.moduri de Dobandire a Proprietatii In Dreptul Roman
INTRODUCERE
În prezenta lucrare voi face o incursiune în trecut, o întoarcere la originea dreptului, și ceasta, deoarece, pentru o mai bună înțelegere a legislației actuale, pentru o activitate de lege ferenda , este necesară cunoașterea trecutului, a legislației mai vechi și a evoluției ei.
Tocmai din acest motiv m-am oprit asupra dreptului roman care, făcând dovada unei vitalități excepționale, și-a pus amprenta asupra evoluției generale a ideilor și instituțiilor juridice, fiind preluat și adaptat la realitățile societății feudale, pentru ca, mai târziu, să constituie principalul izvor de inspirație în procesul elaborării codurilor moderne.
Bineînțeles că Antichitatea a cunoscut și alte sisteme de drept – babilonian, iudaic, egiptean- dar acestea n-au reușit să dezvolte o terminologie juridică bine conturată, distinctă de limbajul comun.
În raport cu toate sistemele de drept din Antichitate, dreptul roman se particularizează prin aceea că a creat elementele de bază ale alfabetului juridic, prin intermediul cărora normele de drept capătă o identitate proprie față de alte norme sociale.
Oprindu-mă asupra acestei teme: "Modurile de dobândire a proprietății" , mi-am propus să evidențiez multitudinea de termeni juridici romani regăsiți și în actuala reglementare a proprietății, numeroasele asemănări dintre cele două sisteme de drept (roman și român), în ce privește această instituție- a proprietății- dar și inevitabilele deosebiri, urmare a evoluției societății, a noilor nevoi ale acesteia.
Pentru a înțelege actualul drept de proprietate, dreptul roman constituie un veritabil punct de plecare.
Lucrarea debutează cu o scurtă explicare a noțiunii de proprietate atât sub aspect social-economic, cât și sub aspect juridic, urmată de o trecere în revistă a tipurilor de proprietate în dreptul roman.
Capitolul II este cel mai amplu și e dedicat în întregime tratării exclusive a aspectelor legate de modurile de dobândire a proprietății, urmând ca, în cadrul capitolului III, să prezint mijloacele de drept prin care se apără proprietatea sau, altfel spus, voi vorbi despre sancțiunile dreptului de proprietate.
În final, aș dori să menționez că, întreaga lucrare e concepută ca o paralelă, o comparație între vechiul și actualul drept. În acest fel, îmi propun. să evidențiez multiplele asemănări între cele două sisteme legislative (roman și român), inclusiv în ce privește terminologia juridică, dar și inevitabilele deosebiri apărute ca urmare a evoluției firești a societății și, inevitabil, a dreptului.
CAPITOLUL I
PROPRIETATEA ȘI DREPTUL DE PROPRIETATE
– ASPECTE GENERALE –
Secțiunea I.
Noțiunea de proprietate
§ l. Proprietatea sub aspect social-economic
Înainte de a li un drept, proprietatea este o realitate socială și economică. Asumarea calității de stăpân al unui lucru, dispunerea de acesta după bunul plac pentru satisfacerea nevoilor proprii, afirmarea acestor prerogative față de terți, cărora li s-a pretins să le recunoască și să le respecte, s-au născut înaintea dreptului.
Proprietatea 1-a însoțit pe om din zorii civilizației, Cicero afirmând că "proprietatea e înnăscută în sufletul nostru".
"[…] nu poate exista viață socială fără producerea celor necesare traiului, iar orice producție are ca premisă esențială și indispensabilă, însușirea de către producător a bunurilor necesare acestei producții". De aici rezultă că proprietatea, ca relație economică, a apărut odată cu societatea, existența celor două entități fiind interdependentă.
Ca instituție a economiei, proprietatea poate fi definită ca "o relație istoricește determinată, care ia naștere în legătură cu însușirea și stăpânirea de către oameni a bunurilor materiale, în primul rând a mijloacelor de producție".
Prin prisma conceptului economic, proprietatea apare ca o condiție fundamentală a oricărei producții, condiție sine-qua-non a oricărei societăți.
Deci, din punct de vedere social-economic, proprietatea apare ca totalitatea relațiilor dintre indivizi sau grupuri de indivizi cu privire la bunuri, relații ce privesc aproprierea , administrarea și gestionarea lor, precum și dreptul de a le culege fructele.
Astfel de relații au existat de când este omul și, prin urmare, proprietatea a îmbrăcat mai multe forme, în funcție de evoluția istorică a omului și a vieții economice. Relațiile de proprietate constituie instituția centrală a relațiilor sociale, toate relațiile dintre oameni fiind determinate de cele care vizează proprietatea.
La început, proprietatea a fost colectivă, oamenii stăpânind în comun pământul, fructele, animalele, uneltele. Treptat, s-a trecut de la proprietatea comunității gentilice la cea sătească, formată din mai multe familii și, ulterior, la proprietatea privată aparținând unei singure familii.
Abia în momentul formării proprietății private se pune problema apariției și reglementării dreptului de proprietate.
§ 2. Proprietatea sub aspect juridic
Deși existența a priori a proprietății ca și entitate economică, față de forma ei juridică, care este dreptul de proprietate, nu este contestată, totuși, cele două nu pot fi despărțite, putându-se afirma că prin apariția dreptului de proprietate s-a dat o haină juridică relației economice de proprietate, în sensul că însușirea, aproprierea bunurilor materiale a devenit un drept de însușire, un drept de apropriere sancționat și întărit prin puterea de constrângere a statului.
Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului atributele posesiei, folosinței și dispoziției asupra unui bun, atribute pe care numai proprietarul le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interes propriu, cu respectarea normelor juridice în materie.
Din definiția dreptului de proprietate rezultã elementele acestuia:
– dreptul de proprietate e un drept de apropriere a unor bunuri materiale privite sub aspect economic;
– dreptul de proprietate exprimă, în general, o relație socialã de apropriere între oameni cu privire al bunuri;
– cuprinde în conținutul său o trinitate de atribute – conținutul juridic al dreptului de proprietate: posesia (ius utendi) – dreptul proprietarului de a se folosi de lucrul ce formează obiectul dreptului, folosința (ius fruendi) – dreptul de a culege fructele și a dobândi produsele lucrului și dispoziția (ius abutendi) – dreptul de a dispune de lucrul în proprietate distruându-1 sau modificându-1. Proprietarul mai dispune de lucru prin acte între vii sau pentru cauză de moarte;
– atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea sa, în interes propriu;
– conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege.
În ce privește limitele dreptului de proprietate, încă din cele mai vechi timpuri, au fost impuse restricții în interesul celorlalți proprietari sau în interesul general al societății. Astfel, spre exemplu, între proprietățile clădite se păstra la Roma o distanță de doi pași: ambitus (această restricție dispare după incendiul Romei din 390 î. H.). Fines, confinium este distanța dintre două ogoare; ea trebuia să fie de cinci pași .
Dreptul de proprietate constituie reflectarea fidelă a unei civilizații, cu ideologia sa dominantă și cu propria sa organizare economică. El exprimă cel mai bine fenomenul complex de apropriere , de însușire a bunurilor materiale.
Proprietatea și dreptul de proprietate au cunoscut o firească evoluție de-a lungul timpului. Dreptul de proprietate a parcurs o foarte lungă cale să ajungă la forma de astăzi. Pentru a înțelege actualul drept de proprietate, dreptul roman constituie un veritabil punct de plecare.
La vechii romani nu exista decât regimul proprietății colective, coproprietatea unei familii. La. romanii clasici, dimpotrivă, întâlnim numai proprietatea individuală (dominium ex iure quiritium), proprietatea quiritară nefiind decât expresia unei proprietăți exclusive. Din motive obiective, în dreptul roman, paralel cu proprietatea quiritară, s-au dezvoltat și alte forme de proprietate privată: proprietatea pretoriană, proprietatea provincială și proprietatea peregrină.
Proprietatea este, atât în sens economic cât și juridic, expresia supremă a accesului oamenilor la posesia, folosința și dispoziția bunurilor. Tocmai din acest motiv, proprietatea a făcut obiectul unor înflăcărate și seculare controverse.
Două mari teorii referitoare la proprietate s-au confirmat: unul dintre curente reprezentat de Platon (în Antichitate), de utopiștii Renașterii: Thomas Morus și Campanella (în Evul Mediu), de Marx și Engels (în perioada modernă) susținea ideea proprietății colective, ajungându-se până la un grad de paroxism, când proprietatea privată era considerată o formă de exploatare a omului de către om. Ei au susținut necesitatea obiectivă a comunizării bunurilor, mai ales a mijloacelor de producție.
Acest curent utopist a existat paralel cu un altul care, susținut de reprezentanții săi: Aristotel, Auguste Comte, Stuart Mill și alții sublinia marile avantaje ale proprietății private, care reprezenta blazonul oricărui regim democratic și era și este garanția libertății industriale și un izvor de bogăție, prosperitate și bunăstare socială. Primul curent a stat la baza proprietății comuniste, pe când al doilea a fost preluat de democrați.
Secțiunea a II-a.
Tipuri de proprietate în dreptul roman
§ l. Proprietatea quiritară (dominium ex iure guirilium)
Proprietatea quiritară este un drept real, absolut, exclusiv și perpetuu. Ca instituție a dreptului civil (ius civile), proprietatea quiritară este accesibilă numai cetățenilor romani și străinilor care au ius commercii.
Lucrul care forma obiectul proprietății quiritare trebuia să fie un lucru roman. Lucrurile mobile erau romane din momentul când se găseau în mâna unui cetățean roman. Pământurile, casele situate în Italia, in solo iatlico, erau romane.
În timpul Principatului, s-a concedat calitatea de pământ roman sau italic, teritoriului unui număr de 40 de cetăți din imperiu (Tyr, Beyrut, Sarmizegetusa, Napoca, Apulum și altele). Pământurile italice erau res mancipi și scutite de impozit, tributum.
Lucrul roman trebuia să fie trecut în proprietate printr-un mod de transfer indicat de dreptul civil pentru res mancipi: mancipațiunea sau in iure cessio, pentru res nec mancipi, tradițiunea, mod de transfer de ius gentium. Proprietatea quiritarã este o instituție potrivitã cu nevoile restrânse ale statului-cetate, un stat de mici dimensiuni, relativ izolat de comunitãțile din jur, cu o economie slab dezvoltatã, cu relații exterioare sporadice și de micã importanțã. Aceastã instituție devine cu totul insuficientã în statul roman mediteranian. Proprietatea tuturor locuitorilor imperiului trebuia protejatã. Însãși romanii bogați aveau pãmânturi și case în provincii: ori solul provinciei nu era susceptibil de proprietate quiritarã (cu excepțiile pe care le-am semnalat mai sus).
Soluția la problemã n-a fost extinderea instituției proprietãții quiritare asupra tuturor lucrurilor, asupra tuturor persoanelor din imperiu. Soluția a fost prudentã și conservatoare: instituția proprietãții quiritare a fost menținutã, dar cu un dublu corectiv: s-a extins proprietatea quiritarã și asupra peregrinilor cu ius commercii și asupra pãmânturilor declarate sol italic. Pentru rest, edictul pretorului peregrin și al guvernatorului de provincie au acordat o protecție suficientã posesiunii peregrinilor și posesiunii tuturor locuitorilor din provincii asupra pãmântului provincial. Posesiunea aceasta este atât de bine protejatã și posesorul avea avantajele economice ale proprietarului quiritar, încât nu se deosebește de proprietatea quiritarã decât teoretic. Posesorii au ius utendi, ius fruendi și ius abutendi. Unele deosebiri de detaliu pot fi neglijate. Proprietarul provincial plãtea un impozit, tributum sau stipendium care exprima dreptul de proprietate eminentã a statului. Proprietarii quiritari n-au mai plãtit impozit asupra pãmânturilor din sec. II î.e.n. și pânã în sec.at de mici dimensiuni, relativ izolat de comunitãțile din jur, cu o economie slab dezvoltatã, cu relații exterioare sporadice și de micã importanțã. Aceastã instituție devine cu totul insuficientã în statul roman mediteranian. Proprietatea tuturor locuitorilor imperiului trebuia protejatã. Însãși romanii bogați aveau pãmânturi și case în provincii: ori solul provinciei nu era susceptibil de proprietate quiritarã (cu excepțiile pe care le-am semnalat mai sus).
Soluția la problemã n-a fost extinderea instituției proprietãții quiritare asupra tuturor lucrurilor, asupra tuturor persoanelor din imperiu. Soluția a fost prudentã și conservatoare: instituția proprietãții quiritare a fost menținutã, dar cu un dublu corectiv: s-a extins proprietatea quiritarã și asupra peregrinilor cu ius commercii și asupra pãmânturilor declarate sol italic. Pentru rest, edictul pretorului peregrin și al guvernatorului de provincie au acordat o protecție suficientã posesiunii peregrinilor și posesiunii tuturor locuitorilor din provincii asupra pãmântului provincial. Posesiunea aceasta este atât de bine protejatã și posesorul avea avantajele economice ale proprietarului quiritar, încât nu se deosebește de proprietatea quiritarã decât teoretic. Posesorii au ius utendi, ius fruendi și ius abutendi. Unele deosebiri de detaliu pot fi neglijate. Proprietarul provincial plãtea un impozit, tributum sau stipendium care exprima dreptul de proprietate eminentã a statului. Proprietarii quiritari n-au mai plãtit impozit asupra pãmânturilor din sec. II î.e.n. și pânã în sec. III al erei noastre.
Dupã sec. III, s-a produs o apropiere între proprietatea quiritarã și cea provincialã. Maximin, în sec. III a generalizat concesiunile de ius italicum . Pe de altã parte, pãmânturile italice au fost și ele supuse impozitului funciar. În felul acesta, s-au șters diferențele între cele douã categorii de terenuri. Dupã edictul lui Caracalla din 212, toți locuitorii au primit cetãțenia (cu excepția dediticilor). Asimilarea între proprietatea quiritarã și cea provincialã nu a întârziat sã se facã. Iustinian consacrã situația de fapt existentã în vremea sa desființând orice deosebire între pãmânturile italice și cele provinciale . Proprietas este termenul care, de acum înainte, desemneazã stãpânirea asupra tuturor pãmânturilor care se aflau în Imperiul Roman.
§ 2. Proprietatea pretorianã
Proprietatea pretorianã este o consecințã a formalismului vechiului drept roman. Un lucru mancipi nu putea să fie transmis decât prin mancipație sau in iure cessio. Proprietatea pretorianã a apãrut în ipoteza tradiției unui lucru mancipi. Tradiția unui lucru mancipi nu trecea. proprietatea (quiritarã) ci numai posesiunea. În sec. I î.e.n. sensul și rațiunea vechilor forme solemne de trecere a proprietãții se pierduse de mult, iar, pe de altã parte, nivelul dezvoltãrii economiei și al schimbului cerea moduri de transfer al proprietãții simple, rapide, la îndemâna oricui (peregrini ori romani). În practicã, de multe ori pãrțile se mulțumeau cu simpla tradiție a lucrului, remitere de la mânã la mânã.
În ipoteza lucrului mancipi, pretorul a intervenit pentru a pune de acord reglementarea (pretorianã) cu necesitãțile izvorâte din dezvoltarea economiei. Cel care a transferat un lucru. mancipi prin simpla tradiție rãmâne mai departe proprietar dupã dreptul civil. În schimb, cel care a primit lucrul este protejat de magistrat, deoarece trecerea lucrului s-a făcut printr-un act juridic (vânzare, donație, schimb sau altul) intervenit între pãrți și numai formalismul dreptului civil a împiedicat transferul. Pretorul protejeazã un posesor printr-o excepție de dol, prin excepția rei venditae et tractitae și prin acțiunea publicianã.
Sã presupunem cã Primus, în urma unui contract de vânzare si în executarea lui, trece un lucru mancipi (tradiție) lui Secundus. Primus, prevalându-se de calitatea de proprietar quiritar (a rãmas mai departe proprietar quiritar), introduce o acțiune de revendicare împotriva lui Secundus. În acest caz, pretorul îi permite pârâtului (Secundus) sã se apere cu o excepție de dol, considerând cã este dol din partea lui Primus sã vândã un lucru, sã încaseze banii, sã-1 remitã prin tradiție și apoi sã-1 revendice.
Dar era posibil ca Primus, dupã ce a trecut prin tradiție lucrul lui Secundus, sã-1 vândã încã o datã lui Tertius și sã-i facã mancipațiunea. Tertius, în calitatea lui de proprietar quiritar, introduce acțiunea de revendicare împotriva lui Secundus care posedã lucrul. Și în acest caz, pretorul intervine pentru a corija rezultatul nedrept al formalismului vechi roman: el acordã lui Secundus o excepție de lucru vândut și trecut prin tradiție, exceptio rei venditae et traclitae (sau, dupã caz, o excepție de lucru donat și trecut prin tradiție sau de lucru schimbat sau altã excepție, dupã cum a fost actul juridic dintre Primus și Secundus). Cu aceastã excepție, Secundus respinge acțiunea lui Tertius. Râmâne lui Tertius, pãgubit, sã se întoarcã cu o altã acțiune împotriva lui Primus.
Se mai poate întâmpla ca Secundus sã piardã posesiunea lucrului., iar Primus, dimpotrivã, sã intre din nou în posesiunea lui (sclavul vândut fuge de la Scundus și se reîntoarce la Primus). În aceastã situație, pretorul acordã lui Secundus o acțiune pentru a redobândi posesiunea lucrului pierdut. Aceastã acțiune seamănă cu acțiunea în revendicare și se numea acțiunea publiciană dupã numele pretorului care pentru prima dată i-ar fi trecut formula în edict. Acțiunea publicianã se deosebește de acțiunea în revendicare prin aceea cã formula cuprinde o ficțiune: judecãtorul trebuie sã presupunã cã posesorul a posedat lucrul un an sau doi (dupã cum era un lucru mobil sau imobil) și 1-a dobândit prin uzucapiune, în proprietate quiritarã.
Proprietatea pretorianã este o situație temporarã. Dupã un an sau doi, dupã cum este vorba de un imobil sau un mobil, proprietarul pretorian se transforma în proprietar quiritar prin uzucapiune.
Analizînd cazul. tradiției unui lucru mancipi, Gaius observã cã proprietarul quiritar are un simplu drept fãrã eficacitate juridicã, nudum ius quiritium. Posesorul are lucrul în bonis, printre lucrurile sale, are toate avantajele proprietãții. Gaius conchide cã proprietatea s-a divizat (divisionem accepit dominium), o persoanã are nudum ius, un titlu fãrã eficacitate juridicã, iar celãlalt are lucrul in bonis și se folosește de toate avantajele pe care i le acordã posesiunea. Proprietarul pretorian a mai fost numit și proprietar bonitar.
§ 3. Alte cazuri de proprietate pretorianã
Protecția acordatã în cazul tradiției unui lucru mancipi a fost ulterior extinsã de pretor, de senatus consulte sau de constituții imperiale la alte situații, dupã cum urmeazã:
Bonorum possessror este moștenitorul pretorian. Magistratul îi acordã posesiunea lucrurilor care formeazã moștenirea. Moștenitorul pretorian este protejat în aceleași feluri ca și cumpãrãtorul unui lucru mancipi trecut în posesiune prin tradiție.
Bonorum emptor este persoana care a cumpãrat la licitație publicã ansamblul averii unui debitor insolvabil. El dobândește posesiunea lucrurilor.
Damnum infectum este un prejudiciu (damnum) încã necauzat (infectum), dar posibil sau amenințând sã se producã. Astfel, o casã amenințã sã se prãbușeascã și prin aceasta sã cauzeze prejudicii unui vecin. Edictul pretorului dã posibilitatea vecinului amenințat sã cearã proprietarului casei promisiunea cã va despãgubi în caz de dărâmare (cautio damni infecti). Dacã proprietarul casei refuzã sã dea cauțiune, pretorul îl trimite pe reclamant în posesiunea casei (missio in possessionem ex primo decreto) și, dupã un timp, dacã proprietarul continuã sã refuze, îl trimite a doua oarã în posesiunea casei (missio in possessionem ex.secundo decreto, trimiterea în posesie pe baza celui de al doilea decret). În epoca clasicã, al doilea decret conferea reclamantului proprietatea pretorianã a casei. În timpul lui Justinian, îi dãdea chiar proprietatea quiritarã a casei.
În unele acțiuni, o parte a formulei, numitã adiudicatio, dãdea judecãtorului puterea de a proceda la o atribuire de pãrți în proprietate. Adiudicatio se gãsea în formula acțiunii de împãrțire a lucrului comun, de împãrțire a moștenirii, de trasare a hotarelor contestate. Dacã procesul era organizat în baza puterii pretorului, un iudicium imperio continens, și nu în baza legii, iudicium legitimum, atunci judecãtorul nu putea trece pãrții decât proprietatea pretorianã.
Stãpânul unui sclav care comite un delict are facultatea de a plãti suma pretinsã ca despãgubire sau de a abandona pe sclav victimei delictului, pentru a se despãgubi. Când stãpânul sclavului nu stã în proces și nici nu abandoneazã sclavul, pretorul permite victimei delictului sã ia în putere sclavul (inssus ducendi). Ordinul pretorului conferã victimei numai proprietatea pretorianã asupra sclavului (ceea ce înseamnã numai posesia).
Între proprietatea pretorianã și cea quiritarã erau unele deosebiri. Proprietarul pretorian nu putea lãsa lucrul sãu cu titlu de legat per vindicationem. Stãpânul care era proprietar pretorian nu. putea prin dezrobire sã acorde libertului cetãțenia. El devenea numai latin.
În secolele IV, V și VI, instituțiile care generau proprietatea pretorianã au dispãrut pe rând: a cãzut în desuetudine diviziunea lucrurilor în mancipi și nec maneipi, a fost abolitã procedura formularã.
§ 4. Proprietatea peregrinã
Peregrinii care nu aveau ius commercii nu puteau fi proprietari quiritari. Ei aveau doar o posesiune protejatã la Roma de edictul pretorului peregrin și, în provincie, de edictul guvernatorului de provincie. Un anumit rol trebuie sã fi avut legea localã în procesele dintre preregrini din aceeași cetate, judecate de organele locale.
Posesiunea peregrinilor era protejatã printr-o acțiune asemãnãtoare cu revendicarea: o acțiune utilã (cu ficțiunea cã peregrinul ar fi cetãțean roman). Legea Rubria de Gallia Cisalpina ne aratã cã în sec. I î.e.n. pãmânturile italice posedate de peregrini erau apãrate de prevederi conținute în edictul pretorului peregrin. Vorbind despre proprietatea peregrinilor, Gaius (2,40) folosește termenul de dominium, deși, probabil, nu în sensul tehnic al cuvântului. Proprietatea peregrinã mai era protejatã de interdictele posesorii.
§ 5. Proprietatea provincialã
Pãmântul provinciilor era proprietatea poporului roman sau a lui Caesar (In provinciali ,solo… dominium populi romani est vel Caesaris, nos autem possessionem et usufructum habere videmur: Gaius 2,7)
Din mai multe puncte de vedere, dreptul asupra pãmânturilor provinciale se apropie de proprietatea quiritarã. Posesorul pãmântului avea toate prerogativele proprietarului (usus, ,fructus și abusus) și era apãrat de o acțiune utilã asemãnãtoare cu rei vindicatio. Din punct de vedere tehnic, dreptul asupra pãmântului era desemnat ca habere, possidere, frui licere sau usus possessio. Termenii aratã cã, în ochii romanilor, stãpânirea pãmânturilor provinciale nu constituia o proprietate. Pãmânturile, ca și clãdirile de pe ele, se puteau înstrãina prin simpla tradiție.
CAPITOLUL II
MODURI DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂȚII
Secțiunea I.
Clasificarea modurilor de dobândire a proprietății
În epoca veche a dreptului roman, juriștii priveau dreptul de proprietate ca un raport între o persoanã și un lucru. Vechii juriști romani nu cunoșteau ideea de dobândire a proprietății, ci pe aceea de dobândire a lucrurilor.
În epoca imperialã apar însã unele încercãri de teoretizare a modurilor de dobândire a proprietății. Primul care formuleazã noțiunea juridicã de dobândire a proprietãții (proprietas adqzuiritur) este juristul Gaius.
Gaius, „Institutiones”,
2.89: "Dar prin mijlocirea celor pe care-i avem sub potestas, noi dobândim nu numai proprietatea, ci și posesiunea…"
2.90: "Prin persoanele avute de noi in manus sau in mancipium putem dobândi proprietatea în toate situațiile, la fel ca și prin cei care ne sunt sub potestas…"
Totuși, când are în vedere faptul dobândirii proprietãții, Gaius se referã la lucru și nu la dreptul exclusiv asupra lui .
Ideile sale, reluate de juriști posteriori, precum Ulpianus care a intitulat o rubricã "De dominiis et adquisitionibus rerum", unde apare ideea de dobândire a proprietãții , sunt desãvârșite de Justinian, care pune în circulație termenii de "gen" și "mod de dobândire a proprietãții" (genus et modus civilus adquisitionis). Elaborarea lentã a noțiunii de dobândire a proprietãții se explicã prin evoluția la fel de lentã a ideii de proprietate, care nu a ajuns la o fazã de abstractizare juridicã decât spre finele epocii clasice. În epoca veche, dreptul subiectiv de proprietate nu se desprinsese ca o noțiune abstractã, întreaga structurã a instituției proprietãții purtând amprenta confuziei dintre drept și obiectul sãu.
Paralel cu cristalizarea noțiunii de dobândire a proprietãții, juriștii romani au încercat și unele clasificãri ale acestor moduri.
I. O primã diviziune le împarte în moduri de dobândire cu titlu particular (per singular res) și cu titlu universal (per universitatem). Dar, dupã cum afirmã și prof. dr. doc. V. Hanga, aceastã clasificare e lipsitã de un criteriu de distincție corect, deoarece numai prima parte a ei se referã la dobândirea proprietãții, cãci cea de-a doua parte privește transmiterea patrimoniului, transmitere integralã sau numai a unei cote din patrimoniu, inclusiv a datoriilor.
Aceastã clasificare o întâlnim și în Instituțiunile lui Gaius: "S-a arãtat îndeajuns pânã aici cum ne pot ti dobândite bunurile, fiecare în parte. Cât privește materia legatelor prin care de asemenea noi putem dobândi cu titlu singular (per singular res), pe aceasta o vom discuta mai potrivit în altã parte. Sã vedem, așadar, deocamdatã, cãile prin care dobândim bunuri cu titlu universal (per universitatem)".
Aceastã clasificare, dupã întinderea dobândirii, s-a pãstrat pânã în zilele noastre. Dupã acest criteriu avem:
– moduri de dobândire cu titlu universal – prin care se dobândește o universalitate sau o fracțiune dintr-o universalitate (de exemplu succesiunile testamentare);
– moduri de dobândire cu titlu particular – acele acte sau fapte prin care se dobândește dreptul de proprietate asupra unui bun sau unor bunuri determinate, privite în individualitatea lor (de exemplu uzucapiunea, contractul, accesiunea etc.).
II. O a doua diviziune le clasificã în moduri specifice bunurilor mancipi și nec mancipi.
Dar, potrivit prof.dr.doc. V. Hanga, nici aceastã diviziune nu corespunde exigențelor logicii, deoarece unele moduri de dobândire a proprietãții sunt comune pentru ambele categorii. de bunuri ( de exemplu in iure cessio, uzucapiunea, traditio). Pe de altã parte ea apare anacronicã pentru dreptul roman evoluat, deoarece distincția dintre aceste bunuri cade, încã din epoca imperialã, în desuetudine.
III. A treia clasificare, apãrutã în dreptul clasic și consacratã de Justinian, le împarte în moduri de dobândire dupã dreptul natural (ius naturale) sau al ginților (ius gentium) și dupã dreptul civil (ius civile).
Nãscutã din necesitãți practice și consfințitã de teorie, aceastã clasificare, care corespunde și cerințelor logicii, apare ca fiind cea mai corespunzãtoare.
Aceastã clasificare a fost sesizatã și de Gaius în Institutele sale: "Din cele expuse rezultã deci cã unele bunuri, cum ar fi cele care se transmit prin traditio, se înstrãineazã dupã dreptul natural, iar altele dupã dreptul civil; în adevãr, dreptul la mancipațiune, in iure cessio și uzucapiune sunt proprii numai cetãțenilor romani".
Modurile de dobândire de ius civile permit cetățenilor, latinilor și peregrinilor cu ius commercii sã dobândeascã proprietatea quiritarã. Modurile de ius gentium stau la îndemâna tuturor locuitorilor imperiului și se caracterizeazã prin lipsa formalismului.
Conform dreptului ginților, proprietatea putea fi dobânditã prin ocupațiune, tradițiune, accesiune, specificațiune, praescriptio longi și longissimi temporis, iar conform dreptului civil prin mancipațiune, in iure cessio, uzucapiune, adiudicatio și lege. Distincția era importantã numai în epoca clasicã, întrucât în epoca postclasicã aceastã clasificare a dispãrut, odatã cu dispariția distincției dintre lucrurile mancipi și nec maneipis.
IV. În fine, o ultimã clasificare des întâlnitã a modurilor de dobândire a proprietãții, dar care nu e romanã, este cea care cuprinde modurile derivate și cele originare. Aceastã clasificare a fost elaboratã de interpreții moderni ai dreptului roman, pentru motivul cã, la epoca lor, clasificarea romanã nu mai prezenta interes. Modurile originare conferã o proprietate nouã și deplinã (de exemplu ocupațiunea), în sensul cã ele conferã proprietatea asupra unor lucruri care mai înainte nu fuseserã însușite de nimeni (res nullius). Modurile derivate conferã proprietatea asupra lucrurilor care, mai înainte, fuseserã însușite de cineva (res privatae). Acest mod presupune transmiterea proprietãții de la un proprietar mai vechi și, în consecințã, drepturile noului proprietar vor fi limitate de drepturile deținute de vechiul proprietar.
Modurile originare de dobândire a proprietãții sunt: occupatio, accesio, usucapio, specificatio, fructi perceptio.
Modurile derivate sunt: mancipatio, in iure cessio, traditio .
La rândul lor, modurile de dobândire derivate se împart în:
– moduri de dobândire derivate voluntare – acelea care conferã proprietatea în urma și în executarea unei convenții (mancipatio );
– moduri de dobândire derivate nevoluntare – acelea care cer manifestarea de voințã a unei pãrți, dar transferã proprietatea fără ca în prealabil sã fi existat acord de voințã.
Aceastã clasificare în moduri originare și derivate de dobândire a proprietãții e prezentã și în actuala legislație. Criteriul e cel al situației juridice a bunului în momentul dobândirii. Înțelesul este acela din dreptul roman atât pentru modurile originare (uzucapiunea, accesiunea), cât și pentru cele derivate (contract, succesiunea legalã și testamentarã).
În dreptul civil actual sintagma "moduri de dobândire a dreptului de proprietate" desemneazã totalitatea mijloacelor reglementate de lege – acte și fapte juridice – prin care se poate dobândi dreptul de proprietate indiferent de forma sub care se prezintã. Ele sunt reglementate în art. 644-645 Cod civil, la care se mai adaugã și altele, precum posesiunea de bunã-credințã a bunurilor mobile, hotãrârile judecãtorești constitutive de drepturi.
Pe lângã clasificãrile amintite ale modurilor de dobândire a proprietãții, dreptul actual mai cunoaște alte douã clasificãri.
1 . Astfel, dupã caracterul dobândirii:
moduri de dobândire cu titlu oneros (vânzarea-cumprarea, schimbul);
moduri de dobândire cu titlu gratuit (donația, uzucapiunea).
Prima categorie o reprezintã acele moduri de dobândire prin care o persoanã dobândește dreptul de proprietate doar dacã se obligã sã plãteascã înstrãinãtorului un echivalent.
A doua categorie e reprezentatã de acele fapte sau acte juridice în temeiul cãrora dobânditorul se îmbogãțește, nefiind obligat la plata unui echivalent.
2. Dupã momentul în care se produce efectul dobândirii dreptului de proprietate avem:
– moduri de dobândire între vii (inter vivos), când proprietatea se transmite în timpul vieții pãrților (contractele translative de proprietate);
moduri de dobândire pentru cauzã de moarte (mortis causa), când transmiterea dreptului de proprietate are loc doar în momentul morții înstrãinãtorului (succesiunea legalã, spre exemplu).
Secțiunea a II-a.
Moduri de dobândire a proprietății după dreptul natural
§l. Accesiunea (accesio)
Un mod de dobândire a proprietãții dupã dreptul natural este accesiunea (accesio).
Accesiunea reprezintã acel mod originar de dobândire a proprietãții care constã în întruparea, absorbția unui lucru secundar (accesoriu) în altul principal, de așa manierã încât primul devine parte integrantã a celui de-al doilea, și în consecintã proprietarul bunului principal devine proprietarul întregului astfel realizat.
Altfel spus, accesiunea era un mod de dobândire a proprietãții prin absorbirea juridicã a lucrului accesor de cãtre cel principal.
Accesio , ca și traditio și occupatio trebuie adãugatã printre modurile de dobândire a proprietãții, dupã dreptul ginților.
Gaius în Instituțiunile trateazã acest mod de dobândire a proprietãții în cele trei variante posibile:
a) imobil (aedificatio) încorporat altui imobil (fundus), când prevaleazã regula superficies solo cedit, (2.73);
b) mobil încorporat la un imobil (satio, plantatio), (2.74);
c) mobil (o pânzã, un papirus, pergament) încorporat altui mobil (un manuscris, picturã) pânã într-atât încât desfacerea ar fi imposibilã, când se aplicã principiul accessorium seguitur principale , (2.78).
Trebuie precizat de la început cã era considerat principal acel lucru care își pãstra individualitatea după unirea cu un alt lucru. Lucrul accesor putea avea o valoare mai mare decât lucrul principal.
Reglementãrile romane refuzã proprietarului lucrului accesoriu dreptul de a-1 reclama, de a-1 pretinde de la proprietarul bunului principal în douã ipoteze generice:
– când, ca urmare a desprinderii, detașãrii bunului accesoriu, s-ar putea aduce atingere integritãții, calitãții bunului principal, astfel încât cel din urmã ar fi afectat, vãtãmat;
– când, ca urmare a accesiunii, absorbției în bunul principal, lucrul accesoriu ar fi devenit neidentificabil.
Pe cale de excepție, accesiunea prin unirea bunurilor nu conferea titularului fondului principal o proprietate definitivã și totalã asupra bunului în integralitatea sa (deci incluzând și accesoriul). De exemplu, în cazul încorporãrii într-o construcție a materialelor aparținând altei persoane (tignum junctum), proprietarul construcției dobândea doar un drept de proprietate temporar asupra bunurilor accesorii (materialele respective). În mod corelativ, dreptul de proprietate al celuilalt proprietar asupra bunurilor accesorii era doar suspendat pe întreaga perioadã a existenței edificiului, el renãscând de îndatã ce imobilul va fi fost demolat.
În dreptul roman întâlnim mai multe forme particulare de accesiune:
1. Aluviunea (alluvio) și avulsiunea (avulsio)
Cei care stãpânesc terenuri mãrginașe apelor curgãtoare devin proprietarii suprafețelor cu care aceste terenuri au crescut, fie datoritã depunerilor lente (alluviones), fie a unor bucãți rupte de ape și alãturate lor de curenți (avulsiones).
Gaius definește aluviunea ca fiind "ceea ce adaugă un râu ogorului nostru, așa de puțin câte puțin, încât nu ne putem da seama cât a fost adãugat într-un moment dat: aceasta este ceea ce se spune îndeobște cã se adaugă prin aluviune, pentru cã se adaugă atât de pe încetul, încât ne amãgește ochiul".
Justinian, vorbind despre aluviune, spune cã proprietarul terenului care se gãsește lângã un fluviu, devine proprietarul pãmântului depus prin aluviune în. virtutea lui ius gentium (I.2,1,20).
În ce privește avulsiunile, acestea sunt bucãți de pãmânt rupte în urma unor fenomene naturale și alipite altui teren. Aceste porțiuni rãmân ale fostului proprietar pânã când arborii aduși cu parcela de pãmânt prind rãdãcini.
2. Albia abandonatã și insula apărută în mijlocul fluviului (alveus fluminis derelictus ac in,sula in flumina nata).
În ambele ipoteze, proprietatea asupra bunurilor imobile atașate fondurilor astfel despãrțite se cuvenea proprietarilor fondurilor riverane, în mod direct proporțional cu întinderea fondurilor lor și urmând drept criteriu de demarcație, linia transversalã trasatã pe albie sau pe insulã.
Gaius în Instituþiunile ne spune cã dacã insula "nu este la mijlocul apei, ea trece la cei care au țarinile pe partea cea mai apropiatã de malul ei (I.2.72).
A. Semănătura și plantațiile (satio et plantatio)
ln virtutea accesiunii, proprietarul unui fond devine și proprietarul semințelor, plantelor pe care o terțã persoanã le-a însãmânțat, sãdit pe respectivul ogor.
Dreptul proprietarului fondului principal (terenului) se nãștea nu în momentul însãmânțãrii (insatio), respectiv al plantãrii (implantatio), ci mai târziu, atunci când plantele puse vor fi prins rãdãcini. Rãdãcinile – radix – sunt vãzute ca elemente de legãturã între accesoriu și principal.
Tot din Instituțiunile lui Gaius aflãm cã "dacã venim și pretindem acestuia recolta […] și nu voim sã-1 despăgubim de cheltuielile făcute cu […] semãnãtura, el ne va putea respinge prin excepțiunea de dol, dacã fusese de bunã-credințã".
B. Construcția pe teren strãin cu materiale strãine (inaedif catio)
"… ceea ce a fost construit de cineva pe terenul nostru, mãcar cã a clãdit pe numele lui, aceea devine a noastrã, în virtutea dreptului natural, cãci clãdirea de deasupra unui loc, îi urmeazã condiția aceluia (superficies solo cedit suprafața aparține pãmântului).
Deci, construcția ridicatã cu materiale proprii pe un teren strãin aparține proprietarului terenului în virtutea regulii: accesoriul urmeazã soarta lucrului principal.
De asemenea, dacã o persoanã ridicã, pe terenul sãu, o clãdire folosind materialul altei persoane, proprietatea asupra clãdirii aparținea proprietarului terenului. În acest caz, proprietarul materialului de construcție nu putea intenta acțiunea în revendicare împotriva proprietarului terenului deoarece acel material își pierduse individualitatea prin încorporarea în clãdire. Totuși, proprietarul materialelor dispune de o acțiune la dublu pe care o putea intenta împotriva constructorului.
În cazul construcției ridicate cu materiale proprii pe un teren strãin, se face distincție între buna și reaua-credințã. Constructorul pierde materialele dacã el știa cã terenul aparține altuia. Chiar dacã zidirea e dãrâmatã, constructorul nu are acțiunea în revendicarea materialelor. El pierde atât dreptul de proprietate asupra edificiului în ansamblu, cât și asupra materialelor de construcție utilizate.
Când constructorul e de buna-credințã, nu știa cã terenul e al altuia, proprietarul pãmântului e obligat mai întâi sã plãteascã prețul materialelor și al mâinii de lucru. Altfel, acțiunea în revendicare a proprietarului terenului poate fi respinsã de constructor prin excepția de dol. Proprietarul materialelor poate revendica materialele folosite, dar numai odatã cu demolarea virtualã a edificiului sau cu detașarea materialelor de cãtre proprietarul terenului.
Revenind la cazul în care superficiar (constructor) este însuși titularul fondului principal (terenul), și acesta a ridicat cu bunã științã edificiul, folosind, fărã acordul proprietarului materialele acestuia din urmã, Justinian a recunoscut proprietarului materialelor dreptul de a alege între douã acțiuni:
– actio de tigno juncto, prin care putea pretinde de la superficiar plata dublei valori a materialelor sale;
– actio ad exhibendum, prin care în eventualitatea opoziției superficiarului la plata despãgubirilor arãtate, el putea pretinde demolarea edificiului și recuperarea, apoi, a respectivelor materiale.
Justinian a recunoscut și posesorilor de bunã-credințã ai terenurilor pe care au edificat, precum și chiriașilor care au construit cu acordul proprietarilor terenurilor, dispozițiile favorabile ale acțiunii în revendicare, ace;tia putând pretinde restituirea materialelor în integralitatea lor (restitutio in irrtegrum).
C. Accesiunea bunurilor mobile
Bunurile mobile puteau forma, prin accesiune, douã categorii de noi bunuri: – res unitae;
– res connexae;
a) Res unitae se constituiau din acele bunuri care suferiserã un proces de asamblare definitivã, în sensul cã titularul proprietãții aupra bunului asamblat la altul nu mai poate, conform dreptului roman, sã cearã, pe calea unei actio ad exihibendum, dezasamblarea bunului in integrum și restituirea pãrții componente care, ab initio, i se cuvenea. Bunurile rãmân, astfel, etern unite. Existã mai multe cazuri:
– sudura (ferruminatio) constã în asamblarea a douã bunuri cu ajutorul unui material de aceeași naturã cu a bunurilor puse la un loc, caz în care proprieatea asupra întregului este conferitã proprietarului bunului principal – cel întregit prin efectul sudãrii. Un exemplu în acest sens întâlnim în Digesta lui Justinian: "De pildã, statuii de bronz cãreia îi lipsește un braț, se lipește cu bronz brațul de bronz al unei statui a altuia. Fiindcã statuia e lucrul principal, proprietarul sãu dobândește proprietatea brațului, fie cã lipirea s-a făcut de altcineva, și o păstrează chiar dacã mai pe urmã brațul lipit ar fi rupt";
– scriitura (sciptura) – când un terț scrie pe pergamentul sau papirusul altuia. Proprietarul bunului principal (pergamentul) devenea și proprietar al lucrului secundar (însemnãrile scrise, chiar dacã erau scrise cu litere de aur cum specificã Gaius), cu mențiunea cã proprietarul pergamentului nu devenea și proprietarul intelectual al însemnãrilor respective, dacã acestea aveau valoare literarã sau științificã;
– pictura (pictura) desemna, generic, operațiunea de îmbunãtãțire esteticã a unui suport material. Aceasta putea consta fie în simpla vopsire, spoire a unui aparținând altuia, fie chiar în realizarea unei opere de artã. În primul caz, dreptul de proprietate asupra materialului vopsit era recunoscut în favoarea proprietarului obiectului. În cel de-al doilea caz, unii juriști opinau, ținând seama de opera creatoare a pictorului, cã tabloul aparținea acestuia, chiar dacã pânza era proprietatea altei persoane. Soluția a fost acceptatã ca regulã în dreptul lui Justinian. De menționat cã pictorului îi revenea obligația corelativã de a-1 despãgubi pe proprietarul suportului material pe care a realizat opera de artã, plãtindu-i respectivul suport;
– țesãtura (textura) era consideratã, de asemenea, ca fiind bunul principal pe care orice cusãturã, orice adaos, îmbunãtãțire sau broderie se atașeazã ca bunuri accesorii și, în consecințã, proprietarul țesãturii (de exemplu a hainei) devine automat proprietarul acestora, indiferent de faptul cã toate aceste îmbunãtãțiri au fost realizate cu materialele altei persoane.
b) Res connexae, nefiind omogene, precum cele unitae, de mai sus, se subdivizau astfel:
– bunuri diferite alipite (adplumbatia) sau bunuri de specii diferite care, pentru punerea în valoare a unuia dintre ele, presupun alipirea lor (cu ajutorul materialelor colante, în special plumbul, de unde și denumirea adplumbatio) . În literatura juridicã e folosit exemplul stâlpului de piatrã (un cadru al ușii) pe care se fixeazã o balama; în cazul în care proprietarul bunului accesoriu (balamaua) va fi suportat vreo pagubã el va avea împotriva proprietarului stâlpului o actio ad exhibendum;
-bunuri diferite asamblate (adjunctio) sau bunuri din specii diferite care, pentru asigurarea funcționãrii unui mecanism, a unui ansamblu material coerent, presupun reunirea lor arã a fi necesarã însã, alipirea sau modificarea, nici chiar parțialã a lor. Exemplul cel mai ilustrativ este acela al unui atelaj la care e adaptatã o roatã a altuia. Dreptul de proprietate a bunului anexat e recunoscut în favoarea titularului bunului principal, iar calitatea de bun principal se deduce, în acest caz, dupã criteriul funcționalitãții, al destinației sau folosinței ansamblului unitar. Ca și în cazul precedent, proprietarul bunului. accesoriu poate cere, în cazul vătămării sale, prin actio ad exhibendum, separarea și restituirea bunului său accesoriu.
În ce privește amestecul și combinația (commixtio et confuzio) nu există nici principal nici accesoriu. În ambele cazuri: confuzio (o bucată de aur se topește împreună cu una de argint, doi proprietari amestecă vinul lor) și commixtio (sunt amestecate două cantități de grâu aparținând unor proprietari diferiți) vorbim de proprietatea comună- coproprietate. Nu putem spune că în aceste cazuri e vorba de accesiune. Este, de fapt, un alt mod distinct de dobândire a proprietății. Dreptul de coproprietate asupra masei este calculat în raport de cantitatea și calitatea lucrurilor amestecate.
Codul civil român tratează amestecul sau confuziunea (art.511-516, Cod Civil) ca fiind o formă a accesiunii mobiliare alături de adjoncțiune și specificațiune. Prin confuziune înțelegem unirea a două bunuri mobile având proprietari diferiți, în așa fel încât își pierd individualitatea, neputând fi separate (două metale topite împreună, reacția a două substanțe, amestecul a două lichide). Dacă unul dintre bunuri poate fi considerat principal, după anumite criterii (valoare, cantitate), proprietarul său devine, prin accesiune, proprietar al bunului deținut în urma amestecului cu obligația de despăgubire. Atunci când nici unul dintre bunurile amestecate nu poate fi considerat principal, bunul astfel obținut va aparține în coproprietate, pe cote- părți egale (a se vedea art.511-512 Cod Civil).
Observăm că, în legislația actuală amestecul sau confuziunea e tratat ca o formă a accesiunii mobiliare și-a păstrat înțelesul din dreptul roman în care era privit ca mod distinct de dobândire a proprietății.
De altfel și noțiunea accesiunii sau încorporațiunii își menține sensul din dreptul roman. Ea reprezintă, în actuala legislație, încorporarea sau unirea unui lucru cu alt lucru, fiecare având proprietari diferiți. La fel ca în dreptul roman, proprietarul bunului principal devine și proprietar al bunului mai puțin sau accesoriu cu obligația de despăgubire, în virtutea principiului îmbogățirii fără just de temei.
Din analiza reglementărilor din Codul civil (art.483-516 Cod civil) rezultă că accesiunea poate opera doar când două bunuri, având proprietari diferiți, s-au unit în așa fel încât despărțirea lor nu este posibilă decât cu deteriorarea ambelor bunuri sau distrugerea parțială sau totală a unuia dintre ele. Nu se pot dobândi prin accesiune acele bunuri care fac parte din domeniul public național sau local.
Felurile accesiunii din dreptul roman se păstrează cu mici modificări și în dreptul din zilele noastre.
Accesiunea e de două feluri: imobiliară și mobiliară. Cea mobiliară, la rândul ei poate fi : naturală și artificială.
Împărțirea accesiunii în imobiliară și mobiliară a fost surprinsă și de Gaius în Instituțiunile sale(2.73;2.74;2.78).
Accesiunea imobiliară naturală- constă în unirea sau încorporarea a două bunuri având proprietari diferiți, fără intervenția omului.
În majoritatea lor, cazurile de accesiune imobiliară naturală reglementate de Codul civil român le întâlnim și în dreptul roman.
În cazul aluviunii (reglementată în art.495-497 Cod Civil) nu avem ce adăuga față de dreptul roman.
În ce privește avulsiunea (art498 Cod Civil), multe nu sunt de adăugat în comparație cu legislația romană. O distincție se impune totuși: dacă în dreptul roman porțiunile de pământ alipite rămân ale fostului proprietar până când arborii aduși de parcela de pământ prin rădăcini, conform Codului Civil actual, bucățile respective de pământ pot fi revendicate de fostul proprietar în termen de un an.
Accesiunea albiei unui râu care și-a schimbat cursul în mod natural cunoaște aceeași reglementare ca în dreptul roman.
O discuție mai amplă necesită însă insulele și prundișurile (art 499-500 Cod Civil). Spre deosebire de dreptul roman, Codul Civil face distincție între fluviile și râurile navigabile sau plutitoare și cele nenavigabile și neplutitoare. Astfel, insulele și prundișurile care se formează în prima categorie de ape revin statului, pe când situația insulelor apărute în râurile nenavigabile și neplutitoare e identică cu cea din dreptul strămoșilor noștri (se cuvin proprietarilor fondurilor riverane). Astfel, după ce trasăm linia mediană- imaginară- a cursului apei avem două situații: „În ipoteza în care s-a format (insula) în întregime de o parte a liniei mediane, va reveni în totalitate proprietarului fondului riveran, din acea parte”. Atunci când insula formată trece peste linia mediană a râului, art. 500 Cod Civil, partea finală prevede că „fiecare proprietar are dreptul de proprietate asupra părții de insulă ce se întinde spre el, pornind de la jumătatea râului”.
O noutate a legislației actuale o prezintă accesiunea animalelor sălbatice, caz în care nu e prevăzut în vechiul drept. Art. 503 Cod Civil prevede că „Orice animale sau zburătoare sălbatice trec în cuprinsul nostru sa fac ale noastre, pe cât timp rămân la noi, afară numai dacă asemenea trecere s-a ocazionat prin fraudă sau artificii”. Animalele devin accesoriile fondului pe care se află. Imediat ce animalele sălbatice părăsesc terenul respectiv ele încetează a mai aparține proprietarului acelui teren.
Accesiunea imobiliară artificială- se realizează prin intervenția omului.
Avem douã cazuri de astfel de accesiune:
a) Accesiunea construcțiilor, plantațiilor sau a altor lucrări făcute de proprietar pe terenul sãu cu materiale aflate în proprietatea altor persoane (az-t.493 Cod civil);
b) Accesiunea construcțiilor, plantațiilor sau a altor lucrări acute de o persoanã cu materialele sale pe un teren aflat în proprietatea altuia (art.494 Cod civil).
În primul caz, ca și în dreptul roman, proprietatea asupra clãdirii aparținea proprietarului terenului, prin accesiune. La fel se întâmplã și în cazul plantațiilor sau a altor lucrări. Dacã, în vechiul drept, proprietarul materialelor dispune de o acțiune la dublu îndreptatã împotriva constructorului, legislația actualã impune proprietarului terenului, în virtutea principiului îmbogățirii fără just temei, sã plătească valoarea materialelor celui căruia i-au aparținut. De asemenea, poate fi obligat și la plata de daune-interese în condițiile răspunderii civile delictuale.
În cel de-al doilea caz, tratamentul juridic al constructorului e diferit, după cum el a fost de rea-credințã sau, dimpotrivă, de bunã-credințã. Aceastã diferențiere de regim juridic, în funcție de buna sau reaua-credințã a constructorului, era cunoscutã încă din dreptul roman.
În cazul constructorului de rea-credințã, proprietarul terenului (potrivit art.494, al. 1-2 și 3, prima parte) poate opta pentru una din următoarele douã posibilități:
– sã invoce accesiunea devenind proprietar al construcției, plantației ori lucrãrii respective, cu obligația de a plăti constructorului valoarea materialelor și prețul muncii;
– sã-1 oblige pe constructorul de rea-credințã sã desființeze sau sã demoleze construcția, plantația sau lucrarea respectivã, pe propria lui cheltuialã și de a pretinde daune-interese dacã a suferit vreun prejudiciu.
În cazul constructorului de bunã-credințã, potrivit art.494, a1.3, parte finalã, Cod civil, proprietarul terenului devine, prin accesiune, în mod obligatoriu, și proprietar al construcției, plantației sau lucrãrii respective, fărã a putea cere demolarea sau desființarea ei. El are, de asemenea, obligația sã-l despãgubeascã pe constructor.
Accesiunea mobiliarã reprezintã, în accepțiunea actualã, unirea a douã bunuri mobile care aparțin la proprietari diferiți ori confecționarea sau obținerea unui bun de către o persoanã, prin munca sa, folosind materialele altuia. Codul civil reglementează, în art.504-516, trei cazuri de accesiune mobiliarã: adjoncțiunea, specificațiunea și confuziunea sau amestecul.
Dintre aceste trei forme de accesiune mobiliarã, dreptul roman recunoaște ca formã de accesiune doar adjoncțiunea, celelalte douã fiind considerate moduri distincte de dobândire a proprietății.
Întrucât despre amestec am vorbit chiar în prezenta secțiune, iar specificațiunea va fi dezbãtutã mai pe larg în secțiunea cu același nume, nu se mai impune sã le tratez aici.
Rãmâne sã prezint doar aspectele legate de adjoncțiune (art.504-507 Cod civil). Astfel, ea și-a păstrat înțelesul din dreptul roman, constând în unirea a douã bunuri mobile, având proprietari diferiți, în așa fel încât, deși formeazã un singur tot, ele pot fi despãrțite și conservate separat fãrã a-și pierde individualitatea. Acest "tot", revine prin accesiune, proprietarului bunului care reprezintã partea principalã (accesorium sequitur principale).
Ca și în dreptul roman, calitatea de bun principal se deduce dupã criteriul funcționalității, al destinației sau folosinței ansamblului unitar, sau, în ultimã instanțã (dacã nici unul din bunuri nu poate fi privit drept accesoriu al celuilalt), după criteriul valorii sau al mărimii bunurilor.
Proprietarul în favoarea cãruia opereazã adjoncțiunea e obligat sã plătească celuilalt prețul bunului unit cu bunul sãu.
§2. Ocupațiunea (occupatio)
Cel mai vechi mod de dobândire a proprietãții dupã dreptul natural este ocupațiunea (occupatio), adicã luarea în posesiune, cu intenția de a deveni proprietar (animo domini) a unui lucru ce nu aparține nimãnui, fărã stãpân (res nullius), sau asupra unui bun abandonat (res derelictae).
Este un mod originar de dobândire a proprietãții deoarece are ca obiect bunuri care, în momentul însușirii (apropriațiunii), făceau parte din categoria bunurilor neproprietate (res nullius).
Gaius în Instituțiuni spune "Dupã dreptul natural devin ale noastre nu numai bunurile care na-au fost transmise prin traditio, ci chiar și acelea pe care le-am. dobândit prin occupatio, ca unele ce nu aparținuserã mai înainte nimãnui; atare bunuri sunt toate cele surprinse pe uscat, în apã sau în vãzduh" .
Acest mod de dobândire a proprietãții s-a menținut și în epoca lui Justinian.
Nu toate bunurile sunt susceptibile de apropiere prin ocupațiune. Puteau constitui obiect al ocupațiunii următoarele categorii de bunuri:
Res hostiles (bunurile dușmanilor)
În concepția romanilor proprietatea cea mai legitimă era cea dobândită prin violență de la cei învinși. Potrivit acestei concepții, dușmanii Romei nu aveau nici un drept, așa încât lucrurile lor erau considerate fără stăpân și, ca urmare, puteau fi dobândite în proprietate prin ocupațiune. Lucrurile dușmanilor (res hostiles), atât cele mobile cât și cele imobile, intrau în proprietatea statului roman care le putea împărți soldaților sau le putea vinde. În schimb, prada obținută de soldați într-o luptă neregulată la frontieră, intra în proprietatea soldaților.
Bunurile mobile care n-au fost niciodată apropriate (fauna marină, animalele sălbatice, păsările etc.)
Animalele sălbatice, păsările, peștii aparțin celui care le prinde sau vânează (occupatione conceditur). Nu are importanță că au fost prinse pe terenul propriu sau pe teren străin. Animalele sălbatice sunt ale celui care le-a prins, cât timp sunt efectiv în puterea lui. Dacă au scăpat, nu-i mai aparțin.
Gaius e de părere că un animal, pasăre, pește și-a recăpătat libertatea naturală „fie atunci când nea scăpat de sub ochi, fie atunci când, deși se mai află sub privirea noastră, urmărirea lui ar fi totuși anevoioasă”.
Referindu-se la o categorie mai deosebită de animale, Gaius afirmă „În ce privește animalele care obișnuiesc din instinct, să plece și să revină, de pildă porumbeii, albinele, căprioarele, care au deprinderea să iasă și să se întoarcă în pădure, noi aplicăm regula tradițională că, dacă nu mai au gândul întoarcerii, ele încetează să mai fie ale noastre și devin ale celor ce le vor prinde, sunt socotite că nu mai au gândul întoarcerii când nu mai au obișnuința înapoierii”.
Bunurile mobile sau imobile lăsate fără stăpân (o moștenire neculeasă- hereditas jacens) sau care au făcut obiectul unui abandon voluntar de către foștii stăpâni (derelictio).
Potrivit lui Justinian res derelictae sunt lucruri abandonate de proprietar cu intenția de a nu le mai relua. Ele devin proprietatea ocupantului.
În categoria lucrurilor fără stăpân care puteau face obiect al ocupațiunii mai intrau și cele apărute ca urmare a unor fenomene naturale (o insulă apărută în mare sau ocean) fără a fi cazuri de accepțiune.
Bunurile imobile care n-au fost niciodată însușite de cineva- de exemplu insulele marine și oceanice.
Pietrele prețioase, perlele aparțin celui care le descoperã.
Comoara (thesaurus) constã într-un numãr de obiecte prețioase ascunse în pãmânt de multã vreme , încât nu se mai știe cui au aparținut. În unele texte, comoara apare ca un res nullius și revine celui ce a descoperit-o. În alte texte, comoara e privitã ca un accesoriu al pãmântului și atribuitã proprietarului cu acest titlu. Când comoara a fost gãsitã pe un fond strãin, ea se atribuie, în pãrți egale, descoperitorului și proprietarului terenului.
Bunurile ce compuneau comoara – thesaurus – și vânatul pe terenul altuia comportã un tratament mai larg și mai complex.
Astfel, descoperirea unei comori putea constitui sursã a proprietãții apropriate prin ocupațiune doar dacã rãspundea urmãtoarelor cerințe:
– obiectele găsite sã fie de valoare (pietre prețioase, bunuri din metale, bani, etc.);
– descoperirea comorii sã fie întâmplãtoare, pusã pe seama hazardului, și nu una proiectatã cu acest scop și cu mijloace adecvate;
– comoara sã fi fost tãinuitã (depositio) în urmã cu un timp îndelungat fațã de momentul de referințã, încât sã fie imposibilã identificarea tãinuitorului ei (chiar dacã acesta ar fi ascuns-o în urma unei sustrageri frauduloase);
comoara sã fi fost ascunsã în locuri improprii folosinței obișnuite, pentru a fi pãstrat caracterul de tãinuire al acțiunii de pãstrare a ei.
Totuși, chiar dacã exigențele amintite ar fi fost satisfăcute, în dreptul
roman nu a existat o viziune unitarã asupra dreptului ocupantului de a obține proprietatea tezaurului.
Astfel, unii jurisprudenți, considerând comoara ca fiind un accesoriu al fondului principal (pars fundi, o parte a terenului unde a fost îngropatã fundus), au conferit dreptul de proprietate asupra comorii titularului proprietãții asupra terenului, ca o aplicație a principiului accesorium .sequitur principale. Aceasta este opinia jurisprudenților epocii republicane M. Manilius (consul la 149 î.e.n. și autor al unei colecții de formulare pentru contracte) și Junnus Brutus (pretor, contemporan cu M. Manilius și autor al cunoscutei Juris civilis Iibri tres).
Alți jurisconsulți, în plinã epocã clasicã, au considerat comoara ca fiind un bun al nimãnui (res nullius) și, ca atare, aptã de însușire prin ocupațiune. E vorba, îndeosebi, de Massurius Sabinus (reprezentant al școlii sabiniene, autor al Juris civilis libri tres. Ad edietum praetoris urbani libri. Reponsa. De furtis liber singularis).
În sfârșit, în încercarea de conciliere a celor douã concepții diametral opuse, împãratul Hadrianus deceleazã soluțiile juridice la aceastã chestiune, în funcție de douã criterii:
regimul juridic al suprafeței de teren care adãpostea comoara, respectiv;
conduita culpabilã sau, dimpotrivă inocența descoperitorului comorii. Astfel, dacã descoperitorul comorii a acționat neintenționat, descoperirea sa fiind întâmplătoare și respectiva comoarã se afla ascunsã într-un fond privat aparținând unei terțe persoane, el va trebui sã împartă cu proprietarul fondului comoara, în pãrți egale (firește, distincția e caducã atunci când comoara s-ar afla chiar pe teritoriul descoperitorului ei sau pe un teren scos din circuitul juridic privat, precum res nullius divini iuris);
comoara se cuvine proprietarului terenului pe care a fost descoperitã, în virtutea dreptului de accesiune, atunci când descoperirea ei s-a produs în urma unor cercetãri premeditate. Dovada folosirii manoperelor frauduloase (mala artes, în sensul metodelor valpurgice, al descântecelor, vrãjitoriilor) anihileazã dreptul. descoperitorului de ași însuși comoara, chiar în ipoteza descoperirii ei pe propriul lui teren.
În dreptul lui Justinian au fost pãstrate în mare mãsurã reglementãri ale lui Hadrianus. Justinian opereazã cu o distincție între "descoperitor" și "ocupant". Chiar dacã cel din urmã ar fi îndreptãțit ex lege sã dobândeascã proprietatea (întrucât are personalitate juridicã), va fi favorizat descoperitorul (acestuia nu i se va mai cere dovada actului de valabilã aprehensiune).
Dupã cum obsrvã S.G. Longinescu "Comoara nefiind res nullius, îndrituit la ea nu e ocupantul, ci gãsitorul, care poate fi un copil, un nebun și care n-are nevoie sã facã apprehensio. De pildã, animalul unui cizmar scormonind cu râtul într-un mal, a scos la ivealã o comoarã de bani de aur. Un țãran, fiind în apropiere și vãzând comoara a dat de știre cizmarului. Acesta a venit și a luat toatã comoara fărã sã dea nimic țãranului. În acest caz, gãsitor este țãranul și e îndrituit sã primeascã acea comoarã potrivit regulilor de mai sus. Cizmarul nu-i decât un occupans: el. nu poate zice
cã-i gãsitor, fiindcã a fost reprezentat de animalul râmãtor, deși, pentru a dobândi comoara ar fi în stare sã meargã pânã acolo!".
Din dreptul lui Justinian nu e facilã deducerea poziției a descoperitorului în raport cu comoara gãsitã pe terenul altuia. Pãrerile romaniștilor înclinã spre soluția condominium-ului, care era sancționat în dreptul lui Justinian și, în cazul neremiterii de cãtre descoperitor a jumãtate din valoare comorii cãtre proprietarul fondului, cel din urmã ar fi putut ușor sã-1 acționeze în judecată pentru cauzã de indiviziune (pro indivisio), printr-o actio furti (acțiune pentru sustragere de bunuri).
Un alt caz special care se circumscrie sferei de apropriere a bunurilor prin occupatio e cel al vânatului pe terenul altuia. Și în acest caz se impune necesitatea concilierii dreptului exclusiv de proprietate, drept conferit proprietarului fondului de vânãtoare, pe de o parte, cu dreptul de ocupațiune recunoscut oricărei persoane în legãturã cu animalele vânate. Ca regulã generalã, atunci când terenul, deși în stãpânirea unei terțe persoane, este în mod expres afectat vânãtorii, vânatul se cuvine în plinã proprietate vânãtorului. E cu totul alta situația dacã proprietarul terenului a interzis accesul pe suprafața sa. În aceastã situație, în funcție de probele din proces, vânãtorul va putea sã rãspundã:
– fie penal (pentru o injurie, o infracțiune), atunci când a penetrat spațiul interzis vânãtorii urmãrind. un scop distructiv (deci cu rea-credințã și cu scop deliberat distructiv);
– fie pentru comiterea unei tulburãri de posesie, fiind obligat, în acest caz, la plata unor daune-interese.
În zilele noastre termenul de ocupațiune și-a păstrat sensul, el desemnând. tot dobândirea dreptului de proprietate prin luarea în posesie a unui bun care nu aparține nimãnui. Dar sfera acestor bunuri susceptibile de apropriațiune s-a restrâns considerabil fațã de cele din dreptul roman.
Astfel, potrivit art. 477 și 646 Cod civil, bunurile fãrã stãpân intrã în proprietatea. statului. Prevederi asemãnãtoare existã și în Decretul nr.lll/1951. privind reglementarea situației juridice a bunurilor de orice fel supuse confiscãrii, confiscate, tãrã moștenitori sau fãrã stãpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare. Așadar bunurile fãrã stãpân sunt proprietatea statului.
Se pune întrebarea, care bunuri pot fii dobândite în proprietate prin ocupațiune. Bunurile imobile nu sunt susceptibile de o astfel de dobândire. Literatura de specialitate apreciazã cã se pot dobândi prin ocupațiune unele bunuri, cum sunt: apa de bãut sau pentru trebuințele casnice, când. e luatã dintr-un izvor natural, vânatul ori peștele capturat definitiv, dar și acesta doar cu respectarea prevederilor legale speciale (art.648 Cod civil: Facultatea de a vâna sau de a pescui este regulatã prin legi particulare). Aceste reglementãri speciale sunt cuprinse în: Legea nr.l2/1974 privind piscicultura și pescuitul (publicatã în Buletinul Oficial nr. 106 din 03.0.4.1974) precum și în Legea nr.103/1996 a fondului cinegetic și a protecției vânatului (Monitor Oficial nr. 235 din 27.09.1996).
Potrivit art.649 Cod civil „Proprietatea unui tezaur este a acelui ce 1-a găsit în propriul sãu fond; dacã tezaurul este gãsit în fond strãin se împarte pe din douã între cel ce 1-a descoperit și între proprietarul fondului".
Noțiunea de tezaur o gãsim în art.649, a1.2 Cod civil și este aceeași ca și în dreptul roman. Astfel "Tezaurul este orice lucru ascuns sau îngropat, pe care nimeni nu poate justifica cã este proprietar și care este descoperit printr-un pur efect al hazardului".
Observãm cã se pãstreazã din dreptul roman majoritatea condițiilor necesare pentru ca tezaurul sã fie considerat ca atare:
– este un lucru ascuns, îngropat;
– nimeni sã nu poatã pretinde cã e proprietarul acelui lucru;
– descoperirea lui sã fie rezultatul unui pur efect al hazardului.
Dacã în dreptul roman o moștenire neculeasă putea face obiectul ocupațiunii, Codul civil actual, în art.652, a1.2 prevede cã "… În lipsa de moștenitori legitimi sau. naturali, bunurile se moștenesc de soțul supraviețuitor. În lipsă de soț, statul devine moștenitor". În nici un caz, o moștenire vacantã nu poate face obiectul ocupațiunii. Potrivit art.724 Cod civil o succesiune este consideratã vacantã atât în cazul în care nici un erede nu e cunoscut, cât și în cazul în care erezii cunoscuți s-au lepãdat de succesiune.
§3. Tradițiunea (tradițio)
Tradițiunea este cel mai important mod de dobândire a proprietãții dupã dreptul natural.
Este un mod voluntar de dobândire a proprietãții care constã în remiterea posesiunii unui lucru de cãtre o persoanã – alienator (tradens) – la alta dobânditor (accipiens) – în condiții fixate de cutumã.
Proprietățile quiritarã, pretorianã, peregrinã și provincialã erau dobândite prin tradițiune în mod diferențiat și sancționate la fel.
Astfel:
a) Dobândirea proprietãții quiritare avea loc doar asupra bunurilor nec mancipi. Aceastã proprietate era sancționatã, protejatã prin acțiunea în revendicare (rei vindicatio);
b) Transferul proprietãții pretoriene (honorare) se realiza cu privire la bunurile mancipi. Protecția ei era asiguratã prin acțiunea publicianã;
c) Circulația proprietãților peregrine și provinciale era permisã pentru bunurile neromane (bunuri imobile neaflate pe teritoriul italic – extra solo italico – și bunurile mobile aflate în posesia necetãțenilor). și aceste proprietãți erau garantate prin acțiuni utile (actio utiles, asemãnãtoare, sub aspectul efectelor, acțiunii în revendicare).
Prin tradițiune se trece și posesiunea sau detențiunea lucrurilor.
Acest mod de dobândire a proprietãții e foarte vechi, fiind cunoscut de Legea celor XII Table. În epoca lui Justinian a devenit modul general de dobândire a proprietãții, pentru ca mai apoi, la finele dreptului roman, sã rãmânã singurul mod de înstrãinare deoarece mancipațiunea și in iure cessio dispãruserã.
Pentru ca o tradițiune sã fie valabilã, sã transmitã proprietate se cereau îndeplinite o serie de condiții: capacitatea de a înstrãina lucrul, voința celor douã pãrți, remiterea efectivã a posesiunii, o justã cauzã, încheierea formalitãților în prezența pãrților, plata prețului.
a) Prima condiție se referã la capacitatea de înstrãinare care trebuia satisfăcutã de cãtre înstrãinãtor (cedens). În principiu, orice persoanã e capabilã, din punct de vedere juridic, sã înstrãineze. De la aceastã regulã fac excepție incapabilii, precum:
nebunul (furiosus)
prodigul;
– impuberul;
– femeile care nu au autorizația lui pater familias (eventual soț), a tutorelui ori a curatorului, dupã caz.
b) În ce privește vointa, aceasta trebuie sã fie de ambele pãrți. Astfel, tradens trebuie sã aibã voința de a transmite posesiunea lucrului și implicit proprietatea acestuia, iar accipiens voința de a-l dobândi cu titlu de posesor și implicit de proprietar.
c) Voința celor douã pãrți trebuia sã fie concretizatã în remiterea materialã a lucrului care, în epoca arhaicã, avea loc de la mânã la mânã, în cea clasicã, în mod simbolic, iar în vremea lui Justinian era suficientã predarea documentului scris ce consemna actul juridic încheiat de pãrți. Este ceea ce dreptul medieval va numi "transfer prin document" (traditio chartae).
În cazul lucrurilor mobile, remiterea se acea de la mânã la mânã. În cazul imobilelor remiterea se reducea la unele forme simbolice. În epoca clasicã existau următoarele cazuri în care nu se cerea remiterea lucrului:
1) traditio longa manu (tradiția de mânã lungã). Este o formã a tradițiunii care permitea transferul unui bun aflat la distanțã (mâna sa, cu care efectueazã "remiterea efectivã", ar fi atât de lungã, încât elementul corpus – predarea posesiei lucrului – presupus de tradițiune ar fi satisfăcut). Constã spre exemplu, în indicarea de cãtre vânzãtor, de pe o înălțime, a limitelor terenului vândut. Un alt exemplu folosit în literatura romanistă pentru a ilustra acest tip de tradițiune ar fi: creditorul unui bun transmite debitorului sãu dispoziția ca respectivul bun sã-i fle remis lui (în vederea executării obligației materiale, de predare a bunului, obligație asumatã prin convenția ce constituie just titlu de tradițiune). Se socoate că dobânditorul are o mână atât de lungă încât poate lua în primire lucrul la distanță.
2) tradio simbolica- se aplica în cazul vânzării unei case. Condiția vizitării tuturor încăperilor era înlocuită cu predarea, remiterea cheilor de către tradens achizitorului său, eventual a magaziei în care se aflau mărfurile vândute.
3) tradio brevi manu (tradiția de mână scurtă). E cazul chiriașului care cumpără casa în care locuiește. Justinian admite în Institutele că se poate transfera proprietatea lucrului chiar fără remiterea efectivă. Astfel un lucru se găsește la cineva în locație, cu titlul de comodat sau depozit. Proprietarul vinde lucrul chiriașului, comodatarului sau depozitarului. În aceste cazuri nu mai e nevoie de o remitere materială a lucrului, pentru că el se găsește în mâna celui care urmează să-l dobândească. Proprietatea se transferă, în asemenea cazuri, prin simpla voință a părților, simpla intenție. Acestea sunt cazuri de tradiție brevi manu, termen construit mai târziu pentru a fi simetric cu longa manu.
4) o situație opusă o constituie constituitum possesorium (constituitul posesor). Este cazul unui proprietar care-și vinde casa, rămânând în continuare în imobil în calitate de chiriaș (conductor). Proprietarul își schimbă animus, intenția : până la vânzare posedă în calitate de proprietar. De la vânzare, posedă pentru altul, căci chiriașul nu are posesiunea. El deține lucrul cu titlul de chiriaș și textele spun că s-a constituit posesor. Dacă animus se schimbă, corpus rămâne al vânzătorului dar îl exercită nu în calitate de posesor, ci de detentor.
5) rezerva uzurfructului. Este o figură juridică similară constituitului posesor și de asemenea tardivă. Singura diferență ne parvine din sfera obiectului juridic al acesteia: înstrăinătorul nu-și rezervă simpla detenție precară a bunului, ci uzurfructul acestuia.
În cazul lucrurilor mobile remiterea materială a lucrului trebuia să se facă de la mână la mână, iar în cazul bunurilor imobile, fie prin parcurgerea fondului de pământ, fie prin vizitarea tuturor încăperilor clădirii, după caz. De la începutul principatului se admit unele excepții. Se consideră că s-a făcut remiterea unei grămezi de lemne din momentul în care cumpărătorul a pus pe cineva să o păzească.
O altă condiție avea în vedere plata prețului convenit de părți. Plata prețului era o condiție capitală (sine qua non) a tradițiunii, deci o condiție suspensivă a proprietății.
Tradițiunea cerea și o justă cauză (iusta cauza) sau un just titlu, adică un act juridic pe care dreptul obiectiv îl recunoștea ca fundament pentru un act juridic pe care dreptul obiectiv îl recunoștea ca fundament pentru transferul proprietății. Poate fi definit ca o convenție valabilă prin care să implice reciproca manifestare de voință a părților în dublu sens: înstrăinarea, respectiv dobândirea bunului.
Formele justului titlu sunt diverse: – vânzări-cumpărări;
– donații;
– închirieri;
– legate etc.
Justa cauză era un act juridic care preceda și explica sensul remiterii materiale a bunului. Iusta cauza era necesară deoarece tradițiunea se utiliza nu numai pentru transmiterea proprietății, ci și pentru transmiterea posesiunii și a detențiunii, iar faptul exterior al remiterii unui lucru nu spunea nimic în legătură cu titlu juridic transmis. Într-adevăr, remiterea unui lucru se putea face fie în scopul vânzării, fie în scopul închirierii sau păstrării unui lucru. Iusta cauza preciza scopul urmărit de părți precum și titlu juridic dobândit de achizitor. În dreptul lui Justinian pentru existența justei cauze era suficientă intenția lui tradens de a înstrăina și a lui accipiens de a dobândi, chiar dacă nu exista act juridic (error in negotio).
Remiterea materială a lucrului, ceea ce în texte se numește nuda traditio sau câteodată doar traditio e susceptibilă după cum am văzut de numeroase interpretări. Astfel, remiterea lucrului se poate face pentru a realiza un depozit, un gaj, o donațiune, o plată, o dare în plată, un abandon noxal, o vânzare, o dotă.
În unele cazuri, remiterea lucrului conferă posesiune, cum e cazul gajului. În altele, transferă proprietatea, cum e cazul unei donații, dote, vânzări, plăți, abandon noxal.
Simpla remitere a lucrului nu transferă proprietatea (nuda traditio).
Paulus ne spune „niciodată simpla remitere nu transferă proprietatea, ci numai atunci când o vânzare sau o altă justă cauză o precedează”.
Causa trebuie să fie iusta, potrivită cu regulile de drept. O cauză iniusta nu servește drept suport juridic pentru transmiterea proprietății. Astfel, remiterea unui lucru de un soț către celălalt cu scopul de a realiza o donație are o cauză ilicită, iniusta, fiindcă donația între soți era interzisă (la o anumită epocă). De asemenea plata pe care o face fiul de familie cămătarului care l-a împrumutat împotriva senatus consultului Macedonian era nulă. Banii nu trec în proprietatea cămătarului, deoarece cauza e ilicită.
Deci, remiterea lucrului trece proprietatea numai dacă e făcută în executarea unei juste cauze.
Există și în dreptul roman unele contradicții între juriști. Astfel, Iulianus e de părere că, dacă părțile sunt de acord să treacă proprietatea, remiterea posesiunii produce efectul dorit, chir dacă nu sunt de acord asupra justei cauze. Pentru el, neînțelegerea asupra justei cauze, lipsa cauzei, nu are efecte negative asupra validității tradiției.
În dreptul lui Justinian tradițiunea cunoaște câteva modificări sensibile. În ce privește capacitatea părților, întâlnim o oarecare relaxare a vechilor restricții, în sensul că și femeilor sui iuris le era permis să-și înstrăineze bunurile prin traditio. A fost, în schimb, menținută condiția plății prețului bunului tradit. Totuși și această condiție era mai puțin riguroasă în cazul unor contracte precum cel de vânzare-cumpărare (emptio-venditio). Condiția remiterii posesiunii bunului, care era o condiție de eficacitate a tradițiunii, devine quasi-simbolică. Această remitere putea fi realizată prin:
remiterea titlului de proprietate (traditio charte);
rezerva uzurfructului;
constituitul posesor (de fapt, o traditio ficta, precum la epoca clasică, tradițiune care se generalizează, devenind peste timp, fundamentul ideatic al art.1138 Cod civil napoleonian, respectiv al art.971 Cod civil român);
remiterea titlului scris (în care e consemnată înstrăinarea) etc.
Devine obligatorie publicitatea imobiliară, care se realiza prin registre publice încheiate ad-hoc.
Iusta causa nu mai constituie un act juridic valid și prealabil transferului (precum în epoca clasică) întrucât traditio în sine a devenit un mod convențional de transfer al proprietății, act ce implică livrarea bunului și voința reciprocă de transfer.
Reciproca voință a celor doi protagoniști ai tradițiunii îmbracă forma unui așa-zis contract de bază (vânzare-cumpărare, donație, schimb etc.).
În dreptul lui Justinian s-au impus două noi principii fundamentale:
Dacă voința reciprocă a părților (de înstrăinare, respectiv dobândire) a fost afectată printr-un viciu care face nul de iure contractul de bază (de exemplu smulgerea consimțământului prin dol sau violență- motiv de nulitate absolută a contractului de bază), proprietatea nu mai e transferată de la tradens la accipiens, pentru motiv de neîntâlnire a voințelor reciproce de înstrăinare, respectiv dobândire.
Dacă, dimpotrivă, doar un viciu de formă ar leza contractul de bază, voința reciprocă de înstrăinare-dobândire nefiind grav afectată, aceasta existând, subzistând, atunci proprietatea ar rămâne transferată în virtutea unei tradițiuni perfecte.
Tradițiunea e păstrată ca mod de dobândire a proprietății în dreptul modern, pentru lucrurile mobile. În ce privește lucrurile imobile, în unele sisteme de drept, se distinge între actul juridic în baza căruia se face trecerea proprietății și actul juridic care trece proprietatea (tradiția romană, remiterea lucrului de la mână la mână). Acolo unde sunt cărți funciare, vânzarea, donația sau alt act juridic constituie cauza transferului și transferul are loc în baza unui alt act juridic care este înscrierea în cartea funciară. Aici, întâlnim deosebirea între causa adquirendi (actul juridic care motivează trecerea proprietății) și modus adquirendi (modul de transfer al proprietății).
Codul civil german s-a inspirat din dreptul roman, atunci când a stabilit că proprietatea lucrului mobil se transmite prin remiterea lui cu condiția ca partenerii să fie de acord că remiterea e translativă de proprietate (art.929 BGD).
În dreptul intern român se folosește de multe ori termenul de „predare” a lucrului. De fapt „predarea” înseamnă în termenii folosiți de texte de cele mai multe ori „tradiția”, „remiterea efectivă” a lucrului, de la o parte la cealaltă, de la înstrăinător la dobânditor. Tradițiunea are, deci, în dreptul nostru civil un alt înțeles decât în dreptul roman și anume de remitere efectivă a bunului. În dreptul civil român, transmiterea dreptului de proprietate are loc în momentul încheierii contractului, necondiționată de remiterea materială a bunului. Tocmai pentru acest motiv tradițiunea are o sferă de aplicare foarte restrânsă. Astfel, tradițiunea are efect translativ de proprietate în cazul darurilor manuale, fiind o solemnitate care înlocuiește forma înscrisului autentic, condiție de valabilitate a contractului de donație. Ea marchează transmiterea dreptului de proprietate și în cazul înstrăinării titlurilor la purtător (obligațiuni C.E.C., obligațiuni de stat, acțiuni la diferite societăți comerciale etc.).
§4. Specificațiunea (specificatio)
Printre modurile de dobândire a proprietății după dreptul natural figurează și specificațiunea. Aceasta are loc când cineva creează un lucru nou (nova species) dintr-un material străin, cum e cazul celui care confecționează un inel din aurul ce aparține unui terț sau o barcă din materialul lemnos al altei persoane.
Bineînțeles, se pune întrebarea cine va fi proprietarul noului lucru: proprietarul materiei prime sau cel care, prin munca sa a creat noul lucru. La această problemă a desemnării veritabilului proprietar (dominus verus) au fot date, de-a lungul timpului, soluții contradictorii.
Astfel, unii- precum sabinienii- atașați valorilor degajate de stoicismul clasic roman, clamau supremația materiei în scara de valori și, pe cale de consecință, confereau proprietarului materiei prime și dreptul de proprietate asupra produsului finit, nou creat.
Alții- precum proculienii- adepți ai curentelor filosofice aristotelic, peripatetic, în care primează forma ca esență a tot ce există (Forma dat asse rei), a tot ce e perceput, au susținut teza dobândirii proprietății de către specificator asupra bunului fabricat. Specificatorul a creat o nouă formă, deci un lucru nou.
O soluție juridică de compromis, nuanțată, bivalentă, intermediară între cele propusă de sabinieni și proculeni a fost propusă încă din secolul II e.n.
Această soluție, în care se făcea distincție între specificațiunea perfectă și cea imperfectă, a fost consacrată și de către compilatorii lui Justinian.
Specificațiunea imperfectă era aceea în care lucrul nou obținut se putea reîntoarce în starea inițială, putea fi transformat, reconvertit în cel vechi (de exemplu obiectele din metal, care se pot retopi). În acest caz, proprietatea va reveni proprietarului materiei prime, cu obligația plății manoperei în favoarea specificatorului.
Specificațiunea perfectă este aceea în care lucrul nu mai poate fi adus în forma lui originară: spre exemplu din vin nu se mai poate face struguri. În acest caz, proprietatea revine specificatorului, adică celui care a transformat materia primă, cu obligația de a-l despăgubi pe proprietarul materiei prime.
Scopul obținerii acestor despăgubiri, în fiecare caz în parte, era pentru a preveni îmbogățirea unei părți în paguba celeilalte.
Soluția de compromis dată de împăratul Justinian era una „corespunzătoare spiritului unificator al legislației sale” și tendinței sale de simplificare.
În cazul specificației perfecte specificatorul, era de bună-credință, necunoscând proveniența materiei prime era absolvit de plata contravalorii materiei prime. Această soluție poate fi interpretată și ca modalitate de sancționare a proprietarului materiei prime pentru neglijența dovedită în administrarea bunului propriu. Dacă, însă specificatorul era de rea-credință, proprietatea asupra bunului nou era conferită proprietarului materiei prime căruia i-au fost puse la dispoziție, în caz de furt (condictio furtiva) o actio furti și acțiunea în revendicare (rei vindicatio), specificatorul fiind socotit a fi un simplu detentor precar al bunului.
Criteriul precar preferat de Codul Civil napoleonian (sancționat și de legiuitorul român ulterior) de evaluare prin comparație a celor două categorii de bunuri (materia primă și produsul fabricat) nu mai constă în transformabilitatea, mutabilitatea substanțială a bunurilor, ci în valoarea intrinsecă a acestora, ceea ce probează afirmarea unui alt curent de filozofie socială cu condiții juridice: pragmatismul, în expresia sa utilitaristă. Este mai valoros ce este mai util proprietarului materiei prime.
Aceeași idee se desprinde și din Codul Civil Român în art. 514 specificându-se: „În toate cazurile în care proprietarul materiei întrebuințate fără știrea lui la formarea unui lucru nou este un drept de a reclama lucrul format, el are voia de a cere în loc de lucrul format o materie de aceeași natură, câtime, greutate, mărime și calitate sau valoarea aceleași materii”.
Dacă în dreptul roman specificațiunea era tratată ca mod distinct de dobândire a proprietății pe cale naturală, în legislația actuală (Codul civil actual) ea nu altceva decât o formă a accesiunii mobiliare (art. 508-510 Cod Civil), alături de adjoncțiune și confuziune sau amestec. Specificațiunea nu și-a pierdut încă sensul. Astfel ea constă tot în confecționarea sau realizarea unui bun nou de către o persoană, prin munca sa, folosind sau prelucrând un material, o materie primă sau un bun aflat în proprietatea altuia (de exemplu : un sculptor realizează o statuie dintr-un bloc de marmură proprietatea altei persoane sau un croitor confecționează un costum dintr-o stofă proprietatea altuia). Proprietatea bunului astfel obținut revine, după caz, proprietarului materiei întrebuințate sau specificatorului. Distincția nu se mai face ca în dreptul roman, în funcție de specificațiunea perfectă sau imperfectă, ci în funcție de valoarea materialului și de importanța manoperei. Astfel, dacă valoarea materialului este mai mare decât prețul muncii, bunul realizat revine proprietarului acestuia, cu obligația de a-l despăgubi pe cel care a depus munca. Bunul realizat revine proprietarului materiei întrebuințate „atât când acel obiect ar putea cât și când el n-ar putea reveni în stare primitivă” (art. 508 Cod Civil). Dimpotrivă, atunci când munca are valoare mai mare decât materialul supus prelucrării, bunul va reveni specificatorului, cu obligația să plătească fostului proprietar al materialului prețul cestuia.
Codul Civil Român ne prezintă un caz aparte de specificațiune în art 510. astfel, conform acestui articol, „când cineva a întrebuințat în parte materia care era a sa, și în parte materia străină, pentru a forma un lucru nou, fără ca nici o parte din materie să-și fi pierdut cu totul ființa, și dacă acele materii nu se mai pot despărți fără vătămare sau pagubă, atunci lucrul format se cuvine ambilor proprietari, celui dintâi în proporție cu materia ce era a sa, și celuilalt în proporție cu materia sa și cu prețul muncii sale”.
§5. Prescriptio longi și longissimi temporis.
Prescriptio longi temporis constituie o instituție apărută în 199 e.n. și destinată să suplinească lacunele uzucapiunii. Astfel, uzucapiunea- instituție de drept civil- nu putea fi utilizată nici de peregrini și nici pentru dobândirea pământurilor provinciale. Constituția imperială din 199 e.n. permite romanilor și peregrinilor să folosească prescriptio longi temporis pentru dobândirea pământurilor provinciale. Mai târziu, prescripția a fost extinsă asupra tuturor lucrurilor.
Această prescripție nu transfera proprietatea, ci paraliza acțiunea în revendicare a proprietarului.
Asupra originii acestei instituții s-au avansat multe opinii. S-a spus, astfel, că ar fi o instituție a dreptului grec. În accepțiunea lui M.V.Jacotă, izvoarele indică o cutumă admisă de toate popoarele din această zonă geografică, bazinul Mării Mediterane: o stăpânire de o anumită durată produce efecte juridice față de terți. Ea a fost folosită de juriștii romani ca punct de plecare pentru elaborarea unei noi instituții, utilă romanilor și peregrinilor.
În dreptul peregrin, posesiunea îndelungată producea anumite efecte, după cum absența îndelungată producea și ea efecte juridice. Gaius menționează două astfel de cazuri și anume: cazul proprietarului care nu cultivă pământul (ex neglegentia domini vacet) sau a lipsei îndelungate, dar fără a preciza cât (longo tempore ad fuit).
Absența proprietarului sau neglijența sa produc anumite efecte juridice abia în ultima parte a dreptului roman. În dreptul clasic, absența îndelungată a proprietarului (sau a posesorului) permite luarea în posesie din partea unui terț.
În dreptul peregrin instituția posesiunii îndelungate era lipsită de contururi precise. Se pun o serie de întrebări: era obligat judecătorul să țină seama de posesiunea îndelungată a pârâtului? Cât timp trebuia să posede pentru a putea invoca longa possessio?
Instituția peregrină apare într-o prescripție găsită în Alexandria datând din sec.I. Autorul ei, posesorul unei grădini, ne redă principalele momente ale unui proces asupra pământului pe care el l-a câștigat. La final, el adaugă în sprijinul lui, că a posedat grădina zece ani. Termenul de zece ani ne duce cu gândul la prescripția lungă între prezenți care a fost sancționată de S.Severus și Caracalla în 199. Cel care a pus piatra cu inscripția nu putea invoca un drept de proprietate pentru că era vorba de un lucru al nimănui, un lucru extra patrimonium, un locus religiosus. Dreptul se baza pe simpla posesie îndelungată.
Nu era precizat nimic în legătură cu efectele posesiunii prelungite în dreptul peregrin. În asemenea condiții, puterea de apreciere a judecătorului era mare și incertitudinea în care se găseau titularii supărătoare. Din această instituție lipsită de contur, juriștii români au făcut o instituție elaborată după modelul uzucapiunii.
Constituția din 199, găsită în mai multe papirusuri din Egipt (Codex Justinianus, 3,43,6), face un început de precizare a condițiilor în care urmează a funcționa prescripția: se cere un just titlu și o posesiune neîntreruptă de 10 ani inter presentes și de 20 de ani inter absentes. Dreptul roman a continuat elaborarea instituției după modelul uzucapiunii și în cele din urmă, s-au impus pentru prescripție, în linii mari, aceleași condiții ca pentru uzucapiune: un lucru susceptibil de prescripție, justul titlu, buna-credință, posesiunea cu anumite condiții și trecerea unui anumit timp. Comparația de plecare și faza definitivă a instituției, ne arată excelența operei de elaborare a juriștilor. Dintr-o cutumă vagă (mai degrabă un sentiment că așa ar fi bine să fie), juriștii au creat o instituție care a putut fi folosită și în timpurile moderne.
Prescripția longi temporis nu are nimic în comun cu prescripția pro atore sau pro reo din procedura formulară. Nu este nici o prescripție care stinge acțiunea proprietarului. La început, prescripția longi temporis era o excepție pe care a ridica posesorul, pârât în procesul de revendicare pentru a respinge acțiunea reclamantului. Invocând excepția, pârâtul câștiga doar dacă posesiunea sa îndeplinea condițiile cerute.
Prescripția longi temporis nu stingea acțiunea proprietarului. Dacă posesorul pierde posesiunea (întreruperea naturală), proprietarul o poate relua, chiar după trecerea a 10 sau 20 de ani. Dacă lucrul trece în mâna altui posesor, care nu se mai prevala de trecerea timpului de 10 sau 20 de ani, proprietarul poate introduce acțiunea în revendicare împotriva lui cu șanse de succes.
În epoca post-clasică, posesiunea de timp îndelungat s-a transformat într-un mod de dobândire a proprietății și cu acest caracter a trecut în legislația lui Justinian
Condițiile cerute pentru a prescrie sunt: cel care invocă prescripția longi temporis trebuie să îndeplinească, în mare, condițiile cerute pentru uzucapiune.
Particularități:
posesiunea trebuie să aibă calitățile cerute (nec vi, nec calm, nec precario). Spre deosebire de uzucapiune, prescripția longi temporis poate fi întreruptă natural, cât și civil, cum ar fi prin chemarea în judecată a posesorului. Se admite joncțiunea posesiilor atât în cazul când lucrul a trecut de la o persoană la alta printr-un act cu cauză de moarte, cât și printre acte între vii (vânzare, dotă, schimb, donație);
termenul de 10 ani, dacă părțile se găsesc în aceeași cetate (mai târziu, în aceeași provincie) sau de 20 de ani, dacă s-au găsit în cetăți diferite. Termenul nu curge împotriva soldatului sau a funcționarului absent în interesul țării, sau împotriva minorului (contra non valentem agere non currit prescriptio)
În epoca postclasică a apărut și prescriptio longissimi temporis (prescripția celei mai lungi durate), cu termen, la început (sub împăratul Constantin), de 40 de ani și apoi (sub împăratul Teodosie al II-lea), de 30 de ani. După trecerea termenului respectiv se putea respinge acțiunea în revendicare chiar dacă posesorul stăpânea fără justă cauză și fără bună-credință.
Împăratul Justinian a unificat instituția uzucapiunii cu cea a prescripției. Termenul de usucapio s-a menținut pentru bunurile mobile, termenul fiind fixat la 3 ani, în timp ce pentru bunurile imobile s-a folosit termenul prescriptio ca mod de dobândire a proprietății cu termenele de 10-20 de ani și respectiv de 30 de ani.
§6. Dobândirea fructelor (fructi perceptio)
tratarea acestui mod de dobândire a proprietății, presupune definirea și caracterizarea (sumară) a noțiunii de fructus.
Fructele sunt date periodic de un bun frugifer. Ele se deosebesc de produse prin aceea că sunt furnizate periodic, la intervale regulate, determinate și nu sărăcesc substanța lucrului (de exemplu: iarba, grânele, mieii de la o turmă). Sunt produse lemnele dintr-o pădure care se taie complet, copiii sclaviei. La început se considerau fructe doar produsele naturale care se foloseau hranei omului. Mai târziu, termenul de fructe se referea la cele naturale, industriale și civile (dobânzi, arenda, chirii).
Deci, fructele sunt rezultatele palpabile (materiale, perceptibile) sau convenționale (rezultat al unei înțelegeri contractuale) pe care un bun frugifer le produce fie în chip independent (în absența intervenției omului), fie în urma unei manopere care să stimuleze și să garanteze obținerea unui rezultat benefic, fie chiar ca o consecință a încheierii, pe seama bunului, a unui contract de natură a-l face producător de fructe civile (chirii pentru bunuri închiriate, dobânzi etc.).
Fructele puteau fi dobândite după moduri specifice caracteristice dreptului natural. Câtă vreme ele erau încorporate bunului frugifer, ele aparțineau proprietarului bunului, deoarece fructele care atârnă pe pom erau socotite ca parte a fondului (fructus pendentes fundi videntur). Deci, fructele dobândeau, prin separarea lor de bunul frugifer de către om, în urma unor evenimente naturale (ploaie, vânt, etc.), o existență distinctă și independentă, ele continuau să aparțină proprietarului.
Uneori fructele aparțin altor persoane decât proprietarului: posesorului de bună-credință, arendașului lui ager vectigalis, emfiteotului, arendașului, uzufructuarului, creditorului gajist, având un pact de anticreză sau altor persoane.
Posesorul de bună-credință, posesorul de ager publicus, arendașul pe termen lung, emfiteotul cu posesiunea lucrului frugifer. Ei dobândesc fructele din momentul separației, asemenea proprietarului.
În cazul arendașilor pe termen scurt, al uzufructuarilor, uzuarului, care nu sunt posesori, dobândirea fructelor avea loc prin recoltarea acestora, adică prin percept.
Distincția prezintă o deosebită importanță practică, deoarece cei care dobândeau fructele prin separare aveau dreptul de al e revendica (în caz de furt spre exemplu) doar după ce perceperea a avut loc. În caz contrar se puteau adresa proprietarului pentru acțiune în revendicare.Doar proprietarii puteau revendica fructele anterior perceperii. Ocrotirea mai largă acordată persoanelor din prima categorie se explică prin faptul că ele dețineau fie proprietatea lucrului, fie posesiunea lui, pe când persoanele ce dobândeau fructele prin recoltare (percepere), fiind simpli detentori, aveau o poziție precară față de cea a proprietarului (posesorilor).
Arendașul dobândește fructele luându-le în posesiune și în baza unui fel de tradițiune pe care i-o face proprietarul. Dacă proprietarul s-ar opune luării în posesiune a fructelor, arendașul nu ar avea decât o acțiune personală din contractul de arendă, locație.
Uzurfructuarul dobândește fructele în baza dreptului de uzurfruct și a ocupației.
În legătură cu posesorul de bună credință, el dobândea fructele de plin drept (optimo iure) din momentul separării lor, cu condiția să fi fost de bună-credință (bona-fides) în respectivul moment. Din momentul în care buna-credință încetează, încetează și dreptul său de a culege fructele, pentru sine, din momentul litis-contestațiunii (litis-contestatio).
Pentru că buna credință se presupune, până la proba contrară- regulă preluată și de legislația civilă modernă (art.549-550 Cod civil francez, art.486-487 Cod civil român)- posesorul va putea să păstreze fructele consumate (înstrăinate sau distruse), dar va trebui să restituie fructele existente în momentul litis-contestațiunii (atât cele percepute, cât și cele separate pur și simplu).
Justinian introduce o modificare, în sensul că momentul obligării posesorului de bună-credință la restituirea fructelor existente sau consumate nu va mai fi cel al litis-contestațiunii, ci acela al introducerii acțiunii de către reclamant.
Posesorul de rea-credință, urmărit prin acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar, va trebui să restituie și valoarea fructelor consumate (indiferent de modalitatea consumării lor- materială sau civilă).
Secțiunea III.
Moduri de dobândire a proprietății după dreptul civil
§1. Uzucapiunea (usucapio)
Unul dintre cele mai importante moduri de dobândire a proprietății după dreptul civil era, în dreptul roman, uzucapiunea. Ulpian definea uzucapiunea ca fiind „dobândirea proprietății printr-o posesiune prelungită de un an sau doi ani pentru imobile”.
Deci uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății quiritare asupra lucrurilor mancipi prin îndelungata folosință. Prin lucruri mancipi (res mancipi) înțelegem lucruri care pot să facă obiectul unei mancipațiuni. Acestea, după cum afirmă Gaius, sunt mai prețioase cuprinzând cele mai importante bunuri pentru romani la vremea adoptării Legii celor XIII Table: pământul Romei, sclavii și vitele de muncă. Ele puteau fi înstrăinate
printr-o procedură mai complicată.
Instituția a apărut pentru a ocroti anumite persoane de bună-credință care ar fi putut suferi unele prejudicii ocazionate de transferul unei proprietăți. Așa e cazul celui ce dobândea un lucru de la persoană ignorând că acesta nu este adevăratul proprietar al lucrului sau a aceluia care dobândește lucrul fără ca alienatorul să fi îndeplinit toate formalitățile prescrise de lege. În ambele ipoteze, dobânditorul nu devenea proprietar al lucrului, acesta putând fi revendicat oricând, fie de adevăratul proprietar în primul caz, fie de alienator în cel de al doilea caz, deoarece acesta nu fusese înstrăinat în conformitate cu dispozițiile prevăzute de lege.
Spre a se evita asemenea situații incerte sau, după cum spunea Gaius „pentru ca proprietatea să nu rămână în continuare în nesiguranță”, pentru a se înlătura procesele ce s-ar fi putut naște din astfel de situații, ordinea juridică romană a stabilit că, după scurgerea unui anumit termen, cei care înstrăinaseră un anumit bun nu-l mai puteau revendica, iar cei care-l dobândiseră cu bună-credință, deveneau proprietarii lui. Astfel, după cum afirma același jurist, incertitudinea ce ar fi putut plana asupra „unor asemenea cazuri a fost înlăturată” spre binele public, asigurându-se astefl securitatea necesară relațiilor de proprietate din societatea romană.
Dată fiind importanța instituției, dreptul roman îi condiționează existența de mai multe elemente (începând de la Hadrian):
res habilis (un lucru susceptibil de uzucapiune);
titulus (un just titlu);
fides (buna credință);
possesio (posesiunjea cu calitățile cerute);
tempus (trecerea unui anumit timp);
1. Res habilis (un lucru susceptibil de uzucapiune)
Una dintre condițiile cerute pentru a uzucapa era posesia unui lucru susceptibil de uzucapiune, ceea ce exclude următoarele categorii de bunuri:
lucrurile extrapatrimoniale (extra patrimonium) ca : drumurile publice, teatrele, stadionale, etc.;
lucrurile neromane cum ar fi pământul din provincii, care nu putea forma obiectul proprietății quiritare;
lucrurile furate (res furtivae);
bunurile posedate cu violență (res vi possessae);
„Legea celor XII Table și, mai târziu, Legea Atinia interzic uzucapiunea lucrurilor furate, iar legea Iulia și Plautia, pe cele dobândite prin violență”
În principiu, un lucru furat nu se poate uzucapa până nu se întoarce din nou la fostul proprietar. Uzucapiunea mobilelor care ieșiseră din posesiunea proprietarului era rară. Existau însă și astfel de situații. O astfel de situație este prezentată și în Instituțiunile lui Gaius: „Dacă moștenitorul, socotind că un bun dat defunctului- în comodat, în locațiune sau în depozit- ține de moștenirea sa și îl vinde sau îl donează, el nu comite un furt […], căci un furt nu se comite fără intenția de a fura”. Dobânditorul putea uzucapa bunul respectiv. De regulă, vânzarea unui lucru dat în depozit sau în comodat de către depozitar sau comodatar era socotită un furt. Noțiunea de furt era la Roma mult mai largă ca în zilele noastre.
lucrurile inalienabile sau imprescriptibile
Astfel tutorele nu poate înstrăina praedia rusticavel suburbana ale pupilului. Nu puteau fi uzucapate nici res mancipi ale unei femei aflată sub tutela agnaților, afară dacă acestea nu fuseseră înstrăinate de dânsa, cu încuviințarea tutorelui; acest lucru era stabilit așa prin Legea celor XII Table. În paragraful 48, aflăm că „e de la sine înțeles că oamenii liberi și lucrurile sacre ca și cele religioase, precum și sclavul fugit nu pot fi uzucapate”. Primele pentru că nu puteau fi obiect de proprietate privată, iar servus fugitivus întrucât, fugind de stăpân, se fura pe sine, era un res furtina.
Prohibițiunea uzucapiunii bazată pe furtum, stăruia tot timpul, până când proprietarul va dobândi- ori va fi în măsură să revendice- lucrul, sau, până ce obiectul va fi ajuns în mâna altuia, care l-ar fi cumpărat cu bună credință.
2. Justul titlu sau justa cauză (justus titulus)
Cel care a dobândit posesiunea trebuie să o fi dobândit printr-un just titlu. Acesta este un act juridic care ar justifica o dobândire imediată a proprietății, dar care, datorită nerespectării unor forme sau condiții de fond cerute de lege (de exemplu dobândirea de la un neproprietar) pentru transferul posesiunii, marchează doar începutul uzucapiunii. Acest act juridic poate fi unul de vânzare, de dotă, donație, schimb, plată, dare de plată, decretul pretorului. Toate acestea constituiau titluri juridice admise pentru a uzucapa. Titlul trebuie să fie „iustus”, conform cu dreptul. Donația dintre soți, nefiind permisă de lege (ca și în zilele noastre, de altfel), nu putea constitui un titlu pentru uzucapiune. Posesorul de bună credință poate invoca în favoarea lui actul de cumpărare.
Se poate poseda și uzucapa în baza unui act bilateral sau în baza unui act unilateral. În acest caz, cel care uzucapează n-a primit posesiunea de la cineva, ci el singur s- a pus în posesiune. Această luare în posesie unilaterală trebuie să se bazeze pe un titlu, cum ar fi succesiunea vacantă, un decret al pretorului, o occupatio. În această privință Gaius semnalează că un pământ lăsat necultivat de proprietar sau al cărui proprietar lipsește de mult timp poate fi luat în posesiune. Cel care-l cumpără de la posesor, crezând că-l ia de la proprietar îl uzucapează.
3.Buna credință (bona fides)
buna credință este o noțiune introdusă mai târziu. Ea este cerută în cazul unui lucru dobândit de la neproprietar. Prin bună-credință se înțelege convingerea uzucapientului că a dobândit în condițiile prevăzute de lege și că prin stăpânirea pe care o exercită asupra lucrului nu aduce nici o vătămare drepturilor altuia. Ea trebuie să existe numai în momentul intrării în posesiune și, ca orice stare de conștiință, se prezuma. Dacă dobânditorul devenea de rea-credință anterior intrării sale în posesiune, acest fapt nu-l împiedica să continue uzucapiunea.
Buna credință nu se cerea în cazul unei res mancipi remis prin tradiție, precum și în alte cazuri, cum ar fi uzucapio heredidatis (uzucapiunea unui drept ereditar). Gaius: „Spre pildă când cineva a posedat un bun ereditar asupra căruia încă nu devenise moștenitor, acestuia îi e permis să uzucapeze, cu condiția ca bunul acela să admită uzucapiunea”- uzucapiune „cu titlu de moștenitor” (pro herede), (Gaius, I.2.52).
4.Posesiunea cu calitățile cerute (possessio)
Posesia trebuie să fie efectivă, detenția nefiind suficientă.
Posesia trebuie să fie lipsită de vicii.
Ea putea fi întreruptă și în acest caz timpul scurs se pierdea. În uzucapiune se admitea doar întreruperea naturală- care rezultă din pierderea materială a lucrului (de exmplu un animal pe jumătate îmblânzit fuge fără gând de reîntoarcere).
Se admitea joncțiunea posesiilor, atunci când lucrul trecuse de la un posesor la altul printr-un act mortis causa. Moștenitorul putea uni posesiunea sa de un an cu posesiunea de doi ani, moștenitorul invoca uzucapiunea. La origine, simpla posesiune nu era suficientă, fiind necesară folosirea efectivă a lucrului, potrivit destinației sale economice.
5.Termenul (tempus)
O altă condiție a uzucapiunii era posedarea lucrului de către uzucapient fără întrerupere un an sau doi, după cum era vorba de mobile sau imobile.
Curgerea timpului de un an sau doi nu se putea suspenda (suspendarea nu era necesară întrucât cetățenii nu erau departe de casă și averea lor un timp îndelungat). Timpul cerut, de un an sau doi, poate surprinde. El se explică prin condițiile specifice Romei străvechi, un mic stat-cetate. Proprietarii nu părăseau cetatea sau o părăseau pentru scurtă vreme. Comunitățile italice trăiau relativ izolate. Schimburile erau rare, luptele cu vecinii aveau loc foarte aproape de granițele Latium-ului. În aceste condiții, era ușor pentru proprietar sau posesor să se asigure sau să se afle că cineva uzurpează lucrul său mobil sau imobil (posedă lucrul și se găsește în situația de a-l uzucapa).
Într-o perioadă străveche și veche, uzucapiunea dădea satisfacție nevoilor resimțite de comunitatea romană: se crea un titlu în baza căruia se putea stăpâni un lucru conform lui ius civile. Lucrul fără stăpân, în sensul cel mai larg al termenului, putea fi luat în proprietate în urma unei posesiuni de un an.
După o luare unilaterală în posesiune, dobânditorul nu avea decât o stăpânire de fapt, usus, care după trecerea timpului, devenea stăpânire ocrotită de lege, de ius civile, proprietate quiritară.
Legea celor XII Table aduce o schimbare cerând o posesie de doi ani pentru imobile.
Abia în epoca clasică, uzucapiunea apare ca o instituție deplin elaborată. De la Legea Scribonia se interzice uzucapiunea servituților. De la Hadrian se interzice uzucapiunea pro herede.
În ce privește rolul uzucapiunii putem afirma că rolul ei inițial a fost acela de a asigura exploatarea lucrurilor mancipi, în cazul în care erau părăsite de proprietar. Ori de câte ori înceta să fie exploatat de proprietar, bunul nu înceta să fie obiect de proprietate quiritară, ci trecea în posesia acelui care îl exploata. Această origine a uzucapiunii e dovedită și de termenul uzucapio, care înseamnă luarea în folosință și nu simpla posesie.
În dreptul clasic era suficient doar posesia lucrului. Uzucapiunea capătă treptat funcția de a umple unele lacune ale dreptului civil, care nu mai corespundea noilor relații ce s-au născut în legătură cu stăpânirea și circulația bunurilor.
În condițiile în care circulația bunurilor se intensificase, voind să ocolească formele greoaie ale mancipațiunii, părțile transmiteau un res mancipi prin intermediul tradițiunii. În acest caz, deși dobânditorul era de bună-credință și stabilise prețul nu devenea proprietar al lucrului respectiv, care rămânea la dispoziția lui tradens. Situația nesigură rezultată din aceste operațiuni era curmată după trecerea timpului necesar uzucapiunii, bineînțeles dacă erau îndeplinite și celelaște condiții. De specificat că înaintea Legii celor XII Table buna-credință și justul-titlu nu erau cerute.
O altă funcție a uzucapiunii era legată de dovada dreptului de proprietate. În dreptul roman, reclamantul trebuia să facă dovada dreptului de proprietate al tuturor autorilor săi. O asemenea probă era deosebit de dificilă (probatio diabolica) deoarece, pentru ca reclamantul să dovedească dreptul său de proprietate, trebuia să facă dovada că toți cei care l-au stăpânit anterior au fost, la rândul lor proprietari. Odată cu apariția uzucapiunii situația s-a schimbat radical, în sensul că cel ce se afla într-un proces de revendicare nu mai trebuia să facă dovada dreptului de proprietate al autorilor săi, ci numai dovada că a îndeplinit condițiile necesare uzucapiunii. Tocmai din acest motiv Cicero afirma că „uzucapiunea este sfârșitul neliniștii și pericolului de procese”.
Uzucapiunea pune la îndemâna proprietarului un mijloc simplu și sigur de a proba dreptul, idee susținută de Gaius, iar ulterior reluată de Justinian în Institute.
Instituția uzucapiunii, fiind specific romană, nu se aplica pelegrinilor și nici fondurilor provinciale, cele din urmă neputând fi obiect de proprietate romană. Pentru a înlătura aceste neajunsuri, împărații romani au creat pentru aceste două situații o instituție similară uzucapiunii, pe care au numit-o prescripție achizitivă. Justinian unifică cele două instituții, ridicând însă termenul de uzucapiune la trei ani pentru mobile și zece sau douăzeci de ani pentru imobile, după cum uzucapientul și proprietarul fondului aveau sau nu domiciliu în aceeași provincie.
Instituția uzucapiunii este prezentă și în dreptul civil actual, păstrându-și sensul din dreptul roman. Astfel uzucapiunea sau prescripția achizitivă (cum se mai numește azi) este nașterea dreptului de proprietate ori a unui alt drept real asupra unui imobil prin posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenul prevăzut de lege. Observăm totuși o deosebire importantă față de instituția romană, în sensul că uzucapiunea sau prescripția achizitivă se referă doar la imobile, spre deosebire de uzucapiunea romană ce se aplica și pentru mobile. O altă precizare se impune, și anume că potrivit Constituției (art.135, pct.5), Codului civil (art.1844), Legii nr.18/1991 (art.5, al.2) și Legii nr.69/1991 (art.74, al.1): „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile și imprescriptibile”.
În legislația actuală întâlnim mai multe reglementări ale uzucapiunii. Pentru teritoriile în care publicitatea imobiliară se realizează prin registre de transcripții și inscripții se aplică reglementările Codului civil, iar în sistemul cărților funciare (Transilvania, Banat, Bucovina) se aplică Legea nr.115/1938.
Sistemul codului civil.
Uzucapiunea de 30 de ani (art.1890, Cod civil)
Pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani este necesară îndeplinirea unor condiții:
posesia să fie utilă (propriu-zisă și neviciată);
posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent de buna sau reaua credință a posesorului.
Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani (art.1895-1899, Cod civil)
Art.1895 Cod civil: „Cel ce câștigă cu buna-credință și printr-o
justă-cauză un nemișcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în raza teritorială a tribunalului unde se află nemișcătorul, și prin 20 de ani, dacă locuiește afară din acea rază”.
În cazul în care proprietarul a locuit un timp în raza teritorială a tribunalului unde e situat imobilul și un timp în afara acesteia, termenul, potrivit art.1896 Cod civil, se calculează astfel: la numărul de ani cât proprietarul a locuit în raza teritorială a tribunalului unde e situat imobilul se adaugă un număr dublu de ani cât el a locuit în raza teritorială a altui tribunal, pentru ca să fie 10 ani.
Observăm că îndeplinirea condițiilor referitoare la justul-titlu și la buna-credință a posesorului (condiții cerute în toate cazurile de uzucapiune în dreptul roman) e necesară doar în cazul uzucapiunii de 10 sau 20 de ani.
Sistemul cărților funciare.
Uzucapiunea tabulară (sau prin convalescența titlului)
Art.27 din Legea nr.115/1938 prevede că în cazul în care s-au înscris fără cauză legitimă, adică pe baza unui titlu nevalabil, drepturi reale care pot fi dobândite prin uzucapiune, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, uzucapiunea produce efecte retroactive, de la data intabulării acelui drept în cartea funciară.
Uzucapiunea extratabulară.
Art.28 din Legea nr.115/1938 prevede că posesorul unui bun imobil care l-a posedat, în condițiile legii, timp de 20 de ani de la moartea titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, poate cere intabularea dreptului în favoarea sa, în temeiul uzucapiunii. Posesia trebuie să fie utilă, indiferent de buna sau reaua-credință a posesorului.
În acest caz, efectele uzucapiunii se produc retroactiv de la data începerii posesiei.
Uzucapiunea este, ca și în dreptul român, un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, cu mențiunea că termenul cerut pentru a uzucapa este astăzi, considerabil mai mare decât cel prevăzut de legislația romană.
În ce privește joncțiunea posesiilor, deosebiri între cele două sisteme de drept întâlnim și aici. Dacă în dreptul roman joncțiunea era admisă doar când lucrul trecuse de la un posesor la altul printr-un act mortis cauza, în sistemul actual de drept posesorul actual e necesar să fi dobândit posesia bunului de la autorul său în baza unui raport juridic.
Spre deosebire de dreptul roman, în dreptul civil actual e permisă atât întreruperea cât și suspendarea cursului uzucapiunii. Fără a intra în amănunte, amintim că întreruperea poate fi civilă și naturală.
Uzucapiunea trebuie, de regulă invocată de către posesor pe cale de acțiune în justiție sau pe cale de excepție. Dar și creditorii uzucapantului pot, conform art.1843 Cod civil, invoca uzucapiunea, pe calea acțiunii oblice, chiar și atunci când beneficiarul a renunțat la ea. Dacă renunțarea
s-a făcut în frauda intereselor creditorilor, ei au dreptul să solicite revocarea acelei renunțări, prin acțiunea pauliană.
Instituția uzucapiunii din dreptul civil actual e mai apropiată, ca reglementare, de prescripția longi și longissimi temporis, decât de uzucapiunea propriu-zisă din dreptul roman.
Astfel, durata termenelor de prescripție (10 ani inter praesentes și 20 de ani inter absentes în cazul prescripției longi temporis și de 30 de ani în cazul prescripției longissimi temporis) e mult mai apropiată, de fapt, aproape identică cu durata termenelor actuale. Ca și în cazul uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, respectiv a uzucapiunii tabulare, și în cazul prescripției longi temporis se cerea existența bunei-credințe a posesorului. Uzucapiunea de 30 de ani, respectiv uzucapiunea extratabulară și prescripția longissimi temporis nu făceau diferență între buna sau reaua-credință a posesorului.
În cazul prescripției longi temporis e posibilă chiar întreruperea (naturală) prescripției, întrerupere ce nu exista în cazul uzucapiunii romane. Astfel, dacă posesorul pierdea posesiunea, proprietarul o putea relua, chiar după trecerea a 10-20 de ani.
Am văzut că termenul de uzucapiune viza în dreptul roman atât bunurile mobile, cât și cele imobile. Aceasta, până la împăratul Justinian care a unificat instituția uzucapiunii cu cea a prescripției, termenul de usucapio menținându-se pentru bunurile mobile, termenul fiind la 3 ani, în timp ce pentru bunurile imobile s-a folosit termenul de prescriptio ca mod de dobândire a proprietății cu termenele de 10-20 și respectiv 30 de ani.
În dreptul actual, uzucapiunea vizează doar imobilele. Mobilele beneficiază de o altă reglementare. Astfel, potrivit art.1909, al.1 Cod civil: „Lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiuniilor, fără să fie trebunță de vreo curgere de timp”. Altfel spus, posesia de bună-credință a unui mobil valorează titlu de proprietate. Acest mod de dobândire a proprietății mobiliare se aplică doar bunurilor mobile corporale, individual determinate, care se află în proprietatea privată.
Până acum am vorbit de bunurile mobile aflate la un posesor de bună-credință, care le-a dobândit de la un detentor precar.
În ce privește bunurile mobile aflate la un posesor de bună-credință, care le-a dobândit de al un hoț sau găsitor, e aplicabilă prevederea art.1909, al.2 Cod civil care dispune: „Cu toate acestea, cel care a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când i s-a furat, de al cel la care-l găsește, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are”. Observăm, în acest caz, un termen de prescripție pentru acțiunea de revendicare, de trei ani, termen care nu există în cazul dobândirii bunului de la un detentor precar.
În ce privește bunurile mobile aflate la un posesor de bună-credință care le-a dobândit de la un hoț sau găsitor, e aplicabilă prevederea art. 1909, al.2 Cod Civil care dispune: „Cu toate acestea, cel care a pierdut sau cel căruia i s-a furat, de la cel la care-l găsește, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are”. Observăm, în acest caz, un termen de prescripție pentru acțiunea de revendicare, de trei ani, termen care nu exista în cazul dobândirii bunului de la un detentor precar.
§2. Mancipațiunea(mancipatio)
Mancipațiunea reprezintă cel mai vechi mod de dobândire a proprietății după dreptul civil.
În epoca veche a dreptului roman, când nu era admisă ideea transmiterii dreptului de proprietate, mancipațiunea era un mod de creare a proprietății putere. Mai târziu, în dreptul clasic, ea a îndeplinit funcția de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrurilor mancipi. În fapt, mancipațiunea a fost forma originară prin care s-a realizat operațiunea juridică a vânzării. Către sfârșitul Republicii ea a fost utilizată și în alte scopuri. Mancipațiunea a dispărut în epoca postclasică înainte de Iustinian, odată cu dispariția deosebirii între lucrurile mancipi și nec mancipi.
Mancipațiunea poate fi definită ca fiind modalitatea solemnă de transfer a proprietății, prevăzută de ius civile și destinată dobândirii proprietății quiritare asupra bunurilor mancipi (res mancipi).
În ce privește subiecții mancipațiunii, aceștia erau cetățeni romani capabili (cives romani optimo iure) și necetățeni care, în conformitate cu ius civile, erau gratificați cu dreptul de a încheia acte juridice conforme cu ius commercii (de exemplu latinii veteres, liberții, peregrinii cu ius commerci etc.).
Obict al mancipațiunii erau bunurile mancipi. Res nec mancipi erau excluse.
Dacă, la început, erau transferate proprietățile asupra sclavilor, animalelor, mai târziu au putut fi transferate și terenurile, chiar fără o reprezentare simbolică a acestora (precum în cazul cesiunii în fața magistratului judiciar).
Gaius: 1.121: „Printr-un singur lucru se deosebește mancipațiunea fondurilor prediale de mancipațiunea celorlalte lucruri, anume că scalvii și persoanele libere, precum și animalele care sunt în categoria res mancipi nu pot fi mancipate decât dacă sunt de față, ba s-a mers până acolo încât cel care le-a primit prin mancipațiune trebuie să le apuce cu mâna pe chiar acelea care i-au fost date prin mancipațiune; de aici chiar și vine numele de mancipațiune, fiindcă obiectul este apucat cu mâna. În ce privește însă fondurile prediale, acestea sunt mancipate, în mod obișnuit, fără să fie de față”.
În acest text, Gaius explică și proveniența denumirii de mancipațiune și anume de la faptul că obiectul trebuia apucat cu mâna de către accipiens.
Potrivit lui Gaius, animalele socotite res mancipi: boii, caii, catârii, asinii.
Tot de la Gaius aflăm că în categoria bunurilor mancipi erau și „fondurile, atât cele urbane, cât și cele rurale […] precum și fondurile italice”
De asemenea „toți descendenții, fie bărbați fie femei, care se află așadar, sub potestas a unui ascendent, pot fi mancipați de acesta în același mod în care pot fi mancipați sclavii”.
Pot fi mancipate și persoanele care se găsesc sub manus. Erau însă mancipabile doar femeile căsătorite prin usus, confarreatio, coemptio, nu și cele care făcuseră o coemptio fiduciaria.
Mancipațiunea în epoca străveche
În epoca străveche, înstrăinarea lucrurilor se făcea prin două acte independente: un abandon al lucrului și o luare în putere unilaterală din partea dobânditorului. Luarea în putere s-ar fi numit emptio
Într-un stat organizat, dar într-o epocă străveche, structura mancipațiunii ar fi fost următoarea: un act unilateral de abandon din partea stăpânului, urmat de un act unilateral de abandon din partea stăpânului, urmat de un act unilateral de luare în stăpânire. Aceste două acte ar fi fost la un moment dat alăturate. Puterea actualului stăpân se baza pe o luare în putere solemn proclamată, care se sprijinea pe o renunțare publică a fostului deținător.
La începutul statului-cetate luarea în posesie unilaterală- emptio- bazată pe renunțarea fostului stăpân, se deosebea de simpla voință prin formele solemne, prin asentimentul tacit al înstrăinătorilor și în prezența martorilor.
După unii autori, martorii ar fi fost agnați ai înstrăinătorului. Ar fi de deosebit înstrăinarea făcută de consortes ercto non cito (frați care trăiesc în comunitate de bunuri) de înstrăinarea făcută de proprietar exclusiv. Primii erau agnați colaterali și coproprietari în devălșămie ai lucrului. Când înstrăinarea era făcută de proprietarul unic, martorii ar fi fost chemați în vederea probei. Când înstrăinarea era făcută de unul din consortes ercto non cito, unul din proprietarii în devălmășie, atunci „testes”, participanți la act, erau altceva decât martori. Ei își manifestau, prin prezența lor, adeziunea la act (consimțământul tacit ca și cel al lui mancipio-dans- proprietarul). În străvechiul drept roman, agnații colaterali (frați, de obicei) ar fi trebuit să-și dea consimțământul la mancipație, pentru ca actul să fie valabil.
Abia Legea celor XII Table ar fi înlăturat necesitatea consimțământului colateralilor agnați: simpla declarație a lui accipiens ar fi fost suficientă pentru validitatea actului.
Mai târziu, în cadrul statului consolidat, înainte de Legea celor XII Table, formula mancipațiunii a arătat și cauza transferului: lucrul a fost luat în schimbul unei cantități de aramă cântărită de balanță.
De la început și poate multă vreme după Legea celor XII Table, prețul se plătea în aramă.
Ulterior, s-au produs modificări în structura mancipației. După cucerirea sudului Italiei, romanii foloseau banii de aramă sau argint. Banii se plăteau înainte sau după mancipațiune. Astfel, mancipația s-a transformat dintr-o vânzare în care prețul se plătea pe loc, într-o vânzare fictivă (imaginario venditio). Prețul care se dădea în timpul mancipațiunii era un simplu ban fără valoare, mancipațiunea devenind astfel un transfer abstract, indiferent de cauză (vânzare, donație, dotă, schimb, o dare în plată etc. ).
După ce am făcut o scurtă trecere în revistă a evoluției mancipațiunii din epoca străveche- în faza incipientă- și până în epoca postclasică când devine o vânzare fictivă și încet-încet dispare, se impune să tratăm și formalitățile presupuse de mancipațiune.
Astfel, mancipațiunea se desfășura după un ritual la care participau părțile (mancipio dans și accipiens), un cantaragiu (libripens)- purtătorul oficial al balanței- și cinci martori care trebuiau să fie cetățeni romani puberi de sex masculin. La epoca veche se impunea prezența bunului mancipat sau, în caz de imposibilitate materială (un teren spre exemplu), măcar a unui eșantion care să simbolizeze bunul respectiv.
Cel care dobândea bunul- accipiens- punea mâna pe lucrul respectiv (manu capere) și rostea o anumită formulă „Eu afirm că acest sclav este al meu după dreptul quiriților și el să-mi fie cumpărat cu prețul … cu această aramă și balanță de aramă”. Apoi, lovea balanța cu bucata de aramă (probabil pentru a dovedi puritatea metalului) și o preda mancipatului. La început, libripens cântărea simbolic această bucată de aramă (sub formă de preț) în semn că bunul scos de sub puterea lui mancipio dans și intrat sub aceea al lui accipiens este un „bun prețuit”, un res mancipi, existând deci o echivalență între actul eliberării bunului de către mancipio dans și acela al eliberării prețului de către accipiens. Mai târziu, când s-a introdus moneda de argint, cântărirea a fost suprimată.
De asemenea, accipiens trebuia, în epoca veche, să precizeze și cauza mancipațiunii (justa cauză sau justul titlu: de exemplu vânzare, donație, o emancipare a lui filius de sub puterea lui pater familias etc.). În epoca clasică, neprecizarea justei cauze a mancipațiunii nu mai reprezenta un viciual ei, ceea ce dovedește transformarea instituției într-un mod abstract de transfer al proprietății quiritare.
După eliberarea bunului de sub puterea (manus) sa, înstrăinătorul avea un rol pasiv, exprimându-și consimțământul prin tăcere.
Prezența lucrului și atingerea lui de către accipiens cu ocazia realizării mancipațiunii nu era necesară când obiectul înstrăinării îl constituie un bun imobil. Spre exemplu, când era vorba de o suprafață de pământ nu era necesar să se recurgă- în epoca clasică- nici măcar la forma simbolică a bulgărelui de pământ.
La epoca clasică, în perioada în care Gaius explica în Instituțiunile sale formalitățile presupuse de mancipațiune, aceasta putea fi încheiată și în formă scrisă, mult simplificată. Tăblițele cerate din Transilvania arată că formele nu se mai îndeplineau: părțile declarau că a avut loc mancipațiunea (Andueia Batonis emit mancipioque accepit domus;Claudius Iulianus… emit mancipioque aceepit mulierem- act din 160).
Gaius, I., 1.119: „Mancipațiunea este- cum am spus mai sus- o vânzare oarecum simbolică și constituie de asemenea un privilegiu rezervat numai cetățenilor romani; aceasta se săvârșește astfel: după ce sunt aduși mai puțin de cinci martori, cetățeni romani puberi- și, pe lângă ei, încă unul de aceeași condiție, care se cheamă libripens fiindcă ține în mână o balanță de aramă- cel care cumpără prin mancipațiune”, ținând mâna pe obiect, spune: „Eu afirm că acest sclav este al meu după dreptul quiriților și el să-mi fie cumpărat cu această monedă și cu această balanță de aramă”; lovește după aceea balanța cu moneda pe care i-o dă, simbolic, drept preț, celui de la care primește în mancipium obiectul vândut”.
Mancipațiunea fiduciară sau mancipațiunea nummo uno reprezintă o altă formă de mancipațiune (cu un singur sesterț), care se utiliza atunci când se urmărea realizarea unui act cu titlu gratuit (donație, înstrăinarea cu titlu de dotă, garantarea unei datorii- fiduciae causa). Cântărirea aramei era înlocuită cu lovirea balanței cu o bucată de aramă și plata unei singure monede.
Mancipațiunea fiduciară e un act abstract cu utilizare generală prin care s-au realizat cele mai diverse operațiuni juridice (dobândirea puterii asupra femeii prin coemptio, întocmirea testamentului, a unei donațiuni etc.) înainte de sancționarea unor acte cum ar fi contractele nesolemne de testament. Mancipațiunea fiduciară nua putut funcționa înainte de apariția monedei în sens modern, deoarece, la acea epocă, plata prețului (cântărirea metalului) constituia o condiție de formă a actului.
Mancipațiunea impunea anumite obligații alienatorului, în special de a-i garanta dobânditorului pașnica folosință a lucrului înstrăinat. Deci, actul dădea naștere la o obligație de garanție , din partea înstrăinătorului, pentru evicțiune. Dobânditorul, amenințat cu evicțiunea, făcea apel la înstrăinător să ia parte la proces și să-l apere. Dacă înstrăinătorul nu izbutea să-l mențină în posesie, dobânditorul avea împotriva lui o acțiune numită auctoritas, prin care-l obliga să plătească de două ori valoarea lucrului evins. Actio auctoritas era o acțiune penală.
Mancipașiunea mai dădea loc la o acțiune de modo agri, relativă la măsura ogorului. După cum arată numele, acțiunea se referea la început, doar la cazul când pământul vândut avea o întindere mai mică decât afirmase vânzătorul. Acțiunea permitea dobânditorului să obțină o reducere a prețului proporțional cu ceea ce lipsea din pământul vândut. Mai târziu, acțiunea a fost utilizată pentru toate cazurile în care calitatea lucrului vândut nu corespundea cu cele arătate de vânzător. Mancipațiunea dădea efect unor declarații ale părților făcute cu prilejul încheierii actului. Asemenea declarații se numeau leges mancipii. Ele se puteau referi la calitatea lucrului, la măsura pământului, la constituirea servituților precum și la alte înțelegeri privind soarta lucrului sau a persoanei mancipate.
Astfel de obligații ale alienatorului, inițial cu caracter penal, capătă în timp structura răspunderii civile contractuale.
Din cauza formalităților sale, mancipațiunea face loc, în epoca posclasică tradițiunii, iar legislația lui Justinian nu o mai menționează.
Mancipațiunea a dispărut ca mod distinct de dobândire a proprietății, ea nemaifigurând în actualul drept. În schimb, apare un nou mod de dobândire a proprietății față de dreptul roman, și anume contractul sau convenția. Instituția contractului cunoștea o amplă reglementare și în vechiul drept, dar nu ca mod de dobândire a proprietății, ci ca simplă obligație. În dreptul roman, contractul dădea naștere la obligații în sarcina părților, dar prin intermediul lui nu opera transferul proprietății, transfer care se realiza prin mancipațiune. Contractul sau convenția din actualul drept prezintă unele asemănări cu mancipațiunea dar și cu tradițiunea veche, care nu e altceva decât o formă simplificată a mancipațiunii. Din aceste considerente voi dezvolta în următoarele pagini unele aspecte relative la contract ca mod de dobândire a proprietății.
Contractul reprezintă un acord de voință realizat între două sau mai multe persoane cu intenția de a produce efecte juridice. Pe noi, însă, ne interesează doar acele contracte prin care se transmite un drept de proprietate sau se constituie un anumit drept real: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația.
În reglementarea actuală a contractelor translative de proprietate întâlnim elemente specifice atât mancipațiunii cât și tradițiunii străvechi- în sensul ei de atunci. Facem această precizare întrucât tradițiunea se păstrează și astăzi ca mod distinct de dobândire a proprietății, cu mențiunea că, față de dreptul roman, ea și-a schimbat înțelesul și și-a restrâns considerabil sfera de aplicare.
Dacă mancipațiunea era o modalitate solemnă de transfer al proprietății, dintre contractele translative de proprietate doar donația are acest caracter, restul (vânzarea-cumpărarea, schimbul) fiind solemne, contractul considerându-se valabil încheiat prin simplul acord de voință al părților.
Exprimarea voinței părților era cerută și în cazul mancipațiunii.
În ce privește contractele translative de proprietate, pentru a fi valabil încheiate, trebuie să îndeplinească anumite condiții relative la: consimțământul părților, capacitatea, obiectul, o cauză licită și în contractele solemne, forma.
Aceste condiții, deși nu foarte amplu reglementate, erau cerute și în cazul mancipațiunii. Justa cauză era necesar a fi precizată un viciu al mancipațiunii.
În cazul tradițiunii aceste condiții de valabilitate sunt mai larg dezbătute, la ele adăugându-se și condiția remiterii efective a posesiunii și plata prețului.
În materia contractului de vânzare-cumpărare art.1295 Cod civil prevede „Vinderea e perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul nu se va fi numărat”. Observăm că nu se cere, pentru, pentru valabilitatea contractului, ca prețul să se plătească și bunul să fie remis efectiv. Dar, în cazul donației, pentru valabilitatea contractului, e obligatorie respectarea unei solemnități care constă fie în forma înscrisului autentic, fie în remiterea materială a bunului donat. De asemenea, transmiterea proprietății operează doar în momentul remiterii bunului și în cazul când contractul are ca obiect bunuri viitoare sau bunuri generice.
De menționat că, în epoca lui Justinian, era suficientă predarea documentului scris ce consemna actul juridic încheiat între părți.
În ce privește capacitatea părților, în dreptul civil actual, părțile trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exercițiu restrânsă încheie contractele prin ocrotitorul legal sau cu încuviințarea acestuia. Există însă particularități pentru fiecare tip de contract în parte, legate de incapacitățile speciale pe care nu le vom trata detaliat aici.
Potrivit art.949 Cod civil „Poate contracta orice persoană ce nu e declarată necapabilă de lege”. Necapabili sunt, potrivit art.950 Cod civil: „minorii, interziții și toți acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.
În ce privește voința, ea trebuie să fie de ambele părți, ca în dreptul roman. În ce privește viciile de consimțământ (dol, violență), acestea erau cunoscute încă din vremea lui Justinian.
De asemenea, tot din dreptul roman se păstreză și obligația publicității imobiliare. Mancipațiunea impunea anumite obligații alienatorului, cea mai importantă fiind cea de a-i garanta dobânditorului pașnica folosință a lucrului înstrăinat (obligația de garanție pentru evicțiune), iar mai târziu și obligația de garanție pentru eventualele vicii ascunse ale lucrului.
Aceste obligații ale alienatorului, reglementate mult mai amplu bineînțeles, se mențin până azi. Astfel, în caz de evicțiune se face deosebire între evicțiunea totală și cea parțială. Oricum, în ambele cazuri, cumpărătorul are o acțiune în garanție pentru evicțiune împotriva vânzătorului. Această acțiune se prescrie în termenul general de prescripție, termen care începe să curgă de la data producerii evicțiunii. De menționat că, regimul legal al garanției, nefiind cu caracter imperativ, poate fi modificat prin convenția părților (art.1338 Cod civil).
Dacă în dreptul roman, vânzătorul era obligat, în caz de evicțiune să plătească de două ori valoarea lucrului evins, în dreptul civil actual, în caz de evicțiune totală, vânzătorul e obligat la restituirea integrală a prețului primit. Cumpărătorul mai are dreptul la valoarea fructelor pe care a fost obligat să le înapoieze terțului evingător, la restituirea cheltuielilor de judecată, precum și la daune-interese. În caz de evicțiune parțială, cumpărătorul poate cere rezoluțiunea vînzării (în cazul în care evicțiunea unei părți din lucrul e atât de importantă, încât cumpărătorul n-ar fi cumpărat dacă ar fi putut să o prevadă), iar dacă nu cere sau nu obține rezoluțiunea vânzării are dreptul la valoarea părții pierdute prin efectul evicțiunii.
În ce privește garanția pentru vicii ascunse, sunt necesare anumite
condiții:
viciul să fie ascuns;
să fi existat în momentul încheierii contractului;
să fie grav;
Când viciul portă asupra substanței obiectului contractului (error in substantiam) cumpărătorul poate cere anularea contractului. Dacă avem de-a face cu o eraore ce se referă doar la calitatea lucrului, cumpărătorul are o acțiune în garanție (redhibitorie sau estimatorie) contra vânzătorului. Prin acțiunea redhibitorie cumpărătorul cere rezoluțiunea vânzării. Acțiunea prin care se cere o reducere de preț, proporțională cu reducerea valorii lucrului datorată viciului se numește actio aestimatoria sau quanti minoris.
Acțiunile redhibitorii și estimatorii pot fi intentate în termen de 6 luni, iar dacă viciile au fost ascunse cu viclenie în termenul generalde prescripție extinctivă. Termenul începe să curgă la data descoperirii viciilor, dar nu mai târziu de un an de la predare sau trei ani de la predare în cazul construcțiilor.
Ar mai fi de discutat multe aspecte legate de vânzare-cumpărare, donație, schimb etc., dar nu vom intra aici în amănunte. De reținut însă că multe aspecte ale contractelor translative de proprietate au la bază reglementarea romană, bineînțeles cu completări și modificări însemnate, întrucât trăim într-o lume mult evoluată față de civilizația romană. Și totuși, aceasta din urmă rămâne un nesecat izvor, care-și are rădăcinile tocmai în îndepărtatul drept roman.
§3.Legea (lex)
Conform legii, lucrurile confiscate la vamă sunt date fiscului sau publicanilor, coproprietarul care a făcut reparații obiectului comun primește în proprietate și partea coproprietarului care nu plătește cota sa din cheltuielile ocazionate de reparație, proprietatea unui lucru i se atribuie posesorului dacă proprietarul a încercat să-l ia cu violență, iar cel care cultivă un teren lăsat în paragină devine proprietarul terenului după un anumit timp.
§4. Atribuirea (Adiudicatio)
Constituie un mod excepțional de transmitere a proprietății pe cale judecătorească. Se întâlnea în procesele de împărțire a moștenirii, de ieșire din indiviziune sau în procesele de hotărnicire. În aceste procese, judecătorul atribuia proprietatea unei părți din bunuri fiecărui copărtaș sau, dacă bunul nu putea fi împărțit îl atribuia unuia dintre coproprietari obligându-l să plătească celorlalți diferența (sulta).
Acest mod de dobândire a proprietății s-a păstrat și în dreptul actual. Astfel, după cum relatează L.Pop, hotărârile instanțelor de judecată constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale numai în cazul când au caracter constitutiv sau atributiv de drepturi. Intră în această categorie de exemplu, ordonanțele de adjudecare, în materia executării silite. În temeiul ordonanței de adjudecare, cumpărătorul sau adjudecătorul imobilului devine propietar
§5. Cesiunea (renunțarea ) în fața magistratului judiciar (in iure cessio)
Reprezintă un alt mod de transmitere a proprietății quiritare după dreptul civil care consta într-un proces fictiv (in iure cessio) pe care persoana ce urmărea să dobândească un lucru îl intenta împotriva celui de la care voia să-l dobândească, pretinzând că respectivul lucru este al său. Pârâtul, cu care reclamantul se înțelesese în prealabil, recunoștea adevărul celor afirmate de acesta din urmă, iar magistratul, luând act de identitatea pârâtului, atribuia lucrul în cauză reclamantului utilizând formula „addico”. În acest caz, în care pârâtul era de fapt alienatorul lucrului, magistratul executa jurisdicția grațioasă.
In iure cessio implica prezența lucrului în fața magistratului sau, când era un lucru imobil, o porțiune din lucrul respectiv (de exemplu un bulgăre de pământ simboliza un teren sau o țiglă simboliza o casă). Procesul se desfășura în fața preotului, iar în provincii în fața guvernatorului. Cel care urma să primească bunul, pune mâna pe acest și pronunță formula vindicatorie: „declar solemn că acest lucru aste al meu”. La întrebarea magistratului dacă se opune, cedentul tace sau neagă. Atunci preotul sau guvernatorul rostea cuvântul „addico”, termen care indica adeziunea, aprobarea magistratului și efectul era atribuirea lucrului în proprietatea accipiens-ului.
Potrivit lui Gaius această procedură poartă denumirea de legis actio
Gaius, Instituțiunile-
2.80: „Trebuie să atragem atenția că nici femeia și nici pupilul nu pot înstrăina res mancipi, fără încuviințarea tutorelui, în schimb pe acelea nec mancipi femeia le poate într-adevăr înstrăina, pe când pupilul nu”.
2.83: „În schimb femeilor și pupililor li se poate da în plată orice res, atât mancipi, cât și nec mancipi, fără încuviințarea tutorelui”
2.96: „…celor ce se găsesc sub testas, manus, sau în mancipium, nu le poate fi transmis nimic prin in iure cessio; în adevăr, de vreme ce nimic nu poate fi al lor propriu, e de la sine înțeles că aceste persoane nici nu pot revendica prin ele înseși, pretinzând, in iure, că ar fi al lor propriu”.
Incapacitatea patrimonială a lui filius familias era firesc să-l lipsească pe acesta de acțiuni proprii. Sunt cunoscute derogări de la această regulă, semnalate odată cu peculium castrense, iar cu timpul, și în alte situații.
Cesiunea în prezența magistratului era recunoscută doar cetățenilor romani. Obiectul material al cesiunii putea consta, spre deosebire de mancipațiune, atât dintr-un bun mancipi, cât și din bunuri nec mancipi.
Deosebit, in iure cessio folosea și la transferul unor drepturi de altă natură decât proprietatea, deși, în diferite proporții acestea implicau dreptul de proprietate. E vorba de drepturile succesorale, tutela și curatela.
E probabil ca această instituție să fi fost creată mai ales pentru transferul acestor acestor drepturi (tutela, curatela, moștenirea ) care erau inalienabile în epoca veche. Se mai putea transmite și o moștenire care nu a fost încă acceptată. În acest caz , nu mai putea fi vorba de un transfer al lucrurilor, întrucât cel care ceda nu dobândise calitatea de herede. Suntem în fața unui act care păstra caracterul străvechi al instituției: dobânditorul lua în posesie bunurile hereditare cu consimțământul heredelui prezumtiv. Această luare în posesiune era foarte apropiată de aceea a luării în posesiune a unei heredități vacante pentru a fi uzucapată.
În legătură cu natura originară a instituției, pare evident că in iure cessio e o instituție mai recentă decât mancipația, pentru că presupune prezența unui organ al statului- magistratul. Totuși, formula de vindecare este străveche. Suntem conduși cu gândul la epoca în care dobândirea se făcea prin două acte unilaterale independente: abandonul titularului dreptului (sau titularului puterii asupra lucrului) și luarea în posesie unilaterală a dobânditorului. De altfel, acest fenomen apare mai limpede aici. Chiar numele o spune: cedare în fața magistratului. Ceea ce e nou, e prezența acestuia.
Acest procedeu, care constituia o transferare de proprietate, pe cale deturnată, cade în desuetudine la începutul sec II e.n. datorită formalităților procedurale pe care le comporta. In iure cessio dispare după Diocletian.
CAPITOLUL III
SANCȚIUNILE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Secțiunea I.
Semnificațiile juridice ale apărării proprietății
1.Precizări introductive
Protecția dreptului de proprietate a fost sancționată prin acțiuni în justiție. Părțile, întotdeauna chemate în fața instanței pentru apărarea proprietății sunt, pe de o parte, proprietarul neposesor și, pe de altă parte, posesorul neproprietar (indiferent de faptul că e un posesor juridic sau un simplu detentor precar, indiferent de calitatea de posesiune reală sau, dimpotrivă, fictivă a celui care o exercită, și chiar indiferent de satisfacerea ori nu a condiției de bună-credință –bonae fidei possessor sive malae fidei possessor).
Nu pot să compară în calitate de reclamanți în instanță proprietarii care au și posesia bunurilor numai pentru simplu motiv că le e contestat dreptul subiectiv de proprietar de către un terț.
2. Evoluția istorică a sancțiunii proprietății.
Sancțiunea proprietății private în dreptul roman a evoluat adată cu dezvoltarea instituției juridice a proprietății, în general.
Această evoluție se explică prin concepția specific romană după care acțiunea în justiție nu reprezintă altceva decât dreptul însuși sub aspectul său judiciar, spre deosebire de doctrinele postnapoleoniene, care tind să separe dreptul subiectiv al părților din proces de dreptul lor la acțiunea judiciară.
La epoca clasică a dreptului roman, proprietatea privată, ca instituție juridică, nu era unificată. Unificarea formală a dreptului de proprietate (proprietas) se va realiza târziu, abia în dreptul lui Justinian. Ca urmare, nici sancțiunea proprietății nu era, la acea epocă, unitară, deși, dintre acțiunile care o promovau, o apărau, una se detașează prin vechimea, efectele și importanța ce erau recunoscute; e vorba de acțiunea în revendicare (actio de rei vindicatio).
Dar nici măcar formele revendicării proprietății nu au fost, în evoluția dreptului privat roman, unitare.
De la acea actio per sacramentum in rem consacrată în procedura veche a legisancțiunilor, trecând prin actio per formulam petitoriam, aferentă epocii clasice, ca o consacrare a procedurii formulare, și până la actio de rei vindicatio, acțiune mult simplificată față de precedentele tipuri de revendicări și, în același timp, corespunzătoare perioadei postclasice a dreptului roman, aistăm la o evoluție formală (ad format) a revendicării, în condițiile păstrării unor elemente de fond care vzau obiectul, efectul și părțile litigiilor din această materie.
Proprietatea privată a fost sancționată în diferite maniere, în funcție de natura și titularii acesteia:
Actio in rei vindicatio – prin această acțiune este sancționată proprietatea quiritară (prevăzută și garantată de ius civile) și la care, pentru categoria bunurilor mobile, se adaugă o actio ad exhibendum;
Actio publiciana – reprezintă modalitatea de protejare a celorlalte forme de proprietate: proprietatea pretoriană, proprietatea provincială (protejată și printr-o acțiune reală, specifică ei, asemănătoare revendicării9, la care se adaugă posesiunea de bună-credință. Fiind o acțiune fictivă (Actio Ficticii, alături de Actio Rutiliana și Actio Serviana), Actio Publiciana proteja și proprietatea peregrină.
În ce privește acțiunea confesorie și cea negatorie deși fac parte din categoria acțiunilor petitorii- întrucât, la fel ca în cazul revendicării, tind să pună în discuție însuși fondul dreptului de proprietate și nu doar exercițiul prerogativelor cunoscute (usus, fructus, ac abusus), sau, cu alte cuvinte, nu numai simplu fapt al posesiei asupra bunului sau bunurilor- , ele nu sunt mijloace propriu-zise de apărare a proprietății; ele apără aspecte particulare, fie ale proprietății fie ale dezmembrămintelor dreptului de proprietate (în accepțiunea codificatorilor napoleonieni), deci nu dominium in integrum, fapt pentru care nu voi trata pe larg aceste acțiuni, dar am considerat, touși important să le amintesc.
În actuala legislație românească apărarea dreptului de proprietate se realizează direct sau indirect, printr-o diversitate de mijloace juridice reglementate prin normele mai multor ramuri de drept: dreptul civil și dreptul dreptul procesual civil, dreptul penal și dreptul procesual penal, dreptul administrativ, dreptul comercial etc.
De regulă apărarea drepturilor reale prin alte mijloace juridice decât acelea de drept civil și de drept procesual civil se realizează de manieră indirectă.
Mijloacele de drept civil prin care se apără dreptul de proprietate sau alt drept real principal constau în totalitatea acțiunilor în justiție prin care titularul dreptului solicită instanțelor de judecată să pronunțe hotărâri în scopul de a înlătura orice atingere sau încălcare a dreptului său.
Acțiunile reale care se întemeiază direct și nemijlocit pe un drept real sau pe faptul posesiei unui imobil, sunt de două feluri: acțiuni petitorii și acțiuni posesorii.
Acțiunile petitorii sunt acțiuni prin care se solicită instanței de judecată să stabilească în mod direct ca reclamantul este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra unui bun. Dintre acțiunile petitorii enumerăm: acțiunea în revendicare, acțiunea negatorie, acțiunea confesorie prezente și în dreptul roman –deși nu într-o formă evoluată ca cea de azi, acțiunea în prestație tabulară și acțiunea în grănițuire. Dintre acțiunile petitorii cea mai importantă este acțiunea în revendicare.
Acțiunile posesorii sunt acele acțiuni prin care se urmărește apărarea posesiei –ca simplă stare de fapt- împotriva oricărei tulburări, fie pentru a o menține, fie pentru a o redobândi când a fost pierdută, fără a pune în discuție existența unui drept real asupra imobilului respectiv.
Pe lângă aceste mijloace juridice directe sau specifice de apărare a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale mai există o categorie de mijloace juridice indirecte sau nespecificate care sunt reprezentate de acele acțiuni în justiție care se întemeiază direct și nemijlocit pe drepturi de creanță, în scopul realizării lor. Fără a intra în amănunte enumerăm câteva din aceste acțiuni: acțiunile în executarea contractelor civile și comerciale, acțiunea în răspundere contractuală, acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, acțiunea în restituirea plății nedatorate etc..
Secțiunea II.
Sancțiunea proprietății quiritare.
Proprietatea quiritară era apărată prin acțiunea în revendicare, prin interdictele posesorii (proprietarul este apărat ca posesor, prin acțiunile de furt sau prin alte mijloace.
Rei vindicatio (acțiunea în revendicare).
Revendicarea era o acțiune reală, civilă prin care proprietarul pretindea restituiera lucrului de al cel care-l deținea cu orice titlu.
Revendicarea avea loc în perioada procedurii acțiunilor legii printr-o legisactio per sacramentum in rem. Mai târziu, s-a folosit procedura mai simplă deși tot formalistă, a acțiunii legii per sponsionem. Procedura per sponsionem mai e folosită în epoca clasică în fața tribunalului centumvirilor. În fața celorlalte instanțe, se introduce revendicarea prin formulă petitorie 8per formulam petitoria). În epoca postclasică, locul procedurii formulare este luat de procedura extraordinară.
În procedura legisacțiunilorproprietatea quiritară era sancționată prin sacramentum in rem, care e, de altfel, forma originară a acțiunii în revendicare. Sacramentum in rem prezintă inconvenientul că sentința nu poartă asupra lucrului revendicat.
Legea celor XII Table (Lex duodecim Tabularum) nu consacră o acțiune în revendicare cu caracter general și obligatoriu. La acea epocă, proprietatea quiritară era apărată prin acțiuni în fața magistratului doar dacă anumite fapte determinate de prima lege scrisă a Romei aduceau atingere netulburatei sale existențe.
Mai mulți jurisprudenți ai epocii clasice au constatat acestă fundamentală lacună. Cu titlu de exemplu, Julis Paulus (praefectus praetorio în timpul împăratului Alexandru Sever 222-235 e.n.) afirma într-un text din Sententiae că „nec vindicari potest propter Legem XII Tabularum” (a se vedea în acest sens Paulus, Digesta, VI.1.23.6) D.Ulpianus întărește convingerea lui Paulus, afirmând că revendicarea cu caracter general este improprie Legii celor XII Table (Ulpianus, Diesta, XLVII.3.1).
În legea celor XII Table întâlnim acțiuni care protejau dreptul de proprietate asupra bunurilor mai puțin importante și care, neputînd face obiectul acțiunii în revendicare, erau apărate prin niște revendicări speciale care vizau sustragerile frauduloase (actio furti), încorporările în construcții ale materialelor altor persoane (actio de tigno juncto). Aceste revendicări speciale erauimprescriptibile în viziunea legii evocate: „Quod subraptum escit, eius reiaeviterna auctoritas esto”) se precizează la pct.8 din Tabula secunda.
Despre actio de tigno juncto, ca formă particulară de revendicare la epoca veche, formă care s-a generalizat sub aspectul condițiilor și efectelor la epoca clasică, ne informăm din pct.5 Tabula sexta a Legii celor XII Table: „Tignum junctum aedibus vineave et concapit ne solvitod; qui junxit duplioned damnatur. Tena quandoque sarpta donec derupta sint vindicare jos estot” (materialul altuia pus la o casă sau aracul altuia pus la o viță-de-vie să nu fie separate; acela care le-a unit să fie pedepsit la plata dublului valoric. Proprietarul poate să revendice materialul de construcție prelucrat dar neîncorporat în edificiu).
Întâlnim, la acestă formă de revendicare – prin actio de tigno juncto- și sancțiunea dublei valori aplicată constructorului în favoarea proprietarului materialelor, precum în cazul furtului (actio furti).
O altă consecință, este aceea a obligării la restituirea materialelor de construcții în cazul demolării ulterioare a imobilului.
Dacă am amintit de procedura revendicării în epoca străveche, se impune să arătăm cum se desfășura aceasta.
Astfel, în quasitotalitatea lor, procesele fundamentate pe ius quiritium (ius civile) se divizau în etapele care se consumau în fața magistratului (in ius, in iure), respectiv în fața judecătorului (in judicium).
De la această regulă, prezentată mai sus, revendicarea bunurilor nu face excepție.
Sub puterea jurământului (sacramentum), părțile afirmau, în mod contradictoriu, atât în fața magistratului, cât și în fața judecătorului, că bunul le aparține în conformitate cu ius quiritium
În faza in iure, părțile promiteau să plătească o sumă de bani dacă vor fi pierdut procesul, după care se trecea la atribuirea provizorie a obiectului litigios. Partea care primea obiectul procesului cu titlu provizoriu trebuia să constituie anumiți garanți care răspundeau de cel obiect.
Această idee se desprinde și din textele lui Gaius: „…garanților, care odinioară, când existau legisacțiunile, se dădeau de către posesor reclamantului, drept garanție atât pentru proces, cât și pentru obiectul revendicării, adică atât pentru valoarea reală a obiectului, cât și pentru valoarea fructelor civile ce se datorau reclamantului de către posesor” (Gaius,I. 4.49).
De regulă, magistratul atribuia posesorului bunului (sub obligația de plată a garanției) dreptul de a-l păstra de-a lungul procesului. Refuzul plății cauțiunii de către detentor, sub aceeași condiție de cauțiune. Cauțiunea se plătea către stat sau, după cum spune Gaius, pretorul, „vărsa” garanțiile la „tezaurul public” (Gaius, I., 4.16).
În faza a doua, judecătorul (judex) pronunța sentința, arătând care din cele două sacramenta este iustum. Dacă obiectul litigiului se găsea la partea al cărei sacramentum s-a dovedit a fi iustum, stăpânirea provizorie fusese atribuită de către magistrat părții care nu a depus suma de bani în mod just și, ca urmare, a pierdut procesul lucrul trebuia remis adversarului. În acest stadiu al procesului, apar o serie de complicații, deoarece judecătorul este un simplu particular, iar sentința pe care o pronunța nu putea fi executată prin forță publică. Așadar, partea care pierdea procesul și, prin ipoteză, se afla în posesia lucrului, nu putea fi constrânsă să-l remită adversarului. Cel mult, adversarul putea cere garanților să exercite presiuni morale asupra posesorului pentru a-l determina să-i remită lucrul. Dacă garanții nu-l puteau determina pe posesor să transmită lucrul, erau supuși unor consecințe grave. Fapt este că, în sistemul legisacțiunilor, sancțiunea proprietății nu era eficientă, deoarece sentința nu purta asupra obiectului revendicat, iar executarea nu era îndreptată împotriva părții care pierdea procesul
În epoca veche, acțiunea de revendice a fost permisă, la început, doar pentru bunurile mai importante de sub puterea lui pater familias (animale de tracțiune, sclavi, mijloace productive) și care aveau calitatea de bunuri mobile. Importanța bunurilor a evoluat în timp și, treptat, s-a impus cu necesitate revendicarea fondurilor imobile ori a bunurilor nec mancipi (bunuri ce căpătaseră o vădită importanță în patrimoniul cetățeanului român), procedura străveche a trebuit să sufere ameliorări și să fie acceptată abstractizarea, juridicizarea procesului prin prezența simbolică a bunurilor în judecată. Astfel, spre exemplu, pământul era simbolizat printr-o bucată de brazdă, casa printr-o țiglă, o turmă de oi printr-o oaie etc..(A se vedea în acest sens și Gaius, I.4.17).
Sancțiunea proprietății quiritare în epoca clasică
De la Gaius aflăm că, odată cu trecerea timpului, legisacțiunile au trecut în dizgrație, air mai apoi au fost abolite (Gaius, I.4.30). Decisive pentru schimbarea sistemului vechi al procedurii orale prin cel al procedurii prin scris (per formulam) au fost Legea Aebutia (apx.149-126 î.e.n) și alte două legi Iulia iudiciorum ac privatorum (sub August), acestea din urmă abolind definitiv procedura veche, la care totuși, chiar după Legea Aebutia, se mai putuse recurge timp de un secol, când era încă preferată.
Doar în două cazuri s-a permis a se acționa după legisacțiuni: în caz de prejudiciu eventual (damnum infectum) și când procesul ar fi de competența tribunalului centumviral (ex. revendicările de moșteniri).
Revendicarea rămâne, la epoca clasică, o acțiune reală (in rem), acțiune prevăzută de ius civile, prin care e sancționată proprietatea quiritară.
Dar, spre deosebire de legisactio per sacramentum in rem, în faza in iure a procedurii formulare, rolul pârâtului devine unul pasiv prin excelență. El se sprijină pe faptul posesiei și stă în expectativă pentru ca reclamantul să dovedească, să probeze izvorul proprietății reclamate, pretinse.
„Acțiunea reală are un dublu aspect (spune Gaius) întrucât ea se exercită fie prin formula petitoria, fie prin sponsio. Atunci când se acționează prin formula petitoria, are loc acea situație de garanție care poartă numele de indicatum solvi; iar dacă se procedează prin sponsio, atunci se cheamă pro praede litis et vindiciarum” (Gaius, I.4.91).
Formula petitoria este după Gaius, aceea prin care reclamantul pretinde că un bun este al său.
„Prin sponsio procedăm însă în următorul mod: invităm pe adversar la un angajament solemn de felul acestuia: « Dacă sclavul pentru care se poartă procesul este al meu după dreptul quiriților, promiți să dai o sumă de 25 sesterți? ». indicăm după aceea formula prin care pretindem că trebuie să ni se dea suma promisă; prin formula aceasta învingem până la urmă, dacă vom dovedi că bunul este al nostru” (Gaius, I.4.93).
Această sumă a sponsiunii a fost numită „stipulatio pro praede litis et vindiciarum”. Stipulația pro praede litis et vindiciarum aducea procedurii vechi o importantă simplificare la procesele în revndicare prin sacramentum. Până la tranșarea litigiului, magistratul, atribuind vremelnic obiectul unuia din litiganți, îi cerea acestuia garanți (pro praede litis et vindiciarum), care să asigure că dacă va pierde procesul, vor restitui ei pe sclavul în cauză celui care va câștiga. Se ajungea în acest fel ca obligația și debitul să fie trecute direct asupra garanților, iar aceștia să devină fără debit.
Odată depășită această primă fază din istoria obligațiunii, garanții (praedes) au fost înlocuiți prin debitorul însuși, silit de creditor să facă el o stipulație în locul garanților (pro paedes litis et vindiciarum). Se ajungea astfel ca obligația accesorie și debitul principal să se întâlnească cumulativ asupra uneia și aceleiași persoane, în procesele reale.
Lăsând la o parte procedura prin sponsio, care avea o aplicare destul de restrânsă, vom reveni la revendicarea bunurilor prin formula petitoria.
Acțiunea în revendicare cerea îndeplinirea următoarelor condiții:
Condiții referitoare la obiectul revendicării:
Dintre condițiile recunoașterii proprietății quiritare, reținem în primul rând pe aceea care vizează calitatea de bun roman al obiectului ei material. Bunul imobil trebuia să se afle in solum italicum sau, cel mult, într-una dintre cele 40 de cetăți confederate în care ius italicum reprezenta ordinea de drept agreată. În ce privește bunurile mobile, determinantă era calitatea de cetățean roman (sau de titular de ius comercii), calitate recunoscută petitorului.
Lucrul revendicat să fie corporal (res corporis), deoarece proprietarul pretindea posesiunea și se adresa posesorului sau detentorului. Drepturile și obligațiile, ca „bunuri” necorporale, nu puteau forma, deci, obiectul acțiunii în revendicare.
Obiectul acțiunii să fie individual determinat (ad species). Bunurile de gen (ingen) nun puteau fi revendicate decât după consumarea operațiunilor specifice 8de măsurare, cântărire, numărare, evaluare etc.) de individualuzare.
Nu se putea revendica, în principiu, decât un singur obiect în același timp. S-a admis, însă, din considerente de ordin practic, revendicarea unei turme de oi, de vite.
Prin acțiunea în revendicare nu se putea urmări, în general, o universalitate (cu excepțiile amintite), spre deosebire de hereditas petitio, acțiunea prin care era sancționată moștenirea civilă.
O consecință a condiției de determinare, de individualizare a bunului revendicat rezidă din imposibilitatea revendicării care, grație efectului accesiunii (accesorium sequitar principale), au fost încorporate în alte bunuri considerate a fi principale res principales). Gaius le prezintă ca fiind bunuri „stinse”. Firește, în urma demolării imobilului construit cu materialele sale, superficiarul putea să revendice bunurile ce fuseseră încorporate în construcția ridicată pe terenul altuia.
O altă consecință atrasă de condiția individualizării bunului revendicat consta în neacceptarea revendicării mai multor bunuri chiar individualizate fiecare în parte) prin aceeași acțiune (cu excepția turmelor de animale, grupurilor de sclavi etc.)
2.Condiții referitoare la reclamant.
Reclamantul trebuia să fie proprietar quiritar (sau peregrin cu ius comercii).
Era exclusă –și la epoca clsică- posibilitatea intentării acțiunii în revendicare de către proprietarii pretorieni (bonitari sau in bonis), de către cei provinciali sau peregrini (cu excepția celor cu ius comercii). Aceștia din urmă aveau la dispoziție unele acțiuni (actio utiles) asemănătoare acțiunii în revendicare și chiar foarte eficiente.
A doua condiție impusă reclamantului revendicat era să nu posede lucrul ce făcea obiectul judecății.
Proprietarul care avea posesiunea lucrului se apăra cu succes prin intermediul interdictelor. E vorba despre interdictele pretoriene conservative (de posesie): retinendae possessiones causa; uti possidetis ac utrubi.
Pornind de la condiția deposedării proprietarului de obiectul revendicat (condiție evidențiată de jurisprudența epocii clasice), în doctrina civilistă modernă a fost menținută în definiția revendicării următoarea formulare expresivă: „…acțiunea proprietarului neposesor contra non-proprietarului care posedă…”.
Literatura juridică ne semnalează o excepție –singulară, ce-i drept și, totodată controversată- precizată de Ulpianus în Digeste și reluată în Instituțiunile lui Justinian. Este vorba de acela care, în baza unei compensații ca mijloc de plată, poate revendica bunul aflat deja în posesia sa, bun solicitat ca plată compensatorie tocmai pentru a nu fi obligat la restitutio. În privința acestui excepțional „unus casus” prezentat de Justinian (dar nedefinit)- I.4.6.2.- există o mare varietate de păereri în literatura romanistă.
Faptul deposedării reclamantului putea fi probat și pe cale separată, nu doar prin rei vindicatio. E vorba de actio ad exhibendum, respectiv de interrogatio in iure.
Deci, condițiile relative la reclamant erau ca acesta să fie proprietar quiritar al lucrului și să nu aibă (cu excepția menționată) posesiunea acestuia. Revendicarea nu se acorda, așadar, posesorului, nici proprietarului pretorian, peregrin sau provincial. Acțiunile prin care erau protejați aceștia erau redactate după modelul revendicării, într-adevăr, dar care se deosebeau de aceasta prin aceea că foloseau ficțiuni (de ex. ficțiunea că reclamantul era cetățean roman sau că a trecut termenul de uzucapiune). Nu le voi dezbate aici pe larg, întrucât ele vor fi mai amplu tratate în secțiunile referitoare la sancțiunile respectivelor tipuri de proprietate.
Sarcina dovedirii proprietății în procesul de revendicare incumba reclamantul (ca și în legislația actuală, de altfel). Această sarcină a fost considerată extrem de dificilă, motiv pentru care Gaius recomanda proprietarilor să recurgă, cu prioritate, la interdictele posesorii:
Recuperandae possessionis causa: – de vi cottidiana causa,
– de precario causa;
– de clandestina possessione causa,
Adipiscendae possessionis causa: – interdictio quorum bonorum;
– interdictio possessorium sau sectorium;
-interdictul salvian,
Aceste din urmă interdicte tindeau să faciliteze redobândirea posesiunii –a elementului corpus- după obținerea de către titularii ei a unui just titlu.
Prin invocarea interdictului, reclamantul n-ar mai fi trebuit să dovedească decât faptul posedării anterioare a bunului sau faptul îndreptățirii la posesie, pe de o parte, și intervenirea deposedării, deposedare pusă pe seama pârâtului, pe de altă parte.
În ce privește dovedirea situației de proprietar, aceasta se făcea probând că cel de la care a dobândit lucrul era și el proprietar și așa mai departe, mergând până la o persoană care dobândise proprietatea printr-un mod originar (uzucapiune sau specificațiune). Această probă (probatio diabolica, cum se numea în Evul Mediu) era greu de făcut. Dar uzucapiunea, cu termenele ei scurte, venea în ajutorul proprietarilor și le permitea să dovedească simplu și lesnicios calitatea lor de proprietar.
Condiții relative la pârât.
Pârâtul să fie posesor .
În epoca postclasică s-a admis în două situații ca acțiunea să poată fi introdusă și împotriva pârâtului neposesor, în următoarele cazuri:
În situația posesorilor fictivi (ficti possessores). Astfel, cel ce se oferă procesului fără a fi posesor (qui liti se obtulit), pentru ca între timp adevăratul posesor să dobândească proprietatea prin uzucapiune, putea fi chemat în justiție prin acțiunea în revendicare.
Putea fi urmărit și cel care înceta să posede prin dol (qui dodlo desiit possidere), tocmai pentru că urmărit să evite procesul prin distrugerea lucrului sau înstrăinarea lui înainte de proces.
În aceste cazuri reclamantul nu va primi lucrul pentru că nici pârâtul nu-l are, dar va primi o despăgubire în bani echivalentă cu prejudiciul suferit, adică o sumă reprezentând, în bani, interesul pe care-l avea reclamantul ca lucrul să-i fie înapoiat. S-ar părea că, pentru aceste cazuri, în epoca clasică nu se dădea revendicarea. Soluțiile ar fi fost introduse de Justinian, pe cale de interpolare în textele clasice. În aceste ipoteze se dădeau, de fapt, alte acțiuni, cum ar fi acțiunea Legii Aquilia împotriva celui care distrusese lucrul și acțiunea ad exhibendum împotriva celui care, prin dol, a încetat să mai posede.
În privința posesorului neproprietar sau a posesorului juridic (cel apărat prin interdictele posesorii pretoriene), nu au existat controverse legate de calitatea sa de pârât în procesul de rei vindicatio.
Divergențele au apărut în ce privește integrarea în categoria veritabililor posesori a detentorilor precari, adică a acelora care au doar detențiunea materială a bunului și facultatea restituirii sale, fără a fi protejați de interdictele posesorii pretoriene („qui tenent et habent restituendi facultatem…”, Ulpianus, Digesta, 6.1., de rei vindicatio,9).
Divergențele au apărut în ce privește integrarea în categoria veritabililor posesori a detentorilor precari, adică a acelora care au doar detențiunea materială a bunului și facultatea restituirii sale, fără a fi protejați de interdictele posesorii pretoriene („qui tenent et habent restituendi facultatem…”, Ulpianus, Digesta, 6.1., de rei vindicatio, 9).
Triumfă concepția lui Ulpianus, după care pot fi chemați în calitate de pârâți atât posesorii de iure, cât și cei de facto, în detrimentul opiniei reprezentanților școlilor sabiniene (care susțin câ pot fi pârâți în procesul de revendicare doar de posesorii de iure).
Mai mult, împăratul Constantin a permis „arătarea titularului dreptului”, adică indicarea de către detentorul precar chemat ca pârât în proces a posesorului legitim al bunului. Odată cu arătarea titularului dreptului, procedura revendicării era suspendată, iar acțiunea în revendicare era îndreptată spre veritabilul posesor. Dacă acesta hotăra să compară în calitate de pârât, detentorul precar ce-l indicase era scos din cauză și absolvit de răspundere pentru bun. Dacă decidea să nu se prezinte la proces, possessor verus își putea valorifica dreptul de posesiune doar prin intermediul recuperandae possessionis causa și doar într-un proces în care el să figureze ca reclamant. Aceasta deoarece, în procesul dintre nudul proprietar și detentorul precar, judex putea, după o sumară analiză, să dea bunul în posesia nudului proprietar.
Pârâtul trebuia să facă trei promisiuni dacă ar fi dorit să păstreze bunul litigios până la soluționarea definitivă a cauzei vindicatorii. La fel și reclamantul, dacă ar fi fost în posesia bunului revendicat printr-o hotărâre a magistratului, trebuia să facă aceleași trei promisiuni cauționate:
supunerea față de eventuala condamnare, sancționare de către judecător;
evitarea comiterii oricărei fapte dolosive în legătură cu bunul revendicat;
asumarea apărării posesiunii sale în proces și nu în afara acestuia
Acțiunile și excepțiile puse la dispoziția pârâtului împotriva pretențiilor reclamantului în cadrul procesului în revendicare:
1.Acțiuni prin care se înlătură pretențiile reclamantului:
Denunțarea ca nefondată a formulei petitorii;
Tăgăduirea lezării intereselor reclamantului de către pârât.
2.Excepțiile apărării:
Excepția lucrului judecat;
Excepția bunurilor vândute și tradite;
Excepții reale și personale;
Excepții fondate pe sporirea valorii bunurilor frugifere posedate de pârât;
Excepțiile de îmbunătățire sau ameliorare a bunului posedat;
Alte excepții.
Efectele acțiunii de revendicare
Prin acțiunea de revendicare, reclamantul obține lucrul, fructele și produsele lui. Reclamantul avea dreptul la tot ce ar fi primit, dacă lucrul i-ar fi fost restituit lui litis contestatio.
Reclamantul trebuia să probeze dreptul său de proprietate. Dar, chiar dacă reușește acest lucru, încă acțiunea lui poate fi respinsă, dacă pârâtul invocă și probează o excepție de dol, excepția rei venditae et traditae, rei donatae et traditae, excepția de uzufruct, gaj, sau excepțiile decurgând dintr-un drept real sau personal.
În principiu, reclamantul are dreptul doar la o sumă de bani pe care judecătorul îl va obliga pe pârât s-o plătească. Deoarece reclamantul urmărește în mod particular posesiunea lucrului, formula revendicării conține o parte, numită clausula arbitraria, care-i permite judecătorului să-i adreseze pârâtului o invitație de a restitui în natură pentru a evita condamnarea pecuniară. Condamnarea pecuniară era propusă de reclamant sub jurământ (iuramentum in litem). Reclamantul nu se referea la valoarea pe piață a lucrului pretins, ci avea voie să arate la ce sumă de bani se ridică interesul pe care îl are ca lucrul să-i fie restituit: ori acel interes putea să se ridice la mai mult decât valoarea reală a lucrului.
Condamnarea în procesul de revendicare era garantată de o satistadio indicatum solvi (o promisiune că va plăti suma de bani la care va fi condamnat; promisiunea fiind întărită prin garanți). Dacă pârâtul nu făcea promisiunea, el nu era primit să se apere în proces; el era considerat că nu s-a apărat cum trebuie, non defendere uti oportet, era asimilat cu un indicatus, iar magistratul trimitea pe reclamant în posesiunea lucrului.
Deși în procedura formulară judecătorul arăta în mod direct cine a câștigat procesul, iar sentința de condamnare urma să fie executată chiar de către posesor, totuși aceasta prezintă inconvenientul că executarea nu purta asupra lucrului însuși. În scopul atenuării consecințelor care decurgeau din principiul condamnării pecuniare, pretorul a pus în valoare mecanismul acțiunilor arbitrarii.
Gaius, I. 4.163: „Într-adevăr, dacă acela cu care te afli în proces a cerut un arbitru și a obținut formula care se cheamă arbitraria și dacă, după arbitrarea judecătorului, ar fi trebuit să fie restituit sau prezentat ceva, iar el prezintă sau restituie fără nici o obiecție, atunci este absolvit; dar dacă nu-l prezintă și nici nu-l restituie, el e condamnat la cât valorează obiectul…”
Amenințarea cu condamnarea pecuniară constituia, relatează Gaius, o garanție că ordinul arbitrului va funcționa bine .
În baza lui arbitrium, după ce se convingea de justețea pretențiilor reclamantului, judecătorul, în calitate de arbitru, ordona pârâtului să satisfacă acele pretenții. Dacă pârâtul refuza să execute ordinul intervenea condamnarea pecuniară la o sumă de bani, stabilită de reclamant. Față de acest mecanism al acțiunii arbitarii, este de presupus, după cum a sesizat și Gaius, că pârâtul prefera să satisfacă pretențiile reclamantului și să restituie lucrul decât să plătească o sumă de bani mai mare decât valoarea comercială a acelui lucru. Pe această cale, e drept, indirectă, se ajungea de cele mai multe ori la executarea în natură. Totuși, și în dreptul clasic, ca și în vechiul drept, proprietatea nu e suficient de bine protejată juridicește, situația reclamantului în acțiunea în revendicare fiind asemănătoare cu cea a simplului creditor. Abia în epoca postclasică, odată cu înlocuirea procedurii formulare cu procedura extraordinară, se va introduce condamnarea ad ipsam rem, iar executarea sentinței se va face prin intermediul forței publice.
Astfel, în dreptul lui Justinian, în noua procedură, procedura extra ordinem, judecătorul, care era acum un funcționar al statutului, are dreptul să ordone restituirea lucrului și invitația sa este executată cu ajutorul forței publice (manu militari).
Posesorul care a pierdut procesul trebuia să restituie lucrul și accesoriile sale, fructele și produsele. Momentul din care datorează fructele diferă în funcție de cum a fost posesorul –de bună sau rea-credință.
Posesorii de bună-credință datorează fructele numai din momentul lui litis contestatio. Într-adevăr, doar din acel moment ei și-au dat seama că dreptul lor asupra lucrului, fiind contestat, s-ar putea găsi în situația de a restitui lucrul împreună cu accesoriile. Posesorii de rea-credință datorează toate fructele dobândite, atât cele de dinainte de litis contestatio, cât și cele primite după litis contestatio. Ei știu că posesiunea lor este viciată ori că nu se bazează pe un titlu real. Mai mult, restituirea integrală este o pedeapsă pentru reaua lor credință și o justă despăgubire pentru proprietar.
La epoca Dominatului și în dreptul lui Justnian, fructele separate de bunul frugifer înainte de momentul litis-contestațiunii erau datorate de pârâtul-posesor de rea-credință reclamantul-proprietar în integralitatea lor (consumate sau nu, în natură sau prin echivalent bănesc), pe când posesorul de bună-credință datora doar fructele existente (neconsumate) la data litis-contestațiunii.
Cât privește fructele percepute după momentul litis-contestațiunii, regula clasică s-a uniformizat, întrucât, atât pârâtul-posesor de rea-credință, cât și cel de bună-credință le datorau în integralitatea lor, fie că fuseseră percepute sau nu, fie consumate sau nu, fie în natură sau prin echivalent bănesc.
În dreptul lui Justinian se observă că se făcea distincție între fructele rămase și cele consumate. Posesorul de bună-credință dobândea toate fructele, dar trebuia să restituie fructele neconsumate.
Atât în dreptul clasic, cât și în perioada lui Justinian situația posesorului de rea-credință era evident mai grea.
Se poate întâmpla ca posesorul să fi făcut unele cheltuieli cu lucrul posedat. Se pune întrebarea dacă și în ce măsură posesorul are dreptul la restituirea cheltuielilor. În această privință se disting trei feluri de cheltuieli: necesare, utile și voluptorii.
Cheltuielile necesare sunt acelea fără de care lucrul ar fi pierit sau ar fi fost deteriorat (ex. zidul amenință cu dărâmarea).
Cheltuieliel utile sunt acelea care dau lucrului un plus de valoare și utilitate (înzestrarea imobilului cu sobe).
Cheltuielile de lux sau voluptorii sunt cele care înfrumusețează lucrul, investiții de plin agrement (dublarea pereților cu un strat de marmură).
Posesorii de bună-credință aveau în epoca clasică dreptul de a-i pretinde proprietarului bunului, rambursarea cheltuielilor necesare și utile (impensae necessarie atque utiles), cele utile în măsura în care au adus o creștere a valorii lucrului, dar nu și dreptul la restituirea cheltuielilor de lux; în schimb, puteau ridica ornamentele de lux pe care le adăugaseră lucrului, fără a-l deteriora cu această ocazie.
La rândul său posesorul de rea-credință avea dreptul, în epoca lui Justinian, la rambursarea cheltuielilor necesare și să ridice construcțiile utile și de lux fără păgubirea bunului în care au fost încorporate.
De remarcat că raționamentul juridic în privința cheltuielilor voluptorii a rămas neschimbat în doctrina civilistă modernă. Astfel, art.599 al.3 din Codul civil napoleonian, respectiv art.539 al.2 teza ultimă din Codul civil român le sancționează în maniera reglementării justiniene.
Analizând obligația de restituire a posesorilor față de proprietari, juriștii romani au subliniat grija pe care aceștia trebuie să o manifeste în asemenea situații: „abuzurile nu pot fi tolerate” (neque malitiis indulgendum est) afirma Celsus (Digestele 6.1.38), referindu-se la o speță de acest gen, evidențiind prin aceasta că reaua-voință a celor obligați la restituire nu poate fi îngăduită. Adagiul lui Celsus, devenit celebru încă din epoca romană, constituie fundamentul teoriei moderne a abuzului de drept.
Pârâtul, în procesul de revendicare, răspundea și de pieirea lucrului și de stricăciunile produse. În această materie se făcea deosebire între faptele produse înainte și cele produse după litis-contestatio. După litis-contestatio, pârâtul este oarecum avertizat că lucrul ar putean să-i fie luat prin hotărâre judecătorească. El trebuie să se poarte cu lucrul ca un bun administrator (bonus pater familias) și răspundea pentru culpa sa in abstracto, adică răspundea pentru orice greșeală pe care un bun administrator n-ar comite-o.
Înainte de litis-contestatio, posesorul de bună-credință a putut socoti că lucrul este al său. El răspunde numai de greșeala grosolană (culpa lata) sau de greșeala pe care n-ar fi comis-o în administrarea propriei averi.
Vom arunca acum o scurtă privire asupra sancțiunii proprietății în dreptul roman actual, pentru a putea face o comparație între acesta și dreptul roman.
Se impune în primul rând să discutăm despre acțiunea de revendicare, care s-a păstrat din dreptul roman atât ca nomenclatură, cât și – într-o anumită măsură- ca și conținut. Astfel, această acțiune reprezintă, în actualul drept, acea acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.
Și-a păstrat, din dreptul roman, caracterul de acțiune reală, putând fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate. Tot ca și în dreptul roman, ea este o acțiune petitorie, punând în discuție, în cadrul unui proces, însăși existența dreptului de proprietate al reclamantului. După cum s-a observat încă din dreptul roman, reclamantul este cel îndatorat să facă dovada dreptului său de proprietate, pârâtul având, în cadrul procesului, un rol pasiv „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească” (ar.1169 C.Civ).
În urma admiterii acțiunii în revendicare, instanța de judecată recunoaște existența dreptului de proprietate al reclamantului, împotriva voinței și susținerilor pârâtului și, pe cale de consecință, îl obligă pe pârât să restituie bunul adevăratului proprietar și să se abțină de la orice faptă prin care ar aduce atingere exercițiului normal și deplin al dreptului de proprietate. Executarea sentinței judecătorești prin intermediul forței publice este cunoscută încă din dreptul lui Iustinian, de la înlocuirea procedurii formulare cu cea extra ordinem.
Bunul se restituie în natură și liber de sarcinile constituite de pârât în favoarea unor terțe persoane, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, principiu păstrat din dreptul roman. Dacă bunul nu poate fi restituit în natură, pârâtul este obligat să-i plătească reclamantului un echivalent bănesc. Acest echivalent bănesc, plătibil în caz de imposibilitate de restituire în natură a bunului, exista și în vechea legislație sub forma unei condamnări pecuniare despre care am vorbit la locul potrivit.
În ce privește restituirea fructelor, distincția făcută în dreptul roman, în ce privește pârâtul de bună sau rea-credință, el va fi obligat să restituie fructele în natură sau contravaloarea lor. Dacă a fost de bună-credință, el are dreptul să păstreze fructele bunului în proprietatea sa. Buna-credință încetează pe data introducerii acțiunii în revendicare de către proprietar.
Indiferent de buna sau reaua-credință pârâtul are dreptul să pretindă reclamantului restituirea cheltuielilor necesare și a celor utile pe care le-a făcut cu privire la bunul respectiv. Cheltuielile necesare se restituie în întregime. Cheltuielile utile se restituie numai în limita sporului de valoare a bunului, stabilit în momentul obligării la restituire. Obligația de restituire a tuturor acestor cheltuieli se întemeiază pe principiul îmbogățirii fără justă cauză a proprietarului-reclamant.
Cheltuielile de plăcere sau de înfrumusețare (voluptorii) a bunului făcute de câtre pârât nu se restituie. În schimb, posesorul are dreptul să ridice acele lucrări, fără însă a deteriora bunul respectiv.
La o privire de ansamblu, acțiunea în revendicare din legislația actuală are multe în comun cu cea din timpul romanilor. Există însă și multe deosebiri datorate evoluției continue a societății și, implicit, a dreptului pe care nu le voi trata aici. Totuși o precizare importantă se impune. Astfel, fără a intra în amănunte, menționez că, spre deosebire de dreptul roman, în zilele noastre revendicarea bunurilor imobile beneficiază de un regim juridic diferit de revendicarea bunurilor mobile, iar în cadrul celor din urmă se face distincție între revendicarea bunurilor mobile de la posesorul de rea credință, de la hoț sau găsitor și între cea de la posesor de bună credință.
În ce privește acțiunea negatorie și acțiunea confesorie, întrucât ele nu pun în discuție existența dreptului de proprietate, ci a unui dezmembrământ al acestuia (ca și în dreptul roman de altfel), nu se impune să dezbatem problema lor. De menționat, însă, că ele și-au păstrat sensul din dreptul roman.
Acțiunea în prestație tabulară și acțiunea în grănițuire constituie noutăți față de dreptul roman, fapt pentru care nu le voi trata în prezenta lucrare întrucât nu aș avea la ce să le raportez, dar am considerat totuși important să le menționez, întrucât și ele, alături de acțiunea în revendicare, acțiunea negatorie și acțiunea confesorie fac parte din cadrul acțiunii petitorii.
Secțiunea a III-a. Sancțiunea proprietății pretoriene
Proprietatea pretoriană era sancționată prin acțiunea Publiciană, creată la finele republicii, de către pretorul Publicius, pentru cazul transmiterii unui res mancipi prin tradițiune.
Acțiunea Publiciană era o acțiune reală, ce-i recunoștea cumpărătorului calitatea de proprietar pe calea unei ficțiuni, în temeiul căreia acesta era socotit că a îndeplinit cu anticipație termenul de uzucapiune și, în consecință, a devenit proprietar în conformitate cu legea romană, întrucât uzucapiunea era un mod legal de dobândire a proprietății.
Acțiunea Publiciană a fost creată, probabil, la sfârșitul sec.VI de la fondarea Romei, epoca înfăptuirii „revoluției economice” în societatea romană. Mutațiile intervenite în domeniul producției și circulației mărfurilor și-au pus amprenta și asupra regimului juridic al bunurilor. Vechea diviziune a bunurilor, în mancipi și nec mancipi, și-a pierdut importanța datorită uriașei afluențe de bunuri smulse popoarelor învinse. În noua situație, părea anormal ca operele de artă sau metalele prețioase să fie dobândite prin tradițiune, iar un animal să fie dobândit prin formele complicate ale mancipațiunii. Pe de altă parte, războaiele de cucerire au dus la înflorirea fără precedent a comerțului cu sclavi, iar transferarea proprietății asupra lor prin mancipațiune, unul câte unul, în condițiile în care se ofereau spre vânzare, zilnic, zeci de mii de sclavi, devenise imposibilă.
Acțiunea cuprinde o ficțiune: pretorul invită pe judecător să judece ca și cum termenul de uzucapiune a fost îndeplinit. Judecătorul dă câștig de cauză reclamantului care are lucrul in bonis, printre lucrurile sale, și care se găsește in causa usucapendi, pe cale de a uzucapa. Edictul pretorului ar fi avut următoarea prevedere: „dacă cineva pretinde un lucru dobândit prin tradiție în virtutea unei juste cauze și încă neuzucapat, îi voi da acțiunea” ( si quis res ex iusta causa traditam sibi et nondum usucaptam petet, indicium dabo).
Gaius, Institutele, 4.36: „La acordarea acelei acțiuni care se cheamă publiciană, există tot așa ficțiunea uzucapiunii. Această acțiune se acordă aceluia care nu îndeplinit termenul de uzucapiune asupra obiectului, ce i-a fost predat pe baza unui just titlu și pe a cărui posesiune o pretinde după ce a pierdut-o. Cum el nu poate pretinde că acel bun este, într-adevăr a lui după dreptul quiritar, se folosește de ficțiunea că la uzucapat; și –ca și cum ar fi devenit proprietar după dreptul quiritar- își formulează pretenția în felul următor: « să fie judecător. Dacă Aulus Agerius a stăpânit timp de un an pe sclavul pe care l-a cumpărat și care i-a fost predat, și dacă ar rezulta că sclavul despre care e vorba ar trebui să fie a lui după dreptul quiritar », și mai departe restul”.
Pentru intentarea acțiunii publiciene erau necesare toate condițiile uzucapiunii, cu excepția termenului. Pentru ca acțiunea să fie intentată cu succws, pretorul trebuia să introducă în formula sa ficțiunea că termenul necesar uzucapiunii s-a împlinit.
În legătură cu condițiile necesare exercitării publicienei vom vorbi în cele ce urmează.
Condiția fundamentală pentru ca reclamantul să-i fie recunoscută începerea uzucapiunii asupra bunului reclamat era aceea de a fi dovedit că începuse faptul posesiunii –possessione (usucapio nisi possessione contingere non potest).
De asemenea, reclamantului îi incumbă obligația de a proba justa cauză (iusta causa) a dobândirii proprietății pretoriene asupra bunului revendicat.
Justa cauză (justul titlu –justum titulus) reprezenta fundamentul legalmente acceptat, juridic, al uzucapiunii începute și fictiv încheiate, pentru ca actio publiciana să fie dată reclamantului.
După justa cauză distingem între:
Usucapio pro derelicto –uzucapiune pe baza titlului de ocupant al unui bun abandonat în mod voluntar de către fostul proprietar al său;
Usucapio pro emptore –cu titlu de cumpărător;
Usucapio pro donato –cu titlu de donatar (uzucapiune în care justul titlu constă într-o donație). Dar, spre exemplu, dacă donația este ilicită (precum donația între soți), justul titlu lipsește și, ca atare, donatarul posesor nu poate uzucapa; în consecință, actio publiciana îi e refuzată de către magistrat);
Usucapio pro suo –uzucapiunea cu titlu putativ sau, cu alte cuvinte, uzucapiunea fundamentală pe credința nealterată a reclamantului că posesia sa se bazează pe un just titlu care, în realitate, nu există (spre exemplu din vânzarea unui om liber).
La epoca clasică se generalizează (ca o a treia exigență probatorie), în vederea reclamării proprietății pretoriene și, deci, a admisibilității acțiunii Publiciene, sarcina dovedirii dobândirii de către reclamant a posesiei bonitare (in bonis) asupra bunului cu bună-credință (bona-fides).
Buna-credință reprezintă credința dobânditorului unui bun că înstrăinătorul are, în mod veritabil, dreptul de a înstrăina bunul.
Buna-credință trebuie să fi existat în momentul intrării în posesie. Nu se impunea ca ea să dăinuiască pe toată durata presupusă de uzucapiune sau până în momentul litis-contestațiunii, până la proces.
În sfârșit, o ultimă condiție necesară ca acțiunea Pauliană să fie atribuită reclamantului, era ca bunul revendicat să fi fost susceptibil de a fi uzucapat.
Deși , ca regulă generală, orice bun cunoștea această susceptibilitate, dreptul roman prezintă și unele excepții de la regulă.
Astfel, chiar prin Lex duodecim Tabularum- furtivam rem Lex duodecim Tabularum usucapi- au fost stabilite bunuri exceptate de la posibilitatea uzucapării. E vorba de așa-numitele res furtivae, care constau fie în lucruri aparținând unor terțe persoane (bunuri alienate, înstrăinate, predate sau vândute de către un detentor precar, un non dominus, fără a avea dreptul de a le transmite proprietatea), fie bunuri sustrase, furate de la veritabilii proprietari sau posesori.
Treptat, la acestea s-au adăugat alte categorii de lucruri non-uzucapabile:
cele aparținând proprietății publice;
cele aparținând domeniilor uzurpate prin acte de violență (tâlhării, ocupări ilegale etc.)
cele ale căror alienare era, expresis-verbis, interzisă prin norme de drept;
judecătorul (în faza a doua a procesului), constatând că sunt întrunite celelalte condiții ale uzucapiunii (exceptând termenul), considera că e îndeplinită și condiția termenului, așa încât dădea câștig de cauză reclamantului.
Deoarece acțiunea publiciană aparținea nu numai proprietarului pretorian, ci și posesorului de bună-credință, în practică au apărut numeroase conflicte: între proprietarul pretorian și proprietarul quiritar, între proprietarul pretorian și posesorul de bună-credință, precum și între posesorii de bună-credință. Astfel, acțiunea Publiciană a proprietarului pretorian se poate introduce împotriva unui simplu posesor sau împotriva proprietarului quiritar.
Împotriva simplului posesor, lupta proprietarului pretorian va fi ușoară, pentru că simplu posesor are un drept mai puțin vrednic de a fi protejat decât proprietarul pretorian care a dobândit bunul printr-un act juridic și este pe cale de a uzucapa. Posesorul nu poate invoca decât simpla posesiune. Proprietarul quiritar, în mâinile căruia se găsește lucrul, are excepția iusti dominii, excepția de proprietate quiritară. La această excepție, propietarul pretorian răspunde cu replicatio doli, cu replicatio rei venditae et traditae, rei donatae et traditae sau cu alte replici.
Publiciana posesorului de bună-credință.
Posesorul de bună-credință e cel care cumpără (is qui bona fide emit) un lucru de la o persoană pe care o crede adevăratul proprietar. El este în curs de a uzucapa, căci a primit posesiunea în urma unui act juridic. În timpul lui Justinian, acesta este singurul caz în care se exercită acțiunea Publiciană, pentru că proprietatea pretoriană a dispărut. Dar posesorul de bună-credință mai are și alte mijloace de a redobândi posesiunea pierdută, cum ar fi interdictele posesorii. Se pare că Publiciana mai avea avantajul de a pune de la început problema proprietății; dacă se recurgea la un interdict, problema proprietății se putea rediscuta într-un nou proces. Posesorul de bună-credință are o poziție diferită, după cum se află în proces cu un proprietar quiritar sau cu un alt posesor, fie el de bună sau rea-credință.
Se distinge, astfel excepția iusti dominii de excepția paris bonae fidei possessionis.
Excepția iusti dominii este excepția cu care se apără un proprietar quiritar și dreptul său este mai vrednic de protecție.
Excepția paris bonae fidei possessionis. Pârât în acțiunea Publiciană poate figura un posesor care e, de asemenea, de bună-credință.
Există două situații:
Posesorul de bună-credință introduce acțiunea împotriva unui alt posesor de bună-credință care a dobândit lucrul de la același non-dominus, de la aceeași persoană care nu e veritabil proprietar. În acest caz, cel care a fost pus primul în posesiune (presupunem că e pârâtul) are excepția primo rei venditae et traditae, se apără arătând că a fost primul pus în posesiune. El are câștig de cauză. Dacă reclamantul a fost pus primul în posesiune, atunci el, la excepția rei venditae at traditae a pârâtului, răspunde cu replicatio primo rei venditae et traditae;
Posesorul de bună-credință introduce acțiunea împotriva unui alt posesor de bună-credință care a dobândit posesiunea de la un alt non-dominus. În acest caz, amândoi posesorii au dobândit posesiunea, dar de la autori diferiți.
Astfel, Primus primește posesiunea de la Secundus, care nu e proprietar, iar Tertius dobândește posesiunea de la Secundus, care nu e proprietar, iar Tertius dobândește posesiunea de la Quartus, care, de asemenea, nu e proprietar. Câștigă cel care se găsește acum în posesiunea lucrului. Când Primus introduce acțiunea împotriva lui Tertius, acesta se apără cu excepția paris bonae fidei possessionis, arătând că și el e un posesor de bună-credință. Tertius, care este acum în posesiune, câștigă, fiindcă între doi posesori de bună-credință, mai vrednic de protecție este dreptul celui care stăpânește în momentul începerii procesului: in pari causa, melior est causa possidentis- în situații egale, se preferă posesorul actual.
Situația pârâtului posesor de rea-credință sau a celui care nu a dobândit bunul în baza unui just titlu nu necesită discuții. Aceasta întrucât pretorul nu oferea nici o șansă unui astfel de detentor al lucrului revendicat, astfel încât, invariabil, reclamantul câștiga procesul.
Proprietatea pretoriană mai era protejată și prin acțiunea acțiunea Legii Aquilia, prin acțiunea de iniuria și prin acțiunea ad exhibendum. Dintre acestea, ultima este de o foarte frecventă aplicare.
Acțiunea ad exhibendum.
Este o acțiune care urmărește a obliga pe pârât, cel care deține cu orice titlu un lucru, să-l arate, pentru a se putea introduce o altă acțiune, de obicei, acțiunea în revendicare sau acțiunea noxală.
Obiectul revendicării trebuie individualizat, precizat. Lucrul acesta este ușor în cazul unui pământ, al unei clădiri, dar e greu când e vorba de mobile. De asemenea, când victima dorește să introducă o acțiune noxală împotriva stăpânului, trebuie, în prealabil, să identifice sclavul care a comis delictul. Din cauza formalismului procedurii formulare, deși atenuat, acțiunea ad exhibendum era de o frecventă întrebuințare.
Reclamantul trebuia să dovedească interesul său și eventualitatea de a deschide o acțiune reală sau personală (acțiune pigneratica, serviană, ipotecară, posesorie, vindicatio fructus etc.). Acolo unde nu se poate acorda acțiunea ad exhibendum se poate acorda o acțiune in factum. Acțiunea ad exhibendum se poate introduce împotriva oricărei persoane care are lucrul în mână și poate să-l prezinte. Dacă pârâtul nu prezintă lucrul, poate fi condamnat la plata unei despăgubiri egală cu prejudiciul cauzat prin neprezentare și care se fixează de reclamant sub prestare de jurământ, iar suma maximă până la care se putea ridica despăgubirea e indicată de pretor într-o formulă de taxație (de exemplu –dumtaxat decem).
Acțiunea ad exhibendum era o acțiune arbitrară. De regulă, pârâtul dădea urmare invitație judecătorului de a prezenta lucrul, pentru a evita condamnarea în bani (care întrecea valoarea comercială a lucrului sau a prejudiciului eventual suferit de reclamant prin neprezentarea lui –a lucrului).
Secțiunea IV.
Protecția juridică a altor forme particulare a proprietății.
§1. Sancțiunea proprietății provinciale.
Rei vindicatio nu era la epoca clasică și nici mai târziu) posibil a fi exercitată de către un necetățean, locuitor doar al vreunei dintre provinciile romane. Cu toate acestea, proprietățile dobândite de către provinciali nu rămâneau vulnerabile, neprotejate în fața tulburărilor provocate de terți.
Proprietarul provincial s-a văzut dotat cu acțiune reală asemănătoare revendicării, iar (din sec.III e.n.) posesorilor de bună-credință de pe terenurile provinciale (acolo unde se aplica ius italicum) le-a fost pusă la dispoziția o Actio Publiciana (o ficțiune a uzucapării), deși, conform lui ius civile, acele terenuri nu erau susceptibile de uzucapiune.
§2. Sancțiunea proprietății peregrine.
Nici proprietarii peregrini nu aveau acces la rei vindicatio, care era rezervată doar cetățenilor romani (subiecți de drept quiritar, de ius civile). Cu toate acestea, peregrinii care se aflau la Roma încheiau numeroase raporturi juridice protejate de ius gentium. Deci, dobândeau posesiuni și, deși, într-o manieră indirectă, sofisticată au obținut și protecția acestor posesiuni. Protecția era cu atât mai valoroasă cu cât nici Lex Aquilia nu-i proteja (prin actio furti) contra delictelor de furt, tâlhărie, contra spolierilor frauduloase în general, comise de terți în dauna lor, după cum nici interdictele posesorii nu le erau acordate.
La Roma, pretorul peregrin, iar în provinciile senatoriale, guvernatorii acestora, după cum, în provinciile imperiale, proprii lor magistrați puteau soluționa cauzele dintre peregrini și cetățenii romani, acuze fundamentate pe ius gentium.
Când aceste cauze litigioase aveau ca obiect al disputei proprietatea unui peregrin, se pare că, fie prin edict pretorian, fie prin edictul guvernatorului de provincie, peregrinul era asimilat fictiv cetățeanului roman, pentru a putea să revendice.
Iată, deci, o altă ficțiune pretoriană menită să-i fie utilă peregrinului deposedat în mod injust, situație frecventă până la marea ocrotire a cetățeniei romane în favoarea tuturor locuitorilor Imperiului (cu excepția peregrinilor deditici ș.a.), operată prin faimosul edict al lui Caracalla, din anul 212 e.n
CONCLUZII
Cu toate că realitățile vieții sociale pe care regulile romane le reglementau au evoluat și s-au schimbat, multe reguli și principii, ca să nu mai vorbim de terminologia juridică din cadrul instituției proprietății (căci pe aceasta am tratat-o în prezenta lucrare), s-au păstrat până în zilele noastre.
Multe din modurile de dobândire a proprietății din vechiul drept se regăsesc, cu unele precizări, și în dreptul actual. Cu titlu de exemplu, putem aminti aici de uzucapiune, accesiune, ocupațiune, specificațiune, tradiție, etc. Unele dintre ele și-au păstrat înțelesul din dreptul roman, altele, cum e cazul tradițiunii (care, deși prezentă sub această titulatură și în cadrul sistemului de drept, semnifică acum remiterea efectivă a lucrului, nemaifiind o modalitate de dobândire a proprietății cum era tratată în dreptul roman), au primit alte sensuri. Cert este că timpul și-a pus amprenta asupra tuturor acestor instituții și, deși există multe asemănări între cele două sisteme legislative, totuși, deosebirile sunt inevitabile, datorate unei societăți mult evoluate. Dar, cu toate acestea, multiplele asemănări, terminologia juridică păstrată (uzucapiune, accesiune, acțiunea în revendicare, ocupațiune), nu fac altceva decât să demonstreze măreția, forța acestui sistem de drept: dreptul roman, care, deși a încetat de multe secole să mai fie în vigoare, a rămas mereu actual, el reprezentând juridic, substratul comun al sistemelor moderne de drept, monumentul cel mai desăvârșit al dialecticii juridice.
Bibliografie selectivă
1.I.Adam- „Drept civil. Drepturile reale”, Ed. All Beck, București, 2002
2.D.Burghelea- „Drept privat roman”, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2002
3.D.Burghelea, A.V.Fărcaș- „Drept privat roman”, Univ. „D. Cantemir”, Tg. Mureș, 2000
4.D.Burghelea, A.V.Fărcaș- „Drept privat roman”, partea a2-a, Ed. Alfa, Iași, 2000
5.V.M. Ciucă- „Drept roman- Lectionibus ex jus actionum ac jus personarum”, Ed. Ankarom, Iași, 1996
6.V.M.Ciucă- „Lecții de drept roman”, vol I, Ed. Polirom, București, 1998
7.Șt. Cocoș, M.Toma, Gh.Pârvan- „Breviar terminologic de drept roman”, Ed. All Beck, 2001
8.Ed. Cuq, „Manuel des institutions juridiques des romains”, Librairie plon et Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1928
9.Fr. Deak- „Tratat de drept civil- contracte speciale”, Ed. Actami, București, 1999
10.Gh Durac, J. Manoliu- „Drept civil. Teoria generală a patrimoniului și a drepturilor reale”, Ed. „D.Cantemir”, Tg. Mureș, 2000
11.I.P.Filipescu- „Dreptul de proprietate și alte drepturi reale”, Ed.Actami, București, 1996
12.Gaius- „Instituițiunile”, Ed. Academiei, R.S.R., București, 1982
13.H.Grotius- „Despre dreptul războiului și al păcii”, Ed. Științifică, București, 1968
14.Vl. Hanga- „Drept privat roman”, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1977
15.Vl.Hanga- „Drept privat roman”, Univ. Independentă „D.Cantemir”, Facultatea de drept Cluj-Napoca, 1992
16. Iustinian- „Institutele”
17. M.V.Jacotă- „Drept privat roman”, vol II, Ed. Fundației „Chemarea „, Iași, 1993
18. S.G.Longinescu- „Elemente de drept roman”, vol I, Tipografia „Curierul judiciar”, Soc. Anonimă, București, 1992
19.E.Molcuț, D.Oancea- „Drept privat roman”, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1997
20. Paulus- „Digesta”
21. L.Pop- „Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale”, Ed. Lumina lex, București, 1996
22. T.Sâmbrian- „Drept privat roman- principii, instituții și texte celebre”, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1994
23.C.Stătescu, C.Bârsan- „Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale”, Univ. București, 1980
24.C.St.Tomulescu- „Manual elementar de drept roman”, București, 1958
25. Ulpian- „Regulae”
26. F. De Visscher, „Revue des étudeslatines”, Paris, 33, 1956
27.Gh. Vlăduțescu- „Filosofia în Roma antică”, Ed. Albatros, București, 1991
28. Codul civil- Ed. Argessis, 2001
29. Constituția României- Ed. Argessis, 2001
30. Dicționar de economie politică- Ed. Politică, București, 1974
31. Dreptul nr.10-11/1991
32. RRD nr. 11/1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .moduri de Dobandire a Proprietatii In Dreptul Roman (ID: 125417)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.