Modurile de Incetare a Dreptului de Proprietate

Introducere

Actualitatea temei. Trecerea la economia de piață în Moldova a generat mari schimbări în toate sferele vieții sociale: crearea noilor unități economice, modificarea organizațiilor statale, adoptarea noului Cod civil. Dezvoltarea normală a vieții sociale necesită respectarea normelor de conduită. Odată cu procesul de restructurare, s-au produs schimbări esențiale și în societate.

Astfel, un accent important al societății este proprietatea în noile ei forme recunoscute și ocrotite atît prin legea fundamentală, cît și prin alte legi speciale.

Fiind o totalitate de bunuri ce îi aparțin unui proprietar, noțiunea de proprietate poate fi folosită în mai multe sensuri. Însă în majoritatea lor proprietatea este un fapt constant și univers în toate țările și în toate timpurile. Cu cît omul se dezvoltă și pășește pe calea progresului, cu atît el simte în inima sa dorința de a fi proprietar și de a munci zi și noapte spre a-și atinge scopul. El uită necazul și durerea muncii, cînd se gîndește că rezultatul muncii sale are să-i dea un patrimoniu care să-i înlesnească traiul și să-l facă neatîrnat. Ideea de proprietate îndeamnă deci pe om la muncă și îi face această muncă mai ușoară. Proprietatea este deci naturală și necesară omului; fără dînsa organizația socială este fără neputință. Sensul invers al acestei noțiuni a încercat să fie demonstrat în socialism, unde proprietatea putea aparține doar statului, iar cea personală trebuia să dispună în comunism. Această idee a făcut să dispară simțul de proprietar, stăpîn și a dus la distrugerea socialismului.

În ansamblul relațiilor de producere alături de schimbul de activitate dintre oameni și relațiile de repartiție, relațiile de proprietate constituie elementul cel mai important al acestora, baza tuturor celorlalte relații de producție.

De aceea și dreptul de proprietate trebuie să fie cunoscut, în toate formele și caracterele sale specifice.

În această lucrare vom analiza noțiunea, caracterele, atributele dreptului de proprietate, modalitățile specifice de dobîndire si de încetare a acestora.

Scopul și obiectivele tezei. Domeniu constant al preocupărilor științifice, modalitățile de dobîndire si încetare a dreptului de proprietate implică totuși viziuni originale, descoperiri ce rezultă din obiective limpede trasate.

Argumentele invocate în favoarea importanței și actualității obiectului cercetărilor ne angajează a formula finalitățile studiului întreprins.

Scopul major al cercetărilor efectuate este de a ordona și de a cizela, din dubla perspectivă teoretico-practică, domeniul incert și controversat al modalităților de dobîndire a dreptului de proprietate. Scopul trasat se dimensionează într-un șir de obiective de realizare consecventă și consecutivă:

definirea noțiunii dreptului de proprietate și stabilirea semnelor definitorii ale acestuia- cercetarea originii dreptului de proprietate și stabilirea corelației dintre noțiunea de ,,proprietate,, și ,,drept de proprietate,,.

examinarea fenomenului proprietății din punct de vedere economic și juridic;

numirea, interpretarea și enunțarea, în ultimă instanță, a sensurilor noțiunii dreptului de proprietate din punct de vedere obiectiv și subiectiv.

definirea modalităților de dobîndire a dreptului de proprietate;

formularea criteriilor de clasificare a modalităților de dobîndire a dreptului de proprietate;

definirea și clasificarea modalităților originare de dobîndire a dreptului de proprietate;

definirea și clasificarea modalităților derivate de dobîndire a dreptului de proprietate;

definirea și elucidarea temeiurilor de încetare a dreptului de proprietate;

formularea criteriilor de clasificare a temeiurilor de încetare a dreptului de proprietate;

Suportul metodologic și teoretico-științific al investigațiilor. În vederea cercetării cît mai complete a obiectului investigațiilor, urmărind cu perseverență atingerea graduală a obiectivelor enunțate, am selectat metodele adecvate de cercetare științifică a modalităților de dobîndire și de încetare a dreptului de proprietate. Baza metodologică a investigațiilor se compune din:

metoda logică (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare, diviziune, clasificare, definiții etc.), utilizată constant pe toată lungimea tezei;

metoda istorică, folosită pentru cercetarea originii dreptului de proprietate, discutarea ideilor diferitor autori cu privire la forma dreptului de proprietate încă de la începutul constituirii societății etc.;

metoda sistematică, indispensabilă pentru cercetarea modalităților de dobîndire și de încetare a dreptului de proprietate, actelor normative care exprimă temeiurile de încetare a dreptului de proprietate, etc.;

metoda comparativă, folosită cu incidență maximală în vederea stabilirii conexiunilor dreptului de proprietate în sens juridic cu dreptul de proprietate în sens economic, etc.;

metoda observației, pertinentă pentru evidențierea valorii și evaluarea funcției proprietății precum și a modurilor de dobîndire a dreptului de proprietate.

Suportul teoretico-științific al investigațiilor a fost determinat de realizările doctrinare din țară și de peste hotare. În mod special, evidențiem doctrina juridică din România, Federația Rusă, Republica Moldova privind materia dreptului de proprietate, în special a modalităților de dobîndire și încetare a acestuia.

Cu o deosebită considerație pentru Baieș Sergiu, Ungureanu Ovidiu, Bîrsan Constantin, Gîscă Veronica, Pop Liviu, Pătulea V., Cristian Jora, Lupulescu Dumitru, Filipescu I.P, Florescu D. C., Dogaru I., Chelaru E., Adam Ioan ș.a. operele cărora de drept civil, drepturi reale,dezmembramintele dreptului de proprietate ș.a. au constituit un real și neprețuit suport la elaborarea tezei.

Reieșind din necesitatea determinării aplicarii practice a unor modalități de dobîndire a dreptului de proprietate am recurs la cercetarea hotărîrilor Curții Constituționale a Republicii Moldova.

Noutatea științifică a lucrării. Elementele de noutate științifică ale tezei le rezumăm astfel:

1. Definirea dreptului de proprietate, a modalităților de dobîndire precum și a celor de încetare a dreptului de poprietate.

2. Enumerarea modalităților de dobîndire a dreptului de proprietate atît a celor originare precum și a celor derivate. La fel enumerarea celorlalte modalități de dobîndire a dreptului de proprietate cum ar fi: comoara, bunul pierdut etc.

3. Enumerarea modalităților de încetare a dreptului de proprietate.

4. Abordarea sistematică a tuturor modalităților de dobîndire și de încetare a dreptului de proprietate, atît a celor recunoscute de legislația Republicii Moldova cît și cele susținute de legislațiile României și a Federației Ruse.

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Relevăm semnificația tridimensională a tezei.

Semnificația epistemologică a lucrării rezidă în abordarea și cercetarea științifică a domeniului dreptului de proprietate și anume ceea ce ține de modalitățile de dobîndire și de încetare a acestuia. Semnificația metodologică a lucrării rezultă din departajarea modalităților originare de dobîndire a reptului de proprietate de cele derivate. Semnificația praxiologică a tezei rezultă din abordarea aspectelor practice ale modalităților de dobîndire a dreptului de proprietate și de încetare a acetuia .Concluziile și propunerile pot fi de folos în procesul modificării și amendării legislației civile în vigoare a Republicii Moldova.

Studiul efectuat privind modalitățile de dobîndire și de încetare a dreptului de proprietate nu este consumat, de aceea considerațiile concluzive pot fi dezvoltate cu succes de doctrina juridică.

Rostul lucrării, în primul rînd, este de a clarifica un domeniu cu suficiente incertitudini și stereotipuri afirmate. În al doilea rînd, de a aprofunda procesul cognitiv al dreptului la general și în particular.

Aprobarea rezultatelor obținute. Lucrarea a fost elaborată la Catedra de Drept Privat a Facultății de Drept a Universității Libere Internaționale din Moldova, unde a fost recomandată spre susținere.

Structura tezei. Teza este structurată în trei capitole succedate logic și organic; introducere ca inițiere în studiu; încheiere ce inserează concluzii și recomandări; bibliografie în funcție de suport documentar și doctrinar al lucrării. Astfel primul capitol este denumit ,,Caracteristica generală a dreptului de proprietate’’ și în cadrul acestuia am studiat noțiunile generale și caracteristica dreptului de proprietate, caracterele dreptului de proprietate și atributele dreptului de proprietate. Al doilea capitol se numește ,, Modurile de dobîndire a dreptului de proprietate’’ și include în sine cinci paragrafe studiate: noțiunea și clasificarea modurilor de dobîndire a dreptului de proprietate, ocupațiunea- mod de dobîndire a dreptului de proprietate, accesiunea- mod de dobîndire a dreptului de proprietate, uzucapiunea- mod de dobîndire a dreptului de proprietate, alte moduri de dobîndire a dreptului de proprietate. Al treilea capitol este denumit ,,Modurile de încetare a dreptului de proprietate’’ în cadrul căruia au fost studiate considerațiile generale cu privire la temeiurile de încetare a dreptului de proprietate și clasificarea modurilor de încetare a dreptului de proprietate.

CARACTERISTICA GENERALĂ A DREPTULUI DE PROPRIETATE

Noțiuni generale și caracteristica dreptului de proprietate

Apărută odată cu însăși apariția omului pe pămînt, proprietatea a stat și stă la baza dezvoltării societății omenești [17, p. 29]. Cu cît omul se dezvoltă și pășește pe calea progresului, cu atît el simte în inima sa dorința de a fi proprietar și de a munci zi și noapte spre a-și ajunge scopul. Ideea de proprietate îndeamnă deci pe om la muncă și îi face această muncă mai ușoară. Proprietatea este deci naturală și necesară omului, fără dînsa organizarea socială este cu neputință [19, p. 82]. În ansamblul relațiilor de producție, alături de schimbul de activități dintre oameni și relațiile de repartiție, relațiile de proprietate constituie elementul cel mai important al acestora, baza tuturor celorlalte relații de producție.

Mulți autori admit că prima formă de însușire a premizelor materiale ale procesului de producție, a fost comună, în cadrul comunei primitive. Prin dezvoltarea forțelor de producție s-a ajuns treptat, în cadrul unui proces istoric relativ îndelungat, la însușirea privată, adică la proprietatea privată, individuală.

Alți autori demonstrează că încă de la început proprietatea s-a născut ca o proprietate privată, întemeindu-se fie pe ocupațiune, adică luarea în stăpînire a obiectelor naturii, fie pe muncă, fie pe o convenție socială.

J. J. Rousseau a reunit aceste ultime trei explicații într-una singură și anume: mai întîi, în istoria omenirii proprietatea înseamnă ocuparea obiectelor din natură și ocuparea solului; apoi, prin munca de punere în valoare a acestor elemente ale naturii se justifică luarea lor în stăpînire, adică ocupațiunea. Dar aceasta nu justifică întru nimic excluderea terților și recunoașterea vreunui drept pentru ocupant deci, încă nu este conturat caracterul exclusiv al dreptului de proprietate. Pentru a ajunge la o asemenea consacrare trebuie să mai intervină ceva, și anume convenția între ocupant și stat, prin care statul ,,legalizează’’, adică apără dreptul pe care ocupantul și l-a arogat singur [31, p. 26-27].

Acest proces a a vut loc în țara noastră în 1991, odată cu adoptarea Legii cu privire la proprietate nr.459 din 1991, cînd paralel cu proprietatea statului a fost recunoscut și garantat dreptul de proprietate privată.

Cele relatate confirmă că proprietatea este un fenomen complex, care implică o netăgăduită stare de progres și stabilitate socială.

Complexitatea fenomenului proprietății impune necesitatea examinării lui din două puncte de vedere: economic și juridic.

În accepțiune economică, proprietatea exprimă raportul de însușire de către om a bunurilor materiale, adică raporturile sociale în cadrul cărora se realizează această însușire și care permit însușirea ei. Cu alte cuvinte, prin proprietate se înțelege raportul dintre persoane (proprietari) și bunurile materiale care le aparțin [16, p. 44]. Din conținutul acestei constatări rezultă că altor persoane aceste bunuri ale proprietarului le sunt străine, deci nu le aparțin. După cum se indică în literatura de specialitate economică, proprietatea în sens economic, presupune că relația de proprietate este una efectivă de exercitare directă și nemijlocită a atributelor de proprietar asupra unor bunuri identificabile și măsurabile [21, p. 149]. Mai mult, s-a afirmat că proprietatea face parte integrantă din personalitatea subiectului de drept existînd o legătură foarte strînsă între proprietate și libertate, atribut esențial al personalității umane, rolul proprietății fiind acela de garant al libertății moderne [15, p. 9-11].

Înainte de a deveni un drept, pro6prietatea este o realitate socială și economică. Proprietatea ca categorie economică se află la baza apariției dreptului de proprietate. De îndată ce devine un drept de proprietate (este reglementată de normele de drept), proprietatea este mult mai limitată, în sensul că stăpînul bunurilor sau titularul dreptului de proprietate, nu mai are putere nelimitată asupra acestor bunuri [16, p. 44].

În sens juridic, proprietatea este privită ca un raport juridic civil reglementat de norma de drept civil, privit în elementele sale structurale (subiect, conținut și obiect) [33, p. 26].

Sensul juridic al termenului de ,,proprietate’’ poate avea două înțelesuri:

un înțeles larg: proprietatea desemnînd atît dreptul de proprietate, cît și alte drepturi reale [30, p. 237]; în acest sens a fi prorietar însemnînd a deține ceva în mod exclusiv și de a-i da destinția dorită.

un înțeles restrîns: proprietate corporală (bunuri corporale), mobile și imobile [23, p. 80].

Astfel, dreptul de proprietate permite individualizarea persoanelor care posedă, folosesc și dispun de bunuri. Doar atunci cînd cunoaștem proprietarul bunurilor putem vorbi despre o circulație a lor. În acest sens, au dreptate autorii care susțin că dreptul de proprietate a apărut odată cu apariția statului și dreptului.

Dreptul de proprietate este cel mai important și amplu drept real, el este prototipul drepturilor reale, prin drept real înțelegînd puterea juridică exercitată direct asupra unui lucru și care permite de a reține în tot sau în parte din utilitățile sale economice [38, p. 51].

Noțiunea ,,drept de proprietate’’ are două înțelesuri, și anume:

dreptul de proprietate în sens obiectiv, ca instituție juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile de proprietate;

dreptul de proprietate în sens subiectiv, ca un drept al persoanelor asupra bunurilor, în virtutea căruia titularul are anumite prerogative ocrotite de dreptul obiectiv; în acest sens, dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor subiective patrimoniale și anume, este un drept real [31, p. 28-29].

În legislația în vigoare din Republica Moldova nu se conține definiția dreptului de proprietate. Codul Civil al Republicii Moldova enumeră doar împuternicirile proprietarului, fără a defini acest drept. Astfel, art. 315, alin. (1) din Codul civil dispune: ‘’proprietarul are drept de posesiune, de folosință și de dispoziție asupra bunului’’[2, art. 315 (1)].

În legislația altor țări, în definiția dreptului de proprietate se pune accentul pe atributele lui. De exemplu, Codul civil român definește în art. 480, proprietatea ca fiind ‘’ dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut însă în limitele determinate de lege’’[8, art.480]. Această definiție a fost pe larg criticată din mai multe puncte de vedere, și anume, în primul rînd în ea se conțin doar două atribute ale dreptului de proprietate pe cînd acestea sunt trei, în al doilea rînd definiția dată cuprinde o contradicție în sens că după ce se spune că dreptul de proprietate este un drept absolut se face precizarea că se exercită în limitele determinate de lege.

Codul civil al Federației Ruse în art. 209 la fel spune că ‘’ proprietarul are drept de posesie, de folosință și de dispoziție asupra bunului’’[12, art. 209]. Legislația civilă germană prevede că proprietarul este în drept să dispună după cum dorește de bunul său. Art.903 Cod civil german prevede că ‘’ proprietarul bunului poate dispune de bun după bunul său plac, dacă aceasta nu contravine legii și drepturilor persoanelor terțe, și poate înlătura orice intervenție’’ [9, art. 903].

În convențiile internaționale proprietatea este de asemenea consacrată. Declarația universală a drepturilor omului din 10 dec. 1948 în art. 17 statuează:’’Orice persoană, atît singură cît și în colectivitate, are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa" [10, art. 17]. Apoi, Protocolul din 20 martie 1952, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului din 4 noiem. 1950 în art. 1 edictează: ‘’Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și în conformitate cu principiile generale ale dreptului internațional" [11, art. 1].

Pornind de la aceste prevederi legale și bazîndu-ne pe doctrinele existente privind proprietatea, putem afirma că, la definirea dreptului de proprietate, urmează să avem în vedere atît împuternicirile, cît și puterea reală dată și garantată proprietarului de legislația în vigoare. Astfel, în literatura juridică au fost propuse cîteva definiții. G. N. Luțescu consideră că ‘’ proprietatea ar putea fi puterea de a uza de un lucru și de a profita în mod exclusiv și perpetuu de toată utilitatea pe care acest lucru este susceptibil să o procure’’ [30, p. 255].

Alți autori au susținut că proprietatea este dreptul asupra unui lucru, în virtutea căruia lucrul se află supus în mod exclusiv și perpetuu la puterea unei persoane sau a celor ce îl dobîndesc de la ea, și care se manifestă prin a servi, a se bucura și a dispune în mod liber de acel lucru [35, p. 180] .

Proprietatea a mai fost definită de către T. Mircea ca fiind ‘’ dreptul subiectiv în temeiul căruia titularul poate, în formele și în limitele prevăzute de lege, să-și aproprie bunuri, să pretindă și să dispună de întreaga lor utilitate, în mod exclusiv și perpetuu’’ [32, p. 68].

Mai recent, avîndu-se în vedere conținutul juridic și poziția specifică a proprietarului, dreptul de proprietate a fost definit de către Liviu Pop ca fiind ‘’ acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare’’ [34, p. 38].

Codul Civil al Republicii Moldova nu relatează nimic despre elementele ‘’ exercitarea dreptului de proprietate în putere proprie și în inters propriu’’- care caracterizează dreptul de proprietate și care delimitează împuternicirile proprietarului de cele ale altor persoane, căci acțiunile persoanelor asupra bunurilor pe care le dețin fără drept de proprietate depind, pe de o parte, de prevederile legii, pe de alta, și de voința proprietarului. În schimb aceste elemente sunt enumerate expres în Hotărîrea Curții Constituționale nr. 110 din 25.01.1996, cu modificările operate prin Hotărîrea nr. 183 din 21.02.1996, care definește dreptul de proprietate după cum urmează: ‘’ Prin proprietate se înțelege dreptul de proprietate al persoanelor fizice, juridice, al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra unor bunuri mobile sau imobile, exercitînd asupra lor atributele dreptului de proprietate (posesiunea, folosința și dispoziția) în mod exclusiv și perpetuu, prin putere proprie și în interes propriu, în condițiile legii’’ [43].

În final, încercînd să definim dreptul de proprietate, constatăm că acesta este un drept real, el conferă titularului dreptului de a întrebuința, de a folosi și de a dispune de un lucru în mod exclusiv, perpetuu, cu respectarea reglementărilor legale și în cadrul determinat de lege. Evidențierea în definiție este aceea că dreptul de proprietate este un drept real, el permite aproprierea unui lucru, în sensul că titularul poate să posede, să folosească și să dispună de un lucru, conform naturii lucrului, conform destinației acestuia, în cadrul legal și cu respectarea reglementărilor existente [28, p. 53].

Caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate prezintă mai multe caractere proprii, care îl deosebesc în cadrul drepturilor reale. Astfel, pornind de la conținutul art. 315-376 ale Codului Civil al Republicii Moldova, al Hotărîrii Curții Constituționale nr.110 din 25.01.1996 și ținînd cont de opiniile expuse în literatura de specialitate, evidențiem următoarele caractere ale dreputului de proprietate: caracterul absolut, caracterul exclusiv și caracterul perpetuu.

În literatura româna, spre exemplu la Cristian Jora se mai întîlnește pe lingă caracterele sus menționate, alături de caracterul perpetuu și caracterul transmisibil al dreptului de proprietate. Alți autori la fel români, mai expun și caracterele: individual, imprescriptibil din punct de vedere extinctiv, total. Pe toate acestea le vom explica în continuare.

Caracterul absolut. Dreptul de proprietate este unul subiectiv care face parte din categoria drepturilor absolute. Fiind un drept absolut, are particularitățile acestor drepturi. Legislația noastră nu indică expres caracterul absolut al dreptului de proprietate, în Codul civil al Republicii Moldova fiind indicat doar caracterul perpetuu în art. 315 (2) [16, p. 51]. Însă din definițiile legale a altor state reiese acest caracter absolut. La fel acest caracter putea fi stabilit din conținutul art. 3 al Legii cu privire la proprietate din 22.01.1991 abrogată prin LP54-XVI din 02.02.2007 care dispunea:’’ Proprietarul are dreptul să exercite față de bunurile sale orice acțiuni care nu contravin legilor și nu dăunează sănătății oamenilor și mediului înconjurător’’ [4, art. 3].

Termenul de drept absolut poate avea mai multe înțelesuri: opozabil erga omnes, cel mai complet drept în raport cu celelalte drepturi reale, și drept nelimitat, neîngrădit în conținutul său. Acest ultim sens, de nelimitare a dreptului, nu poate fi primit, deoarece el se exercită în limitele determinate de lege; Codul civil stabilește o serie de îngrădiri sau restricții aduse proprietății [37, p. 26].

Prin termenul ,,absolut’’ se înțelege ‘’ independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite’’. În acest sens, dreptul de proprietate nu poate fi un drept absolut, fiindcă, el se exercită în limitele determinate de lege [16, p. 51]. Astfel, adeseori, legiuitorul impune anumite restricții în exercițiul dreptului de proprietate, atunci cînd este nevoie de protecția sau realizarea unor obiective de interes general, sau din alte rațiuni. Totuși, proprietarul este liber și în măsură să efectueze toate actele materiale și juridice care nu-i sînt interzise în mod expres. Liberatea acestor acte constituie principiul, iar restricțiile exercițiului lor constituie excepții de la regulă și trebuie expres prevăzute de lege [17, p. 46]. Astfel, Codul civil prevede în art. 315 (3) :’’ Dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terț’’ [2, art. 315(3)].

Prin caracterul absolut trebuie să înțelegem că dreptul de proprietate este opozabil tuturor (erga omnes), titularul putînd opune dreptul său tuturor persoanelor, acestea fiind obligate să recunoască și să respecte prerogativele proprietarului și să nu facă nimic prin care să-l împiedice pe acesta în exercitarea atributelor conferite de dreptul respectiv [19, p. 87]. Ori de cîte ori bunul aflat în proprietatea unei persoane ajunge în deținerea sau posesiunea nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acțiune în revendicare [34, p. 36].

De asemenea, dreptul de proprietate este absolut în sensul că poate fi exercitat, de regulă în ansamblu, sub aspectul tuturor celor trei atribute ale sale (posesia, folosința și dispoziția), fară însă a se înțelege prin aceasta că el nu poate fi dezmembrat; dimpotrivă, atributele sale pot fi separate, posesia și folosința putînd fi exrcitate și de alte persoane decît proprietarul, firește cu consimțămîntul acestuia [31, p. 31].

Concluzia finală care se impune în legătură cu caracterul absolut al dreptului de proprietate este că, în conținutul său, dreptul de proprietate nu este absolut, neîngrădit, ci, dimpotrivă, este limitat, îngrădit, potrivit legii. Dreptul de proprietate este absolut în sensul că este opozabil terților [16, p. 52].

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate decurge chiar din Hotărîrea Curții Constituționale nr. 110 din 25.01.1996, cu modificările operate prin Hotărîrea Curții Constituționale nr. 183 din 21.02.1996, care prevede că proprietarul exercită asupra bunurilor sale atributele dreptului de proprietate (posesiunea, folosința și dispoziția) în mod exclusiv și perpetuu, prin putere proprie și în interes propriu, în condițiile legii [43]. Astfel, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate permite titularului să facă ceea ce vrea cu bunul său, în limitele prevăzute de lege [16, p. 52-53]. El exercită singur toate atributele dreptului de proprietate, excluzînd participarea tuturor celorlalte persoane și fără a fi necesar concursul acestora pentru exercitarea deplină a atributelor dreptului de proprietate [28, p. 53]. Tot astfel, proprietarul este singurul îndreptățit să dezmembreze dreptul său de proprietate prin consimțirea ca anumite prerogative să fie exercitate de alte persoane [17, p. 47]. Aceasta constituie o excepție a caracterului exclusiv al dreptului de proprietate întrucît în cazul demembrării proprietății, unele atribute ale acestui drept se exercită de către o altă persoană, pe temeiul unui alt drept real principal derivat din dreptul de proprietate (uzufruct, uz, abitație, servitute propriu-zisă, superficie). O altă excepție de la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate o constituie proprietatea comună, pentru că toate atributele dreptului de proprietate sunt exercitate simultan de mai mulți titulari [37, p. 26]. Deci, după cum observăm, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate are și el anumite limitări și restricții. În acest sens, menționăm servituțile naturale și legale precum și starea de coproprietate forțată și perpetuă existentă asupra părților comune din clădirile în care se află mai multe apartamente proprietate privată (personală), precum și starea de coproprietate asupra lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a doua imobile vecine cum ar fi: drumurile, fîntînile, zidurile care despart proprietățile, etc. [19, p. 89].

Caracterul perpetuu presupune în primul rînd, că dreptul de proprietate durează atîta timp cît există bunul, în al doilea rînd, că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz [36, p. 22]. Acest caracter este expres prevăzut în Codul civil în art.315 (2). Din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aceasta înseamnă că acțiunea cea mai energică prin care el are a fi apărat, anume acțiunea în revendicare, este imprescriptibilă extinctiv [17, p. 47] Dreptul de proprietate poate fi transmis prin acte între vii, în condițiile legii. Ba mai mult, transmisiunea lui este inevitabilă și obligatorie pentru cauză de moarte. Transmisiunea dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu. Dimpotrivă, transmisibilitatea este corolarul logic și practic al perpetuității sale. Și aceasta pentru faptul că viața oamenilor este, inevitabil, limitată în timp. Prin transmiterea dreptului de proprietate se realizează trecerea lui din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia, fără nici o modificare, asigurându-se perpetuitatea lui [37, p. 27].

Avînd caracter perpetuu, dreptul de proprietate nu se pierde niciodată prin neuz. În schimb, dreptul de proprietate poate fi dobîndit prin uzucapiune, vechiul proprietar pierzînd dreptul său, posesorul devine proprietar asupra bunului dacă posesia sa întrunește condițiile legii [29, p.25].

Caracterul imprescriptibil din punct de vedere extinctiv. Imprescriptibile extinctive sunt următoarele acțiuni reale care derivă din proprietate: acțiunea în revendicare imobiliară, indiferent de titularul dreptului de proprietate și acțiunea negatorie. Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate sub aspect extinctiv se întemeiază, într-adevăr, pe perpetuarea acestui drept.

Caracterul individual. În principiu, dreptul de proprietate este un drept individual; din acest caracter rezidă absolutismul dreptului de proprietate. Coproprietatea nu constituie decît o excepție de la regulă, deoarece legiuitorul n-a vazut în indiviziune decît un accident.

Caracterul total, deoarece proprietarul dispune de toate puterile asupra bunului. Aceste puteri pot fi grupate în trei atribute: posesia (jus utendi), folosința (jus fruendi) și dispoziția (jusabutendi). În principiu, aceste atribute aparțin exclusiv titularului și sunt exercitate de el sau altul în numele său. În virtutea legii sau a voinței titularului, o parte din aceste atribute vor putea fi exercitate și de alte persoane. De fapt, din caracterul absolut al dreptutui de proprietate decurge caracterul total al acestui drept [45]. În concluzie putem spune că dreptul de proprietate prezinta mai multe caractere proprii, care îl deosebeste fata de celelalte drepturi reale acestea fiind: caracterul absolut, perpetuu și exclusiv.

Atributele dreptului de proprietate

În plenitudinea sa, dreptul de proprietate înglobează diverse prerogative care prin reunirea lor constituie deplina proprietate. Aceste prerogative sunt puteri inerente proprietății, facultăți și libertăți atașate ei; ele sunt atributele proprietății [38 ,p. 55].

Legislația Republicii Moldova numește expres cele trei atribute ale dreptului de proprietate. Astfel, Codul civil, art. 315, dispune: ‘’proprietarul are drept de posesiune, folosință și dispoziție asupra bunului’’[2, art. 315]. Așadar, atributele dreptului de proprietate (împuternicirile proprietarului), conform prevederilor legale, sunt: dreptul de posesiune (jus possidendi), dreptul de folosință (jus fruendi și jus utendi) și dispoziția (jus abudendi sau jus disponendi) [16, p. 54]. Pot poseda, folosi și dispune nu numai proprietarul, ci și alte persoane. Codul civil, la art. 875, prevede că: ‘’ prin contractul de locațiune, o parte (locator) se obligă să dea ceileilalte părți (locatar) un bun determinat individual în folosință temporară sau în folosință și posesiune temporară’’[2, art. 875]. Împuternicirile proprietarului, conținutul acestora, este stabilit prin lege, acesta exercitîndu-le de sine stătător și nu se bazează pe dreptul altora la acest bun. Împuternicirile neproprietarilor se bazează atît pe lege, cît și pe voința proprietarului.

Posesiunea (jus possidendi). În literatura de specialitate există diferite definiții ale posesiunii, important atribut al dreptului de proprietate. În opinia lui E. Safta-Romano: ‘’posesiunea constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpîni în fapt bunul’’ [36, p. 24]. E. A. Suhanov numește posesiunea atribut al dreptului de proprietate bazat pe lege care oferă persoanei posibilitatea de a avea la sine bunul și de a-l întreține în gospodăria sa [42, p. 20].

Prin urmare, posesiunea oferă proprietarului posibilitatea de a stăpîni în fapt bunul. O asemenea stăpînire îi poate aparține direct și nemijlocit, exercitînu-l în interes propriu și în putere proprie. Proprietarul însă poate conveni ca stăpînirea de fapt să fie exercitată și de o altă persoană, dar în numele și în interesul său [16, p. 56].

Posesia se află la baza tuturor drepturilor reale, fiind expresia exterioară a existenței acestora. Acesta presupune existența a două elemente: animus, adică intenția de a poseda pentru sine, și corpus, adică deținerea materială și exercitarea de acte materiale pentru folosirea bunului. Existența elementului intențional deosebește posesiunea de detenția preacară, unde lipsește intenția de a deține pentru sine; detentorul deține pentru altul [39, p. 25].

Așadar, deși posesia pare ca o expresie a dreptului de proprietate, cele două nu se confundă, prima fiind o stare de fapt și a doua, o stare de drept.

În concluzie, posesia este mijlocul indinspensabil fiecărui proprietar pentru a realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietății sale. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul său, în caz contrar proprietatea ramîne o simplă utopie [39, p.26].

Folosința (jus fruendi). Folosința constituie acea prerogativă în temeiul căreia proprietarul poate întrebuința bunul în interesul său, percepîndu-i fructele (naturale, civile și industriale) [36, p. 25]. De asemenea, prin folosință se înțelege posibilitatea proprietarului de a sustrage din bun calitățile utile ale acestuia în scopul satisfacerii necesităților sale materiale și culturale [16, p. 58].

Codul civil nu definește dreptul de folosință, nici dreptul de posesiune și dreptul de dispoziție. În schimb, referindu-se la dreptul de folosință, a specificat, în art. 315 (4):’’ Dreptul de folosință include și libertatea de a nu folosi bunul’’[2, art.315 (4)]. Însă, în cazurile expres prevăzute de lege, proprietarul bunului poate fi obligat să folosească bunul. Art. 315 (4): ‘’ Poate fi instituită prin lege obligația de folosire dacă nefolosirea bunurilor ar contraveni intereselor publice. În acest caz, proprietarul poate fi obligat fie să folosească el însuși bunul ori să-l dea în folosință unor terți în schimbul unei contraprestații corespunzătoare’’ [2, art. 315 (4)]. Interesul public urmează a fi considerat cel din Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică nr. 488/1999, art. 5. O astfel de obligație de folosire a bunului poate fi dedusă din art. 24 al Codului funciar, care stipulează:’’ În cazul cînd deținătorul cu titlu de posesiune sau de folosință nu utilizează terenul în scopul în care i s-a atribuit, autoritatea administrației publice locale respectivă, la cererea proprietarului, va dispune aplicarea sancțiunilor contravenționale prevăzute de lege și îl va soma în scris, stabilind termenul, să-și îndeplinească obligațiile’’[3, art. 24].

Art. 299 al Codului civil în alin. 2 prevede:’’ Fruct al dreptului este venitul și beneficiile dobîndite în urma folosirii acestui drept’’[2, art. 299 (2)]. Fructele sunt produse de un anumit bun, cu o anumită periodicitate, fără să-i altereze substanța. Ele sunt produse de bunurile frugifere și se împart în trei categorii:a) naturale (se produc independent de voința omului); b) industriale (presupun intervenția omului); c) civile (sunt consecința unor acte juridice – chiriile, dobînzile etc.). Importanța distincției dintre fructe și producte este indubitabilă. Fructele sînt derivatele bunului care se obțin în mod periodic, fără alterarea substanței lui. Dimpotrivă, productele sunt acele derivate care, prin culegerea lor, conduc la alterarea substanței bunului (pădurile, carierele etc.).

În cazul coproprietății, fiecare proprietar este îndreptățit la fructe sau producte, proprorțional cu partea indiviză a fiecăruia. Cota-parte din fructe va fi identică cu aceea din dreptul de proprietate [39, p. 26 ].

Dispoziția (jus abutendi). Din cele trei atribute ce alcătuiesc conținutul dreptului de proprietate, dispoziția este atributul vital, fiind de esența proprietății, fără de care nu poate să existe drept de proprietate [29, p. 27]. Prin drept de dispoziție se înțelege posibilitatea stabilirii statutului juridic al bunurilor (vînzarea, transmiterea prin moștenire, donare) [16, p. 60]. Astfel, dispoziția ca atribut al dreptului de proprietate constă în prerogativa proprietarului de a înstrăina bunul prin acte cu titlu oneros sau cu titlu gratuit sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane, precum și de a-l consuma ori a-i distruge substanța sau de a-i modifica funcționalitatea [21, p. 200]. În ceea ce privește dreptul proprietarului de a distruge bunul, în literatura de specialitate s-au format păreri diferite, și anume, unii autori ca M. M. Agarkov și A. V. Venediktov [40, p. 346] atribuie dispoziției bunului și distrugerea lui. Alții, de exemplu D. M. Ghenkin [41, p. 57], sunt de o altă părere, și anume că distrugerea bunului este rezultatul folosinței bunului și nu al dispoziției. Aceștia din urmă își argumentează poziția prin următoarele probe: orice folosire a bunului duce, în ultimă instanță, la distrugerea lui. Distrugerea bunului în afara folosirii lui are loc în cazuri rare (distrugerea bunurilor de care proprietarul nu are nevoie). Dar nici în acest caz, afirmă autorii opiniei, distrugerea nu este rezultatul dispoziției exercitate asupra bunului, ci are loc încetarea dreptului de proprietate conform voinței proprietarului.

Totuși,o mare parte din autori, inclusiv cei români, susțin că dispoziția poate fi materială și juridică. Proprietarul poate să abandoneze bunul, sa-l distrugă, sa-l transforme sau sa-l consume aceasta fiind dispoziția materială, la fel proprietarul poate înstrăina bunul- ceea ce va fi dispoziție juridică.

De regulă, cele trei atribute ale dreptului de proprietate aparțin unei singure persoane, situație în care teoretic și practic dreptul de proprietate nu ridică probleme deosebite sub aspectul conținutului său. În situația în care aceste atribute nu sunt exercitate de o singură persoană, ceea ce trebuie să se afle în persoana proprietarului este atributul de dispoziție pentru ca el să fie titularul dreptului de proprietate. De îndată ce proprietarul pierde atributul de dispoziție, el își pierde calitatea de proprietar [29, p. 27].

În concluzie, afirmăm că proprietarului aparține dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi și de a dispune de ele. În anumite cazuri, de unele dintre aceste împuterniciri pot să dispună și neproprietarii. Astfel, locatarul posedă, folosește bunurile persoanei de la care le-a luat în locațiune, iar în unele cazuri poate chiar și să dispună de ele [16, p. 60].

MODURILE DE DOBÎNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE

Noțiunea și clasificarea modurilor de dobîndire a dreptului de proprietate

Pentru a avea bunuri în proprietate este necesar să le dobîndești. Există mai multe moduri sau modalități de dobîndire a dreptului de proprietate. Prin moduri de dobîndire se înțeleg acele fapte și acte juridice în baza cărora se dobîndește dreptul de proprietate sau alte drepturi reale principale asupra unui bun [19, p. 95].

Modurile generale de apariție și de încetare a dreptului de proprietate sunt cuprinse în Codul civil, capitolul II, ‘’ Dobîndirea și încetarea dreptului de proprietate’’, cartea II, Drepturi reale (art. 320-336). Pe lîngă modurile de dobîndire a dreptului de proprietate reglementate de Codul civil, există și moduri specifice de dobîndire, prevăzute de alte acte normative. Astfel, Legea cu privire la privatizare prevede, la art. 1, privatizarea ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate, înțelegînd prin aceasta înstrăinarea bunurilor statului în proprietatea cetățenilor și asociațiilor lor [5, art. 1]. Referindu-se la privatizare, codul civil prevede, la art. 337, că privatizarea proprietății de stat este un mod de încetare a dreptului de proprietate și nu un mod de dobîndire a lui. Însă, trebuie să recunoaștem că de regulă unul și același mod pentru o persoană este un mod de dobîndire a dreptului de proprietate, iar pentru o alta un mod de stingere a unui astfel de drept. De exemplu, un contract de donație este un mod de încetare a dreptului de proprietate asupra bunului a donatorului, iar pentru donatar este un mod de dobîndire a acestui drept.

La fel unele moduri de dobîndire a dreptului de proprietate erau definite și în Legea cu privire la proprietate, în art. 9, 15, 36 [4, art. 9, 15, 36].

Codul civil enumeră, la art. 320, principalele moduri de dobîndire a dreptului de proprietate, precizînd că dreptul de proprietate se poate dobîndi prin: ocupațiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, act administrativ, precum și prin hotărîre judecătorească atunci cînd aceasta este translativă de proprietate. La alin. 1 este menționată producerea bunului care constă în realizarea unui bun nou pentru sine asupra căruia se dobîndește dreptul de proprietate. Acest articol nu enumeră exhaustiv modurile de dobîndire a dreptului de proprietate, avînd la alin. (4) mențiunea că, prin lege, pot fi reglementate și alte moduri de de dobîndire a dreptului de proprietate. De asemenea, pot fi clasate printre modurile de dobîndire a dreptului de proprietate și unele moduri de încetare a acestui drept, enumerate la art. 337, cum ar fi: expropriearea pentru cauză de utilitate publică, rechiziția, confiscarea, privatizarea, urmărirea bunurilor în legătură cu obligațiile proprietarului, înstrăinarea bunului pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate, răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea [16, p. 77].

În legislația română, în art. 557 al Codului civil român, sînt stipulate următoarele moduri de dobîndire a dreptului de proprietate:,, Dreptul de proprietate se poate dobîndi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărîre judecătorească, atunci cînd ea este translativă de proprietate prin ea însăși. În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobîndi prin efectul unui act administrativ. Prin lege se pot reglementa și alte moduri de dobîndire a dreptului de proprietate’’ [8, art. 557]. Observăm că legislația română mai prevede ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate și tradițiunea, aceasta fiind un mod originar de dobîndire, pentru că privește lucruri care nu au aparținut nimănui (aquisitio originaria). Acest mod de dobîndire și-a pierdut interesul în zilele noastre. Tradițiunea, adică remiterea sau predarea materială a bunului, este un mod derivat de dobîndire a dreptului de proprietate numai atunci cînd această predare este o condiție indispensabilă pentru efectuarea transmiterii dreptului de proprietate [31, p.77-78]. Tradițiunea vine din dreptul roman în care ,,tradiția’’ era ”acea formalitate esențială, fără observarea căreia acordul dintre părți nu poate avea efectul abrogator de drept pentru o parte și efectul constitutiv de drept pentru cealaltă parte.” Acest mod de dobîndire a dreptului de proprietate nu este prevăzut nici în codul civil al Federației Ruse.

În literatura de specialitate sunt prevăzute un șir de clasificări a modurilor de dobîndire a dreptului de proprietate folosindu-se diferite criterii [19, p. 95].

După întinderea dobîndirii:

Moduri de dobîndire universală sunt acele moduri prin care se dobîndește o întreagă universalitate de bunuri, cum este cazul unui moștenitor legal care culege întreaga masă de bunuri lăsată de autorul său [14, p. 329]; De exemplu, art. 1432, alin. (1) Cod civil prevede că moștenirea este transmiterea patrimoniului persoanei fizice decedate către succesorii ei [16, p. 76]

Moduri de dobîndire cu titlu universal, situație în care se transmite dobînditorului doar o fracțiune dintr-un patrimoniu și nu întreaga masă [14, p. 329];

Moduri de dobîndire cu titlu particular, cînd transmisiunea cuprinde unul sau mai multe bunuri individual determinate. Cu excepția succesiunilor și legatelor universale ori cu titlu universal, toate celelalte moduri de dobîndire, inclusiv legatul cu titlu particular, sunt cu titlu particular;

Interesul acestei clasificări constă în aceea că la dobîndirile sau transmisiunile universale ori cu titlu universal dobînditorul răspunde de plata datoriilor autorului, după caz, toate acestea sau o fracțiune din ele în proporție cu activul dobîndit, iar la dobîndirile cu titlu particular dobînditorul nu este ținut de datoriile autorului său [26, p. 86].

După situația juridică a bunului la momentul dobîndirii, vom deosebi:

Moduri de dobîndire originare care nu presupun o transmisiune a dreptului de proprietate de la o persoană la alta, deoarece bunul nu a aparținut nimănui în momentul dobîndirii [13, p. 235] dreptul nascîndu-se direct în patrimoniul titularului [22, p. 243]; În literatura de specialitate nu există o opinie unanimă potrivit căreia s-ar putea spune cu certitudine care este originar și care este derivat. Unii autori [26, p. 86] includ în categoria modului originar numai ocupațiunea ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate, afirmînd că celelalte moduri sunt derivate. Într-o altă opinie [22, p. 243] aici sunt incluse uzucapiunea și ocupațiunea. O altă opinie [14, p. 330] include în cadrul modurilor originare și accesiunea naturală. După părerea mea, totuși ca mod originar de dobîndire a dreptului de proprietate ar putea fi ocupațiunea căci doar în cazul ei bunul care este luat în posesiune de către o persoană cu intenția de a deveni proprietarul său, și acest bun nu aparține nimănui adică a fost abandonat de proprietar sau proprietarul a renunțat expres la acest bun sau bunul dat, prin natura lui, nu are proprietar. La fel, ca mod originar am putea menționa și producerea.

Moduri de dobîndire derivate care presupune transmisiunea dreptului de proprietate de la o persoană la alta [18, p. 191]; Toate celelalte moduri de dobîndire decît cele originare sunt derivate: succesiunea, legatul, uzucapiunea, convenția, accesiunea [26, p.86].

Această clasificare prezintă un interes redus, deoarece ocupațiunea nu se mai poate aplica decît la bunurile mobile, dar nu și pentru cele imobile în privința cărora se aplică art. 323 și art. 324 Cod civil, care prevăd că bunurile fără stăpîn sunt ale statului [26, p. 86-87].

După momentul cînd operează transmisiunea:

Moduri de dobîndire între vii care își produc efectele în timpul vieții autorului [22, p. 242]și anume: convenția, accesiunea, prescripția, ocupațiunea; în acest caz, dobîndirea operează din momentul convenit între părți [26, p.86];

Moduri de dobîndire pentru cauză de moarte care își produc efectele la încetarea din viață a autorului (succesiunea și legatul) [22,p. 242]; Această clasificare se referă numai la persoanele fizice [16, p. 77].

Interesul acestei clasificări este legat de procedura diferită de dobîndire a dreptului de proprietate. Astfel, în cazul modurilor de dobîndire mortis causa există o procedură specifică a transmisiunii succesorale care pune în discuție aspecte privind condițiile generale ale dreptului la moștenire (capacitatea succesorală, vocația la moștenire etc.), aspecte care nu se întîlnesc în cazul modurilor de dobîndire inter vivos [22, p. 242].

După caracterul transmisiunii:

Moduri de dobîndire cu titlu oneros, cînd dobînditorul este obligat să dea un lucru ori să facă o prestație în schimbul dobîndirii : actul juridic, accesiunea.

Moduri de dobîndire cu titlu gratuit, dobînditorul nu are vre-o obligație în schimbul dobîndirii: legatul, donația, succesiunea.

Interesul acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte:

Actele cu titlu gratuit sunt supuse unor condiții de formă, de exemplu, donația se face în formă autentică, iar testamentul este, de asemenea, supusă unor condiții de formă, care pot consta și în altceva decît forma autentică. Actele cu titlu oneros sunt supuse, cu unele excepții, principiului consensualismului;

Capacitatea pentru savîrșirea celor doua categorii de acte (oneroase și cu titlu gratuit) este supusă unor reglementări deosebite ;

Înstrăinările cu titlu gratuit trebuie să respecte cotitatea disponibilă, ceea ce nu există pentru actele oneroase;

Revocarea actelor gratuite făcute în frauda creditorilor este permisă mai ușor decît revocarea actelor oneroase [26, p. 87].

Rezultă, din aceste considerente, că modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate, sunt următoarele: contractul sau convenția translativă sau constitutivă de drepturi reale; succesiunea legală; succesiunea testamentară; uzucapiunea sau prescripția achizitivă; accesiunea; posesia de bună-credință a bunurilor mobile; dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință a bunului frugifer, tradițiunea și ocupațiunea conform autorilor români.

Ocupațiunea- mod de dobîndire a dreptului de proprietate

Ocupațiunea este un mod de dobîndire a dreptului de proprietate, mod reglemenatat în art. 323 al Codului civil. Alin. (1) din acest articol prevede că posesorul unui bun mobil fără stăpîn devine proprietarul acestuia, prin ocupațiune, de la data intrării în posesiune, în condițiile legii [2, art. 323].

Ocupațiunea este un mod originar de dobîndire a dreptului de proprietate care se realizază prin luarea în posesiune a unui bun care nu aparține nimănui. În dreptul roman, ocupațiunea (ocupatio) constituia un mod de dobîndire a proprietății după dreptul natural .În acest mod se putea dobîndi proprietatea bunurilor fără stăpîn (res nullius) cum ar fi: animalele sălbatice, păsările, peștii (care revin celui care le prinde sau le vînează- occupatione conceditur), lucrurile abandonate de proprietar cu intenția de a nu le mai relua (res derelictae), și, pentru unii juriști, comoara (thesaurus) [27, p. 272-273].

Acest mod, care a jucat un rol important în societățile primitive, în prezent este întîlnit mai rar, limitîndu-se la bunurile mobile [16, p. 78]. Avînd în vedere faptul că regula generală este că toate averile fără stăpîni, precum și cele ale persoanelor care mor fără moștenitori sau ale căror moșteniri nu au fost acceptate (moștenirile vacante) se cuvin statului, ocupațiunea în prezent are o arie restrînsă de aplicare ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale.

Ocupațiunea a fost definită de doctrină ca fiind un mod de dobîndire a proprietății ce constă în luarea în posesie a unui bun, care nu aparține nimănui, cu intenția de a deveni proprietarul lui, deoarece nu au fost niciodată în proprietatea vre-unei persoane sau au fost, însă proprietarul le-a abandonat [26, p. 87]. Ținînd cont de prevederile art.323 al Codului nostru civil, am putea defini ocupațiunea ca fiind un mod de dobîndire a dreptului de proprietate în virtutea căruia cel care ia în posesiune un bun mobil ce nu aparține nimănui devine proprietarul lui de la data intrării în posesiune. Analizînd aceste definiții, rezultă că ocupațiunea trebuie să îndeplinească următoarele condiții: – ea trebuie să se refere la un bun mobil; – acest bun mobil trebuie să fie fără stăpîn. Spunînd că bunurile fără stapîn pot fi dobîndite prin ocupațiune, legiuitorul a precizat, în art. 323 alin. (2), care bunuri pot fi considerate, în sensul acestei norme , fără stăpîn, precizînd: ,, se consideră fără stăpîn bunurile mobile al căror proprietar a renunțat expres la dreptul de proprietate, bunurile abandonate, precum și bunurile care, prin natura lor, nu au proprietar’’ [2, art. 323 (2)]. Spre exemplu, prin ocupațiune, se poate dobîndi, apa de băut sau pentru trebuințele casnice de la un izvor natural, vînatul și peștele capturat în condițiile prevăzute de lege, precum și plantele medicinale care cresc sălbatic, orice fruct de pădure și ciupercile care se dobîndesc prin culegere [26, p. 88]. Nu trebuie să confundăm bunurile fără stăpîn cu bunurile pierdute căci acestea din urmă nu se consideră fără stăpîn. La fel, nu poate fi considerat fără stăpîn bunul furat și abandonat de hoț. În cazul ocupațiunii, dreptul de proprietate ia naștere în momentul intrării în posesiune, în condițiile legii. Anume prevederea legală din alin. (1) ,,în condițiile legii’’ permite a se trage concluzia că un bun furat nu poate fi dobîndit prin ocupațiune. La fel această sintagmă prevede și faptul că vînătoarea sau pescuitul în urma căruia persoana capturează peștele sau animalele sălbatice, trebuie să fie desfășurată în conformitate cu dispozițiile legale în aceste domenii.

Astfel, bunurile fără stapîn, enumerate la art. 323, alin. (2), ar putea fi clasificate în următoarele trei grupe:

Bunuri al căror proprietar a renunțat expres la dreptul de proprietate;

Bunuri abandonate;

Bunuri care, prin natura lor, nu au proprietar.

Prin renunțarea expresă la dreptul de proprietate asupra bunurilor se subînțelege situația în care proprietarul anunță expres persoanele terțe despre faptul că renunță la dreptul de proprietate asupra bunului [16, p. 79]. Deci, proprietarul de drept al bunului mobiliar se leapădă de bun, printr-o intenție exteriorizată și neechivocă. Renunțarea poate fi atît verbală cît și scrisă.

Prin bunuri abandonate trebuie să înțelegem bunurile părăsite de proprietari, fără înștiințarea unor persoane terțe. Va fi deci o stare de fapt abandonarea bunului de către proprietar [16, p. 79].

Bunuri care prin natura lor nu au proprietar. Am putea include în această categorie astfel de bunuri ca: animalele sălbatice, cu excepția celor domesticite sau aflate în rezervații, sub dependența omului, care nu mai pot fi dobîndite prin ocupațiune; fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale și aromatice, apa de izvor și altele de asemenea.

În dreptul român, art. art. 941 al Codului civil român este stipulată dobîndirea bunului prin ocupațiune, alin. (1): ,,Posesorul unui lucru mobil care nu aparține nimănui devine proprietarul acestuia, prin ocupațiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se face în condițiile legii [8, art. 941 (1)]. Astfel dobîndirea dreptului de proprietate are loc prin ocupațiune: a) lucrurile al căror uz este comun tuturor ; b) vînatul și pescuitul dobîndit de vînător în mod legal; c) tot prin ocupațiune se dobîndește și atunci cînd proprietarul de drept al bunului mobiliar se leapădă de bun, printr-o intenție exteriorizată și neechivocă. Cele din prima categorie însuși Iustinian în ”Institute” le numește comun tuturor, ele sunt: aerul, lumina, apa naturală, ploaia, marea liberă etc. Nimeni nu le poate sustrage de la uzul comun al tuturor oamenilor și să le aproprie în mod exclusiv [22, p. 280].

În legilsația Federației Ruse, Codul civil, art. 218 alin. (3) la fel este stipulat faptul că :,, În cazurile și în modul prevăzut de prezentul cod, o persoană poate dobândi dreptul de proprietate, asupra bunului care nu are nici un proprietar, proprietarul este necunoscut, sau asupra bunului, de care proprietarul s-a refuzat sau pentru care a pierdut dreptul de proprietate din alte motive prevăzute de lege’’[12, art. 218 (3)]. La fel în art. 225 al Codului civil rus se spune că: ,, fără stăpân este un lucru care nu are nici un proprietar sau proprietarul nu este cunoscut, sau lucru, dreptul de proprietate pentru care proprietarul a refuzat’’[12, art. 225]. Astfel rezultă că în legislația rusă la fel există acest mod de dobîndire a dreptului de proprietate doar că el nu are denumirea de ,,ocupațiune’’.

În concluzie, putem afirma că ocupațiunea ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate, reprezintă luarea în posesie a unui bun mobil care nu a aparținut nimănui, cu intenția de a dobîndi dreptul de proprietate asupra acestuia [28, p. 176].

Accesiunea- mod de dobîndire a dreptului de proprietate

Accesiunea sau incorporațiunea se fundamentează pe ideea că proprietatea unui lucru principal atrage și pe aceea a unui lucru accesoriu potrivit principiului accessorium sequitur principale [14, p. 331]. Accesiunea reprezintă un mod de dobîndire a dreptului de proprietate în conformitate cu care tot ceea ce se unește, se încorporează într-un lucru devine proprietatea persoanei căreia îi aparține lucrul la care s-a făcut unirea, încorporarea. Accesiunea reprezintă încorporarea sau unirea unui lucru mai puțin important într-un lucru mai important, fiecare avînd proprietari diferiți [28, p. 178]. Mai simplu spus, prin accesiune se înțelege încorporarea unui bun în altul, cu alte cuvinte unirea unui lucru cu un alt lucru.

În legislația noastră, reglementarea accesiunii se gasește în art. 328-330 din Codul civil, care indică mai multe forme ale accesiunii: accesiunea imobiliară naturală și artificială, accesiunea mobiliară.

Accesiunea imobiliară naturală presupune unirea a două bunuri imobile în mod natural, adică independent de fapta omului [26, p. 90]. Vorbind de accesiunea imobiliară, trebuie să pornim de la principiul general ce domină această materie, și anume că pămîntul este considerat bun principal, iar lucrurile care se încorporează în el sunt accesorii [16, p. 80]. În art. 328 se vorbește despre accesiunea imobiliară naturală, și anume despre accesiunea pămînturilor depuse sau create de ape. Menționăm că în legilsația română, este prevăzută și accesiunea naturală asupra animalelor. Astfel, Codul civil român, în art. 576 prevede: (1) ‘’Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declarației făcute la primărie de către proprietarul terenului. (2) Porumbeii, iepurii, peștii și alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparțin acestuia cît timp rămîn pe fond, cu excepția cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii. (3) Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă proprietarul roiului nu îl urmărește sau încetează să îl urmărească timp de două zile’’ [8, art. 576].

Accesiunea pămînturilor depuse sau create de ape se referă la aluviuni (art. 328 alin. (1)), avulsiuni ( alin. (3)) insule și albii părăsite (alin. (2), (4) și parțial alin. (1)).

Aluviunile sunt creșteri de pămînt ce se fac succesiv și pe nesimțite la malurile fluviilor și ale rîurilor [28, p. 179]. Potrivit alin. (1) art. 328, aceste adaosuri revin proprietarului de teren riveran cu condiția ca acesta să nu aducă vrio atingere proprietății publice. Este deci necesar ca terenul la care aluviunile se alipesc să fie riveran apei curgătoare. Nu este riveran terenul care este despărțit de ape curgătoare printr-o cale publică sau printr-un dig artificial [18, p. 195]. Aluviunea, ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate, își găsește aplicarea numai în privința apelor care nu aparțin domeniului public. Conform doctrinei române, sunt asimilate cu aluviunile pămînturile lăsate de apele curgătoare, când acestea se retrag pe nesimțite de la un mal la altul, prin modificarea treptată a cursului lor. Caracteristic pentru aluviune este că proprietarul de pe celălalt mal, al cărui fond scade prin faptul că apa s-a extins spre el, nu poate să ceară nici o despăgubire de la proprietarul al cărui fond s-a mărit și nici nu poate să revendice pămîntul descoperit prin retragerea apei. La fel în cadrul alin. (1) al art. 328 se spune că: ,,Terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin proprietarului acestor ape.’’[2, art. 328]. Aici la fel trebuie de avut în vedere faptul că acest proces de ocupare a terenurilor trebuie să fie treptat ci nu spontan și temporar.

Avulsiunile sunt adăugiri ale unor bucăți de pămînt smulse brusc datorită acțiunii apelor curgătoare și care se adaugă la alt fond. Este prevăzută în alin. (3) al art. 328 Cod civil Accesiunea se poate recunoaște și identifica. Proprietarul fondului de la care s-a rupt păstrează asupra ei un drept, o poate revendica de la proprietarul fondului la care s-a produs alipirea. Acțiunea în revendicare poate fi intentată în termen de un an, altminteri porțiunea ruptă și alipită devine proprietatea proprietarului fondului la care s-a alipit. Termenul de un an este un termen de decădere. El se calculează de la data alipirii sau a intrării în posesiune a proprietarului terenului la care s-a alipit și nu are relevanță faptul că noul proprietar a pus sau nu stăpînire pe porțiune. Dacă, în acest termen, proprietarul de la care a fost ruptă bucata de teren nu o va revendica, va pierde dreptul de proprietate asupra ei, iar proprietarul terenului riveran la care s-a alipit bucata va deveni proprietarul ei [16, p. 81]. Dacă la alin. (1)- ,, despre aluviuni’’ se vorbește despre adăugiri treptate, aici este vorba despre adăugiri bruște a bucăților de teren. Nu se poate dobîndi nici pe acestă cale dreptul de proprietate asupra unei parcele de teren desprinse din proprietatea publică a statului sau a autorităților administrativ-teritoriale [18, p. 197].

În afară de aceste două situații (aluviuni și avulsiuni), art. 328 reglementează și situația în care apele heleșteielor, canalelor, iazurilor se revarsă ori scad. Astfel, același articol prevede în alin. (2), că ,, Proprietarul terenului înconjurat de rîuri, heleștee, iazuri, canale sau de alte ape nu devine proprietar al terenurilor apărute prin scăderea temporară a apelor. Proprietarul acestor ape nu dobîndește nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.’’ [2, art. 328 (2)]. În acest caz, proprietarul terenului înconjurat de ape stătătoate nu devine proprietar al terenurilor apărute prin scăderea temporară a apelor. Nici proprietarul acestor ape nu dobîndește vreun drept asupra terenului acoperit în urma unor revărsări sporadice. Cu alte cuvinte, nivelul normal al apei determină limita fixată a pămîntului ce aparține proprietarului, indepenedent de creșterile și scăderile excepționale ale ape [16, p. 82]. La români, reglementarea în direcția dată este identică cu a noastră doar că Codul civil român conține un articol aparte care se numește ,, terenul lăsat de apele stătătoare’’.

O ultimă situație ce ține de accesiunea imobiliară naturală este reglementată în art. 328 alin. (4) și se referă la situațiile cînd apele curgătoare își schimbă în mod natural cursul. În conformitate cu acestă normă:,, În cazul în care o apă curgătoare, formînd un braț nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran, acesta rămîne proprietarul insulei astfel create’’ [2, art. 328 (4)]. Regula este că proprietarul terenului riveran ramîne a fi și proprietarul insulei create în urma schimbării cursului unui rîu și înconjurăturii terenului riveran [16, p. 82].

Accesiunea imobiliară artificială. Spre deosebire de accesiunea naturală care este urmarea unui fenomen natural, accesiunea imobiliară artificială este rezultatul intervenției faptei omului și implică obligația celui ce beneficiază de accesiune să plătească despăgubiri celui în detrimentul căruia a operat [26, p. 91]. Accesiunea imobiliară artificială este reglementată de Codul civil, la art. 329. Ea se întîlnește în cazul cînd: a) se face o construcție sau o plantație pe un fond sau b) unei clădiri existente se adaugă construcții noi. Astfel, conform alin. (1) art. 329:,, Construcțiile și lucrările subterane sau de la suprafața terenului sînt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa și îi aparțin acestuia pînă la proba contrară’’ [2, art. 329 (1)], ceea ce ar însemna că terenul este lucrul principal și tot ceea ce se unește cu acesta reprezintă un accesoriu [18, p. 196] și respectiv, accesiunea se face întotdeauna în folosul proprietarului fondului conform principiului superfiecies solo credit [16, p. 82]. Așadar, din conținutul alin. (1) rezultă că se prezumă că proprietarul terenul a construit sau a plantat pe terenul său și pe cheltuaiala sa pînă la proba contrarie făcută de o terță persoană. Referitor la termenul ,, lucrări’’ se au în vedere acele plantări și amenajări aduse unui teren care nu se încorporează în mod durabul în acesta. Astfel, aici se vor lua în considerație numai situațiile în care terțul a edificat pe terenul altuia construcții noi, nu și atunci cînd lucrările efectuate sunt reparații sau îmbunătățiri aduse imobilului [18, p. 197].

În art. 329 se disting trei situații de accesiune imobiliară artificială: a) proprietarul fondului face el însuși construcții sau plantații utilizînd materiale străine [2, art. 329 (2)], b) proprietarul materialelor face construcții sau plantații pe un teren strain [2, art. 329 (3), (4)], c) constructorul efectuează lucrări atît pe terenul său, cît și pe terenul străin.

Proprietarul terenului a făcut construcții sau plantații cu materiale aparținînd altuia, în acest caz el devine proprietarul acestor construcții sau plantații, fiind însă obligat să plătească proprietarului materialelor încorporate, valoarea acestora, evaluată în momentul efectuării construcțiilor și, eventual, o despăgubire pentru paguba cauzată [19, p. 153]. Referitor la despăgubiri, acesta va fi obligat să le achite doar în cazul în care a fost de rea-credință. Astfel, proprietarul terenului dobîndește proprietatea construcțiilor sau plantațiilor făcute cu materialele altuia indiferent dacă este de bună sau de rea-credință, respectiv dacă nu știa că materialele aparțin altuia, în cazul celui de bună-credință, sau dacă știa că nu sunt materialele sale, în cazul celui de rea-credință [14, p. 336].

Proprietarul materialelor a făcut construcții sau lucrări pe teren străin. Acestă situație e reglementată de art. 329 alin. (3), (4) : (3) ,, În cazul în care construcțiile au lucrările sînt făcute de un terț, proprietarul terenului are dreptul să le țină pentru sine sau să oblige terțul să le ridice pe cheltuială proprie și să repare daunele cauzate. Dacă păstrează construcțiile sau lucrările făcute de un terț, proprietarul este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor și costul muncii ori o sumă de bani egală cu creșterea valorii terenului.(4) În cazul în care construcțiile sau lucrările sînt făcute de un terț de bună-credință, proprietarul de teren nu poate cere ridicarea lor și este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor și costul muncii sau o sumă de bani echivalentă creșterii valorii terenului’’[2, art.329 (3), (4)]. Din conținutul acestor alineate se degajă principiul conform căruia proprietarul terenului devine, prin accesiune, și proprietar al construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări executate de un terț, cu obligația de a-l despăgubi pe constructor [18, p. 197]. Tratamentul constructorului este diferit după cum este de bună sau de rea-credință [13, p. 240].

Situația constructorului de rea-credință (a știut sau trebuia să știe că terenul este al altuia). Este de rea-credință acel constructor care ridică o construcție, plantație sau o altă lucrare pe terenul altei persoane, cunoscînd că nu este proprietatea sa [14, p. 347]. Atfel, proprietarul terenului are două posibilități: a) fie, poate să păstreze lucrările, construcțiile sau plantațiile, devenind proprietar al acestora prin accesiune, plătindu-i contravaloarea materialelor și aceea a muncii depuse [28, p. 182] ori o sumă de bani egală cu creșterea valorii terenului [2, art. 329 (3)]; b) fie, poate solicita constructorului să desființeze, pe cheltuiala sa, lucrările, construcțiile sau plantațiile și să plătească daune interese, ca urmare a prejudiciilor pe care le-a suferit prin ocuparea terenului [28, p. 182].

Situația constructorului de bună-credință (art. 329 alin. (4)). Se are în vedere persoana care face construcții, plantații sau lucrări pe un teren, considerînd că îi aparține, întemeindu-se pe un titlu ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute [28, p. 183-184]. În literatura juridică s-a arătat că prin constructor de bună-credință se înțelege acea persoană care ridică o construcție, face o plantație sau o altă lucrare pe un teren, avînd convingerea fermă, dar eronată, că acel teren se află în proprietatea sa [34, p. 249]. Buna credință a constructorului trebuie să existe în momentul efectuării lucrării, reaua credință care întervine după terminarea lor neputînd produce o schimbare de regim juridic în ce privește drepturile constructorului și cele ale proprietarului terenului [18, p. 198]. Astfel, situația constructorului de bună-credință este mai favorabilă decît cea a constructorului de rea-credință, deoarece el nu este obligat să ridice construcțiile și lucrările efectuate pe teren străin, acesta este unica diferență dintre ei [16, p. 85] proprietarul terenului fiind doar obligat să plătească terțului, fie valoarea materialelor și prețul muncii, fie numai sporul de valoare a terenului prin ridicarea constrcției sau sădirea plantației [19, p. 153].

Observăm că atît în cazul constructorului de bună-credință, cît și în cazul celui de rea-credință proprietarul este obligat să le plătească aceeași despăgubire întrucît altfel ar fi avut loc îmbogățirea fără justă cauză. În ce-l privește pe constructor, chiar dacă a fost de bună-credință, el nu dobîndește decît un drept de creanță împotriva proprietarului terenului [18, p. 199].

O problemă dezbătută în doctrină o reprezintă stabilirea momentului la care ia naștere dreptul de proprietate al proprietarului terenului asupra construcțiilor, lucrărilor sau plantațiilor [28, p.184]. Într-o primă opinie s-a apreciat că dreptul de proprietate se dobîndește prin accesiune de către proprietarul terenului din momentul în care acesta își manifestă intenția de a deveni proprietar al construcției executate, pînă atunci constructorul de bună-credință fiind prezumat a fi el însuși proprietar al terenului și al construcției [25, p. 175]. Într-o altă opinie, pe care o împărtășesc și eu, s-a susținut că dreptul de accesiune imobiliară artificială se naște la momentul incorporării lucrărilor, construcțiilor sau plantațiilor în sol [28, p. 184], fără a fi necesară o manifestare de voință din partea proprietarului terenului [18, p. 199].

O ultimă situație reglementată de art. 329 alin. (5) și (6) este construcția făcută pe două terenuri aparținînd unor proprietari diferiți, aceste alineate referindu-se deacum doar la contrucții. (5):’’ În cazul în care construcția este ridicată în parte pe terenul constructorului și în parte pe un teren învecinat, proprietarul vecin poate dobîndi proprietatea asupra întregii construcții, plătind constructorului o despăgubire, numai dacă cel puțin ½ din suprafața construită se află pe terenul său. În acest caz, el va dobîndi și un drept de superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existență a construcției. Despăgubirea trebuie să acopere valoarea materialelor și costul muncii, precum și contravaloarea folosinței terenului aferent. ‘’ [2, art. 329 (5)]. Dacă mai mult de ½ din construcție se află pe terenul constructorului vor fi aplicabile regulile din alin. (3) și (4) ale art. 329 discutate mai sus. În plus, dacă constructorul este de bună-credință, clădirea se va afla în proprietatea comună pe cote-părți ale titularilor dreptului de proprietate asupra terenurilor. La despăgubirea menționată mai sus poate pretinde doar constructorul de bună-credință. Constructorul de rea-credință poate pretinde doar 1/3 din despăgubire (valoarea materialelor și costul muncii, plus contravaloarea folosinței terenului aferent). El poate pretinde la o despăgubire mai mare dacă aduce dovada faptului că proprietarul terenului vecin este vinovat ( de exemplu tolerează intenționat zidirea construcției pînă la final în loc să interzică lucrările). Aspectele referitoare la situațiile în care constructorul este de rea-credință sunt reglemenate la art. 329, alin. (6) [16, p. 86].

Accesiunea mobiliară constă în unirea prin încorporare a două lucruri mobile, ce aparțin la doi proprietari diferiți, unire din care rezultă un lucru mobil nou ce aparține proprietarului lucrului celui mai important dintre cele ce au fost reunite, cu obligația corelativă a proprietarului lucrului mai important de a-l despăgubi pe proprietarul lucrului mai puțin important cu contravaloarea bunului acestuia [14, p. 356]. În art. 330, sînt reglementate trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncțiunea (alin. (1)-(3)), specificațiunea (alin. (4)-(6) și confuziunea (alin. (7)-(8)).

Adjuncțiunea constă în unirea a două lucruri mobile corporale, fiecare aparținînd unui proprietar diferit și care formează un alt bun, deși ramîn distincte unul de celălalt, putînd fi chiar despărțite la nevoie, fără să-și piardă individualitatea [14, p. 357]. O primă situație care poate apărea în cazul adjuncțiunii constă în posibilitatea separării celor două bunuri, care prin unire au format un nou bun, în cazul în care, conform art. 330, alin. (1), proprietarii pretind la separarea lor. O a doua situație poate surveni în cazul adjuncțiunii atunci cînd bunurile care au format un întreg nu pot fi separate fără a se deteriora ori separarea, deși nu le afectează, necesită cheltuieli excesive [16, p. 87] ceea ce este reglementat în alin. (2) al aceluiași articol. Regula generală este că proprietarul bunului principal va dobîndi prin accesiune proprietatea asupra bunului accesoriu. În toate cazurile însă proprietarul principal va fi obligat să despăgubească pe proprietarul bunului accesoriu [26, p. 89]. Este considerat bun principal acela pentru uzul, armamentul sau completarea căruia a sevit unirea celuilalt lucru [28, p. 187]. Astfel, noul bun aparține proprietarului care a contribuit cel mai mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului inițial. Excepție de la regula dată o constituie cazul în care bunul accesoriu este mai valoros ca cel principal și respectiv proprietarul acestui bun are dreptul să ceară separarea bunului său de cel principal chiar dacă va fi afectată integritatea acestuia din urmă, acest lucru fiind posibil din considerentele că proprietarul bunului principal este de rea-credință și a unit aceste două lucruri fără știrea proprietarului bunului accesoriu. Exemplu de adjuncțiune este montarea unei pietre într-un inel sau încadrarea unui tablou într-o ramă [14, p. 358].

Specificațiunea constă în prelucrarea, realizarea, confecționarea unui lucru nou din materialul proprietate a altei persoane [28, p. 187]. Exemplu: un croitor confecționează un costum dintr-o stofã proprietatea altuia, acesta din urmă plătind manopera. Dacă însă manopera este atît de importantă încît întrece cu mult valoarea materiei prime întrebuințate, cel ce a confecționat lucrul devine proprietar dar are obligația de a plăti prețul materiei prime proprietarului acesteia [38, p. 153]. Așadar, în acest caz de accesiune mobiliară, nu se unesc două lucruri materiale deosebite, ci un bun material (materia primă) cu munca celui care transformă material (bun abstract) [14, p. 358]. Din conținutul în alin. 4, art. 330 am putea deduce că bunul principal este materia și manopera este bunul accesoriu. Regula în cazul specificațiunii este că dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea materiei aparține proprietarului ei. Această regulă, stipulată expres în alin. 4, are un caracter dispozitiv, părțile (adică proprietarul materiei și cel ce efectuează manopera) pot stabili contrariul (spre exemplu noul bun va aparține lucrătorului, acesta fiind obligat să plătească valoarea materialului). Proprietarul materialului, conform regulii generale, este obligat să plătească valoarea manoperei. Prin prelucrare urmează să înțelegem de asemenea scrierea, desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o altă transformare a suprafeței. Prin excepție de la regula generală stipulată în alin. 4, este posibil ca lucrătorul să devină proprietarul noului bunul, chiar în lipsa unei înțelegeri cu proprietarul materiei. Pentru aceasta este necesar ca lucrătorul să fie de bună–credință, pe de o parte, și valoarea manoperei să fie superioară valorii materiei (spre exemplu un pictor renumit pictează un tablou pe o pînză ce nu-i aparține). Trebuie să considerăm că în acest caz munca este un bun principal iar materia un bun accesoriu, respectiv lucrătorul va avea obligația de al despăgubi pe proprietarul materiei achitîndu-i valoarea. Deci, pentru a putea fi aplicabil art. 330 alin. (5) sunt necesare a fi întrunite două condiții: 1) persoana care a transformat prin manoperă materia ce nu-i aparține (lucrătorul) trebuie să fie de bună–credință; și 2) valoarea manoperei trebuie să fie superioară valorii materiei [16, p. 87-88]. La alin. (6) art. 330 se stipulează că după caz, fie proprietarul materiei fie lucrătorul vor avea un drept de retenție, adică vor fi în drept să rețină bunul pînă la achitarea sumei datorate de cel ce dobîndește dreptul de proprietate asupra bunului apărut în rezultatul specificațiunii.

Confuziunea sau amestecul este acea formă a accesiunii mobiliare în care, ca urmare a amestecului a două materii prime aparținînd la doi proprietari diferiți, ia naștere un nou lucru, cu o individualitate nouă, în conținutul căruia materialele reunite nu se mai pot distinge [14, p. 359]. Art. 330 alin.(7) prevede: ‘’ În cazul în care un bun s-a format prin amestecarea mai multor materii (confuziunea) ce aparțin diferiților proprietari și nici una nu poate fi considerată ca materie principală, proprietarul care nu a știut despre confuziune poate cere separarea materiilor dacă este posibil. Dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparține proprietarilor materiilor proporțional cantității, calității și valorii materiei fiecăruia’’ [2, art. 330 (7)]. Dacă unul din bunuri poate fi considerat principal, proprietarul acestuia va deveni proprietar al bunului rezultat din unire; el va fi obligat de a despăgubi pe celălalt proprietar [38, p. 153]. Pentru a putea cere acest lucru proprietarul materiei principale trebuie să fie de bună-credință [16, p. 89].

În concluzie, pentru toate cazurile de accesiune mobiliară, atît legislația noastră cît și cea română prevede că atunci cînd a fost format un obiect nou cu materia altuia, fără știrea proprietarului materiei, și cînd acesta ar fi în drept să revendice lucrul format, el poate în loc să ceară lucrul, să solicite o materie de aceeași cîtime, greutate, mărime și calitate cu materia întrebuințată sau valoarea acestei materii [24,p. 322]. La fel, el poate cere repararea prejudiciului cauzat prin acționarea fără știrea și voia lui în acest sens.

Uzucapiunea- mod de dobîndire a dreptului de proprietate

Prescripția achizitivă sau uzucapiunea este unul dintre cele mai importante efecte și de asemenea un mod de dobîndire a proprietății imobiliare sau a unui alt drept real, în timpul fixat de lege [24, p. 322]. Aceasta este părerea autorului român D. C. Florescu, întrucît în legilația română nu există uzucapiunea bunurilor mobile. La noi însă, reieșind din prevederile art. 332 și art. 333 ale Codului nostru civil, V. Gîscă consideră că uzucapiunea este modul de dobîndire a dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, de către un dobînditor de bună-credință, prin folosirea îndelungată în intervalul de timp prevăzut de lege [26, p. 93]. În conformitate cu prevedrile Codului nostru civil, prin uzucapiune poate fi dobîndit dreptul de proprietate, precum și dreptul de servitute (art. 332, 333 și 433), însă nu și alte drepturi reale precum e prevăzut în legislația altor țări, inclusiv a României. Pentru a face obiectul uzucapiunii bunurile mobile sau imobile trebuie să se afle în circuitul civil și să fie alienabile. Nu vor putea fi dobîndite prin uzucapiune bunurile care fac parte din domeniul public [26, p. 94].

În sistemul Codului civil moldovenesc, uzucapiunea are un rol deosebit de important, ea constituind singura dovadă absolută a dreptului de proprietate. Ea simplifică posibilitatea dovedirii, cel ce o invocă avînd sarcina de a face dovada posesiei în condițiile legale [34, p. 257]. Astfel, uzucapiunea se justifică prin următoarele argumente:

Înlătură dificultatea și inconvenientele probei dreptului de proprietate [13, p. 246];

Are menirea să ocrotească posesia ca stare de fapt și, prin urmare, să imprime stărilor de fapt caracterul siguranței, încrederii și stabilității [26, p. 94].

Conduce la clarificarea unor situații juridice; altfel spus, transformă o aparență îndelungată de proprietate într-un raport juridic de proprietate cert [38, p. 155].

Privită din perspectiva fostului proprietar, uzucapiunea este o sancțiune a pasivității de care a dat dovadă permițînd altei persoane să se comporte timp îndelungat față de bun ca și un proprietar [22, p. 282].

Conform Codului civil al R.M., uzucapiunea poate fi: a) uzucapiune imobiliară; b) uzucapiune mobiliară. Diferența dintre aceste două feluri de uzucapiune constă în timpul necesar dobîndirii dreptului de proprietate. Astfel, pentru a fi dobîndit dreptul de proprietate asupra unui bun imobil în urma uzucapiunii, este necesară, conform art. 332, o perioadă de cel puțin 15 ani, iar pentru dobîndirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil va fi necesar, conform art. 333, un termen de 5 ani. În rest, atît pentru uzucapiunea mobiliară cît și pentru cea imobiliară, este necesară întrunirea acelorași condiții.

În legislația română, pînă nu demult, au existat două feluri de uzucapiune imobiliară (pentru cea mobiliară nu era necesară curgerea unei anumite perioade de timp, însă posesorul trebuie neapărat să fie de bună-credință): uzucapiunea de 30 de ani (numită și de lungă durată) și uzucapiunea de 10 pînă la 20 de ani (numită de scurtă durată). Astfel, pentru a putea opera uzucapiunea de lungă durată, respectiv de 30 de ani era necesară întrunirea condițiilor: – să existe o posesie utilă; – acestă posesie să fi fost exercitată timp de 30 de ani, fiind irelevant dacă uzucapantul a fost de bună sau de rea-credință [14, p. 398]. Ceea ce ține de uzucapiunea de scurtă durată, respectiv de la 10 la 20 de ani, trebuiau întrunite condițiile: – posesia să se întemeieze pe un just titlu sau o justă cauză (orice titul translativ de proprietate, care însă parvine de la altcineva decît de la adevăratul proprietar); – posesorul să fie de bună-credință [14, p. 401]. Însă, în legătură cu modificările efectuate recent în Codul civil român în 2012, aceste feluri de uzucapiune au fost excluse și au fost introduse alte două feluri. Astfel, art. 930 al noului Cod civil român prevede uzucapiunea extratabulară care presupune că o persoană care posedă timp de 10 ani o proprietate imobiliară, își va putea înscrie dreptul în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, însă în anumite condiții [8, art. 930]. Art. 931 prevede uzucapiunea tabulară care presupune faptul că atunci cînd drepturile unei persoane au fost înscrise în cartea funciară, fără temei legitim, iar posesia a fost una neviciată timp de 5 ani, atunci dreptul acestei persoane nu mai poate fi contestat [8, art. 931].

Să revenim la legislația noastră, în continuare vom enumera condițiile necesare dobîndirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Pornind de la articolele 332, 333 și 335, afirmăm că pentru dobîndirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este necesară întrunirea următoarelor condiții:

Cel care posedă bunul trebuie să fie de bună-credință;

Posesiunea trebuie exercitată timp de 5 ani în cazul bunurilor mobile și de 15 ani în cazul bunurilor imobile;

Posesiunea trebuie să fie utilă.

Doar posesiunea de bună-credință poate duce la dobîndirea dreptului de proprietate. Această condiție o relevăm în art. 332 și 333. În unele țări însă nu se impune o astfel de condiție [16, p.92 ] după cum am menționat mai sus în cazul codului civil român dar și a celui francez care nu cer ca posesiunea să fie de bună-credință.

În art. 335 Cod civil moldovenesc sunt enumerate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a putea produce efecte juridice, în particular condițiile necesare uzucapiunii. Regula generală, în acest sens, este că va produce efecte juridice doar posesia utilă. Posesia va fi utilă dacă va fi continuă, netulburată, publică și neprecară. Se prezumă că posesia este utilă, până la proba contrară. Contrariul urmează să fie dovedit de cel ce îl invocă [46].

Posesia trebuie să fie continuă. Continuitatea posesiei constă în starea de fapt realizată prin succesiunea, dacă nu permanentă, cel puțin regulată, și în strînsă legătură cu natura bunului, a actelor de deținere materială. Din rațiuni impuse de desfășurarea normală a activităților umane în societatea organizată legea nu poate și nici nu cere întrebuințarea constantă a lucrului, pentru că o astfel de întrebuințare este imposibilă și pretinderea ei apare absurdă. Deci trebuie să se țină seama de natura posesiunii la care bunul este susceptibi și de toate împrejurările concrete ale cauzei [47]. Reieșind din prevederile art. 306 : ‘’Dacă persoana a posedat bunul la începutul și la sfîrșitul unei perioade, se prezumă că a posedat neîntrerupt pe parcursul întregii perioade ‘’ [2, art. 306], rezultă că posesorul, probînd datele extreme ale posesiunii- începutul și sfirșitul, perioada intermediară se presupune [16, p. 95]. Împotriva acestei prezumții, cei interesați vor putea face proba contrară, respectiv dovada faptului că pentru o anumită perioadă de timp posesiunea a fost exercitată de o altă persoană. Astfel, viciul discontinuității este unul temporar și absolut în sensul că orice persoană interesată poate opune posesorului discontinuitatea posesiunii.

Posesia trebuie să fie pașnică. Alin. 4 al art. 335 dispune că ,,posesiunea este tulburată atâta timp cît este dobândită sau conservată prin acte de violență, fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană’’ [2,art. 335 (4)]. După părerea autorului român Ioan Adam acest lucru presupune faptul că posesia, chiar dacă a fost începută în mod pașnic, trebuie să fie menținută în continuare în acest mod, fiind irelevant dacă violența exercitată de posesor este activă sau pasivă în apărare, față de proprietarul care dorește să-și preia bunul aflat la posesor [14, p. 366]. Legiuitorul nostru, în schimb, nu a calificat drept violență actele de violență pasivă, adică actele de violență ce răspund la violența adversaului întrucît nici proprietarul nu este îndreptățit să acționeze cu violență împotriva posesorului, acesta avînd la dispoziție instrumentele juridice necesare pentru a-și întoarce bunul. Viciul creat prin acte de violență este temporar și relativ, în sensul că posesiunea viciată devine utilă îndată ce viciul încetează și numai persoana față de care posesiunea este tulburată poate invoca acest viciu.

Posesiunea trebuie să fie publică adică să nu fie clandestină. Posesiunea este publică atunci cînd se exercită în văzul tuturor și este cunoscută de toți cei care voiesc să o vadă sau să o știe. Se poate întîmpla în practică să se schimbe și calitatea inițială. Astfel, se poate întampla ca posesia, care inițial a fost clandestină, să devină ulterior publică, sau invers. În ambele ipoteze există o singură soluție: publicitatea este necesar să existe pe toată durata posesiei care este invocată în beneficiul uzucapiunii [47]. Viciul clandestinității este la fel unul temporar și relativ.

Posesiunea nu trebuie să fie precară. Alin. 6 al art. 335 cere ca posesia să fie exercitată sub nume de proprietar, adică să nu fie precară. Posesia este precară atunci când posesorul posedă pentru altul și nu pentru el însuși. Sunt considerați detentori precari așa posesori ca locatarii, depozitarii, uzufructuarii etc.. Toate aceste persoane dețin bunul în baza unui titlu, și sunt obligate la expirarea termenului actului, în baza căruia dețin bunul, să-l restituie proprietarului. Deci, un detentor precar nu poate uzucapa bunul care îl deține în baza unui act juridic [46]. De exemplu, locatorul exercitînd posesia în numele altuia, respectiv al proprietarului, în calitate de detentor precar nu poate beneficia de prevederile din cod privind uzucapiunea, oricît ar dura posesia. Prin urmare, precaritatea posesiunii înseamnă recunoașterea de către posesor a dreptului unei alte persoane asupra lucrului posedat [16, p. 99]. Se poate întîmpla însă ca posesorul să nu poată prezenta titlul în al cărui temei posedă, fie că l-a pierdut, fie că nu-l are imediat la îndemînă, fie că nu-l are deloc sau nu-l poate dovedi, lipsa titlului fiind favorabilă posesorului și nefavorabilă proprietarului bunului. În acest caz, există două prezumții:

Se prezumă, în conformitate cu art. 305, că posesorul posedă pentru sine cu titlu de proprietar atîta timp cît adversarul nu dovedește că posesorul a început a poseda pentru altul [2, art. 305].

Dacă s-a făcut dovada că posesiunea a început pentru altul, se prezumă că precaritatea continuă pînă la proba contrarie.

Schimbarea din natura posesiunii se numește intervertire a titlului, care constă în faptul că posesorul care poseda în virtutea unui titlu ce conferă posesiunii sale precaritate începe să posede în virtutea unui nou titlu, ce conferă posesiunii un caracter util. Astfel, cînd locatarul cumpără imobilul care l-a închiriat, titlul său va fi intervertit [16, p. 100].

Ceea ce ține de uzucapiunea bunurilor imobile, avînd în vedere că dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobîndește din momentul înregistrării în registrul bunurilor imobile, conform Hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 2 din 27.03.2006, temei pentru înregistrarea dreptului de proprietate, dobîndit prin uzucapare, va fi hotărîrea judecătorească irevocabilă de constatare a faptului uzucapiunii [44]. Cererea de constatare a faptului posesiunii pentru invocarea uzucapiunii ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate se va examina în procedură specială conform art. art. 281 alin.(2) lit.h) Cod de procedură civilă [44]. Cel care timp de 15 ani a posedat sub nume de proprietar un bun imobil (inclusiv imobilul locativ), care nu este înregistrat în registrul bunurilor imobile, va putea dobîndi dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Astfel, o posesie a imobilului înregistrat ar fi de rea-credință, sub aspectul invocării în scopul dobîndirii imobilului prin uzucapiune [44].

Unirea posesiunilor (joncțiunea posesiilor). Joncțiunea posesiilor constă în adăugirea la termenul posesiei actuale a posesorului, a termenului de posesie a autorului său, adică a autorului anterior. Spre exemplu, o persoană a posedat un bun imobil neînregistrat în registrul bunurilor imobile zece ani, după care au prelungit să posede acest bun moștenitorii posesorului [46]. Joncțiunea posesiilor este o facultate totdeauna posibilă fără însă a fi obligatorie. Cel ce invocă acest beneficiu este însă ținut să continue posesia autorului său cu toate calitățile și viciile sale [13, p. 254]. În sensul legii, prin autor se înțelege persoana care nu este titular al dreptului de proprietate sau a altui drept real dar care a posedat anterior, un timp, imobilul în cauză [38, p. 161]. Într-adevăr, prin ”autor” se înțelege numai persoana care, ca și cel care invocă uzucapiunea, nu este titularul dreptului real, deoarece în cazul titularului acesta poate să-și transmită dreptul fără a mai face necesară invocarea uzucapiunii [47].

Pentru a opera joncțiunea posesiilor sunt necesare două condiții:

Să existe o posesie propriu-zisă, deoarece detenția precară nu poate fi unită cu posesia;

Acela care invocă joncțiunea posesiilor să fie succesor în drepturi al autorului său, în sensul că exercită posesia de la autorul său în baza unui raport juridic, întrucît dacă asemenea condiție nu este îndeplinită va începe să curgă o nouă posesie. Dacă posesorul actual a obținut posesia printr-o acțiune în revendicare nu va putea să invoce joncțiunea [28, p. 194].

Întreruperea termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii (prescripției achizitive). Prin întreruperea cursului prescripției achizitive înțelegem acea modificare a cursului ei constînd în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții achizitive [13, p. 252]. Pentru realizarea uzucapiunii potrivit legislației în vigoare este necesar ca prescripția să nu fie întreruptă [26, p. 96]. Art. 336 reglementează situația în cauză astfel încît din conținutul acestuia se desprind două temeiuri de întrerupere a termenului de prescripție achizitivă: a) temeiurile ce duc la suspendarea termenului de prescripție extinctivă; și b) înaintarea unei acțiuni de revendicare a bunului de la posesor. Pentru ca ambele aceste temeiuri să aibă efect de întrerupere a termenului de prescripție achizitive este necesar ca ele să se petreacă înăuntrul acestui termen, adică înăuntrul termenului de 15 ani–în cazul bunurilor imobile și 5 ani în cazul bunurilor mobile [16, p. 101]. Deci, termenul necesar pentru invocarea uzucapiunii se va întrerupe dacă: înaintarea acțiunii este imposibilă din motive de forță majoră; executarea obligațiilor este amînată; creditorul sau debitorul face parte din rândul forțelor armate puse pe picior de război; creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exercițiu și nu are un reprezentant legal; este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic litigios; activitatea autorităților judecătorești de a căror competență ține soluționarea litigiului dintre părți este suspendată; sunt întrunite condițiile stipulate în art. 275 și 276 [2, art. 274 (1)]. Astfel, cînd un terț cheamă pe posesor în judecată, înaintînd o acțiune de revendicare, prescripția posesorului se află întreruptă prin efectul înaintării cererii în judecată. Dacă acțiunea în revendicare este satisfăcută, posesorul pierde posesia și nu mai putem vorbi de o curgere a termenului uzucapiunii. Dacă acțiunea în revendicare a fost respinsă, posesorul va rămîne în posesie și se va considera că posesia lui este valabilă. Apare întrebarea dacă simpla înaintare a acțiunii de revendicare va avea efect de întrerupere a prescripției achizitive. Răspunsul îl găsim în propoziția finală din alin. 2 conform căreia în cazul înaintării acțiunii de revendicare, cursul prescripției se întrerupe numai față de persoana care a înaintat acțiunea. Această prevedere legală impune a face concluzia că simpla înaintare a acțiunii de revendicare nu va avea efect de întrerupere a termenului de prescripție în toate cazurile. Înaintarea acțiunii în revendicare va avea efect doar către cel ce înaintează o asemenea acțiune, și respectiv nu va putea afecta pe posesorul bunului [16, p. 101-102]. Conform alin. (3) al aceluași articol, consecința înrteruperii prescripției constă în înlăturarea efectelor posesiei exercitate pînă la apariția cauzei de întrerupere. O nouă posesie va trebui începută pentru a se putea uzucapa [18, p. 205].

Codul nostru civil nu reglementează modul de calculare a prescipției achizitive [26, p. 96], însă conform literaturii române el se calculează pe zile, ziua fiind de 24 de ore. Ea începe la miezul nopții și se termină la miezul nopții următoare. Ziua în care începe prescripția nu intră în calcul iar prescripția se încheie la miezul nopții ultimei zile a termenului prevăzut de lege [38, p. 162].

În concluzie, am putea spune că principalul efect al uzucapiunii este acela de a transforma cu titlu retroactiv pe posesorul bunului (mobil sau imobil) pe perioada cerută de lege în proprietarul acestuia sau al oricărui alt drept apt de a fi dobîndit prin uzucapiune. Așadar, uzucapantul devine proprietar al bunului din momentul în care a început sa-l posede [14, p. 414].

Ca o consecință a dobîndirii dreptului de proprietate prin uzucapiune de către posesor, corelativ se stinge acest drept pe care l-a avut pînă atunci fostul proprietar .

Alte moduri de dobîndire a dreptului de proprietate

Menționăm că conform art. 320 al Codului nostru civil, înafară de modurile de dobîndire a dreptului de proprietate pe care deja le-am analizat (ocupațiunea, accesiunea și uzucapiunea) mai sînt și altele cum ar fi: producerea, succesiunea legală, actul juridic, hotărîrea judecătorească translativă de proprietate, actul administrativ precum și dobîndirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit și asupra comorii.

Producerea fiind un mod originar de dobîndire a dreptului de proprietate acesta reprezintă regula că cel ce produce bunul pentru sine este proprietarul acestui bun. Excepții de la această regulă pot fi stabilite de lege sau contract. Spre exemplu, în cazul accesiunii imobiliare artificiale, cel ce a construit pe terenul străin cu materialele proprii nu va deveni proprietarul acestei construcții, proprietar va fi proprietarul terenului unde a fost construită construcția. Una din condițiile necesare pentru dobîndirea dreptului de proprietate asupra unui bun nou este ca acesta să fie „realizat de persoană pentru sine”. Totuși, trebuie să constatăm, că și în cazul în care persoana va produce bunul pentru ca ulterior să-l vîndă sau să-l doneze, la fel va fi aplicabilă regula–cel ce produce bunul este considerat proprietarul acesteia [16, p. 103 ].

Actul juridic ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate este cel mai răspîndit și cel mai important mod de dobîndire a dreptului de proprietate [26, p. 97]. Menționăm că în legislația română ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate este stipulat contractul sau convenția care de fapt sunt sinonime. Consider că act juridic este o stipulare mai reușită întrucît sensul acestuia acesta este mai larg decît cel al contractului, căci după cum cunoaștem actul juridic este genul iar contractul este specia, astfel orice contract este un act juridic și nu orice act este un contract. Conform art. 195 Cod civil al R.M.’’ Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice și juridice a voinței îndreptate spre nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor civile’’ [2, art. 195]. Astfel, numai actele juridice translative de proprietate, cum sunt vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, contractul de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii pe viață și succesiunea testamentară se includ în acest mod de dobândire a dreptului de proprietate [16, p. 108].

În literatura română ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate apare și legea. Cu privire la aceasta însă, există opinii controversate unii autori încadrînd în acest mod de dobîndire toate modurile de dobîndire care nu sînt arătate separat de Codul civil, iar alți autori consideră că și unele moduri de dobîndire arătate separat de Codul civil sunt moduri de dobîndire prin lege, cum sunt accesiunea și uzucapiunea [28, p. 175]. Consider că nu e necesară stipularea expresă a legii ca mod de dobîndire întrucît ea se subînțelege și așa.

Hotarîrea judecătorească translativă de proprietate. Hotărîrile judecătorești se împart în două categorii: hotărîri declarative de drepturi și hotarîri constitutive de drepturi. Hotărîrile judecătorești declarative de drepturi recunosc dreptul de proprietate și deci nu pot fi considerate ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate. Cele constitutive sau atributive de drepturi realizează transferul dreptului de proprietate, astfel că numai acestea fac parte din modul de dobîndire a dreptului de proprietate analizat [18, p. 194]. Spre exemplu, în materie de executare silită imobiliară, care ia sfîrșit printr-o ordonanță de adjudecare, situație în care adjudecatarul bunului vîndut la licitație publică dobîndește dreptul de proprietate asupra acestuia, prin hotarîre judecătorească [26, p. 97].

Actul administrativ. Este considerat ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate doar în cazurile prevăzute de lege. Unii autori includ în această categorie și faptele materiale juridice caracterizate ca transformări în lumea materială înconjurătoare datorate producerii de efecte juridice [26, p. 102].Va fi considerat mod de dobîndire a dreptului de proprietate, spre exemplu Ordinul Ministrului de interne prin care unii, colaboratori pentru anumite merite, vor primi arme personale [16, p. 109].

Dobîndire dreptului de prorietate asupra bunului găsit (art. 324-326 Cod civil). Regula generală este că ‘’bunul mobil pierdut continuă să aparțină proprietarului său’’ [2, art. 324 (1)]. Astfel, observăm că acest mod de dobîndire se referă doar la bunurile mobile. Am putea defini bunul găsit ca bun mobil pe care proprietarul l-a pierdut, iar o altă persoană l-a găsit [16, p. 103]. Găsitorul este obligat să întoarcă bunul găsit proprietarului sau fostului posesor. În cazul în care găsitorul nu poate să identifice proprietarul bunului găsit, atunci bunul găsit urmează să fie transmis autorităților publice locale sau organului de poliție din acea localitate unde a fost găsit bunul. Însă dacă bunul a fost găsit într-o încăpere sau mijloc de transport, atunci găsitorul va transmite bunul găsit posesorului încăperii sau mijlocului de transport. Acestea din urmă sunt obligate la rândul său să transmită bunurile găsite organului public local sau organului de poliție, însă ele nu vor primi recompensa ci o va primi găsitorul. Legea obligă aceste organe să afișeze la sediul lor un aviz despre bunul găsit și să păstreze bunul găsit timp de șase luni. Astfel, dacă timp de șase luni nu se va ivi proprietarul atunci bunul va trece în proprietatea găsitorului.

Dobîndirea dreptului de proprietate asupra comorii. Art. 327 definește teremnul de ,,comoară’’, aceasta fiind ,,orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în condițiile legii, dreptul de proprietate.”[2. art. 327 (1)]. În cazul descoperirii comorii într-un bun imobil, regula este că comoara se împarte – jumătate proprietarului bunului imobil în care a fost descoperită și pe jumătate descoperitorului. Această regulă are un caracter dispozitiv, ceea ce permite părților (descoperitorului și proprietarul bunului unde se presupune că s-ar găsi comoara) să stabilească și o altă proporție, spre exemplu 80% la 20%. Descoperitorul nu va pretinde nici o parte din comoară, dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimțământul proprietarului sau al posesorului. La dovedirea existenței sau lipsei consimțămîntului se pornește de la prezumția că consimțămîntul proprietarului a existat. Contrariul urmează să fie dovedit de către proprietarul bunului. În alin. 3 este stabilită o excepție de la regula conform căreia dreptul de proprietate asupra comorii revine descoperitorului și proprietarului bunului unde a fost descoperită. Această excepție se referă la o categorie specială de bunuri și anume atunci cînd comoara constituie un monument al istoriei sau al culturii. Dacă asemenea bunuri constituie obiect al comorii, atunci bunurile date sunt transmise în proprietatea statului. La rândul său statul are obligația de a plăti găsitorului și proprietarului bunului o recompensă în mărime de 50% din prețul comorii [16, p. 107]. Alin. 4 dispune că dreptul asupra comorii nu îl vor avea persoanele ’’care au efectuat, în interesul unor terți, inclusiv în cadrul exercitării obligațiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost descoperită comoara” [2, art. 327 (4)].

La fel un mod de dobîndire a dreptului de proprietate ar fi și privatizarea. Astfel potrivit Legii cu privire la privatizare, privatizarea este un proces de transmitere a bunurilor ce constituie domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, denumite în continuare bunurile statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, în proprietate privată, prin modalitățile prevăzute de prezenta lege [5, art.1]. La fel legea stabilește obiectivele care pot fi supuse privatizării acestea fiind: întreprinderile, instituțiile și complexele patrimoniale unice, valorile mobiliare (cotele de participație) din societățile comerciale, incluse în programele de privatizare, aprobate prin lege de către Parlament etc.

Tradițiunea ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate este prevăzut în legislația română, la noi aceasta nefiind stipulată în lege. Astfel prin tradițiune se înțelege remiterea materială sau predarea bunului de la înstrăinător la dobînditor. Un asemenea mod de dobîndire a fost preluat în virtutea inerției alături de alte moduri de dobîndire ce au fost receptate din dreptul roman (avulsiune, ocupațiune). Se spune că tradițiunea are o sferă de aplicare foarte restrînsă, cum este cazul darurilor manuale [38, p. 154].

MODURILE DE ÎNCETARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE

Considerații generale cu privire la temeiurile de încetare a dreptului de proprietate

Am observat deja că, în principiu, toate modurile translative de proprietate sunt și moduri de încetare a dreptului de proprietate. Articolul 337 enumeră temeiurile de încetare a dreptului de proprietate, lista acestrora nefiind expresă întrucît dreptul de proprietate încetează și prin modurile de dobîndire reglemenatate de art. 320-326 Cod civil.

Convențional toate modurile de încetare a dreptului de proprietate, numărate în norma comentată, pot fi clasificate în următoarele grupe: a) încetarea benevolă a dreptului de proprietate; b) încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voința proprietarului; și c) încetarea dreptului de proprietate contrar voinței proprietarului. Primele două grupe de moduri de încetare a dreptului de proprietare sunt prevăzute în alin. 1 din norma comentată, lista lor nefiind exaustivă [16, p. 113].

Conform art. 337 alin. (1) ‘’dreptul de proprietate încetează, în condițiile legii, în urma consumării, pieirii fortuite sau distrugerii bunului, înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunțării la dreptul de proprietate, precum și în alte cazuri prevăzute de lege’’ [2, art. 327 (1)].

Prezintă interes excepția de la principiul că nimeni nu poate fi forțat să cedeze proprietatea sa, prevăzută de art. 327 alin. (2) Cod civil. Astfel, conform acestui alineat, o persoană este obligată să cedeze dreptul de proprietate în următoarele cazuri:

Urmărirea bunurilor în legătură cu obligațiile proprietarului;

Înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate;

Răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea;

Privatizarea proprietății de stat;

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică;

Rechiziția;

Confiscarea;

Alte acțiuni prevăzute de lege [26, p. 107-108].

Așadar, ca și apariția dreptului de proprietate, stingerea dreptului de proprietate este efectul unor fapte juridice.

Clasificarea modurilor de încetare a dreptului de proprietate

După cum a fost menționat în paragraful precedent modurile de încetare a dreptului de proprietate pot fi clasificate în următoarele grupe: a) încetarea benevolă a dreptului de proprietate; b) încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voința proprietarului; și c) încetarea dreptului de proprietate contrar voinței proprietarului.

Încetarea benvolă a dreptului de proprietate poate avea loc în urma acțiunii proprietarului: consumarea sau distrugerea bunului, încheierea unui act juridic translativ de proprietate (vînzare–cumpărare, donare, schimb, moștenire testamentară etc.), cît și în alte cazuri prevăzute de lege. La fel benevol dreptul de proprietate încetează și ca rezultat al renunțării la dreptul de proprietate. Urmează a fi considerat ca mod benevol de încetare a dreptului de proprietate și privatizarea proprietății de stat, mod atribuit de legiuitor la categoria celor forțate și enumărat în alin. 2 art. 337 [16, p. 113].

Este lesne de înțeles și de dedus faptul că în urma consumării bunului, pieirii sau distrugerii acestuia, înclusiv înfăptuirea celorlalte cazuri, bunul nu mai există în materialitatea sa, de unde rezultă că dreptul de proprietate asupra acelui bun încetează.

Proprietarul poate renunța oricînd la dreptul de proprietate printr-o declarație în acest sens sau în alt mod care atestă cu certitudine că a renunța la bun fără intenția de a păstra dreptul de proprietate asupra lui. Obligațiile persoanei care a renunțat la bun încetează atunci cînd un terț dobîndește dreptul de proprietate asupra bunului dat. Renunțarea dreptului de proprietate asupra bunului imobil se face printr-o declarație care este autentificată notarial și înscrisă în registrul bunurilor imobiliare [26, p. 107]. Renunțarea poate fi făcută doar de proprietarul bunului și nu și de alte persoane care dețin bunul cu dreptul de posesie și folosință. Pot renunța la dreptul de proprietate asupra bunului atît persoanele fizice și juridice cît și statul și unitățile administrativ teritoriale. Renunțarea la dreptul de proprietate de către stat și organele publice locale poate avea loc doar dacă acest lucru va fi permis acestora prin acte normative corespunzătoare. Aceste acte normative trebuie să determine categoria de bunuri de la care statul poate renunța. Renunțarea de la dreptul de proprietate poate fi făcută fie printr-o declarație , fie prin săvîrșirea de acțiuni prin care se va atesta voința proprietarului de a renunța la dreptul de proprietate aspra bunului concret. Legiuitorul nu ne vorbește nimic, în alin. (1) al art. 338, despre forma declarației de renunțare la dreptul de proprietate, ceea ce ar însemna că declarația poate fi făcută atît în formă scrisă cît și în formă verbală. Bunurile de la care proprietarul a renunțat la dreptul de proprietate sunt considerate bunuri fără stăpîn și vor fi dobîndite în proprietate prin ocupațiune. Important este că renunțarea propriu zisă la dreptul de proprietate nu are drept efect direct și stingerea dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate va aparține celui ce a renunțat la dreptul de proprietate pînă în momentul în care o persoană terță nu va dobîndi dreptul de proprietate asupra bunului. În așa fel, proprietarul bunului ce a renunțat la dreptul de proprietate va îndeplini toate obligațiile apărute în legătură cu bunul de la care a renunțat–va achita impozitele, va răspunde pentru prejudiciul cauzat de bun etc. Pe de altă parte proprietarul care a renunțat la dreptul de proprietate poate în orice moment să-și schimbe intenția și să preia bunul în posesie, folosință și dispoziție. Acest drept poate fi exercitat pînă în momentul dobîndirii dreptului de proprietate de către o persoană terță asupra bunului de la care proprietarul a renunțat. Alin. (3) face o excepție de la regula stipulată în alin. (1) din prezentul articol, și cere ca renunțarea la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile să îmbrace forma autentică și să fie înscrisă în registrul bunurilor imobile. Însă, și în cazurile bunurilor imobile, înregistrarea renunțării de la dreptul de proprietate în registrul bunurilor imobile nu va stinge acest drept din momentul înregistrării renunțării. Dreptul de proprietate în acest caz va înceta, în persoana celui ce renunță, din momentul dobîndirii acestuia de o altă persoană. Mecanismul dobîndirii dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul a renunțat urmează să fie prevăzut în Legea cadastrului bunurilor imobile. Totuși, ar fi posibil, ca și în cod să fie înserată regula, conform căreia, dacă mai multe persoane terțe doresc să dobîndească dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul a renunțat, prioritate trebuie să aibă cel ce posedă bunul la momentul renunțării. Iar, dacă nici o persoană terță nu este posesor, prioritate urmează să aibă cel ce primul a înaintat cererea acceptare și de înregistrare a dreptului de proprietate [16, p. 115]. Pot să accepte dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile și unitățile administrativ-teritoriale. Astfel, art. 2 din Legea cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale stipulează: ,,dreptul de proprietate publică al acestor unități poate fi dobîndit și în urma renunțării la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile’’ [6, art. 2].

Încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voința proprietarului poate avea loc ca rezultat al pieirii fortuite a bunului. La fel am putea atribui la acest mod de încetare a dreptului de proprietate și pierderea bunului, dacă au fost respectate prevederile art. 324 și 325, adică a fost dobîndit dreptul de proprietate asupra bunului pierdut, cît și în cazul dobîndirii dreptului de proprietate în rezultatul uzucapiunii [46].

În alin. (2) al art. 337 sunt enumerate modurile de încetare a dreptului de proprietate contrar voinței proprietarului. O astfel de încetare a dreptului de proprietate poate avea loc doar cu respectarea prevederilor art. 46 din Constituție conform cărora’’1. Dreptul de proprietate privată, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. 2. Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru a cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire” [1, art. 46]. Cedarea forțată a dreptului de proprietate poate avea loc doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel de cazuri pot fi: a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligațiile proprietarului – art. 339; b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate – art. 340; c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea–art.341; d) privatizarea proprietății de stat–conform Legii cu privire la privatizare; e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică–în conformitate cu Legea 488/1999; f) rechiziția–art.342; g) confiscarea – art. 343;h) alte acțiuni prevăzute de lege [16, p. 114].

Urmărirea bunurilor în legătură cu obligațiile proprietarului. Bunurile domeniului privat pot face obiectul urmării, excepție făcând acele bunuri care conform legislației nu pot fi urmărite. Deci, proprietarul răspunde pentru obligațiile sale cu bunurile ce le are în proprietate. Bunurile proprietarului pot fi înstrăinate fie prin acordul proprietarului fie în baza unei hotărîri judecătorești. Procedura urmăririi bunurilor proprietarului în legătură cu executarea obligației poate fi făcută forțat doar în baza unei hotărîri judecătorești dacă o altă modalitate nu este stabilită prin lege sau contract. Din momentul ce dobînditorul va dobîndi dreptul de proprietate aspra bunurilor înstrăinate conform procedurii de urmărire a proprietății în legătură cu obligațiile proprietarului, acesta din urmă va pierde dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. Dacă se înstrăinează un bun imobil vor fi aplicabile regulile registrului bunurilor imobile, adică dreptul de proprietate va apărea la dobînditor din momentul înregistrării [46].

Înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate. Dacă, în temeiurile prevăzute de lege, persoana a dobîndit dreptul de proprietate asupra unui bun care, conform legii, nu poate să-i aparțină cu drept de proprietate, proprietarul este obligat să înstrăineze bunul timp de un an din momentul dobîndirii dreptului de proprietate sau în alt termen stabilit de lege. Dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în termenul stabilit, instanța de judecată, la cererea autorității administrației publice locale poate dispune după cazului și remiterea sumei obținute către fostul proprietar, cu reținerea cheltuielilor de înstrăinare, sau transmiterea bunului în proprietatea statului și despăgubirea proprietarului în cuantumul stabilit de instanța de judecată [26, p. 108].

Astfel asemenea măsuri se aplică în cazurile în care persoana a dobîndit în proprietate, în temeiurile prevăzute de lege, un bun pentru care este nevoit de o autorizație specială și i-a fost realizată eliberarea unei astfel de autorizație.

Răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu ele. În cazul în care proprietarul de animale domestice se comportă cu ele încălcînd evident regulile stabilite prin lege sau prin normele de comportare umană cu animalele, orice persoană are dreptul să solicite predarea animalelor. Prețul se stabilește prin acordul părților sau prin hotărîre judecătorească [26, p. 108].

Rechiziția. este un mod de încetare a dreptului de proprietate, conform căreia bunurile proprietarului se retrag în interesul societății în modul și în condițiile stabilite de actele legislative. Bunurile proprietarului se retrag pentru a fi folosite în folosul societății în cazuri excepționale. Pot servi drept temei de rechiziție a bunurilor calamitățile naturale, epidemiile, epizootiile. Scopul rechiziției este de a garanta securitatea cetățenilor, de a salva bunuri sau de a distruge careva bunuri în caz de epidemii sau epizootii. În cazul rechiziției bunurile proprietarului se retrag în baza unei hotărîri a organului competent. Modul și condițiile rechiziției, cât și organul abilitat de a decide rechiziția, urmează să fie determinate prin lege, care urmează să fie adoptată de Parlament. Consecințele retragerii bunului în rezultatul rechiziției: pot exista două situații: a) bunul nu sa păstrat – în acest caz statul urmează să achite costul bunului rechiziționat; b) bunul sa păstrat și a fost restituit celui de la care a fost rechiziționat – în acest statul urmează să achite o plată pentru folosirea bunului. În ambele aceste cazuri mărimea plății este determinată prin acordul părților, iar în caz de divergențe de instanța judecătorească [46].

Confiscarea. Prin confiscare se înțelege trecerea fără plată către stat a unui bun ca sancțiune pentru săvîrșirea unei fapte ilicite, în baza deciziei instanței judecătorești sau altui organ de stat competent. Cazurile și condițiile confiscării bunurilor pot fi stipulate doar în lege. Poate fi confiscată doar averea dobîndită ilicit. Bunurile dobîndite licit, conform art. 46 alin.(3) din Constituție, nu pot fi confiscate, iar caracterul licit al dobîndirii se prezumă [16, p. 125-126]. În cazurile prevăzute de lege, bunurile proprietarului pot fi confiscate printr-un act administrativ. Acest act urmînd a fi cu drept de atac în instanța judecătorească [26, p. 109].

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Exproprierea constituie pentru expropriator un mod de dobîndire a dreptului de proprietate, iar pentru expropriat un mod de încetare a acestui drept [16, p. 116]. Temeiul legal al exproprierii îl constituie art. 46 alin. (2) din Constituția R.M., care dispune: ‘’Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire’’ [1, art. 46 (2)]. Atît Constituția, art. 46 (2) cît și Codul Civil (art. 316 alin 2) stabilesc că exproprierea poate avea loc în baza legii. Conform art. 1 din Legea cu privire la expropriere, prin expropriere se înțelege transmiterea forțată a bunurilor cu titlu de proprietate privată în proprietate publică, transmiterea forțată statului a bunurilor – proprietate publică ce aparține unității administrativ-teritoriale sau, după caz, cedarea către stat sau către unitatea administrativ-teritorială a drepturilor patrimoniale, care în scop de utilitate publică (de interes național sau local) este exercitată de organele abilitate ale autorităților publice, după o dreaptă și prealabilă despăgubire [7, art. 1]. Noțiunea de expropriere dată de acest act normativ urmează a fi privită în mod critic. Nu pot fi expropriate bunurile aflate în proprietatea publică, fiindcă bunurile imobile aflate în proprietatea publică, prin însăși natura sau destinația lor, sunt și pot fi oricînd afectate unei utilități publice prin actul de putere al autorității competente a statului sau unității administrativ-teritoriale căreia îi aparține. Obiect al exproprierii pot fi de interes național și de interes local. Pe lîngă bunurile imobile, conform acestei legi, mai pot fi expropriate drepturile de folosință a bunurilor imobile pe termen de până la 5 ani, dacă părțile nu vor conveni asupra unui alt termen. Pentru ca bunurile să fie expropriate urmează ca exproprierea să fie bazată pe motive de utilitate publică. Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local. Utilitatea publică de interes național se declară de Parlamentul Republicii Moldova, iar pentru lucrările de interes local de către consiliul local al unității administrativ-teritoriale respective. Exproprierea fie folosirea solului unei proprietăți imobiliare nu poate avea loc decît cu dreapta și prealabila despăgubire. Mărimile despăgubirilor se determină de comun acord cu proprietarul, iar în caz de divergențe prin hotărîre judecătorească [46].

În concluzie am putea spune că toate modurile translative de proprietate sunt și moduri de încetare a dreptului de proprietate. Întrucît atunci cînd cineva pierde dreptul de proprietate asupra unui bun fie benevol sau din cauze obiective ce nu depind de voința acestuia sau împotriva voinței acestuia, alt subiect de drept dobîndește dreptul de proprietate asupra bunului dat.

APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN MIJLOACE JURIDIC-CIVILE

Noțiune și categorii de mijloace juridice de apărare a dreptului de proprietate

Datorită faptului că este cel mai important drept civil, dreptul de proprietate întotdeauna a beneficiat de o protecție specială din partea legiuitorului. Astfel acest drept este apărat la nivel național de legea supremă, și anume Constituția, iar la nivel internațional de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Declarația Universală a Drepturilor Omului ș.a. acte international. Așadar Constituția Republicii Moldova are prevederi în art.46 și art.127 ,cu privire la proprietatea privată și protecția acesteia. Astfel art.127 alin.1 se stipulează statul ocrotește proprietatea".[constitutia] În constituții este consacrată, de obicei, proprietatea privată, adică proprietatea care asigură necesitățile vitale ale omului, avându-le în vedere importanța deosebită a proprietății private și pornind de la faptul că a fost supusă multor abuzuri, exproprieri ilegale și a constituit temeiul unor persecuții sau condamnări penale.[comentariu la constitutie]. În afară de aceste reglementări de principiu din dreptul intern trebuie să arătăm faptul că dreptul de proprietate este apărat și prin norme de drept internațional. Astfel, în art. 17 din Declarația Universală a drepturilor omului adoptată în anul 1948 de Adunarea Generală a ONU, se prevede că „ orice persoană, privită ca subiect unic sau ca asociat în colectivități, are drept de proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa".[DUDO] O veritabilă protecție este reglementată în art. 1, alin.1 din Protocolul l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-i fi protejate bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevazute de lege și de principiile generale de drept internațional.[Convent europ] Spunem că este o veritabilă protectie a dreptului de proprietate deoarece există și posibilitatea sancționării nerespectării prevederilor de către statele semnatare ale Convenției prin cererile adresate Curții Europene. Chiar dacă există garanții ale dreptului de proprietate în diverse ramuri ale dreptului, cele mai multiple sunt în dreptul civil. Dreptul civil cuprinde o multitudine de mijloace prin care poate fi apărat dreptul de proprietate, precum și alte drepturi reale. Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate în doctrina juridică sunt noțiuni prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile aduse dreptului său și să asigure exercitarea lui în condiții normale [Constantin stanescu ;I corenliu birsan drept civil. Drepturile reale.bucuresti 1998 p194]. O altă definire a mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate ar fi ,,totalitatea acțiunilor în justiție prin care titularul dreptului solicită instanței de judecată să pronunțe hotarărîri în scopul de a înlătura orice atingere sau încălcare a dreptului său "[liviu pop, dreptul de proprietate si dezmambramintele sale, ed luminal ex, bucuresti,1996, p 282]. Așadar, după cum am mai menționat , principalele mijloace de apărare a dreptului de proprietate sunt cele prevăzute în dreptul civil și în dreptul procesual civil. Indirect, dreptul de proprietate este apărat și de instituții din alte ramuri de drept. Astfel prin instituțiile și normele repective se urmărește în principiu alte scopuri și numai implicit ele au ca efect apărarea dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale. De exemplu, dreptul constituțional stabilește principiile generalede apartență și apărare a relațiilor de proprietate, dreptul penal și cel contravențional stabilesc răspunderea în caz de atentare la bunuri străine, dreptul muncii- reglementează, de exemplu, răspunderea muncitorului pentru daunele aduseîntreprinderii unde este angajat.[ baiesu] În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate. Doctrina rusă avîndu-i ca reprezentanți pe B.П. Moзилин, A.И. Mаcяeв, A.H.Cepгeeв, O.H. Cадикoв și alții include în acest sistem următoarele patru grupe:

În primul rînd, am putea evindeția mijloacele reale de apărare a dreptului de proprietate ca drept absolut civil, care urmăresc restabilirea dreptului de posesiune, folosință și dreptului de dispoziție. Această categorie de mijloace presupune inexistența unor relații obligaționale între proprietar și terți. Din ea fac parte două acțiuni reale, numite acțiuni petitorii: acțiunea în revendicare și acțiunea negatorie.[ Гpажданcкoe пpавo. Пoд peд. A.H.Cepгeeва, Ю.К. Toлcтoгo, Mocква, 2001, c.445.]. Acțiunile petitorii au ca scop apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real [ dr. Eugenia t. popa. Actiunea in revendicare p.55]. Cea dea doua grupă sunt mijloacele obligaționale sau cum se mai întîlnește în literatura de specialitate mijloacele indirecte. Dreptul de proprietate este apărat prin aceste mijloace în toate cazurile cînd între proprietar și terț există un raport obligațional. De exemplu, în această categorie pot fi incluse: acțiunea privind repararea prejudiciului cauzat proprietarului, acțiunea privind restituirea bunului folosit etc. A treia grupă o constituie mijloacele de apărare a dreptului de proprietate care nu pot fi raportate nici la cele reale nici la cele obligaționale, dar care sunt prevăzute de unele instituții ale dreptului civil. De exemplu, este posibil ca dreptul de proprietate să fie apărat în cazul apariției persoanei declarate dispărute fără urmă sau declarate moartă [sergiu baies si nicolae rosca. Drept civil partea generala. Persoana fizica. Persoana juridical. Chisinau 2004 p.328-336] Și în sfirșit a patra categorie o constituie mijloacele de apărare a dreptului de proprietate care au drept scop protejarea dreptului de proprietate în cazurile, prevăzute de legislație, de stingere a lui. De exemplu în cazul în care bunurile persoanei sunt rechiziționate în conformitate cu art. 342 al CCRM. Alineatele (2) și (3) ale acestui articol prevăd: ,,  Persoana al cărei bun a fost rechiziționat poate cere restituirea lui dacă, după încetarea situației excepționale, acesta s-a păstrat în natură. Prețul bunului sau prețul folosirii lui, în cazul în care s-a păstrat în natură și a fost restituit proprietarului, se stabilește prin acordul părților, iar în caz de divergență, prin hotărîre judecătorească.’’ [cod civil art 342 alin 2si3]. Evident, și această normă acordă proprietarului posibilitatea de a regurge, după caz, la ea pentru apărarea dreptului de proprietate. În prezent, doctrina este unanimă a considera că dreptul de proprietate poate fi apărat prin mijloacele juridice specifice ori nespecifice, sau directe ori indirecte. [ion dogaru sevastian cercel p168]. Într-adevăr cea mai simplă și concisă mi se pare aceasta clasificare care încorporează în sine anume aceste două categorii de mijloace de apărare de bază, cele directe care constau în totalitatea acțiunilor care se întemeiază direct și nemijlocit pe dreptul de proprietate și cele indirecte care sunt de fapt acele acțiuni care se întemeiază direct și nemijlocit pe dreptul de creanță. Așadar, mijloacele juridice specifice sau directe sunt acțiuni pe care se fundamentează direct pe dreptul de proprietate. În caz de încălcare nemijlocită a dreptului de proprietate (de exemplu, furtul bunurilor proprietarului) intră în vigoare apărarea absolută de la orice atentare, care are ca și dreptul de proprietate un caracter absolut. Avînd ca temei însuși dreptul de proprietate, ca drept real, acțiunile din această categorie sunt acțiuni reale. În rîndul acestor acțiuni locul central îl ocupă acțiunea în revendicare. În afară de acțiunea în revendicare (art. 374 și 375 CCRM), legislația noastră mai cunoaște și acțiunea negatorie (art.376 CCRM), ca acțiune reală cu ajutorul căruia se apără dreptul de proprietate. [comentariu cod civil] În literatura de specialitate romînă acțiunile reale ale mijloacelor directe de apărare a dreptului de proprietate se împart în:

Acțiuni petitorii, acele acțiuni prin care reclamantul solicită să se stabilească direct că este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra bunului. [Iosif R. Urs Carmen ilie todica p. 343] Redobîndirea posesiei bunului, asupra căruia poartă acel drept real, reprezintă doar un efect accesoriu al admiterii acțiunii petitorii. Intră în categoria acțiunilor petitorii: acțiunea în revendicare, acțiunea în granițuire, acțiunea negatorie și acțiunea confesorie.[ iosif R. Urs smaranda angheni p. 162] Cu toate că în legislația R.M. precum și în literatura de specialitate nu se întîlnesc decît acțiunea în revendicare și cea negatorie, totuși aș spune că și la noi sînt prezente celelate două acțiuni petitorii și anume: acțiunea în grănițuire care se regăsește în CCRM sub forma dreptului de vecinătate iar acțiunea confesorie se regăsește în capitolele celorlate drepturi reale ( superficia, uz și abitație, servitutea, uzufructul) și constă în faptul că reclamantul cere instanței de judecată să stabilească, prin hotarîrea pe care o va pronunța, că el este titularul unui drept real dezmembramînt al dreptului de proprietate asupra bunului altuia și să-l oblige pe pîrît (poate fi proprietarul sau altă persoană) să-i permită exercitarea lui deplină și netulburată.

Acțiunile posesorii după autorul romîn Ioan Adam sunt tot acțiuni reale prin care se urmărește apărarea posesiei ca stare de fapt, împotriva oricărei tulburări pentru a o menține sau pentru a o redobîndi cînd a fost pierdută. [ ioan adam. P. 692] Din acțiunile posesorii fac parte: acțiunea în reintegrare și acțiunea în complîngere. Acțiunea în reintegrare este acțiunea prin care cel deposedat de bun este în drept să ceară restituirea stăpânirii de fapt asupra bunului. Această acțiune are multe tangențe cu acțiunea în revendicare, între ele existînd și deosebiri. Elementul lor comun constă în faptul că au ca obiect restituirea unui lucru. Deosebirea ar fi că, acțiunea în revendicare soluționează problema dreptului de proprietate asupra lucrului în litigiu, reclamantul, în cazul înaintării acțiunii în revendicare, urmînd să dovedească dreptul său de proprietate. Acțiunea în reintegrare însă nu soluționează decît simpla stăpînire în fapt a lucrului, avînd ca scop să confere reclamantului folosința material și efectivă a lucrului. Această acțiune este prescriptibilă, ei aplicîndu-se termenul general de prescripție de trei ani. Acțiunea în complîngere este acțiunea prin care se cere încetarea tulburării posesiunii, i se mai spune acțiune posesorie generală. Această acțiune este imprescriptibilă, spre deosebire de prima, astfel, ea poate fi înaintată atîta timp cît există tulburarea. [baiesu p. 38-41]. Între acțiunile petitorii și cele posesorii există o interdependență, o corelație, deși petitorul nu se cumulează cu posesorul. Astfel, acela care formulează o acțiune posesorie, încercînd apărarea posesiei sau redobîndirea acesteia și pierde, are deschisă calea unei acțiuni petitorii, întemeiate pe dreptul de proprietate sau alt drept real. [C. jora p.217]. O deosebire esențială între aceste două acțiuni rezidă în aceea că acșiunile petitorii pot fi promovate numai de către titularul dreptului real încălcat sau care este contestat, în timp ce acțiunile posesorii pot fi formulate de către cei ce posedă bunul fără să aibă relevanță dacă el este sau nu proprietarul bunului. [ ioan adam p.692]. În petitoriu nu îi poate fi opusă autoritatea lucrului judecat din posesoriu, întrucît finalitatea acestor două acțiuni este diferită: acțiunile posesorii apără numai o stare de fapt, pe cînd cele petitorii apără însuși dreptul real respectiv. Acela care a cîștigat în petitoriu nu mai are interesul de a acționa și în posesoriu, întrucît a dispărut interesul de a apăra o stare de fapt, de vreme ce i se recunoaște dreptul asupra bunului. Acela care a cîștigat în posesoriu are o poziție privilegiată în petitoriu deoarece are puterea de fapt asupra bunului, îl folosește și nu mai are interes să formuleze o acțiune petitorie, însă exercitarea unei asemenea acțiui nu îi este interzisă.[ Cristian jora p. 217] Din cele expuse apare cu evidență, că acțiunile anunțate cu titlu de exemplu de mai sus, constituie numai garanții indirecte sau numai parțiale ale proprietății ele neputînd satisface protecția completă a acestui drept. [dr. Eugenia T.popa actiunea in revendicare luminalex 1998, p.61] A doua categorie de mijloace juridice de apărare a dreptului de proprietate sunt cele nespecifice sau indirecte. Acestea sunt acțiuni ce se fundamentează pe drepturile de creanță, [ baiesup. 165], dar prin care se apără indirect și dreptul de proprietate.[urs si angheni. P. 162] Așadar, ceea ce este caracteristic acestor mijloace de apărare este că ele nu se întemeiază pe dreptul de proprietate sau un alt drept real principal, dar drepturile de creanță se nasc și se realizează în strînsă legătură cu dreptul de proprietate.[i. adam. P. 691]. Dintre mijloacle juridice din dreptul obligațional prin care se asigură apărarea dreptului de proprietate menționăm acțiunile izvorîte din executarea unor obligații, pe care diferite persoane le aveau față de titularul dreptului de proprietate în temeiul unor contracte sau altor acte juridice, precum și la acțiunile izvorîte din obligațiile de a repara un prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.[dumitru lupulescu. P. 112]. Asemenea acțiuni în justiție sunt acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, acțiunea în restituirea plății nedatorate, acțiunile pentru executarea contractelor, acțiunile în repararea prejudiciilor cauzate, [ C. jora p.216] răspunderea civilă delictuală, acțiunile în nulitate sau anulare [baiesu p166]. Apărarea dreptului de proprietate se realizeză prin normele de drept civil, care reglementează condițiile de validitate ale contractului, modul de încheiere a contractului, precum și diferitele varietăți de contracte. Astfel, în primul rînd menționăm normele juridice privind nulitatea contractelor, care acționează ca urmare a nerespectării dispozățiilor legale ce reglementează condițiile de valabilitate- de fond sau de formă- ale contractului. În dreptul nostru nulitatea este sancțiunea ăncălcării prin contract, la data încheierii sale, a unei dispoziții legale. Odată pronunțată, nulitatea are efect retroactiv, contractul considerîndu-se că n-a existat niciodată. Dacă părțile și-au executat prestațiile, ele vor fi obligate să-și restituie tot ceea ce au primit în teneiul contractului a cărui anulare a fost pronunțată de către instanța de judecată. În cazul în care contractul a operat transmisiunea dreptului de proprietate, el fiind executat în total sau în parte, nulitatea contractului are ca efect restituirea reciprocă a prestațiilor efectuate. Astfel, părțile vor reintra în posesia bunurilor ce ieșiseră din patrimoniile lor, în temeiul actului ulterior anulat. În acest mod, anulabilitatea contractelor ca o sancțiune ce intervine după nesocotirea dispozițiilor legale, lipsind contractul de efectele sale, în ce privește dispozițiile legale încălcate, este un mijloc eficient de apărare a dreptului de proprietate. [C.jora p.112] Normele juridice care reglementează efectele obligațiilor constituie unul dintre mijloacele prin care se asigură satisfacerea nevoilor de ordin patrimonial ale persoanelor fizice și juridice. Pe cale de consecință, acțiunile pe care le are creditorul pentru a urmări și obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care s-a obligat sau de a cere despăgubiri în caz de neexecutare totală sau parțială, contribuie, în final, și la apărarea dreptului de proprietate.[C. jora p. 114]. Deși în aceste situații acțiunea nu se întemeiază direct pe dreptul de proprietate sau un alt drept real, asemenea drepturi sunt apărate indirect dacă raportul juridic contractual sau obligațional este legat de un astfel de drept. [dr. Eugenia popa. Actiunea in revendicare. P.55] În conlcuzie putem spune că, cu toate că în literatura de specialitate există mai multe opinii cu privire la clasificarea mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate, totuși, consider că cea mai potrivită este cea care stabileste două feluri de mijloace: specific sau directe și nespecifice sau indirecte, întrucît acestea conținîn sine acțiunile principale de apărare a dreptului de proprietate.

Încălcarea dreptului de proprietate presupune existența unor impedimente în exercitarea normală a acestui drept. Într-o rezumare am putea spune că prin apărarea dreptului de proprietate se înțelege utilizarea mijloacelor juridico-civile, prevăzute de lege, în scopul înlăturării obstacolelor în realizarea acestui drept. [Гpажданcкoe пpавo. Учeбник. Пoд peд. B.П. Moзилина, A.И. Mаcяeва, Mocква, c. 265.]

Acțiunea în revendicare- noțiune, caractere, subiecte, obiect și efectele acesteia

Din punct de vedere etimologic cuvîntul revendicare exprimă o acțiune al cărui obiect este ,,reclamarea’’ unui drept sau a unui bun cuvenit revendicantului și deținut de o altă persoană (sau contestat) din diferite motive. Instituția revendicării, astfel cum a fost transmisă din dreptul roman sub denumirea de ,,rei vindicatio’’ evocă mijlocul de apărare și de probă al dreptului de proprietate. [dr. Eugenia t. popa. P.42]. În aceste condiții, revendicarea se reprezintă ca o consacrare juridică a dreptului de proprietate ,,apărat’’ de revendicant. Denumirea acestei acțiuni provine de la cuvintele latinești vim dicere anunț despre aplicarea puterii.[ Гpажданcкoe пpавo. Пoд peд. B.B. Залeccкoвo, M.M. Pаccoлoва, Mocква, 2003, c.271.] Revendicarea nu poate fi concepută în afara unui drept de proprietate, mobil sau imobill, cu caracter real (actio in rem). Din punct de vedere istoric, revendicarea a apărut după definirea dreptului de proprietate și a luat înfățișarea dreptului pe care îl consacra. La Roma dreptul de proprietate a fost cunoscut încă de la fondarea Cetății. Pînă la Institutele lui Iustinian, proprietatea și prin consecință revendicarea au suferit modificări importante.[dr.eugenia popa p.43]. Acțiunea în revendicare este principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate. Deși în actualul Cod Civil nu există o definiție a acțiunii în revendicare, în literatura de specialitate s-a definit acțiunea în revendicare ca fiind acțiunea reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului sau, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. [ Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, Bucuresti 2001. P.200]. Altfel spus, ea este acțiunea prin care prorietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar. [ovidiu ungureanu.p110]. Acțiunea în revendicare constituie cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate, deoarece titularul său, pe lîngă recunoașterea dreptului, pretinde și restituirea acestuia. Prin intermediul acțiunii în revendicare, pe lîngă restituirea bunului, se pot cere și despăgubiri, care să acopere prejudiciul efectiv cauzat. Aceste despăgubiri constituie obiectul unui capăt de cerere subsidiar celui principal- al revendicării propriu-zise, însă instanța are obligația să se pronunțe asupra ambelor capete de cerere. [i. adam. P.693]. Eu cred însă, că acțiunea în revendicare are drept scop restituirea posesiunii asupra unui bun individual iar acțiunea în recunoaștere a dreptului de proprietate este mai mult o acțiune de sine stătătoare, care pune în discuție existența dreptului de proprietate și care nu este urmată în mod obligatoriu de revendicarea bunului. Acțiunii în revendicare îi sunt consacrate art. 374 și 375 Cod civil al R.M Vom vedea că, în cazul acțiunii în revendicare, sunt aplicabile și art. 307, 310-312, care se referă la posesiune ca stare de fapt, dar care se referă indirect și la dreptul de proprietate, aplicîndu-se îndeosebi la efectele acțiunii în revendicare. Conform art. 374., alin (1), ,, proprietarul este în drept să-și revendice bunurile aflate în posesiunea nelegitimă a altuia ‘’. Caracterele acțiunii în revendicare. Literatura de specialitate enumeră următoarele caractere juridice. Caracterul real, petitoriu și prescriptibil. [baiesu. P.167] Aceste trei caractere sunt de bază și sunt recunoscute și susținute de literatura de specialitate din țara noastră. În românia însă, caracterele juridice ale acțiunii în revendicare diferă de ale noastre, de exemplu este prezent caracterul impresciptibil al acțiunii în revendicare ceea ce e total opus cu ceea ce este la noi, în plus i se mai atribuie caracterul de ațiune de restituire a bunului, și caracterul de acțiune ce este promovată de titularul dreptului de proprietate. În continuare voi analiza și vom despica carecterele sus menționate. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală , carecter ce-i este imprimat de însăși natura dreptului de proprietate care este dreptul real cel mai complet. [dr.eugenia topa.p.62] Ațiunea în revendicare, fiind o acțiune reală, poate fi înaintată către orice terț care deține ilegal bunul. De aceea, în toate cazurile cînd între proprietar și deținătorul bunului există un raport obligational, nu va putea fi înaintată o acțiune în revendicare. O astfel de acțiune nu poate fi înaintată nici în cazul în care bunul a pierit sau a fost deteriorat din vina posesorului. În astfel de cazuri, urmează să fie înaintată o acțiune personală de reparație a prejudiciului. [baiesu p.167]. Deși acest lucru este evident, fiind studiat și analizat în detaliu în doctrină, în practică se întîlnesc cazuri cînd aceste realități nu rar se ignoră. Adică, este admisă substituirea acțiunilor personale cu acțiunea în revendicare, sau trecerea de la acțiunea în revendicare la cererea privind nulitatea actului juridic civil. Este, după părerea noastră, de neadmis ca, în cazul imposibilității revendicării prin aplicarea regulilor acțiunii în revendicare, bunul să fie restituit în posesiune proprietarului în urma aplicării efectelor nulității actului juridic civil. Dacă s-ar admite o astfel de situație, atunci art. 375 din Codul civil ar avea o aplicație redusă. Acest lucru este stipulat la art. 331 alin. (1) Cod civil, care prevede că “Dobînditorul de bună-credință dobîndește dreptul de proprietate asupra bunului mobil și în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui”. Rezultă că, ori de cîte ori dobînditorul este de bună-credință, dobîndind bunul mobil de la cel care nu avea dreptul să-l înstrăineze (excepție făcînd cazurile cînd bunul a ieșit din posesiunea proprietarului contrar voinței lui, fiind furat, pierdut etc.), acesta devine proprietar, iar bunul nu îi va putea fi revendicat nici în baza acțiunii în revendicare și nici a aplicării efectelor nulității actului juridic civil. Nulitatea actului juridic civil are importanță doar pentru raporturile dintre fostul proprietar și persoana care, contrar voinței acestuia, a înstrăinat bunul, în sensul stabilirii răspunderii față de fostul proprietar. Pe de altă parte, dacă nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană avînd un interes născut și actual, nulitatea relativă a actului juridic civil poate fi invocată doar de un cerc restrîns de persoane, a căror enumerare exhaustivă o găsim la art. 218 din Codul civil.[ Manualul judecătorului de instrucție pag 524] Se încearcă a argumenta posibilitatea admiterii unei astfel de acțiuni prin faptul că reclamantul este în drept să-și aleagă singur mijloacele de apărare a drepturilor încălcate. O asemenea abordare poartă un caracter neștiințific și într-un sfîrșit nu va duce decît la consecinte negative și mai mult nimic.

Prin urmare, avînd în vedere clasificarea acțiunilor în acțiuni reale (care apără drepturile reale) și în acțiuni personale (care apără drepturile de creanță), acțiunea în revendicare este un reală. [ion p. filipescu Andrei I filipescu. P.300]. Așadar acest caracter există atîta timp cît există și posibilitatea ca bunul revendicat să fie readus în patrimoniul revendicantului.[dumitru c. florescu. P. 504]. Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie. Conform dicționarului de drept civil, ,, acțiunea petitorie este o acțiune care privește însuși fondul dreptului și ca atare aparține numai titularului dreptului real contestat’’ [mircea n. costin mircea c. costin dictionar de drept civil, vol.1, bucurești ,1997 ,p61-62]. Fiind o acțiune petitorie în cadrul dezbaterilor judiciare, reclamantul trebuie să demonstreze că anume el deține dreptul de proprietate asupra bunului a cărui revendicare se cere. Dreptul de proprietate se întemeiază numai pe un titlu de proprietate, constînd într-un act sau fapt juridic care justifică dreptul reclamantului asupra unui lucru, cum ar fi un contract translativ de proprietate, uzucapiune, ocupațiunea, moștenirea etc. [ion dogaru, sevastian cercel.p 169]. Probele care pot fi aduse pentru a confirma deținerea dreptului de proprietate în privința imobilelor sunt următoarele: adeverința asupra imobilului, certificatul eliberat de organul cadastral teritorial referitor la înregistrarea imobilului, contractul de vînzare-cumpărare, donație, schimb, certificatul ce confirmă dreptul de moștenitor etc.[ Poalelungi M., Pascari A. Pregătirea pricinelor civile pentru dezbaterile judiciare. Chișinau, 2006, p.40] Referitor la alte bunuri probele care ar putea fi aduse, întru confirmarea dreptului de proprietate sunt : pașapoarte, chitanțe, facturi, bonuri de plată, copia hotărîrii judecătorești, la fel contracte de vînzare-cumpărare, donație, schimb etc. Admiterea acțiunii înseamnă recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului și ca o consecință firească, obligarea pîrîtului la restituirea posesiei. Acțiunea în revendicare este una prescriptibilă. Acest lucru se deduce din conținutul art. 267 și 280 Cod Civil al R.M., care enumeră exhaustiv acțiunile (pretențiile) imprescriptibile extinctiv. Conform alin. (1) al art. 267 Cod civil, termenul general în interiorul căruia persoana poate să-și apere pe calea intentării unei acțiuni în instanța de judecată dreptul încălcat, este de 3 ani. Aceasta se înaintează din momentul în care proprietarul a cunoscut sau trebuia să cunoască despre încălcarea dreptului său. Referitor la art. 280 Cod civil, acesta enumeră pretențiile imprescriptibile extinctiv. Pretențiile date de acest articol au un caracter exhaustiv. Acestea sunt pretențiile:

a) privind apărarea drepturilor personale nepatrimoniale, dacă legea nu prevede altfel;

b) deponenților față de instituțiile financiare privind restituirea depunerilor;

c) cu privire la repararea prejudiciului cauzat vieții sau sănătatii persoanei. În acest ultim caz, se repară prejudiciul pentru o perioadă anterioară intentării acțiunii, dar nu mai mare de 3 ani.

Observăm că în rîndul acestora nu se regăsesc acțiunile de apărare a dreptului de proprietate de unde și concluzia prescriptibilității acestei acțiuni, cu excepția desigur a cazului cînd obiectul acțiunii îl constituie bunurile din domeniul public al statului și unităților administrativ-teritoriale, deoarece bunurile domeniului public sunt imprescriptibile (art.296 alin. (4) Cod civil). Instituirea caracterului prescriptibil al acestei acțiuni are ca scop sancționarea pasivității și a lipsei de diligență a proprietarului care nu-și exercită dreptul său. Conferirea acestui caracter le dă relațiilor juridico-civile certitudine și previzibilitate.

În literatura de specialitate, în special cea română, se susține ideea că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, dat fiind faptul că dreptul de proprietate este perpetuu.[Eugen chelaru p.131]. Astfel, autorii care împărtășesc această idee susțin că întrucît dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz și proprietarul nu-și pierde dreptul său prin faptul că nu-l exercită, acesta are un timp nelimitat pentru a-și revendica bunul său, și de aici rezultă caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare. Tot ei menționează că, ceea ce ține de uzucapiune sau prescripția achizitivă, aici ar avea loc o excepție de la regula imprescriptibilității, întrucît proprietarul prin lipsa de diligență și pasivitate este într-un fel sancționat indirect prin efectul prescripției achizitive ori al posesiei de bună-credință. Însă, domnul Baieș susțină că acțiunea proprietarului neposesor către posesorul neproprietar (acțiunea în revendicare) este îndreptată spre restabilirea dreptului de posesiune ce aparține proprietarului și de care acesta a fost lipsit. Și, odată cu apărarea dreptului de posesiune, acțiunea în revendicare apără și dreptul de folosință și cel de dispoziție, întrucît proprietarul, neavînd în posesiune bunul, nu are posibilitatea de a-l folosi și de a dispune de el. Așadar, domnul Baieș susține că acțiune în revendicare este una prescriptibilă.[baies p.168]. În opinia mea, acțiunea în revendicare este totuși imprescriptibilă ceea ce rezultă din însăși caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, însă există excepție de la regulă, și anume în privința uzucapiunii unde, ca rezultat al posesiunii de lungă durată și cu bună-credință, posesorul devinde proprietarul bunului iar proprietarul îl pierde.

Reclamantul în acțiunea în revendicare. În literatura de specialitate pe care am analizat-o, atît cea autohtonă cît și cea română există două opinii diferite cu privire la faptul cine poate să aibă calitatea de raclamant în acțiunea în revendicare. Astfel, părerile se împart între faptul că această calitatea o poate avea doar proprietarul bunului de care a fost deposedat sau, această calitatea o poate avea nu doar proprietarul, ci și persoanele care dețin în posesie bunuri în baza legii sau a unor acte juridice. Și legislația civilă anterioară Codului Civil în vigoare, conținea reglementări exprese în acest sens. Astfel, art. 154 din Codul Civil din 1964 al Republicii Moldova prevedea că dreptul de a înainta acțiunea în revendicare îl are și persoana care, deși nu este proprietar, deține în posesiune bunuri în baza legii sau a unui contract.[ cod civil 1964]. Prevederi similare avea și art.24 alin (4) din Legea cu privire la proprietate nr. 459 din 22.01.1991: [legea cu privire la proprietate] care prevede că dreptul de a apăra dreptul de proprietate aparțin persoanei care, deși nu este proprietar, posedă bunurile cu drept de administrare economică, de stăpînire pe viață cu drept de moștenire fie în temeiul altor prevederi ale legii sau ale tratatului. [legea cu privire la proprietate] .

Mai poate fi dată cu titlu de exemplu înca o prevedere de acest gen. Astfel art. 22 din Legea

cu privire la arendă nr. 861 din 1992[legea arenda] prevedea că apărarea dreptului arendașului asupra bunurilor arendate se asigură în egală măsură cu apărarea dreptului de proprietate. Arendașul putea să ceară restituirea bunurilor arendate din orice posesiune nelegitimă, să ceară lichidarea obstacolelor în folosirea lor, repararea pagubelor pricinuite bunurilor de către orice persoană, inclusiv de persoana care dă în arendă.

Legislația unor țări ca Federația Rusă ( Cod Civil, art.305), Tadjikistan (Cod Civil, art.326), Kazahstan (Cod Civil, art.265), admite că și alte persoane decât proprietarul pot înainta acțiune în revendicare. Poate fi înțeleasă o astfel de poziție, deoarece Codul Civil al acestor țări nu reglementează posesiunea ca stare de fapt, și prin urmare, nu conține prevederi despre apărarea posesiunii. [cod civil rusia tadjikistan kazahstan].

Codul Civil al Republicii Moldova în vigoare nu conține astfel de norme, dispunînd la art. 374 și 375, că dreptul de a înainta o acțiune în revendicare o are numai proprietarul. Această pozăție a legiuitorului este corectă, fiindcă acțiune în revendicare este petitorie, întemeiată direct pe dreptul de proprietate, prin urmare, doar proprietarul are dreptul de o înainta. Pentru a afirma că dreptul de a înainta acțiune în revendicare îl au și alte persoane care dețin bunul în posesiune în temeiul legii sau în bază de contract, este necesar ca legiuitorul să atribuie expres acest drept posesorilor care nu sînt proprietari. În lipsa unor prevederi exprese în acest sens, ținînd cont de dispozițiile art.374 și 375 din Codul civil, afirmăm că dreptul de a înainta acțiune în revendicare îl are doar proprietarul nu și arendașul, locatarul, depozitarul, creditorul gajist și nici alte persoane care dețin in posesiune bunuri în temeiul legii sau în baza unui act juridic civil. În cazul în care vor fi deposedate, persoanele care dețin bunuri în posesiune ca arendaș, locatar, depozitar, vor avea posibilitatea de a decurge la mijloacele de apărare a posesiunii prevăzute la art. 308-309 Cod Civil. [baiesu. P168-169]. Ceea ce ține de reclamant, se știe ca acesta are obligația de a face proba dreptului de proprietate, în acțiunea de revendicare a bunurilor imobile prin oferirea unui titlu de proprietate, acesta poate fi atît actele translative de proprietate (vînzare, donație etc.) cît și actele declarative (o hotărîre judecătorească, o tranzacție etc.). În această materie, titlul are caracterul unei prezumții de proprietate care poate fi combătută[ovidiu ungureanu p.112-113]. Proba prin titluri este dificilă, pentru că orice act translativ de proprietate face dovada deplină a dreptului numai dacă reclamantul probează că emană de la un adevărat proprietar. Dar pentru ca cineva să poată fi considerat adevărat proprietar trebuie să dovedească faptul că a dobîndit bunul tot de la un adevărat proprietar. Deci revendicantul ar fi ținut să dovedească faptul că toți transmițătorii anteriori, din autor în autor, au avut calitatea de adevărați proprietari, ceea ce adesea este imposibil. O asemnea probă a fost numită probatio diabolica sau proba draconică.[iosif r urs Carmen ilie todica p.348].

Jurisprudența a reținut că ,, proba deplină, absolută a dreptului de proprietate o constituie modurile originare de dobîndire a proprietății, cum ar fi uzucapiunea sau ocupațiunea, iar nu tirlurile care constituie doar mijloace relative de probă. Aceste titluri, fie translative de proprietate, fie declarative, au caracterul unei prezumții a dreptului de proprietate, deduse din însăși existența lor și care nu împiedică proba contrară la stăruința posesorului sau din oficiu, în exercitarea rolului activ al instanței, pentru aflarea adevărului. [a.m.dragomirescu, revendicarea in dreptul romin ,bucurest,1936,p.118] Practica judiciară și doctrina au conturat mai multe reguli care fac aplicare pentru soluționarea unor litigii privind dreptul de proprietate (aici se are în vedere proba dreptului de proprieate în procesul de revendicare a bunurilor imobile):

Reclamantul și pîrîtul invocă titluri de proprietate asupra bunurilor provenite de la autori diferiți. În practică s-a impus soluția potrivit căreia instanța, după cercetarea și compararea titlurilor, va da cîștig de cauză acelei părți care a dobîndit bunul de la autorul al cărui dret este mai preferabil;

Reclamantul și pîrîtul prezintă titluri ce provin de la același autor. În acest caz se va da cîștig de cauză acelei părți care a îndeplinit prima cerințele de publicitate imobiliară. Dacă nici una din părți nu a îndeplinit această cerință, va avea cîștig de cauză persoana care prezintă titlul cu dată certă mai veche. Dacă titlul este un testament, va avea cîștig partea al cărei testament are dată mai recentă;

Dacă numai reclamantul prezintă titlu de proprietate acțiunea va fi admisă în favoarea sa dacă emană de la un terț și are dată certă anterioară posesiei pîrîtului;

Dacă pîrîtul are titulu de proprietate, acțiunea va fi respinsă;

Dacă nici una din părți nu prezintă titlu de proprietate și nici nu invocă un mod originar de dobîndire a proprietății (uzucapiunea, ocupațiune) acțiunea trebuie respinsă ca neîntemeiată. Acțiunea în revendicare pune în discuție dreptul de proprietate, și nu posesiunea, dacă reclamantul nu poate produce dovada, pîrîtul rămîne în continuare posesor, deoarece legea ocrotește posesia. În literatură s-a spus că în această situație înstanța va examina și compara cele două posesii, a reclamantului și a pîrîtului, și va da cîștig de cauză acelea din părți care va dovedi o posesie mai bine conturată. [iosi r urs smaranda angheni. P.166-167].

Reclamați sau pîrîți în aceste cauze sunt posesorii ilegali, care posedă bunul la momentul înaintării acțiunii. Faptul posesiunii ilegale urmează a fi dovedit de reclamant în procesul de examinare a acțiunii în revendicare. Reclamat la fel poate fi detentorul precar, astfel în acest caz el va trebui să indice persoana ăn numele căreia deșine bunul sau exercită un alt drept asupra bunului respectiv pentru ca reclamantu să poată să ceară introducerea în cază a acelei persoane. Dacă detentorul nu indică persoana în numele căreia deține lucrul, dar contestă dreptul de proprietate a reclamantului, aceată atitudine reprezintă o cauză de intervertire a precarității, astfel că fostul detentor devenind popesor, dobîndește calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare. În mod excepțional, după o tradiție moștenită din dreptul roman, se admite că poate avea calitatea de pîrît și posesorul care, prin dol, a încetat să mai posede pentru a îpiedica exercitarea împotriva sa a acțiunii în revendicare a proprietarului. Așadar, acțiunea în revendicare va fi respinsă ca greșit îndreptată în situația în care, cu excepția arătată mai sus, pîrîtul nu ar avea calitatea de posesor al bunului revendicat. [ ion dogaru sevastian cercel p. 174] . Obiectul revendicării. Obiectul acestei acțiuni îl constituie în toate cazurile fără nici o excepție bunurile (atît mobile cît și imobile) determinate individual (res certa) și existente în natură la momentul înaintării pretenției. Aceasta, pentru că acțiunea în revendicare presupune din partea reclamantului dovada nu numai a dreptului de proprietate, dar și a identității bunului, bun ce se află în posesia nelegitimă a pîrîtului. Reclamantul cere să i se restituie bunul a cărui identitate a dovedi-to și nu un alt bun ce se află în patrimoniul pîrîtului. Bunul revendicat trebuie să aibă o individualitate distinctă și independentă. Aceasta înseamnă că obiectul material al acțiunii în revendicare trebuie să aibă o existență de sine stătătoare, determinarea lui putîndu-se face fără prea mari greutăți. [dumitru lupulescu p.118].Nu pot fi obiect al revendicării bunuri determinate generic. Această teză reiese din conținutul acțiunii în revendicare, care constă în restabilirea posesiunii asupra bunului și nu în înlocuirea bunului cu unul asemănător. Nu pot fi obiect al revendicării nici bunurile care nu s-au păstrat în natură ori care au suferit schimbări esențiale. În toate aceste cazuri (cînd nu există obiectul revendicării), se poate înainta o acțiune în reparația daunei materiale. [baiesu p. 169].

Determinarea individuală a bunului presupune indicarea unor trăsături caracteristice ale bunului care îl face să se deosebească de orice alte bunuri, inclusiv din aceeași categorie. De aceea nu poate fi admisă acțiunea în revendicare a bunului care este determinat prin caracteristici de gen. Aceasta, deoarece aceste bunuri se pot “amesteca” cu altele de același gen, aparținînd aceluiași posesor.[ Гpажданcкoe пpавo. Пoд. peд. Cyxанoва, Mocква, 2004, c. 145.]

Revendicarea poate avea loc și în privința unei universalități de fapt, care constituie conform art. 298 Cod civil o pluralitate de bunuri corporale omogene considerate ca un tot întreg. Ca exemplu, ar putea fi o turmă de oi, un set de mobilă, o bibliotecă etc. Pe cînd, universalitatea de drept sau juridică (cum mai este denumită), care este o pluralitate de bunuri corporale și incorporale, privite împreună și considerate ca un tot întreg (art. 298 alin. (2) Cod civil), nu este

ocrotită prin revendicare.

Necesită a fi menționat faptul că legislația în vigoare nu face distincție între situațiile cînd obiect al revendicării îl constituie bunurile proprietate privată ori bunurile proprietate publică. Respectiv, revendicarea bunurilor domeniului public, necesită a avea o reglementare specială, aceasta deoarece acțiunea în revendicarea bunurilor domeniului public este imprescriptibilă atît extinctiv cît si achizitiv. Iar referitor la revendicarea bunurilor proprietate privată regimul juridic este același indiferent de titular.

Condițiile exercitării acțiunii în revendicare. În literatura de specialitate există cîteva condiții necesare pentru exercitarea acțiunii în revendicare. Acestea sunt:

a) proprietarul să fi pierdut posesia asupra bunului;

b) bunul să fie individual determinat;

c) bunul să se afle în posesie străină, iar această posesiune să fie ilegală;[ Гpажданcкoe пpавo. B.B. Пиляeва. Mocква, 2004, c.146.]

O altă condiție pe care o susține Ioan Adam este că, pentru promovarea cu secces a acțiunii în revendicare este necesar ca raclamantul să-ți probeze dreptul de proprietate. În absența acestei dovezi, pîrîtul, posesorul neproprietar, nu poate fi obligat să-și probeze propriul titlu, deoarece legea ocrotește posesia, independent de dovada dreptului ce se pretinde de a-l exterioriza.[ioan amadm. P. 696]. În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiții, proprietarul este în drept să-și revindice bunul de la acel care l-a lipsit nemijlocit de posesie. De cele mai multe ori însă, problema se complică prin aceea că bunul ce urmează a fi revendicat nu se află în posesia persoanelor care l-au deposedat nemijlocit pe proprietar. Aceste bunuri pot fi vîndute unor terțe persoane, deci acțiune în revendicare trebuie înaintată respectiv către aceste persoane care de fapt dețin bunul. Spre exemplu, în timpul desfacerii căsătoriei soțul a vîndut fără acordul soției automobilul ce constituia proprietatea lor comună în devălmășie. Soția a înaintat o acțiune în revendicare către cumpărătorul automobilului care a fost respinsă de acesta. Legea stabilește în aceste situații două categorii de posesori ilegali: dobînditor de bună-credință și dobînditor de rea-credință. Despre ei însă vom discuta puțin mai tîrziu.[ găscă p.104-105].

Așadar, acțiunea în revendicare va putea fi satisfăcută doar dacă bunurile proprietarului se află într-o posesiune nelegitimă. Dacă posesia este legitimă, adică posesorul posedă bunul în baza unui act juridic (spre exemplu contract de arendă, gaj, uzufruct…), atunci proprietarul nu va putea cere restituirea bunului în proprietate în baza acțiunii în revendicare. În alin. (2) al art. 374 Cod civil este utilizat termenul „drept preferențial de posesie”, care nu corespunde esenței și scopului reglementărilor din acest aliniat. Drept preferențial înseamnă a avea preferință, în unele și aceleași condiții, față de cineva, spre exemplu, de un asemenea drept beneficiază coproprietarii unei proprietăți comune pe cote-părți (art. 352). În art. 374 alin. (2) este vorba nu de un drept preferențial de posesie ci de un drept de posesie față de proprietar, ori arendașul nu are un drept preferențial de posesie, ci are doar un drept de posesie în raport cu proprietarul. Deci, posesorul care are un drept de posesie în raport cu proprietarul, va putea refuza să transmită bunul în cazul în care proprietarul va înainta o acțiune în revendicare. În asemenea cazuri instanța de judecată trebuie să refuze în satisfacerea acțiunii în revendicare pe motiv că între aceștia există un raport obligațional și apărarea dreptului în acest caz are loc, după cum am mai spus, prin intermediul mijloacelor obligaționale. Cu toate acestea, acțiunea în revendicare urmează să fie satisfăcută, dacă se va dovedi, că posesorul (arendașul, depozitarul, uzufructuarul, creditorul gajist …), care are un drept de posesie în raport cu proprietarul (drept superior) a obținut posesia asupra bunului

prin violență sau prin dol.

Întrunirea condițiilor enumerate mai sus, conferă proprietarului dreptul de a-și revendica bunul de la persoana care l-a lipsit nemijlocit de posesiune.

Expunem în continuare un caz din practica judiciară care ar permite o mai bună înțelegere a condițiilor în care poate fi admisă acțiunea în revendicare :

„S.V. a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui Ț.I., Ț.R. și I. R. privind revendicarea bunurilor aflate în posesiune nelegitimă.

În motivarea acțiunii reclamantul S. V. a indicat, că cu Ț.R. au locuit împreună, intenționau să formeze o familie. Concubinei regulat îi trimitea bani de la Moscova, pe săptămână minimal câte 50 dolari SUA.

Pe banii câștigați la Moscova reclamantul a procurat piatră, ciment, a mai adus niște corturi și motoare electrice, toate fiind destinate pentru familia lor, pe care intenționa s-o formeze pe viitor.

Însă din cauză că concubina îl înșela permanent, nu îngrijea de copil pe care dorea să-l înfieze, reclamantul a hotărât să se despartă și să-și i-a bunurile procurate de el personal și care se păstrau acasă la Ț.I..

Pârâții însă nu i-au permis să-și ia bunurile sale, nici nu i-au permis să pătrundă în curte.

Reclamantul cere revendicarea bunurilor aflate în posesiunea nelegitimă a lui Ț.I., Ț.R., I. R. și anume: 15 tone de ciment marca 150 în valoare de 18000 lei, 65 m3 de piatră în valoare de 9000 lei, 2 tenturi pentru corturi în mărime de 1500 lei fiecare în total 3000 lei, 2 motoare electrice cu capacitatea de 3,5 kw în sumă totală de 400 lei și solicită încasarea prejudiciului moral în mărime de 1000 lei.

Prin hotărârea judecătoriei Căușeni din 25 ianuarie 2008 acțiunea înaintată de S.V. împotriva lui Ț.I., Ț.R. și I. R., a fost admisă integral.

S-a obligat Ț.I., Ț.R. și I. R. să-i revendice lui S.V. bunurile sale aflate în posesiune nelegitimă și anume:

– 15 tone de ciment, marca 150 în valoare de 18 000 lei;

– 65 m3 de piatră în valoare de 9000 lei;

– 2 tenturi pentru corturi în sumă de 1500 lei fiecare în valoare de 3000 lei;

– 2 motoare electrice cu valoarea de 200 lei fiecare, în sumă totală de 400 lei.

Reclamații Ț.R. și I. R. au depus apel împotriva hotărârii nominalizate, cerând casarea hotărârii și emiterea unei noi hotărâri prin care să fie respinse cerințele intimatului integral ca nefondate.

În motivarea apelului, apelanții au indicat că instanța de fond incorect l-a recunoscut pe S.V. proprietar a 65 m3 de piatră, 15 tone de ciment, 2 tenturi și 2 motoare, bazându-se pe probe care nu corespund adevărului.

Nu s-a luat în considerație că banii trimiși de S. V. au fost transferați după procurarea materialelor de construcție. Cu certitudine s-a constatat din depozițiile martorilor că materialele de construcție le-a procurat Ț.I. și el s-a achitat pentru aceste materiale.

Intimatul S.V. n-a putut demonstra în ședința instanței de fond că materialele de construcție el le-a procurat, hotărârea este bazată numai pe declarațiile intimatului, ceia ce este contrar prevederilor art.121 CPC.

Instanța de judecată n-a apreciat deplin și sub toate aspectele circumstanțele importante pentru soluționarea justă a cauzei, totodată fiind greșit aplicate normele de drept material, bazându-se pe unele argumente care n-au fost obiect de discuție, ceea ce a contribuit la adoptarea unei hotărâri ilegale.

Apelanta I.R. și reprezentantul ei S.I. în ședința instanței de apel au susținut apelul, solicitând să fie admis, casată hotărârea primei instanțe și emiterea unei noi hotărâri prin care cererea lui S.V. să fie respinsă.

Intimatul S.V. în ședința instanței de apel a cerut respingerea apelului care este nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe care este întemeiată și legală.

Audiind părțile, studiind materialele dosarului, Colegiul Civil consideră apelul neîntemeiat și care urmează de a fi respins cu menținerea hotărârii primei instanțe din următoarele considerente.

În conformitate cu art.385 al.1 lit. a) CPC, instanța de apel, după ce judecă apelul, este în drept să respingă apelul și să mențină hotărârea primei instanțe.

În ședința de judecată s-a constatat că S.V. a trăit cu Ț.R. în concubinaj în casa părinților ei în perioada 2005-2007.

În prima jumătate a anului 2007 intimatul S.V., având scopul să se căsătorească cu Ț.R. și să construiască casă a procurat materiale de construcție: 65 m3 de piatră pe care le-a descărcat pe lotul de pământ, care aparținea lui Ț.I. și unde S. V. avea intenția să construiască casă.

În luna mai-iunie S. V. a procurat de la D.V. 15 tone de ciment cu prețul de 1400 lei. Tot atunci a procurat 10 tone de ciment și Ț.I., pe care ambii l-au depozitat într-o cisternă, aflată în gospodăria lui Ț.I..

Tenturile și motoarele au fost aduse de reclamant de la Moscova și se aflau la păstrare în gospodăria lui Țaran Ion.

În conformitate cu art.374 al.1 Cod Civil proprietarul este în drept să-și revendice bunurile aflate în posesia nelegitimă a altuia.

Prin hotărârea sa din 25 ianuarie 2008 prima instanță corect a ajuns la concluzia că 15 tone de ciment, 65 m3 de piatră, 2 tenturi pentru corturi, 2 motoare electrice aparțin lui S.V., apreciind corect probele prezentate, critic analizând depozițiile declarate de către martorii D.V., D.P., D.Ș. și de însăși pârâtul Ț.I..

Argumentele invocate de către apelantele I.R. și Ț.R. precum că materialele de construcție sunt procurate de Ț.I., instanța de recurs le respinge, însă nu se exclude faptul că și Ț.I. a procurat materiale de construcție pentru sine, deoarece la acel moment făcea construcție capitală a casei proprii.

Astfel, din considerentele menționate și având în vedere faptul că hotărârea primei instanțe este întemeiată și legală, iar motivele invocate de către apelante sunt neîntemeiate, Colegiul Civil a respins apelurile declarate și a menținut hotărârea primei instanțe.

Astfel Colegiul civil a decis menținerea hotărârii judecătoriei Căușeni din 25 ianuarie 2008 în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui S.V. împotriva lui Ț.I., Ț.R. și I. R. privind revendicarea bunurilor aflate în posesiune nelegitimă”.

Deci, acțiunea a fost admisă ca urmare a faptului că S.V. (din speță) nu mai deținea posesia asupra bunului, bunurile au fost individual determinate si se aflau în posesia ilegala a fostei sale concubine care refuza să le întoarcă proprietarului.

Este mai complicată situația în cazurile cînd bunul a intrat în posesia unei a treia persoane, de exemplu în cazul cînd acesta (terțul) a cumpărat bunul de la o persoană care nu era în drept să-l înstrăineze. În situația dată interesele apărate de lege ale proprietarului bunului se ciocnesc cu interesele deținătorului de fapt, acțiunile căruia pe plan subiectiv sunt “ideale”. Se pune întrebarea în acest caz : Căror interese trebuie de dat prioritate ? [Гpажданcкoe пpавo. Пoд peд. A.H.Cepгeeва, Ю.К. Toлcтoгo. Mocква, 2003, c.556.]

Legea instituie pentru rezolvarea acestor, precum și a altor probleme două categorii de posesori ilegali : posesori de rea-credință și posesori de bună-credință. Revendicarea depinde, respectiv, de caracterul posesiunii.

Dobînditor (posesor) de rea-credință se consideră persoana care știe sau trebuia să știe că cel care a înstrăinat bunul nu avea acest drept.

Dobînditor (posesor) de bună-credință poate fi considerată persona care nu știe și nici nu putea să știe că procură bunul de la o persoană care nu are dreptul să-l înstrăineze. Cu referire la caracterul posesiunii de bună-credință legea instituie o prezumție în acest sens. Astfel, alin. (1) al art. 307 Cod civil prevede că buna-credință este prezumată. De aici concluzia, că rea-credința la dobîndirea posesiunii trebuie dovedită de partea care o invocă, adică de către reclamant (proprietarul bunului). Pe lîngă aceasta proprietarul este obligat, în baza normelor de drept comun, să aducă probe întru dovedirea faptului că anume lui îi aparține dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, căci altfel posesorul va avea cîștig de cauză, deoarece el nu are obligația de a proba. Acest fapt constituie un avantaj important în favoarea pîrîtului (posesorului).

Rea- sau buna-credință se determină în raport cu momentul dobîndirii bunului. Și faptul că persoana în momentul dobîndirii bunului, nu știa și nici nu trebuia să știe că cel care înstrăinează bunul nu are dreptul să-l înstrăineze, iar ulterior a aflat despre acest lucru, nu schimbă calitatea posesorului din posesor de bună-credință în posesor de rea-credință. Buna- sau reaua-credință nu poate fi acoperită cu fapte. De exemplu, dobînditorul nu poate spune că este de bună-credință în temeiul faptului că a procurat bunul la licitație, unde i s-a comunicat că bunul este revendicat într-un proces judiciar, intentat persoanei care îl înstrăinează.[ Baieș S., Volcinschi V., Baieșu A., Cebotari V., Crețu I. Drept civil…, p.170.]

Necătînd la faptul că atît posesorul de bună-credință, cît și cel de rea-credință sînt posesori

ilegali, legea instituie condiții diferite de revendicare a bunurilor din posesiunea acestora.

Respectiv, de la posesorul (dobînditor) de rea-credință bunul poate fi revendicat în toate cazurile, indiferent de modul în care bunul a ieșit din posesiunea proprietarului sau a persoanei căreia bunul i-a fost transmis în posesiune de către ultimul (proprietarul).

Această concluzie se impune din “regula generală” de la alin. (1) al art. 374 Cod civil al Republicii Moldova, potrivit căreia proprietarul este în drept să-și revendice bunurile aflate în posesiunea nelegitimă a altuia. În continuare legiuitorul instituie prevederi speciale doar referitor la condițiile de revendicare a bunului din posesiunea dobînditorului de bună-credință lăsînd să se înțeleagă că de la posesorul (dobinditor) de rea-credință bunurile pot fi revendicate oricînd. Reaua-credință urmează a fi dovedită, dupa cum am mai spus, de partea care o invocă, în cadrul procesului de examinare a acțiunii în revendicare.

Alta este situația cînd posesorul (dobînditor) bunului este de bună-credință. În acest caz art.

375 din Cod civil, întitulat “Revendicarea de către proprietar a bunurilor aflate în posesiunea unui dobînditor de bună-credință”, distinge două situații în dependență de cazul dacă bunul a fost dobîndit de acest posesor cu titlu gratuit ori cu titlu oneros.

Condițiile de revendicare a bunului care a fost dobîndit cu titlu gratuit de către un posesor de bună-credință sunt asemănătoare cu cele de revendicare a bunului de la posesorul (dobînditor) de rea-credință. Cele spuse rezultă din alin. (2) al art. 375 Cod civil care prevede că: “Dacă bunurile au fost dobîndite cu titlu gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să le înstrăineze, proprietarul este în drept să-și revendice bunurile în toate cazurile”. Respectiv, în ambele situații bunurile pot fi revendicate în toate cazurile. De aici, rezultă că bunul nu poate fi revendicat de la orice posesor (dobînditor) de bună-credință. Adică, dacă bunul este dobîndit cu titlu gratuit de la o persoană care la dobîndit cu titlu oneros de la o persoană care nu era în drept să-l înstrăineze, atunci bunul nu poate fi revendicat de la ultimul dobînditor. Aceasta deoarece art. 375 Cod civil spune că bunul poate fi revendicat de la dobînditorul de bună-credință doar atunci cînd la dobîndit de la o persoană care nu avea dreptul să-l înstraineze. Respectiv dacă dobînditorul de bună-credință a dobîndit bunul de la o persoană care avea dreptul să-l înstrăineze

bunul nu poate fi revendicat.

Pentru revendicarea bunului dobîndit cu titlu oneros sunt prevăzute alte condiții. Astfel, dacă bunul a fost dobîndit cu titlu oneros, apărarea dreptului de proprietate se determină în dependență de faptul dacă bunul a ieșit din posesiune cu voia, sau fără voia proprietarului sau persoanei căreia i-a fost încredințat în posesiune acest bun. Art. 375 in alin. (1) din Codul civil în vigoare prevede că “Dacă un bun a fost dobîndit cu titlu oneros de la o persoană care nu a avut dreptul să-l înstrăineze, proprietarul poate să-l revendice de la dobînditorul de bună-credință numai în cazul în care bunul a fost pierdut de proprietar ori de persoana căreia bunul a fost transmis de proprietar în posesiune sau dacă i-a fost furat unuia sau altuia, sau a iesit în alt mod din posesiunea acestora, fără voia lor”. Deci, din acest articol se pot distinge trei cazuri în care bunul dobîndit cu titlu oneros de un dobînditor de bună-credință, poate fi revendicat de la acesta, după cum urmează:

1) în cazul în care bunul a fost pierdut de către proprietar ori de către persoana careia bunul i-a fost transmis în posesiune;

2) în situația în care bunul a fost furat unuia sau altuia; precum și

3) în cazul cînd bunul a ieșit în alt mod din posesiunea acestora, fără voia lor.

Putem spune că acțiunea în revendicare va putea fi satisfăcută (cînd merge vorba de cazul în care bunul a fost dobîndit cu titlu oneros de un dobînditor de bună-credință) doar în cazurile în care bunul a ieșit din posesiunea proprietarului sau a persoanei căreia acesta i-a fost transmis în posesiune, contrar voinței acestora.

Împărțirea posesorilor (dobînditori) de rea-credință și bună-credință se efectuează din considerentul că legiuitorul în anumite situații acordă prioritate intereselor nu a proprietarului dar a altei persoane – dobînditor de bună-credință. Anume în interesele acestuia din urmă în alin. (1) al art. 375 Cod civil sînt întroduse limitări pentru proprietar de a-și revendica bunul din posesiunea dobînditorului de bună-credință. Astfel, dacă bunul a ieșit din posesiunea proprietarului sau a persoanei căreia acesta i-a fost transmis, cu acordul lor, atunci bunul nu va putea fi revendicat de la dobînditorul de bună-credință care la dobîndit cu titlu oneros. În consecință dacă inițial bunul a ieșit din posesiunea proprietarului cu voia acestuia de exemplu a fost dat în arendă, pe urmă vîndut ilegal de arendaș, adică fără acordul proprietarului, atunci bunul nu poate fi obiectul revendicării, deoarece proprietarul a greșit în alegerea contraagentului (în alegerea arendașului) și de aceea răspunde personal de consecințele negative ale acțiunilor sale (darea în arendă), dobînditorul de bună-credință, procurînd bunul de la arendaș în mod ireproșabil.[ Baieș S., Volcinschi V., Băieșu A., Cebotari V., Crețu I. Drept civil…, p.172.] În acest caz proprietarul avînd drept să ceara în instanța de judecată recuperarea prejudiciului cauzat, de la persoana căreia i-a încredințat bunul.

Pe lîngă faptul că proprietarul a greșit în alegerea contraagentului său, și trebuie să suporte consecințele negative al acestei alegeri greșite, mai există un argument de ce este limitat dreptul proprietarului de a-și revendica bunurile (care au ieșit din posesiunea acestuia voit) de la posesorul de bună-credință care a dobîndit bunul cu titlu oneros. Principiul general al dreptului potrivit căruia dreptul trebuie să-l apere pe cel care are mai puține posibilități de a se apăra, constituie la fel un argument în favoarea intereselor posesorului (dobînditor) de bună-credință.

Alin. (3) al art. 375 Cod civil instituie “regula” potrivit căreia banii, titlurile de valoare la purtător, precum și bunurile dobîndite la licitație nu pot fi revendicate de la un dobînditor de bună-credință, ceea ce înseamnă că de la un dobînditor de rea-credință acestea pot fi revendicate oricînd. Totuși, revendicarea banilor și a titlurilor de valoare la purtător de la dobînditorul de bună-credință, după părerea noastră, va putea fi admisă dacă aceste bunuri ar fi individualizate. Individualizarea poate fi făcuta prin fixarea numărului, seriei sau a altor date de identificare. Prin individualizarea acestora regimul lor juridic ar fi analogic cu cel al bunurilor individual determinate. În cazul cînd nu se poate cere revendicarea acestor categorii de bunuri se va putea cere repararea prejudiciului cauzat.

Putem conchide, că caracterul oneros ori gratuit al dobîndirii posesiunii asupra bunului de către posesorul de bună-credință, felul bunurilor ce urmează a fi revendicate, precum și modul de ieșire a bunului din posesiunea proprietarului sau a persoanei căreia bunul i-a fost transmis în posesiune (voit sau contrar voinței acestora) a determinat legiuitorul să confere sau nu, dreptului proprietarului de a-și revendica bunul.

Efectele acțiunii în revendicare. Ca rezultat al înaintării acțiunii în revendicare urmează fie admiterea, fie respingerea acesteia. În cazul respingerii acțiunii în revendicare, aceasta nu produce nici un efect juridic, respectiv bunul ramîne în posesiunea pîrîtului care îl va deține în continuare. Respingerea acțiunii poate avea loc din mai multe cauze, fie că proprietarul nu a putut dovedi dreptul său de proprietate, fie că posesorul este de bună-credință și obiect al posesiunii sunt banii sau titlurile de valoare la purtător, precum și în alte situații.

Referitor la cazul admiterii acțiunii în revendicare, instanța de judecată urmează în baza hotărîrii care o emite să clarifice cîteva aspecte precum sunt:

– problema restituirii bunului revendicat;

– problema fructelor acestui bun;

– problema cheltuielilor făcute cu bunul de posesorul neproprietar în timpul în care acesta a stăpînit bunul.

Restituirea bunului revendicat constituie cel mai important efect al admiterii acțiunii în revendicare. Deci, posesorul neproprietar urmează să restituie proprietarului bunul, pe care îl deține ilegal. Bunul urmează a fi restituit liber de orice sarcini cu care a fost grevat de posesor (resolutio iure dantis resolvitur ius accipientis). Restituirea bunului urmează a fi făcută în natură, fapt care corespunde naturii juridice al acestei acțiuni.

Restituirea bunului de către posesorul de bună-credință, la fel ca și restituirea de către cel de rea-credință reprezintă efectul principal al admiterii acțiunii în revendicare care este prevăzut în alin. (1) al art. 311 “posesorul de bună-credință care nu are dreptul să posede bunul sau care a pierdut acest drept este obligat să-l predea persoanei îndreptățite”. Aici necesită a fi menționat faptul că legea prevede în alin. (2) al art. 307 că posesiunea de bună-credință încetează dacă proprietarul sau altă persoană cu drept preferențial înaintează posesorului pretenții întemeiate. În acest caz posesorul de bună-credință se transformă în posesor de rea-credință.

Problema fructelor bunului care au fost obținute sau care ar fi putut fi obținute, precum și restituirea cheltuielilor făcute de posesor cu bunul urmează a fi soluționată în dependență de caracterul posesiunii (de bună-, ori de rea-credință). În privința aceasta se vor aplica unele articole din capitolul care reglementează posesiunea ca stare de fapt, aceasta deoarece Codul civil în alin. (3) al art. 374 stabilește că în legătură cu revendicarea bunului proprietarului se vor aplica în mod corespunzător prevederile art.307, 310-312.

În continuare, vom supune analizei efectele pe care le produce acțiunea în revendicare în cazul în care este intentată în privința posesorului (dobînditor) de rea-credință. Deci, ca urmare a admiterii acțiunii, posesorul de rea-credință ramîne obligat în a întoarce bunul în natură proprietarului, la fel și fructele bunului. Aceste afirmații se întemeiază pe prevederea alin. (1) al art. 312 “Obligațiile și drepturile pe care le are posesorul de rea-credință în legatură cu predarea bunului”, care indică că posesorul de rea-credință trebuie să predea titularului de drept atît bunul, cît și fructul bunului. Prin fruct al bunului urmează de înțeles atît fructele civile cît și fructele naturale. Plus la aceasta legiuitorul în propoziția a doua a aceluiași alin. (1) din art. 312, instituie și obligația de a compensa contraechivalentul fructelor care nu au fost obținute din culpa posesorului de rea-credință. Cauza care a dus la neobținerea fructelor (lipsa de interes, nedorința) nu are nici o importanță. [Baieș S., Volcinschi V., Băieșu A., Cebotari V., Crețu I. Drept civil…, p.174.]Este suficient ca posesorul de rea-credință să se facă vinovat de neobținerea fructelor.[ibidem, p.174] Rezultă că numai în cazul vinovăției acestuia persistă obligația de compensare a contraechivalentului fructelor neobținute. În cazul fructelor obținute dar folosite, posesorul restituie proprietarului valoarea în bani a acestora.

Către posesorul de rea-credință pot fi înaintate și alte pretenții cum ar fi, spre exemplu, înaintarea unei cereri de repararea a venitului ratat în conformitate cu art. 48, 1398 din Codul civil.

Obținerea fructelor este precedată de producerea și culegerea acestora de către posesor, respectiv legiuitorul ar fi trebuit să instituie dreptul acestuia de a pretinde de la proprietar cheltuielile suportate în legătură cu acest fapt (fructus non sunt nisi descutis im pensis). Motivăm prin faptul că este vorba de cheltuieli necesare pe care ar fi trebuit sa le facă și adevăratul proprietar, dacă deținea posesia bunului.

O altă întrebare apare în situația în care posesorul de rea-credință pe parcursul deținerii bunului suportă careva cheltuieli legate de bun. Cine în această situație urmează să suporte aceste cheltuieli, proprietarul ori posesorul de rea-credință? Răspunsul la această întrebare este dat de alin. (2) art. 312 conform căruia : “Posesorul de rea-credință poate cere compensarea cheltuielilor aferente bunului doar în cazul în care acestea la momentul predării, duc la îmbogățirea titularului de drept”. Respectiv dacă în urma transmiterii bunului va avea loc îmbogățirea proprietarului, atunci la cererea posesorului cheltuielile urmează a fi compensate de titularul dreptului de proprietate. Iar dacă asemenea cheltuieli de întreținere a bunului nu vor avea ca urmare a transmiterii acestora, îmbogățirea proprietarului, atunci ele vor rămîne în sarcina posesorului de rea-credință. Plata impozitului, chiria plătită pentru locațiunea încăperii în care a fost păstrat bunul și alte asemenea cheltuieli rămîn pe seama posesorului de rea-credință, fără drept de a cere compensarea acestor cheltuieli. Iar așa cheltuieli ca cele efectuate în legătură cu îmbunătățirea bunului (de exemplu vopsirea automobilului) vor putea fi cerute de la proprietar deoarece are loc mărirea neîntemeiată a patrimoniului proprietarului din contul posesorului. Important este pentru compensarea cheltuielilor ca ele să ducă la îmbogățirea proprietarului anume la momentul predării bunului și nu în orice alt moment anterior. Aceasta deoarece, există posibilitatea ca cheltuielile de îmbunătățire făcute în privința bunului anterior predării, să nu ducă la îmbogățirea proprietarului la momentul predării acestuia, deoarece ele pot în urma uzurii

normale a bunului să nu mai aibă nici o valoare.

Situația este alta în cazul cînd merge vorba de fructele bunului și cheltuielile aferente efectuate în privința acestuia de către posesorul de bună-credință. Astfel, ca efect al revendicării bunului de la posesorul de bună-credință, fructele obținute de acesta pe parcursul posesiunii de bună-credință devin proprietatea lui personală. Acest efect conform alin. (1) al art. 311 Cod civil are loc în cazul cînd persoana îndreptățită nu-și exercită dreptul, iar posesorul de bună dreptate consideră că trebuie să păstreze posesiunea în continuare. După cum s-a exprimat în literatura de specialitate [Colectiv de autori. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova.] dispoziția acestui articol (alin. (1) art. 311 Cod civil) ridică mai multe semne de întrebare. Astfel nu este clară necesitatea includerii prevederilor “în cazul în care persoana îndreptățită nu-și realizează dreptul”, fiindcă într-adevăr persoana îndreptățiță nu va formula careva pretenții întemeiate către posesorul de bună-credință, atunci acesta din urma va prelungi să fie posesor bucurîndu-se de toate drepturile acordate de posesiune ca stare de fapt. “Iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare” – prevedere care la fel nu prezintă claritate, deoarece nu se poate spune cînd posesorul va fi îndreptățit “să păstreze posesiunea în continuare”, dacă la începutul frazei se afirmă că cel îndreptățit nu formulează pretenții, ori într-o asemenea situație posesorul în toate cazurile va fi îndreptățit să păstreze posesia.

Un alt efect al revendicării bunului îl reprezintă compensarea de către proprietar a cheltuielilor făcute de posesorul de bună-credință în legătură cu îmbunătățirile efectuate. Astfel, posesorul de bună-credință poate cere titularului de drept compensarea îmbunătățirilor care nu se compensează prin folosirea bunului și a fructelor obținute, ținîndu-se cont de fructele care nu au fost percepute din culpa lui (a posesorului). Plus la aceasta compensarea nu poate fi cerută în cazul cînd există posibilitatea de a separa îmbunătățirile, fără a aduce careva prejudicii bunului, intervențiilor, sarcinilor, impozitelor și altor cheltuieli suportate în legătură cu bunul. Aceste afirmații au ca temei juridic prima frază din alin. (2) al art. 311 din Cod civil care prevede că: “Posesorul de bună-credință poate cere titularului de drept compensarea îmbunătățirilor, dacă acestea nu pot fi separarate fără a se aduce prejudicii bunului, intervențiilor, sarcinilor, impozitelor și altor cheltuieli suportate pe parcursul posesiunii de bună-credință a bunului, care nu se compensează prin folosirea bunului și a fructelor, ținîndu-se cont de fructele care nu au fost percepute din culpa lui”.

La fel, cererea de compensare poate fi înaintată către titularul dreptului de proprietate și în privința cheltuielilor ce au avut ca urmare sporirea valorii bunului, dacă sporul valorii înca mai există la momentul predării bunului. Aceasta este expres prevăzut în propoziția a doua din alin. (1) al art. 311 din Cod civil – “Această regulă se aplică și cheltuielilor ce au avut ca urmare sporirea valorii bunului dacă sporul valorii înca mai exista la momentul predării bunului”. Prevederile alin. (3) din art. 311 potrivit căruia posesorul de bună-credință poate să nu predea bunul pîna cînd revendicările lui nu vor fi satisfacute, acordă posesorului de bună-credință un drept de retenție asupra bunului, exercitat în conformiate cu articolele 637-641 Cod civil. Acest drept nu poate fi atribuit și posesorului de rea-credință, deoarece pentru aceasta este necesar o prevedere expresă în acest sens.

Acțiunea negatorie- noțiunea, caracterele juridice, subiecții, obiectul, condițiile de exercitare și efectele ei. Noțiunea și caracterele juridice ale acțiunii în revendicare. Acțiunea negatorie ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate, la fel ca și acțiunea în revendicare, era cunoscută înca dreptului privat roman, despre care ne dovedește și denumirea acesteia (“actio negatoria”). Prin intermediul acestei acțiuni dreptul de proprietate poate fi apărat în cazul în care proprietarul bunului nu este lipsit de posesia bunului, dar lui i se aduc atingeri în exercitarea normală a dreptului său. În această privință art. 376 Cod civil întitulat ”Cererea privind înlăturarea încălcărilor care nu sunt legate de privarea de posesiune” prevede în alin. (1) că dacă dreptul proprietarului este încălcat în alt mod decît prin uzurpare sau privare ilicită de posesiune, proprietarul poate cere autorului încetarea încălcării.

Art. 153 din Codul civil din 1964, în privința acțiunii negatorii, se exprimă foarte pe scurt – “Proprietarul poate să ceară înlăturarea oricăror încălcări aduse drepturilor sale……”.

Acțiunea negatorie ar putea fi definită ca cererea de înlăturare a obstacolelor înaintată de către proprietar în realizarea dreptului de proprietate, care nu este legată de privarea proprietarului de posesiune.

Aceste obstacole, încălcări pot să se manifeste, spre exemplu, în construcția clădirilor care nu permit pătrunderea luminii în ferestrele casei vecine, în crearea diferitelor obstacole în folosirea normală a terenului vecin, cauzarea altor piedici în posesiunea, folosința și dispoziția cuvenită a bunurilor altor persoane.[ Гpажданcкoe пpавo. Пoд. peд. Cyxанoва. Mocква, 2004, c.191.]

Se poate spune, că în cazurile cînd dreptul de proprietate este încălcat fără a exista privarea de posesiune a proprietarului asupra bunului, rolul de a apăra acest drept îi revine acțiunii negatorii. În toate celelalte cazuri, cînd proprietarul este privat de posesiune, considerăm că trebuie de înaintat acțiunea în revendicare.

Acțiunea negatorie are următoarele caractere juridice:

1. Acțiunea negatorie, de altfel ca și acțiunea în revendicare, este o acțiune reală.

Aceasta deoarece se întemeiază pe dreptul de proprietate care este unul real și respectiv dă dreptul titularului de a înainta acțiunea negatorie împotriva oricărei persoane care crează piedici în realizarea normală a dreptului de proprietate. Posibilitatea de a înainta acțiunea există în cazul inexistenței între părți a unui raport obligațional, în caz contrar dreptul de proprietate nu va putea fi apărat prin intermediul acțiunii negatorii, proprietarul avînd la dispoziție în situația dată mijloacele obligaționale de apărare a dreptului încălcat.

2. Acțiunea negatorie are un caracter petitoriu.

Din acest caracter rezultă faptul că dreptul de a înainta acțiunea negatorie o are numai titularul dreptului de proprietate, respectiv calitatea de reclamant al acestei acțiuni o are doar proprietarul bunului.

3. Acțiunea negatorie este una imprescriptibilă.

Ținînd cont de faptul că obiectul acestei acțiuni îl constituie acțiunile ilegale ale terțului, care au un “caracter de durată”, termenul de prescripție în acest caz nu va avea efect asupra dreptului de a înainta acțiunea. În acest caz, va fi suficient ca piedicile puse prin acțiunile ilegale ale terțului să existe la momentul înaintării acțiunii. Subiecții acțiunii negatorii. Reieșind din caracterul petitoriu, reclamantul acțiunii negatorii este proprietarul bunului care deține posesia asupra acestuia, dar căruia i se creează obstacole în realizarea posesiei, folosinței și dispoziției asupra bunului, din partea persoanelor terțe. Codul civil din 1964[Veștile Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești, 1964, nr.36, art. 153,154, (în prezent abrogat).] acorda și posesorului bunului, deținut în baza legii sau în bază de contract, dreptul de a înainta acțiunea negatorie.

Reclamat (pîrît în cadrul acțiunii negatorii) este persoana care încalcă dreptul de proprietate, acționînd ilegal. De regulă, acțiunile ilegale ale terțului afectează dreptul de folosință a bunului ceea ce este evident.[ Гpажданcкoe пpавo. Пoд. peд. Cyxанoва. Mocква, 2004, c.191.] Aceasta însă, nu exclude încălcarea dreptului de dispoziție. Obiectul acțiunii negatorii. Obiectul acțiunii constă în înlăturarea piedicilor aduse proprietarului prin intermediul acțiunilor ilegale din partea persoanei terțe. Aceste încălcări trebuie să existe la momentul înaintării acțiunii negatorii.

O novație pe care o conține Codul civil din 2002 în raport cu Codul civil din 1964 constă în faptul că acordă proprietarului dreptul de a intenta acțiunea negatorie și în cazul cînd există temei de a presupune, că pe viitor vor apărea încălcări care vor aduce atingeri dreptului de proprietate. Acest drept al proprietarului își găsește reglementare în alin. (2) al art. 376 Cod civil care prevede că “dacă există temei de a presupune că se vor face încălcări ulterioare, proprietarul poate intenta o acțiune negatorie”. Asemenea acțiune poate fi intentată spre exemplu în baza art. 380 Cod civil din 2002. Aici merge vorba despre cazul cînd proprietarul poate cere vecinului să i-a toate măsurile necesare pentru prevenirea pericolului de prăbușire a construcției pe terenul proprietarului. Condițiile de exercitare a acțiunii negatorii. Ca acțiunea negatorie să fie admisă este necesară existența a cîtorva condiții și anume:

– săvîrșirea din partea unei persoane terțe a acțiunilor ce ar împiedica exercitarea normală a folosinței și dispoziției bunului;

– caracterul ilegal al acestor acțiuni;

– deținerea de către proprietar a tuturor atributelor dreptului de proprietate.

Pentru a putea fi înaintată acțiunea negatorie, este necesară existența acțiunilor (inacțiunilor) sau temeiului de a presupune că pe viitor vor apărea astfel de acțiuni (inacțiuni) ce nu permit sau, respectiv, nu ar putea permite exercitarea normală a dreptului de folosință și de dispoziție asupra bunului. Important este ca aceste acțiuni să poarte un caracter ilegal. Ori, după cum s-a exprimat, pe bună dreptate, în literatura de specialitate [Baieș S., Volcinschi V., Băieșu A., Cebotari V., Crețu I. Drept civil…, p.178.] obstacolele create în baza acțiunilor legale (de exemplu dacă lîngă o casă a fost săpat un șanț, potrivit hotărîrii organului de resort) nu pot fi înlăturate prin intermediul acțiunii negatorii. Acestea, fie urmează a fi suportate, fie se poate de contestat legalitatea hotărîrii acestui organ, ceea ce nu se poate face în baza acțiunii negatorii.

La fel, pentru satisfacerea acțiunii negatorii, după cum am mai menționat, proprietarul trebuie să dețină bunul în posesiune, deoarece în caz contrar va fi posibil de înaintat acțiunea în revendicare și nici într-un caz acțiunea negatorie. Prezentăm în continuare, un caz din practica instanțelor judecătoresti ale Republicii Moldova[Decizia Colegiului Civil și de Contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție din 24 octombrie 2007, pronunțată în dosarul nr.2 ra-1334/07.] în care, după părerea noastră, are loc interpretarea eronată a normelor de drept material (în ceea ce privește normele cu privire la apărarea dreptului de proprietate din Codul Civil).

“D.O. a depus o cerere de chemare în judecată împotriva lui M.S. si M.M. cu privire la înlăturarea prin evacuare a obstacolelor în exercitarea dreptului de proprietate asupra casei de locuit.

În motivarea acțiunii, reclamanta a indicat că este proprietara casei de locuit din raionul Comrat, satul B., str. M., 24 în baza contractului de donație din 13 septembrie 2006, însă nu se

poate folosi de casă din motivul că acolo locuiesc pîrîții și refuză să o elibereze benevol.

Prin hotărîrea Judecatoriei Comrat din 6 decembrie 2006, acțiunea a fost admisă. Prin decizia Curții de Apel Comrat din 27 decembrie 2007, a fost admis apelul declarat de M.S. și M.M., casată hotărîrea primei instanțe și emisă o nouă hotărîre prin care acțiunea a fost respinsă. După declararea recursului, Colegiul civil și de Contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție a decis admiterea recursului, cu casarea deciziei instanței de apel, și menținerea hotărîrii primei instanțe, din următoarele motive:

În ședința de judecată s-a constatat că, prin contractul din 13 septembrie 2006, M.I. a donat casa de locuit amplasată în raionul Comrat, satul B., str. M., 24 recurentei D.O., iar ultima la 13 septembrie 2006 a înregistrat dreptul de proprietate asupra casei donate, la OCT Comrat.

Devenind proprietară, D.O. este lipsită de posibilitatea de a folosi și poseda casa, două din atributele dreptului de proprietate, din motivul că acolo locuiesc intimații”. Ținînd cont de faptul că proprietara era lipsită de posesia bunului atît prima instanță cît și Colegiul civil și de Contencios administrativ a aplicat eronat prevederea art.376 alin. (1), deoarece, dreptul de proprietate poate fi apărat în conformitate cu acest articol doar în cazul în care proprietarul nu este lipsit de posesiunea bunului. Respectiv în acest caz suntem de părerea că proprietara era în drept să înainteze acțiunea în revendicare.

Proprietarul, la fel, nu va fi îndreptățit să recurgă la intentarea acțiunii negatorii în cazurile în care conform legii și a drepturilor unor alte persoane este obligat să admită influența asupra bunurilor sale. Această afirmație are ca fundament juridic alin. (3) al art. 376 Cod civil, potrivit căruia: “dispozițiile referitoare la acțiunea negatorie nu se aplică dacă proprietarul trebuie, în temeiul legii și al drepturilor unor alte persoane, să admită influența asupra bunului”. Efectele acțiunii negatorii. Ca urmare a admiterii acțiunii negatorii (adică a satisfacerii cererii reclamantului), instanța competentă va dispune efectuarea acțiunilor (inacțiunilor) de înlăturare a încălcărilor aduse proprietarului de către pîrît (persoana care crează piedici în exercitarea normală a dreptului de proprietate). Anume încetarea încălcărilor reprezintă efectul principal al acțiunii negatorii.

Un alt efect al acțiunii negatorii stipulat în premiera de Codul civil din 2002 îl constituie achitarea de către pîrît a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat. Aceste despăgubiri pot fi dispuse de instanță doar la cererea proprietarului bunului. Legea prevede posibilitatea ca proprietarul să ceară astfel de despăgubiri și în cazul în care el (proprietarul) nu cere încetarea încălcărilor sau executarea acestei cerințe este imposibilă. Astfel, Codul civil prevede în propoziția a treia din alin. (1) al art. 376 că “ pot fi solicitate (de către proprietar n.a.) despăgubiri și în cazul în care nu se cere încetarea încălcărilor sau executarea acestei cerințe este imposibilă”.

Într-un final, putem conchide, că acțiunea negatorie reprezintă un mijloc juridico-civil real de apărare a dreptului de proprietate, fiind o acțiune diferită de acțiunea în revendicare. Deși, ei i se acordă o mai puțină atenție în doctină, datorită faptului că ea este mai rar întîlnită în practică, totuși ea reprezintă o modalitate eficientă de apărare a dreptului de proprietate.

Alte acțiuni petitorii: acțiunea în recunoaștere, acțiunea în grănițuire și acțiunea confesorie. Acțiunea în recunoașterea dreptului de proprietate. În legislația Republicii Moldova, în doctrina moldovenească și rusă actuală se analizează încă unele mijloace de apărare a proprietății, de exemplu, acțiunea în recunoașterea dreptului de proprietate.[ Matei U., Baieș S., Roșca N. Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate.Chișinău, 2000, p. 325.]

Apărarea dreptului de proprietate precum și a celorlalte drepturi reale se efectuează după cum am mai menționat, în limitele prevederilor generale referitoare la apărarea drepturilor subiective civile, reglementări care se conțin în cadrul art. 11-16 Cod civil al Republicii Moldova, unde își găsește suportul legal acțiunea în recunoașterea dreptului de proprietate. Astfel, art. 11, printre metodele de apărare a drepturilor subiective civile include și acțiunea în recunoașterea dreptului. Aceasta, după cum urmează : “ Apărarea dreptului civil se face prin :

a) recunoașterea dreptului ;

b) …………. “

Necesitatea utilizării acțiunii de recunoaștere a dreptului apare în cazul în care dreptul subiectiv al titularului este contestat, negat sau în cazul în care există pericolul real de a fi exercitate asemenea acțiuni. Deseori incertitudinea dreptului de proprietate duce la imposibilitatea beneficierii de el sau îngreuiază beneficierea.

Normele Codului civil în vigoare, care reglementează instituția apărării dreptului de proprietate nu conțin, pe lînga acțiunea în revendicare și acțiunea negatorie, prevederi referitoare la acțiunea în recunoașterea dreptului de proprietate.

Recunoașterea este unul dintre cele mai răspîndite mijloace de apărare a proprietății, însă după cum s-a menționat în literatura juridică[Matei U., Baieș S., Roșca N. Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate.Chișinău, 2000, p. 326.] majoritatea acțiunilor poartă un caracter obligațional, fiindcă reies din raporturile juridice relative. Asemenea litigii sînt soluționate în conformitate cu prevederile normelor obligaționale. Însă, se întîlnesc și cazuri cînd acțiunea în recunoasterea dreptului de proprietate este îndreptată contra terțelor persoane, care nu se află cu proprietarul în anumite raporturi contractuale. Putem da un exemplu în această privință întîlnit în literatura de specialitate[Гpажданcкoe пpавo. Пoд peд. A.H.Cepгeeва, Ю.К. Toлcтoгo. Mocква, 2003, c. 459.] după cum urmează: acțiunea posesorului unei construcții privind recunoașterea dreptului de proprietate asupra acesteia, înaintată organului de resort, care refuză să elibereze documentele care ar confirma dreptul, din motiv că ele ( documentele ) nu s-au păstrat ori nu au fost perfectate la timp.

În privința naturii juridice a acțiunii în recunoașterea dreptului de proprietate, în literatura juridica, se expun diferite puncte de vedere.

Mulți consideră că acțiunea în recunoașterea dreptului de proprietate nu poate fi recunoscută ca o acțiune desinestătătoare, deoarece într-un final aceasta are același scop, la atingerea căruia sunt îndreptate acțiunea în revendicare și acțiunea negatorie. Respectiv cererea de recunoaștere a dreptului de proprietate trebuie de privit ca o parte componentă,fie ca o parte a acțiunii în revendicare, fie ca o parte a acțiunii negatorie.

După o altă părere, întîlnită în literatura rusă de specialitate[Гpажданcкoe пpавo. Учeбник. Пoд peд. B.П. Moзилина, A.И. Mаcяeва, Mocква, c. 270.], acțiunea în recunoașterea dreptului de proprietate posedă anumite particularități specifice, existența cărora oferă posibilitatea de a o delimita ca acțiune desinestătătoare. Aceasta pentru că acțiunea de recunoaștere a dreptului de proprietate nu se poate de raportat la acțiunea în revendicare, deoarece proprietarul care înaintează acțiunea deseori rămîne în posesia bunului, și respectiv nu poate fi vorba despre revendicarea bunurilor aflate în posesia nelegitimă a altuia. Nu se poate atribui această acțiune la acțiunea negatorie, deoarece, cererea proprietarului nu este legată de înlăturarea obstacolelor în realizarea normală a dreptului de proprietate, ci în recunoașterea dreptului de proprietate contestat sau negat.

Desigur, nerecunoscînd caracterul desinestătător al acțiunii în recunoașterea dreptului de proprietate, aparte de acțiunea în revendicare și acțiunea negatorie, este imposibil de calificat juridic acțiunile proprietarilor în anumite situații concrete. Pentru exemplu prezentăm în continuare următorul caz[Caz dat de doctrina juridică rusă. Гpажданcкoe пpавo. Пoд peд. A.H.Cepгeeва, Ю.К. Toлcтoгo. Mocква, 2003.]: proprietarul în scopul acordării unui ajutor material, transmite altei persoane, temporar și cu titlu gratuit, un bun, pentru ca ultimul să-l depună în gaj la lombard. Aceste persoane se înțeleg ca după ce va fi întoarsă suma la lombard, bunul depus ca gaj va fi întors proprietarului (în conformitate cu alin. 2 din art. 2 al Legii cu privire la gaj din 2001 precum și art. 456 al Codului civil din 2002 debitor gajist poate fi și o persoană terță care nu este proprietarul bunului gajat). Să presupunem că cel care a depus bunul în gaj a decedat înainte de a întoarce creditul primit. Cum poate în acest caz proprietarul să-și apere dreptul de proprietate asupra bunului depus în gaj ? Înaintarea acțiunii în revendicare, în acest caz, va fi imposibilă fiindcă în situația dată posesiunea lombardului nu va putea fi considerată ca ilegală, deoarece, debitorul gajist a avut acordul proprietarului bunului și de aceea lombardul va fi considerat ca posesor legal. Nici la acțiunea negatorie nu se poate de adresat în acest caz, deoarece, proprietarul este lipsit de posesia asupra bunului său. Rămîne deci ca proprietarul să înainteze o acțiune în recunoașterea dreptului de proprietate pentru ca lombardul să nu înstrăineze bunul gajat.

Dreptul de a înainta acțiunea în recunoașterea dreptului de proprietate îl are atît proprietarul bunului cît și persoanele care au primit bunurile de la proprietar în baza anumitor raporturi contractuale. Este necesar de menționat aici că și pentru titularii dezmembrămintelor dreptului de proprietate acțiunea în recunoașterea dreptului reprezintă un mijloc eficace de apărare a drepturilor lor reale.

Recunoașterea dreptului ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate are loc pe calea,cerinței reclamantului de a i se recunoaște dreptul adresată instanței de judecată, care confirmă oficial existența sau lipsa acestuia.

O mare parte din categoria acțiunilor cu privire la recunoașterea dreptului de proprietate o constituie mai întîi de toate acțiunile cu privire la ridicarea sechestrului de pe bunuri.

Sechestrarea bunurilor se face în cazurile expres prevăzute de lege, ca o măsură de asigurare a îndeplinirii hotărîrii instanțelor de judecată.

În anumite situații în lista bunurilor ce urmează a fi sechestrate pot nimeri din greșeală bunuri care aparțin cu drept de proprietate altor persoane. Codul de executare al Republicii Moldova [Codul de executare al Republicii Moldova nr.443 din 24.12.2004. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr. 34-35. Cu ultimele modificări din 02.07.2010] cu ultimele modificări din 2010,în art. 115 alin. (7) prevede ca : “Daca un terț declară că bunurile supuse sechestrului sînt ale sale, în procesul-verbal cu privire la sechestrare se face mențiunea respectivă, iar terțului i se explică dreptul de a intenta acțiunea de ridicare a sechestrului.”

Astfel de cazuri se pot întîlni cînd, de exemplu, au fost sechestrate bunurile ce se aflau în locațiune considerîndu-se din greșeală proprietate a locatarului. Locatorul va fi îndreptățit în situația de fată să înainteze acțiunea de ridicare a sechestrului.

Deci, dreptul de a înainta acțiunea de ridicare a sechestrului îl are doar proprietarul bunurilor incluse greșit în lista bunurilor ce urmează a fi sechestrate. Calitatea de pîrît a acestei acțiuni o au cel mai des două persoane : în primul rînd debitorul, ale cărui bunuri au fost sechestrate, și în al doilea rînd persoana juridică sau fizică în folosul căreia au fost sechestrate bunurile debitorului.[ Matei U., Baieș S., Roșca N. Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate. Chișinău, 2000, p. 327.]

Deci, acțiunea de recunoaștere a dreptului de proprietate reprezintă o acțiune desinestătătoare care are importanță deosebită pentru apărarea acestor drepturi.

Acțiunea în grănițuire. O altă acțiune prin care se apără dreptul de proprietate este acținea în grănițuire, aceasta se întâlnește în legislația română și este omologul dreptului de vecinătate din legislația Republicii Moldova.

.

Încheiere

Studiul pe care l-am întreprins, își are lungimea determinată de anumite rigori de fond și de formă. Finalul pretinde a încununa opera, noi, însă nu pretindem să fi consumat subiectul abordat și de a fi exhaustivi în demersul efectuat.

Ceea ce pretindem este cizelarea domeniului dreptului de proprietate și anume ceea ce ține de modalitățile specifice de dobîndire și încetare a acestuia. Întru susținerea afirmației făcute prezentăm considerațiile concluzive pe marginea fiecărui capitol al tezei într-o formulă sintetică.

1. Sub dublu aspect teoretico- practic, prin proprietate se înțelege dreptul de proprietate al persoanelor fizice, juridice, al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra unor bunuri mobile sau imobile, exercitînd asupra lor atributele dreptului de proprietate (posesiunea, folosința și dispoziția) în mod exclusiv și perpetuu, prin putere proprie și în interes propriu, în condițiile legii

2. Modul de exercitare a atributelor dreptului de proprietate se reflectă în caracterele juridice ale acestuia care dau expresia juridică a dreptului de proprietate însuși, individualizîndu-l în raport de celelalte drepturi reale, exprimîndu-i fizionomia juridică. Astfel, în literatura de specialitate dreptul de proprietate este considerat absolut, exclusiv și perpetuu.

3. Prin mod de dobîndire a drepturilor reale se înțelege acele mijloace juridice (acte juridice și fapte juridice) prin care sunt dobîndite dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale. Se cunosc mai multe moduri de dobîndire a dreptului de proprietate și anume: originare și derivate, între vii și pentru cauză de moarte, universal, cu titlu universal și cu titlu particular, cu titlu oneros și gratuit. Aș specifica în mod deosebit clasificarea modurilor de dobîndire în cele derivate și cele originare întrucît în literatura de specialitate există mai multe opinii în privința acestora. Astfel unii autori includ în categoria modului originar numai ocupațiunea ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate, afirmînd că celelalte moduri sunt derivate. Într-o altă opinie aici sunt incluse uzucapiunea și ocupațiunea. O altă opinie include în cadrul modurilor originare și accesiunea naturală. După părerea mea, totuși ca mod originar de dobîndire a dreptului de proprietate ar putea fi ocupațiunea căci în cazul ei bunul care este luat în posesiune de către o persoană cu intenția de a deveni proprietarul său, și acest bun nu aparține nimănui adică a fost abandonat de proprietar sau proprietarul a renunțat expres la acest bun sau bunul dat, prin natura lui, nu are proprietar. La fel, ca mod originar am putea menționa și producerea.

4. Conform Codului civl al Republicii Moldova sunt recunoscute următoarele moduri de dobîndire a dreptului de proprietate: ocupațiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, act administrativ, precum și prin hotărîre judecătorească atunci cînd aceasta este translativă de proprietate. Însă aceasta nu este o listă exhaustivă a modalităților de dobîndire a dreptului de proprietate prin lege putînd fi reglementate și alte asemenea moduri. De menționat că legislația română mai prevede ca modalitate de dobîndire a dreptului de proprietate și tradițiunea care vine încă din dreptul roman dar și-a pierdut actualitatea în zilele noastre.

5. În lucrarea de față am încercat să abordăm o modalitate relativ nouă de dobîndire a dreptului de proprietate pentru Republica Moldova, și anume uzucapiunea. Codul civil vechi nu prevedea uzucapiunea ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate. Consider binevenită introducerea uzucapiunii în Codul civil actual deoarece schimbările economice, progresul tehnico-științific, schimbarea mentalității populației cereau anumite schimbări în acest sens.

6. După cum am menționat, uzucapinea este o modalitate relativ nouă de dobîndire a dreptului de proprietate, introdusă și reglementată de noul Cod civil din 06.06.2002, în alte state existînd de ceva timp. Uzucapiunea îndeplinește funcția de clarificare a unor situații juridice, deoarece, avînd ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic cert și indiscutabil.

Prin urmare, interesul social cere ca posesiunea îndelungată să aibă drept efect
atribuirea către posesor a proprietății. E important de menționat că în legislația română uzucapiunea bunurilor mobile nu are un anumit termen de posedare, dreptul de proprietate asupra acetora fiind dobîndit prin simpla posedare cu bună-credință a bunului mobil. Așadar, pentru a putea dobîndi dreptul de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil prin uzucapiunea e necesar ca posesia să îndeplinească anumite condiții: sa fie utilă, să nu fie precară, să fie continuă și să nu fie clandestină.

7. Ceea ce ține de modurile de încetare a dreptului de proprietate, după cum am observat toate modurile translative de proprietate sunt și moduri de încetare a dreptului de proprietate. Întrucît atunci cînd cineva pierde dreptul de proprietate asupra unui bun fie benevol sau din cauze obiective ce nu depind de voința acestuia sau împotriva voinței acestuia, alt subiect de drept dobîndește dreptul de proprietate asupra bunului dat.

8. Codul civil al Republicii Moldova prevede ca temeiuri de încetare a dreptului de proprietate: urmărirea bunurilor în legătură cu obligațiile proprietarului, înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate, privatizarea proprietății de stat; exproprierea pentru cauză de utilitate publică, rechiziția, confiscarea și alte acțiuni prevăzute de lege. După cum obervăm nici această listă nu este una exhaustivă. Așadar, ca și apariția dreptului de proprietate, stingerea dreptului de proprietate este efectul unor fapte juridice.

9. Un temei de încetare a dreptului de proprietate asupra cărui aș vrea să atrag atenția este exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Astfel, potrivit Legii cu privire la expropriere pentru cauză de utilitate publică prin expropriere se înțelege transmiterea forțată a bunurilor cu titlu de proprietate privată în proprietate publică, transmiterea forțată statului a bunurilor – proprietate publică ce aparține unității administrativ-teritoriale sau, după caz, cedarea către stat sau către unitatea administrativ-teritorială a drepturilor patrimoniale, care în scop de utilitate publică (de interes național sau local) este exercitată de organele abilitate ale autorităților publice, după o dreaptă și prealabilă despăgubire. Deci, pentru a putea fi aplicată exproprierea bunul, obiect al exproprierii trebuie să fie folosit în scop de utilitate publică.

Ca urmare a celor expuse, menționăm că trecerea la economia de piață a Republicii Moldova a generat mari schimbări în toate sferele vieții sociale, astfel, un accent important al societății este proprietatea în noile ei forme recunoscute și ocrotite atît prin legea fundamentală, cît și prin alte legi speciale. Ceea ce ține de reglementarea modurilor de dobîndire precum și a celor de încetare a dreptului de proprietate de noul Cod civil din 2002 care a reușit să le aducă la necesitățile actuale ale societății deja capitaliste din țara noastră, însă, totuși unele lacune își au locul în legislația noastră. De exemplu în legislația Română este prevazut în cadrul accesiunii imobiliare naturale este prevazută reglementarea accesiunii naturale asupra animalelor, pe cînd în Codul nostru civil o astfel de abordare nu există. Așadar, cu toate că am ajuns la un nivel cît de cît înalt al reglementărilor ce au fost introduse prin noul Cod civil din 2002, totuși mai sunt multe lucruri de făcut.

Bibliografie

Acte normative

Constituția Republicii Moldova din 29.06.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Codul civil al Republicii Moldova Nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085

Cod Funciar al Republicii Moldova Nr. 828 din 25.12.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.107 din 04.09.2001.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=313324

Legea Republicii Moldova Nr.459-XII cu privire la proprietate din 22.01.91. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-4-5-6 din 30.06.1991. Abrogată prin LP54-XVI din 02.03.07, MO43-46/30.03.07 art.188.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=312832

Lege Republicii Moldova Nr. 627 cu privire la privatizare din 04.07.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 135-136 din 09.12.1999.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313321

Legea Republicii Moldova Nr. 523 cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale din 16.07.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 124-125 din 11.11.1999.

http://lex.justice.md/md/311681/

Legea Republicii Moldova Nr.488-XIV cu privire la expropriere pentru cauză de utilitate publică din 08.07.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.42-44 din 20.04.2000.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311674

Cod civil al României. Noul Cod Civil republicat 2011. Legea 287/2009 privind Codul civil. În Monitorul Oficial al României din 15.07.2011

http://legeaz.net/noul-cod-civil/

Codul civil al Germaniei din 18 august 1896, în versiunea promulgată la 02.01.2002 (Legea Federală Monitorul Oficial (Bundesgesetzblatt)

http://www.gesetze-im-internet.de/englisch_bgb/englisch_bgb.html

Declarația Universală pentru Drepturile Omului din 10 decembrie. 1948, în vigoare pentru Republica Moldova din 28.07.1990.

http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/

Protocolul din 20 martie 1952, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului din 4 noiembrie. 1950, în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1997.

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28152

Гpажданcкий кoдeкc Poccийcкoй Фeдepации oт 30.11.1994 N 51-ФЗ. Пpинят ГД ФC PФ 21.10.199

http://base.garant.ru/10164072/

Monografii, articole de specialitate

Abăluță C. Academia de politie ,,Alexandru Ioan Cuza’’ facultatea drept. Drept civil. Curs pentru pregătirea examenului de licență. București: Lumina lex, 1997. 623 p.

Adam I. Drept civil. Teoria genrală a drepturilor reale. București : Ed. Europa Nova, 1998. 479 p.

Baiaș Fl., Dumitrache B., Nicolaie M. Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr.10/2001 comentată și adnotată, vol.1. Bucuresti: Ed. Rosetti, 2001. 290 p.

Baieș S., Baieș A., Cebotari V. ș.a. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligațiilor . Vol. 2. Chișinău: Cartier juridic, 2005. 528 p.

Bîrsan C. Drept civil. Drepturi reale principale. București : All Beck, 2001. 384 p.

Chelaru E. Curs de drept civil. Drepturile reale principale. București: All Beck, 2000. 248 p.

Cojocari E., Ciobanu C., Cușmir M. ș.a. Drept civil. Drepturi reale. Note de curs. Chișinău, 2003: Inst. Nistrean de economie și drept, Tipografia ,,Biznes-Elitat’’, 2003. 166 p.

Constin M. Dicționar de drept civil. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1980. 548 p.

Dobrota N., A.B.C.-ul economiei de piață modernă: concepte, mecanisme, aplicații practice: dicționar. București: Viața Românească, 1991. 228 p.

Dogaru I., Cercel S. Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale. București: All Beck, 2003, 392 p.

Filipescu I.P., Filipescu A.I. Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. București: Ed. Actami, 2000. 415 p.

Florescu D. C. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale principale. București: Ed. Universității Titu Maiorescu, 2002. 708 p.

Gherasim D. Buna-credință în raporturile juridice civile. București: Ed. Academiei, București, 1981. 254 p.

Gîscă V. Drept civil. Drepturile reale. Chișinău: Ed. Elena-VI, 2009. 241 p.

Jacotă M. Drept Roman. Iași: Ed. Cugetarea, 2002. 394 p.

Jora C. Drept civil. Curs de drepturi reale. București: Lumina Lex, 2005, 264 p.

Lupulescu D. Drept civil. Drepturi reale principale. București: Lumina Lex, 1997. 271 p.

Luțescu G. N. Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturi reale principale. București: f.ed, 1947. 514 p.

Manoliu J., Durac Gh. Drept civil. Drepturi reale principale. Iași: Ed. Fundației ,,Chemarea’’, 1994. 197 p.

Mircea T. Drept civil. Drepturi reale. București : Argument, 2000. 407 p.

Pătulea V., Turuianu C. Dreptul de proprietate. Vol.1. București: Ed. Rosetti, 2004. 238 p.

Pop L. Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale. București: Lumina Lex, 2001. 320 p.

Rosetti-Bălănescu I., Sachelarie O., Nedelcu N. Principiile dreptului civil român. București: Ed. de stat,1947. 800 p.

Safta-Romano E. Dreptul de proprietate privată și publică în România. Focșani: Ed.Vrantop , 1997. 291 p.

Tudurache D. C. Drept civil. Partea I- Drepturi reale. Suport de curs. Iași: f.ed, 2008. 86 p.

Ungureanu O. Drepturi reale. Curs practic. București: Ed. Rosseti, 2001. 180 p.

Ursu I. R., Angheni S. Drept civil. Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor civile. Vol.II. București: Oscar print, 1998. 375 p.

Beнeдиктoв A. B. Гocyдаpcтвeнная coциалиcтичecкая coбcтвeннocть. Mocква: Издатeльcтвo Aкадeмии наyк CCCP, 1948. 840 c.

Гeнкин Д. M. Пpавo coбcтвeннocти в CCCP. Mocква: Гocюpиздат, 1961. 222 c.

Cyxанoв E. A. Лeкции o пpавe coбcтвeннocти. Mocква: Юpидичecкая литepатypа, 1991. 238 c.

Culegeri de documente, practica judiciară

Hotarîrea Curtii Constituționale nr. 183 din 21.02.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.16/183 din 14.03.1996

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=285947

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Cu privire la aplicarea unor dispoziții ale Codului civil și ale altor acte normative referitoare la dreptul de proprietate privată asupra imobilelor, inclusiv asupra construcțiilor anexe nr.2 din 27.03.2006. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2006, nr.12, pag.14.

http://www.csj.md

Site internet

Drept Civil. Drepturile Reale- suport de curs [online].

http://ru.scribd.com/doc/21883013/Drept-Civil-Drepturile-Reale (citat la 01.04.2013)

Comentarii la Titlul III al Codului civil al Republicii Moldova – Proprietatea [online].

http://www.contabilsef.md/libview.php?l=ro&idc=347&id=2797 (citat la 22.04.2013).

Uzucapiunea – ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate [online].

http://www.stiucum.com/drept/drept-civil/Uzucapiunea-ca-mod-de-dobandir43394.php (citat la 22.04.2013).

Bibliografie

Acte normative

Constituția Republicii Moldova din 29.06.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Codul civil al Republicii Moldova Nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085

Cod Funciar al Republicii Moldova Nr. 828 din 25.12.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.107 din 04.09.2001.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=313324

Legea Republicii Moldova Nr.459-XII cu privire la proprietate din 22.01.91. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-4-5-6 din 30.06.1991. Abrogată prin LP54-XVI din 02.03.07, MO43-46/30.03.07 art.188.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=312832

Lege Republicii Moldova Nr. 627 cu privire la privatizare din 04.07.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 135-136 din 09.12.1999.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313321

Legea Republicii Moldova Nr. 523 cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale din 16.07.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 124-125 din 11.11.1999.

http://lex.justice.md/md/311681/

Legea Republicii Moldova Nr.488-XIV cu privire la expropriere pentru cauză de utilitate publică din 08.07.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.42-44 din 20.04.2000.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311674

Cod civil al României. Noul Cod Civil republicat 2011. Legea 287/2009 privind Codul civil. În Monitorul Oficial al României din 15.07.2011

http://legeaz.net/noul-cod-civil/

Codul civil al Germaniei din 18 august 1896, în versiunea promulgată la 02.01.2002 (Legea Federală Monitorul Oficial (Bundesgesetzblatt)

http://www.gesetze-im-internet.de/englisch_bgb/englisch_bgb.html

Declarația Universală pentru Drepturile Omului din 10 decembrie. 1948, în vigoare pentru Republica Moldova din 28.07.1990.

http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/

Protocolul din 20 martie 1952, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului din 4 noiembrie. 1950, în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1997.

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28152

Гpажданcкий кoдeкc Poccийcкoй Фeдepации oт 30.11.1994 N 51-ФЗ. Пpинят ГД ФC PФ 21.10.199

http://base.garant.ru/10164072/

Monografii, articole de specialitate

Abăluță C. Academia de politie ,,Alexandru Ioan Cuza’’ facultatea drept. Drept civil. Curs pentru pregătirea examenului de licență. București: Lumina lex, 1997. 623 p.

Adam I. Drept civil. Teoria genrală a drepturilor reale. București : Ed. Europa Nova, 1998. 479 p.

Baiaș Fl., Dumitrache B., Nicolaie M. Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr.10/2001 comentată și adnotată, vol.1. Bucuresti: Ed. Rosetti, 2001. 290 p.

Baieș S., Baieș A., Cebotari V. ș.a. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligațiilor . Vol. 2. Chișinău: Cartier juridic, 2005. 528 p.

Bîrsan C. Drept civil. Drepturi reale principale. București : All Beck, 2001. 384 p.

Chelaru E. Curs de drept civil. Drepturile reale principale. București: All Beck, 2000. 248 p.

Cojocari E., Ciobanu C., Cușmir M. ș.a. Drept civil. Drepturi reale. Note de curs. Chișinău, 2003: Inst. Nistrean de economie și drept, Tipografia ,,Biznes-Elitat’’, 2003. 166 p.

Constin M. Dicționar de drept civil. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1980. 548 p.

Dobrota N., A.B.C.-ul economiei de piață modernă: concepte, mecanisme, aplicații practice: dicționar. București: Viața Românească, 1991. 228 p.

Dogaru I., Cercel S. Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale. București: All Beck, 2003, 392 p.

Filipescu I.P., Filipescu A.I. Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. București: Ed. Actami, 2000. 415 p.

Florescu D. C. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale principale. București: Ed. Universității Titu Maiorescu, 2002. 708 p.

Gherasim D. Buna-credință în raporturile juridice civile. București: Ed. Academiei, București, 1981. 254 p.

Gîscă V. Drept civil. Drepturile reale. Chișinău: Ed. Elena-VI, 2009. 241 p.

Jacotă M. Drept Roman. Iași: Ed. Cugetarea, 2002. 394 p.

Jora C. Drept civil. Curs de drepturi reale. București: Lumina Lex, 2005, 264 p.

Lupulescu D. Drept civil. Drepturi reale principale. București: Lumina Lex, 1997. 271 p.

Luțescu G. N. Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturi reale principale. București: f.ed, 1947. 514 p.

Manoliu J., Durac Gh. Drept civil. Drepturi reale principale. Iași: Ed. Fundației ,,Chemarea’’, 1994. 197 p.

Mircea T. Drept civil. Drepturi reale. București : Argument, 2000. 407 p.

Pătulea V., Turuianu C. Dreptul de proprietate. Vol.1. București: Ed. Rosetti, 2004. 238 p.

Pop L. Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale. București: Lumina Lex, 2001. 320 p.

Rosetti-Bălănescu I., Sachelarie O., Nedelcu N. Principiile dreptului civil român. București: Ed. de stat,1947. 800 p.

Safta-Romano E. Dreptul de proprietate privată și publică în România. Focșani: Ed.Vrantop , 1997. 291 p.

Tudurache D. C. Drept civil. Partea I- Drepturi reale. Suport de curs. Iași: f.ed, 2008. 86 p.

Ungureanu O. Drepturi reale. Curs practic. București: Ed. Rosseti, 2001. 180 p.

Ursu I. R., Angheni S. Drept civil. Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor civile. Vol.II. București: Oscar print, 1998. 375 p.

Beнeдиктoв A. B. Гocyдаpcтвeнная coциалиcтичecкая coбcтвeннocть. Mocква: Издатeльcтвo Aкадeмии наyк CCCP, 1948. 840 c.

Гeнкин Д. M. Пpавo coбcтвeннocти в CCCP. Mocква: Гocюpиздат, 1961. 222 c.

Cyxанoв E. A. Лeкции o пpавe coбcтвeннocти. Mocква: Юpидичecкая литepатypа, 1991. 238 c.

Culegeri de documente, practica judiciară

Hotarîrea Curtii Constituționale nr. 183 din 21.02.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.16/183 din 14.03.1996

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=285947

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Cu privire la aplicarea unor dispoziții ale Codului civil și ale altor acte normative referitoare la dreptul de proprietate privată asupra imobilelor, inclusiv asupra construcțiilor anexe nr.2 din 27.03.2006. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2006, nr.12, pag.14.

http://www.csj.md

Site internet

Drept Civil. Drepturile Reale- suport de curs [online].

http://ru.scribd.com/doc/21883013/Drept-Civil-Drepturile-Reale (citat la 01.04.2013)

Comentarii la Titlul III al Codului civil al Republicii Moldova – Proprietatea [online].

http://www.contabilsef.md/libview.php?l=ro&idc=347&id=2797 (citat la 22.04.2013).

Uzucapiunea – ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate [online].

http://www.stiucum.com/drept/drept-civil/Uzucapiunea-ca-mod-de-dobandir43394.php (citat la 22.04.2013).