputând astfel asupra principiului operativității procesului penal.
1.2. Clasificarea modurilor de sesizare
Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt variate, iar literatura de specialitate a stabilit diferite criterii de clasificare.
Sub aspectul sursei din care provine, sesizarea poate fi dinafară (externă) și din oficiu (internă). Sesizarea externă se face prin plângere sau denunț (moduri obișnuite de sesizare), dar și prin modurile speciale de sesizare întâlnite în situațiile în care anumite persoane au obligația să informeze despre săvârșirea unei infracțiuni, fiind denumite și referințe obligatorii.
Articolul 288 NCPP reglementează sesizarea primară a organelor de urmărire penală. Când sesizarea se face prin intermediul altui organ de urmărire penală, spre exemplu, prin declinarea competenței, sesizarea este complementară.
Alineatul (1) al art.288 NCPP prevede modurile de sesizare generale a organului de urmărire penală și anume sesizarea generală externă – plângere, denunț, actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege-, respectiv sesizarea generală internă – sesizarea din oficiu.
Sesizarea generală poate fi făcută de regulă de persoane fără calități speciale și pentru orice infracțiune.
Alineatul (2) al art. 288 NCPP reglementează modurile speciale de sesizare – plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege.
Spre deosebire de sesizarea generală, cea specială, prin excepție de la principiul oficialității procesului penal, nu poate fi făcută decât de persoane cu o anumită calitate și pentru anumite infracțiuni, fiind întotdeauna o sesizare externă.
Excepțiile de la principiul oficialității au caracter absolut, în sensul că organul judiciar nu poate acționa împotriva voinței persoanei/persoanelor/organelor anume prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității.
Această regulă nu se referă numai la actul inițial al punerii în mișcare a procesului penal (și, implicit, la actul de începere a urmăririi penale), ci la toate actele desfășurate ulterior acestui moment, care sunt lovite astfel de nulitate.
Excepțiile de la principiul oficialității sunt conexe și interdependente principiului legalității, nerespectarea acestor reguli reprezentând, totodată, și încălcarea legalității, care poate avea drept urmare aplicarea de sancțiuni administrative ori penale, după caz, având în vedere că prin această încălcare s-ar efectua acte nelegale și împotriva voinței organelor/persoanelor anume prevăzute de lege.
În noua reglementare a fost menținută majoritatea dispozițiilor derogatorii în privința sesizării și punerii în mișcare a acțiunii penale, modurile speciale de sesizare fiind, așa cum am arătat:
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere – instituție ce face obiectul unei analize ulterioare;
de persoana prevăzută de lege. În cazul infracțiunilor săvârșite de militari, s-a consacrat în continuare o reglementare distinctă, sesizarea comandantului fiind necesară pentru începerea urmăririi penale în situația infracțiunilor prevăzute la art. 413-417 NCP.
Spre deosebire de aceste infracțiuni limitativ prevăzute, cu privire la care s-a stabilit procedura specială de sesizare, celelalte infracțiuni săvârșite de militari au regim comun, organul de urmărire penală nemaiavând nici măcar obligația de a-l informa pe comandant despre începerea urmăririi penale;
cu autorizarea organului prevăzut de lege. Rațiunea autorizării este instituirea unei garanții politico-administrative, de a se aprecia în prealabil oportunitatea și utilitatea urmăririi unei infracțiuni, în raport cu interesul public și chiar cu interesul celui vătămat prin aceasta.
1.3. Principiul oficialității și excepții de la acest principiu
1.3.1. Oficialitatea – principiu fundamental al procesului penal
Conform accepțiunii de origine, termenul de proces provine din latinescul, procedere”, ceea ce înseamnă a evolua, a avansa, a progresa. Denumirea de proces penal derivă de la specificul activității judiciar, care se desfășoară progresiv, începând cu sesizarea organelor judiciare, continuând cu descoperirea infracțiunii, a infractorului, asigurarea probațiunii și pană la punerea în executare a hotărârii judecătorești penale.
Oficialitatea procesului penal, principiu de bază al acestuia, s-a impus și a fost reglementată ca o necesitate de prim ordin asupra căreia nu se mai poate specula și fără de care, după cum am menționat, nu poate fi concepută realizarea scopului legii penale, însăși rațiunea de a fi a procesului penal.
Nu putem discuta despre principiul oficialității, specific procesului penal, fără a face o paralelă cu principiul disponibilității, specific, de regulă, acțiunii civile.
Disponibilitatea este principiul în virtutea căruia persoanele au libertatea ca, pentru ocrotirea drepturilor sau intereselor lor legal protejate, încălcate ori contestate, să se adreseze – dacă vor – organelor judiciare și, după ce au pornit procesul, fie să urmărească dreptul reclamat până la recunoașterea sau realizarea lui efectivă, fie să renunțe la obiectul litigiului ori numai la mijloacele procesuale pe care legea le pune la îndemână pentru apărarea drepturilor subiective.
Altfel spus, procesul civil este caracterizat de dreptul părților de a dispune de obiectul procesului și de mijloacele procesuale acordate de lege. De regulă, instanța civilă nu se învestește din oficiu. Titularul dreptului subiectiv încălcat ori contestat este cel care sesizează instanța și care poate aprecia dacă este sau nu cazul să pornească procesul civil.
Principiul disponibilității cuprinde următoarele drepturi specifice părților:
– De a porni sau nu procesul civil (de a intenta acțiunea);
– De a determina limitele cererii de chemare în judecată ori ale apărării;
– De a renunța la judecată sau la dreptul subiectiv și de a stinge litigiul printr-o tranzacție;
– De a ataca sau nu hotărârea judecătorească și de a continua sau nu în calea de atac exercitată;
– De a cere executarea silită a hotărârii judecătorești ori de a renunța la executare.
Excepții de la principiul oficialității:
– o restrângere a principiului oficialității se manifestă dacă legea nu permite organului judiciar să declanșeze acțiunea penală din oficiu, fiind necesară o incuviințare sau o autorizare prealabilă ( ex: infracțiuni săvârșite de senatori, deputați, președintele României, judecători, infracțiuni contra circulației pe căile ferate s.a.).
– principiul oficialității nu se regăsește când legea condiționează desfășurarea procesului penal de existența unei plângeri prealabile formulate de partea vătămată, caz in care oficialitatea este înlocuită cu aspecte proprii disponibilității.
– principiul aflarii adevarului – In desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevarului cu privire la faptele si imprejurarile cauzei, precum si cu privire la persoana faptuitorului.'
A afla adevarul in cauza penala inseamna a realiza o concordanta deplina intre situatia de fapt, asa cum s-a petrecut acesta in materialitatea ei si concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la imprejurarile respective. Principiul aflarii adevarului este completat cu diferite dispozitii legale dintre care, poate cea mai importanta este aceea din art. 1 Cod procedura penala conform careia 'Procesul penal are ca scop constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savarsit o infratiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala.
– principiul rolului activ al organelor judiciare -Organele de urmarire penala si instantele de judecata sunt obligate sa aiba rol activ in desfasurarea procesului penal'.
Potrivit acestui principiu organele judiciare sunt obligate in stabilirea adevarului sa cerceteze toate probele necesare in cauza, chiar daca faptuitorul recunoscand fapta renunta la administrarea probelor; – organele judiciare sunt obligate sa stabileasca toate faptele care au concurat la producerea rezultatului. tot conform acestui principiu organele judiciare sunt obligate sa explice partilor drepturile si obligatiile lor procesuale si posibilitatile de realizare.
– principiul garantarii libertatii persoanei – In tot cursul procesului penal este garantata libertatea persoanei.'
Nici o persoana nu poate fi retinuta, arestata sau privata de libertate in alt mod si nici nu poate fi supusa vreunei forme de restrangere a libertatii decat in cazurile si in conditiile prevazute de lege.
Daca cel impotriva caruia s-a luat masura arestarii preventive sau s-a dispus internarea medicala ori o masura de restrangere a libertatii considera ca acesta este ilegala, are dreptul, in tot cursul procesului penal, sa se adreseze instantei competente, potrivit legii.
Orice persoana care a fost, in cursul procesului penal, privata de libertatesau careia i s-a restrans libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege.
– principiul respectarii demnitatii umane – Orice persoana care se afla in curs de urmarire penala sau de judecata trebuie tratata cu respectarea demnitatii umane. Supunerea acesteia la tortura sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsita prin lege', astfel de acte fiind incriminate ca infractiuni .
– principiul prezumtiei de nevinovatie – Orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva'.
Prezumtia de nevinovatie garanteaza protectia persoanelor in procesul penal impotriva arbitrariului in stabilirea si tragerea la raspundere penala. Pe de alta parte, acest principiu il scuteste pe inculpat de a-si dovedi nevinovatia , stabilind acuzatorului sarcina de a proba vinovatia prin mijloacele de proba reglementate de lege.
– principiul garantarii dreptului la aparare – De la aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul procesului penal'.
In cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate sa asigure partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile prevazute de lege si sa administreze probele necesare in aparare.
Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator, consemnandu-se acesta in procesul verbal de asculare. In conditiile si in cazurile prevazute de lege, organele judiciare sunt obligate sa ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales.
In tot cursul procesului penal invinuitul sau inculpatul poate cere punerea in
libertate provizorie pe cautiune sau sub control judiciar.
– principiul folosirii limbii materne- In procesul penal procedura judiciara se desfasoara in limba romana'
In fata organelor judiciare se asigura partilor si altor persoane chemate in proces folosirea limbii materne, actele procedurale intocmindu-se in limba romana ,,Partile care nu vorbesc sau nu inteleg limba romana ori nu se pot exprima li se asigura, in mod gratuit, posibilitatea de a lua la cunostinta de piesele dosaruluii, dreptul de a vorbi, precum si dreptul de a pune concluzii in instanta, prin interpret.'
b) Alte principii ale procesului penal
– principiul egalitatii persoanelor in procesul penal
Potrivit acestui principiu desfasurarea procesului penal se realizeaza de aceleasi organe in raport cu toate persoanele, dupa aceleasi reguli procesuale, toate partile avand aceleasi drepturi, neexistand privilegii procesuale pentru anumite persoane ori restrictii procesuale pentru alte persoane.
– principiul respectarii vietii intime, familiale si private in procesul penal
Printre drepturile omului se inscrie si dreptul la respectarea vietii sale intime de catre organele statului. Acest principiu rezulta din modul de reglementare a unora din masurile procesuale sau a administrarii unor probe. Astfel, pentru perchezitia domiciliara a unei persoane este necesara autorizatia prealabila a instantei. De asemenea, pentru inregistrarea audio sau video, a convorbirilor unei persoane, legea prevede posibilitatea unor astfel de inregistrari numai in cazul infractiunilor grave si numai dupa o prealabila autorizare data de instanta de judecata pe un termen limitat ce nu poate depasi 30 de zile, dar poate fi prelungit la cerere.
– principiul operativitatii procesuale
1.3.2. Oficialitatea – principiu necesar și obligatoriurincipiul disponibilitati in cadrul actiunii civile.
Si in procesul penal se manifesta principiul disponibilitatii in cadrul actiunii civile.
Oficialitatea procesului penal, principiu de bază al acestuia, s-a impus și a fost reglementată ca o necesitate de prim ordin asupra căreia nu se mai poate specula și fără de care, după cum am menționat, nu poate fi concepută realizarea scopului legii penale, însăși rațiunea de a fi a procesului penal.
Aceeași oficialitate a impus cu necesitate instituirea și crearea organelor specializate ale statului – organele de urmărire penală – competențe și obligate să constate, să descopere săvârșirea infracțiunilor și să îi aducă din oficiu în fața instanței pe cei vinovați, pentru a fi trași la răspundere penală.
Desfășurarea procesului penal în întregul său este dinamizată prin activitatea și actele procedurale îndeplinite de subiecții procesuali oficiali. Astfel, procurorul este titularul acțiunii penale, pe care o exercită în numele societății, ca reprezentant al acesteia, în toate cazurile în care aceasta se realizează din oficiu.
El are dreptul și obligația corelativă, competența, și nu facultatea, de a exercita acțiunea penală, ca o consecință a principiului oficialității.
CAP II. MODURILE DE SESIZARE
2.1. Considerații generale
Sesizarea constituie, în primul rând, un mijloc prin care organul de urmărire penală ia cunoștință de comiterea unei infracțiuni și, totodată, dacă este realizată în modurile prevăzute de lege, reprezintă și un act procesual care are ca efect juridic obligația organului de urmărire penală de a se pronunța cu privire la declanșarea sau nu a procesului penal pentru infracțiunea cu care a fost sesizat.
Principiul legalității procesului penal impune ca orice organ să nu poată începe și desfășura activitatea procedurală proprie fără o sesizare. Organele de urmărire penală pot acționa și desfășura activitățile necesare pentru soluționarea cauzei doar în baza unui act de sesizare, astfel putându-se controla și elimina eventualele abuzuri ce ar putea fi comise, în strânsă corelație cu celelalte măsuri și garanții procesuale oferite de legiuitor părților.
2.2. Plângerea
Plângerea este încunoștiințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune.
Ca modalitatea primară și generală de sesizare a organelor de urmărire penală, este un act procesual pur facultativ. Legiuitorul nu mai prevede în noua reglementare nici situația excepțională prevăzută de art.221 alin. (4) CPP 1968, când unitatea prevăzută în art.145 CP 1969, păgubită ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, era obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală, ceea ce dădea plângerii acesteia un caracter obligatoriu.
Plângerea formulată în temeiul art.288 alin. (1) NCPP nu trebuie confundată cu plângerea prealabilă, care, așa cum se va arăta, este în același timp o condiție de pedepsibilitate (instanța nu poate aplica sancțiunea în cazul neintroducerii/retragerii acesteia) și de procedibilitate (obligă și abilitează organul judiciar să efectueze cercetările). De asemenea, dacă plângerea prealabilă nu poate fi suplinită cu nicio altă modalitate de sesizare pentru a-și produce efectul, plângerea poate fi făcută înlocuită printr-un denunț sau o sesizare din oficiu.
Reglementând conținutul plângerii, art.289 NCPP statuează că, alături de datele cerute pentru identificarea persoanei fizice – numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului – sau a persoanei juridice – denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional care formulează plângerea, petiționarul trebuie să descrie fapta care formează obiectul plângerii și să indice făptuitorul și mijloacele de probă, dacă sunt cunoscute.
Spre deosebire de anterioară reglementare [arta.222 alin. (2) CPP 1968], mijloacele de probă trebuie indicate doar dacă sunt cunoscute, element care vine în concordanță cu art.99 și art.100, din a căror interpretare reiese că sarcina strângerii și administrării probelor în cursul urmăririi penale îi revine organului de urmărire penală. În aceste condiții, neindicarea mijloacelor de probă (în situația în care nu sunt cunoscute) nu mai poate constitui un motiv de restituire a plângerii pe cale administrativă petiționarului, conform art.294 alin. (2) NCPP.
Dacă plângerea cuprinde referiri la pretențiile de despăgubire ale persoanei vătămate, ea reprezintă și o constituire ca parte civilă, în art.20 NCPP nefiind prevăzută o modalitate specială de constituire ca parte civilă.
De menținut că legea nu obligă pe cei care a făcut plângerea să indice și încadrarea juridică a faptei, aceasta urmând a fi stabilită de organele judiciare. Astfel, indicarea greșită a temeiului de drept de către cel care face sesizarea nu poate determina alte efecte procesuale decât cele care urmează a se aplica în raport de datele concrete ale cauzei.
Se recunoaște în continuare posibilitatea formulării plângerii de către reprezentantul (convențional) al celui vătămat (cu mandat special, procura rămânând atașată plângerii) sau de substituții procesuali (unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți), în toate aceste cazuri persoana vătămată putând să nu își însușească plângerea.
Este necesară depunerea mandatului, având în vedere că plângerea este un act care poate atrage o anumită răspundere, mergând pană la răspunderea penală chiar pentru mandatar, când s-ar dovedi netemeinicia plângerii și s-ar constata că mandatul cunoștea această.
În lucrările se specialitate s-a arătat că reprezentantul trebuie să prezinte organelor judiciare un mandat, care trebuie să fie special și preferabil întocmit în formă autentică (o procură notarială fiind singurul act valabil și, implicit, acceptabil în cazul persoanelor fizice, exceptând delegația avocațială). În mandat trebuie să precizeze explicit și clar limitele acestuia (depunerea și/sau redactarea plângerii).
Per a contrario, mandatul general nu conferă dreptul terțului de a depune plângere în locul persoanei vătămate. În cazul persoanelor juridice, mandatarea unei terțe persoane pentru depunerea plângerii se poate face atât prin procură notarială, cât și printr-o adresă ori delegație întocmită de organul de conducere al acestora, cu mențiunea că trebuie să se precizeze în mod expres în act obiectul mandatului. Oricum, organele judiciare pot verifica și completa plângerea depusă, prin audierea ulterioară a persoanei vătămate.
Pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsa poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Astfel, reprezentantul legal are doar dreptul să încuviințeze persoanei cu capacitate de exercițiu restrânsa să facă plângere; lipsa formulării unei asemenea plângeri din partea acesteia din urmă nu poate fi suplinită prin plângerea făcută de către reprezentantul legal.
În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.
Când reprezentantul legal nu a făcut plângere ori nu a confirmat plângerea făcută de persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea celui incapabil va putea avea caracterul unui denunț sau va putea fi exploatată ca informație în vederea sesizării din oficiu.
Atunci când plângerea îmbracă forma scrisă, ea trebuie să conțină și semnătura petiționarului. În lipsa semnăturii, plângerea va fi restituită pe cale administrativă în vederea acoperirii acestei neregularități. În cazul neconformării persoanei vătămate, plângerea poate fi considerată un denunț anonim și un temei pentru sesizarea din oficiu.
Dacă plângerea se face oral, datele necesare se consemnează într-un proces-verbal încheiat de organul care o primește, semnat de persoana care a făcut plângerea.
Cu caracter de noutate, se recunoaște în mod expres valoarea juridică a plângerii în formă electronică, care, în mod similar plângerii în formă scrisă, trebuie să fie semnată de persoana vătămată sau mandatar cu semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.
Se menține reglementarea de principiu menită a rezolva incidentele referitoare la competența funcțională a organelor judiciare, atât plângerea greșit îndreptată la instanța de judecată urmând a se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. Fiind o reglementare de principiu, pentru rațiuni de identitate, trebuie admis că această prevedere este aplicabilă în mod corespunzător și celorlalte modalități de sesizare.
Este, de asemenea, prevăzută posibilitatea formulării cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar fiind obligat să primească plângerea și să o transmită organului competent din țară pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea, potrivit regulilor de cooperare judiciară în materie penală.
Dacă aspectele sesizate sunt mincinoase, persoana care a făcut plângerea va fi trasă la răspundere penală pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 NCP.
În practica judiciară s-a reținut că, în cazul în care inculpatul a fost de bună-credință, în sensul că nu a intenționat să facă o sesizare calomnioasă, ci numai să își apere interesele sale legitime, el nu va face vinovat de comiterea infracțiunii de denunțare calomnioasă, care se săvârșește atunci când făptuitorul este de rea-credință, adică este conștient că învinuirea pe care o aduce unei persoane este mincinoasă. De asemenea, s-a mai arătat că sesizarea trebuie să se refere la săvârșirea unei infracțiuni, iar nu la o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Noua reglementare aduce o serie de modificări în ceea ce privește plângerea ca mod de sesizare a organului de urmărire penală, dar care nu sunt de substanță.
Astfel, o primă modificare constă în indicarea elementelor pe care trebuie să le conțină plângerea penală, în situația în care petentul este persoană juridică, respectiv denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional.
Față de vechea reglementare, NCPP prevede obligația indicării în cuprinsul plângerii a mijloacelor de probă numai în situația în care acestea sunt cunoscute, nu în toate situațiile, astfel cum rezultă din interpretarea art. 222 alin. (2) teza finală C.proc. Pen. din 1968.
NCPP reglementează expres obligația semnării plângerii penale de către persoana vătămată sau mandatarul acesteia, atunci când plângerea este formulată în scris, obligație nestipulată anterioară.
NCPP introduce, ca noutate în legislația procesual penală, posibilitatea sesizării organului de urmărire penală prin intermediul plângerii în formă electronică, situație în care aceasta trebuie să fie certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.
Nu în ultimul rând, NCPP introduce un caz de sesizare din oficiu a organului de urmărire penală, și anume cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, iar persoana care a săvârșit față prevăzută de legea penală este chiar reprezentantul legal său persoana care încuviințează actele persoanei vătămate. În această situație, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.
“Plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune.”
Ioan Neagu precizează: “plângerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire penală, care nu poate fi confundată cu plângerea prealabilă, mod special de sesizare. Dacă plângerea poate fi suplinita printr-un denunț sau sesizare din oficiu, plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici un mod de sesizare, deoarece, constituie, în același timp, o condiție de pedepsibilitate și procedibilitate”.
Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și indicarea mijloacelor de probă.
Din punct de vedere formal, plângerea poate fi făcută în scris (când trebuie să fie semnată de petiționar, însă lipsa acesteia nu face că plângerea să respingă) și oral (caz în care se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primește).
Din prisma titularilor plângerea poate fi făcută personal (de către cel căruia i s-a cauzat o vătămare prin infracțiune), prin mandatar (caz în care mandatul trebuie să fie special, procura rămânând atașata plângerii), prin substitute procesuali (unul dintre soți pentru celălalt soț de către copilul major pentru părinți) sau prin reprezentanții legali (pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu).
Plângerea este facultativa iar excepția de la această regulă este dată de art.288 din NCPP care prevede că în situația în care, prin săvârșirea unei infracțiuni s-a produs o pagubă uneia din unitățile la care se referă art. 176 NCP., aceasta are obligația să sesizeze de îndată organul de urmărire penală prezentând situații explicative cu privire la întinderea pagubei și la faptele care au cauzat pagubă și să se constituie parte civilă.
Plângerea trebuie să se refere la fapte reale deoarece învinuirea mincinoasă făcută prin plângere este considerată infracțiune de denunțare mincinoasă.
Așa cum era și firesc, în art.289 NCPP, alături de datele cerute pentru identificarea persoanei fizice care formulează plângerea, se prevăd în mod expres și datele pe care trebuie să le cuprindă plângerea în cazul în care aceasta este formulată de persoana juridică (denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscal, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional).
Se recunoaște în continuare posibilitatea formulării plângerii de către reprezentantul celui vătămat (cu mandat special, procura rămânând atașată plângerii) sau de substituții procesuali (unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți), în toate aceste cazuri, persoana vătămată putând să nu își însușească plângerea.
Pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.
Cu caracter de noutate se recunoaște în mod expres valoarea juridică a plângerii în formă electronică, care în mod similar plângerii în formă scrisă, trebuie să fie semnată de persoana vătămată sau mandatar, cu semnătura electronică, în conformitate cu prevederile legale.
Se menține reglementarea de principiu menită a rezolva incidentele referitoare la competența funcțională a organelor judiciare, atât plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală, cât și plângerea greșit îndreptată la instanța de judecată urmând a se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. Fiind o reglementare de principiu, pentru rațiuni de identitate, trebuie admis că această prevedere este aplicabilă în mod corespunzător și celorlalte modalități de sesizare.
Este menținută posibilitatea formulării plângerii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar fiind obligat să primească plângerea și să o transmită organului competent din țara pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea, potrivit regulilor de cooperare judiciară în materie penală.
2.3. Denunțul
Denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni.
Ca modalitate mai largă de sesizare a organului de urmărire penală și cea mai simplă formă de sesizare, este supus acelorași reguli aplicabile și plângerii, cu singura diferență că acesta trebuie să se facă personal, cu excepția persoanei care nu are capacitate deplină de exercițiu.
Această formă de sesizare este, în principiu, civică și facultativă, în sensul că poate face orice persoană în mod voluntar, denunțarea fiind un drept, nu o obligație juridică.
În mod excepțional, denunțul poate fi și obligatoriu (art.266 NCP -, Nedenunțarea unei infracțiuni contra securității naționale; art.267NCP-, Omisiunea sesizării”). În aceste cazuri, nedenunțarea infracțiunii poate atrage răspunderea penală a celui care avea obligația să o facă. Scopul propriu-zis al obligativității denunțului în aceste cazuri este împiedicarea consumării faptului și numai derivativ încunoștiințarea pentru cercetări.
Având în vedere regimul acestei sesizări și recunoașterea oricărei persoane a dreptului de a face o asemenea încunoștințare (notiția criminis), nu este nevoie să se facă prin mandatar, de soț sau copilul major pentru părinți.
În general, orice persoană poate face un denunț, chiar o persoană lipsită de capacitate de exercițiu. Singura condiție pentru cel care face denunțul este să nu fie persoana vătămată prin infracțiune sau un reprezentant ori substituit procesual al ei, fiindcă în această situație ar constitui o plângere, și nu un denunț. Denunțătorul nu este parte în procesul penal, el poate fi martor.
Denunțul poate fi scris sau oral și trebuie să conțină aceleași date ca și plângerea, inclusiv semnătura denunțătorului (când denunțul îmbracă forma scrisă). Denunțul oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul în fața căruia s-a depus.
Calificarea juridică greșită pe care eventual ar da-o denunțătorul faptei, la fel ca și în cazul plângerii, nu are nicio influență asupra valorii denunțului.
Dacă denunțul nu cuprinde datele impuse de lege, organul de urmărire penală nu se va considera sesizat și nu este obligat să se pronunțe asupra începerii urmăririi penale decât după completarea datelor cerute de lege, dacă este posibil.
Sunt situații când denunțul este făcut de o persoană care nu își indică identitatea sau indică o identitate falsă ori este făcut de un așa-zis grup anonim (denunțul anonim sau pseudo denunțul), sesizarea neputând fi restituită pe cale administrativă petiționarului. Nici în aceste condiții, sesizarea nu poate fi considerată un denunț și nu produce efectele prevăzute de lege. Însă, în cazul denunțului incomplet formulat, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu.
În cadrul denunțului se înscrie și autodenunțarea din partea infractorului, prin prezentarea din proprie inițiativă în fața organelor de urmărire penală și recunoașterea faptei săvârșite, demersul său putând duce la înlăturarea răspunderii penale [de exemplu, art.266 alin. (3) NCP -, Nedenunțarea”; art.268 alin. (3) NCP -, Inducerea în eroare a organelor judiciare”; art.273 alin. (3) NCP -, Mărturia mincinoasă “; art.290 alin. (3) NCP -, Darea de mită”].
Ca și în cazul plângerii, sesizarea prin denunț trebuie să se refere la fapte reale, prin legea sancționând învinuirea mincinoasă făcută prin denunț (art. 268 NCP -, Inducerea în eroare a organelor judiciare “). În caz de denunț colectiv, fiecare denunțător are răspundere personal. Autodenunțarea falsă nu este incriminată în Codul nostru penal.
Denunțul este facultativ, cu toate acestea, în cazurile prevăzute în mod expres de lege, cum ar fi cele din art. 266 NCP, art.410 NCP, art.23-25 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, denunțul este obligatoriu, întrucât nedenunțarea infracțiunii atrage răspunderea penală a celui care avea obligația să o facă (a se vedea și GR.Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. A 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p.583).
În anumite cazuri, legea prevede că denunțul poate fi făcut de însuși cel care a săvârșit infracțiunea (autodenunț), putând chiar să conducă la înlăturarea răspunderii penale. Spre exemplu, potrivit art.290 NCP, mituitorul nu se pedepsește dacă denunță faptă mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Noua reglementare nu aduce modificări în ceea ce privește conținutul denunțului, fiind aplicabile reglementările de la plângere (a se vedea și notele și explicațiile de la art.289 NCPP). Ca element de noutate legislativă, denunțul poate fi înregistrat la organul de urmărire penală și sub forma unui denunț în formă electronică, în aceleași condiții ca și plângerea penală.
“Denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârșirea infracțiuni.”
Comparative cu plângerea prin denunț se aduce la cunoștința organului de urmărire penală săvârșirea unei infracțiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca cel care face denunțul să fi fost prejudiciat prin infracțiunea sesizată.
Reglementarea denunțului asigura participarea cetățenilor la combaterea fenomenului infracțional, iar sub aspectul conținutului, denunțul trebuie să aibă aceleași date ca și în cazul plângerii.
Cu privire la forma sub care trebuie întocmit, denunțul poate fi făcut atât în forma scrisă cât și în forma orală. Dacă se face în scris, ca și în cazul plângerii este necesară semnătura denunțătorului iar dacă este nesemnat, denunțul este considerat o simplă informare, în baza căreia organul de cercetare penală, după o cercetare prealabilă asupra veridicității sale, se poate sesiza din oficiu. Dacă denunțul se face într-o formă orală, acesta trebuie să fie consemnat într-un proces-verbal de către organul în fața căruia a fost făcut.
Denunțul poate fi făcut de către orice persoană, indiferent dacă are capacitate de exercițiu deplina sau restrânsă. În unele cazuri, denunțul poate fi făcut chiar de o persoană care a săvârșit infracțiunea, fiind vorba despre autodenunț. Autodenunțul reprezintă o recunoaștere din proprie inițiativă a faptei săvârșite și constituie o circumstanță atenuantă acordata făptuitorului sau în alte situații determina înlăturarea răspunderii penale.
La fel ca și plângerea, denunțul este facultative, putând fi făcut de orice persoană particulară sau orice persoană juridică, fără ca acesta să aibă vreo obligație legală în acest sens, însă în unele situații devine o obligație.
În acest sens, omisiunea de a denunța de îndată săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile contra siguranței statului prevăzute în art 394-403, 397 și 367 NCP se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. La fel și pentru cele prevăzute în art. 188-189, 236, 244, 254 cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani.
Mai mult, orice persoană cu funcție de conducere sau cu atribuții de control, dintr-o unitate prevăzuta la art.176 NCP, care au luat la cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală și totodată să ia măsuri să nu dispară mijloacele de probă.
Prevăzut și în noul Cod de procedură penală (art. 290) ca modalitate mai largă de sesizare a organului de urmărire penală, denunțul este supus acelorași reguli aplicabile și plângerii, cu modificările corespunzătoare regulii potrivit căreia acest tip de sesizare trebuie să se facă personal, cu excepția persoanei care nu are capacitatea deplină de exercițiu.
Având în vedere regimul acestei sesizări și recunoașterea oricărei persoane a dreptului de a face o asemenea încunoștințare, nu este nevoie ca aceasta să se facă prin mandatar, de soț sau copilului major pentru părinți.
2.4. Sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și alte persoane
Noul Cod de procedură penală prevede în mod expres, în art.291, un alt mod de sesizare generală externă, și anume sesizarea obligatorie și de îndată a organului de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, despre care a luat la cunoștință în exercitarea atribuțiilor de serviciu, de către:
orice persoană cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public;
orice persoană cu atribuții de control;
orice persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public.
În cazul primelor două categorii de persoane, obligația de sesizare a organelor de urmărire penală este dublată de cea privind luarea de măsuri care să prevină dispariția urmelor infracțiunii, corpurilor delicte și altor mijloace de probă. Această din urmă obligație operează chiar dacă organul de urmărire a fost sesizat pe altă cale despre comiterea infracțiunii.
Obligația informării organelor de urmărire penală incumbă tuturor acestor categorii de persoane, indiferent de forma juridică a unității în cadrul căreia își exercită atribuțiile respectiv – publică sau privată -, imperativă fiind doar condiția ca, pentru infracțiunea de care a luat cunoștință, acțiunea penală să se pună în mișcare din oficiu.
Așa cum am arătat, denunțul este în principiu civic și voluntar, însă în mod excepțional este oficial și obligatoriu sau profesional și obligatoriu; cel dintâi este denunțul pe care trebuie să îl facă un funcționar public cu privire la infracțiunea în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile și care se numește referință sau informare, iar cel de-al doilea este acela pe care trebuie să îl facă cineva care are obligația legală de a denunța infracțiunea despre care a luat cunoștință în exercițiul profesiunii sale (denunțul oficial poate fi și profesional, în sensul că funcționarul public a luat cunoștință despre infracțiune în exercițiul funcțiunii sale de poliție judiciară).
Sesizarea obligatorie se aproprie de denunțul obligatoriu, cu distincția că sesizarea devine obligatorie pentru o persoană prin prisma calității pe care o are și în legătură cu activitatea de serviciu pe care o desfășoară.
În cazul în care persoanele prevăzute la art. 291NCPP iau cunoștință de comiterea unei infracțiuni, dar nu acolo unde sunt angajate sau în exercitarea funcției, pot sesiza organele de urmărire penală, dar prin introducerea unui denunț potrivit art.290 NCPP.
Distincția nu este pur formală, deoarece, dacă denunțul are caracter facultativ, sesizarea prevăzută la art. 291 NCPP este obligatorie, neîndeplinirea acestei obligații constituind infracțiunea de omisiune a sesizării, prevăzută de art. 267 NCP.
Potrivit acestei norme de incriminare, funcționarul public care, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
În Expunerea de motive de Legea nr.255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, Secțiunea a 2-a, pct.2.2. Titlul II, Dispoziții privind modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale “, se arată următoarele:, S-a realizat o reglementare uniform a competențelor organelor de control care constată infracțiuni cu prilejul desfășurării activității, prin compatibilizarea textelor din actele normative care le reglementează activitatea cu cele ale art.61 din noul Cod de procedură penală.
Aceste dispoziții au fost reevaluate pentru a pune în acord legile special care acordă atribuții investigative unor autorități nejudiciare cu dispozițiile art.31 din noul Cod de procedură penală, în situațiile în care actele de control poartă asupra unor fapte care constituie, totodată, și infracțiuni.
S-a transpus astfel noua concepție privind exercitarea atribuțiilor de constatare a infracțiunilor și valorificarea procesuală a informaților și a probelor materiale strânse de către organele nejudiciare, cu ocazia constatării comiterii unei infracțiuni, actele întocmite cu această ocazie fiind limitele la scopul și funcțiile instituite în art. 61 din Codul de procedură penală, constituind doar acte de sesizare a organului de urmărire penală. Modificările au avut, de asemenea, în vedere stabilirea limitelor în care autoritățile nejudiciare pot face investigații, valorificarea probatorie a constatărilor, prezervarea privilegiului non-autoincriminării, inviolabilității domiciliului în sensul CEDO, protecția spațiilor profesionale.
Menționăm că, potrivit art.61 și art.62 NCPP, ori de câte ore există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:
organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; de exemplu, actele de constatare privind încălcarea prevederilor Codului silvic (Legea nr.60/2012/) întocmite de angajați împuterniciți de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva sau de autoritatea public central care răspunde de silvicultură (pădurari, brigadier, tehnicieni silvici ș.s.); actele de constatare întocmite de organele financiar fiscale .
organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor; de exemplu, actele de constatare întocmite de organele de specialitate ale administrației publice central în domeniul încălcării prevederilor Codului aerian (O.G. nr.29/1997);
organele de ordine public și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor de lege; de exemplu, potrivit Legii nr.550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Romane, această componentă a Ministerului Afacerilor Interne are, prin structurile sale specializate, atribuții în descoperirea infracțiunilor în timpul executării misiunilor specific și în efectuarea actelor necesare începerii urmăririi penale pentru infracțiunile constatate (de exemplu, potrivit art. 117 C.silvic, sunt competente să constate faptele prevăzute la art.106 și art 108-110 din același cod personalul silvic din cadrul autorității publice central care răspunde de agricultură și al structurilor sale teritoriale cu specific silvic, personalul silvic din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva și al structurilor sale teritoriale, personalul silvic din cadrul ocoalelor silvice private autorizate, precum și personalul împuternicit din cadrul Jandarmeriei Romane, în condițiile art.61 NCPP);
comandanții de nave și aeronave, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste nave sau aeronave.
Procesul-verbal încheiat de aceste organe de constatare, în condițiile cerute de lege, va constitui act de sesizare a organelor de urmărire penală, nemaifiind nevoie ca acestea din urmă să se sesizeze din oficiu, întocmind un proces-verbal distinct. De asemenea, aceste acte nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal, neputând fi supuse controlului pe calea contenciosului administrativ.
Sesizarea obligatorie se aproprie de denunțul obligatoriu, cu distincția ca sesizarea devine obligatorie pentru o persoană datorită calității pe care o are și în legătură cu activitatea de serviciu pe care o desfășoară (Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. A 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p.584).
Omisiunea de a sesiza organul de urmărire penală este sancționată de NCP, care în cuprinsul art. 267 stipulează că fapta funcționarului public care, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
De asemenea, potrivit art. 23 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, persoanele cu atribuții de control sunt obligate să înștiințeze organul de urmărire penală sau, după caz, organul de constatare a săvârșirii infracțiunilor, abilitat de lege, cu privire la orice date din care rezultă indicii că s-a efectuat o operațiune sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală, potrivit dispozițiilor acestei legi.
Obligația de denunțare a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, obligație instituită prin art. 227 al. (2) din vechea reglementare, se aplică, ca urmare a modificărilor operate de noua reglementare [art. 291 alin. (2) NCPP], exclusiv funcționarilor publici.
2.5. Sesizarea din oficiu
Spre deosebire de modul anterior de reglementare a sesizării din oficiu, noul Cod de procedură penală prevede în mod expres posibilitatea organelor de urmărire penale de a sesiza din oficiu doar în situațiile în care află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât prin plângere, denunț sau actele încheiate de alte organe de constatare.
Considerăm că, în ipoteza expusă, legiuitorul are în vedere plângerea sau denunțul care îndeplinește toate condițiile de formă și de fond și care depășește faza administrativă de înlăturare a neregularităților.
În situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, iar în urma restituirii pe cale administrativă petiționarul nu a înlăturat deficiențele constatate, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu cu privire la infracțiunea despre care a luat cunoștință în această formă, neputându-se considera astfel că există vreo interdicție în acest sens.
Abia în momentul în care petiționarul a înlăturat deficiențele constatate și s-a depășit faza preliminară a examinării sesizării, putem considera că ne aflăm în prezența unei plângeri sau a unui denunț, situație care duce, din acest moment, la imposibilitatea organului de urmărire penală de a se mai sesiza din oficiu cu privire la infracțiunile care reies din aceste modalități de sesizare.
În lipsa plângerii, a denunțului, a actelor încheiate de către organele de constatare, atunci când organul de urmărire află pe orice cale că s-a săvârșit o infracțiune, încheie un proces-verbal de sesizare din oficiu. Dacă îndeplinește condițiile prevăzute de art.305 NCPP, aceasta poate determina începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală trebuind să întocmească o ordonanță în acest sens, întrucât procesul-verbal de sesizare din oficiu nu poate determina începerea urmăririi penale în cazul în care legea prevede un mod special de sesizare potrivit art.288 alin. (2) NCPP.
Sesizarea din oficiu se poate realiza în cazul: constatării unei infracțiuni flagrante, situație în care organul de urmărire penale încheie un proces-verbal; denunțurilor anonime; mijloacelor de informare în masă (presa scrisă și audiovizuală); avonului public; cercetării altor fapte; când se ia cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni prin activități informativ operative specifice etc.
Astfel cum am arătat, în cazul constatării unor infracțiuni de către alte organe decât cele de urmărire penală, potrivit art.61, art.62 NCPP, organul de urmărire penală nu se va mai sesiza din oficiu, întrucât respectivele procese-verbale reprezintă actul de sesizare a organului de urmărire penală.
Nerespectarea regulilor referitoare la sesizarea din oficiu, în sensul cunoașterii despre o infracțiune săvârșită și/sau despre autorul ei și omisiunii autosesizării, atrage sancțiuni de ordin penal pentru persoana vinovată, fapta putând întruni elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 NCP, omisiune a sesizării, prevăzută de art. 267 NCP, sau favorizare a făptuitorului, prevăzută de art.269 NCP, după caz, chiar dacă legea nu a instituit în mod expres un termen în care să se facă sesizarea în cauză. Regulă generală este că aceasta să intervină imediat după momentul în care organul de urmărire penală a aflat că s-a săvârșit o infracțiune și nu a fost sesizat în alt mod.
Așadar, sesizarea din oficiu, ca modalitate internă de sesizare, este de aplicabilitate imediată și are caracter imperativ ori de câte ori organele judiciare nu sunt sesizate prin plângere, denunț sau alt mod cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau la faptul că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni, acest ultim aspect fiind valabil în cazul infracțiunilor a căror tentativă se pedepsește.
Când legea cere un mod special de sesizare, nu poate avea loc o sesizare din oficiu. Căile prin care organul de urmărire penală află despre săvârșirea unei infracțiuni sunt variate: datele rezultate din cercetarea altor cauze penale, din rezolvarea unor lucrări privind contravențiile, din denunțuri anonime verificate ca veridice, din informațiile cuprinse în ziare, transmise la radio sau televiziune.
Un izvor important de informații îl constituie activitatea organelor operative ale poliției, jandarmeriei, a cadrelor din serviciile de informații, care au obligația de a face cunoscute organelor de urmărire penală informațiile privind pregătirea și săvârșirea de infracțiuni de îndată ce au intrat în posesia lor (Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. A-2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p.584).
NCPP a preluat practic dispozițiile referitoare la sesizarea din oficiu din cuprinsul art.221 alin. (1) C. proc. Pen. din 1968, reglementând în mod distinct, dar unitar acest mod de sesizare a organelor de urmărire penală.
Situațiile în care se realizează sesizarea din oficiu sunt:
la constatarea unor infracțiuni flagrante, caz în care organul de urmărire penală încheie un proces-verbal ce constituie actul de începere din oficiu a urmăririi penale;
la denunțuri anonime, scrise sau verbale, caz în care se impune ca cercetările cu privire la faptele semnalate să fie operative și discrete;
din mijloace de informare în masă (presa scrisă și vorbită);
zvonul public (într-o localitate poate să circule zvonul că anumite persoane se ocupa cu racolarea, îndrumarea sau călăuzirea altor persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat);
din cercetarea altor fapte, când organul de urmărire penală descoperă fapte sau aspecte noi, uneori cu totul străine de ceea ce se anchetează;
la constatarea unor infracțiuni de către alte organe de cât cele de urmărire penală (organele de constatare prevăzute de art. 242, NCP, condamnații de nave și aeronave, agenții de frontieră, etc.).
Sesizarea din oficiu are loc numai după acele date despre săvârșirea unei infracțiuni au fost verificate și consemnate într-un proces-verbal.
Spre deosebire de modul anterior de reglementare a sesizării din oficiu, noul Cod de procedură penală prevede, în art.292, în mod expres posibilitatea organelor de urmărire penală de a se sesiza din oficiu, doar în situațiile în care află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât prin plângere, denunț sau actele încheiate de alte organe de constatare.
Considerăm că, ipoteza expusă, legiuitorul are în vedere plângerea sau denunțul care îndeplinește toate condițiile de formă și fond și care depășește faza administrativă de înlăturare a neregularităților, astfel cum se va arăta mai jos.
În situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, iar în urma restituirii pe cale administrativă, petiționarul nu a înlăturat deficiențele constatate, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu cu privire la infracțiunea despre care a luat la cunoștință în această formă, neputându-se considera astfel că există vreo interdicție în acest sens.
Abia în momentul în care petiționarul a înlăturat deficiențele constatate și s-a depășit faza preliminară a examinării sesizării, putem considera că ne aflăm în prezența unei plângeri sau denunț, situație care duce din acest moment la imposibilitatea organului de urmărire penală de a se mai sesiza din oficiu cu privire la infracțiunile care reies din aceste modalități de sesizare.
2.6. Constatarea infracțiunii flagrante
Potrivit art. 293 NCPP; este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire – flagrantă propriu-zisă sau flagrantă actuală -, respectiv infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune- cvasiflagrantă sau flagrantă prin asimilare.
În doctrină s-a arătat că descoperirea infracțiunii în momentul săvârșirii faptei. Imediat după săvârșire înseamnă cât mai aproape de momentul săvârșirii (de exemplu, momentul părăsirii încăperii de către cel ce comisese un furt). Această apropiere în timp nu a putut fi determinată de lege, în mod uniform, pentru toate cazurile ce se pot ivi în practică, astfel că urmează să se stabilească de la caz la caz către organele judiciare, pe baza datelor concrete ale cauzei.
Pentru existența stării de flagranță nu este suficientă numai descoperirea faptei în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, ci este necesară și prinderea făptuitorului în acel moment sau imediat după aceasta. De exemplu, găsirea unui cadavru încă sângerând și cald sau a unei case în flăcări nu constituie stare de flagranță, dacă nu este descoperit și infractorul în condițiile prevăzute de lege.
Termenul, săvârșire” are înțelesul stabilit de art.174 NCP, adică săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.
Urmărirea făptuitorului, imediat după săvârșire” înseamnă urmărirea acestuia din momentul în care a fugit de la locul infracțiunii.
Condiția surprinderii făptuitorului, aproape de locul infracțiunii “conține, implicit, și condiția apropierii în timp a momentului surprinderii de cel al săvârșirii infracțiunii, termenul, surprindere” exprimând și această condiție de timp.,
Participant la infracțiune” poate fi o persoană care a contribuit la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autor, instigator sau complice.
Nu poate fi cvasiflagrantă atunci când, după un anumit timp, făptuitorul este recunoscut întâmplător de persoana vătămată, de martori ca fiind acela care ar fi comis infracțiunea sau care este găsit întâmplător, la o verificare de rutină, cu arme, instrumente sau alte obiecte care ar fi putut fi folosite la comiterea infracțiunii; legea care pentru flagranță ca făptuitorul să fie, urmărit “sau, surprins”, ceea ce presupune o acțiune care să fie situată în timp aproape de momentul comiterii infracțiunii și să ducă la presupunerea că el este persoana care s-a implicat în săvârșirea acesteia.
Infracțiunea continuă se consider flagrantă pană la încetarea acțiunii ilicite, făptuitorul găsindu-se în flagranță pe toată durata săvârșirii infracțiunii.
În ceea ce privește infracțiunea continuată, dacă făptuitorul a fost descoperit în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșirea unuia dintre actele materiale care o compun, nu pot fi considerate în flagranță și celelalte acte săvârșite anterior.
Infracțiunea complexă este flagrantă dacă toate acțiunile infracționale care o compun au fost descoperite în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.
În nouă definiție a infracțiunii flagrante, legiuitorul acordă caracterul flagrant unei infracțiuni și atunci când făptuitorul este urmărit imediat după săvârșirea infracțiunii de organele de ordine public și de siguranță națională.
Potrivit art.61 alin. (2)-(4) NCPP, organele de ordine public și de siguranță națională au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.
Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal. Actele încheiate, împreună cu mijloacele material de probă, se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.
Din interpretarea dispozițiilor art.61 alin. (5) NCPP reiese că procesul-verbal încheiat de organele de ordine public și de siguranță națională cu ocazia constatării infracțiunii flagrante are o singură funcție, respective cea de act de sesizare a organelor de urmărire penală, potrivit art.288 alin. (1) raportat la art.61 alin. (1) lit. c) NCPP, neputând primi și valoarea unui mijloc de probă.
Doar procesul-verbal de percheziție întocmit cu ocazia depistării făptuitorului, respective mijloacele material de probă ridicate cu această ocazie pot primi relevanță probatorie.
În aceste condiții, valorificarea constatării personale și directe de către organele de ordine public și de siguranță națională a circumstanțelor depistării făptuitorului în flagrant se va face prin aplicarea dispozițiilor art.114 alin. (4) NCPP, respective prin audierea persoanelor care au întocmit procesele-verbale, mijlocul de probă urmând a fi astfel declarația de martor.
Spre deosebire de procesul-verbal întocmit de către organele de ordine public și de siguranță națională, cel întocmit de către organul de urmărire penală cu ocazia depistării în flagrant a făptuitorului are dublă funcție, pe de o parte, are natură juridică a unui act de sesizare a organului de urmărire penală sesizare din oficiu, potrivit art.288 alin. (1) raportat la art.292 NCPP -, iar, pe de altă parte, cuprinzând constatările personale și directe ale unui organ de urmărire penală, constituie și mijloc de probă – înscris, potrivit art.198 alin. (2) NCPP.
Menționăm că în ambele situații organul de urmărire penală, dacă consider că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.305 NCPP, va dispune începerea urmăririi penale prin ordonanță, procesul-verbal neputând îndeplini această funcție. În situația în care infracțiunea flagrantă este depistată de către organul de urmărire penală, aceasta este singura situație în care procesul-verbal de constatare primește valoare probatorie, deși este administrat ca mijloc de probă înainte de stabilirea cadrului procesual.
În caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate, cu propunerea de clasare a cauzei.
Subliniem că noul Cod de procedură penală nu mai prevede o procedură special în cazul infracțiunilor flagrante, toate infracțiunile urmând procedura de drept comun.
Apreciem că una dintre rațiunile pentru care legiuitorul a considerat necesară reglementarea procedurii de constatare a infracțiunilor flagrante alături de modurile de sesizare a organelor de urmărire penală poate consta în aceea că, potrivit noii reglementări procesual penale, procesele-verbale încheiate de organele de constatare (cum sunt și organele de ordine publică și de siguranță națională), constituie acte de sesizare a organelor de urmărire penală, nemaifiind mijloace de probă, astfel cum se stipula în cuprinsul art. 214 alin. (5) C.proc. Pen. din 1968
În reglementarea anterioară, urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante era reglementată distinct, în cadrul Capitolului I al titlului IV- proceduri speciale – din partea specială a codului de procedură penală din 1968.
NCPP introduce detalii noi în cuprinsul definiției infracțiunii flagrante. Astfel, alături de persoana vătămată, martorii oculari și strigătul public, sunt menționați suplimentar ca subiecți care pot urmări făptuitorul și organele de ordine publică și de siguranță națională.
De asemenea, se menționează suplimentar față de definiția din legislația anterioară [art. 465 alin. (2) C.proc. Pen. din 1968], că este considerată flagrantă infracțiunea al cărei făptuitor prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea.
Potrivit art. 310 NCPP, în cazul infracțiunii flagrante orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor, caz în care persoana care l-a reținut trebuie să îl predea de îndată, împreună cu corpurile delicte, precum și cu obiectele și înscrisurile ridicate, organelor de urmărire penală, care întocmesc un proces – verbal.
Prin urmare, NCPP aduce o serie de clarificări față de vechea reglementare în ceea ce privește persoana și modul de sesizare a organului de urmărire penală în cazul săvârșirii în cazul infracțiunilor flagrante.
Astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 293 alin. (3) NCPP, art. 61 alin. (5) NCCP, art. 198 alin (2) NCPP, art. 310 alin. (2) NCPP, rezultă că sesizarea în ipoteza menționată are loc fie prin procesul – verbal încheiat de organele de ordine publică și siguranță națională care au urmărit făptuitorul, fie prin procesul – verbal încheiat de organul de urmărire penală la care a fost predat făptuitorul de către persoană care l-a urmărit și l-a prins pe făptuitor.
2.6.1. Noțiunea de infracțiune flagrantă
Etimologic, termenul de flagrant derivă din verbul latin flagro. – Are (arde), sens în care noțiunea de flagrantă semnifica prinderea făptuitorului în focul acțiunii sale sau imediat după săvârșire.
Potrivit art. 293 alin (1), infracțiunea flagranta este infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.
Este de asemenea. Considerată flagranta și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul publicului ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-l presupune participant la infracțiune [293. Alin (2) NCPP.].
Starea de flagrantă presupune, întotdeauna, și prezenta făptuitorului, în lipsa acestuia neputându-se constata existenta infracțiunii flagrante.
A.Existența unei proceduri speciale privind urmărirea și judecata în cazul infracțiunilor flagrante a fost generate de situația particulară a descoperirii infracțiunii, și anume în momentul comiterii acesteia sau imediat după săvârșire.
Având în vedere aceste particularități, probațiunea este mult mai ușoară, datele cu privire la comiterea infracțiunii fiind furnizate de persoanele care au asistat sau care au luat în mod direct de consecințele acesteia.
Distincția pe care legiuitorul o face cu privire la infracțiunile flagrante o întâlnim însă numai în Codul de procedura penală, fără a exista o asemenea distincție și în domeniul dreptului substanțial.
Drept consecință, nu se constată deosebiri în ceea ce privește sistemul sancționator intre infracțiunile flagrante și infracțiunile neflagrante. Simplificarea procedurii în cazul urmăririi și judecării infracțiunilor flagrante duce în mod firesc și la desfășurarea într-un mod rapid a procesului penal, mai accelerat decât în cazul procedurii obișnuite, motiv pentru care este cunoscută și sub numele de procedura urgenta.
Aceasta simplificare și comprimare a procedurii în cazul infracțiunilor flagrante e justificată de condițiile comiterii și reținerii infracțiunilor flagrante, împrejurări care înlătura aproape complet posibilitatea unei erori judiciare.
Se apreciază că această procedură este una sumara considerându-se însă ca prin derogările existente nu se aduce atingerea minimului de garanții necesare pentru justa soluționare a infracțiunilor flagrante.
În acest context, se apreciază ca reglementarea specială privind urmărirea penală și judecarea unor infracțiuni flagrante de satisfacție sporită principiului operativității, grăbind totodată, prin derogările existente, restabilirea ordinii de drept perturbata prin comiterea infracțiunii.
Conceptual, noțiunea de flagrant semnifica, din punct de vedere juridic, în sens larg, o infracțiune descoperită în momentul comiterii, chiar proveniența noțiunii sugerând în acest sens: termenul de flagrant derivă din participiul flagrant-tis al verbului latin flagro-flagrare (a arde) și care folosit în contextual juridic sugerează o contextualitate temporală referitoare la momentul comiterii infracțiunii și prinderea presupusului autor.
Luând în considerare înțelesul noțiunii de flagrantă și reglementarea infracțiunii flagrante data de codul de procedura penală, se poate aprecia că noțiune de flagrantă în domeniul juridic semnifica prinderea autorului în “focul” acțiunii sale sau imediat după aceea.
Potrivit dispozițiilor art. 293 NCPP, este flagranta infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.
Este, de asemenea, considerată flagranta și infracțiunea al cărui făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau alte obiecte de natura a-l presupune participant la infracțiune.
În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor șiș a-l conducă înaintea autorității.
Plecând de la această reglementare cuprinsă în cele două alienate ale art. 293 NCPP, s-a considerat că infracțiunea flagranta poate fi reținută sub două forme, una tipică, propriu-zisă, și o altă formă asimilată, cvasiflagrantă.
B. Infracțiunea flagranta tipică, propriu-zisă, îmbracă forma prevăzută de art 293, NCPP, este flagranta infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.
Din redactarea textului reiese că infracțiunea flagranta tipică se prezintă în două ipoteze:
În ceea ce privește prima ipoteză care atrage starea de flagrantă, legiuitorul a fixat un cadru determinabil (descoperirea în momentul săvârșirii), termenul de “săvârșirii” având înțelesul dat de art 174 NCP.
Pentru cea de-a doua ipoteză (infracțiunea descoperită imediat după săvârșire), legiuitorul nu prevede un criteriu fix, determinabil în timp.
Așa cum sugerează și redactarea textului, “imediat după săvârșire”, înseamnă cât mai aproape de momentul săvârșirii, apropierea în timp de acest moment neputând fi însă stabilită în textul de lege ca o determinantă fixa, motiv pentru care este acceptat punctual de vedere potrivit căruia organul judiciar, în funcție de datele concrete, este cel care trebuie să aprecieze starea de flagrant.
În cazul ambelor ipoteze, se presupune însă ca pentru reținerea stării de flagrantă nu este necesară numai descoperirea infracțiunii, ci și prinderea autorului.
Prin urmare, descoperirea infracțiunii în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, presupune și prinderea autorului în acel moment sau imediat după aceea.
Chiar noțiunea de flagrant ape plan juridic, presupune o relație directă între descoperirea infracțiunii în condițiile arătate prin prinderea autorului, lipsa acestuia excluzând reținerea ca flagrantă a infracțiunii.
Infracțiunea cvasiflagranta (forma asimilata). Potrivit art. 293 alin (2) NCPP, “Este, de asemenea, considerate flagranta și infracțiunea al cărei făptuitor imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-l presupune participant la infracțiune”.
Din redactarea textului reiese starea de cvasiflagranță se întâlnește în două situații:
în cazul infracțiunii al cărei făptuitor este urmărit imediat după săvârșire de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public. Se presupune deci că, după săvârșire, autorul a părăsit locul faptei, iar din acel moment el este urmărit de persoana vătămată, martorii oculari sau strigatul public.
În textul de lege se precizează că făptuitorul este urmărit de persoana vătămată, martorii oculari, întrucât acestea sunt categoriile de persoane care, în mod firesc, observa comiterea faptei, oferind totodată certitudinea identității făptuitorului.
Prin “strigătul public” – așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate – trebuie înțeles strigătul de alarmare, de ajutor al celor prezenți la comiterea infracțiunii sau aflați în apropierea locului faptei.
în cazul în care făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-l presupune participant la infracțiune. Și această situație de flagrantă este condiționată de o apropiere în timp între momentul săvârșirii faptei sic el prinderii făptuitorului: folosirea în text a termenului de “surprindere” în contextual respective fiind sugestiva din acest punct de vedere.
Obiectele cu care este surprins făptuitorul trebuie să fie din categoria celor posibile a-l presupune participant la comiterea infracțiunii respective, datorită caracteristicilor lor față de rezultatul faptei respective. De exemplu, o armă în cazul unui omor sau obiectul reclamat ca sustras de la persoana vatamata.
În conformitate cu dispozițiile art 293 alin (3) NCPP, în cazul săvârșirii unei infracțiuni flagrante, orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor șiș a îl conducă în fața autorităților. Reglementarea este impusă de faptul că de puține ori organele judiciare iau cunoștință direct de comiterea unei infracțiuni flagrante, impunându-se cu necesitate prinderea și identificarea făptuitorului, în condițiile arătate.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, prinderea făptuitorului de o persoană particulară care nu aparține unui organ judiciar, abilitat să dispună unor măsuri preventive, nu are caracterul unui act procesual. Această condiție este privită ca un act de sprijin obștesc dat organelor judiciare, izvorât dintr-un sentiment de solidaritate umană și obligații cetățenești fata de comiterea unor acte cu caracter infracțional.
Autoritatea înaintea căreia este condus făptuitorul poate fi atât un program judiciar, cât și o altă autoritate de stat, care va sesiza, la rândul său, organul judiciar.
Legislația franceză în această materie este asemănătoare, cuprinzând în materie de flagrantă infracțiunile descoperite în momentul săvârșirii sau imediat după aceea dar și cazurile când într-un timp foarte apropiat acțiunii, persoana bănuită este urmărită de protestul public sau este găsită în posesia unor obiecte sau prezintă urme sau indicii care lasă să se înțeleagă că a participat la infracțiune.
Potrivit art.293 NCPP, este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșiri sau imediat după săvârșire, respecți infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.
Nouă definiție a infracțiunii flagrante lărgește cadrul categoriilor de organe titular ale dreptului de a constata infracțiunea flagrantă, legiuitorul recunoscând astfel caracterul flagrant al unei infracțiuni și atunci când făptuitorul este urmărit imediat după săvârșirea infracțiunii de organele de ordine publică și de siguranță națională.
Acestea au obligația de a întocmi un proces-verbal cu privire la aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală, alături de plângerile și cererile prezentate în scris, corpul delict, precum și obiectele și înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracțiunii.
Procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante nu va mai conține, ca în reglementarea anterioară, și declarațiile suspectului și ale celorlalte persoane ascultate, ci va reflecta strict aspectele constatate și activitățile desfășurate de organele care au procedat la prinderea în flagrant a făptuitorului.
În caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz contrar, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de clasare a cauzei (art.298 NCPP).
Noul Cod de procedură penală nu mai prevede o procedură special de judecată în cazul infracțiunilor flagrante.
2.6.2. Necesitatea procedurii speciale în cazul unor infracțiuni flagrante
Necesitatea unei proceduri speciale de urmărire și judecare a unei infracțiuni flagrante se explică prin condițiile în care se săvârșesc aceste infracțiuni, ceea ce permite descoperirea rapidă a faptei și făptuitorului, stabilirea vinovăției acestuia pe bază de probe certe și tragerea la răspundere într-un timp mai scurt. Pe baza acestor elemente de fapt se poate elimina aproape complet posibilitatea unor erori judiciare, ceea ce permite o activitate procesuală penala rapidă și simplificată.
În literatura de specialitate, instituirea procedurii speciale pentru unele infracțiuni flagrante răspunde, pe de o parte, unor interese de ordin procesual, deoarece sporesc valentele principiului operativității, iar pe de altă parte, grăbește restabilirea ordinii de drept inculcate și contribuie la sporirea rolului educativ al procesului penal.
Scurtarea duratei activității judiciare nu trebuie să aducă atingerea garanțiilor care asigura drepturile procesuale ale părților și nici bunei realizări a actului de justiție.
De aceea, pe toată durata desfășurării procesului penal trebuie respectate principiile fundamentale ale acestuia.
Săvârșirea infracțiunilor în condițiile de flagranță justifică necesitatea unei reglementări speciale a urmăririi și judecării acestora. În aceste condiții regulile obișnuite de procedură trebuie înlocuite în scopul efectuării imediate a constatării și a strângerii neîntârziate a probelor, care ulterior ar putea dispare.
Apoi condițiile manifeste în care a avut loc infracțiunea fac mai ușoară probațiunea, excluzând aproape cu desăvârșire posibilitatea oricăror erori judiciare.
Instituirea procedurii speciale pentru unele infracțiuni flagrante răspunde, pe de o parte, unor interese de ordin procesual deoarece în asemenea condiții sporesc valențele principiului operativității în procesul penal, iar, pe de altă parte această procedură grăbește restabilirea ordinii de drept încălcate și contribuie la sporirea rolului educativ al procesului penal.
Dar, scurtarea duratei activității judiciare nu trebuie să aducă atingerea garanțiilor care asigură drepturile procesuale ale părților și nici bună realizare a actului de justiție, impunându-se respectarea principiilor fundamentale a procesului penal pe întreaga durată a desfășurării sale.
2.6.3. Cazurile de aplicare a procedurii speciale de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante
Așa cum reiese și din denumirea Capitolului I al Titlului IV din NCPP, reglementarea specială privește urmărirea și judecarea numai a unor infracțiuni flagrante.
De altfel, și din cuprinsul art. 466 C. NCPP, reiese că numai anumitor infracțiuni flagrante, așa cum sunt definite în art. 465 C. proc. Pen. li se aplica procedura specială în faza urmăririi și judecării, cazurile de aplicare fiind prezentate în cuprinsul acestui capitol.
Pentru a fi aplicată procedura specială privind urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
infracțiunea să fie flagrantă
infracțiunea să fie pedepsită prin lege cu închisoarea mai mare de un an și cel mult 12 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni
să fie săvârșite în municipii sau orașe, în mijloace de transport, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate mai sus, precum și în orice loc aglomerat.
Prima condiție, starea de flagrantă, se consideră a fi îndeplinita în cazul în care organul judiciar constata incidenta dispozițiilor art. 465 C. proc. Pen.
Excluderea infracțiunilor sancționate cu o pedeapsă mai mică de un an are drept temei gradul scăzut de pericol social ceea ce nu ar justifica aplicarea procedurii speciale. În ceea ce privește infracțiunile pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 12 ani, care au un grad ridicat de pericol social, cazuri în care, de regulă, și probațiunea este mai complexă, s-a considerat ca soluționarea într-un timp mai scurt ar putea genera erori judiciare.
În varianta inițială, modul de redactare a art. 466 C. proc. Pen. a generat controverse în ceea ce privește formularea "precum și formele agravate ale acestor infracțiuni", sancționate cu închisoare mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani.2
Unele instante au considerat ca formula se referă la infracțiunile pentru care se prevede o pedeapsă între limitele prevăzute în text, și anume mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani, dar care se săvârșesc în împrejurările prevăzute în art. 75 C. pen. și care constituie circumstanțe agravante legale sau judiciare.
Alte instante au considerat că formularea se referă la cazurile în care infracțiunile sancționate în forma simplă cu închisoare cu limitele prevăzute în text sunt săvârșite în condiții ce duc la încadrarea lor într-o infracțiune calificată sau într-o formă agravata conform prevederilor Codului penal, Partea specială sau ale altor legi speciale și care atrag pedepse ce pot depăși 5 ani închisoare.
Din analiza textului reiese că procedura specială se aplica infracțiunilor flagrante săvârșite numai în municipii și orașe fiind excluse deci comunele și satele, iar în cazul mijloacelor de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări procedura specială se aplica chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale indicate în art. 466 C. proc. Pen., adică municipiilor sau orașelor.
Aplicarea procedurii speciale, ținând cont de condiția privind locul săvârșirii infracțiunii, urmează a fi apreciată de organele judiciare în funcție de datele concrete ale fiecărui caz.
Astfel, furtul se considera flagrant în cazul în care persoana vătămată, căreia i s-a sustras din buzunar o sumă de bani, de exemplu, în timp ce se afla în tramvai, constatând lipsa banilor, la coborârea din mijlocul de transport, i-a urmărit imediat pe cei bănuiți de săvârșirea faptei, care au recunoscut față de ea săvârșirea sustragerii. În consecință, în mod legal judecata s-a desfășurat după procedură specială prevăzută în art. 465 și urm. C. proc. Pen..
CAP.III. MODURI SPECIALE DE SESIZARE
3.1. Plângerea prealabilă
Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată printr-o infracțiune își manifestă voința de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale și, ca urmare, nu poate începe și nici continua urmărirea penală.
Această modalitate specială de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi privită ca o dublă manifestare de voință a persoanei vătămate: în primul rând, ca o încunoștințare a organelor judiciare, iar, în al doilea rând, ca o expresie a voinței acesteia că infracțiunea comisă să fie urmărită și judecată.
În jurisprudența Curții Constituționale s-a susținut că stabilirea infracțiunilor în cazul cărora este necesară plângerea prealabilă, cât și a celor în care urmărirea penală se desfășoară din oficiu reprezintă o opțiune a legiuitorului, iar distincțiile prevăzute de lege nu înseamnă privilegii pentru vreuna dintre părțile procesului penal și nici discriminări; prin punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, legiuitorul a avut în vedere și posibilitatea ca inculpatul să fie iertat de persoana vătămată și astfel să înceteze procesul penal, posibilitate pe care inculpatul o poate avea numai în mod excepțional când acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
Și în noua reglementare a Codului de procedură penală, cu excepție de la principiul oficialității procesului penal, legiuitorul statuează că punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.
Existența acestei instituții își găsește justificarea în contextul gradului de pericol social pe care îl prezintă anumite fapte, împrejurării că prin publicitatea pe care ar genera-o desfășurarea procesului penal s-ar putea reînnoi suferințele persoanei vătămate, ar deveni publice chestiuni prea intime și delicate și ar compromite bună reputație și interesele victimei și familiei sale, iar în unele cazuri ar fi imposibilă constatarea caracterului delictuos al infracțiunii, peste voința și fără concursul persoanei vătămate.
În aceste cazuri, oficialitatea este înlocuită cu aspecte proprii disponibilității, dar, așa cum s-a arătat în lucrurile de specialitate, această caracteristică nu se confundă total cu cea specifică procesului civil. Una dintre cele mai importante diferențe este aceea că, spre deosebire de procesul civil, în care persoana interesată are dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată, în procesul penal persoana vătămată nu poate determina limitele acțiunii penale declanșate.
În ceea ce privește natura juridică a plângerii prealabile, aceasta își păstrează caracterul mixt, fiind atât o instituție de drept penal, cât și o instituție de drept procesual penal. Astfel, potrivit reglementării penale, plângerea prealabilă este o cauză de pedepsibilitate (condiție a punibilității), aplicarea sancțiunii prevăzute de legea penală fiind condiționată de existența acesteia, iar, din punct de vedere procesual penal, plângerea prealabilă este o condiție de procedibilitate, deoarece numai existența ei determină declanșarea și desfășurarea procesului penal. În acest sens, s-a arătat că lipsa plângerii prealabile constituie cauză de impunibilitate a faptei, iar, din punct de vedere formal, constituie impediment pentru promovarea acțiunii penale și, în general, pentru procedibilitate.
În doctrină s-a arătat că plângerea este, din punct de vedere procesual, un act de sesizare a organului competent să o primească și o condiție indispensabilă începerii urmăririi penale, punerii în mișcare a acțiunii penale, cât și desfășurării în continuare a procesului penal, însă ea nu reprezintă în sine un act de punere în mișcare a acțiunii penale. Titular al acțiunii penale, deci al dreptului de a o pune în mișcare, ca și de a dispune de ea, este, prin urmare, tot statul (prin organele judiciare), și nu persoana vătămată. Persoana vătămată care nu introduce sau care își retrage plângerea prealabilă nu dispune de acțiunea penală, ci face doar să fie îndeplinită condiția sub care statul a făcut declarația anticipată de renunțare la acțiunea penală.
Menționăm că plângerea prealabilă nu obligă organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale, dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 305 NCPP.
Din punct de vedere al legii penale, în cazul infracțiunilor cu privire la care se impune o asemenea plângere, existența ei constituie o condiție esențială pentru aplicarea sancțiunilor prevăzute în legea penală, potrivit art. 16 alin. (1) lit. e) și g) NCPP, lipsa plângerii prealabile sau retragerea ei constituind cauze de împiedicare a punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale.
În ceea ce privește caracterul indivizibil al acesteia, s-a arătat în doctrina că el produce o extindere a plângerii prealabile peste voința persoanei vătămate. Astfel, în cazul în care o faptă a produs o vătămare mai multor persoane, răspunderea penală a făptuitorului este antrenată, chiar dacă plângerea prealabilă provine numai de la una dintre persoanele vătămate, aceasta reprezentând indivizibilitatea activă a plângerii penale. Dacă la săvârșirea infracțiunii au participat mai mulți făptuitori, plângerea prealabilă, introdusă împotriva unuia dintre ei atrage răspunderea penală pentru toți participanții la acea infracțiune, potrivit indivizibilității pasive a plângerii prealabile.
În acest caz, retragerea plângerii produce însă efecte chiar dacă nu a fost făcută față de toți participanții, fiind eficientă în raport cu cel față de care a fost retrasă plângerea, întrucât, conform alin. (2) al art.158 NCP, nu mai există indivizibilitate pasivă în caz de retragere. ÎN privința retragerii plângerii, s-a mai susținut că trebuie să existe o declarație expresă în acest sens și că retragerea trebuie să fie totală și necondiționată. Din analiza comparativă cu instituția împăcării reiese că nici în legea nouă nu există, cu referire la retragerea plângerii prealabile, o dispoziție expresă care să consacre, alături de înlăturarea răspunderii penale, și înlăturarea răspunderii civile, deci stingerea acțiunii civile.
În caz de concurs de infracțiuni, toate urmăribile la plângere prealabilă, dacă plângerea este făcută numai pentru una sau unele dintre ele, numai acestea pot fi urmărite, iar dacă unele dintre faptele concurente sunt urmăribile din oficiu, acestea se vor urmări, indiferent dacă pentru celelalte s-a formulat sau nu plângere prealabilă.
Plângerea prealabilă constituie manifestarea de voință realizată pe plan procesual penal sub forma unui act procesual prin care persoana vătămată solicită tragerea la răspundere penală a celui care a comis infracțiunea (A.Crișu, Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2011, p.416)
.
Apreciem că și în noua reglementare, plângerea penală prealabilă își păstrează natura juridică mixtă. Astfel, plângerea prealabilă se înfățișează atât ca o condiție de pedepsibilitate, cât și o condiție de procedibilitate.
Astfel, pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care înlătură răspunderea penală (art.175 NCP), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale art.16 alin. (1) lit. f) NCPP.
Printr-o reglementare identică celei anterioare, art.295 NCPP stabilește că punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.
În ceea ce privește natura juridică a plângerii prealabile, aceasta își păstrează caracterul mixt, fiind atât o instituție de drept penal, cât și o instituție de drept procesual penal.
Din punct de vedere al legii penale, în cazul infracțiunilor cu privire la care se impune o asemenea plângere, existența acesteia constituie o condiție esențială pentru aplicarea sancțiunilor prevăzute în legea penală, lipsa ori retragerea ei reprezentând, potrivit art.157 NCP, o cauză care înlătură răspunderea penală.
Din punct de vedere al legii procesual penale, plângerea prealabilă constituie o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală și o condiție indispensabilă începerii urmăririi penale, punerii în mișcare a acțiunii penale, cât și desfășurării în continuare a procesului penal.
Potrivit art.16 alin. (1) lit. e) și g) NCPP, lipsa plângerii prealabile sau retragerea plângerii prealabile constituie cauze de împiedicare a punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale. Totodată, conform art.69 al. (1) din Legea nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator [1], în cazul în care procedura de mediere se desfășoară înaintea începerii procesului penal și aceasta se închide prin soluționarea conflictului și încheierea unei înțelegeri, potrivit art.56 alin. (1) lit. a) din lege, prin derogare de la dispozițiile art.157 alin. (3) NCP, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere.
3.2 Termenul de introducere a plângerii prealabile
Noua reglementare a instituției analizate pune la dispoziția persoanei vătămate un termen mai lung pentru a formula plângere prealabilă, aceasta fiind de 3 luni, și nu de 2 luni, ca în vechiul cod, și curge:
din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. În acord cu principiul rolului activ al organului de urmărire penală și pentru a nu afecta termenul de prescripție a răspunderii penale, s-a modificat criteriul în funcție de care curge termenul de la care persoana vătămată are posibilitatea de a formula plângere prealabilă; exercițiul plângerii prealabile nu mai depinde de momentul la care aceasta a știut cine este făptuitorul, ci de acela la care a aflat despre săvârșirea faptei. Era și normal să fie așa, întrucât sesizarea privește fapta, nu făptuitorul. În acest sens, în doctrină s-a arătat că cel ce face plângerea nu o poate restrânge, după voia sa, la unul sau la unii dintre participanții la infracțiune, ci, determinând condiția punibilității faptului, face punibil acest fapt contra tuturor acelora care l-au comis sau au participat (principiul indivizibilității pasive a plângerii);
când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul curge de la dată când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei. În noul Cod de procedură penală se observă că nu se mai face distincție în funcție de tipul capacității de exercițiu, în situația oricărui minor sau incapabil, termenul curge de la dată când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei;
în cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanei vătămate minore sau incapabile, termenul curge de la data numirii unui nou reprezentant legal, în acest caz acțiunea penală putându-se pune în mișcare din oficiu.
Prevederea unui termen mult mai scurt pentru introducerea plângerii prealabile decât termenul de prescripție a răspunderii penale își găsește rațiunea, pe de o parte, în interesul social să particular de a nu lăsa ca persoana vătămată, prin voința să, să țină un timp prea îndelungat pe făptuitor (adevărat sau pretins) sub amenințarea plângerii prealabile, iar, pe de altă parte, în prezumția că, după trecerea unui termen suficient de lung pentru hotărâre și acțiune, persoana vătămată nu mai voiește și nu mai are motiv serios de a face plângere.
Termenul de 3 luni prevăzut de art. 296 NCPP pentru introducerea plângerii prealabile considerăm că este un termen procedural, ce se calculează potrivit art. 269 și art.270 NCPP, iar nerespectarea acestuia atrage consecințele specifice nerespectării unui termen procedural, prevăzute de art. 268 alin. (1) NCPP, adică decăderea din dreptul de a introduce plângere al persoanei vătămate și anularea plângerii prealabile.
Suntem de acord cu opiniile doctrinare potrivit cu care, în situația în care persoana vătămată ar fi împiedicată de o cauză temeinică (forță majoră, caz fortuit) de a introduce plângerea în termen, această plângere va putea fi primită peste termen.
Codul de procedura penală prevede, de altfel, și un alt caz de eventuală introducere peste termen a plângerii prealabile, și anume atunci când este schimbată încadrarea juridică a faptei, caz în care persoana vătămată este chemată înaintea organelor judiciare și întrebată dacă înțelege să facă plângere. În această ipoteză, termenul prevăzut pentru introducerea plângerii curge de la dată când persoana vătămată s-a găsit în situația de a o putea introduce.
În ceea ce privește natura acestui termen, au fost și autori care au arătat că termenul de introducere a plângerii prealabile este unul substanțial, care poate fi suspendat și întrerupt ca orice termen de prescripție a răspunderii penale, și, totodată, autori care au susținut că termenul are un caracter special, cu elemente substanțiale, dar și de procedură, arătând că depășirea termenului de introducere a plângerii prealabile atrage soluții de fond – încetarea urmăririi penale (în prezent, clasarea – n.n.) și încetarea procesului penal -, nu anularea sesizării organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, exprimând astfel stingerea dreptului de a atrage la răspundere penală; în același timp, deși este un termen substanțial, este supus, în ceea ce privește calcularea și posibilitatea prorogării sale, normelor cuprinse de Codul de procedură penală pentru termenele procedurale.
În art. 69 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 se prevede un caz de suspendarea a termenului prevăzut de art. 296 NCPP, respectiv dacă procedura de mediere a fost declanșată în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfășurării medierii.
Dacă părțile aflate în conflict nu au încheiat o înțelegere, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din lege (este vorba de înțelegerea încheiată în urma soluționării conflictului), persoana vătămat poate introduce plângerea prealabilă în același termen, care își va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare.
În condițiile în care dispozițiile privind termenul de introducere a plângerii prealabile nu conțin niciun fel de distincție referitoare la formele de săvârșire a infracțiunii, acestea se aplică indiferent dacă infracțiunile constau în fapte consumate sau în fapte epuizate, termenul curgând fără nici un fel de diferențiere din momentul cunoașterii faptei.
Astfel, apreciem că sunt aplicabile, mutatis mutandis, dispozițiile Deciziei nr. 10 din 18 februarie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cu care termenul pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor continue sau continuate, nu curge de la momentul consumării sau, după caz, al epuizării infracțiunii, ci de la data la care persoana vătămată său persoana îndreptățită a reclama a aflat despre săvârșirea faptei.
Rezultă deci pentru începerea curgerii termenului nu este necesară epuizarea infracțiunii, fiind suficient să fi fost începută comiterea acesteia sau să fi debutat acțiunea (în cazul infracțiunii continue) ori să se fi comis prima acțiune (în cazul infracțiunii continuate), cu îndeplinirea evidentă a condiției ca persoana vătămată să fi cunoscut săvârșirea faptei, pentru că termenul prevăzut de art.296 alin. (1) NCPP să înceapă să curgă de la acea dată.
Astfel, termenul de 3 luni prevăzut de art.296 alin. (1) NCPP poate să curgă:
din momentul consumării săvârșirii infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii săvârșirii ei;
din momentul cunoașterii săvârșirii infracțiunii, moment care se poate situa după momentul consumării, până la cel al epuizării;
din momentul epuizării sau ulterior acestuia, odată cu luarea la cunoștință a săvârșirii infracțiunii, în caz nu trebuie depășit termenul de prescripție a răspunderii penale.
În practica judiciară s-a reținut termenul trebuie respectat și în cazul în care plângerea se face prin mandatar; atunci când tragerea la răspundere penală este condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, plângerea făcută de soț pentru soție sau de către părinte pentru copilul său, minor cu capacitate restrânsă, nu poate duce la punerea în mișcare a acțiunii penale.
Ratificarea unei asemenea plângeri de către persoana efectiv vătămată, cu efect de promovare a acțiunii penale, nu ar putea fi făcută de cât în termenul prevăzut de lege pentru promovarea a acțiunii penale, nu ar putea fi făcută decât în termenul prevăzut de lege pentru promovarea plângerii prealabile; dacă după întocmirea procesului-verbal de cercetare la fața locului victima unui accident de circulație a depus plângere în termenul legal, dar organul de urmărire penală a înregistrat-o numai după primirea actului medico-legal privind durata îngrijirilor medicale, persoanei vătămate nu i se poate imputa nicio culpă, astfel că sesizarea se consideră valabilă.
Practica instanței supreme a mai stabilit că nu este tardivă plângerea prealabilă depusă în termen la organul de cercetare penală, dar restituită ulterior spre completare de către persoana vătămată, chiar dacă depunerea ulterioară se face după expirarea termenului.
Dispozițiile privind termenul de introducere a plângerii prealabile nu sunt aplicabile în situațiile când acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu de către organul de urmărire penală, potrivit art. 157 NCP.
Curtea Constituțională a reținut că stabilirea de către legiuitor a unui termen în care poate fi introdusă plângerea prealabilă nu aduce atingere în vreun fel dreptului părților la un proces echitabil, respectiv la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale.
Dimpotrivă, instituirea unui asemenea termen este menită să asigure soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, să prevină eventualele abuzuri și să limiteze efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice.
De astfel, referindu-se la problematica termenelor în justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența să că, statele contractante se bucură pe bună dreptate de o marjă de apreciere atunci când trebuie să se spună cum trebuie reglementat dreptul de acces la justiție”.
Spre deosebire de celelalte modalități speciale de sesizare, derularea procesului penal poate fi influențată de atitudinea persoanei vătămate nu numai în ceea ce privește declanșarea – formularea sau renunțarea la formularea plângerii prealabile -, dar și desfășurarea lui, prin retragerea plângerii prealabile.
Potrivit art.158 NCP, retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile. Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, conform art.159 NCP, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres, așadar, nu în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă. Împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă și produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.
Neintroducerea plângerii, renunțarea la plângerea neintrodusă și retragerea plângerii introduse, după cum am arătat mai sus, produc efecte erga omnes, pe de o parte, fiindcă ele sunt acte unilaterale, pe de o altă parte, fiindcă plângerea este indivizibilă față de participanții la infracțiune.
Retragerea plângerii prealabile este o renunțare la această plângere după ce a fost introdusă, ea deosebindu-se de renunțarea propriu-zisă, adică anterioară introducerii ei. Așa cum s-a arătat în doctrină, dacă este admisibila retragerea, cu atât mai mult trebuie să fie admisibilă renunțarea la exercițiul dreptului de exercițiu al plângerii prealabile.
Renunțarea, retragerea plângerii sau împăcarea părților au efect irevocabil, în sensul că persoana vătămată nu mai poate reveni asupra ei, după cum nu mai poate formula o nouă plângere pentru aceeași faptă.
Dacă înăuntrul termenului de prescripție a răspunderii penale nu s-a formulat plângere prealabilă, fiindcă nu se putea face, din motivul că nu a fost cunoscută fapta sau s-a știut, dar s-a întârziat cu introducerea plângerii prealabile, infracțiunea rămâne nepedepsibilă și neurmăribilă.
Principala modificare operată de NCPP constă în extinderea termenului de 2 luni (reglementat de legislația anterioară) la 3 luni.
Totodată, o altă modificare constă în raportarea momentului de la care începe să curgă acest termen la ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei, și nu de la ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul.
Un element de noutate legislativă îl reprezintă reglementarea momentului curgerii termenului înăuntrul căruia poate fi formulată plângerea prealabilă, în situația în care făptuitorul este chiar reprezentantul legal al persoanei vătămate minor sau incapabil (și care ar trebui, practic, să formuleze în numele persoanei vătămate sau să încuviințeze formularea plângerii prealabile de către persoana vătămată).
În acest caz, termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.
Situațiile privind introducerea plângerii la un organ necompetent și introducerea greșită la un organ de urmărire penală sau la instanța nu prezintă modificări față de vechea reglementare.
Termenul de 3 luni este un termen procedural, a cărui nerespectare atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen, aspect care echivalează cu lipsa plângerii prealabile și care conduce la împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii penale, potrivit art.16 alin. (1) lit. g) NCPP.
3.3. Obligațiile organului de urmărire penală în procedura plângerii prealabile
Obligațiile prevăzute cu titlu general, la art.294 alin. (2) și (3) NCPP, în cazul primirii plângerii sau denunțului, au fost reluate și în ipoteza sesizării organului de urmărire penală cu plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În situația în care plângerea prealabilă nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege, plângerea se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc art.294 alin. (2) NCPP.
În cazul în care organul de cercetare penală constată că plângerea este tardivă, înaintează procurorului actele încheiate împreună cu propunerea de clasare. Această dispoziție legală corespunde celei cuprins în vechea reglementare, în art.228 alin. (4) C.proc. Pen. din 1968, în conformitate cu care organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală atunci când constată existența unui caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, cum este și cel referitor la lipsa plângerii prealabile. În această ordine de idei, precizăm că potrivit noii reglementări, soluția unică ce poate fi emisă în cursul urmăririi penale, în cazul în care se constată existența unei cauze ce împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, este clasarea.
Dispozițiile cuprinse în art.286. C.proc. Pen. din 1968 sunt menținute și în noua reglementare, cu precizarea că soluția propusă de organele de cercetare este clasare, soluția încetării urmăriri penale nemaifiind reglementată în noua legislație.
De altfel, menționarea soluției de încetare a urmăririi penale, în cuprinsul art.286 C.proc. Pen. din 1968 teza finală, nu corespundea întrutotul situațiilor care se puteau ivi în practică, având în vedere că nu în toate cazurile era începută urmărirea penală astfel încât procurorul să poată dispune încetarea urmăririi penale.
Noua reglementare a instituției analizate pune la dispoziția persoanei vătămate un termen mai lung pentru a formula plângere prealabilă, acesta fiind de 3 luni, și nu de 2 luni, ca în vechiul cod, și curge:
Din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. În acord cu principiul rolului activ al organului de urmărire penală și pentru a nu afecta termenul de prescripție a răspunderii penale, s-a modificat criteriul în funcție de care curge termenul de la care persoana vătămată are posibilitatea de a formula plângere prealabilă, aceasta nu mai depinde de momentul la care aceasta a știut cine este făptuitorul, ci de acela la care a aflat despre săvârșirea faptei;
când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul curge de la dată când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei. În reglementarea anterioară, când persoana vătămată era un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, întrucât introducerea plângerii prealabile îi revenea acestuia, termenul curgea din ziua în care minorul – nu reprezentantul său legal – știa cine este făptuitorul. În noul Cod de procedură penală se observă că nu se mai face distincție în funcție de tipul capacității de exercițiu, în situația oricărui minor sau incapabil, termenul curge de la dată când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei;
în cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanei vătămate minore sau incapabile, termenul curge de la data numirii vătămate minore sau incapabile, termenul curge de la data numirii unui nou reprezentant legal, în acest caz acțiunea penală putându-se pune în mișcare și din oficiu.
Termenul de 3 luni prevăzut de art.295 NCPP pentru introducerea plângerii prealabile se calculează potrivit art.269 alin. (3) și (4) și art.270 NCPP, iar nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului, potrivit art. 268 alin. (1) NCPP.
În art.69 alin. (2) din Legea nr.192/2006 se prevede un caz de suspendare a termenului prevăzut de art.295 NCPP, respectiv dacă procedura de mediere a fost declanșată în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfășurării medierii. Dacă părțile aflate în conflict nu au încheiat o înțelegere, potrivit art.56 alin. (1) lit. a) din lege (este vorba de înțelegerea încheiată în urma soluționării conflictului), persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în același termen, care își va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare.
Dispozițiile privind termenul de introducere a plângerii prealabile nu sunt aplicabile în situațiile când acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu de către organul de urmărire penală, potrivit art.157 NCP.
3.4. Procedura în cazul infracțiunii flagrante
Plângerea prealabilă reprezintă principalul mod special de sesizare în sistemul nostru judiciar.
Plângerea prealabilă este o instituție cu consecințe importante nu numai în materia sesizării organelor de urmărire penală, ci și în ceea ce privește desfășurarea ulterioară a procesului penal (care se poate opri prin împăcarea părților, retragere ori încheierea unui acord de mediere, în condițiile legii speciale).
Prin urmare, instituția beneficiază de o reglementare autonomă, ce va fi analizată în acest capitol, chiar dacă analiza antamează aspecte ce exced problematicii sesizării organelor de urmărire penală.
Plângerea prealabilă este o instituție cu natură juridică mixtă, ce cunoaște o dublă reglementare: procesuală și substanțială.
din punct de vedere procesual, plângere prealabilă este un mod special de sesizare, o condiție obligatorie pentru începerea și desfășurarea ulterioară a procesului penal (condiție de procedibilitate);
din punct de vedere substanțial, plângerea prealabilă este o condiție necesară pentru tragerea la răspunderea penală; în sens negativ (lipsa plângerii prealabile), este o cauză care înlătură răspunderea penală (condiție de pedepsibilitate);
Plângerea prealabilă și instituțiile sale corespondente pe plan substanțial (retragerea plângerii prealabile, încheierea acordului de mediere), condiționează doar începerea urmăririi penale și, eventual, continuarea procesului penal.
Plângerea prealabilă nu declanșează o procedură specială de urmărire și judecare a cauzelor în care este formulată.
Dispozițiile cuprinse în art.280 C.proc. Pen. din 1968 sunt menținute și în noua reglementare. Soluția propusă de organele de cercetare este clasarea având în vedere că soluția încetării urmăririi penale nu mai este reglementată în noua legislație.
Potrivit art. 61 alin. (2) NCPP, în cazul infracțiunilor flagrante, organele de constatare au dreptul: de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.
3.5. Titularul plângerii prealabile
În condițiile în care legiuitorul a reglementat instituția plângerii prealabile pentru a ocroti în primul rând interesele celui vătămat prin infracțiune, dreptul de a introduce plângerea prealabilă este strict personal, individual și netransmisibil.
Acest drept nu poate fi transferat altor persoane nici prin acte între vii, nici prin succesiune legală sau testamentară.
Astfel, titularul plângerii prealabile poate fi numai persoana vătămată, adică subiectul pasiv al infracțiunii, a cărui vătămare este consecința directă a infracțiunii, nu și partea civilă care nu îndeplinește și condiția de a fi subiect pasiv al infracțiunii reclamate.
Poate face plângere prealabilă persoana fizică personal și persoana juridică prin reprezentantul legal, excepțiile fiind expres prevăzute de lege:
pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea prealabila se face de reprezentantul său legal;
persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere prealabila cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Aceste din urmă persoane nu au dreptul de a introduce plângere prealabilă în locul minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă. Însă, în cazul introducerii plângerii de către aceste persoane, dacă minorul consimte în mod expres la plângerea făcută, ea capătă caracterul unei plângeri prealabile valabile; consimțământul trebuie însă să intervină înăuntrul termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea dreptului de a introduce plângere prealabilă.
În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, plângerea se face de noul reprezentant legal.
Astfel, legiuitorul păstrează distincția între capacitatea naturală de a fi subiect (titular) al dreptului de a face plângere prealabilă (de a avea dreptul ideal) și capacitatea juridică de a exercita acest drept. Deși prima capacitate o au și minorii sau incapabilii, aceștia nu au capacitatea de exercițiu al dreptului de a face plângere prealabilă.
Exercitarea dreptului poate fi făcută și prin mandatar, în acest caz dispozițiile de la plângere fiind aplicabile prin analogie, sub condiția că mandatul să fie special, procura să fie atașată plângerii, iar aceste două acte s fie depuse în termen la organele de urmărire penală.
În practica judiciară s-a arătat că mandatul special trebuie să fie dat în cadrul termenului prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile, astfel că lipsa calității procesuale a persoanei care a introdus plângerea prealabilă la organul competent pentru persoana vătămată nu se acoperă printr-un mandat dat după depășirea termenului, în cazul în care plângerea prealabilă a fost făcută de o persoană fără calitate, persoana vătămată o poate însuși printr-o declarație dată în termen organului de cercetare penală, situație în care plângerea este considerată legal făcută; în conținutul mandatului trebuie să se precizeze împotriva cui se face plângerea prealabilă și pentru ce faptă, o procură cu caracter general nu poate servi pentru introducerea plângerii prealabile, nu se poate reține lipsa plângerii prealabile în cazul în care aceasta a fost formulată și introdusă în baza contractului de asistență juridică de către avocatul persoanei vătămate.
În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, sunt prevăzute situații excepționale, când acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu, potrivit art. 157 NCP:
dacă persoana vătămată a decedat sau, în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile (caz reglementat expres în cod, ca urmare a soluțiilor jurisprudențiale). În lipsa unei distincții prevăzute expres de lege, regula este aplicabilă indiferent de cauza decesului/lichidării, respectiv dacă aceasta a fost cauzată de inculpat sau nu. Dacă acest lucru a intervenit după introducerea plângerii prealabile, procesul penal va continua, deoarece legal nu există posibilitatea ca o altă persoană să retragă plângerea prealabilă; numai decesul suspectului sau inculpatului atrage clasarea sau încetarea procesului penal;
în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă;
în cazul în care cel vătămat este o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor – caz prevăzut cu titlu de noutate în actuala reglementare, ca protecție suplimentară a persoanelor juridice aflate în situația dată.
În ceea ce privește raportul dintre cele două modalități de declanșare a procesului penal, s-a apreciat că punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu numai în subsidiar, și anume dacă cei îndreptățiți de lege nu au introdus plângerea prealabilă la organul judiciar competent.
În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror, ca o modalitate suplimentară de protejare a categoriilor de persoane vulnerabile împotriva oricăror acte de inducere în eroare.
În această situație, atâta timp cât legiuitorul nu prevede o procedură specială prin care procurorul să își dea acordul, acesta poate rezulta din soluția de clasare, însă nimic nu îl împiedică în a audia persoanele implicate, dacă are vreun dublu în legătură cu manifestarea liberă a voinței persoanei vătămate.
Retragerea plângerii prealabile, în cazul în care o astfel de plângere a fost introdusă de reprezentantul legal al minorului sau de minor cu încuviințarea reprezentantului legal, se face în condițiile cerute de lege pentru exercitarea drepturilor persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau având capacitate de exercițiu restrânsă.
Titularul dreptului de a face plângere prealabilă este persoana vătămată. Poate face plângere prealabilă persoana fizică personal și persoana juridică prin reprezentantul legal.
Dreptul persoanei vătămate de a face plângere este un drept cu caracter personal, excepțiile fiind expres prevăzute de lege;
pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal;
persoana cu capacitate de exercițiu restrânsa poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă.
În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, plângerea se face de noul reprezentant legal.
Acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu, potrivit art.157 NCP;
dacă persoana vătămată a decedat sau, în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii (caz reglementat expres în cod, ca urmare a soluțiilor jurisprudențiale). Dacă acest lucru a intervenit după introducerea plângerii prealabile, procesul penal va continua, deoarece legal nu există posibilitatea ca o altă persoană să retragă plângerea prealabilă;
în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsă;
în cazul în care cel vătămat este o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor – caz prevăzut cu titlu de noutate în actuala reglementare, ca protecție suplimentară a persoanelor juridice aflate în situația dată.
3.6. Condițiile de formă ale plângerii și organul de urmărire penală
Spre deosebire de reglementarea anterioară, când prin plângerea prealabilă persoana vătămată trebuia să indice autorul, noul Cod de procedură penală nu mai diferențiază conținutul și forma plângerii prealabile de cea clasică, persoana vătămată urmând să indice făptuitorul doar dacă este cunoscut, esențial fiind să fie exprimată dorința acesteia de a fi promovată acțiunea penală.
Pentru exprimarea acestei dorințe, nu se cere vreo formulă specială, ci este suficient dacă se poate deduce acea voință din expunerea faptelor pe care le conține plângerea prealabilă. Tot astfel, nu este o condiție a valabilității formale a plângerii prealabile ca în cerere să fie întrebuințată sintagmă, plângere prealabilă”.
În doctrină s-a arătat că, dacă altă ar fi în realitate fapta decât aceea descrisă de plângere și dacă pentru aceasta este necesară plângerea prealabilă, nu se poate proceda la urmărirea sau la judecarea acelei fapte decât dacă s-a făcut o nouă plângere, care să aibă ca obiect fapta săvârșită în realitate.
Dacă fapta descrisă în plângere se află în concurs cu alte fapte, de asemenea urmăribile și judecabile la plângere prealabilă, și plângerea nu privește și aceste fapte, ele nu pot face obiectul urmăririi penale ca urmare a introducerii plângerii prealabile, deoarece organul căruia i-a fost adresată plângerea este învestit prin plângerea prealabilă numai cu privire la fapta care formează obiectul plângerii.
Dacă pentru fapta descrisă nu se cere plângerea prealabilă, plângerea făcută va avea valoarea unei simple plângeri sau a unui denunț și, deci, dacă a fost introdusă la organul de urmărire penală, acesta se va considera sesizat cu urmărirea faptei respective, iar dacă plângerea a fost introdusă la instanța de judecată, aceasta o va trimite organului de urmărire penală.
În practica judiciară s-a susținut că înscrisul intitulat, declarație”, scris de organul de poliție și semnat de persoana vătămată, are valoarea unei plângeri prealabile, dacă descrie modul în care a fost săvârșită infracțiunea, se face referire la făptuitor și se solicit tragerea la răspundere a acestuia; o asemenea declarație poate fi făcută și oral, organul de poliție fiind obligat să o consemneze într-un proces-verbal; deși nu se prevede în mod expres, însăși rațiunea de a fi a plângerii prealabile reclamă ca aceasta să conțină în mod expres, însăși rațiunea de a fi a plângerii prealabile reclamă ca aceasta să conțină în mod obligatoriu, alături de descrierea faptei, dorința persoanei vătămate ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală; dacă această manifestare de voință a persoanei vătămate lipsește, ea poate fi înlăturată în termenul prevăzut pentru depunerea plângerii, cu prilejul audierii persoanei vătămate.
Împrejurarea că persoana vătămată a dat mai multe declarații în cursul urmăririi penale, în care a descris în detaliu săvârșirea infracțiunii, l-a indicat pe făptuitor și s-a constituit parte civilă, echivalează cu o plângere prealabilă; dacă declarația persoanei vătămate dată în cursul urmăririi penale cuprinde descrierea faptei de lovire, indicarea autorului și a mijloacelor de probă, rezultă intenția să în privința tragerii la răspundere penală a agresorului.
În cazul plângerii prealabile nu sunt aplicabile dispozițiile privind restituirea pe cale administrativă [art.294 alin. (2) NCPP], însă, deoarece este posibil că plângerea prealabilă să fie inform, organul de urmărire penală este nevoit să facă demersuri în vederea identificării persoanei vătămate, pentru a lămuri aspectele respective. Dacă această procedură ar dura mai mult de 3 luni, nu putem aprecia că persoana vătămată pierde termenul, întrucât manifestarea sa de voință a fost exprimată în termenul legal.
Plângerea prealabilă făcută de reprezentantul unei persoane fără capacitate de exercițiu trebuie să cuprindă mențiuni privind vârsta minorului, situația persoanei incapabile și capacitatea de reprezentant legal. Când plângerea prealabilă se introduce prin mandatar special, se anexează și copia legalizată de pe acest mandat.
Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii, fiind astfel menținută, în acord cu funcțiile judiciare și structura procesului penal, imposibilitatea persoanei vătămate de a se adresa direct cu plângere prealabilă instanței de judecată.
Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent, aceasta având obligația de a o trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.
În cazul în care persoana vătămată a introdus plângerea prealabilă în termenul legal la organul judiciar necompetent, iar acesta, în loc să o trimită pe cale administrativă organului competent, a îndrumat persoana vătămată să se adreseze acestuia, noua plângere nu poate fi respinsă ca tardivă, având în vedere existența primei plângeri prealabile introduse în termen legal; împrejurarea că organul judiciar greșit sesizat nu a respectat prevederile legale nu este imputabilă persoanei vătămate și nu poate fi sancționată cu încetarea procesului penal.
Dacă faptele ce formează obiectul plângerii prealabile tardiv introduse constituie infracțiuni pentru care competența de rezolvare aparține altui organ judiciar, nu se dispune încetarea urmăririi penale (în prezent, clasarea – n.N.) sau restituirea plângerii persoanei vătămate, ci se trimite plângerea organului de urmărire penală competent.
La primirea plângerii prealabile, organul de urmărire penală verifică dacă aceasta îndeplinește condițiile de formă și dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. În cazul în care constată că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate, împreună cu referatul cu propunere de clasare.
Ca efect al principiului oficialității, în caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile, urmând a chema ulterior persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală, iar, în caz contrar, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate și referatul cu propunere de clasare.
Astfel, în cazul în care o infracțiune pentru care se cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate este flagrantă, are loc o revenire în parte la principiul oficialități, în sensul că organul de urmărire penală este obligat să procedeze la constatarea săvârșirii ei chiar în lipsa plângerii prealabile, probele obținute în aceste condiții constituind dovezi esențiale în soluționarea cauzei, dacă persoana vătămată ar introduce plângere prealabilă, este neputând fi obținute decât în momentul săvârșirii infracțiunii.
Dacă se constată că într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere.
În caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate și referatul cu propunere de clasare (măsura este prevăzută în mod corespunzător și în sarcina instanței în faza judecății – art.386 alin. (2) NCPP.
Când, în cauză, persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor sau dacă între timp persoana vătămată a decedat ori, în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată, acțiunea penală va continua din oficiu, în temeiul art.157 alin. (4) și (5) NCP.
Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care se prevedea obligația organului de urmărire penală de a chema persoana pentru a verifica manifestarea de voință în sensul inițierii acțiunii penale împotriva făptuitorului, în situația schimbării de încadrare juridică și a infracțiunii flagrante, în actuala reglementare, în mod corect se stabilește obligația organului de urmărire penală, în toate cauzele în care s-au efectuat acte de urmărire penală, de a verifica manifestarea de voință a persoanei vătămate.
Organul de urmărire penală are obligația să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă înțelege să facă plângere, uzând de toate mijloacele procedurale prevăzute de lege în acest sens.
În situația schimbării încadrării juridice, momentul de la care curge termenul de 3 luni în care persoana vătămată poate formula plângerea prealabilă nu este data luării la cunoștință de săvârșirea faptei, ci acela al schimbării încadrării juridice de către organul judiciar.
Având în vedere că plângerea prealabil – ca instituție de drept penal – este legată de condițiile tragerii la răspundere penală, principiul mitior lex este aplicabil și normelor referitoare la plângerea prealabilă, în caz de succesiune a legilor.
Astfel, în situația în care se constată că, într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, este necesară plângerea prealabilă potrivit noii legi (de exemplu, violarea de domiciliu în formă calificată, prevăzută de art. 224 alin. (2) NCP, tulburarea de posesie, prevăzută de art. 256 NCP), organul de urmărire penală va trebui să cheme persoana vătămată și o întrebe dacă înțelege să formuleze plângere prealabilă, în caz contrar dispunând clasarea. Când acțiunea penală a fost pusă în mișcare la plângerea prealabilă, iar ulterior fapta a primit o încadrare pentru care nu era necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală continuă cercetarea, plângerea prealabilă fiind considerată ca o simplă plângere.
Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent, acesta având obligația de a o trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent (art.296 alin (4) și (5) NCPP).
La primirea plângerii prealabile, organul de urmărire penală verifică dacă aceasta îndeplinește condițiile de formă și dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. În cazul în care constată că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate, împreună cu referatul cu propunere de clasare (art.297 alin. (1) NCPP).
Ca efect al principiului oficialității, în caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile, urmând a chema ulterior persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală, în caz contrar, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate și referatul cu propunere de clasare (art.298 NCPP).
În cazul în care constată că într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală este necesară plângere prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere.
În caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate și referatul cu propunere de clasare (măsura este prevăzută în mod corespunzător și în sarcina instanței în faza judecății – art.386 alin. (2) NCPP.
Când, în cauză, persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsa sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, sau dacă între timp persoana vătămată a decedat sau, în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată, acțiunea penală va continua din oficiu, în temeiul art.157 alin. (4) și (5) NCP.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care se prevedea obligația organului de urmărire penală de a chema persoana pentru a verifica manifestarea de voință în sensul inițierii acțiunii penale împotriva făptuitorului, în situația schimbării de încadrare juridică și a infracțiunii flagrante, în actuala reglementare, în mod corect se stabilește obligația organului de urmărire penală, în toate cazurile în care s-au efectuat acte de urmărire penală, de a verifica manifestarea de voință a persoanei vătămate.
Având în vedere că plângerea prealabilă – ca instituție de drept penal – este legată de condițiile tragerii la răspundere penală, principiul mitior lex este aplicabil și normelor referitoare la plângerea prealabilă, în caz de succesiune a legilor.
Astfel, în situația în care se constată că, într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală pană la intrarea în vigoare a noului Cod penal, este necesară plângerea prealabilă potrivit noii legi (de exemplu, violarea de domiciliu în formă calificată, prevăzută de art.224 alin. (2) NCP, tulburarea de posesie, prevăzută de art. 256 NCP), organul de urmărire penală va trebui să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă înțelege să formuleze plângere prealabilă, în caz contrar dispunând clasarea.
3.7. Asemănări și deosebiri între plângerea prealabilă și celelalte moduri de sesizare a organelor de urmărire penală
Dacă între plângerea prealabilă și celelalte modalități speciale de sesizare sunt asemănării de regim juridic, fiind atât condiții ale pedepsibilității – lipsa lor excluzând posibilitatea de pedepsire a infracțiunii -, precum și condiții de procedibilitate, între acestea regăsim totuși și semnificative diferențe.
Astfel, spre deosebire de plângere prealabilă, sesizarea organului său a persoanei desemnate de lege, precum și autorizarea organului prevăzut de lege nu pot fi retrase. De asemenea, legiuitorul nu prevede un termen pentru introducerea unei asemenea sesizări sau pentru acordarea autorizării speciale, astfel încât acestea pot fi făcute/obținute pană la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.
De asemenea, spre deosebire de plângerea prealabilă, în celelalte cazuri de sesizare specială, oficialitatea este limitată numai în legătură cu declanșarea acțiunii, nu și referitor la continuarea ei, în sensul că, ulterior sesizării sau autorizării, procesul penal se desfășoară din oficiu, iar organele/persoanele/instituțiile care au dat încuviințarea nu mai pot interveni în exercitarea acțiunii penale. Astfel spus, odată ce a intervenit inițiativa acestor persoane sau organe, în condițiile legii, principiul oficialității devine incident, actele necesare desfășurării procesului penal efectuându-se în continuare din oficiu.
S-a mai arătat în doctrină că inculpatul nu poate renunța la garanția autorizării, fiind că aceasta este totdeauna stabilită în interes public, și nu în interes privat. Totodată, spre deosebire de dreptul la plângerea prealabilă, nu se poate renunța valabil, în mod expres sau tacit, dinainte, la exercițiul dreptului de cerere de autorizare și o pretinsă renunțare nu poate fi în mod util invocată de cineva.
În practică s-a arătat că neregularitatea actului de sesizare constând în lipsa avizului prevăzut de lege, necesar pentru trimiterea în judecată, nu constituie o simplă omisiune a organului de urmărire penală ce poate fi acoperită în urma restituirii cauzei la procuror, ci o condiție pentru punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, a cărei nerespectare impune pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal.
De asemenea, în practică s-a mai arătat că, atâta timp cât actul procesual al trimiterii în judecată s-a realizat cu respectarea tuturor condițiilor cerute de lege la momentul respectiv, instanța nu poate fi împiedicată a judeca, pe motiv că au intervenit schimbării cu privire la calitatea de parlamentar a inculpatului, în sensul că, din cauza prelungirii soluționării procesului, i-a expirat mandatul de parlamentar, ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu, nu poate impune repetarea procedurii de ridicare a imunității parlamentare, se impune concluzia că situațiile ce se pot ivi ulterior nu mai pot produce efecte, în sensul anulării actului de sesizare a instanței, cu atât mai mult cu cât fiecare ridicare de imunitate se referă la fapte strict determinate ale parlamentului, iar nu la persoana să în ansamblu.
În literatura de specialitate și în jurisprudență s-a subliniat că principiul mitior lex consacrat în art.15 alin. (2) din Constituția României ți art.13 CP 1969 (în prezent, art.5 NCP), fiind legat de condițiile de tragere la răspunderea penală, este aplicabil și normelor care reglementează situațiile speciale de sesizare, în caz de succesiune a legilor în timp, determinând chiar împiedicarea începerii urmăririi penale.
O modificare importantă operată de NCPP constă în reglementarea, ca acte de sesizare, a actelor încheiate de organele de constatare. Potrivit art.198 alin. (2) NCPP, procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art.61 alin (1) lit, a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal. De asemenea, potrivit art.61 alin. (5) NCPP procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile art.61 alin. (1) NCPP constituie act de sesizare a organului de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
NCPP a eliminat dispoziția referitoare la exprimarea dorinței guvernului străin în cazul infracțiunii prevăzute de art.171 C.pen. din 1968, având în vedere faptul că dispozițiile art.408 NCP care incriminează fapta descrisă în vechea reglementare nu mai prevăd o asemenea condiție pentru sesizarea organului de urmărire penală.
NCPP nu mai stipulează în textul generic, referitor la modurile de sesizare a organului de urmărire penală, obligația autorităților publice de a sesiza de îndată organul de urmărire penală, de a prezenta situații explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită și de a se constitui parte civilă. Această obligație a fost reglementată însă la art.291 NCPP.
Noul Cod de procedură penală prevede în mod expres, în art.288, o nouă formă specială de sesizare a organelor de urmărire penală, alături de plângere, denunț și sesizarea din oficiu, respectiv actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege.
Procesul-verbal încheiat de aceste organe, în condițiile cerute de lege, va constitui act de sesizare a organelor de urmărire penală, fără a avea valoarea unei constatări de specialitate în procesul penal și fără a putea fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
În noua reglementare sunt/este menținute/ă majoritatea dispozițiilor derogatorii în privința sesizării și punerii în mișcare a acțiunii penale. În toate aceste cazuri, chiar dacă există o sesizare obișnuită potrivit art.288 alin. (1) NCPP, urmărirea penală nu poate fi începută decât după ce organul de urmărire penală este sesizat în conformitate cu dispozițiile legale speciale, respectiv:
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere – instituție pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere;
de persoana prevăzută de lege;
cu autorizarea organului prevăzut de lege;
În cazul infracțiunilor săvârșite de militari s-a consacrat în continuare o reglementare distinctă, sesizarea comandantului fiind necesară pentru începerea urmăririi penale în cazul infracțiunilor prevăzute la art.413-417 NCP. Spre deosebire de aceste infracțiuni limitative prevăzute, cu privire la care s-a stabilit procedura special de sesizare, celelalte infracțiuni săvârșite de militari au regim comun, organul de urmărire penală nemaiavând nici chiar obligația de a-l inform ape comandant despre începerea urmăririi penale.
În condițiile în care noua formă a infracțiunii prevăzute de art. 171 CP 1969-infracțiuni contra reprezentantului unui stat străin – este reglementată în art.408 NCP – infracțiuni contra persoanelor care se bucură de protecție internațională, cu privire la care nu se mai prevede obligația exprimării dorinței guvernului străin pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, rezultă că nu mai este prevăzut drept caz special de sesizare cel al exprimării dorinței guvernului străin.
CAP.IV. EXAMINAREA ȘI VERIFICAREA SESIZĂRII
4.1. Examinarea sesizării
La primirea sesizării, potrivit art.294 NCPP, organul de cercetare penală își va verifica competența:
în cazul în care constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, înaintează cauza procurorului, întocmind un referat cu propunere de trimitere a sesizării organului competent [art.58 alin. (3) NCPP];
în cazul în care constată că este competent să efectueze urmărirea penală, verifică:
dacă sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate. În situația în care plângerea sau denunțul (măsura nu se aplică și în cazul în care actul de sesizare îl reprezintă actul încheiat de alt organ de constatare sau este reprezentat de un mod special de sesizare) nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă sau neclară, se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc.
Măsura restituirii pe cale administrativă este diferită de cea avută în vedere de soluția de clasare prevăzută de art.315 alin. (1) lit. a) NCPP, când organul de urmărire penală constată neregularități de fond și de formă esențiale ale actului de sesizare.
Astfel, în cazul în care plângerea informă conține neregularități ce pot fi remediate, se va restitui pe cale administrativă petiționarului, în vederea acoperirii respectivelor neregularități, însă dacă acesta conține neregularități esențiale, organul de cercetare penală va propune procurorului clasarea în temeiul art.315 alin. (1) lit. a) NCPP, fără efectuarea altor acte procedurale.
Prin urmare, nu este nevoie ca în prima fază organul de urmărire penală să restituie pe cale administrativă plângerea și, dacă petentul nu acoperă neregularitățile sau nouă plângere conține alte neregularități, abia atunci să poată dispune soluția de clasare. Procedura administrativă nu reprezintă o procedură prealabilă soluției de clasare, soluțiile adoptate de organul de urmărire penală sunt independente și țin de caracterul esențial sau nu al neregularităților actului de sesizare.
De exemplu, dacă petentul omite să indice CNP-ul, domiciliul, semnătura, se va face aplicarea dispozițiilor art.294 alin. (2) NCPP privind restituirea pe cale administrativă, însă dacă acesta reclamă fapte absurde, neverosimile sau nu îndeplinește condiții de formă esențiale, cum este cea a numelui său denumirii petentului, atunci organul de urmărire penală va dispune clasarea.
În condițiile în care, în prima situație, organul de urmărire penală nu dispune o soluție de clasare, măsura administrativă de restituire nu poate fi supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară, putând face, eventual, obiectul controlului potrivit art.336 și art.339 NCPP. În cea de-a doua situație însă, persoana interesată poate contesta soluția de clasare a procurorului potrivit art.339 și art.340 NCPP, pentru a demonstra caracterul cel puțin verosimil al faptelor reclamate;
dacă din cuprinsul sesizării nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) NCPP. În cazul în care sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate sau, în urma restituirii pe cale administrativă, petiționarul a indicat elementele care lipsesc, organul de cercetare penală verifică dacă din cuprinsul sesizării rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art.16 alin. (1) NCPP.
În caz afirmativ, organul de cercetare penală va înainta procurorului actele, împreună cu referatul prin care va propune clasarea, fără a efectua acte de urmărire penală în cauză. Dacă procurorul va aprecia propunerea întemeiată, va dispune, prin ordonanță, clasarea.
În caz negativ, organul de cercetare penală va dispune, prin ordonanță, începerea urmăririi penale cu privire la faptă, fără a efectua alte verificări prealabile.
NCPP reglementează în mod unitar obligațiile pe care le are organul de urmărire penală la momentul primirii sesizării. Aceste obligații se aduc la îndeplinire la ordinea menționării lor în cuprinsul textului legal analizat, în mod subsecvent.
Astfel, o primă obligație constă în verificarea competenței, imediat după sesizare, obligație care decurge atât din cuprinsul dispozițiilor art. 294 alin. (1) NCPP, cât și din cel al dispozițiilor art.58 alin (1) NCPP. Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent art.58 alin. (3) NCPP. O astfel de obligație era prevăzută și în legislația anterioară art.210 C.proc. Pen. din 1968.
Cea de-a doua obligație a organului de urmărire penală, aceea de a verifica îndeplinirea condițiilor de formă prevăzută de lege pentru plângere sau denunț, precum și de a verifica dacă descrierea faptei este completă și/sau clară, se va îndeplini numai dacă organul sesizat constată că este competent să efectueze urmărirea penală.
Dacă plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, actul de sesizare nu este propus pentru clasare, ci se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc. Față de vechea reglementare care viza numai condițiile de formă ca motiv de restituire pe cale administrativă [art.222 alin (8) C.proc. Pen. din 1968], noua reglementare adaugă un motiv suplimentar, respectiv cel al descrierii incomplete ori neclare a faptei.
Dacă se constată în urma îndeplinirii obligațiile de mai sus că sunt îndeplinite condițiile legale de admisibilitate, organul de cercetare penală verifica dacă din cuprinsul sesizării rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) NCPP.
Dacă constată incidența unui astfel de caz de împiedicare, organele de cercetare penală înaintează procurorului actele, împreună cu propunerea de clasare, urmând ca procurorul să dispună prin ordonanță clasarea, dacă este de acord cu mențiunile din referatul organelor de cercetare.
La primirea sesizării, potrivit art. 294 NCPP, organul de cercetare penală își va verifica competența:
Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, înaintează cauza procurorului, întocmind un referat cu propunere de trimitere a sesizării organului competent;
Dacă organul de cercetare penală constată că este competent să efectueze urmărirea penală, verifică:
Dacă sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate. În situația în care plângerea sau denunțul (măsura nu se aplică și în cazul în care actul de sesizare îl reprezintă actul încheiat de alt organ de constatare) nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc
În această situație, organul de urmărire penală nu va dispune o soluție de clasare, ci va lua măsura administrativă arătată, care nu poate fi supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară în procedura prevăzută de Capitolul VII – Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală;
Dacă din cuprinsul sesizării nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) NCPP.
În cazul în care sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate sau în urma restituirii pe cale administrativă, petiționarul a indicat elementele care lipsesc, organul de cercetare penală verifică dacă din cuprinsul sesizării rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) NCPP.
În caz afirmativ, organul de cercetare penală va înainta procurorului actele, împreună cu referatul prin care v-a propune clasarea, fără a efectua acte de urmărire penală în cauză. Dacă procurorul v-a aprecia propunerea întemeiată, va dispune, prin ordonanța, clasarea.
În caz negativ, organul de cercetare penală va dispune, prin ordonanță, începerea urmăririi penale cu privire la faptă, fără a efectua anterior alte verificări prealabile (cu excepția situației prevăzute de art.2941 NCPP).
4.2. Verificarea sesizării
Nouă structură a procesului penal nu mai prevede o fază a actelor premergătoare, ci doar două faze: faza de investigare a faptei și faza de investigare a persoanei.
Astfel, de la momentul luării la cunoștință despre comiterea unei infracțiuni, dacă sunt competente, sesizarea îndeplinește condițiile de admisibilitate și nu sunt incidente impedimentele care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale prevăzute de art.16 alin. (1) NCPP, organele de urmărire penală sunt obligate să înceapă urmărirea penală cu privire la faptă și să stabilească astfel cadrul legal în vederea respectării garanțiilor procesuale recunoscute părților și subiecților procesuali principali.
Dacă, potrivit reglementării anterioare, organele de urmărire penală aveau facultatea de a efectua acte premergătoare în vederea verificării sau completării informațiilor din actul de sesizare pentru începerea urmăririi, noul Cod de procedură penală nu mai prevede această posibilitate, astfel că orice act întocmit în afara cadrului procesual stabilit prin începerea urmăririi penale va fi considerat a fi efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, atrăgând nulitatea acestuia, potrivit art.280 alin. (1) NCPP, iar probele obținute în această fază, indiferent de mijlocul de probă (nici chiar proces-verbal) utilizat în acest sens, vor fi excluse, ca fiind obținute în mod nelegal, potrivit art.102 alin. (2) NCPP.
Prin urmare, nemaiexistând o fază a actelor premergătoare, dacă sunt îndeplinite condițiile arătate, se va dispune începerea urmăririi penale în rem, după care se vor efectua acte de cercetare atât pentru verificarea sau completarea informațiilor din actul de sesizare, cât și cu privire la strângerea probelor necesare referitoare la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Astfel, chiar dacă se poate întâmpla ca în momentul în care organul de urmărire penală ia cunoștință de săvârșirea unei fapte penale datele existente cu privire la infracțiune să fie insuficiente pentru începerea urmăririi penale, dar să se întrevadă posibilitatea de a fi completate, sau să existe date suficiente cu privire la fapta penală săvârșită, dar să se întrezărească existența unei cauze de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale (și deci cauză de împiedicare a începerii urmăririi penale), cauză care nu este pentru moment suficient de concretizată, organul de urmărire penală nu va putea efectua acte premergătoare, ci trebuie stabilit cadrul procesual prin începerea urmăririi penale cu privire la faptă, care să confere legalitate actelor cu caracter procedural penal efectuate.
Considerăm că organul de cercetare penală nu poate efectua acte cu caracter procedural în calitate de organ de poliție judiciară, însă acestuia nu i se poate interzice a efectua acte de verificare în calitate de organ de poliție cu atribuții administrative – de exemplu, potrivit art.26 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată, printre atribuțiile acesteia regăsim activitatea de culegere de informații în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum și a altor fapte ilicite. Aceste informații nu vor putea fi însă valorificate ca atare, ca probe în cadrul procesului penal.
În conformitate cu art.2941 NCPP, ori de câte ori este necesară o autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei alte condiții prealabile pentru începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală efectuează verificări prealabile. În aceste situații, odată cu sesizarea instituției competente, parchetul va înainta un referat întocmit de procurorul căruia i-a fost repartizată lucrarea, care va cuprinde rezultatele verificărilor prealabile referitoare la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicită autorizarea prealabilă sau îndeplinirea altei condiții prealabile.
În condițiile în care, în structura sa, noul Cod de procedură penală folosește sintagme diferite, în funcție de tipul urmăririi penale -, începerea urmăririi penale “, când se referă la urmărirea penală care se derulează față de faptă, și, continuarea/efectuarea urmăririi penale”, când se referă la urmărirea penală care se desfășoară față de persoană -, din interpretarea gramaticală a textului de la art. 2941 NCPP ar rezulta că aceste verificări prealabile sunt obligatorii în toate situațiile date înainte de începerea urmăririi penale cu privire la faptă.
Considerăm însă că sintagmă, începerea urmăririi penale” din conținutul art. 2941 NCPP ar trebui interpretată în raport de dispozițiile art.305 alin. (4) NCPP, potrivit cărora, față de persoanele pentru care urmărirea penală este condiționată de obținerea unei autorizații prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obținerea autorizației ori după îndeplinirea condiției “. În aceste condiții, apreciem că textul supus analizei se referă la efectuarea urmăririi penale față de o persoană, și nu la începerea urmăririi penale cu privire la faptă, situația specială în care s-ar afla persoana cu privire la faptă și administrarea tuturor mijloacelor de probă prevăzute de lege.
Aceste verificări prealabile ar trebui să fie limitate cantitativ și calitativ la îndeplinirea activităților necesare atingerii scopului lor legal, astfel, ele se întreprind până la limita necesităților impuse de începerea urmăririi penale față de persoana în cauză.
Apreciem că scopul acestei reglementări, ce constituie o noutate legislativă față de vechea reglementare procesual penală, este reprezentat de necesitatea emiteri, de către instituția competentă, în cunoștință de cauză, autorizării prealabile pentru începerea urmăririi penale împotriva persoanei cu privire la care se solicită emiterea autorizării.
A se vedea, spre exemplu, cazul judecătorilor Curții Constituționale, care nu pot fi arestați șu trimiși în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Debutaților, al Senatului sau Președintelui României, după caz, la cerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (art.66 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale).
Obiectul verificărilor îl constituie obținerea unor date cu privire la săvârșirea faptei pentru care legea de încriminare impune obținerea autorizării prealabile sau îndeplinirea unei alte condiții prealabile pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, aceste date sunt consemnate în cuprinsul unui referat atașat cererii, prin care se solicită emiterea autorizării, adresate instituției competente.
Nouă structură a procesului penal nu mai prevede o fază a actelor premergătoare, ci doar două faze: faza de investigare a faptei și faza de investigare a persoanei.
Astfel, de la momentul luării la cunoștință despre comiterea unei infracțiuni, dacă sunt competente, sesizarea îndeplinește condițiile de admisibilitate și nu sunt incidente impedimentele care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale prevăzute de art.16 alin. (1) NCPP, organele de urmărire penală sunt obligate să înceapă urmărirea penală cu privire la faptă și să stabilească astfel cadrul legal în vederea respectării garanțiilor procesuale recunoscute părților și subiecților procesuali principali.
Dacă până în prezent, organele de urmărire penală aveau facultatea de a efectua acte premergătoare în vederea începerii urmăririi, noul Cod de procedură penală nu mai prevede această posibilitate, astfel că orice act întocmit în afara cadrului procesual stabilit prin începerea urmăririi penale va fi considerat a fi efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, atrăgând nulitatea acestuia, potrivit art. 280 alin. (1) NCPP, iar probele obținute în această fază, indiferent de mijlocul de probă (nici chiar proces – verbal) utilizat în acest sens, vor fi excluse, ca fiind obținute în mod nelegal, potrivit art. 102 alin. (2) NCPP.
În conformitate cu art. 2941 NCPP, ori de câte ori este necesară o autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei alte condiții prealabile pentru începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală efectuează verificări prealabile. În aceste situații, odată cu sesizarea instituției competente, parchetul va înainta un referat întocmit de procurorul căruia i-a fost repartizată lucrarea, care va cuprinde rezultatele verificărilor prealabile cu privire la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicită autorizarea prealabilă sau îndeplinirea altei condiții prealabile.
În condițiile în care, în structura sa, noul Cod de procedură penală folosește sintagme diferite, în funcție de tipul urmăririi penale – “începerea urmăririi penale” – când se referă la urmărirea penală care se derulează față de faptă – “și” continuarea/efectuarea urmăririi penale” – când se referă la urmărirea penală care se desfășoară față de persoană -, din interpretarea gramaticală a textului de la art.2941 NCPP ar rezulta că aceste verificări prealabile sunt obligatorii în toate situațiile date înainte de începerea urmăririi penale cu privire la faptă.
Considerăm însă că sintagmă, începerea urmăririi penale” din. Conținutul art.2941 NCPP ar trebui interpretată în raport de dispozițiile art.305 alin. (4) NCPP, potrivit cărora, față de persoanele pentru care urmărirea penală este condiționată de obținerea unei autorizații prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obținerea autorizației ori după îndeplinirea condiției”. În aceste condiții apreciem că textul supus analizei se referă la efectuarea urmăririi penală față de o persoană, și nu la începerea urmăririi cu privire la faptă, situația specială în care s-ar afla persoana cu privire la care s-a făcut sesizarea nefiind astfel un impediment pentru începerea urmăririi penale cu privire la faptă și administrarea tuturor mijloacelor de probă prevăzute de lege.
CONCLUZII
Plângerea prealabilă este privită ca o dublă manifestare de voință a persoanei vătămate și anume în primul rând ca o încunoștințare a organelor judiciare și în al doilea rând ca o expresie de voința ca infracțiunea să fie urmărită.
Lipsa plângerii prealabile s-au neintroducerea acesteia cu respectarea condițiilor prevăzute de lege conduce la înlăturarea răspunderii penale.
Desfășurarea procesului penal poate fi influențată de atitudinea persoanei vătămate nu numai în ceea ce privește declanșarea, dar și desfășurarea procesului penal deoarece partea vătămată poate să-și retragă plângerea prealabilă și chiar să se împace cu inculpatul.
Sesizarea organelor de urmărire penală este o etapă esențială a procesului penal român, având în vedere că odată cu declanșarea acestei faze organele de cercetare penală iau cunoștință de încălcarea unor norme sociale transpuse la nivelul conținutului constitutiv al infracțiunilor și declanșează complexul de activități judiciare legate de strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este cazul său nu să se dispună trimiterea în judecată a persoanelor vinovate de săvârșirea faptelor cu caracter antisocial.
Pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, organele de urmărire penală trebuie să ia cunoștință de infracțiunile care s-au săvârșit și cu privire la fiecare făptuitor. Pe cale de consecință, activitatea de urmărire penală, respectiv declanșarea ei nu se pot realiza decât după încunoștințarea organelor de urmărire penală.
În aceste condiții, sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă acel element dinamizatorii care impulsionează întreaga activitate de urmărire și de judecată din cadrul procesului penal român.
În literatura de specialitate s-a apreciat că, mijlocul prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvârșirea unei infracțiuni poartă denumirea de act de sesizare”.
Deși la prima vedere s-ar putea aprecia că actul de sesizare ar putea reprezenta numai o modalitate prin care organul de urmărire penală ia cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni, consecința din punct de vedere juridic care decurge din această manifestare de voință este aceea de a, obliga” organul de urmărire penală să declanșeze complexul de activități, în sensul de a strânge probe, și să se pronunțe, în sensul de a dispune sau nu începerea urmăririi penale.
Sunt de părere că într-o viitoare politică penală s-ar putea mări numărul infracțiunilor urmăribile la plângerea prealabilă, ceea ce ar fi conform cu tendințele moderne de privatizare a procesului penal și cu soluțiile de eficientizare a justiției penale. De altfel, în cursul timpului rolul victimei s-a întărit. Pe de o parte s-a creat posibilitatea de a aduce litigiul stins în fața procurorului, prin formularea unei plângeri contra soluției de netrimitere în judecată, direct în fața instanței, pentru orice tip de infracțiune. Pe de altă parte, s-a reglementat medierea în cauzele penale numai pentru infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau pentru care legea prevede că împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Or, cel puțin aceste două aspecte evidențiază intenția legiuitorului român de a acorda o atenție sporită voinței victimei în pornirea și desfășurarea procesului penal.
BIBLIOGRAFIE
Noul Cod de procedură penală. Note. Corelații. Explicații. Ed. C.H. Beck
Noul Cod de procedură penală; comentarii și explicații -Ed. A 2-a, Ed. Pedro, 2014;
Noul Cod de procedură penală: ghid de aplicare pentru practicieni/Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Georgiana Tudor, Victor Văduva-București: Ed. Hamangiu, 2014;
Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2011;
Ion Neagu, Tratat de procedură penală – partea specială, Editura Universul Juridic, 2009;
ANASTASIU CRIȘU, Drept procesual penal. Partea generală, Editura C.H. Beck,
București, 2007;
Sesizarea organelor de urmărire penală/Marius Ciprian Bogea: Ed. Hamangiu, 2012;
Noul Cod de Procedură Penală. Conține modificările aduse prin P.U.G.nr.3/2014
G.Antoniu, A.Vlăsceanu, A.Barbu, Codul de procedură penală – texte, jurisprudență C.E.D.O., ed. A 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008;
V.Belegante, în V.M.Ciobanu, M.Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I (art.1-526), Ed. Universul Juridic, București, 2013;
M.C.Bogea, Sesizarea organelor de urmărire penală, Ed. Hamangiu, București, 2012;
P.Buneci (coord.), Gh. Șerban, I.Cioclă, I.Dragnea, Al. Vasilache, S.Crețu, A.Pichler, I.Vasilache, V.Stoica, D.Tițian, M.Jiganie-Șerban, Noul Cod de procedură penală. Note. Corelații. Explicații, Ed.C.H.Beck, București, 2014;
A.Crișu, Drept procesual penal, ed. A 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2013;
I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea general, ed. A 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013;
I. Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea general-în lumina noului Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
O.Spineanu-Matei, în G.Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civil. Comentariu pe articole. Vol.I. Art.1-526, Ed. Hamangiu, București, 2013;
Gr.Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. A 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2013;
M.Udroiu, Procedură penală. Partea general. Noul Cod de procedură penală, Ed.C.H.Beck, București, 2014;
A.Vlășceanu, A.Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, București, 2014;
C.Voicu, A.S.Uzlău, G.Tudor, V.Văduva, Noul Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014;
Neagu I., Damaschin M.Tratat de procedură penală. Partea general. În lumina noului Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
Micu B., Păun A., Slăvoiu R., Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste grilă, Ed. Hamangiu, București, 2014;
Udroiu M., Procedură penală. Partea general. Noul Cod de procedură penală, Ed.C.H.Beck, București, 2014;
Lefterache L.V., Drept penal. Partea general. Note de curs, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
M.I.Michinici, M.Dunea, în T.Toader (coord.), Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014;
Marius Eugen Radu, Drept procesual penal. Partea specială. Ed Universitară, București, 2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modurile de Sesizare a Organelor de Urmarire Penala (ID: 128606)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.