Modificarile Substantiale In Activitatea Sportiva

În ultimele decenii au survenit modificări substanțiale în activitatea sportivă date de dinamica dezvoltării domeniului sportiv care și-a extins activitatea atât la nivel local, național cât și internațional. Lărgirea orizontului participativ a determinat și modificarea conceptuală a modului de dezvoltare a activității ce a impus adoptarea de mijloace care să orienteze organizarea și funcționarea structurilor sportive către obținerea de performanțe tot mai mari. În aceste condiții, utilizarea managementului în sport a devenit indispensabilă în vederea atingerii unor scopuri precise în contextul unor condiții schimbătoare.

Tendințele actuale ale sportului impun, pentru satisfacerea necesităților funcționale, utilizarea managementului pentru a asigura o interconectare a structurilor și activităților. Acest lucru face ca managementul să joace un rol primordial în sport care să asigure o specializare accentuată în rezolvarea problemelor esențiale și durabile.

Managementul aplicat în sport contribuie la realizarea unei funcționalități depline a structurilor sportive, a unor mase mari de oameni, a unei multitudini de mijloace și aptitudini, a obiectivelor și intențiilor. Prin intermediul managementului în sport sunt coordonate eforturile indivizilor sau grupurilor de persoane (echipe) către realizarea unui scop comun, proces complicat și dificil datorită aspectelor divergente care întotdeauna, prin intermediul său, sunt transformate în aspecte convergente asigurând o mobilitate a obiectivelor.

Astfel, managementul în sport ajută la a stăpâni și controla atât situații cât și sisteme complexe asigurând o gestionare permanentă și continuă a multitudinii de activități sportive generând eficiență.

Particularitățile managementului în sport rezidă și din faptul că se aplică tuturor formelor de activități sportive, tuturor disciplinelor sportive, ceea ce asigură o participare organizată care conduce la obținerea unor rezultate superioare în competițiile sportive. În cadrul activităților sportive managementul asigură o coordonare și o antrenare a individului sau a grupurilor de indivizi spre o ameliorare a condiției fizice și a confortului spiritual prin asigurarea unui cadru organizat al antrenamentului sportiv. O astfel de specializare a managementului face ca prin controlul realizat prin ansamblul de acțiuni de evaluare oferite de competiția sportivă să influențeze continuu performanțele sportive.

Managementul în sport este un catalizator atât în cadrul structurilor sportive cât și în activitățile specifice acestora deoarece contribuie la obținerea eficienței prin detectarea, încurajarea și stimularea persoanelor cu aptitudini deosebite pentru sport prin procesul de selecție asigurându-le un climat psiho-social încurajator și recompense acelora ce se autodepășesc continuu în obținerea unor performanțe superioare. De asemenea, managementul în sport contribuie la constituirea și dimensionarea optimă a activităților sportive și a indivizilor implicați în acest proces, asigurând recrutarea, angajarea și promovarea indivizilor pe criterii de competență profesională, generând consens și crearea de condiții optime realizării unui climat favorabil ce asigură un impact major asupra atingerii eficienței în domeniul sportului.

6.1. Caracteristicile organizației sportive privită ca sistem

Privită ca sistem, organizația sportivă, ca orice altă firmă destinată să satisfacă necesități sociale ale populației, finanțată de stat, sau de alte organizații publice sau asociații și fundații, prezintă cel puțin următoarele caracteristici:

un sistem complex, pentru că încorporează resurse umane, materiale, financiare și informaționale;

este un sistem socio-economic, pentru că, dc regulă, toată activitatea se bazează pe relații de muncă, calitatea resurselor umane fiind esențială privind eficacitatea activităților dcsfășurate; estc un sistem deschis, deoarece ea se manifestă ca o "componentă a numeroase alte sisteme cu care se află în relații continue pe multiple planuri";

caracterul său de sistem deschis se exprimă prin fluxul de intrări – echipamente, instalații sportive, eșantion dc pregătire sportivă, informații, bani etc – și prin ieșirile sale, în principal servicii, superdotați în sport, campioni, informații destinate sistemelor din care face parte;

este un sistem organic adaptativ, adică se schimbă permanent, sub influența factorilor endogeni și exogeni, adaptându-se atât la evoluția pieții și/sau imperativelor sociale.

6.2. Subsistemul resurse umane

Subsistemul resurse umane „cuprinde toate activitățile orientate spre factorul uman, având drept obiective: conceperea, proiectarea, utilizarea optimă, întreținerea și dezvoltarea socio-umană“. C. H. Bessyre-Harts afirma că „resursele umane sunt primele resurse ale organizației“. Deci și în cadrul organizației sportive „oamenii reprezintă o resursă comună și, totodată, o resursă cheie, o resursă vitală,…, care asigură supraviețuirea, dezvoltarea și succesul competițional al acestora“. Aurel Manolescu remarca: filosofia de management orientată spre oameni nu înseamnă numai faptul că „oamenii reprezintă organizația“ ci și „respectul pentru oameni“ pentru a concura prin oameni.

Managementul, ca activitate deosebit de complexă, nu își poate pune în valoare virtuțile decât cu și prin oameni. Acolo unde apar și se dezvoltă acțiuni manageriale, mai simple sau mai complexe, sunt implicați oamenii, unii în poziție de manageri, alții în cea de executanți.

Dinamica, intensitatea și diversitatea sunt aspecte importante în desfășurarea resurselor umane în cadrul activităților fizice, ele constituind resursele cele mai importante care trebuie „gestionate și contabilizate“ asemenea celorlalte resurse, folosindu-se diverse tehnici de analiză economică și teorie managerială. Este de fapt o contabilizare socială întrucât sportul este, pe lângă efectele fiziologice-somatice, și un producător de efecte morale. În sport, ca de altfel în toate domeniile vieții socio-economice, resursele umane necesită investiții importante și reprezintă investiții strategice în dubla lor ipostază de resurse capabile să producă și să reproducă toate celelalte resurse. Prin activismul lor, resursele umane contribuie la creșterea eficienței și eficacității organizației sportive. În cadrul activităților sportive prin procesul de pregătire fizică-antrenament sportiv – resursele umane devin subiect, obiect și scop, reușind să-și dezvolte aptitudinile și calitățile motrice care conduc în cele din urmă la atingerea de performanțe superioare. După modul de implicare și participare în actul sportiv, se disting două categorii de resurse umane:

a) conducători și promotori de activități;

b) participanții la activități.

În rândul primei categorii putem include: managerul sportiv, profesorul de educație fizică, antrenorul, instructorul sportiv și alte categorii de tehnicieni – persoane specializate în domenii conexe sportului cum ar fi medicii sportivi, masorii, nutriționiștii și alte categorii de specialiști calificați în asistență medicală, precum și psihologi, cercetători științifici, tehnicieni în serviciile adiacente legate de exploatarea bazei materiale sportive.

Din cea de-a doua categorie a participanților la activitățile sportive distingem persoanele care practică sub diverse forme exercițiile fizice. În rândul acestora sunt și categorii de oameni care practică exercițiile sportive neorganizat și neregulat dar și o categorie a celor ce practică organizat și regulat. Prima subgrupă practică sportul în scop recreativ iar cea de-a doua în scopul obținerii unui rezultat. Indivizii care participă în mod regulat și organizat sunt numiți sportivi.

În cadrul activităților sportive cel mai important factor îl reprezintă participanții care, în funcție de condițiile de participare reglementate prin regulamente și instrucțiuni, pot fi: sportivi amatori și sportivi non-amatori.

Sportivii amatori sunt considerați cei ce practică activități sportive organizat și sistematic, fără a urmări obținerea unui profit și care nu au relații de muncă sau alte relații contractuale cu organizațiile sportive care i-au legitimat.

Sportivii non-amatori sunt practicanții de activități sportive organizate și sistematice ce-și desfășoară activitatea în baza unor contracte individuale sau convenții de prestări de servicii, prin care performanțele conduc la obținerea de venituri pentru sportiv. Participarea sportivilor la competiții se face pe criterii de vârstă, greutate și sex în funcție de specificul ramurii sportive și sunt stabilite de Regulamentele federațiilor sportive. Aceste regulamente mai cuprind referiri la comportamentul sportivilor în competiții (în special de ordin etic), despre efectuarea controlului medical, reguli de transfer de la o organizație sportivă la alta, precum și normele de clasificare în raport cu nivelul performanțelor. Sportivii angajați pe bază de contract sunt considerați sportivi profesioniști. Contractele prevăd drepturile, obligațiile și condițiile de reziliere a înțelegerii celor două părți sportiv-organizație.

După un alt criteriu de clasificare, resursele umane din domeniul sportului pot fi formate din personalul salariat și personalul voluntar. Din punct de vedere numeric, în sport personalul salariat este inferior celui voluntar.

Personalul salariat reprezintă principalul factor al resurselor umane ce-și desfășoară activitatea în cadrul organizațiilor sportive, ocupând diferite funcții în raport cu specializarea și nivelul de pregătire. Acest lucru se face în urma unei evaluări a performanțelor profesionale individuale care trebuie să corespundă cerințelor postului ce se dorește ocupat, în baza unor norme stabilite prin lege. Evaluarea unui post trebuie să se facă în baza unei fișe de evaluare a postului. Restul reprezintă ansamblul de activități, operațiuni specifice unui domeniu și poate fi ocupat în urma cuprinderii sale în statul de funcții al organizației sportive.

În funcție de complexitatea acestor caracteristici se stabilește funcția și gradul profesional. În activitatea sportivă personalul este compus din: antrenori, tehnicieni și personal auxiliar.

Antrenorii sunt persoanele care coordonează în mod direct activitățile sportive (pregătirea fizică și competiția) în cadrul formelor organizate care sunt atestate într-o anumită ramură de sport pe baza diplomei de licență, diplomă de absolvire sau a certificatului de absolvire – după caz, în baza legii. În România formarea și funcționarea antrenorilor se face în conformitate cu statutul antrenorului aprobat prin Hotărâre de guvern (255/04.03.2003). Formarea antrenorilor se realizează în cadrul instituțiilor specializate și autorizate în condițiile legii. Ocupația de antrenor, potrivit Statutului Antrenorului, se atestă cu carnet de antrenor. Ocupația de antrenor se clasifică în cinci categorii iar promovarea de la o categorie la alta se face în funcție de criteriile specifice fiecărei categorii prin susținerea de examene în instituții autorizate în condițiile legii. Potrivit Statutului Antrenorului – formarea continuă a antrenorilor se face prin cursuri de perfecționare și stagii de pregătire, organizate de federațiile sportive naționale, împreună cu instituțiile de învățământ superior acreditate sau autorizate în condițiile legii. Evaluarea și aprecierea activității antrenorului se face de către angajator și, în funcție de rezultatele obținute în activitatea sportivă, acesta poate primi recompense sau sancțiuni în funcție de caz.

Personalul voluntar reprezintă o categorie de persoane care din dorința de a fi utilă se implică plenar în activitatea sportivă din pasiune față de o ramură sportivă sau de sport în general oferindu-și calitățile și aptitudinile, ca ajutor necondiționat unei organizații sportive. Ei sunt integrați, de către manageri, în colectivul organizației unde desfășoară activități în echipă cu personalul angajat. Prin activitatea pe care o depun voluntarii contribuie la realizarea obiectivelor organizației sportive. Atribuțiile și sarcinile lor sunt stabilite de către manager și pot activa ca: arbitrii, instructori sportivi, antrenori sau în organizarea diferitelor activități sportive în funcție de calendarul sportiv al organizației din care fac parte.

Arbitrii reprezintă o categorie de persoane care sunt desemnate oficial să conducă concursurile sau întrecerile sportive. Rolul lor este să urmărească respectarea regulamentelor sportive specifice disciplinei sportive la care aderă având capacitatea de a sancționa abaterile disciplinare și încălcările regulilor de joc. Arbitrii sunt calificați pe categorii în funcție de criteriile stabilite de Federațiile sportive.

6.2.1 Procesul de asigurare a resurselor umane în sport

Productivitatea în toate structurile sportive este influențată de modul în care interacționează și se combină resursele umane pentru a folosi toate celelalte resurse ale sistemului de management. Factori cum ar fi pregătirea, vârsta, experiența la locul de muncă și nivelul de educație formală joacă un rol în stabilirea compatibilității persoanei cu o anumită organizație. Procesul de asigurare a resurselor umane adecvate pentru o structură sportivă este un proces antrenant și oarecum subiectiv. Pentru asigurarea resurselor umane care să acopere atât posturile manageriale, cât și pe cele de execuție, managerii parcurg următoarele etape secvențiale:

1) recrutare,

2) selecție,

3) formare și perfecționare,

4) evaluare.

Statuturile și rolurile personalului.

În cadrul structurilor sportive își desfășoară activitatea personalul salariat și voluntar care asigură condiții optime de dezvoltare a activităților sportive și a activității proprii a organizației în care activează. Personalul salariat reprezintă principalul factor al resurselor umane care-și desfășoară activitatea în cadrul structurilor sportive, ocupând diferite funcții în raport cu specialitatea și nivelul de pregătire.

Funcția reprezintă ansamblul sarcinilor specializate pe care salariatul trebuie să le îndeplinească în mod regulat și organizat. Funcția include competențele și responsabilitățile ce-i revin salariatului. În structurile sportive sunt întâlnite două tipuri de funcții și anume: funcții de conducere și funcții de execuție.

Funcția de conducere – este caracterizată de un număr mare de competențe, responsabilități și autoritate în legătură cu obiectivele unității sau colectivității conduse. Funcției de conducere îi sunt specifice atribuții de coordonare a activității unui număr de executanți, de organizare, dispoziție, control.

Funcția de execuție – se caracterizează prin obiective individuale, printr-o sferă restrânsă a competenței titularului, printr-o reducere a responsabilităților pentru activitatea altor persoane și printr-o creștere a auto-responsabilității față de activitatea proprie. Sarcinile specifice funcției de execuție țin de producerea unor acțiuni, servicii, sarcini care nu implică luarea de decizii privind munca altor persoane, ci doar asupra propriei activități. Între funcțiile de conducere și execuție există o interdependență reciprocă determinată de natura relațiilor care există între centrele de decizie ale organizației sportive și centrele efective ale acesteia.

În cadrul structurilor sportive ponderea ierarhică depinde de: natura și complexitatea sarcinilor, nivelul de pregătire al cadrelor, experiența și capacitatea cadrelor de conducere, aptitudini personale. Ponderea ierarhică reprezintă numărul de persoane conduse nemijlocit de un cadru de conducere. Pentru ca activitatea să fie mai bine condusă, la nivelul structurii sportive se realizează o compartimentare.

Compartimentele sunt componente cantitative ale structurii sportive formate dintr-un grup de persoane reunite sub o singură autoritate. Acestea pot fi secții sportive pe ramuri de sport, servicii (contabilitate, juridic), birouri. La rândul lor, compartimentele pot avea două niveluri – unul de conducere și altul de execuție. Între subdiviziunile organizatorice și organul de conducere se stabilesc nivele ierarhice. Numărul acestora este dependent de dimensiunea structurii sportive și numărul activităților sportive pe care le promovează.

Într-o structură sportivă de tip club sportiv sau asociație sportivă ființează o serie de funcții ca:

președintele – este prima persoană oficială a organizației care organizează și conduce activitatea în scopul aplicării hotărârilor Adunării Generale și Biroului Executiv. De asemenea, întocmește actele normative, aprobă regulamentul de ordine interioară și asigură respectarea lui, ca și a altor documente oficiale, aprobă componența birourilor secțiilor pe ramuri de sport, organizează și îndrumă, direct sau prin personalul salariat al organizației. Pregătește programele și planurile de activitate ale organizației, calendarul sportiv și bugetul anual de venituri și cheltuieli. Urmărește pregătirea și participarea sportivilor, controlează activitatea secțiilor pe ramuri de sport, a antrenorilor și întreprinde măsuri de optimizare a acestora. Ia decizii în legătură cu angajarea, promovarea, recompensarea sau sancționarea salariaților. Aprobă necesarul de echipamente și materiale sportive pentru organizație în vederea pregătirii și participării la competiții;

vicepreședintele – coordonează activitatea unor compartimente și preia prin împuternicire atribuțiile președintelui;

secretarul – este conducătorul executiv al organizației sportive și îndeplinește atribuții ca: organizează și sprijină activitatea comisiilor organizației. Asigură îndeplinirea prevederilor calendarului intern și a bugetului organizației, primește și rezolvă corespondența având drept de semnătură și reprezintă organizația în relația cu alte organizații sportive.

Președintele, vicepreședinții, secretarul și contabilul șef, ca salariați cu funcții de conducere, fac parte de drept din Biroul Executiv al organizației împreună cu un număr de membri stabilit prin statutul organizației ce este supus aprobării Adunării Generale (a membrilor organizației).

Adunarea Generală – este organul suprem în cadrul organizației sportive, care se întrunește anual. Atribuțiile sale sunt: discută și aprobă statutul, ca și modificările eventuale ale acestuia, dezbate rapoartele de activitate ale organizației, aprobă programele și planurile anuale, alege Biroul Executiv și desemnează președintele și membrii de onoare și totodată aprobă execuția bugetară pe anul încheiat.

Biroul Executiv – asigură aplicarea hotărârilor Adunării Generale și veghează asupra respectării acestora de către toți membrii organizației, analizează periodic și întreprinde măsuri pentru optimizarea activității și rezultatelor secțiilor pe ramură de sport. Aprobă condițiile de contract pentru sportivii și tehnicienii organizației sportive precum și alte atribuții prevăzute în statut.

Secțiile sportive se constituie la fiecare ramură sportivă și se ocupă strict de activitatea și specificul acesteia. Secțiile sportive sunt conduse de un responsabil tehnic (Director tehnic), un antrenor principal și unul secund precum și de un preparator fizic. Acest colectiv tehnic asigură direct pregătirea sportivilor, potrivit programelor și planurilor de antrenament. În cadrul organizațiilor sportive se regăsesc și alte funcții ca: medic sportiv, asistent medical, maseur sportiv, kinetoterapeut, psiholog, jurist, contabil, metodolog, biochimist sau nutriționist, magaziner echipament și material sportiv, mecanici, îngrijitori, paznici și alții.

6.3. Subsistemul organizatoric

Subsistemul organizatoric reprezintă ansamblul elementelor de natură organizatorică prin care managementul asigură organizației sportive o arhitectură internă care să fie în concordanță cu misiunea–promovarea activităților sportive. La acestea se adaugă concepțiile și atitudinile echipei manageriale în legătură cu procesele organizatorice, structurile și relațiile dintre compartimente și angajați.

În cadrul subsistemului organizatoric prima dimensiune este cea structurală care definește configurația internă a organizației sportive și cuprinde: regulamentul de organizare și funcționare, organigrame, statul de funcții, fișa postului etc. Structura organizatorică scoate în evidență compartimentele organizației, configurația internă a lor și relațiile dintre ele. În domeniul sportului cea mai bună combinație este structura ierarhic-funcțională. În cadrul acestei structuri se întâlnesc compartimente ierarhic-operaționale și funcționale.

Structurile ierarhic-operaționale sunt structuri impuse de necesitățile activităților curente proprii și reprezentative. Structurile funcționale sunt structuri înalt specializate care au o autoritate funcțională relativ mare în privința organizării și desfășurării activităților proprii. Șefii ierarhici transmit obiectivele către executanți respectându-se regulile procedurale stabilite în cadrul compartimentelor funcționale. Cea de-a doua dimensiune a organizării este cea procesuală care definește multitudinea de procese necesare realizării obiectivelor organizației. Suportul organizatoric al obiectivelor îl constituie componentele procesuale ce se regăsesc în ipostazele de funcțiuni, activități, atribuții, sarcini, operații. Abordarea procesuală adaugă și o dimensiune temporală – „timpul“ care este necesar realizării unor activități sportive. Cea de-a treia dimensiune a organizării este cea informală care reprezintă ansamblul grupărilor și relațiilor inter-umane spontane stabilite între angajații aceleași organizații și care vizează satisfacerea unor interese personale. Dacă se realizează o armonizare între organizarea formală și cea informală se pot obține performanțe organizaționale.

În proiectarea subsistemului organizatoric trebuie parcurse următoarele etape: identificarea elementelor componente ale organizării procesuale existente în organizație, repartizarea componentelor organizării procesuale identificate pe posturi și compartimente, dimensionarea numărului de posturi, compartimente și funcții de conducere în raport cu volumul și complexitatea elementelor componente ale organizării procesuale.

6.3.1. Definirea conceptului de organizație ca obiect al managementului.

Din punct de vedere conceptual cuvântul „organizație“ are trei semnificații: ca sistem, ca activitate (ca acțiune de organizare) și cadru de referință (realizat după organizare).

Organizația reprezintă un sistem socio-tehnic sau social orientat către un scop și pentru un obiectiv. Ca activitate, organizația este o structură ce se comportă ca un model de ordine bazate pe reguli, pe crearea de relații inter-umane și urmărește definirea valorilor, a comportamentelor și a obiectivelor. Ca și cadru de referință, organizația este o rețea de relații și interacțiuni, structuri și procese formale și informale care sunt create sau se creează pentru a se îndeplini un obiectiv, urmărind dezvoltarea relațiilor și interacțiunile între indivizi, informații în funcție de elementele culturale specifice fiecărui sistem.

Organizațiile sportive se caracterizează printr-un grad de formalitate care vizează aspecte legate de înființare, existență, continuitate și încetare a activității. Această formalitate este evidentă în special în cadrul organizațiilor/structurilor de interes public care au ca atribute ale formalității definirea personalității juridice, alegerea forurilor conducătoare și a responsabilităților, împuternicirea unor comitete, organizarea activității, respectarea unor regulamente, adoptarea denumirii ca organizații și altele. Constituirea și dizolvarea unei organizații sportive se realizează prin dorința membrilor fondatori în baza unor reguli sau norme care condiționează din exterior și care sunt legate de specificul activității. Mărimea unei organizații influențează gradul de formalitate și cu cât este mai mare organizația cu atât mai mare este formalitatea ei. Acest lucru poate fi și un indicator al importanței organizației care influențează și coordonatele procesului de conducere. În ultimele decenii s-a putut observa că mărimea și creșterea unei organizații sunt legate și de performanțele acestora. Organizațiile sunt influențate în dezvoltarea lor de o serie de factori socio-economici cum ar fi: nivelul de dezvoltare al economiei, prin creșterea populației, nivelul de tehnologie folosit în comunicare și control și eficientizarea activității. Sub aspectul structurii ierarhice organizațiile sportive sunt compuse din subsisteme interdependente, structurate ierarhic pe baza interferenței superior-subordonat.

6.3.2. Clasificarea organizațiilor/structurilor sportive

Din punct de vedere organizatoric, în activitatea sportivă se disting 2 mari structuri: structuri sportive internaționale și structuri sportive naționale.

Structurile sportive internaționale pot fi mondiale, continentale și zonale. Din punct de vedere juridic, ele sunt structuri colective formate prin reunirea structurilor naționale în conformitate cu dreptul internațional. Ele au un statut propriu și se succed perpetuu. Hotărârile lor sunt valabile în toate sistemele și structurile naționale.

Structurile sportive naționale se împart în structuri guvernamentale și neguvernamentale. Acestea pot fi: asociații și cluburi sportive, federații, ligi și comitete olimpice. După alte criterii, structurile sportive pot fi de drept public și privat, structuri sportive olimpice și neolimpice. După criteriul competițional, structurile sportive pot fi de amatori și de profesionism. Activitățile sportive pot fi: activități sportive școlare și non-școlare, activități sportive de masă. Ele pot fi activități individuale sau de grup.

Structuri sportive nationale

Ministerul Tineretului și Sportului. Marele câștig al sportului, sub aspect organizatoric, l-a reprezentat constituirea unui for reprezentativ la nivel înalt. Astfel, pe data de 30 decembrie 1989, se constituia Ministerul Sportului (prin Decretul nr. 27 al CFSN) și se reorganizează după 1 iulie 1990, transformându-se, după modelul francez (MTS), în baza Hotărârii Guvernului României nr. 994/3 septembrie 1990 în Ministerul Tineretului și Sportului (MTS). Noua structură creată este organul administrației publice centrale de specialitate, cu personalitate juridică, în subordinea guvernului, care aplică strategia și politicile Guvernului în domeniile tineretului și sportului și coordonează activitatea din domeniul educației fizice și sportului la nivel național. Pentru a răspunde mai bine cerințelor, atribuțiilor și sarcinilor ce-i revin, în structura MTS au fost create mai multe Direcții Generale.

Conducerea Ministerului Tineretului și Sportului este exercitată de ministru și este ajutat de 2 secretari de stat. Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu organisme și organizații, precum și cu celelalte persoane juridice și fizice din țară și străinătate și totodată este principalul ordonator de credite. El emite ordine și instrucțiuni. Cei doi Secretari de Stat răspund de problemele și activitățile specifice domeniului pe care îl reprezintă, respectiv unul în domeniul tineretului și celălalt în domeniul sportului. Răspunderile și atribuțiile lor sunt stabilite prin ordin al ministrului. Secretarul General și Secretarul General Adjunct sunt subordonați MTS și sunt răspunzători de conducerea și legăturile dintre structurile ministerului. Colegiul Ministerului este un organ consultativ care funcționează pe lângă ministrul tineretului și sportului. La nivelul MTS pot funcționa consilii consultative pe probleme de tineret și/sau sport. Componența, regulamentul de organizare și funcționare a acestora se aprobă prin ordin al ministrului. Atribuțiile, sarcinile și răspunderile aparatului propriu al MTS sunt stabilite în conformitate cu structura organizatorică a ministerului, aprobate prin ordin al ministrului.

În realizarea obiectului său de activitate, MTS exercită următoarele atribuții: a) asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare în domeniile tineretului și sportului, fundamentează și propune Guvernului politici în domeniul tineretului și sportului; b) inițiază, elaborează și avizează proiecte de acte normative, în vederea realizării obiectivelor strategice și a politicilor în domeniile tineretului și sportului; c) asigură administrarea bunurilor proprietate publică și/sau privată a statului; d) asigură reprezentarea statului român pe plan intern și extern în domeniul tineretului și sportului; e) asigură urmărirea aplicării și controlul respectării legilor și a celorlalte acte normative din domeniul tineretului și sportului; f) colaborează cu alte ministere și organe de specialitate ale administrației publice centrale și persoane juridice de drept public sau privat din țară sau străinătate.

Comitetul Olimpic și Sportiv Român (COSR). Constituit în anul 1914, COR este o asociație de interes național care se organizează și funcționează în baza statutului propriu elaborat în conformitate cu prevederile Chartei Olimpice. COR este persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, autonomă, nonprofit, neguvernamentală, apolitică și fără scop lucrativ care deține competența exclusivă pentru reprezentarea țării la Jocurile Olimpice și la celelalte programe organizate de CIO sau a asociațiilor olimpice continentale. COSR organizează și coordonează activitatea Academiei Olimpice Române, unitate aflată în subordinea sa, fără personalitate juridică, cu atribuții în dezvoltarea și promovarea principiilor fundamentale ale olimpismului. În anul 2003 COR avea în subordinea sa un număr de 20 de Filiale ale Academiei Olimpice Române. De asemenea, în subordinea COR se află și 27 de Centre olimpice pentru pregătirea juniorilor.

Organele de conducere ale COR sunt: Adunarea Generală și Comitetul Executiv format din: președinte, vicepreședinte, secretarul general, trezorierul, membrul Comitetului Internațional Olimpic pentru România și membri. Sursele de finanțare ale COSR pot fi: alocații bugetare, venituri proprii, alte surse. Nivelul alocațiilor bugetare, precum și categoriile de cheltuieli ce urmează să fie finanțate din acestea se aprobă prin legile bugetare anuale. Pentru realizarea obiectivelor sale, COSR colaborează cu instituții guvernamentale și neguvernamentale, cu celelalte asociații și organizații de drept public sau privat. COSR organizează, coordonează și susține financiar, în colaborare cu MTS și federațiile sportive naționale, cu Ministerul Educației Naționale și cu organele administrației publice locale și centrale, activitatea centrelor olimpice naționale de pregătire a juniorilor.

Federațiile Sportive Naționale.

Sunt structuri de interes național, constituite prin asocierea cluburilor sportive și asociațiilor județene și ale municipiului București, pe ramuri de sport. Federațiile sportive naționale sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, autonome, nonguvernamentale, apolitice și fără scop lucrativ. Ele se constituie numai cu avizul expres al Ministerului Tineretului și Sportului. Prin excepție, conform Legii educației fizice și sportului, s-au constituit Federația sportivă națională „Sportul pentru toți" și Federația sportivă națională „Sportul pentru persoanele cu handicap", ca persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, având ca membri persoane fizice și juridice cu activitate specifică în domeniu; își desfășoară activitatea pe bază de programe naționale, finanțate prioritar de Guvern. Pentru fiecare disciplină sportivă, de regulă, poate exista doar o singură federație sportivă națională. Federațiile sportive naționale se pot afilia la federațiile sportive internaționale, la alte foruri europene sau mondiale, pe baza avizului dat de Ministerul Tineretului și Sportului. Federațiile asigură reprezentarea României în competițiile sportive și în organismele internaționale la care sunt afiliate. Federațiile sportive naționale se înscriu în Registrul sportiv, pentru obținerea Certificatului de identitate. Federațiile se organizează și funcționează în baza statutului propriu, elaborat în conformitate cu prevederile Legii educației fizice și sportului și cu statutele federațiilor internaționale corespondente. Federațiile sportive naționale au organisme proprii de administrare și gestionare a bugetului și patrimoniului, constituite conform legii, precum și propriilor statute și regulamente. Federațiile se supun verificărilor financiare, potrivit legii și statutelor proprii. Acestea dispun de bunurile aflate în proprietatea lor, pot încheia contracte de împrumut și pot elibera titluri de credit, cu condiția ca aceste acte juridice să fie încheiate pentru realizarea obiectului de activitate. În cazul dizolvării unei federații sportive naționale, lichidarea patrimoniului se face potrivit dispozițiilor legale în vigoare.

Ligile Profesioniste.

Sunt structuri sportive constituite prin asocierea cluburilor sportive profesioniste, pe ramuri de sport. Potrivit Legii Sportului (69/2000) ligile profesioniste sunt persoane juridice de drept privat, autonome, neguvernamentale, apolitice și fără scop lucrativ. Dobândirea personalității juridice se face în condițiile legii. Ligile profesioniste, ca structuri sportive subordonate federațiilor sportive naționale, își desfășoară activitatea în baza statutelor și regulamentelor proprii. Statutele și regulamentele ligilor profesioniste stabilesc competențele, drepturile și obligațiile acestora și sunt aprobate de federații sportive naționale respective. Înființarea ligilor profesioniste ca structuri sportive și dobândirea personalității juridice se fac în condițiile legii, în baza acordului federației sportive naționale corespunzătoare și avizul obligatoriu al MTS. Ligile profesioniste au următoarele atribuții: a) organizează competiția oficială profesionistă în ramura de sport respectivă și la nivelul stabilit de federația sportivă națională; b) controlează și exercită putere disciplinară asupra membrilor, în limitele stabilite de prezenta lege și de federația sportivă națională corespunzătoare; c) negociază și încheie contracte colective de muncă, conform legii; d) alte atribuții acordate de federațiile sportive naționale corespunzătoare.

Asociațiile județene și ale municipiului București pe ramuri de sport.

Sunt persoane juridice de drept privat, având drept scop organizarea activității în ramura de sport respectivă. Asociațiile județene „Sportul pentru toți“ și „Sportul pentru persoanele cu handicap“ se constituie prin asocierea persoanelor fizice și juridice cu activitate în aceste domenii din fiecare județ. Dobândirea personalității juridice se face în condițiile legii, ca organizație-asociație fără scop lucrativ. Asociațiile județene și ale municipiului București sunt constituite din secțiile asociațiilor și cluburilor sportive cuprinse în sistemul competițional județean, afiliate și recunoscute de acestea. Obiectivele, drepturile și îndatoririle asociațiilor județene și ale municipiului București pe ramuri de sport decurg din statutele și regulamentele federațiilor sportive naționale corespunzătoare, precum și din puterea delegată de către acestea. La nivelul județului, respectiv a municipiului București, se poate constitui pentru o ramură de sport, o singură asociație județeană și sunt recunoscute și sprijinite de Direcțiile pentru Sport județene.

Asociațiile sportive.

Sunt structuri sportive fără personalitate juridică, ce se pot constitui, conform Legii educației fizice și sportului, ca societăți civile particulare. Constituirea unei asemenea asociații dă dreptul acesteia la obținerea unui certificat de identitate sportivă, precum și la afilierea la asociația județeană, respectiv a municipiului București, pe ramura de sport corespunzătoare, în vederea participării la competiții oficiale locale. Asociațiile sportive se pot constitui și în cadrul instituțiilor publice sau private, ca unități fără personalitate juridică. În cadrul unei instituții publice sau private, se poate constitui o singură asociație sportivă ca unitate fără personalitate juridică. Scopul principal al activității asociațiilor sportive îl constituie organizarea Sportului pentru toți, pe baza propriilor inițiative ale membrilor asociației, a programelor federației de specialitate și ale direcțiilor teritoriale pentru tineret și sport. În cadrul asociațiilor sportive, pot funcționa și secții de performanță, numai dacă sunt recunoscute și afiliate la federațiile pe ramuri de sport. Activitatea asociațiilor sportive se desfășoară conform statutului propriu de organizare și funcționare, adoptat de adunarea generală, fiind obligatorie respectarea actelor normative, inclusiv a celor care reglementează domeniul activității sportive. În structura asociației sportive, pot fi constituite secții pe ramura de sport, afiliate sau neafiliate la federațiile de specialitate, după caz. Membri ai asociațiilor sportive pot fi: persoanele care doresc să practice în mod organizat exercițiile fizice și sportul; membrii susținători (care sprijină material activitatea asociație); membrii de onoare; după caz, sportivii și antrenorii din secțiile constituite pe ramuri de sport. Organele de conducere ale asociațiilor sportive sunt: a) adunarea generală a membrilor; b) biroul asociației și președintele ei.

Cluburile Sportive.

Sunt structuri sportive cu personalitate juridică. Cluburile sportive pot fi : a) persoane juridice de drept privat (structuri fără scop lucrativ sau societăți comerciale sportive pe acțiuni); b) persoane juridice de drept public. Cluburile sportive de drept privat sunt persoane juridice, constituite ca structuri mono- sau polisportive. Ele nu au scop lucrativ (obținerea de profit). Cluburile sportive de drept public din subordinea MTS sunt instituții publice finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat. Obiectul de activitate al cluburilor sportive din subordinea Agenției constă în: a) realizarea performanței, selecția, pregătirea și participarea la competițiile interne și internaționale; b) promovarea spiritului de fair-play, combaterea și prevenirea violenței și dopajului în activitatea sportivă; c) promovarea uneia sau mai multor discipline sportive; d) administrarea bazei materiale sportive proprii; e) organizarea de competiții sportive în conformitate cu statutele și regulamentele federațiilor sportive naționale. Cluburile sportive din subordinea MTS pot desfășura și alte activități în vederea realizării scopului și obiectului de activitate.

Cluburile sportive profesioniste sunt organizate numai pentru o singură disciplină sportivă, ca societăți comerciale sportive pe acțiuni. Ele au drept obiect de activitate participarea la competiții sportive profesioniste, promovarea și dezvoltarea activităților sportive, precum și alte activități legale sau derivate din obiectul lor social. Cluburilor sportive profesioniste li se aplică regimul juridic al societăților comerciale, cu particularitățile cuprinse în lege, în normele stabilite de minister și în cele ale ligilor profesioniste. Pentru participarea la competițiile sportive profesioniste, cluburile respective trebuie să se afilieze la federația sportivă națională respectivă și, după caz, la liga profesionistă respectivă. Capitalul social inițial al cluburilor sportive profesioniste, inclusiv al celor constituite ca societăți comerciale sportive pe acțiuni prin reorganizarea actualelor cluburi sportive, va fi format din totalitatea patrimoniului net dobândit legal și existent la data constituirii societății comerciale sportive pe acțiuni, precum și prin aport în natură și în numerar. Acționarii societăților comerciale sportive pe acțiuni pot fi persoane fizice și juridice române, precum și persoane fizice și juridice străine. Cluburile sportive au regim propriu de administrare și de gestionare a bugetului și a patrimoniului, aprobat de adunările generale ale acestora. Ele dispun de bunurile aflate în proprietatea lor, pot încheia contracte de împrumut și pot elibera titluri de credit, cu condiția ca aceste acte juridice să fie încheiate pentru realizarea obiectului de activitate. În cazul dizolvării unui club sportiv, patrimoniul său net va fi îndreptat spre realizarea unor activități sportive. Destinația sa concretă va fi stabilită de minister, la propunerea federației sportive naționale corespunzătoare. Cluburile sportive, indiferent de forma de organizare, trebuie să respecte prevederile conținute în normele și regulamentele federațiilor sportive naționale și, după caz, ale ligilor profesioniste din ramura de sport în care activează.

Direcțiile pentru Sport Județene, respectiv a municipiului București.

Sunt servicii publice descentralizate ale MTS, cu personalitate juridică, înființate în condițiile legii. Conducătorii serviciilor publice descentralizate ale MTS se numesc și se eliberează din funcție de către președintele Agenției, cu avizul consultativ al prefectului. Direcțiile pentru Sport Județene, respectiv a municipiului București, sunt finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat. În subordinea Direcțiilor pentru Sport Județene, respectiv a municipiului București funcționează unități de administrare a bazelor sportive, fără personalitate juridică, care au ca obiect de activitate administrarea și întreținerea bazelor sportive de interes național de pe teritoriul județului, respectiv al municipiului București, precum și prestarea de servicii sportive.

Complexurile Sportive Naționale.

Sunt instituții publice în subordinea MTS, finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat. Obiectul de activitate al acestora constă în administrarea bazelor sportive de interes național și internațional, destinate cu prioritate pregătirii loturilor naționale și olimpice, precum și organizării competițiilor de nivel național și internațional.

Centrul Național de Formare și Perfecționarea Antrenorilor.

Este o instituție publică cu personalitate juridică aflată în subordinea MTS, finanțată din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat. Obiectul de activitate îl constituie formarea, promovarea și perfecționarea antrenorilor, în conformitate cu statutul antrenorului și cu celelalte dispoziții legale în vigoare și cu celelalte dispoziții. Formarea continuă a specialiștilor se face prin cursuri de perfecționare și stagii de pregătire, organizate de federațiile sportive naționale împreună cu instituțiile de învățământ superior acreditate sau autorizate în condițiile legii.

Institutul Național de Cercetare pentru Sport.

Este o instituție publică, cu personalitate juridică aflată în subordinea MTS ce se organizează și funcționează potrivit dispozițiilor legale în vigoare. Finanțarea sa se face din fonduri extrabugetare și din alocații de la bugetul de stat. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Institutului Național de Cercetare pentru Sport se stabilesc prin hotărârea Guvernului. Programele de cercetare științifică pentru educație fizică și sport, de interes național, se includ în Planul Național de cercetare-dezvoltare și inovare. Cercetarea științifică în domeniul educației-fizice și sportului urmărește:

a) ameliorarea programelor de educație fizică și mărirea eficienței sociale a sportului pentru toți;

b) ridicarea nivelului performanței sportive prin mijloace specifice cercetării;

c) fundamentarea metodico-științifică și metodico-biologică a selecției, antrenamentului și participării sportivilor la competiții; d) valorificarea rezultatelor cercetării în educația fizică și sport, în folosul tuturor categoriilor populației.

6.4. Aspecte ale motivației în activitatea sportivă de performanță

Pentru dezvoltarea înțelegerii motivației și a o aplica apoi în activitatea sportivă, este necesar un cadru teoretic, care oferă metode de a descrie, analiza și evalua motivația sportivilor: Astfel s-a identificat o serie de teme comune, care dau coeziune acestor domenii și pot înlătura confuzia:

Motivația este un proces dinamic: motivația este un proces fluid, mai degrabă decât un eveniment aparte sau o condiție. Ea variază în funcție de indivizi, situații și timp. Totuși, pot fi făcute anumite predicții teoretice despre comportamentul motivat care să ne ajute să înțelegem natura sa dinamică.

Motivația este mai mult decât puterea voinței personale: motivația nu se reduce la a depune mai mult efort decât oponentul tău sau la a avea o dorință mai mare de câștig. Motivația trebuie să înceapă cu mult înaintea startului meciului. Efortul este o expresie a motivației, și nu cauza acesteia.

Motivația include atât tendințe de apropiere, cât și de evitare: înțelegerea profundă a motivației implică cunoașterea nu doar a ceea ce sportivului îi place să facă (de care se apropie), ci și de ceea ce el evită. Cunoașterea ambelor părți ale „monedei” motivaționale oferă o imagine completă a orientării motivației a sportivului.

Unii cercetători din domeniul psihologiei și activității sportive, confundă de multe ori motivația, cu stimularea. Folosind diverse mijloace de „pompare” înaintea unei competiții, ar conduce la creșterea motivației de a evolua bine. De cele mai multe ori aceste forme de energie psihologică îi stimulează pe sportivi. Influența lor asupra motivației rămâne însă discutabilă. Unele componente duc mai degrabă la creșterea nervozității, decât la optimizarea intensității și direcției efortului (comportamentului). O altă percepție greșită arată că motivația ar fi sinonimă cu străduința sau cu perseverența. Deși unii sportivi se străduiesc foarte mult, fiind considerați motivați, s-ar putea întâmpla ca ei să se străduiască într-o direcție greșită, făcând lucruri nepotrivite, sau să se străduiască, pur și simplu, prea mult. Perseverența și străduința, ca părți ale motivației, pot conduce la accidentări, autodistrugeri și abateri de la obiectiv, atunci când sunt duse în extrem. Deși motivația este concepută în nenumărate feluri, în domeniul activităților fizice și sportive, ele se pot regrupa în trei mari orientări:

A. Orientarea potrivit trăsăturilor;

B. Orientarea potrivit situațiilor;

C. Orientarea interactivă.

A. Orientarea potrivit trăsăturilor individuale (ale persoanei) este o concepție bazată pe caracteristicile individuale ale subiectului. Personalitatea, nevoile și scopurile studentului, sportivului sau adeptului pentru activități fizice sunt factori determinanți ai comportamentului motivat. În timp ce anumiți indivizi au calități personale care îi predispun și le facilitează succesul, având nivele ridicate de motivație, alții sunt lipsiți de motivație și de dorință. Cu toate acestea, indivizii sunt supuși și influenței situațiilor de mediu în care se află. În consecință, psihologii sportivi au renunțat să abordeze centrarea motivației pe baza trăsăturilor personale și au explorat o nouă orientare.

B. Orientarea potrivit situației mediului. Această orientare este diametral opusă orientării centrată pe caracteristicile persoanei, susținând că situația sau mediul sunt cele care influențează nivelul motivației.

Exemple:

un subiect este motivat puternic pentru practicarea înotului, dar nici nu vrea să audă de competiții;

o echipă profesionistă de fotbal acceptă să desfășoare un joc de verificare în compania unei echipe gazdă, pe un teren înghețat și extrem de periculos, numai pentru a nu compromite avantajele financiare ale propriului club, ce decurgeau din contractul încheiat anterior.

Și în aceste cazuri, nu putem accepta că situația era cu adevărat cauza principală a nivelului de motivație. Specialiștii psihologiei sportive exclud, așadar, abordarea orientată pe situație, drept ghid de intervenție. În aceste condiții se studiază cea de a treia formă de abordare.

C) Orientarea interactivă. Psihologii contemporani consideră că formula persoană x situație este mai realistă, în general pentru activitățile fizice și sportive. Motivația nu înseamnă numai produsul personalității, al nevoilor, al intereselor și al scopurilor. La fel de importantă este situația condițiile, profesionalismul antrenorilor, bilanțul victoriilor anterioare). Motivația trebuie înțeleasă după ce se examinează felul în care cele două categorii de factori interactivează (Fig. 6.1)

Fig. 6.1 Modele interactive (participant x situație) ale motivației

Sursa: Turcu C., Ionescu D., – Aspecte actuale ale motivației în activitatea sportivă de performanță – Sesiunea de comunicări a Univ. TIBISCUS Timișoara – 2005)

Modelul interactiv al motivației propune câteva reguli (R) fundamentale de conduită, extrem de importante pentru practicieni (profesori, antrenori, monitori, etc.).

R1. Oamenii sunt motivați în aceeași măsură atât de trăsăturile individuale cât și de situații. Pentru a îmbunătăți motivația, nu este suficient să se amelioreze personalitatea individului și să se acționeze asupra ei. Trebuie să se țină cont și de interacțiunea dintre caracteristicile individului și de mediul în care acționează.

R2. Indivizii au mai multe motive să se implice. Trebuie să existe o preocupare permanentă de identificare și de înțelegere a motivelor de implicare în sport, în activitatea fizică sau în educație. Există mai multe modalități de a realiza acest lucru.

Având în vedere că motivațiile se pot schimba în timp, trebuie continuată verificarea motivelor de participare a practicanților, chiar și după mai multe luni de la aderarea la un program de activitate.

R3. Sunt necesare modificări ale împrejurărilor pentru a spori motivația. Este foarte important să fie cunoscute motivele implicării oamenilor în activitatea fizică, dar nu este suficient. Trebuie să utilizăm tot ce știm despre oameni, pentru a crea un mediu de practică menit să răspundă nevoilor. Pentru mărirea motivației, mediile de învățare și de antrenare trebuie să corespundă nevoilor tuturor participanților.

R4. Monitorii (profesorii, antrenorii) au o influență deosebită asupra motivației participanților. În această calitate ei joacă un rol esențial în contextul motivațional și influențează direct și indirect, motivația participanților.

R5. Trebuie folosite metode de modificare a comportamentului pentru a corecta motivațiile indezirabile ale participanților. Există tehnici de modificare a comportamentului care să corecteze motivele indezirabile (de întărire a motivației palide sau foarte slabe).

Majoritatea autorilor care au studiat motivația în activitatea sportivă (Adams, M. Bouet, M. Epuran, I. Goldfarb, J. Nuttin, V. Hosek, R. N. Singer, M. Vanek, ș.a.) consideră că nu se poate vorbi de un singur factor ce determină această formă de activitate, ci de structuri de factori motivaționali.

M.Epuran grupează motivele practicării activităților corporale și sportului în trei categorii și anume:

trebuința de mișcare, a cărei satisfacere asigură dezvoltarea psihofizică a omului. Ea se manifestă mai intens și mai divers în copilărie și adolescență. Impulsul dinamic generat de această trebuință, capătă în adolescență o anumită organizare, integrându-se în structura personalității. De la manifestările de joc ale copilului preșcolar, la manifestările de tip sportiv, distanța este lungă, dar impulsul dinamic își păstrează impetuozitatea. Nevoia și dorința de mișcare constituie un factor important, prezent la toți cei care obțin performanțe sportive înalte;

emulația, trebuința de autocunoaștere, de autoeducare, simțul riscului, sunt factori motivaționali de bază, care direcționează copilul sau tânărul spre practicarea sistematică a unui sport, spre specializare și consacrare. Succesul în sportul de performanță depinde și de alți factori: aptitudini, atitudini, antrenament și ambianță;

factorii motivaționali dobândiți – stereotipiile, formate prin practicarea sportului ca – obișnuința de mișcare, tendința spre realizarea sistematică și organizată a mișcării, capabilă să mobilizeze persoana în mod susținut pentru practicarea sportului și după renunțarea la activitatea de performanță.

6.4.1. Motivația în învățarea motrică

În învățarea motrică, ca și în orice activitate, motivația influențează atât dinamica procesului de învățare, cât și rezultatul la care se ajunge. Particularitățile structurii motivaționale nu sunt aceleași, la lecția de educație fizică sau la antrenamentul sportiv (chiar și la copii). Permanent apar motive noi de acțiune și se restructurează ierarhia motivelor. În învățarea motrică, motivația subiecților este în mare măsură dependentă de pregătirea și calitățile de pedagog ale profesorului sau antrenorului.

A.Tauch demonstrează, printr-un experiment simplu, efectul favorabil al unor aprecieri pozitive în procesul de învățare motrică. Un eșantion de elevi a fost urmărit în învățarea săriturii în lungime, alergării pe distanțe scurte și aruncării mingii la țintă. Elevii timizi și cu calități motrice modeste, au fost permanent încurajați și apreciați, față de ceilalți la care pedagogul nu a făcut nici o intervenție. După opt săptămâni s-au înregistrat rezultate mai bune la lotul experimental, decât la cel de control.

Cercetările efectuate de către V. Horghidan și M. Iota, în 1972, au scos în evidență influența pozitivă a încurajărilor și a cunoașterii rezultatului, în sarcinile motrice care solicitau forța și rezistența, față de cele de coordonare și precizie, al căror progres a fost neglijabil.

6.4.2. Motivația în sportul de performanță

În domeniul activităților sportive de performanță, motivația a fost mai puțin studiată în legătură cu funcțiile sale direcționatoare și mai mult cu cele activatoare. Studiul dinamicii motivației la sportivi, prezintă următoarele patru stadii ale acesteia:

stadiul generalizării, – copilul, adolescentul este motivat de trebuința de mișcare și de reușită;

stadiul de diferențiere, în care are loc alegerea ramurii de sport;

stadiul preferințelor specializate, în care sportivul a obținut performanțe în ramura aleasă, străbătând diverse trasee motivaționale;

stadiul involuției motivaționale, în care sportivul recade sub influența motivațiilor primare sau secundare (avantaje materiale, insucces, accidentări, lipsa de coeziune în grup, ș.a.).

În studierea motivației pentru sportul de performanță, remarcăm contribuția lui R.N. Singer în elaborarea conceptului de optim motivațional. Există un nivel optim de motivație pentru fiecare individ și pentru fiecare sarcină motrică. În analiza motivației pentru sport, susține Singer, este necesară identificarea a trei factori:

specificul și caracteristicile ramurii de sport;

sportivul cu aptitudinile și atitudinile sale (pentru cei cu un nivel de energie și anxietate ridicat, se recomandă tehnici motivaționale moderate, iar pentru cei cu nivel scăzut de energie și anxietate, se vor aplica acțiuni stimulatoare);

programul de pregătire sportivă.

Pentru realizarea optimului motivațional, Singer elaborează teoria impulsului și teoria U inversat.

Teoria impulsului indică o relație liniară între stimularea motivațională și performanță. Pentru actele motrice simple (alergare, înot, ciclism, etc.) intervenția motivațională poate fi ridicată sau foarte ridicată.

Teoria U inversat (Fig. 6.2) se aplică actelor motrice complexe care cer coordonări fine, control amănunțit asupra corpului, reglarea forței sau a puterii explozive. În asemenea cazuri, acțiunile motivaționale ridicate vor afecta procesele de diferențiere din scoarța cerebrală, perturbând precizia mișcărilor, iar nivelul motivației va fi moderat.

Fig. 6.2 Teoria U inversat

Sursa: Turcu C., Ionescu D., – Psihologia sportului, Compendiu – Editura Politehnica, Timișoara 2004, p 74

6.4.3. Motivația în sportul pentru toți

Baronul Pierre de Coubertain, acest mare credincios al sportului și fondator al Jocurilor Olimpice moderne, a folosit, încă din anii 1900, termenul de sport pentru toți, fiind convins de profunda injustiție și de răul care-l reprezenta practicarea sportului de către un număr restrâns de oameni, cei cu posibilități materiale. În acest sens, el spunea că “sportul oferă pentru fiecare copil, bărbat, femeie, posibilitatea de a se autoperfecționa, indiferent de profesie sau poziția ocupată în viață. El (sportul) este acompaniamentul natural al tuturor, în mod egal și în aceeași măsură, încât nimic nu-l poate înlocui’’.

Prima aplicație practică a sportului pentru toți s-a produs în SUA, în anul 1956.Treptat, ideea s-a răspândit în Europa în anii 1960 (Norvegia, Suedia, ș.a), având ca obiective – practicarea sportului ca o contra măsură împotriva hazardurilor civilizației (sedentarism, supraalimentație, stres, alcoolism).

În anul 1978, UNESCO ratifică Charta Internațională a Educației Fizice și Sportului, al cărei scop era promovarea sportului ca factor uman, care asigură posibilitatea ca toți tinerii să primească o instruire în domeniul sportului, să asigure fiecăruia posibilitatea de a participa la sport și recreere fizică într-un mediu sigur și sănătos. Treptat, mișcarea “sportul pentru toți“ a luat amploare, impulsionată și susținută de forurile internaționale (Consiliul Europei – Comisia de dezvoltare a sportului, UNESCO, Comitetul Internațional Olimpic – Comisia Sportul pentru toți, Federația Internațională a Sportului pentru Toți ș.a.). Astfel, o serie de țări au aderat acestei mișcări sportive, care își propune să apere și să dezvolte bazele morale și etice ale sportului, față de unele tendințe nocive din sportul de performanță – victorie cu orice preț.

Motivația sportului pentru toți se formează în copilărie și trebuie să se mențină, de a lungul întregii vieți. La realizarea ei contribuie educația sportivă, începută în familie, continuată în școală (asigurarea dezvoltării fizice armonioase, formarea deprinderilor, priceperilor motrice de bază, cunoștințe și deprinderi tehnice la înot, schi, ciclism, tenis, rolling, badminton, fotbal, volei, gimnastică aerobică, ș.a.). Educația sportivă vizează atât calitatea de practicant al unei ramuri de sport, cât și cea de spectator (aprecierea esteticei actului motric, cunoașterea regulamentului și comportarea în spirit fair-play).

Motivația pentru sport acționează astăzi permanent asupra noastră, prin multiplele și diversele mijloace ale mass-mediei (TV, radio, ziare, reviste, cărți), secolul XX fiind denumit secolul sportului. Ea contribuie la formarea unui nou stil de viață – stilul sportiv, manifestat la noi mai ales în vestimentație.

În alcătuirea complexului motivațional necesar practicării independente a unor forme și practici sportive la populația de sex feminin, motivul esteticii corporale constituie un important impuls pentru acțiune, mai puternic decât cel sanogenetic. Predarea în cadrul procesului didactic de educație fizică la elevi și studenți, a unor tehnici de ținută corporală, noțiuni și modalități de urmărire a dezvoltării somatice armonioase, estetice, practicarea gimnasticii aerobice, înotului, joggingului și turismului, sunt numai câteva metode, prin care omul modern să-și poată menține un potențial biologic ridicat, atât de necesar realizării profesionale și familiale.

Performanța, recordul în sport pot fi apropiate de invenție și descoperire. Ele pot fi considerate ipostazele actului creator, căruia i se descifrează mai multe faze: preparație, incubație, inspirație, verificare. Faze asemănătoare putem întâlni și în privința pregătirii performanței sportive. Performanța sportivă se realizează cu chinuri și efort, ca și actul creației. Activitatea de performanță în sport își găsește trăsături comune și cu alte domenii în care se manifestă creativitatea.

Referindu-mă la artă și sport ca moduri de manifestare a creativității, ambele au un sistem de reguli în ceea ce privește practicarea lor. La fel ca și mesajul muzical, fenomenul sportiv are nevoie de puține elemente semantice, dar prin intermediul lor oamenii de pretutindeni se pot înțelege ușor.

Raportul dintre educația fizică și sportul de performanță este asemănător celui dintre educația intelectuală și științifică. La ultimele, obiectul este același – cunoașterea. Pot fi privite ca un proces ce se continuă unul pe celalalt. Educația intelectuală dă un cuantum de cunoștințe și formează unele deprinderi pentru activitatea științifică. Cunoașterea științifică nu este posibilă fără cunoașterea prin învățare, dar se deosebește de educația intelectuală prin faptul că este un act finalizat al cunoașterii ce reprezintă noi adevăruri. În cazul educației fizice și a sportului de performantă, în ambele situații, individul se manifesta prin exercițiul fizic. Totuși, ele se deosebesc. În educația fizică pregătirea vizează dezvoltarea armonioasă și călirea corpului. În sportul de performanță aceasta pregătire se particularizează prin specializare pentru obținerea performanței.

Educația fizică urmărește pregătirea plenară și nu una îngustă, după cum educația intelectuală vizează dezvoltarea intelectuală generală, cercetarea științifică restrângându-se de obicei la un anumit domeniu.

Motivele practicării sportului de performanță sunt în strânsă legătură cu procesele de voință și dacă motivele sunt difuze, antrenorul trebuie să le cristalizeze în cadrul procesului de pregătire, alături de pregătirea fizică.

Sportul de performanță constituie astăzi un mijloc prin care oamenii își afirmă potențialul biologic, o seama de calități de ordin psihologic, precum și eficiența educațională și organizatorică.

Victoria în competițiile sportive de prestigiu nu oglindește numai capacitatea de performanță a sportivilor, ci constituie și un indicator pentru nivelul de dezvoltare a științelor ce concură la ameliorarea și maximizarea capacităților umane.

Educația fizică și sportul în general, prezintă o importanță majoră pentru societate. Păstrarea și întărirea sănătății fizice și intelectuale a oamenilor, dezvoltarea tot mai viguroasă a tineretului, prevenirea și reducerea îmbolnăvirilor, combaterea sedentarismului, recuperarea cât mai rapidă a forței de muncă sunt câteva dintre obiectivele urmărite în acest sens de managementul activității sportive.