Modul de Trai al Romanilor In Trecut

Izvorâte din experiență și înțelepciune de viață, elementele de cultură și tradițiile populare transmit valori și crează punți de legătură între generații.

Tradițiile, obiceiurile, portul și folclorul  sunt comorile inestimabile ce definesc un popor făcându-l unic, statornic și nemuritor în ciuda scurgerii timpului. Ele sunt documente grăitoare privind istoria și cultura tuturor popoarelor. Imensul tezaur folcloric constituie o componentă valoroasă, o moștenire de preț pentru toți cei care trăiesc și viețuiesc pe acest pământ .

Lucrarea de față reprezintă un rezumat al întregului stil de viață al românilor, o cercetare care se bazează pe analiza elementelor definitorii ale tradiției spirituale românești.

Am pornit de la premisa că, reușind să cunoaștem tradiția, miturile și legendele poporului român, vom putea apoi să înțelegem pașii care au condus la modelarea cunoștiinței și structurii psihice a românului, în general. Poporul român, prin respectarea tradițiilor, încă se mai încadrează în tipopogia neamurilor cu un bogat fundament tradițional.

În primul capitol am încercat să prezint modul de viață al românilor în trecut, pentru a putea face comparație, după citirea textului, între condițiile sărăcăcioase ale omului arhaic și condițiile moderne de care beneficiem astăzi. Cu această ocazie, vom realiza că trecutul nu a oferit foarte multe mijloace de dezvoltare, progresul apărând în urma unei anevoioase dorințe de modernizare.

În al doilea capitol am pus în centrul analizei copilul și modul în care acesta se năștea, creștea și reușea sau nu să-și depășească propria condiție prin intermediul învățăturii. Începând de la naștere omul lua contact cu un întreg sistem de ritualuri și mituri care îi influența întreaga evoluție.

Al treilea capitol este rezervat studiului despre viața adulților, prezentând pe scurt preocupările specifice cadrului în care trăiesc, relațiile inter-umane și seturile de credințe.

În ultimul capitol am inserat câteva obiceiuri specifice omului tradițional. Sărbătorile trezesc în fiecare persoană dorința de a se reorienta către respectarea datinilor străbune și a transforma totul într-un cadru armonios și echilibrat.

Modul de trai al romanilor in trecut

Identitatea culturală sau caracterul național sunt noțiuni care presupun apartenența noastră la anumite modele comune. Fiecare cultură perpetuează din generație în generație un sistem de norme sau modele de comportament specifice.

Grupul social de bază al comunității etnologice românești era neamul, care, dincolo de familia nucleară (părinți-copii), îi cuprindea pe toți cei înrudiți prin con-sangvinitate, afinitate sau nășie.

În satele tradiționale românești, casele se aflau pe strada principală și erau separate doar de un gard scund de nuiele. În jurul ogrăzii casei românești se grupau grajdurile și celelalte anexe. Casa era construită direct pe pământ, podeaua dar și pereții erau din pământ bine bătătorit.

Țăranii mai săraci aveau doar o cameră, în timp ce o casă tradițională obișnuită avea două camere. Într-una din camere se găsea un cuptor enorm din lut, lanțe și unelte. Viața de zi cu zi a oamenilor de ducea în acea cameră. Cuptorul, pe lângă folosința de a găti și a încălzi, folosea drept pat pentru copii și bătrâni. Lavițele erau acele locuri pentru ședere cât și pentru dormit. A doua camera reprezenta salonul. Acolo, cele mai bune lucruri din zestrea fetei erau atârnate pe pereți, întrucât aceasta era considerată camera mare în care erau primiți oaspeții.

În orașele de mărime medie, locuitorii orașului și țăranii nu frecventau aceleași cârciumi, iar dacă întâmplător se întâlneau, stăteau la mese separate.

Orașele mici și mari adăposteau licee cu o durată de opt ani. Diploma de absorvire a unui liceu constituia prima condiție pentru acesul în orice funcție de stat, cu excepția jandarmeriei. Băieții și fetele de la sate primeau burse de stat, în timp ce copiilor de la orașe le erau impuse taxe de școlarizare.

În ceea ce privește facultățile, cea mai prestigioasă era considerată cea de litere. Pe scara mai joasă erau școlile comerciale pentru contabilitate, funcționari, notari, școli normale pentru învățători și seminariile pentru preoții de la țară. De prestigiul cel mai înalt se bucura facultatea de inginerie și cea de drept. Studenții la aceste facultăți considerate prestigioase purtau uniforme distinctive față de cei care învățau la școli obișnuite.

Creșterea copiilor

Spre deosebire de omul modern, în trecut familia era baza societății iar respectul se câștiga doar dacă reușeai să ai o gospodărie bogată, îngrijită și o famile numeroasă, în care copiii erau oglinda care reflecta modul de trai al familiei.

Inițial, țăranca româncă a demonstrat o incomparabilă bucurie de a avea copii. Pentru inducerea fertilității se utilizau multe metode magice și religioase. Se credea, însă, că o femeie nu își înțărca pruncul până la doi sau trei ani dacă nu rămânea iar gravidă, convinsă că acest fapt o ferea de alte sarcini pentru o vreme.

Odată însărcinată, ea risca viața copilului dacă se întrista din orice motiv. Dacă nu era bucuroasă, atunci micul suflet se va înspăimânta și va muri la naștere iar mama nu va avea nimic să-i amintească de el.

Nașterea copilului era o chestiune de familie, vestea despre naștere nu trebuie răspândită de teama influențelor rele. Copilul va fi îmbăiat și înfășat imediat, mânjit cu cenușă și i se punea o fundă roșie să nu se deoache.

Casa se ținea închisă începând din ziua când se năștea copilul pentru a ține la distanță influențele dăunătoare iar a treia zi când veneau ursitoarele, ușa se ținea încuiată toată noaptea până și câinii erau înlăturați.

Se puneau pe masă bucate dulci pentru ursitoare pentru a le îmbuna și a-i da copilului o soartă mai bună. Copilul era botezat mai târziu. El era cufundat cu capul de trei ori într-un vas cu apă rece. Dacă țipa se considera că era semn de noroc.

În ceea ce privea mersul la școală, copiilor nu li se cerea decât să treacă și în afară de familiile evreiești, succesul nu era în general prețuit.

La sate se considera că „dacă nu ești boier, nu-ți trebuie carte” și cum, la vremea când copilul avea vârsta să meargă la școală deja ajuta acasă, tendința era de a-l ține acasă.

Copiii erau conștienți de distincțiile de statutul social încă din primii ani de viață. Copiii primarului, ai boierului, ai popii se jucau doar între ei. Copiii țăranului îl numea pe copilul boierului boieraș iar acesta din urmă îl striga pe nume.

În anii de preadolescență, băieții și fetele puteau stabili frății de cruce cu cineva de acceași vârstă și sex. Aceste relații erau calde și de durată iar partenerii se numeau frate sau soră de cruce. Existau cântece populare care menționau temerile surorilor de cruce de a nu se îndrăgosti în viitor de același bărbat, iar frații de cruce se ajutau între ei din punct de vedere material la vârsta adultă.

Doi bărbați deveneau frați de cruce primăvara în cadrul unui ritual care are loc sub cel mai bătrân copac din preajmă. Ei împărțeau un ban de argint, mâncau din acceași pâine, beau din aceași cană și țineau sus două cercuri aurite, se sărutau prin ele și se încununau reciproc.

Era o relație pe viață iar dacă unul din ei murea, celălalt era eliberat de un prieten ce îi prelua rolul de frate de cruce.

VIAȚA ADULȚILOR

Încă din cele mai vechi timpuri, s-a considerat că vârsta însăși aducea prestigiu. În condiții normale, un bărbat atât timp cât era în putere avea un avantaj față de cei mai tineri ca ei.

La sate, fruntașii erau considerați cei mai în vârstă. De asemenea, tradiția impunea respect față de cei bătrâni, indiferent dacă aceștia dădeau dovadă de vreo inteligență sau experiență deosebită. Tinerii sărutau mâna bătrânilor pe stradă, iar în orașele modernizate își scoteau pălăria chiar și în fața unui necunoscut în vârstă. Bătrânii nu trebuiau niciodată contraziși întrucât o asemenea obrăznicie putea fi sever condamnată.

La vârsta de 21 de ani, băiatul își începea serviciul militar, care dura un an pentru studenți, doi ani pentru majoritatea și trei ani pentru cei numiți la seviciul de froniteră sau jandarmerie. Abia când termina armata, tânărul era considerat bărbat.

Următorul pas în viață era căsătoria. Bărbații și fetele din toate statuturile sociale aveau multe ocazii să se cunoască fără supraveghere. Și căsătoriile din dragoste erau obișnuite, deși în cele mai multe cazuri avantajele materiale decideau alegerea partenerului. Oricare era alegerea personale, întotdeauna se punea problema majoră a înzestrării noii familii cu mijloace de trai esențiale.

Căminul biologic reprezenta unitatea economică și socială în România. Atât fii cât și fiicele, când se căsătoreau, trebuia să aibe gospodării independente. Părinții aveau responsabilitatea în această privință și exista o relație funcțională între această responsabilitate de a asigura zestrea și faptul că propunerea de căsătorie era adresată părinților fetei și presupunea aprobarea acestora.

Maniera în care se consolida noul cămin diferea între sat și oraș. La sate, tatăl dădea pământ fiecărui fiu la căsătorie iar în orașe și târguri, tatăl fetei era cel care asigura zestrea.

Zestre fetei reprezenta munca realizată de către fată. Hainele și pernele erau fin brodate, carpetele și așternuturile de pat reprezentau dovada priceperii și hărniciei acesteia. Zestrea era încărcată într-o căruță și fata de așeza în vârf. Fata era cu atât mai aceptată dacă acea căruță era foarte încărcată. Mărimea zestrei indica statutul social și conta mai mult decât clasificarea erditară.

Ofițerii de armată trebuiau să înregistreze mărimea zestrei pe care soția lor o aducea, și își puteau pierde gradul sau poziția dacă aceasta era prea mică. Zestre intra direct sub controlul ginerelui, iar dacă acesta era dependent de tatăl său, zestrea era controlată de către acesta din urmă.

În satele conservatoare, negocierea era făcută de către bătrâni. După ce căsătoria era stabilită, urma ceremonia de logodnă cu un schimb de inele. După ce erau făcute pregătirile lentru petrecere și dans, avea loc nunta sau încununarea. În ziua nunții, mirele fugărea până la casa miresei un cal puternic. Când toți erau strânși în curtea miresei, nunul apărea ca un mesager împărătesc ținând un lung discurs ritmat despre împăratul care își căuta mireasa.

La sate, femeile participau din plin la câștigarea existenței. Ele îndeplineau toate îndatoririle legate de gospodărie, semănau și culegeau recolta, lucrau inul și cânepa și confecționau haine. Ea mergea la târg să cumpere și să vândă produse în gospodărie.

Munca bărbatului într-o gospodărie țărănească era aceea de a ara și de a avea grijă de vite și de oi.

În orașe și târguri, toate familiile cu oarecare poziție socială aveau o servitoare țărancă, plătită cu un salariu foarte mic. Aceasta nu avea voie să mănânce din același fel de mâncare ca acela al stăpânilor și dispunea de foarte puțin timp liber. Soțiile din aceste familii aveau prea puțin de făcut în afara casei. Nu existau cluburi pentru femei sau alte spații de socializare. Soțul nu discuta niciodată despre afacerile familiei și în afara situațiilor extraordinare, nu își invita niciodată partenerii de afaceri în casă.

Întrunirile sociale erau importante la sate. Duminica era ziua de mers la biserică, ziua de horă. Hora reprezenta dansul romantic în care partenerii dansau în cerc, ținându-se de mână. În principal, hora era dansul elor necăsătoriți iar cei în vârstă stăteai jos și comandau băuturi, supraveghiindu-i pe cei tineri.

Toată vara hora se ține în fața crâșmei, iar iarna, întrunirile sociale constau mai ales în cântece și spusul poveștilor, în timp ce femeile prezente croșetau spre a-și demonstra priceperea și hărnicia.

ROMÂNII ÎN PRAGUL SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

Începând cu ziua de 23 Decembrie, în tradiția românească se consideră că au început sărbătorile de iarnă prin faptul că: febra pregătirilor se atenuează lăsând loc gesturilor mai sabre, cum ar fi sfințirea casei și a mesei de Ajun, cinstirea spiritelor morților cu ultimele preparate de post și primirea celor mai mici colindători.

Începând cu ziua dinaintea Ajunului, pregătirile făcute de către gospodinele de la sate au rosturi magice bine definite al căror scop este stimularea belșugului casei. Cel mai important este momentul pregătirii copturilor: turtele, covrigii și colacii, ce se vor împărți, fie ca daruri colindătorilor, fie ca ofrande pentru morți.

Colacii sunt numiți, în textul colindelor românesti "fața lui Hristos". Această metaforă concentrează credința că Maica Domnului a binecuvântat bobul de grâu să poarte chipul Fiului Său.

"Aluatul de Crăciun" este un simbol al belșugului, de aceea nu se împrumută din el pentru a nu da din sporul casei, nu se privește cu uimire, spre a nu-l opri din creștere, se păstrează peste an pentru a-l da vitelor blnave și a se folosi la descântecele de vindecare.

În familia tradițională românească, masa de de Ajun reprezintă momentul ce încheie perioada de post, nu unul ce excelează prin opulență. Fiecărui aliment i se recunoșteau și i se puneau în valoare calități simbolice. Pentru omul tradițional, a se hrăni nu însemna a îndeplini un simplu act fiziologic, ci a comunica printr-un cod comportamental complex, atât cu forțele universului, cât și cu semenii. Ingrendientele nu erau alese la întâmplare, diversitatea preparatelor urmărea obținerea sporului și bunăstării familiei: bobul pentru ca aduce noroc, prunele pentru că-i îndulcesc pe oamen, pâine, zahărul și mierea pentru că aduc împăcare și belșug. În Bucovina, peștele se consumă pentru că se consideră că-i ferește pe oameni de friguri peste an.

Seara de Ajun era pentru gospodari un prilej de a înfăptui vrăji casnice, ce aveau scop stimularea fecundității animalelor din gospodărie și a rodniciei recoltei. Capul familiei arunca grâul fiert până în grinda casei pentru a face grânele să crească și pentru sporul stupilor, aducea în casă fân și paie pe care le așternea sub masă ca să aibă animale sănătoase, apoi atingea fiecare unealtă pentru a avea spor la muncile de peste an.

Gospodinele credeau că Ajunul este o zi favorabilă vrăjilor pentru protejarea familiei și a sporului casei. Având superstiții adânc înrădăcinate, ele măturau însă nu scoteau gunoiul afară până după sărbători, ca să nu dea belșugul și tihna casei, și din același motiv, nu făceau vizite și nici nu dădeau împrumut.

Fetele nu pierdeau nici ele ocazia de a invoca forțele ce veghează la și aducerea ursitului. Prin Moldova, ele ascundeau sub pragul peste care urma să treacă preotul un ac de păr pe care apoi îl luau și-l puneau în acea noapte în păr ca să-și viseze viitorul mire sau presărau boabe de grâu pe locul unde era poftit să stea preotul și-l foloseau la descântece care să le grăbească măritișul.

Ceremoniarul colindatului include oferirea darurilor de către familia colindată și elogierea de către ceata de colindători a hărniciei, bunăstării și dărniciei acesteia. Acest moment obligatoriu în satele transilvănene vine să-l contrabalanseze pe cel anterior, al cântării colindelor, prin orații care povestesc în versuri comice peripețiile preparării celor trei daruri consacrate: carnea, țuica și colacul.

Îngroparea Crăciunului pe Someșuri încheie obiceiul colindatului de ceată printr-o parodie a înmormântării. Unul dintre membrii acesteia îl întruchipează pe " Crăciun mort", în jurul căruia tinerii alcătuiesc un cortegiu funebru din care nu lipsesc travesti-urile. Acesta străbate întreg satul și, după îndeplinirea într-o manieră comică a " rânduielilor " înmormântării, personajul revine la viață în calitate de " Crăciun cel nou". Acest ritual are un aspect carnavalesc și subliniază importanța sacră a noului început, ce trebuie întâmpinat cu veselie și credința unui parcurs mai bun.

Obiceiurile și datinile stăbune românești, rod al unui îndelungat efort de cunoaștere, reprezintă un tezaur inestimabil de înțelepciune ale cărui valori și sensuri nu se sting niciodată.

CONCLUZII

Cultura tradițională românească reprezintă acceptarea și valorificarea tuturor obiceiurilor transmise din generație în generație, ceea ce a condus la formarea unui ansamblu de datini cu o bogată semnificație pentru fiecare român. O dată cu trecerea timpului, valorile tradiționale nu au fost date uitării.

În satele românești încă mai există păstrători ai vechilor obiceiuri, care prin respectul pentru valorile pure, transpun atât în prag de sarbătoare cât și în cadrul familiei restrânse, acea binecuvântare de a cunoaște datinile, valorile și credințele învățate din străbuni.

Indiferent de momentul la care ne raportăm, a fi cetățean al unei țări, nu înseamnă doar a figura într-o bază de date ce confirmă apartenența la acel stat. Ceea ce definește cel mai bine cetățenia și spiritul patritic este reprezentat de cunoașterea trecutului și respectarea obiceiurilor. Fără o bază tradițională bine consolidată un popor nu poate face față trecerii timpului, întrucât, acceptarea împrumuturilor duce inevitabil la renegarea și anularea trecutului de-odinioară.

A te simți parte a unui popor, înseamnă a păstra oriunde te-ai afla, tradițiile și obiceiurile întâi aflate, care, în timp te-au ajutat să te definești în plan spiritual. Astfel, afirmația lui Vasile Alecsandri definește cel mai bine acceptarea de a fi parte a unei culturi: „Poți să cutreieri lumea toată și să te minunezi de rezultatele civilizației, dar nimic nu-i mai fermecător decât colțul de pământ pe care te-ai născut.”

BIBLIOGRAFIE

BENEDICT, Ruth, Cultura și comportamentul la români, Criterion Publishing, New York, 2002.

FAORO, Beniamino, Românul și felul lui de a fi, Editura Casa de Presă și Editură Tribuna, Sibiu, 1999.

GOROVEI, Artur, Datinile noastre la naștere, Editura Cronicar, București, 2002.

PAMFILIE, Tudor, Sărbătorile la români. Studiu al tradițiilor, Editura Saeculum, București, 1997.

POP, Mihai, Obiceiuri și tradiții românești, ediție revăzută, Editura Univers, București, 1999.

ȘTIUCĂ, Alexandra Narcisa, Sărbătoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, Editura Cartea de buzunar, București, 2000.

VORONCA-Niculiță, Elena, Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică, Editura Saeculum, București, 1998.