Modificarea Si Revocarea Actelor Administrative

Drept

Modificarea Si Revocarea Actelor Administrative

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Capitolul 1.Actul administrativ.Conditii de valabilitate a acestuia

1.1.Teoria generala a actelor administrative

Actele administrative constituie forma principală de realizare a activității executive.Actul administrativ constituie o categorie de acte juridice adoptate sau emise, în principal deautoritățile administrației publice, precum și de instituțiile publice și celelalte structuriorganizatorice constituite în coalițiile legii, prin care se asigura realizarea sarcinilor care revinadministrației publice.

Actul administrativ poate fi definit ca manifestarea unilaterală și expresă de voință a autorităților publice, realizată în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice.

Potrivit legii prin act administrativ se înțelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică asimilată actelor administrative unilaterale în vederea executării legii care dă naștere,modifică sau stinge raporturi juridice”.

Actul administrativ are următoarele trăsături caracteristice:

a) Reprezinta forma principală a activității autorității administrației publice, celelalteforme fiind faptele și operațiunile administrative.

b) Este o manifestare unilaterală de voință , prin care autoritățile administrației publice secomportă ca subiecte de drept speciale investite cu atribuții de putere publică.

Această caracteristică distinge actele administrative de alte acte juridice, care sunt rezultatul acordului de voință a două părți, dintre care una este reprezentată de un organ al administrației publice.Caracterul unilateral al actelor administrative determina, în principiu, revocabilitatea acestor acte.

În literatura juridică s-a arătat că au caracter unilateral și următoarele acte administrative:

-actele emise în comun de către mai multe autorități publice, întrucât manifestările devoința ale subiectelor participante converg spre producerea aceluiași efect juridic, realizându-se,astfel, o singură voință juridică;

-actele administrative emise la cererea unei persoane fizice sau juridice au caracter unilateral, întrucât voința solicitantului constituie doar o condiție pentru emiterea actuluiadministrativ, și nu pentru realizarea unui acord de voința intre solicitant și organul emitent alactului. Prin urmare, renunțarea beneficiarului la exercițiul dreptului continua să producă efecte juridice până la revocarea sa de către organul emitent;

-actele administrative emise cu participarea mai multor persoane fizice, membri aiunui organ administrativ colegial sunt acte unilaterale, întrucât aceste acte aparțin organuluiadministrativ, fiind fără relevanță numărul de persoane care participa la adoptarea lor.

c) Actul administrativ este emis în temeiul și pentru realizarea puterii publice, organulemitent având calitatea de subiect special investit cu atribuții de putere publică. Manifestarea devoința unilaterală a acestui organ trebuie să se exprime în raporturi juridice ce presupun voința dea naște, modifica sau stinge drepturi și obligații în regim de putere publică.

d) Actul administrativ este obligatoriu atât pentru persoanele fizice sau juridice a căror activitate intra sub incidența unui asemenea act , cât și pentru organul emitent însuși. Aceastătrăsătură a actelor administrative izvoraște atât din prezumția de legalitate de care se bucuraaceste acte până la probă contrarie.

e) Actul administrativ este executoriu (“executio ex officio”), prin el însuși, adică seexecută din oficiu, fără a mai fi necesară vreo investire cu formula executorie, ca în cazulhotărârilor judecătorești. Caracterul său executoriu decurge din calitatea de putere publică aorganului emitent.

f) Actul administrativ este emis în baza legii și pentru organizarea executării și executareaîn concret a legilor și a celorlalte acte normative. Această trăsătură este consecința ierarhieiactelor normative în funcție de forța lor juridică, legile fiind în vârful acestei ierarhii. Prinurmare, prin actele administrative nu pot fi modificate sau abrogate legi, după cum nu pot fianulate, revocate sau suspendate acte administrative cu forță superioară.

g) Actul administrativ este supus unui regim juridic special, de drept administrativ,compus dintr-un ansamblu de reguli speciale privind forma, procedura de emitere, condițiile devalabilitate și controlul actelor administrative.

Piramida ierarhică a normelor juridice guvernează eficiența și aplicabilitatea actelor administrative, astfel încât fiecare act administrativ de la un nivel inferior se conformează actelor administrative cu forță superioară, legilor și Constituției țării.

1.2.Clasificarea actelor administrative

Actele administrative pot fi grupate în diverse categorii, după anumite criterii, această grupare prezentând importantă nu numai teoretică ci și practică.

Cele mai importante criterii de clasificare a actelor administrative sunt :

a) După natură juridică, acestea pot fi:

– acte administrative de autoritate (sau acte administrative de putere publică). Aceste acte se adopta sau se emit de o autoritate publică – legislative, executive, judecătorească – în mod unilateral, pe baza și în vederea executării legii, în scopul nașterii, modificării sau stingerii unor raporturi de drept administrative;

Actele administrative de autoritate reprezintă, practice, categoria de acte administrative prin care autoritățile administrație publice își exercită cele mai multe dintre atribuțiile care le revin. Cuprinzând o voință unilaterală, imperativă, aceste acte asigura în gradul cel mai înalt organizarea executării și executarea legii, de către emitentul actului.

Pentru că actul administrativ de autoritate să aibă acest rol este necesar să răspundă unor cerințe de legalitate. Aceste cerințe sunt în principal, următoarele:

a) – actele să fie adoptate sau emise de către autoritățile sau persoanele competențe din punct de vedere material și territorial și în limitele acestei competențe;

b) – conținutul actului administrative să fie conform cu conținutul legii în baza căruia este emis și cu actele normative cu forță juridical superioară.

c) – actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare;

d) – actele să fie adoptate sau emise în formă specifică actelor administrative și cu respectarea procedurii și a normelor de tehnică legislative preăzute de lege.

e) – actele să fie actuale și oportune

a) Competență reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor ce revin unei autorități a administrației publice sau unui funcționar public pentru realizarea cărora are și abilitarea de a adopta sau emite acte juridice administrative.

Competență poate fi: materială, teritorială și personală.

Competență materială determina de regulă, în cea mai mare măsură, dreptul unei autorități a administrației publice de a adopta sau emite un act administrativ.

Cât privește rolul competenței teritoriale în a determina autoritatea administrației publice de a adopta sau emite actul administrative de autoritate, ea se pune numai cu privire la autoritățile locale, întrucât cele centrale pot acționa valabil pe întreg teritoriul țării.

Competență personală (calitatea persoanei) determina în mică măsură și în puține cazuri competență autorității administrației publice care adopta sau emite actul. Pentru a se asigura continuitatea exercitării competenței, și bună funcționare a serviciului public mai ales în situațiile în care titularul ei ar fi în imposibilitate s-o facă, legea prevede și posibilitatea suplinirii și delegării competenței.

Suplinirea în exercitarea competenței constă în înlocuirea titularului acesteia cu altă persoană pe timpul când acesta nu o poate exercită. O asemenea siplinire este o suplinire de drept, în considerarea legii, legea prevăzând o asemenea posibilitate. Așa de pildă, un ministru, un prefect, un primar, un director etc. Este suplinit în exercitarea funcției pe care o deține de adjunctul (înlocuitorul) sau de drept, pe perioada absenței, respectiv de un secretar de stat, subprefect, viceprimar, etc.

Delegarea de competență constă în desemnarea de către titularul competenței a unei alte autorități sau persoane care urmează să exercite anumite atribuții care revin titularului competenței.

b) A două condiție de legalitate a actelor administrative privește cerință conformității cu legea a conținutului acestor acte.

c) Cât privește conformitatea actelor administrative cu scopul legii, că o altă condiție de legalitate a acestor acte, menționăm, mai întâi, că scopul legii reprezintă rezultatul pe care legiuitorul dorește s ail realizeze prin reglementarea respective.

d) O altă condiție de legalitate a actului administrative privește formă acestuia, adică modalitatea în care se exprimă voință juridical cuprinsă în act. Din acest punct de vedere precizăm că actul administrative se redactează în limba română și, de regulă, în formă scrisă.

e) Pentru că actele administrative să producă efectele avute în vedere la elaborarea și adoptarea lor trebuie să fie actuale și oportune.

f) Pentru unele acte administrative legea prevede și condiția contrasemnării lor de către cei care au obligația de a asigura punerea lor în executare , nerespectarea acestei cerințe ducând la nulitatea actului.

– acte administrative de gestiune ; aceste acte se încheie de seviciile administrative cu persoanele fizice și juridice și privesc bună gestionare a domeniului public al statului sau al unităților administrative-teritoriale (județ, municipiu, oraș,comună), după caz. Aceste acte sunt acte bilaterale, cuprinzând două manifestări de voință (a serviciului public administrative și a unei persoane fizice sau juridice)

Având în vedere că actul administrative de gestiune se încheie între două părți, el capătă, prin această, figura juridică a unui contact dar, apreciem că el nu este, totuși, un contract, ci un act administrativ tocmai pentru că așa cum o să vedem în cele ce urmează, el se deosebește esențialmente de contract, având trăsături proprii.

În primul rând, inițiative încheierii acestor acte aparține întotdeauna aceluia care reprezintă, potrivit legii, statul sau unitatea administrativ-teritorială, respectiv miniștrilor și conducătorilor celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate.

În al doilea rând , obiectul actului administrativ de gestiune îl constituie, după caz, achiziționarea de bunuri, executarea de lucrări, prestarea de servicii ori concesionarea sau închirierea de bunuri, actul îmbrăcând formă, denumire și regim juridic specific, în raport de obiectul sau.

În al treilea rând , actele administrative de gestiune se încheie numai în formă scrisă și în strictă conformitate cu normele procedurale prevăzute prin lege ori în condițiile stabilite de lege, procedura care are că cerință fundamentală licitația publică.

În al patrulea rând, cu privire la executarea actului administrativ de gestiune, este de relevant că cele mai multe obligații revin particularului, care trebuie să execute obligațiile asumate în condiții de calitate, cantitate și la termenul convenit.

În al cincilea rând, drepturile și obligațiile care revin autorității administrației publice sau serviciului public nu pot fi transmise decât unei alte autorități sau serviciu public, iar cele ce revin particularului pot fi cedate altuia numai cu aprobarea autorității publice sau serviciului public respective.

În al șaselea rând, când interesul public o cere, sau când particularul nu își îndeplinește obligațiile din contract, autoritatea administrației publice ori serviciul public în cauza poate modifică sau rezilia unilateral contractul, fără a mai recurge la justiție.

În al șaptelea rând, eventualele litigii născute din executarea acestor acte sunt de competență instanțelor de drept comun, nu a instanțelor de contencios administrativ.

– acte administrative jurisdicționale, aceste acte se emit, în mod unilateral, de autoritățile de jurisdicție administrative, anume abilitate de lege și rezolva conflicte apăructe apărute între servicii publice și particulari.

În literatură de specialitate această categorie de acte se întâlnește și sub denumirea de “acte jurisdicționale” sau “acte administrative cu caracter jurisdictional”.

Caracterul de act “administrativ” decurge din natură juridică a celui care îl emite, care nu poate fi decât o structura administrativă , care este organizat și funcționează fie în mod autonom, fie pe lângă o altă autoritate (organ) administrativ.

Caracterul de act “jurisdictional” decurge din obiectul sau, acesta fiind, în toate cazurile, rezolvarea unui conflict juridic ivit între două părți, una dintre ele fiind o autoritate administrativ ori un serviciu public administrativ.

Ceea ce caracterizează acest act sunt următoarele trăsături :

– este un act emis numai de structuri ale administrației publice anume abilitate de lege cu această competență;

– este emis numai în situațiile expres prevăzute de lege;

– are că scop soluționarea unor litigii în care una din părți este un serviciu public administrative;

– emiterea lui se face pe baza unei proceduri speciale care include și principiul independenței celui care îl emite față de părțile aflate în conflict, precum și principiul contradictorialității părților aflate în conflict;

– este exceptat de la principiul revocabilității actelor administrative;

– poate fi atacat în contenciosul administrativ general, dar numai după epuizarea cailor administrativ-jurisdicționale prevăzute de lege.

Față de cele mai sus putem defini actul administrativ jurisdictional că fiind acel act juridic emis de o structura administrativă, cu atribuții jurisdicționale, care funcționează în mod autonom sau pe lângă o autoritate al administrației publice, în scopul rezolvării, pe baza unei proceduri speciale stabilită de lege, a unor litigii, în care una din părți este o autoritate a administrației publice, ori un serviciu public administrativ.

a)Actul administrativ jurisdictional se deosebește de actul administrativ de autoritate prin următoarele :

– actul administrativ jurisdictional este, în toate cazurile, un act cu caracter individual, în timp ce actul administrativ de autoritate poate avea și caracter normative;

– actul administrativ jurisdictional este emis numai în baza cererii părții interesate, în timp ce actele administrative de autoritate pot fi adoptate sau emise din oficiu;

– fiecare dintre cele două categorii de acte sunt emise pe baza unor proceduri proprii, specifice fiecăreia;

– actul administrativ jurisdictional nu poate fi revocat de cel care l-a emis , în timp ce actul administrativ de autoritate poate fi, în principiu, retractat de emitent;

– actul administrativ jurisdictional nu creeză ci numai constată drepturi fiind declarative nu translativ de drepturi, în timp ce actul administrative de autoritate naște, modifică ori stinge drepturi și obligații ori transferă drepturi și obligații.

b) În raport cu actul administrativ de gestiune, deși ambele sunt acte cu caracter individual și irevocabile, sunt multe elemente care le deosebesc, astfel:

– actul administrativ jurisdictional se pronunță într-un conflict juridic, în timp ce actul administrativ de gestiune este rezultatul aderării de bunăvoie a “particularului” la propunerile formulate de serviciul public , deci exprimă un consens al părților între care se încheie, neavând că obiect soluționarea unui conflict juridic;

– actul administrativ jurisdictional este un act unilateral , în timp ce actul administrativ de gestiune este un act bilateral.

c) Actele administrative jurisdicționale se deosebesc și de hotărârile judecătorești, chiar dacă și unele și celelalte rezolva un conflict juridic , se pronunță după o prealabilă sesizare a celui interesat și oe baza unei proceduri bazată pe contradictorialitate.Aceste deosebiri constau, în principal, în următoarele:

– actul administrativ jurisdictional emană de la un organ administrativ, în timp ce hotărârile judecătorești se pronunță de autorități judecătorești;

– procedura elaborării hotărârilor judecătorești este minuțios reglementată de lege, în timp ce procedura emiterii actelor cu caracter jurisdictional este reglementată mai sumar, completându-se, de regulă, cu normele dreptului comun, ale procedurii judecătorești.

b) După componentă materială, pot există:

– acte administrative cu caracter general; aceste acte se adopta sau se emit de autoritățile administrației publice care au componentă materială generală. Din această categorie fac parte : decretele Președintelui, hotărârile și ordonanțele Guvernului, hotărârile consiliilor județene și cele ale consiliilor locale, unele ordine ale prefecților și unele dispoziții ale primarilor.

– acte administrative de specialitate; aceste acte sunt emise de organele administrației publice centrale de specialitate și de autoritățile administrației publice locale de specialitate. Din această categorie fac parte: ordinele și instrucțiunile emise de miniștrii și conducătorii celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, precum și cele emise de conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate.

c) După componentă teritorială, actele administrative pot fi:

– actele administrative adoptate sau emise de autoritățile admnistrației publice centrale (decretele președintelui României, hotărârile și ordonanțele Guvernului, ordinele și instrucțiunile miniștrilor și ele conducătorilor celorlalte organe ale administrație publice centrale de specialitate). Aceste acte produc efecte pe întreg cuprinsul țării;

– acte administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale (hotărâri ale consiliilor județene și ale consiliilor locale, dispozițiile primarilor, ordinele prefecților, precum și actele emise de conducătorii serviciilor publice centrale de specialitate). Aceste acte produc efecte în limitele unității administrativ-teritoriale, în care funcționează autoritățile care le emit.

d) După gradul de întindere al efectelor juridice, actele administrative sunt:

– acte administrative normative, care produc efecte cu caracter general și impersonal (decrete ale Președintelui României, hotărâri și ordonanțe ale Guvernului, instrucțiuni, regulamente și altele asemenea ale miniștrilor și ale conducătorilor celorlalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate, hotărârile consiliilor județene și ale celor locale, precum și unele ordine ale prefecților și dispoziții ale primarilor);

– acte administrativ individuale , care produc efecte numai cu privire la persoane fizice ori juridice determinate. Din această categorie pot face parte: unele decrete emise de Președintele Roamaniei, unele ordine ale miniștrilor și ale conducătorilor celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, actele emise de conducătorii serviciile publice deconcentrate în județe și în municipiul București ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, precum și cele emise de președintele consiliului județean și unele dispoziții emise de către primar.

e) După natură efectelor juridice pe care le produc, sunt :

– acte administrative care acordă drepturi (impersonale și generale sau individuale);

– acte administrative care constată existența unui drept.

f) După autoritatea care le emite, actele administrative sunt:

– acte administrative emise de autoritățile administrației publice. Din această categorie fac parte toate actele administrative emise de autoritățile administrației publice centrale și locale, cu componentă materială generală sau special, precum și cu componentă teritorială centrală ori local;

– acte administrative adoptate de Parlament , cum este de pildă Planul național de amenajare a teritoriului, care se aprobă în baza Legii nr.50/1991, sau unele acte de numire în anumite funcții publice, în condițiile legii;

– acte administrative emise de instanțele judecătorești (cum sunt, de pildă, cele emise pentru numirea și eliberarea din funcții a personalului);

– acte administrative emise de instituțiile publice;

– acte administrative emise de celelalte structuri organizatorice care privesc organizarea executării și executarea legii;

g) După perioada de timp în care produc efecte juridice:

– acte administrative permanente (produc efecte juridice de la intrarea în vigoare și până la abrogare);

– acte administrative temporare (care produc efecte juridice numai pentru o anumită perioada de timp), anume prevăzută în actul respective.

1.3.Efectele juridice ale actelor administrative

Dreptul administrativ studiază efectele juridice ale actelor de drept administrativ. Aceste efecte constau în raporturile juridice pe care actele în cauză le generează, le modifică sau le desființează. Aceste efecte sunt predeterminate de lege și sunt cunoscute, în general, din momentul adoptării deciziilor. Consecințele social-economice sau politice ale deciziilor administrative diferă de la decizie la decizie și ele formează obiectul investigației altor stiințe în funcție de natura actului decizional în cauză. Datorită multiplelor efecte pe care actele de drept administrativ le produc pe diferite planuri, inclusiv în diferite ramuri de drept, cunoașterea acestora prezintă o deosebită importanță socială mai ales la nivelul factorilor de decizie care au astfel posibilitatea să aprecieze valoarea reală a deciziilor adoptate.

Actele de drept administrativ, asa dupa cum arată și denumirea lor, generează în primul rând raporturi de drept administrativ, existând o legatură indisolubilă între natura actului juridic și respectiv raportul juridic generat. Raporturile administrative sunt acele raporturi juridice formate în cadrul și pentru realizarea activității executive care au la bază subordonarea, în temeiul puterii de stat, a unuia din subiecți față de celălalt. Actele de drept administrativ generează întotdeauna raporturi administrative la care se pot adăuga și raporturi de altă natură juridică, mai ales atunci cand însăși actul administrativ apare ca o condiție de legalitate a unor acte sau raporturi de altă natura decat cea administrativă. Spre exemplu, în temeiul dipozitiilor de repartizare a suprafețelor locative din fondul socialse pot încheia contracte de închiriere, iar dispozițiile de repartizare în funcție a absolventilor unor forme de învatamant pot sta la bază contractului de muncă pe care aceștia il încheie.

Întinderea efectelor actelor de drept administrativ poate fi analizată sub aspectul acțiunii în spațiu, asupra persoanelor și în timp al acestor acte juridice și a raporturilor lor.

a) Întinderea în spațiu a efectelor juridice

Deciziile administrative produc in spatiu efecte juridice determinate, in principal, de competenta teritoriala a organului emitent. Astfel, actele organelor centrale ale administratiei de stat produc efecte in limitele teritoriului national, uneori si in afara lui, pentru persoanele aflate sub jurisdictia statului nostru, in timp ce actele organelor locale si din teritoriu produc efecte in limitele unitatii administrativ-teritoriale respective.De exemplu, hotararile consiliilor locale sunt obligatorii in unitatile administrativ-teritoriale in care sunt alese respectivele consilii.Aceasta regula nu exclude insa posibilitatea ca actele unui organ central sa produca efecte limitate la o unitate administrativ-teritoriala sau ca actele unui organ local sa produca efecte limitate si ele la o parte din acea unitate, ori ca actele unui organ necentral sa produca efecte in mai multe unitati administrative, ca de exemplu, actele regionalelor C.F.R.

Dreptul administrativ nu are un principiu general in materia competentei teritoriale a organelor administrative, ca de exemplu dreptul procesual civil, unde competenta teritoriala a instantei de judecata este determinata, in principal, de domiciliul paratului.
S-ar putea totusi formula ca regula generala principiul potrivit caruia competenta teritoriala a organelor locale sau teritoriale este determinata de sediul acelui organ administrativ. Cu toate acestea exista insa si in dreptul administrativ unele reguli specifice. Astfel, hotararile consiliilor locale sunt obligatorii numai in respectivele unitati teritoriale. Competenta teritoriala si efectele in spatiu ale actelor de drept administrativ mai pot fi determinate si in functie de domiciliul sau resedinta persoanei fizice (pentru emiterea sau vizarea actelor de identitate), de locul savarsirii faptei (in materie contraventionala), de locul situarii bunului imobil (in materia impozitului pe bunuri imobile ) , de locul realizarii venitului (in materia impozitului pe venituri ), etc.

Efectele juridice ale actelor de drept administrativ emise de o autoritate se impun, uneori, si altor organe ale administratiei publice. Astfel, in vederea executarii sanctiunii amenzii contraventionale, organele competente vor comunica din oficiu organului financiar al localitatii unde domiciliaza sau isi are sediul contravenientul, procesul-verbal de constatare al contraventiei. Executarea se va face de catre organul financiar (altul decat cel de sanctionare) asupra veniturilor sau a celorlalte bunuri ale contravenientului, in conditiile prevazute de lege.

b) Întinderea efectelor asupra persoanelor

In general, deciziile administrative produc, prin raporturile juridice generate, efecte asupra subiectelor de drept, autoritati de stat sau nestatale, persoane fizice si juridice, constand din drepturi si obligatii, fara a lua in considerare, in mod deosebit, calitatea subiectului de drept.

Raporturile de drept administrativ trebuie sa aiba cel putin un subiect calificat si acesta este organul emitent al actului juridic. In anumite situatii efectele actelor administrative se produc avand in vedere calitatea speciala a celuilalt subiect al raportului juridic. Astfel, Ministerul Apararii Nationale si Ministerul Administratiei si Internelor vor stabili organele care constata si sanctioneaza contraventiile savarsite de ofiteri, subofiteri, maistri militari sau persoanele civile din cadrul unitatilor, formatiunilor, esaloanelor si comenzilor respective, in legatura cu serviciul, precum si organele care solutioneaza plangerile contra proceselor-verbale de constatare a acestor contraventii.

c)Întinderea în timp a efectelor juridice

Sub aspectul intinderii in timp a efectelor juridice ale actelor de drept administrativ ele pot fi analizate privitor la momentul producerii, al duratei si al incetarii efectelor:

I. Momentul producerii efectelor juridice

În legislatia noastra, este cunoscuta regula ca momentul producerii efectelor juridice este cel al publicarii actelor normative si al comunicarii actelor individuale, intrucat subiectelor nu li se poate pretinde o anumita conduita daca nu cunosc continutul actului care prescrie o actiune sau o inactiune determinata. Desigur, actul juridic trebuie considerat ca fiind valabil din chiar momentul adoptarii lui legale, dar de momentul sau de data aducerii lui la cunostinta se leaga o serie de efecte juridice mai ales in materia executarii, care nu poate fi declansata fara incunostintarea prealabila a subiectului respectiv. Astfel, in cazul in care contravenientul nu este prezent la incheierea procesului-verbal de stabilire a contraventiei, termenul de 48 de ore, prevazut de art. 28 din Ordonanta nr. 2/2001, inauntrul careia se poate plati jumatate din minimul amenzii legale, incepe sa curga din momentul in care s-a facut comunicarea
procesului-verbal de stabilire a contraventiei celui in cauza.De asemenea, hotararile normative ale consiliilor locale devin obligatorii de la data aducerii lor la cunostinta publica.

De la regula ca actele de drept administrativ produc efecte din momentul aducerii lor la cunostinta exista unele exceptii:

O prima exceptie o formeaza actele cu caracter retroactiv, in categoria carora intra actele ce indica expres ca produc efecte anterioare publicarii lor, precum si actele de anulare sau de revocare, actele de interpretare, actele de suspendare, actele prin care se aproba, se confirma sau se ratifica acte administrative, actele care stabilesc reguli procedurale si actele care stabilesc sanctiuni contraventionale mai usoare sau dezincrimineaza unele contraventii.

a) In cazul actelor care retroactiveaza in mod expres si care indica o data anterioara publicarii pentru producerea efectelor juridice, ele se vor aplica incepand cu data indicata in actul respectiv, situatie care nu se mai poate produce deoarece contravine Constitutiei in vigoare care interzice tacit retroactivitatea.

b) In cazul actelor de anulare si de revocare a altor acte administrative, efectele se produc de la data intrarii in vigoare a actului desfiintat sau de la data stabilita prin actul de desfiintare. Aceeasi caracteristica ramane valabila si in ipoteza suspendarii cand acesteia i se confera un caracter „ex tunc” si nu „ex nunc”.

c) Actele interpretative (normative) emana de la organul emitent al actului interpretat sau de la organul superior acestuia, neputand viza acte cu forta juridica superioara (intrucat actul de interpretare trebuie sa aiba cel putin forta juridica egala cu actul interpretat) au efect retroactiv de la data aplicarii actului interpretat.

d) Actele care cuprind reguli procedurale sunt de imediata aplicare si pentru situatiile anterioare intrarii lor in vigoare si nerezolvate sub vechea norma. Astfel, dispozitiile Legii nr.32/1968 s-au aplicat si proceselor-verbale de constatare a contraventiilor incheiate pana la data intrarii acestei legi in vigoare si care se mai aflau la agentii constatatori.

e) Actele procedurale ulterioare adoptarii actelor de drept administrativ, cum sunt aprobarile, confirmarile, ratificarile, etc., au intotdeauna efect retroactiv in senul ca ele produc efecte de la data cand a intrat in vigoare actul administrativ aprobat, confirmat sau ratificat, act care este prealabil acestor forme ulterioare.

f) Au caracter retroactiv actele normative mai favorabile in materie contraventionala atunci cand prevad o sanctiune administrativa mai usoara sau cand dezincrimineaza (decontraventionalizeaza) unele contraventii. Astfel, daca printr-un nou act normativ fapta nu mai este socotita contraventie ea nu se mai sanctioneaza, chiar daca a fost savarsita inainte de intrarea in vigoare a noului act normativ, deci sub imperiul vechii legi, iar sanctiunea aplicata si neexecutata pana la aceasta data nu se mai executa.De asemenea, daca sanctiunea prevazuta in noul act normativ este mai usoara se va aplica aceasta sanctiune, iar amenda dispusa in baza vechiului act normativ se va executa numai pana la limita maximului prevazut in noul act normativ.

Tot un caracter retroactiv au si actele administrative jurisdictionale (cu caracter declarativ) intrucat produc efecte prin care se recunosc partilor situatii juridice preexistente emiterii actului.

O alta exceptie, de la regula ca actele de drept administrativ produc efecte din momentul aducerii lor la cunostinta, o formeaza actele ce intra in vigoare la o data ulterioara respectivului moment, cu indicarea acestei date sau perioade. Astfel, actele normative prin care se stabilesc si se sanctioneaza contraventii intra in vigoare in termen de 30 zile de la data aducerii lor la cunostinta publica, in afara cazului cand ele prevad un termen mai lung. In cazuri urgente ele pot prevedea intrarea in vigoare intr-un termen mai scurt.

O a treia exceptie, de la regula amintita, o formeaza actele care ultraactiveaza si care supravietuiesc producand efecte si dupa data iesirii lor din vigoare. Astfel, procesele-verbale de constatare a contraventiilor care la data intrarii in vigoare a Legii nr. 32/1968 se aflau inaintate organelor prevazute de art. 19 din Decretul nr.184/1954 (abrogat prin aceasta lege) au fost rezolvate de acele organe.De asemenea, in cazul in care un nou act de reglementare contraventionala prevede o sanctiune mai grava, contraventia savarsita anterior acestuia va fi sanctionata in baza actului normativ in vigoare la data savarsirii ei.

II Durata (intinderea in timp a) efectelor juridice

Actele de drept administrativ produc efecte in timp de la data prevazuta pentru a intra in vigoare pana la data iesirii lor din vigoare. Actele normative, cu exceptia celor temporare, nu cuprind dispozitii referitoare la iesirea lor din vigoare, intrucat, de regula, nu se poate cunoaste exact cand inceteaza starea cea justificat adoptarea masurii.

Actele temporare produc efecte pana la data prevazuta (in cadrul lor sau a unui act superior) ori pana la realizarea unei anumite situatii (de exemplu, incetarea evenimentului care le-a determinat aparitia). Au caracter temporar actele normative de stabilire a contraventiilor adoptate in cazuri de epidemii, inundatii, alte calamitati naturale, precum si in orice situatie care reclama masuri urgente, emise de consiliile locale (indicate de lege)intrucat ele se aplica numai pentru perioada si situatia de urgenta ce le-a determinat adoptarea, incetandu-si efectele odata cu disparitia acestei situatii.

III Incetarea efectelor juridice

Actele normative si cele individuale produc efecte juridice atata vreme cat nu intervine o cauza de incetare a acestor efecte, cum ar fi anularea actului, interventia prescriptiei, etc. Renuntarea la beneficiul unui act administrativ individual (de exemplu, o autorizatie) de catre titularul drepturilor conferite prin el este irelevanta pentru existenta actului juridic, deoarece incetarea efectelor trebuie sa fie tot rezultatul manifestarii de vointa (contrare) din partea organului de stat care l-a emis in mod unilateral. Chiar daca legea prevede ca o conditie a incetarii efectelor juridice si existenta unei renuntari din partea beneficiarului actului juridic, ea trebuie sa fie urmata de o revocare sau de o anulare din partea organului competent ca singura modalitate de desfiintare legala, in acest caz, a actului juridic.

Incetarea efectelor juridice reprezinta pierderea caracterului obligatoriu al actelor juridice prin desfiintarea raporturilor generate de ele, respectiv stingerea drepturilor si a obligatiilor.Incetarea efectelor juridice ale actelor de drept administrativ poate avea loc prin doua modalitati principale si anume producerea unui fapt material-juridic, caruia legea ii atribuie acest efect si, respectiv, interventia unui alt act juridic contrar primului si care are ca scop suprimarea efectelor juridice ale actului anterior.

A. Incetarea efectelor juridice prin producerea unor fapte

Faptele materiale produc in mod cu totul exceptional incetarea efectelor juridice ale deciziilor administrative si numai atunci cand legea le atribuie acest efect (mai putin faptul executarii actelor individuale care este o modalitate tipica de incetare a efectelor acestor acte). In cazul actelor normative incetarea efectelor prin producerea unor fapte este foarte rara, intrucat aceste acte fiind de aplicabilitate repetata nu-si pierd eficienta prin fapte de executare. O exceptie o formeaza actele temporare care-si pierd eficienta la data indicata de ele, la producerea sau incetarea evenimentului care le-a determinat adoptarea. Astfel, art. 13 din Decretul nr. 184/1954 (abrogat) prevedea ca actele normative prin care se stabilesc si se sanctioneaza contraventii daca sunt emise de organele locale ale puterii si administratiei de stat sunt valabile timp de un an, iar daca sunt emise de organele centrale ale administratiei de stat sunt valabile doi ani.

In cazul actelor individuale, care nu sunt de aplicabilitate repetata, incetarea efectelor juridice se produce in mod obisnuit prin executarea lor sau prin anumite fapte cum sunt incetarea existentei subiectului de drept, implinirea termenului, prescriptia, etc.

Incetarea existentei subiectului de drept, decesul persoanei fizice, contravenient, duce la incetarea executarii sanctiunii contraventionale.De asemenea, autorizatia eliberata in vederea exercitarii unei meserii isi pierde valabilitatea prin decesul titularului ei. In cazul persoanelor juridice, care au si calitatea de subiect al raportului administrativ, reorganizarea si dizolvarea acestora conduc la disparitia subiectului de drept si, dupa caz, la aparitia altuia, ceea ce, de exemplu, poate duce la incetarea executarii sanctiunii amenzii contraventionale. Toate aceste ipoteze de incetare a efectelor juridice din actele administrative se explica prin caracterul strict personal al drepturilor si obligatiilor administrative, ceea ce face imposibila realizarea lor prin incetarea existentei subiectului de drept, ele neavand un caracter transmisibil (mai ales obligatiile cu caracter sanctionator, aplicate intotdeauna „intuitu personae”).

Expirarea termenului de valabilitate constituie un alt fapt de incetare a efectelor deciziilor administrative individuale. Astfel, pasaportul pentru cetateanul roman se emite pe o perioada de cinci ani.Buletinul de identitate se elibereaza cu un termen de valabilitate de zece ani.Dupa expirarea acestor termene actele isi pierd valabilitatea si subiectele nu-si mai pot realiza drepturile sau nu mai pot fi constranse sa execute obligatiile prevazute de ele.

Prescriptia stinge, atunci cand este reglementata prin acte normative, efectele unor acte juridice individuale. Astfel aplicarea sanctiunii amenzii contraventionale se prescrie in termen de sase luni de la savarsirea faptei, iar in cazul sanctiunilor care se refera la impozite, taxe si primele de asigurare prin efectul legii, inclusiv disciplina financiara, aplicarea sanctiunii se prescrie in termen de 1 an de la data sanctionarii faptei.

Executarea unui act juridic duce la incetarea efectelor acestuia in modul cel mai frecvent. Executarea prin intermediul unor fapte, cum este plata amenzii contraventionale stinge efectele actului sanctionator. Astfel, in cazul in care contravenientul achita pe loc agentului constatator jumatate din minimul amenzii prevazute in actul normativ pentru fapta sanctionata iar prin contraventie nu s-a cauzat o paguba si nu exista lucruri supuse confiscarii, procesul-verbal nu se incheie si orice urmarire inceteaza. Plata amenzii se face contra chitanta, in care caz se va specifica contraventia pentru care a fost incasata amenda.

Pot exista si alte fapte care sa determine incetarea efectelor juridice, cum ar fi deteriorarea sau pierderea inscrisului constatator al actului juridic. Astfel, permisul pentru detinerea armelor se elibereaza din nou cand s-a deteriorat.De asemenea, se elibereaza un nou act de identitate in cazul pierderii, distrugerii sau deteriorarii, a furtului actului de identitate.

B. Incetarea efectelor prin interventia unui act

Cazurile de incetare a efectelor prin interventia unui act presupun aparitia unui nou act juridic (administrativ, hotarare judecatoreasca etc.) care sa inlature in totalitate sau in parte, definitiv sau temporar, efectele unui act administrativ precedent. Aceste ipoteze sunt: suspendarea, revocarea si anularea.

1.4. Controlul legalității actelor administrative

Complexitatea deosebită a activității pe care o desfășoară autoritățile administrației publice, atât la nivel central cât și local, care cuprinde, practic, toate domeniile și sectoarele vieții economico-sociale, face ca și formele de control folosite să fie foarte diverse. Ele pot fi grupate după diverse criterii, astfel:

a) După natura autorității care îl exercită, controlul poate fi:

control exercitat de autoritatea legislativă și de structuri (organe) care țin de aceasta;

control exercitat de autoritățile judecătorești și de organe cu activitate jurisdicțională;

control exercitat de autoritățile administrației publice și de structurile din sistemul acestora.

b) După poziția organului de control față de cel controlat, controlul poate fi:

control administrativ intern, care se exercită de funcționarii publici cu funcții de conducere, din interiorul organului, asupra celor din subordinea lor, sau de anumite compartimente ale acestui organ;

control administrativ extern, care se exercită de autorități din afara administrației publice; acest control poate fi exercitat fie de organe din sistemul autorității legislative, fie ale celei executive, fie ale autorității judecătorești.

c) După regimul juridic al controlului, acesta poate fi:

control jurisdicțional, exercitat de instanțele judecătorești și de autorități administrative jurisdicționale;

control nejurisdicțional, exercitat de toate celelalte autorități de control.

d) După sfera de cuprindere, controlul poate fi:

specializat (tematic), înțelegând prin aceasta controlul efectuat pe o anumită temă, problemă, domeniu de activitate;

complex sau general, care privește mai multe sectoare de activitate, ori toate atribuțiile celui controlat.

Controlul poate privi numai legalitatea actelor și acțiunilor materiale ale celui controlat, sau și oportunitatea acestora.

Așadar, activitatea autorităților administrației publice este supusă nu numai controlului parlamentar și celui exercitat din însuși interiorul sistemului, adică de autorități ale administrației publice, dar și controlului judiciar. În cele ce urmează ne vom opri asupra acestui din urmă control care se exercită fie de instanțele anume create – instanțe de contencios administrativ – fie de instanțe de drept comun, sau de autorități ale administrației publice cu atribuții jurisdicționale anume abilitate de lege în acest scop.

Activitatea de jurisdicție se caracterizează prin faptul că se desfășoară după o procedură imperativă, prevăzută de lege, se bazează pe aceleași principii ca și procedura judiciară de drept comun (contradictorialitate, egalitatea părților, publicitatea dezbaterilor, dreptul de apărare) iar organele abilitate de lege să desfășoare această activitate sunt independente față de părțile în conflict, așa cum sunt instanțele judecătorești.

Pentru activitatea de jurisdicție înfăptuită de organele (de jurisdicție) ce funcționează în cadrul autorităților administrației publice, se folosesc expresiile de jurisdicție administrativă sau jurisdicție specială din administrația de stat. Expresia de jurisdicție administrativă, în înțeles de activitate de soluționare a unor conflicte juridice de către un sistem de organe de jurisdicție ce funcționează în cadrul sistemului autorității administrației de stat o întâlnim, atât în literatura juridică românească, din perioada interbelică, cât și în literatura juridică occidentală.

În opinia noastră, jurisdicția administrativă constituie o procedură specială de control a legalității actelor administrative de către organele de jurisdicție, create prin lege, fie în cadrul (pe lângă) autorități ale administrației publice, fie organizate în mod autonom.

În prezent în România, este organizată și funcționează, în temeiul dispozițiilor art. 139 din Constituție, Curtea de Conturi, autoritate administrativă autonomă, care exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, îndeplinind și atribuții jurisdicționale.

În afară de reglementările privind Curtea de Conturi a României, prin alte legi este prevăzută și constituirea, pe lângă unele autorități ale administrației publice, de structuri organizatorice speciale abilitate cu competența de a soluționa conflicte care se nasc din aplicarea reglementărilor respective. Tot cu titlu de exemplu, ne referim, de pildă, la comisiile județene organizate, în baza Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, la fiecare județ, pe lângă prefectură care, potrivit dispozițiilor art. 11 din lege, sunt competente „să soluționeze contestațiile și să analizeze sau să invalideze măsurile stabilite de comisiile subordonate, adică de comisiile comunale, orășenești și municipale.

Chiar dacă împotriva hotărârilor comisiilor județene se poate face plângere la judecătorie, care se pronunță definitiv, este de reținut competența acestor comisii care, deși sunt structuri organizatorice administrative, funcționând pe lângă o autoritate a administrației publice – prefectură – sunt, totuși abilitate să rezolve conflicte juridice (contestații), în același mod ca orice instanță judecătorească.

Deci, controlul judiciar asupra administrației publice, alături de controlul exercitat de înseși autoritățile administrației publice și de controlul parlamentar, se constituie într-o adevărată verigă, esențială și necesară în cadrul unei societăți, într-o etapă a procesului de conducere socială, indiferent dacă acesta se realizează la nivel micro sau macro social.

Capitolul 2.Modificarea actelor administrative

2.1. Condițiile de valabilitate a actelor juridice

Prin regim juridic înțelegem ansamblul regulilor de fond și de formă care dau particularitate unor acte juridice în circuitul juridic. În cazul actelor administrative avem în vedere condițiile de validitate ale acestora, elementul central reprezentându-l legalitatea, analizată diferit în doctrină în raport cu oportunitatea.

După un curent de gândire, fundamentat de specialiștii în drept public de la Facultatea de drept a Universității din Cluj , legalitatea este calificată ca o condiție de valabilitate a actelor administrative alături de oportunitate.

Potrivit tezei dezvoltată de specialiștii în drept public de la Facultatea de drept a Universității din București , oportunitatea este ea însăși o condiție de legalitate, fără de care nu putem vorbi de valabilitatea unui act administrativ.

Într-o formulare generică, prin legalitatea actelor administrative înțelegem obligativitatea conformării acestora dispozițiilor constituționale, legilor adoptate de Parlament, tuturor actelor normative având o forță juridică superioară .

Oportunitatea se regăsește potrivit unei teze fundamentate în doctrina administrativă

occidentală, chiar în puterea discreționară de care dispune administrația, înțeleasă ca acea marjă de libertate, de apreciere lăsată la latitudinea funcționarului public de a alegeîntre mai multe căi posibil de urmat pentru a ajunge la scopul stabilit de legiuitor.

În ce privește valabilitatea actelor juridice, legea prevede atât condiții de fond, cât și condiții de formă.

Întrucât actele administrative se adoptă sau se emit în vederea organizării executării și executării în concret a legii, aceste acte trebuie să corespundă conținutului și scopului legii.

Pentru atingerea acestui obiectiv, legea prevede deseori, în mod expres, anumite formalități procedurale pe care trebuie să le îndeplinească actele administrative, precum și forma în care acestea trebuie exteriorizate pentru punerea lor în executare.

În concluzie, condițiile de valabilitate ale actelor administrative sunt

actul să fie emis de organul competent și în limitele competenței sale

Actul administrativ trebuie să fie emis cu respectarea atât a competenței materiale, cât și a competenței teritoriale a organului emitent.

Competența în adoptarea sau emiterea actului reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor ce revin unei autorități a administrației publice sau unui funcționar public pentru realizarea cărora poate adopta sau emite acte juridice administrative.

Competența are caracter legal, fiecare organ administrativ având o competență determinată de lege. Regulile în materie de competență sunt de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că un organ administrativ nu poate emite acte în sfera competenței altui organ, decât în situații de excepție.

Astfel, în practica administrativă, este posibil, ca uneori din diverse motive, titularii funcțiilor să fie împiedicați să-și exercite atribuțiile sau să fie supraaglomerați cu diferite sarcini ceea ce ar avea drept consecință îngreunarea sau chiar împiedicarea activității de organizare a executării legii.

În scopul evitării unor asemenea situații, prin lege s-au creat anumite modalități pentru a se asigura continuitatea activității de organizare a executării legii și anume:

„Delegarea de atribuții se referă la situația unor funcționari publici de decizie care pot încredința anumite atribuții altor funcționari, de obicei, inferiori. Spre exemplu, primarul poate delega exercitarea unora dintre atribuțiile sale vicepreședintelui, secretarului sau altor funcționari din serviciile consiliului.

Înlocuirea unor funcționari are loc în situația când unii funcționari publici nu pot să-și exercite atribuțiile. Uneori, însăși legea prevede cine este înlocuitorul de drept, în alte situații, desemnarea înlocuitorului rămâne la latitudinea funcționarului de decizie”.

Suplinirea în exercitarea competenței constă în înlocuirea titularului acesteia cu altă persoană pe timpul când aceasta nu o poate exercita. O asemenea suplinire este o suplinire de drept, în considerarea legii, legea prevăzând o asemenea posibilitate. De exemplu, un primar, un prefect este suplinit în exercitarea funcției pe care o deține de adjunctul ( înlocuitorul ) său pe perioada absenței.

Prin urmare, ceea ce deosebește insituția suplinirii de cea a delegării competenței privește, în principal, sfera atribuțiilor încredințate altui subiect de drept: în cazul suplinirii acest transfer se referă la toate atribuțiile titularului competenței, în timp ce în cazul delegării transferul se referă numai la anumite atribuții expres stabilite și pentru care titularul delegării este ținut, de regulă, să dea socoteală titularului competenței, care îi poate ratifica sau nu actele emise în exercitarea atribuțiilor delegate.

Competența are un caracter obligatoriu, atribuțiile conferite de lege organelor administrative publice trebuie îndeplinite potrivit prescripțiilor legii, exercitarea lor nu are caracter facultativ.

Competența personală ( după calitatea persoanei ) determină în mică măsură și în puține cazuri competența organului administrației publice care adoptă sau emite actul.

Competența materială determină în mare măsură dreptul unei autorități a administrației publice de a adopta sau emite un act administrativ. Niciodată o autoritate cu competență materială specială nu va putea adopta sau emite un act administrativ din alt domeniu de activitate. Chiar și o autoritate cu competența materială generală nu va putea adopta sau emite decât acele acte administrative pentru care este abilitată prin lege în vederea exercitării atribuțiilor ce îi sunt conferite.

„Cât privește rolul competenței teritoriale în a determina autoritatea administrației publice de a adopta sau a emite actul administrativ, ea se pune numai cu privire la autoritățile locale, întrucât cele centrale pot acționa valabil pe întreg teritoriul țării. Deoarece autoritățile locale au o competență teritorială limitată la unitatea administrativ – teritorială respectivă, ele nu vor putea emite acte ale căror efecte să se producă și să fie obligatorii pentru subiecți de drept din alte unități administrativ – teritoriale”.

2. actul administrativ să fie emis în forma și cu procedura prevăzute de lege

Întrucât aspectele esențiale privind procedura elaborării actelor administrative de autoritate au fost deja dezbătute în capitolul anterior al prezentei lucrări, în continuare vor fi subliniate doar aspecte legate de forma actelor administrative de autoritate.

În doctrină, referitor la forma actelor admnistrative de autoritate se face distincție între actele normative și individuale.Astfel, s-a recunoscut în unanimitate că actele administrative normative trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă ca o garanție a legalității. De asemenea, forma scrisă este necesară și pentru publicarea actelor normative.

Spre deosebire de actele normative, cele individuale pot fi emise și oral. Însă, când legea prevede că e necesară forma scrisă, actele individuale trebuie să fie emise obligatoriu în această formă. „Chiar dacă legea nu prevede în mod expres cerința formei scrise, unele acte individuale nu pot fi emise decât în formă scrisă ca, de exemplu, o autorizație de construire, întrucât numai astfel se poate verifica dacă beneficiarul acesteia respectă toate condițiile impuse prin acea autorizație”.

În doctrină s-a arătat că și în cazul actelor administrative individuale este de recomandat forma scrisă, aceasta oferind anumite avantaje și anume: pentru a se cunoaște conținutul exact al actului, pentru a exclude posibilitatea contestării existenței actelor, pentru a se putea executa întocmai, deoarece constituie un mijloc de dovadă în caz de litigiu și se asigură condiții mai bune pentru exercitarea controlului asupra legalității lor, etc.

Forma scrisă a actelor individuale adoptate de organele admnistrative colegiale este necesară și pentru a distinge aceste acte de opiniile participanților la ședință.

De subliniat este faptul că la actele admnistrative cu caracter normativ, forma scrisă este obligatorie, fiind o condiție de validitate a acestora.La actele administrative, deși ele se întocmesc, de regulă, tot în formă scrisă, aceasta nu constituie o condiție de valabilitate a acestor acte decât în cazurile stabilite de lege.

Condițiile de formă ce trebuie îndeplinite de actele admnistrative pot fi împărțite în două mari categorii.

„Prima se referă la condițiile de formă exterioară a căror nerespectare atrage anulabilitatea actului, aici incluzându-se, spre exemplu, lipsa denumirii autorității administrației publice care a adpotat sau emis actul, lipsa datei la care a fost (emis) și eventual lipsa datei intrării sale în vigoare ( când aceasta este ulterioară ) celei la care a fost adus la cunoștință, neaplicarea sigiliului (ștampilei), lipsa semnăturii conducătorului autorității emitente, lipsa numărului actului, etc.

A doua categorie include condiții de ordin tehnic a căror nerespectare nu atrage anulabilitatea actului. Din aceasta fac parte modalitățile referitoare la redactarea actului în termeni simpli și preciși, structurarea lui internă ( capitole, secțiuni, articole, alineate, etc. )”.

De asemenea, în privința elaborării actului administrativ în limba română sunt de reținut totuși dispozițiile articolului 30, alineatul (3) din Legea administrației publice locale, potrivit cărora în unitățile administrativ – teritoriale în care minoritățile naționale au o pondere însemnată, hotărârile se aduc la cunoștința cetățenilor în limba acestora.

3.actul administrativ să fie conform cu conținutul legii

Nu este suficient ca actul administrativ să fie adoptat sau emis de organul competent și cu respectarea formei cerută de lege, ci este necesar ca și conținutul său să fie în conformitate cu prevederile legale.

„Referitor la conformitatea actelor de autoritate ale consililor locale și județene cu conținutul, această condiție de valabilitate presupune existența unei reglementări a domeniului în care intervine actul administrativ, printr-o lege sau printr-un alt act normativ cu forță juridică superioară”.

A fi în conformitate cu conținutul legii, înseamnă a fi în concordanță cu ipoteza, dispoziția și sancțiunea normei juridice.Astfel, pentru a fi valabil un act administrativ trebuie să fie conform atât legii cât și actelor administrative normative cu forță juridică superioară.

Neconformitatea cu legea a conținutului actului administrativ poate să prevadă unul sau altul din elementele structurale ale normelor juridice sau cu toate aceste elemente.

Astfel, neconformitatea actului administrativ cu ipoteza unei norme juridice poate consta, pe de o parte în aceea că organul administrației publice competent să adopte sau să emită acel act nu îl adoptă (emite), deși condițiile prevăzute cu ipoteza normei juridice există în fapt sau organul administrației publice adoptă (emite) actul administrativ, deși condițiile prevăzute în ipoteza normei juridice lipsesc în fapt.

Necoformitatea conținutului actului administrativ cu dispoziția cuprinsă în norma juridică din lege poate îmbrăca diverse aspecte și anume: organul administrației publice nu aplică dispoziția legală la raportul social respectiv sau aplică o altă dispoziție legală decât cea care trebuie aplicată ori aplică dispoziția corespunzătoare, dar o aplică contrar adevăratului ei înțeles.

Neconformitatea actului administrativ cu sancțiunea poate consta fie în aplicarea prin act a unei sancțiuni neprevăzute de lege, ori a unei sancțiuni mai mari sau mai mici decât în limitele generale și speciale prevăzute de lege.

Prin urmare, printr-un act de autoritate al administrației publice locale nu se poate prevedea că se aplică anumite sancțiuni prevăzute de lege sau în alte limite decât cele legale, întrucât administrația publică nu se poate pronunța afirmativ sau negativ în legătură du o dispoziție legală pe care are obligația de a o pune în aplicare.

4. actul adminsitrativ să fie conform cu scopul legii

Actul administrativ trebuie să fie emis în vederea realizării interesului general sau a interesului public pe care îl are în vedere legea.

În doctrină s-a arătat că „scopul legii, respectiv interesul public este un element ce ține de legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce țin de oportunitate”.

Oportunitatea, dreptul de apreciere sau puterea discreționară a autorităților administrației publice reprezintă o anumită libertate de care se bucură administrația publică în activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legilor.

„Limitele dreptului de apreciere de care beneficiază autoritățile administrației publice cu ocazia elaborării actelor administrative sunt determinate chiar de lege și celelalte acte normative pe care trebuie să le aplice.Prin urmare, nu poate fi valabil un act considerat oportun, dar ilegal. De altfel, nici nu poate fi considerat oportun un act ilegal, întrucât oportunitatea nu poate exista decât în limitele legii.

Oportunitatea dă dreptul autorităților administrației publice de a alege între două sau mai multe soluții posibile cu ocazia executării și organizării executării legii. Printre criteriile de apreciere a oportunității actelor administrative se numără momentul în care se adoptă actul administrativ, condițiile concrete în care urmează să se aplice un asemenea act. Scopul în care urmează să fie emis, etc.

Legalitatea și oportunitatea actelor administrative sunt controlate de organele administrației publice emitente și cele ierarhic superioare care pot dispune revocarea și respectiv anularea actelor administrative ilegale și inoportune.

În ceea ce privește controlul exercitat de către organele judecătorești, regula este că acestea pot verifica numai legalitatea actelor adminsitratiev, nu și oportunitatea acestora. Dacă, în principiu, un act administrativ nu poate fi anulat de către instanța de contencios administrativ pe considerente de oportunitate, el poate fi anulat pentru exces de putere, când administrația și-a depășit limitele dreptului de apreciere.

Excesul de putere atrage nulitatea actului respectiv care poate fi constatată de instanța de contencios adminstrativ la cererea oricărei persoane interesate.

Dimpotrivă, aprecierea oportunității actelor administrative nu este de competența justiției care poate examina actul administrativ numai sub aspectul legalității lui, inclusiv pentru conformarea acestuia scopului legii. Astfel, o hotărâre a consiliului județean prin care s-au atribuit denumiri noi pentru un număr prea mare de străzi nu poate fi anulată pe motivul că punerea în aplicare a acelei hotărâri necesită anumite eforturi financiare și materiale sau că ar avea ca urmare schimbarea actelor de identitate ale unor cetățeni.

În schimb, atribuirea aceleiași denumiri mai multor străzi din aceeași localitate reprezintă un exces de putere al administrației prin denaturarea scopului legii ceea ce determină nulitatea hotărârilor respective”.

Consecințele juridice ale nerespectării condițiilor de valabilitate ale actelor administrative de autoritate :

– Anulabilitatea este acea formă a nulității actelor administrative de autoritate care se aplică, atunci când legea o prevede, actelor administrative adoptate sau emise cu nerespectarea legii. Aceasta se deosebește de nulitatea relativă deoarece, pe de o parte, voința organului administrației publice care îl adoptă sau emite nu se poate manifesta niciodată prin eroare, dol sau violență, iar pe de altă parte, organul administrației publice care îl adoptă sau emite nu o poate face fără a avea capacitatea juridică de a adopta ori emite acte administrative de autoritate lovite de o nulitate relativă. Nulitatea relativă ar putea fi înlăturată prin acțiunea intentată de organul administrației publice a cărei voință a fost viciată ori să fi încetat incapacitatea pe care organul administrației publice o avea la data adoptării sau emiterii actul administrativ de autoritate.

O chestiune pe care o ridică în doctrină actele administrative de autoritate este aceea a termenului în care poate fi cerută anularea actului care, potrivit legii, este anulabil sau poate fi anulat.

Soluționarea acestor cereri de anulare a unui act administrativ de autoritate anulabil sau care poate fi anulat este de competențainstanțelor judecătorești de contencios administrativ.

Termenul în care poate fi introdusă cererea de anulare este de un an de la data publicării sau comunicării actului anulabil, în acest sens, articolul 5, alineatul ultim al Legii contenciosului administrativ nr. 29 / 1990 prevede că, în toate cazurile, injtroducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.

– Nulitatea actelor administrative de autoritate constă în adoptarea sau emiterea unor asemenea acte cu nerespectarea condițiilor de validitate, indiferent de faptul că această sancțiune este sau nu prevăzută de lege.

În sistemul nostru legislativ, nulitatea se pronunță de instanțele judecătorești de contencios administrativ la cererea celor care se consideră vătămați într-un drept al lor recunoscut de lege sau la cererea prefectului județului sau al municipiului București, precum și de unele instanțe judecătorești de drept comun – judecătorii și tribunale, dacă au primit, prin lege, această competență.

Nulitatea poate privi un act administrativ de autoritate în întregime sau numai unele articole ale sale.

În ceea ce privește efectele juridice care s-au produs până la constatarea, în tot sau în parte, a nulității unui act administrativ de autoritate, se aplică principiul quod nullum est ab initio nullus producit effectus.

– Inexistența actului administrativ se referă la acel act adminsitrativ de autoritate care a fost adoptat sau emis cu nerespectarea unei condiții de validitate prevâzute în una din cele trei faze ale procedurii administrative de adoptare, emitere și intrare în vigoare.

Spre deosebire de actele administrative anulabile sau nule, a căror nulitate trebuie pronunțată de o instanță judecătorească, inexistența actului administrativ de autoritate pentru a fi constatată sau stabilită nu are nevoie de intervenția instanțelor judecătorești, ea poate fi invocată de partea interesată sau de oricine are cunoștință de faptul că un act adminsitrativ de autoritate este inexistent.

„Actele adminsitrative inexistente nu prezintă nici cel puțin aparența de legalitate, deoarece încălcarea legii este atât de evidentă, încât oricine o poate sesiza.Tocmai de aceea, în cazul actului administrativ inexistent nu operează aparența de legalitate și, ca atare, el nu poate fi pus în executare, spre deosebire de actul lovit de nulitate ( absolută și relativă ), care, în baza prezumției de legalitate, continuă să producă efecte juridice până în momentul constatătii, cu efect retroactiv, a nulității actului”.

Importanța categoriei actelor administrative inexistente trebuie privită și prin prisma excepțiilor de la controlul judecătoresc exercitat asupra actelor administrative în condițiile Legii nr. 29 / 1990. Astfel, dacă instanțele judecătorești nu pot să se pronunțe asupra legalității acestor acte, ele pot constata inexistența lor. De altfel, viciul de inexistență poate fi stabilit și de alte instanțe judecătorești decât cele prevăzute de Legea nr. 29 / 1990, de alte autorități etatice sau chiar de cetățeni.

2.2. Forma si procedura emiterii actelor administrative

Procedura administrativă necontencioasă desemnează procedura urmată de autoritățile administrației publice atunci când emit acte administrative sau eliberează diferite certificate, avize, aprobări, etc, în absența unui litigiu.

Există forme procedurale anterioare emiterii actului administrativ – avizul (facultativ, consultativ și conform), acordul (prealabil, concomitent sau posterior), propuneri, rapoarte, certificate, etc., forme procedurale concomitente emiterii actului – cvorum, majoritate, motivarea și semnarea sau contrasemnarea, și forme procedurale posterioare emiterii actului – comunicarea, publicarea, aprobarea și confirmarea. Prin aceste forme procedurale, autoritățile administrației publice își asociază alte autorități publice la decizie, în vederea fundamentării ei din punct de vedere legal și al criteriului oportunității.

În planul contenciosului administrativ, importanța distincției între actele administrative și formele procedurale prevăzute de lege pentru emiterea actului administrativ constă în aceea că doar actul administrativ, adică actul final, poate fi contestat direct pe calea unei acțiuni directe în contencios administrativ, nu și avizele, acordurile, propunerile, referatele, aprobările, etc.

Atunci când analizează legalitatea actului administrativ însă, instanța de contencios administrativ se va pronunța și asupra formelor procedurale (actelor interne, cum mai sunt ele denumite), întrucât, de multe ori, ilegalitatea actului administrativ este rezultatul evident al ilegalității unei forme procedurale care a stat la baza emiterii lui.

Unele din aceste forme sunt instituite de lege pentru garantarea drepturilor celor administrați sau pentru informarea autorităților publice, și pot atrage anularea actului -nulitate relativă, sau nulitatea absolută a acestuia, care trebuie doar constatată de instanță.

Alte forme, însă, nu atrag nulitatea actului (procedurile facultative). Instanța de judecată poate aprecia dacă neefectuarea unei proceduri administrative obligatorii este de natură să vicieze actul administrativ. De exemplu, durata mai redusă a anchetei publice prevăzute de lege nu impieteză asupra legalității actului administrativ, dacă cel vizat și-a prezentat punctul de vedere și acesta a fost consemnat. De asemenea, faptul că funcționarul public vinovat de producerea unei pagube patrimoniului instituției nu a fost lăsat să semneze un angajament de plată și a fost emisă o decizie de imputare cu același conținut ca și angajamentul de plată nu afectează legalitatea deciziei de imputare.

Actele administrative trebuie emise în formă scrisă, atât ca și o condiție de valabilitate, cât și pentru a facilita dovada existenței lor; cu toate acestea, și un act administrativ verbal poate fi considerat valid, dacă este dovedită existența lui, însă în practica administrativă actuală nu mai sunt întâlnite astfel de acte . În acest sens argumentăm și cu dispozițiile din Ordonanța Guvernului nr.27/2002 privind activitatea de soluționare a petițiilor , care prevede în mod obligatoriu semnarea și motivarea legală a răspunsului la petiții, chiar dacă acest răspuns este negativ. În aceste condiții, nici măcar refuzul de a soluționa o petiție nu mai poate fi verbal, ci trebuie emis în scris, deoarece o condiție de valabilitate a lui este semnarea de către conducătorul autorității publice. În nici un caz, însă, nu este admisă dovada cu martori pentru a contesta existența unor acte administrative ce trebuie semnate de autoritatea emitentă sau a unor acte care trebuie emise în formă scrisă; dovada cu martori va fi admisă doar pentru contestarea faptelor ce au stat la baza redactării actului administrativ, pentru înscrierea în fals.

Sancțiunea lipsei formei scrise la emiterea unui act administrativ este nulitatea relativă a actului administrativ, pe când lipsa formei scrise atunci când legea o prevede în mod expres duce la inexistența actului administrativ.

Forma scrisă nu este suficientă pentru a fi în prezența unui act administrativ dacă nu este dublată de manifestarea de voință a autorității publice făcută în scopul de a produce efecte juridice. Astfel, înscrisurile prin care se atestă anumite fapte juridice sau drepturi nu sunt acte administrative, ci doar operațiuni administrative – certificatele de stare civilă, încheierile de autentificare ale notarilor, etc. Ele nu adaugă efecte juridice noi raportului juridic născut prin voința liber declarată a părților sau prin faptul administrativ al nașterii sau decesului, ci doar constată acest aspect .

Emiterea unui act administrativ presupune, întotdeauna,

– semnarea acestuia de către persoana competentă din cadrul autorității emitente

Dintre formele substanțiale necesare pentru ca actul să fie valid, se desprinde ca importanță semnarea actului administrativ, formalitate ce permite verificarea competenței de emitere a actului și este indispensabilă pentru dovada existenței deciziei administrative.

Toate actele administrative trebuie semnate de persoana împutenicită să angajeze autoritatea publică emitentă: dispozițiile primarului se semnează de către acesta, deoarece este vorba de o autoritate unipersonală, hotărârile consiliului local se semnează de către președintele de ședință , ordinele prefectului se semnează de către prefect, ordinele și instrucțiunile ministeriale se semnează de către ministru, hotărârile și ordonanțele de guvern se semnează de către primul ministru , etc

– uneori contrasemnarea de către o altă persoană

Prin intermediul contrasemnării, se „autentifică” semnătura persoanei competente și se asociază răspunderea contrasemnatarului în ceea ce privește legalitatea sau oportunitatea actului administrativ. Lipsa contrasemnăturii este considerată un viciu de formă, nu de competență, deoarece contrasemnatarul nu este coautor al actului administrativ .

Obligația contrasemnării este prevăzută, spre exemplu, în Constituție pentru ordonanțele și hotărârile guvernamentale, care trebuie contrasemnate de miniștrii ce au obligația punerii loc în executare , în cazul hotărârilor consiliului local și a dispozițiilor primarului, ce trebuie contrasemnate de secretar.

– în cazul unor acte motivarea lor

Doctrina de drept administrativ s-a pronunțat în majoritate pentru consacrarea principiului motivării actelor administrative ca principiu de drept administrativ și recunoașterea sa jurisprudențială.

Dacă luăm exemple din statele cu tradiție democratică, constatăm că această consacrare s-a realizat de cele mai multe ori pe cale legislativă. Astfel, în Franța , legislația adoptată în 1979 impune motivarea, ca regulă generală, a tuturor deciziilor nefavorabile destinatarului – sancțiuni, decăderi, prescripții, refuzarea unui avantaj ce constituie un drept subiectiv al persoanei care îndeplinește condițiile legale (autorizația de construcție, spre exemplu).

De asemenea, necesită motivare deciziile prin care se instituie derogări de la regulile instituite prin legi și acte normative superioare (de exemplu, declararea unei informații secret de serviciu). Prin excepție, nu vor fi motivate deciziile care ar putea dezvălui un secret protejat prin lege,un secret medical, deciziile luate în situații de extremă urgență, și, bineînțeles, decizia implicită de refuz. Cu toate acestea, s-a decis că și în situații de urgență sau în caz de refuz implicit, administrația este ținută să-și motiveze decizia, la cererea celui interesat, în termen de 1 lună de la emitere. În dreptul german , o dispoziție cu caracter general din Codul procedurii administrative impune motivarea obligatorie a actelor administrative, mai ales a celor emise în urma soluționării unui recurs administrativ.

În dreptul nostru, motivarea este reglementată de principiu în două cazuri:

a) Motivarea actelor administrative individuale emise la cerere, adică în urma soluționării unei petiții în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 27/2002.

Câteva precizări sunt necesare: – motivarea impusă de art.13 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 vizează doar motivele de drept, ce permit verificarea legalității actului administrativ. – o motivarea completă ar presupune motive de drept, motive de fapt (mai ales în cazul exercitării puterii discreționare), arătarea căii de atac și a instanței competente, precum și a termenului de contestare. – din aceste considerente, considerăm că motivarea reglementată la noi este incompletă și, deși constiuie un pas înainte pe calea legiferării principiului motivării actelor administrative, rămâne criticabilă sub aspectele enunțate. – în consecință, propunem, de lege ferenda, reglementarea printr-un Cod administrativ a motivării obligatorii a actelor administrative, sub patru aspecte: motive de drept, motive de fapt, precizarea căii de atac și a instanței competente, respectiv termenul de contestare.

De asemenea, sub aspectul termenului de contestare, credem că ar fi utilă preluarea sistemului german, adică stabilirea unor termene scurte (2 luni, spre exemplu) pentru contestarea actelor complet motivate, și termene tot mai lungi pentru contestarea actelor incomplet motivate (6 luni dacă lipsește un element al motivării, 1 an dacă lipsesc 2 sau 3 elemente, iar dacă actul nu este motivat el să poată fi atacat oricând).

Considerăm, de asemenea, că motivarea ar trebui să fie scrisă, să cuprindă de fiecare dată propriile considerente de drept și cele de fapt (fiind excluse motivările”tip”), și că poate fi realizată și prin atașarea unui document (act cu putere superioară) care expune motivele. Dispozițiile generale din Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 sunt circumstanțiate la cazul informațiilor de interes public prin art.22 din Legea nr.544/2001 care prevede motivarea (nu se arată ce fel de motivare) refuzului de a comunica informațiile de interes public petiționarului. În tăcerea legii și în considerarea interesului public care stă la baza interpretării actelor normative ce dau drepturi particularilor, motivarea refuzului comunicării informațiilor publice trebuie să cuprindă toate elementele unei motivări complete, sau cel puțin ceea ce Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 impune, ca lege generală, adică motivarea în drept. Motivarea obligatorie o mai întâlnim și în cazul actelor administrative jurisdicționale, acest aspect fiind considerat de doctrină ca relevant pentru calificarea ca atare a acestor acte .

b) Motivarea actelor administrative normative este impusă de Legea nr.24/2000 în mod diferit, în funcție de emitentul actului normativ

Astfel, pentru ordonanțele și hotărârile guvernamentale, legea prevede obligația întocmirii prealabile a unei note de fundamentare, care însoțește actul normativ în procesul de adoptare și este publicată odată cu acesta în Monitorul oficial sau prezentat pe site-ul de internet al instituției emitente.

Pentru celelalte acte administrative normative, emise de autorități centrale, proiectul este însoțit de un referat de aprobare, însă aici nu se mai precizează obligativitatea publicării referatului odată cu actul normativ. Motivarea va face referire, în principal, la: cerințele care reclamă intervenția normativă, cu referire specială la insuficiențele reglementărilor în vigoare, la existența unor neconcordanțe legislative sau a unui vid legislativ; principiile de bază și finalitatea reglementării propuse, cu evidențierea elementelor noi; efectele avute în vedere, în funcție de obiectul reglementării; implicațiile pe care noua reglementare le are asupra legislației în vigoare; implicațiile asupra legislației interne, în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori acorduri internaționale, precum și măsurile de adaptare necesare; fazele parcurse în pregătirea proiectului și rezultatele obținute, evidențiindu-se studiile, cercetările, evaluările statistice, specialiștii consultați, preocupările de armonizare legislativă; pentru ordonanțele de urgență vor fi prezentate distinct împrejurările obiective și stringente ce au determinat cazul excepțional care justifică această procedură de legiferare; pentru fiecare proiect de act normativ motivarea trebuie să cuprindă o mențiune expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările comunitare și, dacă este cazul, măsurile viitoare de armonizare care se impun; în situația în care reglementarea propusă se elaborează în executarea unui act normativ, motivarea va cuprinde referiri la actul pe bază și în executarea căruia se emite.

În fine, actele normative adoptate de autoritățile administrației publice locale trebuie să cuprindă, în preambul, o motivare în drept, adică articolul din Legea nr.215/2001 sau din altă reglementare, în temeiul căruia a fost adoptat actul.

– în cazul actelor administrative emise de autorități colegiale, existența cvorumului și a majorității prevăzute de lege.

În cazul actelor administrative adoptate de organele colegiale, cvorumul reprezintă o formalitate legală necesară a fi îndeplinită pentru ca ședința în care se adoptă actul administartiv să fie legal constituită. Cvorumul reprezintă, așadar, numărul de membri, raportat la numărul total al membrilor organului colegial, care trebuie să fie prezenți pentru ca deliberările acestuia să fie valabile . Astfel, spre exemplu, ședințele consiliului local sunt valabil constituite în prezența majorității membrilor . Probleme de interpretare au apărut în practică la determinarea cvorumului legal, atunci când există număr impar de membri: astfel, pentru un consiliu local format din 27 de membri, jumătate plus unul reprezintă 14 membri sau 15 membri? Cum se calculează acel rest rămas prin divizarea numărului total al membrilor, prin rotunjire în lipsă sau în adaos. Considerăm că, dacă avem în vedere imperativul asigurării unei interpretări care să permită desfășurarea ședințelor, și nu îngreunarea constituirii cvorumului legal, soluția este rotunjirea spre mai puțin, cvorumul fiind așadar de 14 membri.

Majoritatea cerută de lege pentru adoptarea unui act administrativ de către un organ colegial se referă la numărul de voturi necesare pentru ca acel act să fie valabil adoptat.

Majoritatea este de trei feluri:

– simplă – jumătate plus unul din membri prezenți la ședință, în condițiile în care ședința este legal constituită.

– absolută – jumătate plus unul din numărul total al membrilor organului colegial, bineînțeles dacă ședința este valabil constituită.

– calificată – orice majoritate mai mare de jumătate plus unul, raportată la totalul membrilor organului colegial (două treimi, trei pătrimi, etc), dacă ședința este legal constituită.

Diferența dintre cvorum și majoritate este dată de scopul în vederea căruia legea le reglementează: cvorumul – pentru constiuirea și desfășurarea legală a ședinței, majoritatea – pentru adoptarea legală a actelor administrative în ședința astfel constituită. În practică, apar aceleași situații ca și la stabilirea cvorumului. Astfel, din 17 membri prezenți (total 27), câți trebuie să voteze pentru adoptarea unei hotărâri ce necesită majoritate simplă, 9 sau 10? Din aceleași considerente expuse mai sus, considerăm că răspunsul este 9 membri. Dacă hotărârea ar necesita majoritate absolută, ar fi necesare 14 voturi favorabile, iar dacă s-ar cere majoritate calificată de două treimi, ar fi necesare 18 voturi.

Termenul de „aprobare” trebuie înțeles ca o manifestare de voință a unui organ superior prin care se declară de acord cu actul deja emis de un organ inferior, act care, fără această manifestare de voință, nu ar putea produce efecte juridice . Este de fapt vorba de formalitatea procedurală corespondentă acordului, însă plasată în timp după emiterea actului administrativ, dar înainte de comunicarea sau publicarea acestuia.

În această accepțiune , aprobarea este o condiție de formă, fără de care actul administrativ nu produce efecte juridice. Ea nu acoperă viciile actului administrativ, prin urmare ilegalitatea actului administrativ va putea fi constatată și după aprobare. Responsabilitatea pentru actul administrativ emis în final revine ambelor autorități publice, în egală măsură, deoarece prin aprobare autoritatea publică în cauză devine coautoare a actului administrativ, însușindu-și acest act și garantând pentru legalitatea și oportunitatea lui, chiar dacă nu adaugă nimic la act. Dacă nu am judeca astfel, nu vedem care ar fi justificarea existenței procedurii de aprobare

2.3.Rectificarea actelor administrative

Modificarea unui act administrativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și în redarea lor într-o nouă formulare . Modificarea unui act administrativ duce, prin urmare, la încetarea efectelor juridice a dispozițiilor modificate, cu începere de la publicarea/comunicarea noului act administrativ, astfel cum a fost modificat, sau a actului de modificare. Modificarea nu trebuie confundată cu completarea actului, care este o formă de modificare, însă fără efecte asupra dispozițiilor cuprinse în act, și, prin urmare, fără a produce încetarea unor efecte juridice ale actului administrativ. Modificarea unui act administrativ este utilă numai atunci când sunt afectate mai puțin de jumătate din prevederile actului vizat prin modificare, în caz contrar fiind preferabilă soluția abrogării actului și emiterea unuia nou.

Rectificarea este operațiunea de îndreptare a erorilor materiale evidente (omisiuni, mențiuni greșite, greșeli de redactare) din actele administrative sau operațiunile administrative realizate în scris. Pe calea rectificării nu pot fi modificate efectele juridice ale actelor administrative.

Competența de a rectifica aparține doar autorității care a emis/adoptat actul sau realizat operațiunea, din oficiu sau la cererea persoanelor interesate.

Rectificarea produce efecte juridice de la momentul la care este comunicată/adusă la cunoștință publică. Rectificarea poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câștigate.

Reconstituirea este operațiunea de refacere materială a unui înscris administrativ, pe baza dovezilor prezentate de persoane interesate sau de autorități publice privind conținutul său. După reconstituire, autoritatea publică emitentă/care a adoptat actul va semna, ștampila, înregistra și arhiva din nou actul, cu mențiunea „reconstituit”, și cu precizarea modalității de reconstituire. Unele particularități privind operațiunea de reconstituire prezintă actele de stare civilă. Acestea reprezintă acea categorie de acte cu o natură juridică complexă – de drept civil și de drept administrativ, prin intermediul cărora autoritățile publice învestite cu atribuții de stare civilă transpun în conținutul lor elementele componente ale stării civile a persoanei.

Reconstituirea actelor de stare civilă se face la cerere, în următoarele situații:

– dacă registrul de stare civilă a fost pierdut sau distrus, în totalitate sau în parte;

– dacă actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acest act.

În conformitate cu prevederile art.57^1, rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora se face în temeiul dispoziției primarului unității administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.

Cererea de rectificare a actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea, întocmită conform anexei nr.1, însoțită de actele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar de evidentă a persoanelor care are în păstrare actul de stare civilă sau la serviciul public comunitar de evidentă a persoanelor de la locul de domiciliu al solicitantului.Întrucât, în momentul de față, nu în toate localitățile funcționează servicii publice comunitare de evidentă a persoanelor, acestea sunt arondate celor existente, astfel cum s-a stabilit prin O.G. nr. 84/2001, aprobată prin Legea nr. 372/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Cererea se soluționează în termen de 30 de zile, prin emiterea dispoziției de către primarul localității, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la data emiterii.

Ofițerul de stare civilă delegat, care primește cererea o înregistrează și, împreună cu actele doveditoare depuse de solicitant și un referat motivat cuprinzând rezultatul verificărilor, o prezintă spre aprobare primarului localității, după ce în prealabil referatul a fost avizat de șeful structurii de stare civilă, precum și de șeful Serviciului public comunitar local de evidentă a persoanelor la care este arondata localitatea.

După aprobarea referatului și emiterea dispoziției de către primar, ofițerul de stare civilă delegat expediază certificatul de stare civilă completat corect, ca urmare a rectificării actului, primăriei care a primit cererea, împreună cu un exemplar al dispoziției de aprobare a rectificării (copie certificata pentru conformitate cu originalul).

Ofițerul de stare civilă delegat, care primește copia dispoziției prin care s-a aprobat cererea de rectificare și certificatul de stare civilă corespunzător, invita titularul, în termen de 48 de ore, pentru a-l ridica, sub luare de semnătura, iar certificatul de stare civilă anterior se retrage și se transmite primăriei emitente, în vederea anularii și a efectuării mențiunii despre aceasta pe marginea actului, la rubrica "certificate eliberate".La rubrica "mențiuni" din cuprinsul actului de stare civilă rectificat, se înscriu numărul și data dispoziției primarului unității administrativ – teritoriale care a emis-o, precum și conținutul rectificării.

Cererea de eliberare a certificatelor se poate face în nume propriu sau prin împuternicit cu procura specială, autentificata în țară, de un notar public, iar în străinătate, de misiunea diplomatică sau de oficiul consular al României din statul de reședință sau întocmite de notarii publici străini și supralegalizate la Tribunalul din localitatea de domiciliu din străinătate.

Capitolul 3.Iesirea din viguare a actelor administrative

3.1. Revocarea actelor administrative

Revocarea este operațiunea juridică prin care organul administrativ emitent sau organulsuperior al administrației de stat scot din vigoare un act administrativ.Când operațiunea o faceînsăși organul emitent suntem în prezența retractării sau a retragerii actului. Cauzele caredetermină revocarea rezidă în ilegalitatea sau neoportunitatea actului respectiv, putând fianterioare, concomitente și ulterioare adoptării actelor (deoarece actele administrative beneficiazăși de formalități posterioare emiterii lor și care s-ar putea realiza prin încălcarea condițiilor legale).

Revocarea are efect retroactiv și este corespondentul anulării, doar că aparține chiar autorității care a emis actul. Prin efectul retroactiv se deosebește fundamental de abrogare, care produce efecte doar pentru viitor. Pentru a înțelege deplin regimul juridic al revocării, trebuie precizate câteva aspecte: a) Revocarea actelor creatoare de drepturi adoptate sau emise cu respectarea legii (legale) este în principiu interzisă, aici găsindu-și aplicabilitate regula drepturilor câștigate, necesară pentru asigurarea unei minime securități juridice; prin excepție, revocarea poate interveni la cererea beneficiarului, pentru a fi înlocuit actul cu o decizie mai favorabilă anterioară, și numai în cazul în care nu se prejudiciază nici un terț, sau atunci când legea o autorizează în mod expres .

b) Revocarea actelor creatoare de drepturi poate interveni numai pe temeiuri de ilegalitate, nu și de inoportunitate. Pot fi astfel de acte, spre exemplu, actele defavorabile unor persoane, dar favorabile altora (de exemplu, actul de descalificare a unui candidat ce a dat naștere dreptului unui alt candidat de a fi numit în funcția publică) .

c) Sunt deplin revocabile actele care nu creează drepturi, cum ar fi unele acte normative, indiferent dacă sunt ilegale sau inoportune.

Revocarea unui act duce la repunerea în funcție a actului anterior ce avea ca obiect aceleași situații juridice, dacă un astfel de act există; dacă se atacă în justiție actul de revocare, situațiile juridice în cauză vor fi guvernate tot de actul anterior (în lipsa unei suspendări a actului de revocare) sau de actul revocat (dacă decizia de revocare a fost suspendată); în fine, în cazul anulării actului de revocare, actul revocat este considerat ca fiind producător de fecte juridice fără întrerupere, cu alte cuvinte și pentru perioada cât a fost revocat.

Revocarea este un principiu de drept administrativ aplicabil actelor administrative și regimului juridic al acestora, recunoscut de doctrină și jurisprudență, însă neconsacrat încă printr-un text legal. Ca propunere de lege ferenda, ne alăturăm autorilor care propun consacrarea lui expresă întrun Cod de procedură administrativă.

Sunt exceptate de la principiul revocabilității actelor administrative individuale, adică sunt irevocabile, actele administrativ-jurisdicționale și actele care au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice. Ele redevin însă revocabile dacă au fost obținute prin fraudă de către beneficiari , cu alte cuvinte dacă ilegalitatea lor derivă din conduita culpabilă a beneficiarului, și nu a administrației. Explicația acestei soluții de sorginte doctrinară stă în faptul că irevocabilitatea vine să protejeze anumite situații juridice obținute cu bună credință prin act, ori această protecție nu subzistă atunci când actul este obținut prin fraudarea legii. Actele administrativ jurisdicționale împrumută de la hotărârile judecătorești cu care se aseamănă caracterul irevocabil, în sensul că autoritatea emitentă nu mai poate reveni asupra soluției date prin actul administrativ jurisdicțional, acesta din urmă putând fi anulat doar de o autoritate superioară sau de instanța de judecată . Astfel, Codul de procedură fiscală, principalul act normativ ce consacră recursul administrativ jurisdicțional, arată că decizia sau dispoziția de soluționare a contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac, și poate fi atacată în fața instanței de contencios administrativ (art.179 și art.187); deși nu se interzice expres revocarea deciziei, analizând spiritul reglementării rezultă că singura modalitate de desființare este acțiunea în instanță.

Actele normative sunt întotdeauna revocabile, deoarece aplicarea lor nu se mărginește la una sau mai multe situații, determinate ca număr, ci se aplică de câte ori o anumită situație juridică se încadrează în prevederile sale, nelimitat în timp. De aceea, rațiunile pentru care au fost instituite de către doctrină excepțiile de la principiul revocabilității nu subzistă în cazul actelor normative

3.2. Suspendarea actelor administrative

În literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii referitoare la noțiunea „suspendării” actelor administrative.

Potrivit unei păreri, noțiunii de suspendare a actelor adminstrative i se atribuie două sensuri. „Prin suspendare „stricto sensu” se înțelege încetarea temporară a obligației de executare după intrarea în vigoare a actului administrativ, adică după ce acesta a început să producă efecte juridice. Prin susupendare „lato sensu” se înțelege nu numai încetarea temporară a unei activități deja începute, ci și cazurile în care un act administrativ intră în vigoare ulterior momentului în care a fost emis și ar fi trebuit să intre în vigoare”.

Potrivit unei alte opinii, „suspendarea reprezintă operațiunea juridică care determină încetarea temporară a efectelor juridice ale unor acte administrative ca urmare a existenței unor dubii cu privire la legalitatea și oportunitatea acestora”.

„Suspendarea are caracter temporar. Ea durează până când actul e ste revocat sau anulat ori este recunoscut ca valabil. Dacă organul emitent găsește actul ilegal sau inoportun, îl revocă, iar, în caz contrar, îl repune în vigoare”.

Suspendarea unui act administrativ poate deveni necesară din mai multe motive, și anume:

contestarea legalității de către un cetățean, o organizație sau de către un organ public; în acest sens, pe perioada suspendării, organul adminstrației publice care a hotărât această măsură verifică condițiile de legalitate ale actului administrativ, urmând ca la expirarea termenului pentru care a fost suspendat, fie să-l repună în vigoare în cazul constatării caracterului său legal, fie să-l revoce în situația stabilirii caracterului său ilegal.

contestarea oportunității actului de autoritate, fără a se pune în diiscuție legalitatea acestuia; cu privire la aceste două motive, suspendarea intervine în situația în care există unele îndoieli, dubii, ezitări referitor la legalitatea sau oportunitatea actelor administrative.

necesitatea de a se pune de acord actul administrativ cu actele organelor ierarhice superioare, emise ulterior;

aplicarea unei sancțiuni persoanei fizice care a săvârșit o abatere adminstrativă; astfel, suspendarea poate interveni cu titlu de sancțiune împotriva unor persoane fizice care au comis anumite fapte prevăzute de lege sau care nu și-au îndeplinit anumite obligații legale. De exemplu, potrivit articolului 60, alineatul (1) din Legea nr. 3 / 1977 privind pensiile de asigurări sociale și asistență socială, plata pensiei stabilită prin decizia de pensionare se suspendă cât timp pensionarul execută o pedeapsă privativă de libertate. De asemenea, dacă titularul unei autorizații sau al unei licențe de emisie eliberată în condițiile Legii nr. 48 / 1992 nu își respectă obligațiile și nu se conformează somației primite, Consiliul Național al Audiovizualului poate, după caz, dispune suspendarea autorizației de la o lună la trei luni.

De reținut este faptul că indiferent de multitudinea cauzelor care o impun, „acestea nu pot transforma suspendarea într-o regulă a regimului juridic al actelor adminsitrative, la fel ca și revocarea. Dacă s-ar proceda așa, s-ar ajunge să se împiedice activitatea adminstrativă, să se încalce legea și legalitatea”.

Astfel, suspendarea se deosebește de revocare prin următoarele aspecte: în primul rând, revocarea apare ca o regulă ( actele administrative, în principiu, sunt revocabile), în timp ce suspendarea este o operație excepțională; în al doilea rând, revocarea se dispune când există certitudinea că actul este ilegal, inclusiv sub aspectul oportunității, pe când suspendarea se dispune când există un dubiu în privința legalității, inclusiv sub aspectul oportunității; iar, în al treilea rând, revocarea determină încetarea definitivă a efectelor actului administrativ, pe când suspendarea determină încetarea temporară a acestor efecte.

Suspendarea poate fi hotărâtă fie de organul emitent al actului, fie de către organul ierarhic superior, precum și de către instanțele judecătorești competente însă numai în situațiile în care legea prevede expres aceasta.

Așadar, suspendarea actelor de autoritate ale administrației publice locale poate avea loc fie printr-un act juridic, fie în temeiul legii.

Suspendarea printr-un act juridic se poate dispune de către organul emitent sau de către instanța judecătorească.

Organul emitent își poate suspenda propriile acte de autoritate în virtutea principiului revocabilității actelor adminstrative, întrucât qui potest plus, potest minus.

Instanța judecătorească de contencios adminstrativ poate să dispună, potrivit articolului 9, alineatul (1) din Legea nr. 29 / 1990, în cazuri bine justificate și pentru a se putea preveni producerea unei pagube iminente, suspendarea executării actului adminstrativ, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a actului atacat. În această situație, dacă acțiunea în anulare a fost admisă, actul administrativ de autoritate suspendat este anulat, iar, dacă instanța de contencios administrativ a respins acțiunea în anulare, pe data rămânerii definitive și revocabile ale acesteia își încetează efectele de suspendare a actului administrației de autoritate care a fost suspendat prin hotărârea pronunțată în soluționarea cererii de suspendare.

Organele care fac parte din Ministerul public pot suspenda numai actele administrative ale organelor de deținere și executare a pedepselor.

Suspendarea de drept a unui act de autoritate al administrației publice locale are loc și atunci când prefectul atacă acel act la instanța de contencios adminstrativ, potrivit articolului 135, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001.

Măsura suspendării prin act juridic are la bază existența unor dubii în legătură cu legalitatea sau oportunitatea unui act de autoritate. Aceste dubii le poate avea organul emitent al actului, dar și instanța judecătorească care poate dispune măsura suspendării atunci când reclamantul solicită luarea acestei măsuri până la soluționarea acțiunii privind anularea actului adminsitrativ anulat.

„Suspendarea prin act juridic, fiind determinată de o apreciere asupra legalității sau oportunității unui act de autoritate, are un caracter facultativ, în tim ce suspendarea de drept, avându-și temeiul în lege, are caracter obligatoriu”.

În ceea ce privește încetarea suspendării actelor administrative, aceasta se porduce la momente diferite, în funcție de forma suspendării – de drept ( ope legis ) sau în temeiul unui act juridic.

În primul rând, suspendarea încetează în momentul când actul suspendat este revocat de autoritățile competente ca urmare a constatării carcaterului său ilegal sau inoportun prin intermediul unui act adminstrativ de revocare sau ca urmare a repunerii acestuia în vigoare.

În al doilea rând, suspendarea poate înceta și de drept. Aici se încadrează actele adminsitrative suspendate pentru inoportunitate, în situația în care împrejurările de fapt care au determinat ca executarea actului să fie inoportună a dispărut. Suspendarea actului adminsitrativ încetează de drept în acest moment.

De asemenea, suspendarea de drept intervenită ca urmare a acțiunii introduse de prefect la instanța de contencios adminstrativ împotriva unui act adminstrativ provenit de la autoritățile adminsitrației publice locale, încetează odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești pronunțată în litigiul respectiv.

În al treilea rând, suspendarea actului adminstrativ hotărâtă de instanța judecătorească pe baza articolului 9 din Legea nr. 29 / 1990, va înceta odată cu soluționarea acțiunii.

Cu privire la reconstituirea actelor administrative de autoritate, s-au exprimat opinii divergente. Reconstituirea actelor administrative de autoritate este tratată în legătură cu actele de stare civilă, precizându-se că „în principiu, nu este admisă, deoarece ea intervine numai în cazurile exprese prevăzute de lege. De regulă, reconstituirea nu se realizează, dar atunci când legea reglementează această operațiune juridică, organele administrației publice competente o înfăptuiesc, în condițiile legii”.

Astfel, potrivit articolului 52 din Legea nr. 119 / 1996 cu privire la actele de stare civilă, reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:

registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse în totalitate ori în parte;

actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.

Articolul 54, alineatul (1) al aceleiași legi dispune că cererea de reconstituire însoțită de actele doveditoare se depune la autoritatea administrației publice locale competentă să întocmească actul sau a locului de domiciliu al perosanei interesate în cazul prevedrilor articolului 52, litera b).

Cererea se soluționează în termen de 30 de zile prin dispoziție a primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere.

Potrivit alineatului (2) al aceluiași articol, dispoziția prevăzută la alineatul (1) poate fi contestată la instanța judecătorească în a cărei rază teritorială își are sediul autoritatea emitentă.

Majoritatea autorilor exprimă însă opinia că actele de stare civilă nu pot fi considerate acte administrative de autoritate. Totuși, această formă de activitate este o activitate administrativă fiind înfăptuită de organe administrative. „Din punct de vedere organic și formal, așadar, actul de stare civilă are caracter administrativ, însă din punct de vedere material nu poate fi considerat act administrativ, ci doar operațiune administrativă”.

În acest sens, articolul 1 din Legea nr. 119 / 1996 definește actul de stare civilă ca fiind „înscrisul autentic prin care se dovedește nașterea, căsătoria, decesul, întocmit de ofițerul de stare civilă”.

De reținut este faptul că actul de stare civilă e întocmit, nu emis în temeiul puterii publice cu care e învestită autoritatea adminstrativă. De asemenea, actele de stare civilă nu stabilesc drepturi și obligații noi pentru persoanele cărora li se adresează. Acestea constată doar existența unor fapte juridice ( naștere, deces ) sau a unor acte juridice ( căsătoria ) fără a adăuga efecte juridice noi celor produse deja de către aceste fapte sau acte juridice.

Așadar, actul de stare civilă este o operațiune tehnico – materială care nu produce efecte juridice prin ea însăși, deci reconstituirea actelor de stare civilă nu poate fi analizată în cadrul categoriei actelor administrative de autoritate.

3.3.Anularea actelor administrative

În literatuara de specialitate, pe de o parte, s-a susținut că distincția dintre nulitateaabsolută și nulitatea relativă are mai puțină relevantă, în dreptul administrativ dat fiind regimullor juridic asemănător.Astfel, anularea unui act administrativ ilegal se poate dispune de către organeleadministrative, indiferent dacă actul în cauză a încălcat o normă ce ocrotește un interes generalsau personal. Aceste organe pot, oricând, să anuleze din oficiu actele administrative ilegale,neexistând nici un termen de prescripție care să limiteze controlul legalității pe caleadministrativă. De asemnea, în dreptul administrativ pot fi confirmate uneori și nulitățile absolutenu numai cele relative.În cazul anularii dispuse de instanță judecătorească nu se face distincție între nulitateaabsolută și cea relativa sub aspectul termenului în care poate fi introdusă acțiunea. De aceea, seconsidera că în dreptul administrativ nulitățile iau, în general, aspectul nulităților absolute.Pe de altă parte, se considera că o astfel de distincție între nulitatea absolută și nulitatearelativă trebuie făcută în dreptul administrativ, pentru a se da posibilitatea oricărei persoaneinteresate de a cere constatarea nulității actelor administrative prin care se încalcă normele legaleimperative și implicit interesul public.Mai mult, sancțiunea nulității absolute a actelor administrative a fost consființită în modexpres prin art. 1 alin 6 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ. Potrivit acestuitext de lege, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să soliciteinstanței judecătorești constatarea nulității acestuia, în situația în care actul nu mai poate firevocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

Concluzia rezultată din această prevedere legală este aceea că, atunci când lezează uninteres public, un act administrativ, chiar dacă este irevocabil, este lovit de nulitate absolută,indiferent de imputabilitatea cauzei de nulitate.Anularea poate fi dispusă de:- organul ierarhic superior celui emitent al actului ilegal;- instanța judecătorească;- autoritățile Ministerului Public pot anula actele ilegale ale organelor de cercetare șiurmărire penală și ale organelor de administrare a locurilor de deținere și executare a pedepselor.Motivul anularii îl reprezintă ilegalitatea actului administrativ.În doctrina se mai vorbește și despre categoria actelor administrative inexistente. Acesteacte nu prezintă nici cel puțin aparența de legalitate, ilegalitatea lor fiind atât de evidentă încâtoricine o poate sesiza. De aceea, în cazul actului inexistent nu operează prezumția de legalitate și,ca atare, el nu poate fi pus în executare, spre deosebire de actul lovit de nulitate care, bucurându-se de prezumția de legalitate, produce efecte juridice până la constatarea nulității lui.În ceea ce privește încetarea efectelor actelor administrative prin fapte materiale prevăzutede lege, trebuie făcută distincția între actele administrative normative și cele cu caracter individual.În dreptul nostru administrativ s-a statornicit regulă potrivit căreia efectele juridice aleactelor administrative normative nu încetează ca urmare a unui fapt material. Fac excepție de laaceastă regulă actele administrative normative temporare ale căror efecte juridice încetează prinîmplinirea termenului pentru care au fost emise.În schimb, actele administrative individuale își încetează efectele ca urmare a interveniriiurmătoarelor fapte materiale:-moartea subiectului de drept;-prescripția;-executarea actului administrativ.Astfel, de exemplu, executarea sancțiunii contravenționale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat celui sancționat în termen de o lună de ladata aplicării sancțiunii(art.14 din O.G.nr. 2/2001)

De regulă, anularea are efect retroactiv, astfel încât actele de anulare sting efectele actelor anulate, considerându-se că acestea din urmă nici nu ar fi existatÎn cazul în care actuladministrativ a fost anulat pe temeiul ilegalității, efectele anulării se produc nu doar pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), chiar din momentul emiterii/adoptării sale. Anularea unuiact administrativ are ca efect nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare care au fost condiționatesub aspectul legalității, de existența respectivului act administrativ.Anularea actelor administrative individuale are efect retroactiv, ceea ce înseamnă căefectele actului anulat se șterg “ex tunc”, ca și cum nu ar fi existat.Anularea ca și revocarea actelor administrative normative produce efecte numai pentruviitor, prin analogie cu anularea acestor acte pe cale judecătorească. Astfel, potrivit art.23 alin.1din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, hotărârile judecătorești definitive șiirevocabile, prin care s-au anulat acte administrative cu caracter normativ sunt general obligatoriiși au putere numai pentru viitor.

Ne aflăm în prezența anulării atunci când sancțiunea intervine din exteriorul autorității publice, propria desființare a actului administrativ de către autoritatea publică emitentă fiind numită revocare. De asemenea, o altă diferență între revocare și anulare este temeiul acestora, revocarea putând avea ca temei ilegalitatea sau inoportunitatea actului administrativ, pe când anularea este sancțiunea ilegalității actului administrativ. Doar atunci când legea prevede expres sau implicit posibilitatea anulării unui act administrativ pe motiv de inoportunitate, oportunitatea devine parte a legalității și este sancționată cu anularea. Anularea este o formă specifică de desființare a actelor administrative, ea fiind inaplicabilă celorlalte forme de activitate administrativă, faptul administrativ și operațiunea administrativă . Starea anterioară unui fapt aministrativ sau a unei operațiuni administrative poate fi reînviată tot prin fapte și operațiuni administrative. Anularea poate fi dispusă de autoritatea publică superioară, de autoritatea publică însărcinată cu anumite atribuții de control specializat, sau de instanța de judecată. O caracteristică esențială a actului nul este aceea că el trebuie respectat până în momentul anulării sale, deoarece prezintă o aparență de legalitate. Conform doctrinei, ilegalitatea sancționată cu nulitatea poate fi de mai multe feluri :

a) ilegalitate rezultând din nerespectarea unei cerințe legale de formă, stabilite în vederea asigurării operativității activității administrative – ce atrage nulitatea relativă a actului administrativ, adică acea nulitate care se constată la sesizarea unor persoane interesate și poate fi acoperită prin confirmare.

b) ilegalitate rezultând din nerespectarea unor condiții de formă stabilite de lege în vederea asigurării legalității și oportunității actului administrativ (de exemplu, lipsa avizului sau acordului), sau din nerespectarea unor condiții de fond cerute de lege (emiterea unei autorizații de construcție cu încălcarea prevederilor din documentația de urbanism, spre exemplu); această ilegalitate determină nulitatea absolută a actului administrativ, nulitate ce poate fi constatată de oricine și chiar din oficiu de instanța de judecată, și care, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare.

Practic, însă, așa cum s-a remarcat, distincția dintre nulitatea relativă și cea absolută este prea puțin interesantă în dreptul administrativ: instanța de contencios administrativ poate fi sesizată în același termen pentru ambele nulități, unele nulități absolute pot fi confirmate la fel ca cele relative, sesizarea din oficiu a autorității publice cu atribuția de anulare este posibilă și în cazul nulității relative, etc.

Efectele anulării actului administrativ sunt atât pentru viitor (ex nunc) cât și pentru trecut (ex tunc), adică din momentul emiterii actului administrativ4 . Evident că drepturile câștigate cu bună credință prin actul administrativ trebuie respectate, iar efectele sale ce s-au epuizat nu mai pot fi anulate. Pe de altă parte, anularea actului administrativ atrage după sine obligația de revocare sau de anulare și a actelor subsecvente acestuia. Prin urmare, dacă instanța, autoritatea superioară sau de control nu dispun prin același act de anulare și desființarea actelor administrative subsecvente, revine autorității publice emitente obligația de revocare a actului administrativ subsecvent lovit de nulitate.

3.4.Abrogarea actelor administrative

„Această operațiune constituie dreptul organului administrației publice care a adoptat sau emis un act administrativ de autoritate de a-l abroga, de a face să înceteze producerea efectelor juridice ale unui act adminstrativ de autoritate normativ ori individual”.

Abrogarea intervine, de regulă, pentru motive de oportunitate sau de interes public ori pentru că aplicarea, în continuare, unui act administrativ de autoritate nu mai este necesară.

Abrogarea se face printr-un act adminstrativ de autoritate adoptat sau emis de același organ al administrației publice și privește atât acte adminsitrative de autoritate normative cât și individuale. De asemenea, aceasta poate privi un act adminsitrativ de autoritate integral sau numai anumite articole din actul respectiv ori numai din anexele sale.

Actele administrative de autoritate normative pot fi abrogate de Guvern, de conducătorii autorităților administrative autonome sau de miniștrii și conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale. Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 44 / 1998 a fost abrogată Hotărârea Guvernului nr. 751 / 1997 privind compensarea prețurilor cu amănuntul la unele medicamente.

Obiect al abrogării îl poate constitui și actele administrative de autoritate individuale.

Conducătorii autorităților administrative autonome, miniștrii și conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, consiliile județene și cele locale, precum și prefecții, președinții consiliilor județene și primarii pot să-și abroge actele administrative de autoritate pe care le-au adoptat sau emis atunci când apreciază că abrogarea lor este necesară.

Concluzii

Ca o concluzie, este de precizat că, dreptul instanțelor judecătorești de contencios administrativ de a controla legalitatea actelor administrative de autoritate adoptate sau emise de serviciile publice administrative , precum și refuzul acestora de a rezolva cererile referotoare la un drept recunoscut de lege, constituie cheia de boltă a statului de drept.

În aceste condiții, cu cât va fi mai complet dreptul instanțelor judecătorești- a organelor puterii judecătorești – de a controla legalitatea activității organelor administrației publice – a organelor puterii executive – cu atât vor fi respectate drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și nu numai a lor, precum și asigurată legalitateaîn activitatea organelor puterii executive.

Se poate afirma că buna administrare implică adoptarea unor dispoziții legislative sau a unor acte administrative cu caracter normativ și realizarea de bune practici.

Prin această lucrare am incercat să prezentăm normele esențiale care guvernează regimul juridic al actului administrativ – privit din perspectiva efectelor produse. Reprezintă o realitate juridică incontestabilă faptul că efectele în discuție sunt determinate de lege și cunoscute la momentul adoptării actului administrativ. În cele din urmă, stabilirea efectelor echivalează cu determinarea tipurilor de raporturi juridice care pot fi generate, modificate sau stinse de actul respectiv.

Mai trebuie amintit că efectele actului administrativ pot fi reglementate și de alte norme de drept alături de cele ale dreptului administrativ. Deși această situație se întâlnește, în mod frecvent, actul în discuție nu-și schimbă natura juridică: acesta rămâne, în esență, un act administrativ.

Actul administrativ este obligatoriu atât pentru autoritatea emitentă, cât și pentru subiectele de drept aflate sub incidența sa, iar forța sa juridică este dată de puterea cu care actul produce efecte juridice. Desigur, există diverși factori care contribuie la existența unei forțe juridice diferite: poziția autorității emitente în sistemul organelor administrației publice, competența materială, procedura de elaborare, caracterul normativ al actului.

De asemenea, se mai poate concluziona faptul că validitatea actului administrativ este evaluată prin raportare la dreptul substanțial sau procedural existent la momentul semnării actului. În plus, același act este opozabil față de persoanele cărora li se adresează, adică produce efecte juridice din momentul în care acestea au luat cunoștință în mod legal de act.

Măsura de modificare a actelor administrative poate fi luată, în principal, de organul administrației publice care l-a adoptat sau emis, dar și de organele administrației publice ierarhic superioare ori de instanțele judecătorești competente, potrivit legii.

În timp ce revocarea sau retractarea actului administrativ privește actul în întrgul său, modificarea acestuia se referă numai la unele elemente, la unele prevederi din act.

Modificarea actelor administrative cu caracter normativ se realizează printr-un act de același nivel și cu respectarea aceleași metodologii de tehnică legislativă.

De subliniat este faptul că modificarea actului produce efecte numai pentru viitor, efectele produse până la data modificării.

Sub aspectul modificării acestor acte, trebuie făcută distincția între modificarea actelor administrative de autoritate normativă și modificarea actelor administrative de autoritate individuale.

a) Actele administrative de autoritate normativă pot fi modificate, de regulă, de organele administrației publice care le-a adoptat sau le-a emis, dar și de instanțele judecătorești de contencios administrativ, în condițiile legii.

„Modificarea actelor administrative de autoritate de către organele administrației publice care le-au adoptat ori emis poate să constea și numai în completarea cu unele prevederi a actului supus modificării, precum este posibil și ca prin același act adminstrativ de autoritate modificator să se aducă atât modificări cât și completări unui act administrativ de autoritate adoptat ori emis anterior”.

Actele administrative de autoritate individuale pot fi modificate ori completate atât de organele care le-au adoptat sau emis, cât și de organele administrației publice ierarhice superioare, precum și de către instanțele judecătorești de contencios administrativ.

Conform celor arătate în lucrarea de față se poate concluziona faptul că actul administrativ este o formă juridică principala de exprimare a organelor administrației publice prin care acestea răspund nevoilor comunităților locale.

Bibliografie

I.Literatura de specialitate

1. Ioan Santai-Drept administrativ și știința administrației, vol. II, editura RISOPRINT, Cluj- Napoca, 2003

2. Iovănaș- "Drept administrativ și știința administrației", Editura didactică și pedagogică,București, 1977

3. R.Ionescu-"Drept administrativ", Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

4. Rodica Narcisa Petrescu- Drept administrativ, ediție revăzută și adăugită, Editura CordialLex, Cluj-Napoca, 2001

5. Cătălin Balan- Drept administrativ și știința administrației, Suport de curs, Iasi, 2009

6. Mircea Preda – Drept administrativ – Partea generala- (editia a III-a),, Editura Luminalex, Bucuresti, 2004

7. Antonie Iorgovan- Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, București, 2005.

8. Romulus Ionescu,- Drept administrativ, Editura didactică și pedagogică, București, 1970.

9. Verginia Vedinaș- Drept administrativ, Ediția V revizuită, Editura Universul juridic, București 2009.

10. Drăganu Tudor- Drept constitutional si institutii politice, vol.I, Ed.Prisma, Targu-Mures, 1993;

11. Iovănas Ilie- Drept administrativ si elemente ale stiintei administratiei, Ed.Didactică si Pedagogică, Bucuresti,1977;

12. Manda Cornelui – Drept administrativ – parte specială, Ed. Amiva, Bucuresti, 1992;

13. Petrescu R. Narcisa- Drept administrativ, Ed. Cordial Lex, Cluj – Napoca, 2001;

14. Preda Mircea- Drept administrativ – parte generală, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001;

15. Prisăcaru Valentin-Actele si faptele de drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001;

16. Trăilescu Anton – Drept administrativ, Ed. Presa Universitară Romană, Timisoara, 2000;

17. Trăilescu Anton – Actele administratiei publice locale, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002;

II. Legislatie

1) Constitutia Romanei din 21 noiembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial, nr.233/ 1991

2) Legea administratiei publice locale nr.215/2001, publicată în Monitorul Oficial ,nr.204/2001;

3) Legea nr.70/1991 privind alegerile locale, publicată în Monitorul Oficial, nr.77/ 1996 si republicată în Monitorul Oficial nr.153/2000;

4) Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, publicată în Monitorul Oficial nr.122/1990;

5) Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial, nr.318bis/1997;

6) Legea nr.33/1995 pentru ratificarea Conventiei-cadru pentru protectia minoritătilor nationale, publicată în Monitorul Oficial nr.82/1995;

7) Ordonanta Guvernului nr.5/2002 pentru modificarea si completarea art.4 din Legea 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de constructii, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr.70/2002;

8)Legea contenciosului administrativ nr. 554, republicata, din 2 decembrie 2004.

9)Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative nr. 24 ,din 27 martie 2000

10)Ordonanța Guvernului nr.27/2002 privind activitatea de soluționare a petițiilor

III.Articole si studii de specialitate

1)Popa Eugen- Natura juridică a termenului de 15 zile prevăzut de art.101, alineatul (2) din Legea nr. 69 / 1991, în revista Dreptul nr. 1 / 1993;

2)Popa Eugen – Natura juridică a controlului exercitat de prefect, în revista Dreptul nr.4/1992;

3)Dacian Dragos – Formele de activitate ale autoritătilor administratiei publice locale în domeniul stării civile, Revista Dreptul, nr. 1 / 2000;

4)Trăilescu Anton – Formalitătile procedurale anterioare, concomitente si posterioare hotărărilor consiliilor locale si consecintele nerespectării lor,Revista Dreptul nr .1/1995;

5)Popa Eugen – Discutii în legătură cu suspendarea actelor administrative,Revista Dreptul nr.1/1994;

6)Preda,Mircea,Atributiile prefectului conferite prin legea nr.69/1991,Revista Dreptul, nr.5-6/1991;

IV.Site-uri web

www.euroavocatura.ro

www.anfp-map.ro/-Ministerul Administratiei Publice – Agentia Nationala aFunctionarilor Publici

www.avp.ro/-Avocatul Poporului