Modul de Aplicare a Legilor Si Principiilor Razboiului Si Luptei Armate In Operatia Iraqi Freedom

Diverse2

Modul de Aplicare a Legilor Si Principiilor Razboiului Si Luptei Armate In Operatia Iraqi Freedom

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………….. 4

Cap. 1. Războiul modern: Continuitate și evoluție ………… 6

1.1. Provocările mediului strategic contemporan ……..… 6

1.2. Tendințe în configurarea fizionomiei mediului operațional …………………………………………………………………….. 9

1.3. Necesitatea adaptării conceptelor fundamentale la noile forme de manifestare a conflictelor ………………………………. 13

Cap. 2. Legile și principiile războiului și luptei armate: Fundamentul doctrinar al armatelor …………………….. 20

2.1. Bazele doctrinare ale planificării și desfășurării operațiilor în armata română ……………………………………………………… 20

2.2. Abordarea progresivă a principiilor războiului de către statele unite ale americii …………………………………………………… 39

Cap. 3. Analiză asupra modului de aplicare a legilor și principiilor războiului și luptei armate în operația iraqi freedom – Studiu de caz ………………………………………… 47

3.1. Tratarea din perspectivă doctrinară a desfășurării operației ……………………………………………………………………… 47

3.2. Reflectarea aplicării principiilor asupra rezultatelor la nivel tactic, operativ și strategic ……………………………………… 64

Concluzii …………………………………………………………. 69

Bibliografie ……………………………………………………… 70

Anexe ……………………………………………………………… 73

introducere

CAPITOLUL I – RĂZBOIUL MODERN: CONTINUITATE ȘI EVOLUȚIE

1.1. Provocările mediului strategic contemporan

Transformările profunde la nivel global și regional continuă să determine rearanjarea actorilor pe harta geopolitică a lumii. Progresul societății globale în ansamblul ei, de la finalul configurației bipolare la multipolaritatea din prezent, constituie o mărturie incontestabilă a fenomenului globalizării.

Ultimul concept strategic NATO din anul 2010 prefigurează o serie de potențiale crize și conflicte greu de anticipat și contracarat. Astfel, mediul de securitate actual este caracterizat de dinamism și complexitate, contextul în care forțele armate sunt folosite fiind într-o continuă schimbare. Procesul neîntrerupt al globalizării, subminarea suveranității statelor de către organizații transnaționale, rețele sau corporații multinaționale, adâncirea discrepanțelor în evoluția demografică dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, proliferarea tehnologiilor de ultimă generație care aduce avantaje atât forțelor proprii cât și adversarilor reprezintă factori generatori de schimbări profunde ale mediului de securitate strategic.

Potrivit Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019, „pe termen mediu și lung, evoluțiile din mediul de securitate global vor fi dominate de tendințe complexe, a căror cunoaștere este pentru țara noastră de o importanță majoră: reconfigurarea jocurilor geo‐strategice; dezvoltarea rapidă a tehnologiei informației; resurgența naționalismului și a extremismului; fragmentarea etnico‐religioasă și radicalizarea ideologică; adaptarea infrastructurilor critice în raport cu apariția de calamități, crize energetice, atacuri cibernetice, pandemii”.

La momentul întocmirii acestei lucrări, repartiția globală a puterii statelor, actorilor transnaționali și a entităților non-statale suferă o fluctuație accentuată. Războiul, în esența lui, rămâne „un produs al societății omenești, este un fenomen politic și social foarte complex, cu cauze numeroase”. Tendințele fenomenului militar, analizate de teoreticianul militar Carl von Clausewitz, sunt dominate de trăsătura violentă a acestuia care se manifestă fără limite: „folosirea violenței fizice, în întreaga ei amploare (…), trebuie să obțină superioritate, dacă adversarul nu o face. Prin aceasta el impune celuilalt legea sa și astfel amândoi se supralicitează până la extrem, fără să poată exista și alte limitări decât acelea ale contraponderilor inerente”. Globalizarea rămâne, în continuare, principalul factor de influență a mediului de securitate contemporan, marcat de fluiditate și impredictibilitate. Ascensiunea unor noi puteri într-o economie globală interdependentă au accentuat ritmul de creștere al avuției la nivel global. Beneficiile acestor creșteri sunt însă concentrate în proporții inechitabile, probabilitatea izbucnirii de conflicte și crize fiind într-o continuă creștere. Această diviziune a devenit evidentă între țările dezvoltate în emisfera nordică și cele în curs de dezvoltare din sudul acestora și cele din emisfera sudică. Populația din această categorie tinde să devină mult mai vulnerabilă recrutării de către grupări extremiste. Fenomenul globalizării a contribuit la apariția de actori non-statali capabili să rivalizeze sau chiar să întreacă statele din punct de vedere economic, informațional, diplomatic și militar. Există deja state care nu au reușit să țină pasul cu ritmul alert al globalizării. Drept consecință a fenomenului de globalizare, populațiile acestor state vor avea de suferit și vor deveni mai predispuse să accepte ideologii radicale pentru a fi capabile să își exprime frustrările în încercarea de a beneficia de bunăstarea globală.

Deși războiul în fond a rămas același, modul de ducere a acțiunii militare, în special cel al luptei armate, a variat odată cu remodelarea parametrilor mediului de securitate la nivel global, strategiilor, tehnologiilor, noilor doctrine care privesc organizarea, înzestrarea și conducerea forțelor. Caracterul imprevizibil al crizelor interne de sorginte socială, etnică, economică, religioasă a devenit fulminant în multe zone ale lumii, manifestându-se chiar în rivalități interstatale.

Pentru păstrarea unei direcții pragmatice în abordarea războiului modern se va evita aprecierea ca depășită, inactuală a conceptului de război convențional de mare intensitate. Sub acoperirea amenințării teroriste, marile puteri militare ale lumii îşi rezervă dreptul de a interveni militar în orice ţară de pe mapamond, asigurându-şi, printre altele, şi accesul la resursele energetice strategice, motoare a sporirii capacității de impunere a unor noi nuclee de putere globale la început de secol şi mileniu. În acest sens, cel mai recent concept strategic NATO afirmă că „amenințarea convențională nu poate fi ignorată. Multe regiuni și țări din lume s-au lansat în achiziționarea de importante capacități militare moderne, cu consecințe greu de prevăzut pentru stabilitatea internațională și securitatea euro-atlantică”. Chiar în această lume aflată în plin proces de globalizare, ar constitui o neglijare a realității istorice o excludere totală a posibilității izbucnirii confruntărilor militare interstatale, atât în viitorul apropiat, cât şi în cel îndepărtat. Evoluția conflictelor impune o adaptare continuă a modului de utilizare a puterii militare într-un spațiu în care starea de pace și cea de război nu mai pot fi clar delimitate. Evoluția fenomenului războiului va continua să fie imprevizibilă; în cadrul unui singur conflict forțele vor confrunta o varietate de situații și amenințări, atât din partea statelor cât și din partea actorilor non-statali. Adversarul caută neîntrerupt modalități eficiente de contracarare a puterii militare de care forțele NATO dispun. Fiind situat în regiuni afectate de multiple probleme sistematice și persistente, acesta folosește stilul de comandă descentralizat exploatând în același timp zonele dens populate, evitând operarea în câmpul de luptă deschis, unde este vulnerabil atacurilor de precizie. Conflictele tind să se desfășoare tot mai mult în rândurile populațiilor și mai puțin în jurul lor. Inamicul va căuta protectie, refugiu și loc de pregătire al acțiunilor viitoare în cadrul populației civile și o va folosi ca mijloc de detectare a forțelor străine și protecție împotriva atacurilor. Acest fapt modifică fundamental modul în care militarii vor folosi forța pentru a obține succesul într-un conflict.

Războiul modern purtat cu sisteme militare structurate pe intercategorii de forțe – forțe terestre, aeriene, navale, distribuite pe teatre de mii sau zeci de mii de kilometri pătrați, interconectate și coordonate în timp real de rețele de sateliți orbitali nu mai este o noutate. Mutațiile semnificative vor continua să se producă în modul de ducere a războaielor, datorită progresului tehnologic, schimbării naturii conflictelor, apariția de noi puteri militare de nivel regional și global vor cauza schimbări ale fizionomiei conflictelor armate. Abordarea potrivit căreia „victoria se poate obține printr-un număr mic de acțiuni, operații și bătălii strategice, dar decisive” a devenit depășită nu din cauza faptului că succesul strategic nu mai poate fi dobândit în acest mod, ci datorită improbabilității acestuia în prezent. Ultimele conflicte armate din Irak și Afghanistan au demonstrat incertitudinea duratei și a caracterului viitoarelor campanii, în ciuda desfășurării de acțiuni simultane, bazate pe sisteme de foc precise care au reușit neutralizarea sau dispersarea adversarului cu pierderi minime de forțe proprii.

Ritmul fără precedent al revoluției tehnologice a condus la schimbarea metodelor conflictului care în prezent implică în mod evident măsuri politice, informaționale, umanitare, inclusiv folosirea forțelor armate sub acoperire. Evenimentele ultimilor ani au confirmat conceptul care exploatează o varietate de instrumente coercitive din întregul spectru al războiului. Conflictul hibrid redă un concept care surprinde diferite categorii ale conflictelor, în trecut disparate, acum fuzionate și interconectate.

Șeful Statului Major al Forțelor Întrunite americane, Generalul Martin Dempsey, s-a raportat la amenințările hibride ca la un „punct de inflexiune” în războiul modern.

Membrii NATO, în prezent, se consideră potențiale ținte a acestui tip de conflict. NATO, înființată cu cu scopul de a fi o alianță de apărare împotriva amenințărilor teritoriale vădite, nu este structurată în prezent pentru a funcționa într-o stare de competiție prin arsenal neconvențional. Capacitatea de răpuns rapid a organizației rămâne axată pe promptitudinea forțelor convenționale: orice incursiune militară pe teritoriu aliat este întâmpinată de răspuns militar. În perioada Post-Război Rece, alianța indică adversitate în a răspunde la acțiuni din zonele gri ale subversiunii politice, informatice, economice. Principiul de bază al NATO, afirmat prin Articolul 5, asigură toți membrii că un atac împotriva unuia reprezintă un atac împotriva tuturor și întreaga alianță va lua toate măsurile necesare pentru apărarea celui atacat, inclusiv folosirea forțelor armate.

Putem considera faptul că amenințările hibride reprezintă enigma perfectă pentru o posibilă prăbușire a NATO: în acest moment Rusia rămâne în mod premeditat sub pragul limită de activare a Articolului 5 în timp ce continuă urmărirea intențiilor agresive de destabilizare a membrilor alianței. Flexibilitatea instrumentelor inerente conflictelor hibride conduce la crearea unei imagini estompate, a unor evenimente slab conectate: secvențe ininteligibile de improvizații – atacurile cibernetice din Estonia, campaniile masive de dezinformare din mass-media, incursiunile bombardierelor grele în zona Mării Nordului, „operațiile de stabilitate și sprijin” din Transnistria, „convoaiele umanitare” urmate de război convențional în estul Ucrainei. Aceste tactici nu sunt o secvență aleatoare de improvizații, ci surprind scopurile politice primare care dirijează evoluția războiului.

Tipul de societate mondială care se prefigurează la acest început de secol se definește prin apariția a noi riscuri, amenințări, crize şi conflicte militare. Analiştii militari şi politici apreciază că în viitor, din nefericire, războaiele, conflictele militare deschise vor continua să fie prezente în arena mondială. Informatizarea masivă şi lupta angajată în conflictele regionale de forțe coalizate vor fi caracteristici definitorii ale războiului din secolul XXI.

1.2. Tendințe în configurarea fizionomiei mediului operațional

Planificarea și defășurarea conflictelor atât în prezent cât și în viitor vor fi condiționate de informațiile insuficiente cauzate de necesitatea de angajare imediată a forțelor în diferite medii de pe glob și de durata incertă a susținerii operațiilor în condiții austere. Obținerea victoriei bazată pe operații expediționare de tip întrunit orientate pe acțiuni rapide și decisive rămâne un deziderat a cărui împlinire va deveni din ce mai puțin probabil. În majoritatea campaniilor în care obiectivele sunt stabilite în jurul populației sau de dominării de spațiu operațional, angajarea forțelor, în special cele terestre, pe intervale de timp îndelungate devine o necesitate clară de obținere a succesului strategic.

În cadrul acestui spațiu ambiguu, operațiile militare se planifică și desfășoară într-un cadru complex de factori ai mediului înconjurător care le modelează și le afectează finalitatea. Cunoaşterea permanentă a condiţiilor din zona de conflict, analiza multilaterală şi multidimensională a factorilor specifici, precum şi dialogul şi consultarea cu aliaţii sau partenerii aflaţi în teatru conferă posibilitatea unei angajări eficiente a forţelor, încă din stadiile incipiente ale crizei, şi, implicit, generează premise pentru obţinerea efectelor dorite. Provocările complexe din mediul operațional, natura şi caracterul misiunilor ce revin structurilor militare necesită noi moduri de a gândi, planifica şi acţiona astfel încât să înțeleagă pe deplin atât mediile în care acționează, cât și modul prin care complexitatea de factori semnificativi ale acestora influențează desfășurarea și rezultatele operațiilor.

Actualmente, devine tot mai dificilă deosebirea dintre starea de pace și război, dintre o situație conflictuală și una nonconflictuală, între conflictele militare și non-militare din cauza extinderii ariei de manifestare a războiului. Cauza de declanșare a conflictelor, indiferent de categorie, se regăsește în divergența intereselor la nivel politic.

O fixare de nivel conceptual a acestor condiționări, factori definitorii în modelarea consecințelor operațiilor militare este furnizată de doctrina armatei americane care definește mediul operațional ca fiind „o complexitate de condiții, circumstanțe și influențe în măsură să afecteze utilizarea capabilităților și să îngreuneze deciziile luate de comandant”. În compunerea mediului operațional intră totalitatea sistemelor inamice, adversare, aliate și neutre pe întregul spectru al conflictului, dar include și înțelegerea mediului fizic, modalității de guvernământ, tehnologii, resurse și cultura populației locale. Adoptarea acestei viziuni se datorează situării într-o eră a schimbărilor continue la nivel global, regional, local care conduc atât la apariția de oportunități cât și de riscuri. Riscurile datorate acestor schimbări se manifestă în diferite tendințe care tind spre instabilitate și o continuă stare de continuă incertitudine, de conflict persistent. Conceptul de conflict persistent este definit în doctrina forțelor armate americane ca fiind confruntarea prelungită actori statali, non-statali și individuali care sunt din ce în ce mai dispuși să folosească măsuri violente pentru a-și atinge scopurile politice și ideologice.

Mediul operațional actual se configurează sub forma unei scene în care scopurile operaționale ale participanților sunt atinse nu doar prin utilizarea de forță letală, ci și prin rapiditatea prin care forțele sunt capabile să instaureze și să mențină starea de stabilitate. Puterea mărită de distrugere, performanțele armamentului evoluat împreună cu tendința inamicului de a opera printre populația civilă creează pe lângă starea de conflict și crize umanitare profunde. Adversarii atât sub forma celor statali cât și celor non-statali, indiferent de capabilitățile lor militare și tehnologice, folosesc orice mijloace politice, economice, informaționale și militare avute la dispoziție. Mediul operațional tinde să devină extrem de fluid odată cu schimbările continue a coalițiilor, alianțelor, parteneriatelor, în general fiind nevoie de o adaptare continuă la schimbarea continuă a actorilor și a tipurilor de actori ce acționează pe scena internațională. Păstrarea discreției față de opinia publică și de ceilalți actori va fi tot mai grea de realizat considerând dispariția dependenței organizațiilor de presă internaționale de state în obținerea accesului în zonele operative prin deținerea de sateliți proprii și tehnologii de recunoaștere aeriene fără pilot. Evoluţia mijloacelor informatice şi creşterea rolului mass-media vor face ca toate conflictele militare să fie accesibile populației civile. Implicarea tot mai mare a opiniei publice în desfăşurarea evenimentelor va impune liderilor politici şi militari ca, în procesul decizional privind angajarea forţelor proprii în astfel de confruntări, să ia în calcul reacţiile acesteia. Aceste aspecte combinate cu multitudinea de factori culturali, demografici, diferențe etnice, religioase și complexitatea zonelor urbane vor alcătui un mediu operațional interconectat, dinamic și extrem de volatil.

Evoluția mediului operațional este continuă, rezultată din interacțiunea elementului uman capabil să-l înțeleagă și să se adapteze la acesta. Acțiunile omului constituie unul dintre variabile care transformă cadrul operațional. Unele fluctuații care au loc sunt vizibile imediat, altele variază în timp sau rămân dificil de detectat. Astfel, natura complexă și dinamică a unui mediu operațional îngreunează determinarea variabilelor prin analiza cauză-efect. Acest fapt provoacă menținerea și amplificarea incertitudinii în operațiile militare. Comandanții sunt obligați să execute estimarea permanentă a mediului în care acționează pentru a atinge un nivel ridicat de înțelegere a naturii schimbătoare a amenințărilor.

Odată cu primirea ordinului de avertizare sau a misiunii, pe suportul variabilelor operaționale se va dezvolta o bază de date care va cuprinde informații necesare planificării operației privitoare la inamic, teren, condiții climaterice și considerații civile. Arhitectura [METT-TC] este folosită în identificarea certitudinilor și ipotezelor referitoare la adversar pentru a asigura o planificare cât mai eficientă a statului major. Variabilele misiunii [METT-TC] reprezintă acele aspecte ale mediului operațional care sunt capabile să afecteze misiunea în mod direct, repartizate pe categorii astfel încât să poată fi utilizate și actualizate cu ușurință în planificarea și desfășurarea misiunii.

Fiecare mediu operațional e unic și suferă transformări pe măsura desfășurării operației. Variabilele operaționale, atât militare cât și nonmilitare, sunt analizate de către liderii militari în executarea procesului de luare a deciziei. Planificarea operațiilor analizează mediul operațional pe fundamentul a opt componente interdependente: politic, militar, economic, social, informațional, infrastructura, mediul fizic și timpul (PMESII-PT). Din momentul în care comandantul și statul său major își cunosc locația viitoare de dislocare, inițiază analiza variabilelor operaționale asociate cu acel spațiu și mențin actualizarea continuă a acestora pe parcursul desfășurării operației.

Conflictele armate recente indică diminuarea ponderii războaielor convenționale clasice, de înaltă intensitate, exclusiv statale. Noua înfățișare a războiului, dată de estomparea granițelor dintre starea de război și politică, dintre combatanți și civili, este cunoscută sub noțiunea de război de generația a IV-a.

Caracterizat de lipsa unei autorități ierarhice și a unei structuri formale, capacitatea de păstrare a unui profil redus, adversarul aplică tactici insurgente, teroriste, de gherilă pentru a duce un război împotriva statului în ansamblul său. Războiul de generația a IV-a se desfășoară pe toate fronturile posibile: economic, politic, mass-media, militar și civil. Descentralizarea adversarului în noul context, lipsa unui centru de gravitate, împiedică forțele armate convenționale ale statelor sau coalițiilor/ alianțelor să execute lovitura finală care să încheie conflictul.

Tehnologiile informatice din prezent transformă spectrul cibernetic într-un mediu indispensabil pentru desfășurarea operațiilor militare și pentru competiția politică. Acest spațiu devine simultan congestionat și contestat de către toți actorii pe timpul conflictelor. Mijloacele de acțiune și influențare ale războiului informațional eludează granițele geografice ale statelor și sistemele de armament convenționale. Prin intermediul acestora, un actor obține capacitatea de a acționa nemijlocit la nivelul comenzii și controlului, voinței, precum și asupra infrastructurii critice ale adversarului. Revoluțiile tehnologico-științifice ale ultimilor decenii și-au găsit aplicabilitatea în domeniul militar, augmentând puterea și precizia sistemelor de armament. Acestea din urmă au indus transformări în conceptele de planificare și conducere a războaielor, în doctrinele și strategiile fundamentale ale statelor și alianțelor.

Evoluțiile recente demonstrează că războiul tradițional/ convențional rămâne cea mai periculoasă formă de conflict interuman. Modul de ducere a războiului, în același timp, devine un efort de atenuare a discrepanțelor tehnologice și numerice dintre beligeranți. Transformarea cea mai notabilă în fizionomia războiului modern este instituită de natura difuză și mixtă a acțiunilor militare.

Complexitatea este intensificată de convergența dintre componentele fizice și psihologice ale conflictului, de prezența simultană a combatanților și necombatanților în același spațiu operațional, de desfășurarea acțiunilor violente, cinetice prin alternanță cu misiuni de stabilitate și sprijin. Mai mult, multitudinea modalităților de ducere a războiului implică utilizarea concomitentă a tuturor instrumentelor – convenționale, asimetrice, perturbatoare, teroriste atât de către state cât și de actori nestatali, pentru ca în final să destabilizeze statu-quo-ul adversarului.

1.3. Necesitatea adaptării conceptelor fundamentale la noile forme de manifestare a conflictelor

Conducerea cu succes a acțiunilor militare în teatrele de operații prezente și viitoare depășește cerința de cunoaștere a modalităților de exteriorizare a violenței în contextul social contemporan și impune factorului de decizie intransigență și inițiativă. Pentru conceperea și aplicarea soluțiilor la situațiile fluide, dominate de incertitudine, specifice războaielor din prezent care se manifestă în forme noi, imprevizibile, armatele depun eforturi continue pentru menținerea relevanței doctrinare, organizaționale, de înzestrare, de instruire, de personal și infrastructură, precum și a celei de leadership. Între acestea, doctrina reprezintă cea mai utilizată componentă în producerea schimbării și adaptării necesare menținerii relevanței organizației militare în cadrul instrumentelor de apărare și de realizare a intereselor.

Pentru abordarea caracterului dinamic și de hibridizare a războiului, devine imperativă adaptarea artei operative prin revizuirea conceptelor fundamentale, doctrinelor și manualelor de luptă. Întrepătrunderea războiului convențional cu cel neconvențional necesită o generație de lideri cu abilități formate de luare a deciziilor într-o abordare cuprinzătoare, în condiții de incertitudine, capabili să se adapteze mai rapid decât adversarul. Îndeplinirea acestei cerințe critice presupune o extindere multilaterală a orizonturilor intelectuale ale liderilor. Elementele de planificare se vor extinde în demersul de pregătire a operațiilor în primul rând prin lărgirea gamei formelor de consultare: istorică, antropologică, economică, geopolitică, culturală. Includerea mediului academic, a grupurilor de reflecție și a consilierilor de specialitate și înțelegerea holistică a tuturor specialităților militare, vor sprijini liderii în dezvoltarea gândirii critice, creative în adaptarea planificării la contextul strategic.

Planificarea și desfășurarea acțiunii militare, la toate nivelurile acesteia, impun cunoașterea și aplicarea unui întreg ansamblu de principii fundamentale, tactici, tehnici, proceduri, termeni și simboluri grafice. Conceptele din urmă se înscriu în cadrul definiției termenului de doctrină, înțeleasă ca – totalitatea pricipiilor, a tezelor fundamentale ale unui domeniu sau – principiile fundamentale prin care forțele militare își ghidează acțiunile în sprijinirea obiectivelor. Doctrina impune ascultare, dar necesită judecată în aplicare.

Direcțiile de cunoaștere doctrinară cuprind: reguli și proceduri privind administrarea internă a organizației militare; doctrine care se adresează conducerii operațiilor; ghiduri de instruire care stabilesc obiectivele și procedurile necesare de pregătire individuală și colectivă; manuale tehnice și instrucțiuni cu privire la cunoașterea și funcționarea echipamentelor din dotare. Apreciind conținutul celor patru direcții, vizibil centrate pe aspectul normativității, efortul de față va fi orientat spre fondul filosofic și cu ridicat potențial creativ.

Potrivit doctrinei armatei americane, ținta principală a îndrumărilor acesteia sunt liderii care își desfășoare forțele în operații. Doctrina are rolul de orientare a acțiunilor și nu este compusă dintr-un set de reguli fixe. Asigură atât modalități de conceptualizare a campaniilor și operațiilor, cât și o înțelegere detaliată a condițiilor, divergențelor și incertitudinilor care îngreunează obținerea rezultatului ideal. Înțelegerea modului de operare al armatei de către parteneri este unul dintre rolurile doctrinei. Mai mult, aceasta stabilește un cadru de referință, o perspectivă culturală comună pentru soluționarea problemelor de ordin militar prin includerea unor intrumente intelectuale utile.

Astfel, putem considera rolul doctrinei ca fiind unul de cunoaștere, necesar formării abilităților de a acționa pe timp de pace, criză sau conflict armat. Selectarea, filtrarea judicioasă a cunoștințelor acumulate de-a lungul timpului asigură liderilor militari deprinderea din timp a abilităților de luare a deciziilor în momente de tensiune, de război. Doctrina păstrează rolul de îndrumare la ambele ramuri de conducere a operațiilor, strategia și tactica prin modul de acumulare a cunoștințelor de știință și artă militară.

Doctrina poate fi clasificată în două mari categorii: doctrină de nivel înalt (filosofie, principii) și doctrină de bază (tactici, tehnici, proceduri, termini și simboluri). Desigur că subiectul, liderul militar însărcinat cu îndeplinirea unei misiuni, trebuie să dețină capacitatea să opereze cu ambele niveluri doctrinare pentru o comandă executată conform proceselor militare de luare a deciziilor, într-un context strategic, multidisciplinar. Aceasta cuprinde totalitatea analizelor, lecțiilor învățate și a interpretărilor pe care analiștii militari le oferă fenomenului militar. Doctrina militară adoptată de către un stat pe baza cunoștințelor puse la dispoziție de știința militară, elaborează principii, teze, idei care contribuie la dezvoltarea artei militare a statului respectiv, jalonând direcțiile de dezvoltare a acesteia și orientând-o în procesul de elaborare a principiilor, metodelor, formelor și procedeelor de pregătire și ducere a acțiunilor militare în funcție de conflictul armat în care poate fi angajat.

Contribuțiile doctrinei în dezvoltarea proceselor de conceptualizare, analiză și luare a deciziilor ale comandanților sunt remarcate datorită compoziției în cinci categorii de informații: principii, tehnici, tactici, proceduri, termeni și simboluri. Prin acestea se evidențiază aportul doctrinei: furnizarea unei viziuni coerente în conducerea operațiilor; creșterea eficienței operațiilor; asigurarea cadrului comun de referință în rezolvarea problemelor; aplicarea unui limbaj de specialitate, continuarea unificării operațiilor într-un cadru mai larg prin sincronizarea forțelor armate cu agenții guvernamentale, non-guvernamental, interguvernamentale și sectorul privat.

Cu certitudine, azi, mai mult decât ieri, tendința în lupta armată este de a se obține victoria cu forțe relativ puține, cu minimum de pierderi și cu un consum redus de mijloace, împotriva unui inamic puternic. Această cerință, care în condițiile tipologiei actuale a conflictelor devine una dintre cele mai importante, nu poate fi realizată decât în măsura în care se respectă principiile generale ale luptei armate, precum și factorii specifici de succes.

Principiul constituie o judecată de bază, o ipoteză fundamentală care orientează comandanții în selectarea modalității de acțiune, în desfășurarea procesului decizional pentru conducerea operațiilor. Doctrinele diferitelor armate NATO conțin principii cu aplicabilitate universală, de exemplu armata britanică își instruiește liderii după următoarele principii ale războiului: selectarea și menținerea obiectivului; menținerea moralului; acțiunea ofensivă; securitatea; surprinderea; concentrarea forțelor; economia de efort; flexibilitatea; cooperarea; durabilitatea.

Particularizarea principiilor s-a realizat pentru tipuri de operații (ofensivă, apărare, stabilitate, în sprijinul păcii, contrainsurgență etc.) și pentru specialitățile militare de sprijin. De exemplu, NATO stabilește următoarele principii în operațiile de contrainsurgență: politica primează; acționează în sprijinul populației și nu împotriva ei; asigură legitimitatea operațiilor tale; intelligence-ul conduce acțiunile; asigură unitatea de efort; izolează insurgenții de populația civilă și neutralizează-i acțiunile; pregătește-te de operații pe termen lung; asigură-te că securitatea se realizează prin prisma domniei legii; transferă responsabilitățile de securitate autorităților locale cât se poate de repede, dar nu mai devreme decât este practic posibil; învață și adaptează-te mai repede decât adversarul la situațiile mereu schimbătoare.

Tacticile constituie modul organizat de utilizare a forțelor și mijloacelor disponibile, astfel încât în relație cu spațiul, timpul avut la dispoziție, adversarul, considerentele civile, se vor îndeplini obiectivele stabilite în cadrul intenției comandantului. Tacticile impun permanent judecată în aplicare și în creativitate.

Tacticile sunt descriptive și nu normative. Acestea, alături de tehnicile și procedurile care le sprijină sunt punctul de început pentru orice tactician. Acesta trebuie să înțeleagă diferențele dintre tactici, tehnici și procedure. Tacticile întotdeauna necesită judecată și adaptare la condițiile și circumstanțele unice ale fiecărei situații specifice.

Utilizarea de tactici poate solicita folosirea anumitor proceduri și tehnici. Spre exemplu, comandantul poate angaja în ofensivă un batalion de blindate care va prefera un coridor de mobilitate nerestricționat de obstacole totodată cu prezența unei rețele de drumuri pentru asigurarea sprijinului logistic. Cu toate acestea, adversarul va anticipa acest curs de acțiune și va încerca să producă pierderi cât mai mari. Inserarea unui detașament de parașutiști infiltrați în spatele liniilor inamice ar putea opta însă pentru un teren restricționat, împădurit, muntos, fără căi de comunicație pentru a-și păstra pozițiile ascunse și pentru obținerea surprinderii. Misiunea va fi îndeplinită în ambele cursuri de acțiune, însă pentru eficiență și pierderi minime tacticile vor fi combinate de fiecare dată cu procedurile și tehnicile în mod diferit.

Tehnicile sunt modalități nonprescriptive de îndeplinire a misiunilor, a atribuțiilor funcționale sau a diferitelor sarcini. Tehnicile au o aplicabilitate mai ridicată decât tacticile, dar cu o configurație mai puțin riguroasă decât procedurile. Tehnicile sunt asemănătoare tacticile pentru că sunt descriptive. Totodată, tehnicile pot fi confundate cu procedurile prin faptul că au forma unor algoritmi. Precum în cazul tacticilor, aplicarea unei tehnici necesită o analiză anterioară a mediului operațional. Spre exemplu, dispozitivele de deplasare adoptate de subunitățile de infanterie sau tancuri în diferite medii de acțiune (mediu urban, zonă muntoasă, contact probabil cu inamicul, în condiții de vizibilitate redusă etc.).

Procedurile reprezintă cursuri de acțiune detaliate și standard cu un rol prescriptiv privind modul de îndeplinire a unei sarcini. Scopul acestora este de uniformizare și standardizare a modului de organizare și desfășurare a unei activități. Informațiile sunt organizate cu exactitate, fără loc de interpretări, sub formă de algoritmi indiferent de condițiile mediului operațional. Exemple de proceduri: solicitarea de sprijin genistic la găsirea unui dispozitiv explozibil improvizat, procedură de cerere sprijin aerian apropiat etc.

Termenii și simbolurile cuprind limbajul și elementele grafice de specialitate utilizate în operații. Termenii utilizați în limbajul militar sunt explicați la nivelul Alianței Nord-Atlantice prin Dicționarul de termeni și definiții al NATO, AAP-6 (Allied Administrative Publication – 6) și la nivelul statelor membre prin doctrine proprii, așa cum este cazul Statelor Unite ale Americii prin Dicționarul de termeni și definiții JP 1-02 (Joint Publication 1-02). Simbolurile sunt acele semne grafice și convenționale utilizate de către structurile militare în planificarea și conducerea operațiilor. La nivelul NATO, simbolurile centralizate și explicate în doctrina administrativă APP-6 (Allied Procedural Publication – 6). Uniformizarea limbajului militar sub termeni și simboluri comune, general acceptate la toate eșaloanele și la nivelul alianței, crește viteza de comunicare în cadrul organizației militare. Totodată, facilitează procesul de înțelelegere mutuală dintre subiecții ce acționează în spirit doctrinar. Termenii și simbolurile sunt elemente normative.

Succinta discuție a componentelor doctrinei concluzionează preponderența informațiilor cu caracter descriptiv și argumentează existența celor cu caracter prescriptiv. Informațiile din prima categorie necesită aplicarea în urma unui raționament a conținuturilor doctrinare în relație cu factorii mediului operațional.

Din cele prezentate mai sus, se poate observa faptul că cele mai multe doctrine conțin informații cu caracter descriptiv, în timp ce altele conțin informații cu caracter prescriptiv. Caracterul descriptiv al informațiilor solicită aplicarea cu judecată a conținuturilor doctrinare în funcție de circumstanțele mediului operațional. Totuși, tehnicile și procedurile dețin o caracteristică aparte și distinctă. Dacă tehnicile sunt căi nonprescriptive de îndeplinire a sarcinilor care permit adaptări pentru o aplicare corespunzătoare situației, în funcție de circumstanțele de acțiune existente, procedurile sunt normative și trebuie respectate și urmate întocmai, indiferent de condițiile de mediu.

Existența și aplicarea doctrinelor descriptive sunt justificate tocmai prin faptul că asigură setul de mijloace creative și flexibile pentru îndeplinirea misiunilor, un proces de luare a deciziei în condiții de incertitudine în momentul confruntării cu un adversar inteligent. În același timp, doctrinele prescriptive derivă din nevoia de atingere a unui nivel de interoperabilitate înalt între diferitele structuri, eșaloane militare și între membrii alianței. Nevoia de prescriptivitate este legată de folosirea cu precizie a limbajului profesional militar prin termeni și simboluri, de aderare la măsurile de siguranță necesare coordonării și sincronizării acțiunilor și prevenire a fratricidului, de folosire a sistemelor de transmitere – primirea ordinelor, a mesajelor, a rapoartelor într-un mod facil, precis care să asigure rezolvarea cât mai rapidă a situațiilor prioritare.

Cele cinci categorii de informații constituie mijloace pe care liderul militar le aplică prin exercitarea facultăților logice, intuitive pe care le posedă pentru îndeplinirea misiunilor primite. Tacticianul trebuie să creeze o soluție unică pentru o situație tactică specifică; fiecare decizie reprezintă o alegere dintr-o gamă de opțiuni. Cu toate că pot exista liste de verificare pentru tehnici și proceduri, rezolvarea problemelor tactice impune mai mult de atât: comandantul apelează la experiența și creativitatea proprie pentru a-și devansa inamicul atât în luarea deciziilor cât și în acțiuni.

Mediul operațional contemporan solicită, mai mult decât niciodată, fundamente doctrinare deschise, flexibile pentru încurajarea la maximum a inițiativei și creativității comandanților pentru îndeplinirea misiunilor. Pe de altă parte, este necesară definitivarea ierarhizării și integrării doctrinelor de nivel înalt (filosofie, principii) și de bază (tactici, tehnici, proceduri, termeni și simboluri) pentru ca să fie unificat aplicat la nivelul tuturor structurilor de forțe armate ale alianței. În general, există patru categorii principale de doctrine: doctrine multinaționale, doctrinele intercategorii de forțe (joint), doctrine intracategorii de forțe și doctrine de armă.

Doctrinele multinaționale prezintă principii fundamentale asupra cărora două sau mai multe națiuni au căzut de acord în vederea coordonării acțiunilor spre îndeplinirea obiectivelor comune. NATO reprezintă pentru forțele armate române singura organizație care întocmește doctrine multinaționale cu valoare aplicativă atât pe teritoriul național, cât și în teatrele de operații în care România hotărăște să se implice. Principiile doctrine ale NATO sunt prezentate în următoarele publicații: AJP-01, Allied Joint Doctrine (NON-CLASSIFIED publication) – doctrină descriptivă fundamentală care reprezintă orientarea tuturor celorlalte tipuri de doctrine; AJP-2, Allied Joint Intelligence, Counter Intelligence and Security Doctrine (NATO/PfP UNCLASSIFIED) – doctrina pentru informații, contrainformații și securitate (asigură fundamentele doctrinare necesare funcționării structurilor de intelligence); AJP-3, Allied Joint Doctrine for the Conduct of Operations (NON-CLASSIFIED publication) – doctrina conducerii operațiilor (joint); AJP-4, Allied Joint Logistics Doctrine (NATO/EAPC NON-CLASSIFIED publication) – doctrina logisticii (joint); AJP-5, Allied Joint Doctrine for Operational-level Planning – doctrina planificării operațiilor nivel operativ (joint); AJP-6, Allied Joint Doctrine for Communication and Information Systems (CIS) (NON-CLASSIFIED publication) – doctrina pentru comunicații și sisteme informatice (joint).

Doctrinele intercategorii de forțe (joint) conțin principiile fundamentale care orientează în mod coordonat utilizarea forțelor armate ale unui stat în scopul îndeplinirii obiectivelor comune și pot cuprinde tactici, tehnici, proceduri, termeni și simboluri. În mod normal, responsabilitatea dezvoltării doctrinare de acest tip revine structurii de comandamentului joint (intercategorii de forțe). Doctrina intercategorii de forțe (joint) descrie și explică principiile de conducere a operațiilor pentru nivelurile strategic și operativ. Doctrina intercategorii de forțe (joint) trebuie să asigure înțelegerea globală privind conducerea operațiilor, indiferent de natura și caracterul acestora, reprezentând totodată izvor de dezvoltări conceptuale pentru doctrinele subsecvente intracategorii de forțe și de armă.

Doctrinele fundamentale ale SUA sunt: Joint Publication 1 – Doctrine for the Armed Forces of the United States – reprezintă doctrina la cel mai înalt nivel a forțelor armate SUA; Joint Publication 1-0 – Joint Personnel Support – reprezintă doctrina pentru sprijinul cu personal; Joint Publication 2-0 – Joint Intelligence – doctrina pentru intelligence; Joint Publication 3-0 – Joint Operations – doctrina pentru operații; Joint Publication 4-0 – Joint Logistics – doctrina pentru logistică; Joint Publication 5-0 – Joint Operation Planning – doctrina pentru planificarea operațiilor; Joint Publication 6-0 – Joint Communications System – doctrina pentru comunicații.

Doctrinele intracategorii de forțe prezintă principiile, tacticile, tehnicile, procedurile și termenii utilizați și aprobați de șefii a două sau mai multe arme în cadrul unei categorii de forțe (terestre, aeriene, navale) în scopul îndeplinirii unei funcțiuni comune potrivit conținuturile doctrinelor intercategorii de forțe (joint) aprobate.

Doctrinele de armă sunt acele publicații aprobate de un singur șef de armă în cadrul unei categorii de forțe (terestre, aeriene, navale). Aceste tipuri de doctrine prezintă principii fundamentale care ghidează întrebuințarea coordonată în acțiune a unei arme (specialități militare) spre îndeplinirea unui obiectiv și poate cuprinde tactici, tehnici, proceduri, termeni și simboluri.

Doctrinele românești sunt elaborate în conformitate atât cu valorile Strategiei Naționale de Apărare a Țării, cât și cu cerințele NATO. Accesul lor este limitat, doar personal autorizat din cadrul MApN poate consulta doctrine, manuale, instrucțiuni și ordine specifice prin intermediul rețelei de tip Intranet.

Stabilirea corectă a naturii, a caracterului și a formei de manifestare a unui conflict armat depinde în mare măsură de înțelegerea dobândită de subiectul de acțiune prin studiu și experimentare îndelungată a principiilor, tacticilor, tehnicilor, procedurilor conținute de doctrinele de nivel înalt și a celor de bază. Doctrina se construiește pe baza experienței câștigată în operațiile anterioare, se prelucrează și se prezintă în formă teoretică. Doctrina asigură accesul la lecțiile învățate și are rol de sprijin în dublă direcție: evitarea acelorași tipuri de greșeli în situații viitoare similare și generarea unor posibilități noi de dezvoltare conceptuală inovatoare.

Doctrina are în mare măsură rol teoretic-explicativ. Rolul normativ este necesar, însă subiectul de acțiune trebuie să fie în stare să facă distincție între ceea ce trebuie aplicat fără nici un fel de deviațiune și ceea ce trebuie întrebuințat în mod creativ. Cunoscând doctrina, comandantul poate asigura, cu încredere, o viziune coerentă asupra modulului de conducere a operațiilor, poate spori eficiența în operații, poate soluționa mai ușor problemele întâmpinate, poate integra cu ușurință acțiunile civil-militare, precum și desăvârșirea calităților de lider. Prin conținutul ei, doctrina interpretează experiențele trecute în lumina acțiunilor probabile viitoare, oferind sprijin în aflarea posibilelor căi de urmat, dar și exprimând credințe și înțelegeri cu privire la natura, trăsăturile și caracterul războiului viitor.

CAPITOLUL 2 LEGILE ȘI PRINCIPIILE RĂZBOIULUI ȘI LUPTEI ARMATE: FUNDAMENTUL DOCTRINAR AL ARMATELOR

2.1 Bazele doctrinare ale planificării și desfășurării operațiilor în Armata Română

Legile și principiile războiului

Orice știință are un obiect de studiu care ghidează demersul de cercetare către un desăvârșirea cunoașterii unui anumit domeniu, pornind de la legi și principii care fundamentează existența respectivului fenomen, precum și procedee de aplicare în lumea reală. În lipsa unei normativități, știința și-ar pierde caracterul riguros și ar deveni empirică, iar activitățile din acel sector ar fi caracterizate de subiectivism, ineficiență și fără posibilități de ameliorare în viitor.

Legile și principiile războiului reprezintă indicatori esențiali în investigarea și înțelegerea acestui fenomen. Totodată, sunt elemente ale fundației în alternanța război-pace, în șirul neîntrerupt de acțiuni și reacții ale societății omenești de-a lungul istoriei sale. Dau consistență, continuitate și durată științei militare, întrucât hotărăsc bazele oricărei acțiuni, ajută la planificarea și desfășurarea acțiunilor, la prioritizarea resurselor disponibile într-un mediu operațional incert, cu adversari capabili. Legile războiului și ale luptei armate rămân invariabile, întrucât surprind natura umană, permanent guvernată de confruntare. Dinamica socială este fluidă, iar mișcarea își are cauza și rădăcinile în confruntare. Fluiditatea derivă din confruntare, generează conflict care produce în final progresul.

Principiile războiului și cele ale luptei armate concretizează aceste legi, sunt cursuri de planificare și desfășurare a acțiunii militare, sprijin al gândirii creatoare, ale capacității de organizare de activități viitoare. În ciuda unei stabilități și a unei durate extinse de aplicabilitate, ele nu sunt imuabile. Principiile războiului se încadrează între decizia factorului politic și și strategia militară și se fasonează în relație cu fizionomia societății și a războiului. Legile sunt valabile pentru totdeauna. Principiile sunt flexionare, mereu perfectibile.

Noile tehnologii, noile considerații asupra războiului nu diminuează existența și acțiunea legilor și principiilor războiului și luptei armate, ci, dimpotrivă, impun un interes sporit în abordare . Cunoașterea, aplicarea creatoare a legilor și principiilor, contribuie, precum în trecut, la obținerea succesului în confruntările armate viitoare.

Legile sau legitățile războiului nu reprezintă o prioritate în agenda dezbaterilor de specialitate. Fenomenul își găsește cauza în faptul că războiul este un fenomen social-politic, un mijloc al politicii și se supune, așadar, legilor societății. În același timp, există legi obiective ale războiului, care conturează acest fenomen, această realitate, care contribuie la dezambiguizarea corelațiilor. Acestea sunt:

1. Legea concordanței dintre scopul politic, forțe, mijloace, resurse și obiective;

2. Legea integralității, adică a unității și complementarității acțiunilor;

3. Legea dependenței războiului de potențial;

4. Legea incompatibilității voințelor, care duce totdeauna la conflict;

5. Legea flexibilității și interdependențelor active.

Dacă primele patru legi sunt explicite prin denumire, legea flexibilității și a interdependențelor active necesită aprofundare. Ea determină și demonstrează, în mare măsură, complexitatea războiului, flexibilitatea și intercondiționarea doctrinelor, numeroasele lui sinuozități, fațete și forme de exprimare – de la cele informaționale la cele culturale, de la cele ale amenințării cu forța la mijloacele războiului cibernetic și psihologic, de la demonstrații de forță la agresiune, de la embargo la terorism și, în final, la lupta armată deschisă; tranziția facilă de la o formă la alta, diversitatea opiniilor și atitudinilor, escaladarea abruptă a tensiunilor, frecvența mare a blocajelor strategice, complexitatea teoriei și științei războiului și pluralitatea aplicărilor practice. Principiile sunt modele de referință, sunt repere ale acțiunii, inclusiv ale acțiunii militare, ale pregătirii și desfășurării oricărei operații, în spiritul și în sensul legilor amintite. În același timp, ele sunt structuri de rezistență pentru decidentul politic, limite specifice în cadrul cărora trebuie să se încadreze în procesul de luare a deciziilor. Ignorarea acestora este nepermisă, alternativa la principii este hazardul. Războiul hazardului este războiul iraționalului, cu înfrângerea ca sigură consecință.

Legile sunt inerente lumii materiale și acționează atât în natură ct și în societate, independent de conștiința și de voința oamenilor. Legea are un caracter stabil și relativ – invariabil, conține necesarul și esențialul din procese și fenomene. Hegel sublinia că „Legea nu se află dincolo de fenomen ci este nemijlocit prezentată de el, regnul legilor este imaginea clară a lumii existente sau fenomenale“.

Principiile pe baza cărora se planifică, se duce sau se descurajează războiul, se situează și următoarele:

1. principiul permanenței;

2. principiul capacității;

3. principiul cauzalității;

4. principiul unității;

5. principiul conducerii unitare;

6. principiul integralității;

7. principiul concentrării;

8. principiul flexibilității;

9. principiul adaptabilității;

10. principiul prevenției;

11. principiul descurajării;

12. principiul sustenabilității;

13. principiul moralității;

14. principiul valorii.

Principiul permanenței subliniază faptul că războiul a fost, este și va fi un însoțitor și un rezultat al societății umane. Războiul, indiferent de calapod, a existat dintotdeauna și va exista totdeauna pentru că înainte de finalizarea oricărui război, au apărut germenii următorului. Istoria dovedește că nu războiul este un accident, ci pacea este un moment de liniște, o pauză de respirație, de odihnă și de refacere, între două mari confruntări. Omenirea s-a amăgit în încercările de stopare definitivă a acestui fenomen. Teoria haosului demonstrează că un astfel de fenomen nu poate fi controlat, ci doar studiat pentru a descoperi moduri de a obține beneficii în urma acestuia.

Principiul capacității surprinde trăsătura de potențialitate. Acesta tratează sistemele de potențial politic, economic, demografic, social, cultural, informațional și militar care să faciliteze o pregătire completă, o desfășurare promptă a tuturor capabilităților și o derulare fluidă a acțiunilor.

Principiul cauzalității este în corelație cu factorul politic. Rațiunile unui război sunt polilaterale în ciuda simplității pretextelor. Cauzalitatea războiului este în legătură directă cu esența acestuia, esență care se află în modul în care interesul politic se exprimă și își impune voința. Așadar, cauzele războaielor se află în disonanțele politice care deseouri au rațiuni economice.

Principiul unității rezidă în capacitatea decidentului politic de a obține o unificare a tuturor factorilor care determină războiul. Potențialul economic, demografic, militar și moral echilibrat al unei națiuni puternice, unite, poate conduce la victorie. Consecința cea mai însemnată a aplicării acestui principiu este cel de asigurare a premiselor necesare realizarea conducerii unitare.

Principiul conducerii unitare este definitoriu pentru exploatarea potențialului de război. Acesta presupune existența unui comandant suprem care direcționează și coordonează acțiunile tuturor forțelor către îndeplinirea unui obiectiv comun. Cooperarea produce coordonare, însă transferul autorității către un singur comandant constituie cea mai eficace cale pentru realizarea unității de efort. Natura întrunită, interguvernamentală, multinațională a operațiilor militare produce situații în care comandantul nu controlează direct toate organizațiile din aria de operații. În absența conducerii unitare, comandanții cooperează, negociază, ajung la consens pentru obținerea unității de efort.

Principiul integralității devine decisiv în societatea modernă. Manifestarea acestuia este indispensabilă nu numai în război, ci în întregul sistem al vieții economico-sociale. El debutează cu trăsătura sistemică informațională și continuă cu cea economică și socială. Noua fizionomie a războiului – adică războiul informațional al întregii societăți – este un unul multilateral. Se manifestă, în primul rând, prin angrenarea întregii societăți, prin participarea acesteia, în totalitate la efortul de război, oricare ar fi expresia sau formele de desfășurare ale acestuia.

Principiul concentrării vizează posibilitatea societății de a masa forțele, mijloacele, informația și resursele la momentul oportun și în spațiul voit, pentru îndeplinirea obiectivelor războiului. Aplicabilitatea principiul de față este condiționată direct de cele ale integralității și flexibilității, aflate în relație de complementaritate.

Principiul flexibilității se determină pe disponibilitatea societății de sesizare și adoptare rapidă a variantei cele mai avantajoase, de a tranziționa cu rapiditate de la o acțiune la alta, de a atinge obiectivele războiului nu prin acțiuni limitate și mecanice, ci prin eforturi plurivalente – politice, diplomatice, economice, informaționale, militare etc.

Principiul adaptabilității este asociat celui al flexibilității. Acestea sunt, pe de o parte, derivate ale integralității militare, economice, informaționale și sociale și, pe de altă parte, indicatori ai mobilității sistemului social, determinat de capacitatea acestuia, de a evolua, într-un sistem dinamic complex. Deși nu sunt noi, cele două principii discutate se reconturează într-un mod inedit, datorită, în primul rând, globalizării informației și economiei. În aceeași măsură, adâncirea decalajelor economice, tehnologice și informaționale, agravarea vulnerabilităților și amenințărilor asimetrice reprezintă argumente pentru actualitatea acestui principiu.

Principiul prevenției prezintă se materializează prin următoarele opțiuni de ordin militar, politic, economic și social:

apelarea la instrumente non-violente politice, diplomatice și de altă natură pentru aplanarea disensiunilor;

embargo-ul, boicotul și blocada;

îndiguirea (militară, diplomatică, economică și politică);

acțiuni militare demonstrative;

lovituri preventive.

Principiul descurajării constituie un principiu orginiar din Antichitate. Sun Tzî în Arta războiului elaborează soluții care să descurajeze confruntarea deschisă și să asigure atingerea obiectivelor războiului fără luptă armată decisivă. Odată cu apariția armelor de distrugere în masă, filosofia războiului devine dominată de acest principiu. Firește că nu rezultă că factorii de descurajare au devenit primordiali astfel încât izbucnirea războaielor să devină imposibilă. În noua configurație, anumite modalități de ducere ale războiului reculează, în timp cresc în periodicitate și intensitate, precum:, războiul psihologic, mediatic, informațional, terorismul, războiul împotriva terorismului (formă a războiului continuu), războiul de joasă intensitate și războiul bazat pe rețea.

Principiul sustenabilității necesită atenție în vederea ramplasării și reîntregirii efectivelor angajate în luptă și asigurării, în mod prelungi, a resurselor necesare efortului de război. Acesta din urmă în mod indiscutabil presupune consumuri foarte mari pe toate palierele: politice, diplomatice, financiare, economice, informatice. Considerând eforturile necesare pentru urmarea acestui principiu, numărul de state capabile să susțină singure un război, înafara unei alianțe sau coaliții, sunt într-o continuă restrângere.

Principiul moralității a fost mereu și va rămâne unul dintre cele mai importante principii ale războiului. Totodată, moralitatea războiului va fi într-o continuă din punctul de vedere al semnificației, în funcție de beligeranți, perioada istorică etc. În timp ce pentru unii anumite acțiuni reprezintă acte de eroism, alții le consideră crime. Fără aceste ilustrări – care realități categorice, războiul și-ar pierde bazele sale morale și psihologice.

Principiul valorii constituie o contingență pentru toate celelalte principii. Sistemul de valori reprezintă acumulări confirmate de timp, de acțiuni și de nivelul de civilizație la care se află societatea respectivă. În ciuda faptului că războiul nu își găsește justificarea în valori, pe suportul lor se conturează însă direcția evoluției sociale, se conturează interesele și politicile pe care le exprimă. Valorile reprezintă coordonate războiului, ieșirea din aceste limite poate să rezulte în disfuncționalități severe de tipul celor produse poporului german pe timpul și în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Totuși, în lipsa ansamblului german de valori, fără calitățile excepționale ale acestei națiuni, fără un sistem de principii bine conturat și aplicat cu rigoare, mobilizarea forțelor care să permită cucerirea și menținerea inițiativei strategice în primii ani de război ar fi rămas un deziderat politic.

Legile și principiile luptei armate

Ca expresie de confruntare în război, lupta armată poate fi definită ca ansamblul acțiunilor violente „…desfășurate în mod organizat între două grupări de forțe care urmăresc scopuri opuse, conținutul, amploarea și intensitatea acțiunilor fiind determinate de scopurile războiului, de esența sa social-politică, de caracterul și trăsăturile sale, precum și de cantitatea, dar mai ales calitatea luptătorilor, armamentului și tehnicii militare“.

Legile luptei armate

Componentă centrală a războiului, lupta armată este guvernată de legi obiective care acționează independent de voința oamenilor, și care exprimă dependențe specifice confruntării, în ansamblul ei sau în domeniile acesteia de manifestare. Aceste legi au un pronunțat caracter imperativ, iar încălcarea lor atrage inevitabil eșecul, înfrngerea. Unii specialiști militari consideră că „legile nu sunt creații ale unor teoreticieni militari, întrucât determină lupta armată independent de voința oamenilor. Cunoașterea și folosirea lor corectă înseamnă respingerea oricărei forme de subiectivism și voluntarism, constituind baza teoretico-metodologică a conducerii științifice a forțelor militare proiectate”.

În general, principiile luptei armate se suprapun, în fond, peste cele ale războiului. Acest fapt se datorează faptului că războiul a fost și este înțeles, în principiu, ca un ansamblu de acțiuni armate violente, menite să degajeze un blocaj strategic și să soluționeze un diferend. Totuși, lupta armată este doar un mod de desfășurare a războiului și nu ar trebui înțeleasă în afara războiului. Lupta armată presupune o cauză, un mobil social, economic, etnic, religios etc. Izbucnește în urma unei decizii care este, în fond, o decizie politică. Mai precis, conflictul armat izbucnește ca urmare a unei decizii militare care este, la rândul ei, un mijloc de aplicare a unei decizii politice. În trecut, războiul, care era, ca și în prezent, un act politic, se consuma într-o singură bătălie decisivă. Lupta armată constituia așadar esența războiului, iar bătălia era metoda de purtare a luptei armate. Ca urmare, pentru simplificarea teoretică, s-a produs confundarea războiului cu lupta armată, adică războiul cu cea mai violentă dimenisune a sa, de unde și suprapunerea principiilor luptei armate cu cele ale războiului. Războiul, un fenomen complex, are principii care se înscriu în această multilateralitate, se definesc pe multitudinea demersurilor majore, interdependente – politice, diplomatice, economice, sociale, culturale și militare – pe care le desfășoară întotdeauna statele sau entitățile beligerante.

Istoria militară subliniază necesitatea cunoașterii profunde a mediului operațional: a posibilităților forțelor proprii și ale inamicului, a misiunii primite, a intenției comandantului, dar mai ales a cerințelor legilor și principiilor luptei armate moderne, ale căror influențe nu pot fi sub nicio formă eludate. Formularea lor a avut în vedere, în funcție de fiecare etapă istorică, cel puțin următoarele elemente:

cantitatea forțelor, mijloacelor militare și rezervelor umane și materiale;

calitatea forțelor participante și nivelul de performanță al mijloacelor întrebuințate;

rezistența psiho-morală a luptătorilor și populației;

condițiile de teren, starea și evoluția vremii;

cunoașterea inamicului și analiza opțiunilor acestuia în timp și spațiu;

arta conceptuală, perseverența, coerența și fermitatea acțională a conducerii;

motivația acțiunii din punctul de vedere al efectelor asupra participanților;

atitudinea față de risc și neprevăzut.

Legile luptei armate, reflectă fizionomia cmpului de luptă, a cerințelor majore ale planificării și ducerii acțiunilor militare. Prin caracterul lor social, legile luptei armate sunt, pe lngă constrângeri obiective de desfășurare a acțiunilor militare, repere orientative ale fenomenului luptei armate.

În regulamentele românești sunt prevăzute următoarele legi ale luptei armate:

Legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace;

Legea raportului de forțe;

Legea dependenței formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă;

Legea unității acțiunilor;

Legea amplorii crescânde a luptei armate.

Concordanța dintre scopuri, forțe și mijloace impune tacticienilor o analiză riguroasă și multilaterală a situației, a cantității, calității forțelor și mijloacelor precum și a evoluției probabile a acestora în dinamica acțiunilor. Corelația dintre scopuri, forțe și mijloace este determinată de argumentări, judecăți și metode optime de întrebuințare a forțelor și mijloacelor, în funcție de misiune, intenția comandantului, astfel încât să se asigure îndeplinirea scopurilor urmărite. Deseori au loc diferențieri între necesar și disponibil, disponibilitatea fiind o cerință importantă a adaptării mijloacelor și forțelor la obiectivul propus. După cum aprecia Clausewitz „…forța în punctul hotărâtor depinde de forța absolută a armatei și de abilitatea folosirii ei”. Respectarea permanentă a proporțiilor optime între scopuri, forțe și mijloace este o condiție esențială pentru menținerea superiorității efectelor asupra adversarului și evitarea posibilității pierderii inițiativei pe timpul operațiilor.

Legea raportului de forțe surprinde chintesența relației cantitative și calitative dintre două forțe în confruntare în cadrul luptei armate, condiție primordială pentru obținerea succesului în luptă prin realizarea unei superiorități de capabilități față de adversar, în punctele critice din timp și spațiu. Modurile de dobândire a superiorității s-au orientat, de-a lungul istoriei, pe două direcții majore: realizarea superiorității numerice a luptătorilor și mijloacelor de luptă și realizarea preeminenței calitative a instruirii și conducerii trupelor, a armamentului și tehnicii militare. În privința factorilor care determină obținerea superiorității în luptă, Clausewitz sublinia că: „… superioritatea numerică în luptă este numai unul din factorii care formează izbânda, căci departe de a dobândi prin superioritate numerică totul … poate că n-am obținut prin aceasta decât foarte puțin, după cum celelalte împrejurări o influențează într-un chip sau altul”.

Legea dependenței formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă subliniază interdependența dintre sarcinile multiple ale operațiilor și baza tehnico-materială unei forțe armate, îndeosebi ca urmare a revoluției tehnico-științifice. Din punct de vedere operațional, conflictele militare viitoare vor conserva tendința actuală de a-l aduce pe adversar în momentele critice care să-l determine să cedeze cât mai repede la luptă, folosindu-se pentru aceasta de o forță dislocabilă, mobilă, cu sistem logistic integrat, capabilă de lovituri de precizie asupra centrelor de greutate ale adversarului. În condițiile accelerării cercetării științifice în domeniul militar, al inovației tehnologice cu scopul de sporire a capabilității forței, momentele decisive vor surveni într-un ritm ridicat ca urmare a adâncirii asimetriei dintre beligeranți.

Unitatea acțiunilor în cadrul luptei armate expune necesitatea obiectivă ca acțiunile „să fie corelate în mod logic, circumscrise unui plan unitar și executate astfel încât cooperarea și sprijinul reciproc să se manifeste prompt, acolo unde, când și în folosul cui nevoia de coeziune și evoluție sistemică o cer”. Legea determină integrarea tuturor acțiunilor pentru evitarea momentelor critice și urmărește unificarea eforturilor tuturor forțelor și mijloacelor participante la operație. Spre exemplu, în conflictele din Iugoslavia și din Golf, la nivel strategic, forțele coaliției occidentale s-au constituit pe cadru multinațional și întrunit prin integrarea în concepție comună a tuturor forțelor și mijloacelor participante. Pentru îndeplinirea acestui deziderat s-au concentrat eforturi apreciabile pentru construcția sistemelor de coordonare și conducere eficiente, prin intermediul noilor tehnologii de comunicații, la toate nivelurile: de la nivelul militarului și grupei, până la nivelul comandamentelor coaliției. Forțele iugoslave adverse au dat un exemplu convingător de unitate de acțiune, prin realizarea cooperării între toate genurile de armă, în urma căreia au reușit menținerea unui înalt grad de operativitate în pofida redutabilelor bombardamente ale NATO.

Legea amplorii crescânde a luptei armate tratează transformările produse în dialectica raporturilor dintre spațiu și timp în sensul expansiunii spațiale a acțiunilor, simultan cu scurtarea duratei de desfășurare. Noua relație determină o altfel de manifestare a raportului dintre spațiu, timp și lupta armată, materializată în arta militară modernă prin conceptul de adâncime. Legea surprinde lupta armată într-o o mare fluiditate și multilateralitate, exprimată prin mobilitate, viteză, manevră, anticipare, efort întrunit a mai multor categorii de forțe, ritm înalt al acțiunilor, proces de luare a deciziilor accelerat.

Principiile luptei armate

Principiile luptei armate reprezintă exprimarea, materializarea și concretizarea legilor: „Pe baza cunoașterii legilor știința militară formulează principiile luptei armate ca o creație conștientă, subiectivă a oamenilor”. Cerințele unei legi particulare a luptei armate necesită aplicarea unuia sau mai multor principii, iar un singur principiu poate să răspundă cerințelor uneia sau mai multor legi.

Mulți gânditori militari s-au pronunțat asupra principiilor aplicabile în domeniul organizării, conducerii și ducerii luptei armate fapt ce duce la o largă diversitate de exprimare:

a) Clausewitz a enunțat următoarele principii: îndrăzneala, perseverența, superioritatea, șiretenia, reunirea forțelor în timp și spațiu și economia forțelor.

b) Foch a formulat următoarele principii ale luptei armate: economia forțelor, libertatea de acțiune, libera dispunere a forțelor, siguranța, surprinderea.

c) F. Maurice recunoaște ca principii ale luptei armate: concentrarea, economia forțelor, surprinderea, mobilitatea, ofensiva, cooperarea, siguranța, iar Liddel Hart: dispersarea adversarului prin angajarea indirectă, surprinderea prin acțiuni neprevăzute, acțiuni împotriva pozițiilor slabe și obținerea deciziei la nevoie pentru teatrele secundare.

d) românii Ioan Sighitiu, Alexandru Ioanițiu considerau ca fiind valide următoarele principii: principiul acțiunii și reacțiunii, economia forțelor, puterea concentrării și cooperării, principiul libertății de acțiune și al siguranței, puterea surprinderii, iar Florea Țenescu: acțiunea și reacțiunea, economia forțelor, libertatea de acțiune.

Utilitatea principiilor se evidențiază atât pe timpul planificării și executării operațiilor, cât și în formarea și educarea comandanților de toate nivelurile. Principiile își depășesc condiția de orientare cursurilor de acțiune în operații, fiind decisive în pregătirea generațiilor de tacticieni, componente decisive ale acțiunilor militare.

Numărul, forma și aplicabillitatea principiilor nu sunt invariabile, ele reprezintă un fond de cunoștințe necesare care se acumulează și evoluează concomitent cu avansarea tehnologiilor aplicate sistemelor de armament, a noilor forme de ducere a acțiunilor militare și, în final, cu dezvoltarea gândirii militare în ansamblul ei. Forțele militare ale statelor și alianțelor execută operații pe baza conceptelor operaționale care derivă din combinații ale principiilor acțiunilor militare. De exemplu: un concept operațional provenit din combinația principiilor, ofensivă, mascarea, surprinderea și manevra poate sugera o forță militară puternică ce utilizează un număr mare de blindate care se deplasează rapid.

Literatura de specialitate din țara noastră recunoaște următoarele principii ale luptei armate:

1. precizarea scopurilor/definirea clară a obiectivelor,

2. unitatea și continuitatea operațiilor,

3. libertatea de acțiune,

4. inițiativa,

5. flexibilitatea,

6. concentrarea efortului ,

7. întrebuințarea economică a forțelor și mijloacelor,

8. realizarea surprinderii,

9. evitarea surprinderii,

10. organizarea și executarea oportună a manevrei,

11. realizarea și menținerea rezervei de forțe și mijloace,

12. cooperarea,

13. siguranța și protecția,

14. simplitatea planurilor și a ordinelor,

15. menținerea unui moral ridicat,

16. sprijinul logistic.

Principiile luptei armate sunt considerate uneori ca norme fundamentale ce trebuie respectate în acțiunile militare și ca adevăruri care nu mai trebuie demonstrate. Definirea principiilor luptei armate scoate în evidență elementele convenționale ale acestora și anume: „caracterul imperativ normativ; caracterul axiomatic; caracterul funcțional al principiilor; caracterul de factori de stabilitate, de continuitate; caracterul istoric, cu multiple determinări”.

Principiul precizării scopurilor / definirii clare a obiectivelor.

Potrivit acestui principiu, noțiunea de obiectiv este identificată cu misiunea și nu cu scopul (cealaltă semnificație a cuvântului), fără a înțelege, însă, că definirea foarte clară a scopului oricărei acțiuni militare își pierde din importanță. Prin urmare, delimitarea precisă a scopului oricărei operații ce reflectă modul de îndeplinire reprezintă un factor major în obținerea succesului.

Principiul precizării scopurilor (definirii clare a obiectivelor) se exprimă prin orientarea fiecărei operații spre o stare finală bine definită, înțeles integral de către toți participanții și realist. Presupune atât acțiunea conjugată a forțelor către centru de greutate al forței adverse cât și aplicarea formelor și procedeelor de luptă pentru a-l pune pe adversar în situații nefavorabile astfel încât să piardă inițiativa, în scopul îndeplinirii obiectivului propus.

Conform prezentului principiul, totalitatea acțiunilor întreprinse trebuie să contribuie în mod decisiv, rapid și economic la îndeplinirea obiectivelor tactice, operative și strategice. Legătura dintre acestea, stabilite la fiecare nivel, are o importanță deosebită, întrucât fiecare trebuie să contribuie la realizarea obiectivului strategic final.

În funcție de variabilele mediului operațional: misiune, inamic, forțele proprii, teren, condițiile meteo, considerațiile civile și de timpul la dispoziție comandantul stabilește obiectivele operației. Acestea constituie baza tuturor planurilor de operație ale unităților subordonate. Acțiunile care nu contribuie la îndeplinirea lor trebuie evitate.

Analiza cerințelor principiului, evidențiază câteva căi de aplicare, între care menționăm:

aplicarea formelor și procedeelor de luptă după o concepție și un plan unic;

stabilirea concisă a misiunilor trupelor, a intenției comandantului, în cazul acțiunii independente, mai ales când există perspectiva descentralizării conducerii din cauza întreruperii, totale sau parțiale a comunicațiilor;

mobilizarea tuturor capabilităților în cadrul acțiunilor de luptă în vederea îndeplinirii misiunii;

acțiunea integrată și întrunită a categoriilor de forțe.

Principiul unității și continuității operațiilor presupune plasarea tuturor forțelor și mijloacelor sub o comandă unică. Aceasta facilitează concentrarea efectelor puterii de luptă pentru atingerea obiectivului comun.

Valabilitatea acestui principiu este demonstrată de întreaga istorie militară a umanității. De aceea, el este principiu al managementului și totodată principiu al acțiunii militare.

Teoreticienii militari români au acordat o atenție deosebită studierii modului de aplicare a acestui principiu în conducerea comandamentelor. În lucrarea „Tratat sumar de istorie militară” maiorul Renescu referindu-se la războaiele napoleoniene menționează următoarele despre aplicarea acestui principiu „… pe un teatru de operațiuni nu trebuie să avem decât o singură armată, un comandament unic. Acestuia să i se dea un singur obiectiv, adică armata să aibă de îndeplinit o unică misiune. Și totodată, pentru ca această unitate să persiste tot timpul, fie că înaintăm, fie că suntem nevoiți să ne retragem, e nevoie și de un singur mănunchi de linii de operații”. Reflectând la desfășurarea primului război mondial, același autor afirma “Cu marile armate de astăzi, cu întinsele spații ce ocupă fronturile și marea durată de timp a bătăliei nu mai e de ajuns un comandament unic, ci e necesar să existe în armată o unitate de vederi, ce noi numim curent unitate de doctrine”.

În literatura militară românească, acest principiu a fost cunoscut până de curând și sub denumirea de principiul unității acțiunilor de luptă. Modificarea operată asupra denumirii principiului este de durată și nu poate fi considerată decât benefică, înlăturând confuziile ce se puteau crea între unitatea acțiunilor ca lege și, în același timp, principiu al luptei armate.

Principiul unității comenzii este impus de cerințele obiective ce derivă din legea unității acțiunilor militare, presupunând, alături de comanda unică a fiecărei structuri militare, o modalitate de exprimare acțională sistemică, în care fiecare componentă a unui dispozitiv va acționa într-un anumit mod, în raporturi de intercondiționare și complementaritate cu celelalte, asigurând împreună funcționalitatea sistemului și reacționând unitar și prompt față de orice presiune sau acțiune dezorganizantă, din mediul extern ori din cel organizațional, pe baza unei singure decizii.

Așadar, unitatea comenzii trebuie să genereze și să întrețină unitatea acțiunii. Rămâne o condiție de succes esențială și constă în stabilirea pentru fiecare misiune (obiectiv) a unei comenzi unice, care să fie în măsură să decidă și să mențină unitatea acțiunilor de luptă, respectiv unitatea de efort.

Putem aprecia că cerințele esențiale de realizarea a unității și continuității în operație sunt următoarele:

însușirea deplină a concepției eșalonului superior și a intenției comandantului;

asigurarea continuității conducerii forțelor și concentrarea efectelor;

conjugarea efortului ansamblului de forțe, mijloace și capabilități, indiferent de specializare și categoria de forțe, pentru îndeplinirea misiunii de bază;

asigurarea caracterului centralizat al conducerii, iar atunci când nu este posibil (în operații interdepartamentale sau multinaționale), aceasta este compensată prin cooperarea judicioasă pentru realizarea obiectivelor și intereselor comune;

coordonarea și cooperarea continuă între forțele participante la acțiunile militare;

folosirea unor grupări de forțe ușor dislocabile și a unor dispozitive suple și mobile.

3. Principiul libertății de acțiune constă în asigurarea condițiilor de autonomie în decizie, planificare și desfășurare a operațiilor proprii și de limitare, până la anihilare, a posibilităților de opțiune și de acțiune a adversarului. Altfel spus, libertatea de acțiune se realizează, în principal, prin cucerirea, menținerea și exploatarea inițiativei în desfășurarea acțiunilor proprii, simultan cu limitarea posibilităților de opțiune și acțiune ale inamicului.

Principiul libertății de acțiune, așa cum este enuțat în doctrine și în literatura noastră de specialitate, își are corespondența în caracterul ofensiv al acțiunilor ca și modalitatea cea mai eficace pentru obținerea și menținerea inițiativei și asigurarea libertății de acțiune în vederea obținerii unor rezultate decisive la toate nivelurile acționale.

Îndeplinirea condițiilor de aplicare a principiului libertății de acțiune impune o cunoaștere exactă, consistentă și de actualitate a mediului operațional, pe care să se întemeieze prevederea intențiilor adversarului și a modului cum se vor desfășura acțiunile militare, realizarea unei superiorități de efecte față de adversar, în sectoarele și pe direcțiile cele mai importante, managementul riscului factorilor perturbatori (caracterul incert al informațiilor despre inamic, tendința de a dezinforma, erorile ce pot surveni pe timpul elaborării și transmiterii ordinelor, eforturile fizice la care sunt supuși luptătorii, defecțiuni tehnico-organizatorice, starea vremii etc.).

4. Principiul inițiativei

Aprofundarea studiului asupra conținutului principiului anterior, cel al libertății de acțiune, necesită sesizarea a ceea ce ar trebui făcut pentru a menține libertatea de acțiune, a opțiunilor pentru amplificarea acesteia, cât și a măsurilor de valorificare în măsura dorită.

Impunerea propriilor cursuri de acțiune și intenții asupra adversarului, cucerirea și menținerea inițiativei, realizarea unei capacități ridicate de a prevedea modul cum se vor desfășura acțiunile militare și intențiile adversarului, manifestarea superiorității calitativ-funcționale, flexibilitate în conducere, asigurarea acțiunilor și protecției trupelor, realizarea surprinderii și prevenirea acesteia din partea adversarului, valorificarea condițiilor geoclimatice, economice, demografice ale zonei de acțiune, sunt câteva metode pentru asigurarea libertății de acțiune, sursa vitală a menținerii capacității combative. Respectarea prezentului principiu constituie una dintre condițiile esențiale de succes și de înlăturare a momentelor critice în acțiune. Totodată, libertatea de acțiune asigură presiunea activă, într-un ritm ridicat și continuu al acțiunilor proprii asupra adversarului, influențându-i starea psihică, moralul, motivația de a lupta și creându-i permanent momente critice care să-l oblige la măsuri și contramăsuri reactive.

5. Principiul flexibilității impune adaptarea permanentă a planurilor și a acțiunilor forțelor la transformările de situație neprevăzute care apar în mediul operațional. Flexibilitatea reprezintă și capacitatea forțelor de a îndeplinire a diverselor misiuni pe plan global, într-un mediu multinațional, întrunit și din tot spectrul de operații.

Cerințele acestui principiu sunt împlinite prin instruire realistă, organizare, capabilități avansate de comunicare, exerciții decizionale de stat major și respectarea criteriilor proceselor militare de luare a deciziilor.

Principiul flexibilității se exprimă pe disponibilitatea de a opta pentru varianta cea mai avantajoasă, de a trece cu ușurință de la o acțiune la altă acțiune, de tranziție rapidă la misiuni din întregul spectru de operații, de a se adapta la condițiile concrete, în deplină securitate, fără a-și reduce din forță, eficiență și suplețe.

Ajustarea organizării forței la specificul spațiului de confruntare și cerințelor misiunii rămâne imperativul flexibilității. Recerințele forțelor proprii sunt următoarele: reorientarea rapidă a efortului, redimensionarea forțelor și tranziția facilă de la un tip de misiune la altul în întreg spectrul de operații.

6. Principiul concentrării efortului

Concentrarea efortului în locurile decisive și în momentele hotărâtoare ale luptei a constituit o preocupare predominantă a teoriei militare, condiție esențială de succes. Necesitatea concentrării eforturilor a fost resimțită de foarte multă vreme, concretizându-se în numeroase enunțări teoretice, care au și consacrat-o ca unul dintre cele mai importante principii ale luptei armate. Apreciind importanța concentrării eforturilor, Napoleon afirma: „când vreți să dați bătălia reuniți toate forțele, nu uitați nici una; câteodată un batalion poate să decidă soarta unei zile”.

Chiar dacă a fost enunțat în mod diferit, principiul concentrării eforturilor a exprimat din totdeauna aceleași cerințe: „concentrarea forțelor în spațiu și timp”, „concentrarea mijloacelor” și „superioritatea calitativ-funcțională”.

Din punctul de vedere a componentei cinetice a luptei armate, principiul concentrării acțiunilor hotărâtoare în locurile și momentele determinate pentru cursul ulterior al luptei, bătăliei și operației nu este legat de masarea forțelor, ci de aplicarea forței în raport cu centru de greutate al adversarului, urmărind aducerea acestuia în momente critice. Astfel, concentrarea efortului în locul decisiv și la momentul potrivit se realizează, în principal, prin masarea efectelor puterii de luptă a forțelor proprii, în scopul obținerii superiorității față de inamic.

Principiul concentrării efortului pe direcțiile și în momentele hotărâtoare intră în relație opoziție cu tedința de dispersare tot mai accentuată a elementelor de dispozitiv, mobilitatea acestora și capacitatea lor de a executa oportun manevra, menținându-și nealterate capabilitățile. Comandantul coordonează și sincronizează toate elementele puterii de luptă în locul și la momentul realizării unui efect decisiv asupra adversarului.

Căile de realizare a cerințelor principiului constau în: concentrarea efortului prin acțiunea focalizată (grupată) a forțelor și mijloacelor pe direcții sau sectoare limitate; utilizarea precisă a focului, manevrei și loviturii, în scopul producerii unor pierderi mari adversarului; alegerea judicioasă a direcțiilor și raioanelor favorabile concentrării eforturilor.

7. Principiul întrebuințării economice a forțelor și mijloacelor

Necesitatea angajării selective a capabilităților pentru dirijarea acțiunilor principale către centrul de greutate al adversarului și repartizarea unor forțe minime, strict necesare pe direcțiile secundare, a determinat formularea principiului economiei forțelor și mijloacelor. Acest principiu presupune folosirea, în cea mai eficientă modalitate posibilă, a întregii puteri de luptă disponibile.

Principiul vizează obținerea de rezultate maxime, cu minimum de forțe și mijloace, prin stabilirea judicioasă a scopurilor operațiilor și a misiunilor executanților, în deplină concordanță cu posibilitățile reale, precum și realizarea cantităților de forțe, în funcție de importanța fiecărei misiuni.

Economia de forță presupune ca forțelor proprii să considere următoarele cerințe: dimensionarea grupărilor de forțe în raport cu scopul operației; rapiditatea manevrei pentru protejarea centrului de greutate; necesitatea menținerii unei autonomiei manevriere și logistice; asigurarea compatibilității dinamice a grupărilor de forțe și adaptabilitatea la momente critice; compatibilitatea sistemelor de conducere, asigurare și logistică. Având în vedere cele prezentate putem afirma cerința esențială a acestui principiu: „întrebuințarea la maximum a forțelor pentru scopul principal al războiului și minimum strict necesar de forțe pentru scopuri secundare, iar atunci când dăm bătălia să fim mai tari decât adversarul în momentul voit și în punctul unde voim să producem deciziunea; pe restul frontului să realizăm un echilibru, sau cel puțin o simplă siguranță”.

Aplicarea principiului economiei forțelor și mijloacelor pentru evitarea momentelor critice în acțiunile forțelor proprii presupune prevederea cursurilor de acțiune ale adversarului, stabilirea unor misiuni realiste trupelor proprii, aprecierea justă a consecințelor fiecărei variante de acțiune, îndeplinirea misiunilor cu pierderi minime și eficiență maximă în întrebuințarea mijloacelor.

8. Principiul realizării surprinderii

Surprinderea inamicului, prin care se recomandă ca acesta să fie lovit la momentul, în locul sau prin modalități la care nu se așteaptă, este considerată în teoria și practica luptei armate unul din principiile prin care balanța victoriei în luptă poate fi înclinată în mod decisiv în favoarea forțelor proprii, deoarece prin realizarea surprinderii ele pot obține rezultate majore prin alocarea unor eforturi reduse.

Principiul surprinderii, care ne permite crearea de momente critice adversarului a căror dezvoltare restrânge considerabil capacitatea sa de reacție, permite obținerea victoriei cu forțe minime asupra unui adversar mai puternic. Efectul moral al surprinderii poate afecta centru de greutate abstract al forței adversare provocând, pentru cel surprins, sentimentul inferiorității și posibilitatea înfrângerii. Efectul moral coroborat cu cel material constituie modalitatea principală prin care surprinderea își manifestă autoritatea asupra câștigării inițiativei și crearea momentelor critice: „principiul surprinderii cere a concepe și a executa acțiuni militare în siguranță, încât inamicul să fie lovit în locul, momentul și cu mijloacele neașteptate, găsindu-l nepregătit sau punându-l în situația de a lua cu greu măsuri de contracarare.”

Aplicarea principiului constă în ritmul ridicat operației, valoarea și structura forțelor și mijloacelor, declanșarea neprevăzută a acțiunii, iar condițiile necesare pentru realizarea surprinderii sunt: viteza; informațiile oportune și exacte; inducerea în eroare; aplicarea în forme neașteptate a elementelor puterii de luptă; măsurile de securitate; schimbarea bruscă a tacticii, procedeelor și metodelor de acțiune; folosirea avantajelor oferite de teren și de condițiile atmosferice; continuarea acțiunilor și atunci când acestea apar dezavantajoase.

9. Principiul evitării surprinderii

Evitarea surprinderii constă în totalitatea măsuri și acțiuni întreprinse atât pe timpul pregătirii, cât și pe timpul desfășurării sau încheierii operațiilor și au drept scop punerea forțelor și mijloacelor proprii în poziții avantajoase față de inamic, asigurarea condițiilor favorabile pentru îndeplinirea misiunilor și evitând astfel încercările acestuia de a realiza surprinderea. Ea se realizează prin: culegerea, stocarea, procesarea și diseminarea neîntreruptă a informațiilor (intelligence) pentru cunoașterea situației și caracterului acțiunilor adversarului, precum și pentru zădărnicirea acțiunilor de cercetare ale acestuia; mascarea grupărilor de forțe și păstrarea în secret a planurilor acțiunilor de luptă, a lucrărilor genistice și a altor posibile obiective, inducerea în eroare, organizarea și executarea centralizată a acțiunilor informaționale, psihologice și de luptă radioelectronică.

10. Principiul organizării și executării oportune a manevrei

Ponderea deosebită a manevrei asupra desfășurării și deznodământului operațiilor militare a fost conștientizată din cele mai vechi timpuri, fiind considerată ca un instrument principal în realizarea scopurilor acțiunilor militare. Practica a demonstrat faptul că manevra este indispensabilă altor principii de bază, îndeosebi libertatea de acțiune, concentrarea eforturilor în locul decisiv și la momentul potrivit, surprinderea, economia de forță etc.

În doctrinele actuale se consideră că manevra permite punerea inamicului într-o situație dezavantajoasă, prin deplasarea forțelor proprii în vederea obținerii unui avantaj pozițional față de acesta, în scopul aplicării flexibile și al concentrării efectelor puterii de luptă pentru nimicirea forțelor sau respingerea acțiunilor acestuia, cât și pentru scoaterea forțelor proprii de sub loviturile inamicului.

Abordarea manevrieră a operațiilor asigură comandanților exploatarea succesului, menținerea libertății de acțiune, reducerea vulnerabilității forțelor proprii și obținerea victoriei cu forțe puține, în fața unui inamic superior. Manevra presupune: rapiditate în gândire, planificare, organizare și acțiune; stabilirea și, dacă e cazul, schimbarea direcției principale de efort; aplicarea echilibrată a principiului concentrării forțelor și mijloacelor.

În funcție scopul urmărit, de amploarea, natura forțelor și mijloacelor participante și mediul de desfășurare, precum și forma de acțiune în cadrul căreia se execută, în teoria și practica militară se operează cu diferite tipuri (categorii) de manevră de forțe și mijloace sau de foc: terestră, aeriană, navală și combinată (aeroterestră, aeronavală, de desant aerian sau desant maritim ș.a), iar după criteriul amplorii acțiunii, manevra poate fi de nivel strategic, operativ sau tactic.

Scopul manevrei diferă de la o formă a acțiunilor militare la alta. Astfel, în apărare, manevra de foc, forțe și mijloace se execută pentru lovirea inamicului în fața limitei dinainte a apărării, mutarea efortului de pe o direcție pe alta, executarea ripostelor ofensive, precum și pentru lovirea inamicului pe linii interioare (din poziție centrală), iar în ofensivă pentru a aplica grupărilor de forțe ale inamicului aflate în apărare lovituri pe linii interioare (din poziție centrală), pe linii exterioare, lovituri în adâncime și lovituri frontale, cât și pentru învăluirea și întoarcerea forțelor acestuia.

11. Realizarea și menținerea rezervei de forțe și mijloace constau în stabilirea și menținerea în permanență a unor forțe și mijloace la dispoziția comandantului pentru întărirea efortului pe unele direcții sau pentru sporirea puterii loviturilor în momentele decisive ale operațiilor și pentru a interveni în situațiile neprevăzute.

În orice situație, comandantul trebuie să aibă o rezervă neangajată, gata de acțiune. Odată ce rezerva desemnată inițial a fost angajată, trebuie constituită alta, chiar dacă aceasta presupune o schimbare a repartiției forțelor și mijloacelor.

Rezerva este destinată rezolvării unor situații critice neprevăzute, care pot apărea pe timpul desfășurării operației și se compune din unități ale forțelor luptătoare, de regulă, fără întăriri.

Rezerva de forțe și mijloace se realizează și prin: reducerea la minim a pierderilor; asigurarea sprijinului logistic și a timpului de odihnă; aprovizionarea și completarea oportună a consumurilor și a pierderilor; înlocuirea unităților pentru completare și refacere.

În ofensivă, întrebuințarea rezervei (unitar sau pe grupări), în special atunci când forțele în sprijinul nemijlocit al efortului principal nu se constituie sau valoarea acestora este redusă, trebuie să realizeze capacitatea de a răspunde în mod adecvat unor evenimente neprevăzute care apar pe timpul luptei:

oprirea (respingerea) unui contraatac dintr-o direcție sau într-un moment neașteptat și (sau) căruia forțele destinate prin concepția operației nu-i pot face față;

atacul unor obiective vitale sau nou apărute și pentru care forțele de angajare imediată și forțele de angajare ulterioară nu sunt suficiente;

nimicirea desantului inamicului utilizat prin surprindere;

alte situații neprevăzute.

În ofensivă, rezerva se dispune de regulă, în raioane de dispunere (concentrare), ier misiunile generale ale rezervei pot fi:

oprirea (participarea la oprirea) unor forțe ale inamicului pătrunse în mod neașteptat – sub aspectul momentului și locului pătrunderii, al valorii forțelor pătrunse și al vitezei de înaintare a acestora în dispozitivul de apărare;

nimicirea inamicului pătruns în interiorul apărării prin participarea la contraatacul executat cu forțele de angajare ulterioară sau executarea unor contraatacuri în situații și condiții neprevăzute;

nimicirea forțelor inamicului infiltrate prin surprindere pe la flancuri și prin intervale sau lansate în mod neașteptat în spatele dispozitivului forțelor proprii;

înlocuirea unor forțe de la contact.

Angajarea rezervei trebuie realizată în urma analizei temeinice a situației și a timpului necesar deplasării, desfășurării și intrării în acțiune a forțelor din cadrul acesteia.

12. Principiul cooperării impune integrarea acțiunilor unităților, genurilor de armă, categoriilor de forțe, instituțiilor guvernamentale și organizațiilor civile. În îndeplinirea misiunilor încredințate, în operațiile specifice luptei armate, dar și în celelalte tipuri de operații, de o mare importanță este cooperarea între arme și specialități dar mai ales între categoriile de forțe, între Forțele Terestre, Forțele Aeriene și Forțele Navale.

Procedeele de cooperare sunt determinate de timp, spațiu și de misiunile sau obiectivele pentru care se impune coordonarea eforturilor. Cooperarea în timp presupune executarea operațiilor simultan sau succesiv, de către participanți, în vederea îndeplinirii obiectivului. Procedeul de cooperare în care spațiul constituie obiectivul de analiză, presupune desfășurarea operațiilor fie în zone comune, fie în zone adiacente care facilitează realizarea scopurilor comune. Cooperarea pe obiective (misiuni) se exprimă prin caracterul comun sau complementar al acestora. Alegerea unei forme sau a unui procedeu se face în conformitate cu determinările obiective ale momentului în care se organizează și (sau) se detaliază cooperarea.

13. Principiul siguranței și protecției

Noțiunea de securitate este sinonimă cu cea de siguranță, ambele semnificând „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de siguranță, de liniște, izvorât din absența oricărui pericol”.

Securitatea acțiunilor și a forțelor reprezintă o condiție esențială pentru protejarea obiectivelor importante și centrului de greutate al forței precum și pentru evitarea momentelor critice care ar duce la pierderea sau reducerea puterii de luptă și neîndeplinirea misiunii. „Protejarea forței sporește puterea de luptă proprie dar, totuși, comandanții nu trebuie să fie excesiv de precauți, deoarece pentru a reuși ei trebuie să-și asume un risc necesar și calculat, inevitabil în război.” Aplicarea acestui principiu presupune unele măsuri de siguranță informațională, acțională, morală, pentru prevenirea surprinderii și reducerea vulnerabilității forțelor proprii ca o necesitate vitală și o condiție primordială a succesului.

Siguranța și protecția constau dintr-un ansamblu de măsuri și acțiuni desfășurate continuu pentru asigurarea condițiilor de siguranță acțională, morală și materială necesare planificării și desfășurării operațiilor, prevenirii (interzicerii) realizării surprinderii și obținerii unui avantaj neașteptat de către inamic, precum și reducerii vulnerabilității forțelor proprii în raport cu misiunea, inamicul, timpul, spațiul și capabilitățile de luptă.

Noul cuncept de protecție multidimensională are drept obiectiv controlul spațiului de luptă, în măsură să asigure protecția forțelor proprii față de întreaga gamă de amenințări, exercitate din orice dimensiune spațială (terestră, aeriană, cosmică ori informațională), astfel încât să se mențină libertatea de acțiune pe timpul deplasării, manevrelor și angajării, reducând în același timp capacitatea adversarului de a interfera în acțiunile trupelor proprii. Protecția multidimensională este caracterizată de capacitatea de a: identifica și urmări vulnerabilitatea forțelor proprii ce constituie obiective potențiale pentru adversar; deosebii în mod clar, precis și fără echivoc forțele proprii de cele ale adversarului, la toate nivelurile și eșaloanele, prevenind astfel acțiunile și focul fratricid; reduce riscul și limita pierderile, altele decât cele produse prin luptă, printr-o gamă largă de misiuni specifice (exemplu măsuri de siguranță și medicale).

14. Principiul simplității planurilor și a ordinelor

Necesitatea ca planurile și ordinele să fie cât mai simple și clare a fost conștientizată de gânditorii militari, încă din Antichitate. În acest sens, Sun Tzî susținea că „un bun general trebuie să dea ordine clare, precise, fără echivocuri sau confuziuni, în puține cuvinte și la momentul potrivit”.

Acest principiu are în vedere, în principal, exercitarea a două funcții și atribute ale conducerii: planificarea și comanda.

Dacă ne referim la componentele care privesc planificarea acțiunilor și darea misiunilor, în prezent, planificarea acțiunilor se bazează pe criterii științifice, pe analize și calcule precise, prin care ne asigurăm că toate forțele vor primi misiuni în raport cu posibilitățile lor, iar eforturile vor fi îndreptate spre același scop: obținerea succesului cu pierderi și consumuri minime.

Planurile simple, funcționale, cuprinzând măsuri, activități și acțiuni exprimate clar, judicios fundamentate din punct de vedere al situației, misiunii, posibilităților reale și deciziei, reduc considerabil pericolul confuziilor, ușurând materializarea lor de către executanți și acțiunea unitară. Se poate aprecia că o planificare judicioasă, care poate fi aplicată cu ușurință, în timpul cel mai scurt, este de preferat uneia în detaliu, dar realizată cu întârziere, aceasta întrucât tergiversarea acesteia este în detrimentul eșaloanelor subordonate cărora, mai ales la nivel tactic, trebuie să li se acorde cel mai mult timp pentru pregătirea acțiunilor.

15. Principiul menținerii unui moral ridicat. Moralul se reflectă în voința de a lupta și a obține victoria, fiind adesea decisiv pentru rezultatul operațiilor. Moralul ridicat se realizează prin instruire realistă, solicitantă și creativă și se menține prin exemplul personal al comandanților, asigurarea necesităților de bază și formarea spiritului de corp.

Presupune luarea măsurilor pentru realizarea coeziunii și spiritului de echipă în cadrul unității, precum și măsuri pentru asigurarea continuă a asistenței medicale adecvate, revenirea rapidă în cadrul unităților a luptătorilor cu răni ușoare și pentru utilizarea eficientă a sistemelor de evacuare, reparare și înlocuire a materialelor necesare condițiilor optime de trai și a sănătății militarilor.

Prin actul de conducere a oamenilor din subordine, liderul îi motivează în momentele de mare dificultate și pericol și îi le imprimă aspirația de îndeplinire a misiunii.

16. Sprijinul logistic rămâne o condiție vitală pentru succesul oricărei operații și are în vedere asigurarea resurselor necesare îndeplinirii misiunilor. Acesta trebuie să fie flexibil și în deplină concordanță cu intenția comandantului și concepția operației.

Forțele logistice încorporează o varietate de specialități tehnice (unități de aprovizionare și transport; de mentenanță; medicale; sanitar veterinare; de comenduire și îndrumare a circulației; bancare de campanie) și activități funcționale incluzând sprijinul și susținerea logistică, precum și folosirea infrastructurii disponibile din zona de responsabilitate.

Prin sprijinul logistic, forțele sunt asigurate din punct de vedere material și al asistenței, urmând fluxul surse de aprovizionare – militarii aflați în operație, în vederea desfășurării cu succes a misiunii.

Impementarea tehnologiilor informaționale a determinat apariția conceptului de logistică în rețea care ar permite un răspuns rapid în caz de criză, a urmări și putea schimba rapid destinația cantităților de materiale și mijloace necesare, chiar și pe timpul transportului acestora și a livra beneficiarilor cantități și categorii de materiale adaptate situației concrete și a asigura susținerea direct la nivel strategic, ca și la nivel operativ și/sau tactic a acțiunilor militare. Sistemele informaționale avansate și alte modernizări tehnologice acreditează noi concepte, precum modularitatea, managementul rapid, distribuția pe câmpul de luptă ce contribuie la configurarea conceptului de concentrare logistică.

2.2. Abordarea progresivă a principiilor războiului de către Statele Unite ale Americii

Conform manualului pentru operații ale armatei americane din 2001, instrumentul de bază pentru orientarea planificării și execuției invaziei Irakului din 2003, doctrina pentru întregul spectru de operații depinde de o serie de fundamente conceptuale atât pentru execuția în teren cât și pentru formarea liderilor. Aceste fundamente asigură generarea, dislocarea și susținerea forțelor Armatei. În final, cunoașterea și modul de aplicare a acestora permit forțelor armatei să fie decisive în toată gama de operații.

Manualul pentru operații împarte aceste fundamente, baza operațiilor în spectru complet, în:

Elementele puterii de luptă – prin combinarea și aplicarea cărora se creează baza generării puterii de luptă superioare;

Principiile războiului – ghidează și instruiesc comandanții pe măsură ce aplică elementele puterii de luptă;

Tezele operațiilor – caracterizează atât substanța cât și forma operațiilor în spectru complet. Acestea sunt impregnate în doctrina armatei;

Cadrul operațional – relaționează activitățile armatei în timp, spațiu și scop. Combinate cu cerințele operațiilor, cadrul furnizează comandanților o baza conceptuală pentru aplicarea puterii de luptă.

Comandanții combină și utilizează capabilitățile forțelor întrunite în moduri complementare și asimetrice aplicând puterea de luptă pentru obținerea rezultatelor decisive în întreaga gamă de operații.

Elementele puterii de luptă

Capacitatea armatei de a lupta și a învinge reprezintă baza succesului în toate operațiile, indiferent dacă forța letală e utilizată sau nu. Această capacitate reprezintă puterea de luptă, totalitatea mijloacelor distructive și de coerciție pe care o forță militară le poate aplica asupra adversarului la un anumit moment. Comandanții aplică elementele puterii de luptă – manevra, puterea de foc, leadership-ul, protecția și informația – pentru a îndeplinirea cerințelor pentru înfrângerea inamicului. Înfrângerea acestuia necesită adâncirea disproporționalității dintre puterea de luptă a forțelor proprii față de cea a adversarului. Comandanții reușesc acest lucru prin sincronizarea elementelor puterii de luptă proprii pentru crearea efectelor la punctele decisive din timp și spațiu. Puterea de luptă concentrată asigură succesul și anulează orice șansă a inamicului de a menține o rezistență coerentă. Efectele cumulate create de sincronizarea elementelor puterii de luptă reprezintă mijlocul cel mai sigur de limitare a pierderilor proprii și de încheiere rapidă a campaniei sau operației.

Fundamentele operațiilor

Principiile războiului și a cerințele operațiilor constituie fundația doctrinei operațiilor a armatei americane, acestea rămânând cerința succesului în planificarea și desfășurarea operațiilor.

Principiile războiului

Cele nouă principii ale războiului prezente în doctrina americană asigură orientarea generală pentru conducerea războiului și a operațiilor militare altele decât războiul la nivel strategic, operațional și tactic. Principiile au fost publicate pentru prima dată de armata americană la sfârșitul Primului Război Mondial, trecând testele analizei, experimentărilor și a practicii fără a suferi mari modificări.

Potrivit FM 3-0 Operații, publicat iunie 2001, principiile războiului sunt următoarele:

Obiectivul;

Ofensiva;

Masarea efectelor;

Economia de forțe;

Unitatea comenzii;

Securitatea;

Surpriza;

Simplitatea.

Manualul subliniază faptul că aceste principii nu sunt o listă de criterii care trebuie îndeplinite, neaplicându-se la fel în fiecare situație. În schimb, acestea rezumă caracteristicile operațiilor încheiate cu succes. Valoarea reală constă în educarea liderilor militari prin analiza aplicării principiilor asupra studiului campaniilor trecute, a operațiilor majore și a bătăliilor.

Obiectivul – direcționarea fiecărei operații militare spre un obiectiv clar definit, decisiv și accesibil.

La nivelurile operativ și tactic, toate acțiunile contribuie la îndeplinirea obiectivelor eșaloanelor superioare. Acest principiu conduce întreaga activitate militară, orice comandant care are o misiune de îndeplinit este nevoit să înțeleagă clar finalitatea dorită. La nivelul strategic, este necesară o viziune clară asupra stării finale a teatrului, care include în mod normal aspecte ale dimensiunii politice. Comandanții trebuie, astfel, să înțeleagă modul în care condițiile militare îndeplinite contribuie la atingerea scopurilor politice.

În stabilirea obiectivului, liderii militari sunt nevoiți să considere și constrângerile și legitimitatea, mai ales în cadrul operațiilor de stabilitate și sprijin. Mărimea forței folosite în atingerea obiectivului trebuie calculată și ajustată în conformitate cu scopul strategic. Obiectivul militar stabilit trebuie să fie acceptat și susținut de grupul, agenția, guvernul constituite legal de către populația din aria de operații, altfel sprijinul pentru acțiunea militară se reduce iar obiectivul devine imposibil de îndeplinit.

Perseverența constituie un atribut esențial al comandanților, întrucât în cadrul operațiilor ofensive și defensive succesul de scurtă durată poate surveni rapid, însă posibila necesitate a executării operațiilor de stabilitate și sprijin prelungite necesită cimentarea unor obiective strategică de durată.

Ofensiva – câștigă, menține și exploatează inițiativa.

Acțiunea ofensivă constituie esența operațiilor de succes, este cheia rezultatelor decisive. Acțiunile ofensive directează natura, scopul și tempoul operației pentru a forța inamicul să reacționeze. Operațiile ofensive sunt esențiale pentru păstrarea libertății de acțiune necesară, exploatarea vulnerabilităților, impunerea voinței proprii asupra inamicului sau a situației și capacitatea de reacție la fluiditatea factorilor ce influențează câmpul de luptă.

Masarea efectelor – concentrarea efectelor puterii de luptă la momentul și locul decisive.

Comandanții concentrează efectele puterii de luptă pentru copleșirea inamicului sau pentru câștigarea controlului asupra situației. Masarea în timp aplică elementele puterii de luptă simultan împotriva țintelor multiple, cea în spațiu concentrează efectele asupra unei singure ținte. Situația va fi dominată de alegerea oricărei opțiuni, comandanții decid metoda care se potrivește cel mai bine împrejurărilor. Armata americană aplică amândouă opțiunile simultan din ce în ce mai mult, masând efectele depline ale puterii de luptă în operațiile întrunite, reușind să copleșească întregul sistem de apărare a inamicului înainte ca acesta să mai poată avea o reacție semnificativă.

Masarea efectelor fără concentrarea fizică a forțelor se poate executa la un nivel superior față de trecut, sprijinul prin foc complentează manevra rapidă și fluidă. Asupra elementelor critice ale forțelor inamice se aplică întregul efect al puterii de luptă pentru anularea coerenței defensivei. Acesta poate fi aplicat simultan în timp și spațiu într-un punct din aria de operații, doar în timp pe timpul operațiilor simultane nelineare. Comandanții combină operațiile simultane și secvențiale pentru masarea efectelor în timp și spațiu.

Economia de forțe – alocarea minimului de putere de luptă esențială eforturilor secundare.

Acest principiu este reciproc celui al masării efectelor. Implică acceptarea riscului prudent în zonele selectate pentru obținerea superiorității – al efectului copleșitor – în operația decisivă. Economia de forțe impune discriminarea întrebuințării și distribuției de forțe astfel încât nici un element subordonat nu rămâne fără sarcină atribuită.

Manevra – plasarea inamicului în poziție dezavantajoasă prin aplicarea flexibilă a puterii de luptă.

Atât ca element al puterii de luptă cât și ca principiu al războiului, manevra concentrează și dispersează puterea de luptă în spațiu și menține inamicul în dezavantaj. Manevra eficace menține adversarul într-un continuu dezechilibru prin obligarea de a confrunta noi probleme și pericole într-un ritm mai mare decât este în măsură să reacționeze. Armata americană câștigă și păstrează libertatea de acțiune, reduce vulnerabilitățile proprii și exploatează succesul prin manevră.

Trebuie reținut faptul că manevra implică mai mult decât deplasarea și sprijinul prin foc, presupunând și aplicarea dinamică și flexibilă a leadership-ului, puterii de foc, informației și protecției forțelor. Principiul solicită comandanților flexibilitatea în gândire, planificare și combinarea iscusită a masării efectelor, surprizei și economiei de forțe.

Unitatea de comandă – asigurarea unității de efort pentru fiecare obiectiv sub responsabilitatea unui singur comandant.

Dezvoltarea puterii de luptă depline a unei forțe necesită, fără îndoială, unitatea de comandă. Aceasta presupune direcționarea și coordonarea tuturor forțelor pentru îndeplinirea obiectivului de către un singur comandant. Cooperarea conduce la coordonare, însă unificarea acțiunilor impune acordarea autorității necesare unui singur comandant.

Natura multinațională, întrunită, interagenții a acțiunilor unificate creează situații în care comandantul militar nu controlează în mod direct totalitatea elementelor din aria operațională. În absența acestei autorități unice, comandanții cooperează, negociază, astfel construindu-se consensul necesar obținerii unității de efort.

Securitatea – interzicerea inamicului de a obține un avantaj neașteptat.

Securitatea protejează și conservă puterea de luptă. Nu presupune însă o precauție excesivă, riscul calculat este inerent în confilict. Starea de securitate rezultă din măsurile luate de măsurile de elementul de comandă pentru a se proteja de acțiuni surpriză, interferențe, sabotaj, inducerea în eroare a adversarului având o contribuție majoră pentru întărirea securității. Pericolul rezultat din acțiunile asimetrice intensifică nevoia de eforturi în această direcție, chiar și în medii cu amenințare scăzută.

Suprinderea – lovirea adversarului într-un moment, spațiu sau manieră pentru care este nepregătit.

Principiul de față este reciproc celui al securității. Obținerea suprinderii rezidă din executarea acțiunilor pentru care un inamic sau adversar este nepregătit, fiind un multiplicator de luptă important dar temporar. Suprinderea totală a inamicului nu este necesară, fiind nevoie de conștientizarea suficient de târzie a intențiilor forțelor proprii pentru a nu mai putea reacționa eficient. Factorii care contribuie la obținerea suprinderii includ viteza, superioritatea informațională și asimetria.

Simplitatea – pregătirea simplă, clară a planurilor și a ordinele concise pentru asigurarea înțelegerii depline a misiunii.

Elaborarea planurilor și transmiterii ordinelor într-o manieră simplă și directă reduc confuzia și interpretările greșite. Factorii METT-TC determină nivelul de simplitate cerut. Planurile simple executate la timp rămân superioare celor detaliate tardiv. Comandanții de la toate nivelurile confruntă beneficiile aparente ale unui concept al operațiilor complex cu riscul în care subordonații nu vor fi capabili să-l înțeleagă sau să-l aplice.

Operațiile multinaționale valorifică la maximum principiul de față. Diferențele multiple în materie de limba vorbită, doctrină și cultură complică și conduc la accentuarea confuziei inerente în operațiile multinaționale.

Tezele operațiilor

Conform manualului pentru operații ale armatei americane din 2001, FM 3-0 Operations, succesul armatei în operații depinde de abilitatea acesteia de a opera în concordanță cu un set de cinci teze fundamentale: inițiativa, agilitatea, sincronizarea și versatilitatea. Sunt considerate adevăruri obiective, independente de subiectul cunoscător, care sunt esențiale în obținerea victoriei.

Inițiativa

Prezenta teză conține componente operaționale și individuale și reprezintă setarea sau dictarea termenilor de ducere a acțiunilor pe parcursul unei lupte sau operații. Implică spirit ofensiv în toate operațiile, comandanții urmăresc conformarea adversarului propriilor obiective operaționale. Liderii anticipează evenimentele în spațiul de luptă iar prin comandă și control forțele proprii acționează mai rapid decât adversarul, păstrându-și libertatea de acțiune.

Din perspectivă individuală, inițiativa reprezintă abilitatea de a demara automat, de a acționa când nu există instrucțiuni clare sau în momentul schimbării situației. Liderul cu inițiativă caută să decidă și să inițieze acțiuni independente când conceptul operației pierde din aplicabilitate sau când apare o oportunitate neanticipată pe care, dacă o exploatează, va conduce la îndeplinirea obiectivului misiunii. În pofida progreselor tehnologice care au rol important în ameliorarea actului de comandă și control, inițiativa individuală rămâne cerință necesară succesului operațiilor. Exercitarea acestui element necesită disciplinare, lideri competenți și pregătiți care își înscriu acțiunile în cadrul intenției comandantului.

Inițiativa presupune delegarea autorității decizionale către cel mai jos nivel posibil, comandanții urmăresc remiterea către subordordonați a unui grad cât mai mare de libertate de acțiune. Modalitatea de realizare a acestui deziderat constă în încurajarea acțiunilor agresive prin darea de ordine orientate pe misiune. Acestea desemnează sarcini fără specificarea manierei de executare pentru a da comandanților posibilitatea de a se concentra pe aspectele critice ale misiunii. Desigur, ordinele orientate pe misiune comportă exercitarea inițiativei de către subalterni instruiți, motivați și disciplinați.

Această teză fundamentală pretinde diferite forme de aplicare în funcție de misiune. În operația ofensivă, exercitarea inițiativei implică dezechilibrarea adversarului prin lovituri puternice și neașteptate. Pentru a reuși acest lucru, comandanții nu vor permite redresarea inamicului după șocul inițial al atacului. Păstrarea inițiativei presupune planificare anticipativă, dincolo de misiunea inițială. În spiritul acestui principiu, comandanții sunt într-o cercetare continuă a vulnerabilităților adversarului, masează efectele puterii de luptă în regim agresiv pentru a exploata oportunitățile apărute.

În operația de apărare, comandanții urmăresc suprimarea avantajelor inițiale ale atacatorului și obținerea libertății de acțiune. Astfel, repurtarea inițiavei decurge din determinarea adversarului de a reacționa la cursul de acțiune al forțelor proprii. Odată ce acest lucru este realizat, forțele din apărare vor examina oportunitățile ofensive, vor utiliza manevra și puterea de foc pentru a-și impune ritmul propriu al operației.

Câștigarea și menținerea inițiativei în operațiile de stabilitate și sprijin reclamă o înțelegere pătrunzătoare a situației facțiunilor beligerante. Prin anticiparea necesarului de resurse și a modului de utilizare a acestora, comandanții vor fi capabili să aplaneze crizele înainte ca acestea să degenereze în conflicte deschise, să minimizeze suferința umană și să asigure serviciile esențiale populației.

Agilitatea

Potrivit concepției armatei S.U.A., această teză de bază a operațiilor reiese din capabilitatea de a disloca și întrebuința forțele și mijloacele în întregul spectru al operațiilor. Comandanții permută operațiile ofensive, de apărare, de stabilitate și sprijin în funcție de modificarea variabilelor mediului operațional. Agiliatea presupune mai mult decât rapiditate fizică; impune flexibilitate intelectuală și capacitate înaltă de conceptualizare. Trebuie să fie o trăsătură a liderilor de la toate nivelurile: comandanții agili se adaptează imediat situațiilor nefamiliare, aplică la nivel de artă doctrina asimilată și iau decizii prompte. Trebuie evidențiată interdependența acestei teze cu celei a inițiativei: cucerirea, menținerea și exploatarea inițiativei nu este posibilă fără abilitatea de mișcare și adaptare rapidă. La fel, în ipoteza unor forțe mobile dar care reacționează la acțiunile inamicului, fără a-și asigura libertatea de mișcare și inițiativa, această teză își pierde din semnificație.

Adâncimea

Teza reprezintă extensia operațiilor în timp, spațiu și resurse, folosită de comandanți pentru obținerea spațiului pentru manevră eficientă, timpul și resursele necesar pentru conducerea operațiilor. Această caracteristică permite păstrarea ritmului în ofensivă și presiunea asupra luptei. În apărare adâncimea creează oportunități pentru manevră pe direcții multiple, menținând elasticitatea dispozitivul propriu. În operațiile de stabilitate și sprijin, adâncimea extinde influența în timp, spațiu, scop și resurse pentru modificarea mediului și a condițiilor.

În toate tipurile de operații, menținerea capacității de adâncime a acțiunii, provine din disponibilitatea resurselor. Adâncimea cantitativă, pozițională și mobilă a resurselor este critică în executarea operațiilor militare. Comandanții echilibrează acest aspect cu agilitatea. Un aparat logistic vast poate încetini manevra, unul inadecvat însă poate transforma forța într-una fragilă și vulnerabilă.

Sincronizarea

Sincronizarea impune dispunerea activităților în timp, spațiu și scop pentru concentrarea puterii de luptă maxime în punctul decisiv din spațiu și timp. Masarea efectelor este imposibilă în lipsa sincronizării. Acest instrument este utilizat în cooperare cu agilitatea și inițiativa; niciodată un comandant nu va pierde inițiativa sau va rata o oportunitate decisivă în favoarea păstrării sincronizării. Anumite acțiuni – războiul electronic, suprimarea apărării aeriene inamice, mutarea efortului de pe o direcție pe alta – se petrec înainte de acțiunea decisivă, la distanțe mari între ele. Comandanții le sincronizează îndeaproape pentru a concentra efecte copleșitoare în timp și spațiu.

Versatilitatea

Această teză constituie abilitatea forțelor armate de a îndeplini cerințele misiunilor diverse din întregul spectru al operațiilor. Depinde de lideri adaptabili, militari competenți și dedicați și de o forță armată echipată corespunzător. Timpul și resursele disponibile limitează numărul de sarcini pe care o unitate le poate executa la standardele cerute. Comandanții maximizează versitilitatea prin crearea capabilităților multiple ale subunităților. Versatilitatea reprezintă o caracteristică a unităților multifuncționale. Liderii ajustează organizarea forțelor pentru fiecare misiune prin cunoașterea abilităților fiecărui tip de unitate. Spre exemplu, poliția militară poate furniza demonstrație de forță mobilă, letală, restabilirea ordinii publice, organizarea deținuților și sprijinul operațiilor de menținere a păcii. Unitățile de geniu sunt capabile de reconstrucție a infrastructurii, stabilirea bazelor și menținerea liniilor de comunicații.

CAPITOLUL 3. Analiză asupra modului de aplicare a legilor și principiilor războiului și luptei armate în operația iraqi freedom – Studiu de caz

3.1. Tratarea din perspectivă doctrinară a desfășurării operației

Cadrul general al invaziei

În comparație cu primul conflict din 1991, în care efortul a fost concentrat în special pe mijloacele militare și pe trupe, acum s-a urmărit decapitarea regimului lui Saddam Hussein prin țintirea bazelor puterii instituționale ale regimului de la Bagdad, inclusiv a palatelor prezidențiale, a bazelor și cazărmilor militare și a celor de poliție și securitate.

Totodată, s-a acordat o atentie deosebită orașului Tikrit, orașul unde s-a născut Saddam Hussein, dar urmau să fie evitate elemente de infrastructură precum poduri și alte. Conform planurilor, majoritatea trupelor Irakului urma să fie scoase din planurile de lovire, cu condiția ca ele să nu fi opus nicio rezistență sau să nu fi arătat nici o intenție de a împiedica operațiile Coaliției. Militarii irakieni au fost invitați să dezerteze, cu promisiunea că nu vor avea nimic de suferit din partea trupelor coaliției.

Conform acestei concepții, forțele aeriene urmau să își aducă cea mai mare contribuție dintre toate conflictele recente. Un număr impresionant de sisteme de lovire, și aici putem aminti aviația de vânătoare, rachete de croazieră și bombardiere, aveau să fie implicate într-o operație masivă de demonstrare a forței de lovire prin foc, inițial principalele ținte fiind sistemele antiaeriene și sistemele cu potențial de lansare a munițiilor chimice.

Unul dintre cursurile de acțiune prevedea folosirea a 16 bombardiere invizibile B-2 chiar în prima noapte a campaniei, pentru a executa lovituri chirurgicale asupra țintelor puternic protejate și a celor îngropate adânc în pământ, cum erau buncărele ce găzduiau centre de comunicații sau sisteme de armament. Conform planului, bombardierele aveau să decoleze atât din bazele de proveniență, baza aeriană Whiteman, Missouri, SUA, cât și de pe insula britanică Diego Garcia, din mijlocul Oceanului Indian. În același timp, bombardierele B-52 și navele maritime urmau să lanseze rachete de croazieră asupra palatelor prezidențiale și facilităților de informații.

O parte din planificatorii militari au estimat perioada dintre cele două campanii (cea aeriană și cea terestră) la una-două zile, iar conform estimărilor altora, la 10-14 zile. Kuweitul urma să fie punctul de plecare al campaniei terestre, dar perioada petrecută în sudul Irakului și mai ales în zona Câmpiei Mesopotamici dintre Tigru și Eufrat (zonă mlăștinoasă și puternic frământată) trebuia să fie cât mai redusă. În schimb, forțele principale urmau să înainteze către Bagdad prin deșertul care acoperă partea de vest și de sud-vest a Irakului.

Începând cu prima parte a anului 2002, forțele americane dislocaseră câte un set de tehnică și echipamente de nivel brigadă, unul în Kuweit și altul în Qatar, iar în portul din insula Diego Garda mai dispuneau de încă două, îmbarcate pe nave maritime. Acest echipament era suficient pentru o mare unitate de nivel divizie cu trei brigăzi și pentru o a patra brigadă independentă. ,La mijlocul anului 2001 se anunțase că două seturi de echipamente de brigadă urmau să fie retrase din Europa, dar nu era clar când urma să aibă loc operațiunea și nici locul în care urmau să fie dislocate”.

De asemenea, o brigadă expediționară de infanterie marină din subordinea Corpului Expediționar Marin se găsea la Diego Garcia și fusese alocată Comandamentului Central, alte două brigăzi aflate îmbarcate pe vase și situate în Mediterană și în Pacific putând fi alocate Comandamentului Central, în caz că situația impunea acest lucru.

,Rolul principal în campania terestră urma, probabil, să fie jucat de Divizia 1 Tancuri Ușoare (dislocată în Fort Hood, Texas), Divizia 3 Infanterie (dislocată în Fort Steward) și Divizia 101 Aeropurtată (dislocată în Fort Campbell) ”. În cazul în care ar fi fost necesar, a patra mare unitate, Divizia 4 Infanterie, trebuia să întărească efortul terestru. De asemenea, trupele de Forțe Speciale, împreună cu o parte din Divizia 101 Aeropurtată, ar fi trebuit să desfășoare operații în nordul Irakului, având ca punct de pornire bazele militare ale SUA aflate în Turcia sau Germania.

Conform unui alt curs de acțiune, gruparea forțelor de asalt ar fi trebuit concentrată la distanță față de zona de operații, în Turcia sau în alte baze militare din Europa, urmând ca în momentul începerii atacului să fie dislocate cu rapidiate în Irak.

Mai mult decât atât, un al treilea curs de acțiune presupunea dislocarea trupelor în apropiere, cât mai în ascuns posibil, în Arabia Saudită, unde controlul statului asupra mijloacelor de comunicare în masă și numărul mare de aeroporturi jucau un rol determinant. În unele cercuri de la nivelul Pentagonului se credea că Iordania ar fi permis pregătirea pe teritoriul său a unor misiuni speciale de localizare și supraveghere a rachetelor Irakului.

Un probabil atac din nordul Irakului (dinspre Turcia), ar fi fost foarte diferit față de atacul din sud. Zona Munților Zagros cu înălțimi de până la 2.500 de metri și dealurile neregulate făceau ca un atac cu unități de blindate sa fie puțin probabil. Singurele posibilități pentru traversarea munților erau reprezentate de o cale ferată și de trei comunicații rutiere mari.

Una din cele mai probabile ipoteze era ca Forțele Speciale să fie introduse prin Turcia. Un prim obiectiv major ar fi fost orașul Kirkuk, unde se găsesc importante câmpuri petroliere și care are în apropiere un aeroport, care ar fi putut fi folosit pentru transportul forțelor cu ajutorul elicopterelor. Forțele speciale puteau, de asemenea, să fie introduse în apropierea unui aeroport din Mosul.

Rezistența irakiană era estimată la două batalioane de luptători din corpurile 1 și 5 și Corpul de Nord al Gărzii Republicane, care era dislocat la Mosul, plus forțele terestre regulate.

Din momentul cuceririi și disponibilizării aeroporturilor, aviația de transport strategic putea să înceapă să sosească, să debarce tehnica blindată și toate celelalte echipamente. Forțele terestre de întărire ar fi ajuns, de asemenea, folosind inclusiv elicopterele Apache și Black Hawk. Era de așteptat ca această operațiune să dureze numai câteva zile.

Se estima ca cea mai mare rezistență să fie întâmpinată în orașe, în special în Bagdad. Aprecierea generală era că potențialele forțe ce urmau să lupte cu înverșunare în zonele urbane erau reprezentate în mod deosebit de Garda Specială Republicană, unitățile de elită ale regimului lui Saddam. Mai mult decât atât, avantajele puterii de foc și ale cercetării aeriene de care puteau beneficiau forțele coaliției erau foarte reduse.

O populație civilă ce ar fi întâmpinat călduros trupele invadatoare, ar fi asigurat sprijin, informații și ar fi evitat lupta urbană – costisitoare financiar și din punctul de vedere al timpului. Opoziția pe scară largă adresată trupelor coaliției ar fi orientat operația către scenariul cel mai rău.

Analiștii militari estimau că un atac putea fi lansat după un interval de timp cuprins între 45-60 de zile după ce președintele ar fi dat ordinul iar durata efectivă a războiului nu ar fi fost mai mare de o săptămână sau, în cel mai rău caz, nu mai mult de 3 luni.

În cea de-a doua jumătate a lunii ianuarie 2003, în comunicatele de presă referitoare la o posibilă invazie americană a început să se discute despre o potențială strategie militară, denumită „Dominarea Rapidă” sau „Șoc și Groază”.

Principalul scop al acestei strategii era acela de a afecta percepția, abilitatea și voința adversarului de a răspunde la un atac coordonat executat de SUA. Planul urmărea inducerea unei stări suficient de puternică de șoc și groază astfel încât irakienii să fie în imposibilitatea de a reacționa.

Astfel, Dominarea Rapidă asigura posibilitatea controlului imediat și extins, în interiorul, dar și în afara zonei de interes operațional. Dincolo de realizarea unei forțe decisive și a unei stări de dominare a câmpului de luptă, autorii strategiei previzionau că Dominarea Rapidă va asigura capacitatea de a obține mult mai eficient și mai sigur obiectivele politice și militare declarate, subscriind la ideea că folosirea forței îl va face pe inamic complet incapabil să reacționeze.

„În orice campanie arhitectura sistemului de comandă și control este extrem de importantă. Pentru operații terestre de mare amploare forma pe care o ia o astfel de arhitectură are o importanță critică".

Pe timpul desfășurării Operației Desert Storm, generalul Norman Schwarzkopf a decis să nu aibă în subordine un comandant al componentei terestre care să integreze operațiile acesteia, alegând să comande personal operațiile terestre.

Pentru Operația Iraqi Freedom, generalul Tommy Franks a hotărât să stabilească un comandament combinat al componentei terestre (CFLCC — Combined Forces Land Component Command) care să-și asume comanda și controlul tuturor forțelor care urmau să execute operații terestre, indiferent dacă aparțineau componentei terestre, ori de infanterie marină ale SUA sau forțelor terestre ale Coaliției. La 20 noiembrie 2002, generalul Franks a destinat comandamentul Armatei a 3-a a Statelor Unite ale Americii pentru a constitui comandamentul componentei terestre, dislocat Ia vremea respectivă la Fort McPherson, Georgia, SUA. Acest ordin a constituit, baza legală pentru organizarea fi încadrarea de manieră combinată a comandamentului respectiv. În iarna lui 2001 și în primăvara lui 2002, comandamentul Armatei a 3-a a funcționat CFLCC pentru Operația Enduring Freedom, din Afganistan, majoritatea personalului funcționând în Camp Doha, Kuweit.

În urma acestei reorganizări a statului major, generalul locotenent McKiernan a urmărit să renunțe la așa-zisa structură tradițională, organizată pe module specifice domeniilor de activitate: administrativ, informații, operații și logistică, structură de sorginte napoleoniană, și a adoptat o nouă structură specifică funcțiilor pe care le îndeplini comandamentul: operații, manevră, efecte, informații, protecție și susținere.

Această nouă organizare a necesitat revitalizarea sistemului de relații de comandament, noi procese, o nouă arhitectură a spațiului digitalizat.

Fazele majore ale ofensivei către Bagdad

În schema de ansamblu a campaniei ofensive terestre este prezentată în anexa 1. De altfel, „[…] campania urma să înceapă cu o cantitate de forțe mai mare decât au fost prevăzute în opțiunea a treia, de compromis, pentru a se ajunge la o cantitate mult mică decât corespondenta din opțiunea hibridă”. Întrucât posibilitatea surprizei strategice nu mai era de acualitate, rămâneau oportunitățile realizării surprizei operaționale și tactice.

Deoarece nu numai generalul Tommy Franks, comandantul comandamentului CENTCOM), dar și generalul locotenent Dave McKiernan (CFLCC) au dorit alocarea efortului principal, de-a lungul comunicațiilor dintre râurile Tigru și Eufrat, singura variantă care era cea mai evidentă și, care fusese demonstrată din punct de vedere istoric, mai mult decât atât, care nu a adus câștig de cauză niciunei armate care a adoptat-o, în realizarea schemei de manevră, planificatorii militari și-au concentrat atenția asupra căilor de apropiere posibile. În anexa nr. 2 se prezintă varianta de apropiere pe căile dinspre sud-vest și nord (Turcia), iar în anexa nr. 3 prezentăm căile de apropiere dinspre sud (Kuweit). Primele două căi de apropiere, deși dificile din punct de vedere operațional, erau realizabile. In plus ele erau subiect al restricțiilor pe care le puteau impune Iordania, respectiv Turcia.

Forțele speciale urmau să execute două mari operații de sprijin. în nord, împreună cu forțe convenționale ale Coaliției si forte irakiene kurde, urmau să fixeze marile unități irakiene de-a lungul „Aliniamentului Verde”, aliniament ce separa pe kurzi de restul Irakului, apoi trebuia să atace către sud, pentru a izola orașul Tikrit și a menține stabilitatea în regiunea kurdă. Cea de-a doua mare operație de sprijin urma să se desfășoare în regiunea de vest a Irakului, pentru a interzice forțelor irakiene să lovească cu rachete balistice Iordania, Turcia sau Israelul. Forțele speciale urmau să fie dislocate adânc în dispozitivul irakian pentru a culege datele și informațiile necesare și pentru a executa misiuni de acțiune directă. Detalii grafice ale planurilor de folosire a forțelor speciale, în conjuncție cu forțe convenționale, sunt prezentate în anexa nr. 4.

Structurile de informații militare trebuiau să contribuie toate nivelurile, de la cel tactic la cel strategic. Operaționalizarea arhitecturii organizatorice și cea a sistemului specific de comunicații presupune ca procesul de planificare deliberată, precum și cel de execuție să fie eficiente. Deși forțele terestre au început să realizeze aceste elemente încă din tipul operației „Desert Storm”, eforturile au ajuns să fie fructificate cu ocazia operației „Iraqi Freedom”. Forțele terestre și-au menținut o prezență neîntreruptă în zonă, de-a lungul ultimilor 12 ani. Datele și informațiile culese de aceste elemente au fost folosite pe timpul exercițiilor care s-au desfășurat. Structurile armatei au beneficiat permanent de informații de la toate celelalte structuri sau agenții federale de informații. În ianuarie 2003 structurile de informații militare erau în măsură să sprijine informativ campania din Irak.

Brigada 205 Informații Militare a Corpului 5 Armată a fost întărită astfel încât de la trei batalioane a ajuns să aibă șapte. „Cinci luni de rotirea în teatrul de operații au contribuit la îmbunătățirea nivelului de operaționalizare al unităților. Dislocarea și rotirea grupelor de cercetare în adâncime a început încă din vara anului 2002.”

În plus față de aceasta, brigada și-a dislocat sistemele și mijloacele de înaltă tehnicitate de culegere de informații prin imagini, și, foarte important, acestea au fost integrate în arhitectura teatrului.

Extrem de interesant este faptul că unitățile Brigăzii 205 Informații Militare au descoperit în mare măsură dispunerea forțelor irakiene pe teritoriul național, fapt ce a ușurat munca planificatorilor militari americani. Dispunerea inițială a forțelor irakiene este prezentată în anexa nr.5.

Prima mare unitate introdusă în Kuweit a fost Divizia 3 Infanterie. începând încă din decembrie 2002, structurile diviziei rămase în Fort Stewart, Georgia, au început dislocarea către Kuweit. Transportul militarilor s-a realizat pe calea aerului, iar odată ajunși în zonă, militarii au luat contact cu seturile de tehnică grea prepoziționată. Aceștia au apreciat starea de întreținere a tehnicii ca fiind excelentă; cu toate că unele modele de tehnică nu erau identice cu cele din Statele Unite. Aceasta dificultate s-a dovedit a fi minoră, întrucât militarii au depășit-o cu multă ușurință.

Brigăzile din cadrul diviziei au început antrenamentele pentru executarea operațiilor ofensive folosind complexul de poligoane din Udairi și întinderea vastă a deșertului. Perioada de instrucție până la ora atacului s-a întins pe durata a patru luni, timp în care marile unități și unitățile din cadrul diviziei au executat trageri reale, zboruri de instrucție, conducerea tehnicii consumând echivalentul muniției și carburanților aferenți la doi ani de instrucție, adică de șase ori pe cât ar fi folosit la instrucția pe timp de pace.

Această ocazie prețioasă de a se instrui a avut-o numai Divizia 3 Infanterie, date fiind condițiile reale de dislocare, iar acest fapt s-a răsfrânt benefic asupra succeselor pe care marea unitatea le-a înregistrat ulterior, pe timpul executării operațiilor de luptă.

Divizia 101 Aeropurtată, unitate care se bucură de o mobilitate operațională extraordinară, este în măsură să-și disloce rapid batalioanele pe distanțe foarte mari. Conform planului de campanie, Generalul maior Dave Petraeus, comandantul Diviziei 101 Aeropurtată, luase decizia de a realiza avansarea prin salturi succesive. Pentru aceasta, a stabilit organizarea unor puncte de realimentare pe itinerarul de deplasare, pentru cele 250 de elicoptere care-i asigurau cea mai mare mobilitatea tactică și operațională.

Decizia de a folosi Divizia 101 Aeropurtată, și în final de a o întrebuința pentru eliberarea orașului An Najaf, a inițiat o activitate de planificare febrilă la nivelul statului major al diviziei. La momentul respectiv, divizia a finalizat deplasarea către nord și a realizat un punct de realimentare în apropierea localității An Najaf. Detașamentul principal al diviziei a ajuns în raionul de concentrare pe 28 martie, după un marș de 42 de ore. Dimensiunile noii zone de operații alocate presupunea introducerea în operații a celor două brigăzi rămase. Cea de-a treia brigadă, cu două dintre batalioane se găsea în cursul executării misiunii de asigurarea a securității a două obiective, iar cel de-al treilea era pregătit pentru a cuceri o zonă de operare înaintată în apropiere de Karbala.

În realizarea schemei de manevră, planificatorii americani au evaluat comunicațiile din sudul Bagdadului folosite de luptătorii irakieni pentru a ieși din oraș și a ataca forțele coaliției, precum și pe cele pe care le-ar fi putut folosi pentru a se refugia.

Începutul conflictului armat l-a constituit decizia președintelui SUA de a declanșa operațiunea „lovitura de decapitare” pe 19 martie 2003, intenționând să elimine dintr-o singură operație întreaga conducere superioară irakiană. Încercările ulterioare de sabotare a câmpurilor petrolifere au determinat CENTCOM să declanșeze operația terestră cu 24 de ore mai devreme decât în planul inițial.

În decursul primelor zile de la declanșarea conflictului, mijloacele aeriene aparținând forțelor coaliției au realizat o medie de 1500-2000 de ieșire pe zi, luând în considerare și pe cele executate în sprijinul CFLCC și la cerere. În aceste prime zile ale campaniei, Forțele Aeriene ale SUA au lansat 100 de rachete aer-sol de croazieră. Celelalte forțe ale Coaliției au mai lansat încă 500 de rachete de croazieră. Per ansamblu, forțele aeriene ale Coaliției au atacta conducerea superioară a Irakului, sistemele de apărare antiaeriană, rachetele sol-sol și baterii de artilerie pentru a reduce pericolul asupra forțelor terestre și aeriene ale coaliției, din Kuweit. În noaptea de 21 spre 22 martie, considerată noaptea „șocului și groazei” („shock and awe”), forțele aeriene ale Coaliției și-au manifestat capacitatea combativă maximă. În primele patru zile ale operației terestre, 20-23 martie 2003, Divizia 3 Infanterie (SUA) a fost vârful de lance al Corpului 5 Armată. Trei evenimente majore ale operației terestre au fost incluse în etapele inițiale ale operației:

străpungerea bermei de la granița kuweitiano-irakiană;

cucerirea bazei aeriene Tallil și a zonei dimprejurul localității An Nasiriyah;

izolarea localității As Samawah.

Străpungerea pe timp de noapte a bermei, pe o porțiune largă de 10 kilometri, în fapt un complex de baraje genistice, a constituit o operație majoră. Detalii privitoare la această operație sunt prezentate în anexa nr. 6.

Inițial ridicat în scopul de a împiedica înaintarea forțe atacatoare irakiene către Kuweit, acest sistem complex de baraje a avut, de această dată, același efect în fața forțelor coaliției care voiau să pătrundă în Irak. Străpungerea bermei în prezența irakienilor presupunea acțiunea rapidă pentru a le interzice atacul pe timpul cât acestea erau obligate să se deplaseze cu viteză redusă, fără suficientă protecție, prin culoarele bermelor.

Regizarea trecerii a sute de vehicule printr-un număr relativ redus de culoare, a necesitat o planificare detaliată și antrenamente serioase, toate acestea corectate rapid, din mișcare, la fața locului, pentru a asigura ritmul accelerat planificat.

După străpungerea bermei de la granița kuweitiano-irakiană, Divizia 3 Infanterie a dezvoltat ofensiva pe o adâncime de aproximativ 140 km pentru a cuceri și menține obiective din interiorul și din apropierea Bazei Aeriene Tallil situată în apropierea râului Eufrat, lângă orașul An Nasiriyah, obiectivul Firebird. Detalii privind operațiile militare pentru cucerire obiectivului Firebird sunt prezentate în anexa nr. 7.

Un moment semnificativ nu numai din punctul de vedere al importanței în desfășurarea operațiilor viitoare, dar și pentru faptul că era dispusă în apropierea orașului An Nasiriyah, primul oraș irakian cu care urma să se confrunte Corpul 5 Armată, a fost Tallil.

O altă sarcină majoră care trebuia îndeplinită de Divizia 3 Infanterie a fost, printre altele, cucerirea și menținerea controlului unei treceri peste râul Eufrat, trecere dispusă la nord-est de An Nasiriyah, obiectivul Clay (operație prezentată, în detaliu, în anexa nr. 7), și care constituia un punct obligat de trecere pe autostrada 1, către Bagdad. Mai mult decât atât, trebuiau neutralizate forțele Diviziei 1 Infanterie irakiane, din acea zonă. Așa după cum se procedase la antrenamentele premergătoare, forțele Corpului 5 Armată au cucerit podurile peste râul Eufrat intacte. Deoarece încă nu primise misiunea de a elibera orașul An Nasiriyah, Divizia 3 Infanterie l-a blocat, a cucerit podurile peste Eufrat, iar la 23 martie a predat responsabilitatea acestora Grupării de Forțe TF Tarawa a Corpului 1 Expediționar Marin, după care și-a reluat ofensiva către nord.

În urma izolării orașului Al Samawah, forțele Diviziei 3 Infanterie au înregistrat primul contact substanțial cu elementele paramilitare. Acest incident avea loc la o distantă de aproximativ 210 km nord de berma de la granița kuweitiano- irakiană. Cu această ocazie militarii Coaliției și-au format o imagine mai clară despre adversar. Luptele de la Al Samawah, Umm Qasr și Basra au contribuit la clarificarea faptului că forțele irakiene vor lupta și că nu totți irakienii percepeau militarii coaliției ca eliberatori.

În același timp, Divizia 101 Aeropurtată a executat trei operații consecutive pentru a extinde posibilitatea folosirii elicopterelor trupelor terestre cât mai mult către nord, de dorit până în nordul Bagdandului. Toate aceste sarcini de luptă au fost îndeplinite până la 23 martie.

În timp ce Corpul 5 Armată își continua ofensiva către Bagdad , Corpul 1 Expeditionar Marin, împreună cu Divizia 1 Blindată (M. Britanie), a desfășurat operații terestre și amfibii pentru a se apropia de Basra și de a securiza instalațiile

petrolifere.

Între timp, infanteriștii marini americani au ocupat portul Umm Qasr, pentru a facilita distribuirea ajutoarelor umanitare, iar dragoarele britanice și americane au început deminarea sectorului acvatic al portului. Forțele britanice au reușit să prevină primirea de întăriri de către forțele irakiene din Basra și, împreună cu infanteriștii marini americani, au trecut la asigurarea securității câmpurilor petrolifere din sudul Irakului.

Forțele speciale au operat pe cuprinsul întregului teatru de operații. In regiunea de vest, Gruparea întrunită de Forțe Speciale – Vest a fost responsabilă de reducerea riscului prezentat de rachetele balistice pentru țările vecine. În nord, Gruparea Întrunită de Forțe Speciale – Nord, împreună cu forțe kurde, a menținut sub presiune operațională forțele irakiene din zonă.

Pe parcursul continuării luptei, trupele coaliției au învins dar nu au nimicit forțele Gărzii Republicane. Starea vehiculelor și echipamentului abandonate au furnizat o întreagă gamă de teorii privind starea reală a acestor forțe. Imaginea de ansamblu și rapoartele primite nu au arătat nicio pregătire a apărării orașului. Erau numeroase poziții de apărare, dar de dimensiuni reduse, dar nicio dovadă a doctrinei irakiene de apărare. Rapoartele de informații și cele primite de pe teren schițau o imagine a unor unități mici amestecate, angajate aleator în luptă, cu o comandă și control slab executată. Ofițerii de informații nu mai puteau astfel să specifice ce unități se aflau pe teren. Unele unități au luptat, altele au murit sub focul coaliției, iar unele și-au abandonat echipamentul și au plecat. Nu se cunoștea dacă au plecat acasă sau să se alăture forțelor neconvenționale.

Cucerirea Bagdadului

Contextul general dinaintea atacului

Ofițerii de informații de la toate eșaloanele nu au putut descrie cu acuratețe amenințările din oraș. În lunile de dinaintea războiului, ofițerii de informații și analiștii militari ai Corpului 5 Armată, CFLCC și CENTCOOM s-au străduit să estimeze cum va arăta probabil lupta pentru Bagdad. În octombrie 2002, ofițeri de informații de la cel mai înalt nivel, ai Corpului 5 Armată, CFLCC, I MEF și CENTCOOM s-au întâlnit pentru a concepe o estimare a situației inamicului în funcție de informațiile pe care fiecare în parte și le actualizaseră.

Înaintea zilei de începere a atacului, ofițerii de informații au estimat că nu mai puțin de 9-12 companii echivalente Gărzii Republicane s-au retras în oraș. Se așteptau ca unitățile să fie dezorganizate. Potrivit estimărilor, cei rămași urmau să se subordoneze SGR și că vor rămâne și lupta în oraș. Existau motive să se creadă că irakienii aveau pus la punct un sistem eficient și sofisticat de apărare care includea apărarea pregătită pentru mediul urban. Planurile capturate au dezvăluit un plan detaliat prin care se împărțea Bagdadul pe sectoare și apărarea sa, aproape la fel ca în prima luptă de la Groznîi. Aeroportul internațional și complexul de palate prezidențiale situate în zona centrală vor fi cel mai puternic apărate. Toate rapoartele de informații au susținut acest lucru, indicând comasarea apărării în aceste două locații. Informațiile dinaintea războiului preconizau prezența forțelor paramilitare în număr mare, dar nu puteau să detalieze modul de acțiune al acestora. Marșul de-a lungul țării a răspuns efectiv la această întrebare, schițând astfel o posibilă luptă periculoasă și dificilă.

Pe timpul pregătirii pentru asaltul asupra Bagdadului, componenta aeriană se va concentra asupra sprijinului arian direct atât în jurul cât și în interiorul orașelor Bagdad, Mosul și Tikrit, și asupra sprijinului forțelor de operații speciale ce acționau în zona de vest. Comandamentul Componentei Forțelor Aeriene a Coaliției (CFACC) a continuat atacurile asupra țintelor strategice. Totodată CFACC a angajat ținte ce trebuiau lovite în timpul cel mai scurt, lucru datorat surselor de informații disponibile. Sprijinul aerian direct în zonele urbane puternic apărate a continuat oricând și oriunde forțele terestre ale coaliției se aflau în contact cu inamicul. Piloții coaliției au furnizat sprijin aerian direct la timp și precis, ceea ce a schimbat cursul bătăliei în angajările tactice terestre de multe ori pe timpul asaltului final asupra Bagdadului.

Planul pentru „reducerea” Bagdadului a fost în mod necesar unul imprecis. Lt. gen. McKiernan nu putea să prevadă cum va arăta câmpul de luptă atunci când Corpurile 5 Armată și I MEF au ajuns în oraș. Personalul responsabil cu planificarea, începând de la cei din cadrul Comenzii Centrale (CENTCOM) până la cei din cadrul diviziilor de manevră, se străduiau să creeze o imagine a orașului după o perioadă necunoscută de luptă pe timpul apropierii dinspre Kuweit. Din cauza acestei nesiguranțe, personalul din cadrul Corpului 5 Armată responsabil cu planificarea, sub comanda Mr. E.J. Degen, a creat un plan flexibil. Prin crearea unei încercuiri, soldații forțelor terestre și marine au fost puși în postura de a reacționa într-una din mai multe variante în funcție de desfășurarea evenimentelor. Acest cerc format din baze de operații înaintate, fără intenția de a fi ca o sigilare ermetică, urma să izoleze orașul. Din aceste baze operaționale, forțele terestre și infanteriștii marini puteau să atace ținte critice din interiorul orașului, să distrugă forțe irakiene și, la nevoie, să elibereze orașul.

Încercuirea orașului a redus variantele de acțiune regimului și a permis coaliției dezvolte situația. Mai mult, a permis Corpurilor 5 Armată și 1 MEF să dezvolte puterea de luptă prin aducerea forțelor lor până pe linia încercuirii, să miște logistica înainte, să-și reorganizeze dispozitivul după fiecare luptă cu forțele diviziei Republicane și să termine de securizat aliniamentele de control și zona din spatele dispozitivului. Toate aceste acțiuni urmau să asigure executarea ultimei faze a campaniei – ocuparea Bagdadului și înlăturarea regimului.

Desigur, niciunul din comandanți nu au vrut să slăbească presiunea asupra lui Saddam Hussein, regimului Ba'athist sau forțelor de apărare. În timp ce Corpurile 5 Armată și I MEF își consolidau poziția în jurul orașului, ambele își planificaseră să execute o serie constantă de raiduri asupra unor obiective, cu anumite limitări, lovituri aeriene, operații de război psihologic și de dezinformare și atacuri cu forțe terestre asupra obiectivelor critice din oraș. Aceste ținte au fost atent selecționate pe baza planificării și analizei, astfel încât să scadă controlul regimului asupra capitalei și țării. Când Corpul 5 Armată a intrat în centrul Bagdadului pe data de 5 aprilie, toate sistemele importante din oraș fuseseră diseminate, studiate și stabilite ca ținte. Fiecare clădire sau parte a orașului fusese marcată pe hartă și numerotată. Tot personalul care își desfășura activitatea, atât în oraș cât și în afara acestuia, terestru sau aerian, folosea un sistem de date comun pentru angajarea țintelor, maximizând astfel efectul la ținte concomitent cu minimizarea pagubelor colaterale sau a fratricidului. Ceea ce la început era un concept intern al Corpului 5 Armată privind lupta urbană, a permis eficientizarea și creșterea puterii de luptă a întregii forțe printr-un sistem integrat și întrunit.

Ținând cont de ambiguitatea care caracteriza situația din împrejurimile Bagdadului, primul ordin al diviziei prevedea executarea unor raiduri de control în scopul de a testa modul de acțiune al forțelor irakiene din interiorul orașului O astfel de incursiune a fost executată de o grupare de luptă de nivel brigadă. Întrucât incursiunea din 5 aprilie s-a transformat într-o bătălie crâncenă, succesul înregistrat de forțele coaliției a lăsat să se înțeleagă că deși Bagdadul urma să fie apărat cu încrâncenare, forțele irakiene nu mai aveau capacitatea de a întreprinde o luptă eficientă de rezistență.

Cucerirea aeroportului a făcut ca raidurile blindatelor asupra orașului, cunoscute sub denumirea de „Thunder Runs”, să pară în concepția comandanților cu rang superior și a statelor lor majore, mai fezabile, ca având sorți de izbândă.

Este foarte interesant de studiat modalitatea practică în care militarii coaliției au abordat operațiile de luptă pentru cucerirea unei localități cu aproximativ 5 milioane de locuitori, în condițiile manifestării asupra lor a unei presiuni de natură politică de valoare fără precedent. De subliniat faptul că militarii dispuneau de informații neconcludente, fiind obligați de situație să acționeze pe baza unor presupuneri. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că în intenția comandanților, evitarea tragediilor similare celor de la Groznîi, avea valoarea unei condiții sine qua non.

Pe timpul ofensivei către Bagdad, militarii au simțit ambele extreme. Luptele desfășurate până la ajungerea la marginile orașului au lăsat un semn de întrebare atât soldaților cât si comandanților privind camagiul la care va fi în capitală. Nu numai că urmau să se confrunte cu aceeași ferocitate a atacurilor paramilitare în Bagdad; aceste forțe foarte bine pregătite, luptau pe terenul propriu și totodată luptau pentru supraviețuirea lor. Cu aproape 15.000 de soldați de elită, aleși pentru loialitate lor față de regimul lui Saddam Hussein, cu anumite privilegii, cel mai bun echipament și cea mai bună pregătire, Bagdadul se preconiza a fi o luptă cu adevărat urâtă și dureroasă.

Ofensiva finală asupra Bagdadului

Generalii le-au denumit raiduri sau recunoaștere prin luptă. Media le-a descris ca atacuri sau raiduri. Trupele le numesc „atacuri fulger”, denumire care datează din timpul războiului din Vietnam, când erau folosite pentru a desemna misiunile de luptă specifice asigurării secuntății rutelor de aprovizionare. Atacuri fulger au fost executate de unitățile mecanice de la nivel companie la nivel brtgadă. Numele s-a dovedit a fi foarte apropiat trupelor de rând, având în vedere că au străpuns câmpuri de mine, obstacole și au luptat în ambuscade aproape la fiecare pas. Mai important, atacurile fulger ale Divizie 3 Infanterie s-au dovedit decisive pe timpul luptei pentru dărâmarea regimului.

Atacul fulger din 5 aprilie

Comandantul diviziei a ordonat executarea recunoașterii prin luptă în Bagdad. Misiunea a fost încredințată colonelului Perkinks aflat la comanda celui de-al doilea grup de luptă de nivel brigadă, care la rândul lui i-a ordonat Rick Schwartz și trupelor TF 1-64 AR să execute ceea ce istoria a descris ca pe „o demonstrație de forță” – avansarea pe autostrada 8 spre centrul Bagdadului și apoi orientarea spre aeroport.

Lt. Col. Rick Schwartz preluat comandat TF 1-64 AR la Fort Sterwart, Georgia, pe 17 iulie 2002. Schwartz, care a fost comandant companie în cadrul TF 1-64 AR pe timpul operației Desert Storm, cunoștea batalionul și condițiile de deșert. Imediat ce a preluat comanda, el și unitatea sa s-au pregătit pentru a fi trimiși în Kuweit în cadrul operației Desert Spring. A renunțat la una din companiile de manevră din cadrul batalionului și a primit în schimb în subordine alte subunități. Astfel, TF 1-64 AR era organizat în modul următor:

două companii de tancuri;

o companie de infanterie: C/3 – 15 IN;

o companie de geniu: D/B. 10 Ge;

o echipă tactică de control aerian;

o echipă de contrainformații;

o echipă de legătură a unei companii de legătură maritimă și marină.

El și unitatea sau au fost dislocați în zonă, in luna septembrie, iar detașamentul precursor a ajuns pe data de 11 septembrie 2002. Imediat a început instrucția intensă iar tempoul a crescut de-a lungul perioadei până la operațiunea Iraqi Freedom.

Când colonelul Perkins i-a ordonat lui Schwartz să intre în Bagdad, aceștia se aflau în război de două săptămâni și în teren de șase luni. Militarii se cunoșteau între ei și se puteau organiza rapid. Totodată aveau o sută de vehicule șenilate și tot atâtea pe roți. Militarii din cadrul grupării de forțe au desfășurat antrenamente pentru fiecare plan de urgență.

Schema de manevră, prezentată în anexa nr. 8, a cuprins deplasarea spre contact, de-a lungul autostrăzii 8, apropierea de centrul orașului, apoi schimbarea direcției spre sud-vest și îndreptarea către aeroportul orașului, unde urma să facă joncțiunea cu forțele Brigăzii 1. Axa de atac era de aproximativ 20 kilometri și necesita trecerea prin câteva pasaje subterane de-a lungul orașului.

În urma analizei proprii, Schwartz, un ofițer cu foarte multă experiență, a decis ca, raportat la misiunea pe care o primise, să nu folosească vehiculele pe roți care nu dispuneau de suficientă putere de foc proprie, ci numai vehiculele blindate. Astfel, gruparea de luptă era constituită din câteva sute de militari îmbarcați pe 29 de tancuri, 14 vehicule de luptă Bradley și alte vehicule de luptă, inclusiv M133. Nimeni nu se aștepta ca incursiunea în Bagdad să fie ușoară.

TF 1-64 AR era aclimatizată cu atacurile fulger; deja mai avuseseră două atacuri de amploare mai mică pe timpul avansării spre Bagdad. Totuși, amândouă au fost atacuri de scurtă durată, menite să distrugă vehicule fără personal care fuseseră ocolite. Aceste atacuri au avut loc după traversarea văii râului Eufrat la obiectivul Peach pentru înlăturarea oricărei rezistențe sau echipament inamic la sud de Bagdad pe autostrăzile 1 și 8. Pe timpul acestor misiuni au întâlnit o rezistență limitată din partea unor forțe de infanterie debarcată și forțe paramilitare, unele folosind civili ca scut uman.

În ciuda ușurinței celorlalte atacuri fulger, nimeni nu se aștepta ca unul asupra Bagdadului să fie ușor. Majoritatea ofițerilor au fost surprinși să afle că vor intra Bagdad atât de repede. Col. Perkins a ales să participe personal pentru a asigura și oferi comanda și controlul pe câmpul de luptă. Acest lucru l-a determinat pe Schwartz să se concentreze asupra sarcinilor sale privind lupta directă și conducerea forței de asalt.

Cu ceva nesiguranță în ceea ce privește modul de desfășurare a acțiunii, detașamentul era pregătit la orele 06.00, pe data de 5 aprilie, să execute prima incursiune militară americană în Bagdad. Pe baza experienței acumulate în luptele de la An Najaf, comandanții de companii și de plutoane și-au luat măsuri pentru extinderea capacității de executare a focului prin folosirea de armament adițional: mitraliere de calibru 12,7 mm, care asigurau subunităților putere de foc adițională, inclusiv prin extinderea sectoarelor de tragere la nivelul etajelor superioare ale clădirilor înalte pentru a reduce din vulnerabilitatea tancurilor și transportoarelor Bradley la atacurile executate din aceste zone. Subunitățile de geniu, întărite cu armament specific de infanterie au contribuit la mărirea capacității de foc a detașamentului.

La numai câteva minute de la începerea operației, detașamentul a fost întâmpinat cu focuri de armă. Curând au întâlnit atât forțe regulate cât și paramilitare. Cu cât avansau mai mult, cu atât nivelul luptei devenea mai intens. Mai mult, intersecțiile cu căile de ieșire de pe autostradă au complicat situația, deoarece civilii continuau să folosească autostrada, uneori alături de detașament și alte ori alături de inamic. Protejarea civililor care nu știau că americanii au intrat în Bagdad s-a dovedit imposibilă.

După numai 20 de minute de la începerea atacului, detașamentul lupta din greu cu forțele armate irakiene convenționale și militare, acestea executând foc din orice deschizătură și fereastră. TF 1-64 AR se deplasase șase km când un tanc a fost scos din funcțiune. Schwartz a oprit coloana, iar forțele militare și paramilitare au început să apară în autobuze și camioane, fără o anumită formație sau ordine.

Militarii americani au devenit ținte ușoare pentru forțele irakiene, în încercarea de a recupera tancul. La un moment dat, comandantul echipajului estima numărul inamicilor la 250. Forțe paramilitare au atacat tancul în flăcări. În ciuda ferocității atacului forțelor irakiene, soldații au răspuns cu foc cu succes.

După două ore și 20 de minute scurse atacul fulger s-a transformat într-un exercițiu de executare a focului din mers. Pe măsură ce detașamentul se apropia de aeroport, irakienii au încercat de mai multe ori să-i blocheze pe drum. Au pus mai multe dale de beton pentru a crea o barieră pe autostradă. Sub focul inamic, comandantul de pluton a forțat bariera cu tancul său M1, a trecut peste și a spart dalele de beton astfel încât să treacă și restul detașamentului.

Trecând peste această ultimă greutate, detașamentul a realizat contactul cu forțele proprii din aeroport. Chiar și acest moment fericit nu a fost lipsit de evenimente. Pe timpul apropierii de aeroport, au fost semnalate tancuri în față. Când comandantul companiei i-a cerut comandantului de tanc din față să detalieze raportul și să confirme distanța, acesta a raportat că tancurile se aflau la aproximativ 2000 de metri. Comandantul companiei Alpha a verificat BFT-ul (Blue Force Tracker) și a observat o fereastră albastră la 2000 de metri. Scanând, plutonul din față a confirmat că erau forțe proprii. Detașamentul a realizat legătura radio și au trecut prin liniile forțelor proprii.

La aeroport, echipele MEDEVAC așteptau pe cei care aveau nevoie de îngrijiri. Detașamentul a intrat în interiorul perimetrului, unde militarii au avut puțin timp pentru odihnă și recuperare. Recuperarea includea repararea stricăciunilor, aruncarea sutelor de tuburi și stingerea focului la un tanc și un Bradley. Detașamentul a evacuat răniții și decedații.

Atacul fulger din 7 aprilie

Colonelul David Perkins, s-a întors nemulțumit privind rezultatul general al atacului fulger prin centrul orașului Bagdad. Atacul a dovedit că e realizabil – că apărarea poate fi pătrunsă. A reprezentat dovada pregătirii și comenzii de care militarii au avut parte. Deși Perkins era satisfăcut de performanța tactică a trupelor sale, nu era sigur că mesajul pe care l-au transmis era cel dorit.

Cu toate acestea, lanțul de comandă al lui Perkins: generalul maior Blount, generalul locotenent Wallace și generalul locotenent McKieman, erau mulțumiți de succesul primului atac fulger. Deși a fost o angajare militară semnificativă și feroce, răspunsul irakienilor nu a fost unul pe măsură și neintegrat în mediul urban. Mai mult, atacul i-a luat pe irakieni prin surprindere, confirmând faptul că inițiativa este deținută de coaliție.

Pe data de 5 aprilie, dorind să mențină presiunea, Wallace si Blount au decis să lanseze un al doilea atac. „Am discutat împreună cu Blount și am decis să mai executăm un atac fulger….) eu și Buff am decis să meargă pe două căi în oraș și să se întoarcă înapoi”. Având în vedere succesul și experiența din primul atac fulger, nu era nici o îndoială că spartanii (TF 1-64 AR) lui Perkins vor conduce atacul.

Pe 6 aprilie, Blount i-a ordonat lui Perkins să conducă un atac asupra unui obiectiv de importanță medie din Bagdad, atac ce urma să aibă loc pe data de 7 aprilie. Esența fiecărui ordin din oricare armată este scopul misiunii și intenția comandantului. Deoarece nici un plan nu funcționează niciodată cum este scris, dacă un comandant din subordine înțelege de ce conduce misiunea, el se poate adapta oricărei situații sau poate să exploateze oportunitățile. În acest caz, scopul final al lui Wallace și al lui McKernan a fost să demonstreze că regimul lui Saddam este irelevant, cauzându-i astfel colapsul și eliberând Irakul de sub stăpânirea sa. Înțelegând asta, comandanții au avut autoritatea și libertatea de a ajusta misiunea în funcție de situație.

Colonelul Parkins avea în minte posibilitatea avansării mai în adâncimea centrului Bagdadului decât era specificat în ordin. Dacă condițiile erau favorabile, Perkins dorea să ajungă în centru, probabil să rămână peste noapte, dacă nu chiar permanent. Deși provocat de propaganda irakiană, Perkins a rămas calculat.

Perkins avea o rațiune clară privind deplasarea – chiar rămânerea în centru. Ar fi grăbit căderea regimului și ar fi îndeplinit intenția lui Wallace, de a demonstra că americanii au venit aici ca să stea, dezvăluind incapacitatea regimului de a apăra capitala și demascarea propagandei mincinoase. Mai mult, o astfel de lovitură grea dată regimului ar fi ridicat nivelul moralului trupelor americane. A văzut tacticile trupelor irakiene și simțea că le poate face față. în final, gândindu-se la lupta ce va urma, Perkins a stabilit patru condiții care făceau posibilă ajungerea în centru și rămânerea acolo:

succesul batalionului pe timpul luptei în interiorul Bagdadului;

ocuparea și menținerea punctelor importante din teren;

stabilirea și menținerea unei linii de comunicații în Bagdad;

aprovizionare suficientă pentru rămânerea peste noapte.

Schema de manevră prevedea ca TF 1-64 AR să conducă atacul începând din obiectivul Saints. Odată ajuns în centru, planul era ca TF 1-64 AR sa cucerească Mormântul Soldatului Necunoscut, împreună cu parcul din apropiere și cu grădina zoologică, complex denumit obiectivul Diane. Următoarea unitate, TF 4-64 urma să cucerească două palate ale lui Saddam, aflate de-a lungul fluviului Tigru, denumite obiectivele Woody West și Woody East. TF 3-15 IN avea misiunea de securizarea a obiectivului Saints și a liniei de comunicație. TF 3-15 a desemnat trei mari intersecții de-a lungul autostrăzii 8, de la sud la nord ca obiectivele Curley, Larry și Moe (anexa nr. 9).

Menținerea inițiativei era critică. Colonelul Perkins și militarii săi din cadrul brigăzii știau că irakienii vor fi în numărat mare și că își vor concentra focul asupra oricărei grupări care staționează. Ținând cont de toate acestea, Perkins intenționa să țină brigada într-o continuă deplasare. Unitățile care se aflau în capul coloanei vor identifica și vor angaja țintele pe măsură ce se vor apropia de ele, iar acestea vor fi lăsat celor care vin din spate pe măsură ce coloana trece. TF 3-15 IN va lăsa subunități la obiectivele Curley, Larry și Moe pentru a le securiza, în timp ce brigada se va deplasa înainte. Trupele lui Perkins planificau să pregătească obstacole pentru a reduce vulnerabilitatea la atacurile venind din străzile laterale și din rampe.

Încă o dată compania Alpha/TF 1-64 AR a condus atacul din momentul în care a început deplasarea către nord pe autostrada 8. TF 1-64 a primit misiunea de a asigura militarii din compania Delta de geniu, alături de subunitățile de cercetare, pe timpul executării unei breșe în câmpul de mine aflat la aproximativ un kilometru nord de punctul inițial, la obiectivul Saints.

Primul contact cu forțele irakiene a avut loc la puțin după începutul misiunii, când cei din urmă au deschis focul cu o combinație de armament ușor și greu de infanterie. Pe măsură ce înainta, brigada a raportat trecerea peste mai multe obstacole construite în grabă din camioane răsturnate și echipamente de construcție, asigurate cu foc de către insurgenți în buncăre. Lipsa unor obstacole complexe în ciuda lunilor de pregătire, a tacticilor de arme combinate sau a unui sistem de artilerie integrat, au fost indicatori ai faptului că irakienii au fost luați prin surprindere.

Lupta pe autostrada 8 a fost intensă, coloana de tancuri și Bradley au executat foc continuu cu mitralierele cal. 25 mm, tunurilor cal. 120 mm asupra irakienilor care apărau folosind clădirile din jur. Fără oprire, trupele au străpuns apărarea inamicului care includea TAB-uri ascunse pe alei lăturalnice cu scopul de lovituri eficace asupra coloanei în mișcare.

Companiile TF 1-64 AR, odată ajunse la obiectivul Diane, au ocupat poziții de blocare, închizând centrul orașelor. Au trecut rapid la organizarea punctelor de comandă, infirmerii, puncte de realimentare, precum și poziții de tragere pentru aruncătoare.

Odată aflați pe poziții, militarii TF 1-64 AR au fost nevoiți să respingă încontinuu contraatacurile slab organizate, dar persistente, executate de grupuri de 10-20 de luptători. Irakienii, debarcați, atacau din interiorul grădinii zoologice, clădiri și străzi laterale folosind muniție și arme găsite în zonă. Efortul irakian de apărare a Bagdadului s-a dovedit a fi fără succes.

Această a doua acțiune s-a finalizat cu atingerea de către forțele americane a centrului de greutate al regimului Saddam, demonstrând astfel irakienilor și lumii întregi că americanii aveau deplină libertate de mișcare în oraș. În ziua aceea, colonelul Perkins a luat decizia care se presupune că a scurtat confruntarea cu câteva săptămâni, dacă nu cu câteva luni, aceea de rămâne și a se baricada în centrul orașului. Modul de dispunere detaliat a forțelor în centrul Bagdadului este detaliată în anexa nr. 10.

Ultimele zile ale invaziei și încetarea operațiilor majore

În următoarea zi, 8 aprilie, forțele americane în centrul Bagdadului malul vestic al râului Tigru. În ciuda unui contraatac irakian cu trupe îmbarcate pe autobuze, camioane și transportoare amfibii blindate, Divizia 3 Infanterie, sprijinită de forțele aeriene a reușit să reziste. O zi mai târziu, Divizia 1 Pușcași Marini, a continuat înaintarea dinspre estul Bagdadului, a făcut contactul cu Divizia 3 Infanterie și a ocupat poziții în centrul orașului. Restul orașelor de importanță strategică rămase încă sub control irakian: Kirkuk, Mosul, Tikrit și al Hillah au fost eliberate în următoarele cinci zile.

În 14 aprilie, a 26-a zi a invaziei, o grupare de Pușcași Marini a capturat Tikrit, ultimul bastion major al regimului Hussein. În Bagdad și în celelalte orașe mari a debutat procesul de refacere a serviciilor esențiale și de restaurare a ordinii publice.

3.2. Reflectarea aplicării principiilor asupra rezultatelor la nivel tactic, operativ și strategic

Din perspectivă doctrinară, armata S.U.A. a publicat FM 3-0, Operații, în vara anului 2001. Noul manual a fost înlocuitorul venerabilului dar depășitului FM 100-5 cu o viziune holistică la rolul operațiilor în modul strategic de aplicare a puterii militare la nivel național. Doctrina menține lupta armată ca prioritatea armatei dar recunoaște abilitatea forțelor armate de a domina operațiile terestre în orice situație, îndeosebi misiunile altele decât războiul. Fundamentul FM 3-0, esența doctrinei armatei în operații în spectru complet, este construit pe capabilitatea de reacție strategică promptă și sustenabilă a operațiilor armatei ca membru a unei forțe întrunite sau multinaționale.

Prin stabilirea unei structuri comprehensive pentru operații ofensive, de apărare, de stabilitate și sprijin, FM 3-0 asigură contextul pentru ducerea campaniilor terestre prelungite, depășind ciocnirile și bătăliile. Într-adevăr, competența centrală de a desfășura o campanie constituie o caracteristică definitorie pentru armată și impune ducerea operațiilor necesare de întărire și menținere a păcii. Analizând desfășurarea operației din Irak, armata rămâne o componentă cheie a abilității națiunii de a influența puterile străine după încetarea luptei armate convenționale. Astfel, forțele armate desfășoară operații pentru a permanentiza de altfel efectele temporare a luptei armate și trebuie să fie capabile să ducă operații în spectru complet pentru obținerea obiectivului strategic.

Aplicarea principiilor războiului

Principiile războiului au ghidat comandanții pe măsură ce aplică elementele puterii de luptă în Operația Iraqi Freedom Efortul lucrării se focalizează pe modul în care orientarea generală a acestor principii pentru conducerea războiului la nivel strategic, operațional și tactic s-a materializat în procesul de planificare și de decizie a liderilor militari în această operație.

Obiectivul

La nivelurile operativ și tactic, toate acțiunile contribuie la îndeplinirea obiectivelor eșaloanelor superioare. Acest principiu conduce întreaga activitate militară, orice comandant care are o misiune de îndeplinit este nevoit să înțeleagă clar finalitatea dorită.

Un moment semnificativ care surprinde aplicarea acestui principiu îl reprezintă eliberarea orașului An Najaf, operație desfășurată între 30 Martie și 4 Aprilie. Comandanții coaliției au sperat că vor evita intrarea în acest oraș, considerat de musulmanii șiiți unul dintre cele mai sfânte locuri din lume. Însă comandanții Divizei 3 Infanterie și a Diviziei 101 Aeropurtată, a căror unități urmau să execute operația, Lt. Gen. Wallace și Maj. Gen. Petraeus, au conștientizat importanța curățării orașului. An Najaf avea din multe puncte de vedere pentru sudul Irakului aceeași pondere ca Bagdadul pentru țară. Mai mult, aceștia au conștientizat că orașul era un test pentru invazia finală a Bagdadului.

Maj. Gen. Petraeus a vizualizat implicațiile cuceririi orașului pentru întregul corp de armată. În această operație, Divizia 101 Aeropurtată a testat tactici, tehnici și proceduri – integrarea atacurilor precise ale forțelor aeriene urmată imediat de ofensiva terestră; această modalitate va fi folosită pe parcursul războiului până la Bagdad. Atfel, cucerirea acestui oraș, deși riscantă, a fost considerată de către comandanții marilor unități o lecție esențială pentru lupta urbană în Irak. Întreaga forță participantă a beneficiat de îmbunătățirea tacticilor și de o repetiție în condiții reale pentru invazia finală a Bagdadului.

Ofensiva

Acțiunea ofensivă constituie esența operațiilor de succes, este cheia rezultatelor decisive. Acțiunile ofensive directează natura, scopul și tempoul operației pentru a forța inamicul să reacționeze. Aplicarea acestui principiu este definitorie în planificarea și desfășurarea campaniei Iraqi Freedom.

Concepția operației a început să se formeze în vara anului 2002. Efortul principal al CENTCOM a constat în ofensiva terestră din Kuweit pentru înfrângerea armatei irakiene, izolarea regimului din Bagdad și a orașului partidului Ba’athist, Tikrit, îndepărtarea controlului regimului din țară și tranziționarea la operații de securitate după încheierea operațiilor majore.

Ofensiva Corpului V al armatei SUA și a Forței Expediționare Marine de-a lungul frontierelor Irakului în martie 2003 a demonstrat planificare operațională eficientă, flexibilitate și agilitate. După 12 ani de pregătire a teatrului, urmate de 9 luni de planificare, pregătire și dislocare în teatru, campania și-a atins rapid primul obiectiv național: securizarea platformelor petroliere irakiene. La nivel tactic, primele 72 de ore au marcat o înaintare de peste 400 de km pentru securizarea primelor două obiective primare. Coaliția nu a atacat doar dinspre Kuweit. Forțele speciale au operat în Vestul și Nordul Irakului pentru compromiterea regimului și protejarea țărilor vecine de atacuri cu rachete Scud. Astfel, ofensiva a fost pe toate direcțiile: alături de forțele care au avansat dinspre Kuweit, Irakul a fost copleșit de înaintările dinspre celelalte trei granițe și, în centru, de către bombardamentele neîncetate ale aviației coaliției.

Masarea efectelor

Conform principiului, comandanții concentrează efectele puterii de luptă pentru copleșirea inamicului sau pentru câștigarea controlului asupra situației. Masarea în timp aplică elementele puterii de luptă simultan împotriva țintelor multiple, cea în spațiu concentrează efectele asupra unei singure ținte.

Masarea efectelor puterii de luptă în operațiile întrunite pentru copleșirea și dezorientarea întregului sistem de apărare al inamicului înainte ca acesta să mai poată avea o reacție semnificativă a fost principiul de bază în campania Iraqi Freedom, îndeosebi în trecerea breșei Karbala.

Corpul de armată presupunea prima bătălie de tancuri majoră împotriva faimoasei Diviziei Medina, forța mecanizată de elită a regimului, într-un interval redus de spațiu, între lacul Bahr al-Milh și orașul Karbala, care oferea singura cale de apropiere relativ liberă către periferia Bagdadului. Această zonă obligată de trecere oferea sectoare de tragere avantajoase pentru irakieni și spațiu de manevră limitat pentru invadatori. Din acest motiv, Lt. Gen. Wallace și statul să major au planificat înaintarea Diviziei 3 Infanterie prin această zonă, sprijinită de o serie de atacuri false și cinci atacuri simultane. Concepția operației a presupus o lovitură devastatoare în adâncimea apărării inamicului și eforturi de interdicție aeriană. Intenția generalul a fost înșelarea irakienilor în legătură cu axa principală a ofensivei, forțele din apărare fiind nevoite să se repoziționeze. Mutarea dispozitivului de apărare a cauzat pierderea mascării forțelor șo nimicirea de către forțele aeriene și artileria coaliției.

Masarea eforturilor în acest caz a rezultat în distrugerea forțelor irakiene expuse, eliberarea breșei Karbala și permiterea Diviziei 3 Infanterie să nimicească forțele rămase ale Diviziei Medina. Atacând pe cinci direcții, corpul de armată a recâștigat impulsul ofensiv, au facilitat ofensiva necesară prin breșa Karbala și izolarea ulterioară a Bagdadului.

Economia de forțe

Aplicarea principiului în campanie a fost vizibilă încă din stadiul de planificare. Cu toate că puțini considerau posibilă înfrângerea imediată a regimului sub presiunea atacurilor simultane pe linii de operații multiple, CENTCOM a încercat să creeze condițiile care ar produce o cădere bruscă. Planificatorii au crezut posibilă combinarea efectelor rachetelor Tomahawk, atacurilor aeriene și terestre și a operațiilor de informații pentru a prăbuși regimul de la început.

Au existat trei cursuri de acțiune pentru îndeplinirea acestui obiectiv. Fiecare a inclus concepția ofensivei simultane terestră și aeriană, cu dimensiunile forțelor ca variabilă cheie.

Planificatorii au numit prima opțiune „start generat” care asuma acumularea de tuturor forțelor necesare în teatru. Pentru că nimeni nu știa momentul primirii ordinului de începere a războiului, statele majore au pregătit și un curs numit „start din mers”. Acesta presupunea inițierea ostilităților cu minimum de forte și continuarea inserării lor în luptă pe măsură ce ajungeau în teatru. În final, s-a decis un curs de acțiune hybrid: bazat pe concepția „startului din mers”, planificatorii au augumentat cantitatea de forțe și mijloace considerate minime. Astfel, surpriza operațională a depășit riscurile inerente ale secvențierii introducerii forțelor în luptă.

Astfel, aplicarea principiului economiei forțelor în Operația Iraqi Freedom pentru evitarea momentelor critice în acțiunile forțelor proprii a presupus prevederea cursurilor de acțiune ale adversarului, stabilirea unor misiuni realiste trupelor proprii, aprecierea justă a consecințelor fiecărei variante de acțiune, îndeplinirea misiunilor cu pierderi minime și eficiență maximă în întrebuințarea mijloacelor.

Manevra

Unitatea comenzii

Dezvoltarea puterii de luptă depline în cadrul campaniei Iraqi Freedom s-a realizat prin unitatea de comandă. Aceasta a presupus direcționarea și coordonarea tuturor forțelor pentru îndeplinirea obiectivului de către un singur comandant. Cooperarea conduce la coordonare, însă unificarea acțiunilor impune acordarea autorității necesare unui singur comandant.

Pentru Operația Iraqi Freedom, generalul Tommy Franks a hotărât să stabilească un comandament combinat al componentei terestre (CFLCC — Combined Forces Land Component Command) care să-și asume comanda și controlul tuturor forțelor care urmau să execute operații terestre, indiferent dacă aparțineau componentei terestre, ori de infanterie marină ale SUA sau forțelor terestre ale Coaliției. La 20 noiembrie 2002, generalul Franks a destinat comandamentul Armatei a 3-a a Statelor Unite ale Americii pentru a constitui comandamentul componentei terestre, dislocat Ia vremea respectivă la Fort McPherson, Georgia, SUA. Acest ordin a constituit, baza legală pentru organizarea fi încadrarea de manieră combinată a comandamentului respectiv. În iarna lui 2001 și în primăvara lui 2002, comandamentul Armatei a 3-a a funcționat CFLCC pentru Operația Enduring Freedom, din Afganistan, majoritatea personalului funcționând în Camp Doha, Kuweit.

În urma acestei reorganizări a statului major, generalul locotenent McKiernan a urmărit să renunțe la așa-zisa structură tradițională, organizată pe module specifice domeniilor de activitate: administrativ, informații, operații și logistică, structură de sorginte napoleoniană, și a adoptat o nouă structură specifică funcțiilor pe care le îndeplini comandamentul: operații, manevră, efecte, informații, protecție și susținere. Această nouă organizare a necesitat revitalizarea sistemului de relații de comandament, noi procese, o nouă arhitectură a spațiului digitalizat.

Securitatea

Starea de securitate rezultă din măsurile luate de măsurile de elementul de comandă pentru a se proteja de acțiuni surpriză, interferențe, sabotaj, inducerea în eroare a adversarului având o contribuție majoră pentru întărirea securității. Pe parcursul invaziei Irakului, armata americană a aplicat măsuri de protecție a forțelor: siguranța apropiată, protecția genistică, apărarea N.B.C., protecția informațiilor, inclusiv apărarea antirachetă.

Pe măsură ce forțele coaliției înaintau spre nord, irakienii și-au folosit în mod repetat singura capabilitate de lovire în adâncime – rachetele sol-sol – cu nici un efect însă. Din cele 17 rachete lansate în total (modele de la Ababil-100s, Al Samouds la anticele FROG-7 sovietice), scutul antirachetă Patriot kuweitian a distrus una, scuturile Patriot americane șapte, una interceptată simultan de cele două scuturi iar opt nu au fost interceptate pentru că au fost îndreptate spre zone neînsemnate. Indiferent de eficacitatea scutului antirachetă, forțele terestre la anumite distanțe de punctul de impact preconizat au continuat să adopte măsurile de protecție specifice atacului chimic.

Surpriza

Obținerea suprinderii rezidă din executarea acțiunilor pentru care un inamic sau adversar este nepregătit, fiind un multiplicator de luptă important dar temporar. Acest principiu a fost aplicat de la debutul operației, Corpul de Armată Victory și Forța Marină Expediționară au obținut surpriza operațională și tactică în momentul în care au început invazia înaintea sosirii în teatru al tuturor forțelor de altfel considerate necesare. Comandanții celor două mari unități, Gen. Franks și Lt. Gen. McKiernan au acceptat riscurile inerente ale acestui curs de acțiune, înțelegând necesitatea atacului timpuriu și agresiv. Această opțiune a dezechilibrat sistemul irakian de apărare, iar ritmul crescut al ofensivei l-a împiedicat pe adversar să recâștige inițiativa. Forțele coaliției au înaintat mult mai departe și rapid decât irakienii, după atacul inițial parcurgând distanțe considerabile spre Bagdad.

Simplitatea

Elaborarea planurilor și transmiterii ordinelor într-o manieră simplă și directă reduc confuzia și interpretările greșite. Factorii METT-TC determină nivelul de simplitate cerut. Planurile simple executate la timp rămân superioare celor detaliate tardiv. Acest principiu a fost aplicat cu succes în planificarea cuceririi Bagdadului de către comandantul tuturor forțelor terestre în Irak, Lt. Gen. Kiernan.

Planul acestuia eliberarea Bagdadului a fost în mod necesar, unul imprecis. Generalul nu putea să prevadă cum va arăta câmpul de luptă atunci când Corpul 5 Armată și Forța Marină Experdiționară au ajuns în oraș. Personalul responsabil cu planificarea, începând de la cei din cadrul Comenzii Centrale (CENTCOM) până la cei din cadrul diviziilor de manevră, se străduiau să creeze o imagine a orașului după o perioadă necunoscută de luptă pe timpul apropierii dinspre Kuweit. Din cauza acestei nesiguranțe, personalul din cadrul Corpului 5 Armată responsabil cu planificarea, sub comanda Mr. E.J. Degen, a creat un plan flexibil. Prin crearea unei încercuiri, soldații forțelor terestre și marine au fost puși în postura de a reacționa la din mai multe variante în funcție de desfășurarea evenimentelor. Acest cerc format din baze de operații înaintate, fără intenția de a fi ca o sigilare ermetică, urma să izoleze orașul. Din aceste baze operaționale, forțele terestre și infanteriștii marini puteau să atace ținte critice din interiorul orașului, să distrugă forțe irakiene și, în final, să elibereze orașul.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de autor

Arsenie, V., Principii ale luptei armate în războiul întregului popor, Editura Militară, București, 1987;

Arsenie, V., Bădălan, E., Văduva, Gh., Strategie militară contemporană, București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2006;

Alexandrescu, Gr., Dolghin, N., Moștoflei, C., Fizionomia acțiunilor militare, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2004;

Bădălan, E., Frunzeti, T., Asimetria și idiosincrasia în acțiunile militare, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucuresti, 2004;

Bădălan, E., Frunzeti, T., Bruma, M., Chiperescu, V., Concepte strategice și operative de actualitate, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2004;

Bărbulescu, I., Habian, L., Lege, principiu, normă-corelații, Editura Ager, Târgu Jiu, 2002;

Clausewitz, C., Despre război, Editura Militară, București, 1982.

Cordesman, A., Wagner, A., The Lessons of Modern War Volume IV.The Gulf War, Westview Press, 2003;

Dolghin, N., Spațiul și viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare ”Carol I”, București, 2007;

Emil, I., Irimia, I., Elemente de teorie generală a științei militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002;

Fontenot, G., Degen, E., Tohn, D., On Point – The United States Army in Operation Iraqi Freedom, Combat Studies Institute Press, Kansas, 2004;

Grozea, T., Eseu despre strategia apărării, Editura Militară, București, 1976;

Hegel, G., Știința logicii, Editura Academiei R.S.R., București, 1966;

Ioan, S., Elemente de artă militară, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2005;

Ioanițiu, A., Sichitiu, I., Elemente de strategie, Editura Cartea Românească, București, 1936;

Mureșan, M., Aspecte ale conflictelor militare ale viitorului, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;

Mureșan, M., Țenu, C., Stăncilă, L., Corelația artei militare cu fenomenul militar contemporan, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005;

Mureșan, M., Văduva, Gh., Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2004;

Neag, M., Corelația dintre centrul de greutate al forței și momentul critic în acțiunea militară, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2006;

Neag, M., Rațiu, A., Cîrdei, A., Știintă militară – Curs- Vol. II – Realități și tendințe, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2011;

Popa, V., Tehnologie și inteligență în conflictele militare, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2004;

Renescu, V., Tratat sumar de istorie militară, Tipografia Școlii Militare de Infanterie, Sibiu, 1923;

Savu, Gh., Informațiile militare și surprinderea strategică, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;

Stancu, M., Operatiile militare ale viitorului între tradiție și inovație.Teză de doctorat, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2007;

Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, București, 1976;

Udeanu, Gh., Elemente de strategie militară contemporană, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;

Văduva, Gh., Principii ale războiului și luptei armate, realități și tendințe, Universitatea Națională de Apărare, București, 2003.

Documente și manuale:

Academia Română, DEX – Dictionarul explicativ al limbii române (editie revăzută și adăugită), Univers Enciclopedic Gold, București, 2012;

AAP -6 NATO Glossary of Terms and Definitions (English and French), Listing terms of military significance and their definitions for use in NATO, NATO Standardization Agency (NSA), 2010;

ADP1 1-01 – Army Doctrine Publication 1-01, Doctrine Primer, Headquarters, Dept. of the Army, Washington, DC, 2014;

ADP 3-0 – Unified Land Operations, Headquarters, Dept. of the Army, Washington, DC, 2011;

ADRP 1-02 – Terms and Symbols, Headquarters, Dept. of the Army, Washington, DC, 2013;

ADRP 3-0 Unified Land Operations, Headquarters, Dept. of the Army, Washington, DC, 2012;

AJP- 3.4.4 Allied Joint Doctrine for Counterinsurgency (COIN), NATO Unclassified, NATO Standardization Agency (NSA), 2011;

APP-6 NATO Joint Military Symbology, NATO Standardization Agency (NSA), 2011.

Conceptul Strategic pentru Apărare și Securitate al Statelor Membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, Lisabona, 2010;

Enciclopedie militară universală, Vol. I – Zece milenii de artă militară, Editura Enciclopedică, București, 2003;

FM 3-0 Operations, Headquarters, Dept. of Army, Washington, DC, 2003;

FM 3-0 C1 Operations, Headquarters, Dept. of Army, Washington, DC, 2011;

Joint Publication 3-0, Joint Operations, 17 September 2006 incorporating Change 2, Headquarters, Dept. of the Army, Washington, DC, 2010;

JP 1-02 Dictionary of Military and Associated Terms, Headquarters, Dept. of the Army, Washington, DC, 2014;

JDP 0-01, Joint Doctrine Publication 0-01 UK Defence Doctrine (5th Edition), Development, Concepts and Doctrine Centre, Ministry of Defence, Shrivenham, 2014;

Referințe on-line

Attacking Iraq – Military Options. Disponibil pe : http://www.globalsecurity.org/military/ops/iraq-options.htm, [Accesat 08.06.2015].

Administrația prezidențială Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019, București, 2015. Disponibil pe: http://www.presidency.ro/static/Strategia%20%20Nationala%20de%20Aparare%20a%20Tarii.pdf., [Accesat 10.07.2015].

Băhnăreanu, C., Influenţa factorului economic în realizarea securităţii, Editura UNAp, București, 2012. Disponibil pe: http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/influenta_factorului_economic_in_realizarea_securitatii.pdf., [Accesat 22.06.2015]

Eparu, D., Strategiile viitoare de asigurare a securității militare globale. Fizionomia războiului, tipologia și caracteristicile acestuia, Impact Strategic Nr.1 [42]/2012, Editura UNap, București. Disponibil pe: http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is42.swf., [Accesat 24.06.2015];

Garamone, J.,World Faces Strategic Inflection Point, Dempsey Says, 2011, Disponibil pe: http://www.defense.gov/news/newsarticle.aspx?id=66258, [Accesat 22.07.2015];

Lind, W., Understanding Fourth Generation War, 2004. Disponibil pe: http://www.antiwar.com/lind/?articleid=1702, [Accesat 02.05.2015];

Operation Iraqi Freedom – April 4, Day Sixteen. Disponibil pe: http://www.globalsecurity.org/military/ops/iraqi_freedom_d16.htm, [Accesat 12.06.2015];

Operation Iraqi Freedom – April 5, Day Seventeen. Disponibil pe: http://www.globalsecurity.org/military/ops/iraqi_freedom_d17.htm, [Accesat 12.06.2015];

Operation Iraqi Freedom, Major Combat Operations, “Dash to Baghdad”. Disponibil pe: http://www.globalsecurity.org/military/ops/iraqi_freedom-mco.htm, [Accesat 12.06.2015];

Păunescu, M., Rolul și importanța doctrine în contextul paradigmelor războiului contemporan, Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“ nr.1/ 2015, București, 2015. Disponibil pe: http://www.spodas.ro/revista/index.php/revista/article/download/98/93, [Accesat 26.06.2015].

Schadlow, N., The roblem with hybrid warfare, 2015, Disponibil pe: http://warontherocks.com/2015/04/the-problem-with-hybrid-warfare/.[Accesat 14.07.2015];

LISTĂ ANEXE

Anexa nr. 1 – Schema de ansamblu a campaniei ofensive terestre

Anexa nr. 2 – Căile de apropiere din spre sud-vest și nord

Anexa nr. 3 – Căile de apropiere dinspre sud

Anexa nr. 4 – Planul folosirii Forțelor Speciale

Anexa nr. 5 – Dispunerea inițială a forțelor irakiene

Anexa nr. 6 – Străpungerea complexului de baraje genistice irakian

Anexa nr. 7 – Cucerirea obiectivelor „Firebird” și „Clay”

Anexa nr. 8 – Schema de manevră a raidului din 5 aprilie

Anexa nr. 9 – Schema de manevră a raidului din 7 aprilie

Anexa nr. 10 – Poziționarea forțelor în centrul Bagdadului

ANEXA NR. 1

Schema de ansamblu a campaniei ofensive terestre

(Sursa: http://millercenter.org/debates/iraq/research/maps)

ANEXA NR. 2

Căile de apropiere dinspre sud-vest șt nord

(Sursa: http://www.globalsecurity.org/military/library/report/2004/onpoint/ch-5.htm)

ANEXA NR. 3

Căile de apropiere dinspre sud

(Sursa: http://www.globalsecurity.org/military/library/report/2004/onpoint/ch-4.htm)

ANEXA NR. 4

Planul folosirii Forțelor Speciale

(Sursa: http://www.globalsecurity.org/military/library/report/2004/onpoint/ch-5.htm)

ANEXA NR. 5

Dispunerea inițială a forțelor irakiene

(Sursa: http://www.globalsecurity.org/jhtml/jframe.html#http://www.globalsecurity.org/military/library/report/2004/onpoint/fig46fc-lg.jpg|||)

ANEXA NR. 6

Străpungerea complexului de baraje genistice

(Sursa: http://www.globalsecurity.org/military/library/report/2004/onpoint/ch-3.htm)

ANEXA NR. 7

Cucerirea obiectivelor „Firebird” și „Clay”

(Sursa: http://www.globalsecurity.org/jhtml/jframe.html#http://www.globalsecurity.org/military/library/report/2004/onpoint/fig59fc-lg.jpg|||)

ANEXA NR. 8

Schema de manevră a raidului din 5 aprilie

(Sursa: http://www.globalsecurity.org/military/library/report/2004/onpoint/ch-6.htm)

ANEXA NR. 9

Schema de manevră a raidului din 7 aprilie

(Sursa: http://www.globalsecurity.org/military/library/report/2004/onpoint/ch-6.htm)

ANEXA NR. 10

Poziționarea forțelor în centrul Bagdadului

(Sursa: http://www.globalsecurity.org/military/library/report/2004/onpoint/ch-6.htm)

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Modul de Aplicare a Legilor Si Principiilor Razboiului Si Luptei Armate In Operatia Iraqi Freedom (ID: 122428)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Modul de Aplicare a Legilor Si Principiilor Razboiului Si Luptei Armate In Operatia Iraqi Freedom

Copyright Notice

Expertiza Contabila Si Auditul Financiar

Educatia Militara Si Educatia la Adulti

Dificultati de Traducere In Subtitrarea Unui Film Pentru Copii

Violenta Domestica Asupra Femeii Casatorite. Studiu Comparativ Intre Republica Moldova Si Romania

Implicarea Parintilor In Activitatile de Gradinita

Metodologiile Transportului Public din Municipiul Chisinau

Copyright Notice

Similar Posts