Modificarea Si Desfiintarea Contractelor Civile

Modificarea și desființarea contractelor civile

CUPRINS

INTRODUCERE

1. Considerații generale privind modificarea și desființarea contractelor

1.1 Precizări preliminare

1.2 Noțiuni și precizări terminologice a rezoluțiunii și rezilierii

1.3 Fundamentul și natura juridică a rezoluțiunii și rezilierii

2. Esența și condițiile modificării și desființării contractelor civile

2.1 Modificarea legală

2.2 Modificarea convențională

2.3 Condițiile existenței rezoluțiunii și rezilierii

2.4 Revocarea și restituirea în contractele cu consumatorii

3. Efectele modificării și desființarii contractelor civile

3.1 Efectele modificării contractelor

3.2 Efectele desființarii contractelor

3.3 Pactele compromisorii

CONCLUZIE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Prin lucrarea de față “Modificarea și desființarea contractelor civile” am urmărit stabilirea importanței deosebite a instituțiilor rezilierii, și rezoluțiunii în derularea raporturilor juridice contractuale din Codul civil.

Deși noțiunile de rezoluțiune, reziliere, revocare nu sunt noi pentru sistemul nostru de drept, reglementarea principiilor fundamentale și reglementarea apariției și derulării raporturilor juridice contractuale din noul Cod Civil, conferă o importanță deosebită instituțiilor rezoluțiunii, rezilierii, revocării.

Importanța vădită a acestei instituții decurge mai întîi de toate din faptul că au la origine principiile executării contractului (forța obligatorie a contractului, relativitatea contractului, irevocabilitatea contractului), prezentîndu-se prin a fi efecte ale acestor principii, sau mai bine zise efecte ale neexecutării obligativității contractului.

Sensul instituirii principiului pacta stint servanda (înseamnă că tratatele/convențiile trebuie respectate, potrivit căruia acordul de voință al părinților produce, în principiu, efecte juridice prin el însuși, fiind suficient pentru încheierea valabilă a unui act juridic) constă în necesitatea de a asigura o certitudine și eficiență pentru fiecare participant al raporturilor juridice pe arena contractării convenționale.

De aceea, scopul acestuia este acela de a evita orice abuz din partea unui contractant și orice posibilitate (voință) a acestuia în a desființa un raport juridic născut prin acord reciproc (mutuus consensus).

Pe de altă parte existența unor accepțiuni multiple ale noțiunilor și, implicit, utilizarea acestora în conținutul dispozițiilor normative a determinat necesitatea abordării minuțioase a acestor instituții pentru a elucida voința reală a legiuitorolui în reglementarea pe care a oferit-o contextul nou al Codului Civil.

Pornind de la acest impuls, precum și de la abordarea vastă în problema rezoluțiunii, rezilierii, revocării, autorul propune a da răspunsuri unor întrebări ce apar vis-a-vis de aceste instituții.

Căror contracte vor fi aplicabile instituțiile rezoluțiunii, rezilierii și revocării? Sub incidența lor vor intra doar contractele sinalagmatice, după cum se susține în doctrină sau domeniul de aplicare a acestor instituții?

Care este natura juridică a acestor instituții, în prezent accepțiunilor multiple ale noțiunilor?

Prin urmare care (unde) este locul acestor instituții în cadrul teoriei contractului? Pînă unde va ajunge efectul operării rezoluțiunii, rezilierii, revocării, sau în ce măsură contractul va putea produce efecte și după momentul desființării contractului?

Lucrarea este structurată în trei capitole și nouă subcapitole așa cum se vede în cuprins.

În Capitolul I, , am stabilit noțiunile generale despre cele două instituții, fundamental și natural or juridică precum și condițiile existenței acestora. Codul civil nu acordă о definiție teoretică a rezoluțiunii sau rezilierii, cum о face, spre exemplu, la defirirea persoanei fizice (art. 17), a persoanei juridice (art. 55), și a multor altor instituții juridice. De asemenea o precizare terminologică e necesară pentru a nu confunda cei doi termeni și pentru o utilizare mai corectă a acestora, spre deosebire de rezoluțiune, rezilierea produce efecte numai pe viitor, menținîndu-se prestațiile executate.

Cap. II. Exercitarea dreptului la reziliere și rezoluțiune și efectele sale, am arătat modul de exercitare a dreptului de reziliere și rezoluțiune precum și efecztele celor două instituții. Totodată, fiind interesați de domeniul de aplicare a rezilierii și rezoluțiunii, am ajuns la concluzia că domeniul de aplicare a acestora nu se rezumă doar la contractele sinalagmatice, ci sunt aplicabile tuturor contractelor, și celor unilaterale (cum este donația). Am arătat că neexecutarea contractului ce dă drept la rezoluțiunea sau reziliere nu produce ca efect, despăgubirea creditorului. Repararea prejudiciului produs se va putea cere în mod paralel, în baza dispozițiilor generale de neexecutare a unei obligații, și nu ca efect al desființării contractului. Am încercat să aduc în discuție câteva momente referitor la reglementarea materiei în cazurile unor contracte speciale, prezentând reguli specifice determinate de conținutul diferit al acestor contracte.

În Cap. III. am prezentat în cazuri concrete, din dosarele de practică judiciară, unde ar fi mai bine de utilizat о noțiune sau alta, considerând că ar fi mai simplu de înțeles sensul dat prin lege și pentru a nu se face confuzii și interpretării greșite.

În cele din urmă răspunsurile la întrebările propuse de la bun început își vor găsi oglindirea în concluziile din finalul lucrării care va prezenta și o abordare rezumativă a importanței instituțiilor analizate.

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND MODIFICAREA ȘI DESFIINȚAREA CONTRACTELOR

Precizări preliminare

După cum cunoaștem, contractul este rezultatul unui acord de voință, manifestat de ambele părți, în urma căruia iau naștere obligații contractuale. Astfel, conform art. 668, alin. (3) din Codul Civil al Republicii Moldova contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părților, dacă legea nu prevede altfel. Prin urmare, modificarea sau desființarea contractului se poate produce doar atunci când părțile convin în acest sens sau atunci când legea prevede o asemenea posibilitate.

Totuși necesitatea consimțământului părților în vederea modificării sau desființării contractului, nu exclude și unele excepții. Aceste excepții sunt prevăzute în mod expres de legsilație.

Astfel, Codul Civil al Republicii Moldova recunoaște dreptul uneia dintre părțile contractului, pentru care executarea contractului a devenit prea oneroasă din cauza schimbării în mod considerabil a împrejurărilor care au stat la baza încheierii lui, de a cere modificarea contractului în vederea ajustării lui la noile împrejurări, în cazul în care o asemenea ajustare devine imposibilă, partea dezavantajată poate cere desființarea contractului.

De asemenea, legea prevede și posibilitatea desfacerii unui contract de către una dintre părți atunci cînd cealaltă parte, fie din culpa debitorului obligației neexecutate, fie dintr-o împrejurare neimputabilă părții în cauză, nu și-a executat obilgațiile asumate.

În general desființarea contractului se poate produce prin 2 metode, prin rezoluțiune și prin reziliere.

Pentru unele categorii de contracte, legislația în vigoare a Republicii Moldova poate prevede și posibilitatea desfacerii contractului prin manifestarea de voință doar a unei singure părți.

Ca de exemplu, o asemenea modalitate specifică de desfacere a contractului este revocarea, care este prevăzută de Codul Civil al Republicii Moldova pentru contractele cu participarea consumatorilor.

Mai există și așa un termen ca nulitatea, care în principiu tot desființează contractul, doar că nulitatea reprezintă o sancțiune ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu au fost respectate dispozitiile legale referitoare la conditiile de validitate a actului juridic. Cu alte cuvinte, atunci cînd un contract este încheiat greșit, fara respectarea condițiilor necesare pentru a fi valbil, respectivul contract este lovit de nulitate. Nulitatea contractului se declară de către instanța de judecată.

Hotărîrea Plenulu Curții Supreme de Justiție ne spune: Se atenționează instanțele judecătorești asupra faptului că neexecutarea de către una din părțile contractante a obligațiilor contractuale nu poate servi ca temei pentru declararea nulității unui contract încheiat în conformitate cu legislația. În asemenea caz, poate fi solicitată rezilierea sau rezoluțiunea contractului.

Rezoluțiunea poate fi cerută la un act juridic (contract sinalagmatic cu executare imediată) încheiat valabil în cazul cînd una din părți nu-și respectă culpabil obligația într-un contract sinalagmatic cu executare imediată si constă în desființarea retroactivă, cu repunerea părților în situația existentă anterior încheierii lui.

Rezilierea poate fi cerută la un contract sinalagmatic cu executare succesivă în timp (locația) ca rezultat al neexecutării culpabile a obligatiei de către una din părți, producînd efecte numai pentru viitor.

Diferența dintre rezoluțiune si reziliere consta în faptul ca prima are efect

retroactiv, iar cea de a doua nu desființează efectele ce s-au produs anterior ei, adică produce efecte numai pentru viitor.

Rezoluțiunea și rezilierea se deosebesc de nulitate prin următoarele:

– nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de validitate, pe cînd rezoluțiunea si rezilierea presupun un act juridic încheiat valabil;

– nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în vreme ce rezoluțiunea și rezilierea intervin în cazul contractelor sinalagmatice;

– cauza de nulitate exista în momentul încheierii actului juridic si constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului, însa cauza rezilierii si rezolutiunii apare ulterior momentului încheierii si constă în neexecutarea culpabila a obligatiei de catre una din parti;

– în cazul rezoluțiunii sau rezilierii, instanța, chiar dacă se dovedește neexecutarea culpabila a obligatiei, nu este obligată să pronunțe rezoluțiunea sau rezilierea, putînd acorda mai întîi un termen de grație debitorului.

Sînt pasibile de rezoluțiune urmatoarele contracte: de vînzare-cumparare, donatie, înstrainare a bunului cu condiția întreținerii pe viață, de împrumut etc.

Sînt supuse rezilierii contractele: de rentă, comodat, locațiune, arendă, antrepriză, prestări servicii etc.

Așadar, chestiunea modificării contractului interesează în special contractele cu executare succesivă; în aceste contracte, pe parcursul desfășurării lor, se pot modifica anumite elemente. Aceste modificări produc, de regulă, efecte pentru viitor. Însă modificarea contractului nu poate fi exclusă nici din domeniul contractelor cu executare instantanee. Se poate întîmpla, de exemplu, ca părțile unui contract de vânzare-cumpărare deja încheiat să dorească, din diferite motive, să modifice prețul bunului, în acest caz modificarea ar putea opera nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, având un caracter retroactiv.

Noțiuni și precizări terminologice a rezoluțiunii, rezilierii

În căutarea unei definiții a rezoluțiunii, pe de o parte, și a rezilierii, pe de altă parte, este necesar de analizat definițiile autorilor străini, cît și cele ale autorilor autohtoni.

Dreptul francez. Definițiile date de către autori francezi în principiu sunt similare ca conținut și se rezumă la următoarele: rezoluțiunea contractului pentru neexecutare presupune încetarea – în principiu retroactivă – a contractului. Ea permite, adaugă autorii, de a da о soluție la situațiile pentru care excepția de neexecutare nu le mai poate rezolva.

Dreptul german. În acest sistem de drept autorii afirmă că cea mai bună cale pentru ca un contract și raportul contractual obligațional, să înceteze este acea cale care a fost stabilită inițial de părți, adică, evident, că fiecare dintre ele să-și execute cu bună credință obligațiile.

Îndeplinindu-și scopul, contractul „dispare de pe scena juridi francez. Definițiile date de către autori francezi în principiu sunt similare ca conținut și se rezumă la următoarele: rezoluțiunea contractului pentru neexecutare presupune încetarea – în principiu retroactivă – a contractului. Ea permite, adaugă autorii, de a da о soluție la situațiile pentru care excepția de neexecutare nu le mai poate rezolva.

Dreptul german. În acest sistem de drept autorii afirmă că cea mai bună cale pentru ca un contract și raportul contractual obligațional, să înceteze este acea cale care a fost stabilită inițial de părți, adică, evident, că fiecare dintre ele să-și execute cu bună credință obligațiile.

Îndeplinindu-și scopul, contractul „dispare de pe scena juridică". Însă contractul mai poate dispărea și în alt mod, și anume prin acordul de voințe al părților care 1-au încheiat (contrarius consensus): în acest caz contractanții revocă ceea ce ei au făcut anterior – Aufhebungsvertrag – și ele au grijă să determine dacă această dispariție se referă numai la prestațiile viitoare, ci și la cele anterioare.

Există două instituții care se bazează pe о asemenea voință:

rezoluțiunea (Rucktritt) – care se caracterizează prin încetarea drepturilor și obligațiilor născute din contract (în măsura în care ele nu au fost executate) și prin apariția unui raport juridic nou, avînd ca scop restituirea prestațiilor deja executate;

rezilierea (Kundigung) – care nu se referă la trecut, ci pune capăt efectelor contractului pentru viitor.

Dreptul la rezoluțiune (reziliere) se poate baza fie ре о stipulație contractuală (rezoluțiunea convențională – vertragliches Rucktrittsrecht), fie ре о dispoziție legală (geseztliches Rucktrittsrecht).

Regimul juridic al rezoluțiunii a făcut obiectul unei reforme, odată cu adoptarea Legii germane privind modemizarea dreptului obligațiilor din 10 noiembrie 2001 care a modificat Codul civil german.

Codul civil al Republicii Moldova, într-o mare parte a preluat textele din această lege care se referă la rezoluțiune și reziliere.

Dreptul românesc. Vechea doctrină românească atribuia rezoluțiunea la categoria desființarea contractelor. Cînd rezoluțiunea se aplică unui contract avînd ca obiect prestații succesive (cum este locațiunea), ea se numește reziliere. Ea desființează contractul, însă numai în viitor, fără efect retroactiv.

C. Hamangiu și alți autori fac următoarea clasificare a rezilierii: „Rezilierea este convențională (cum ar fi, spre exemplu, stipularea pactului comisoriu expres într-un contract de locațiune), sau unilaterală (cum ar fi denunțarea unui contract de locațiune de servicii pe durată nedeterminată, sau denunțarea contractului de locațiune în cazul art. 1243 al Codului Civil al României)”.

Rezilierea se mai poate concepe în contractele încheiate între persoane, în ipoteza decesului părții a cărei persoană a fost luată în considerație la încheierea contractului; astfel sunt: contractile de locațiune, de servicii și antrepriză, contractul de societate și mandatul.

Alți autori ca C. Stătescu și C. Bîrsan definesc rezoluțiunea contractului ca fiind „o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constînd în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului".

Rezilierea nu este definită în mod separat, ci afirmă că „pentru a destinge rezilierea față de rezoluțiune se impune о precizare, și anume: rezoluțiunea se aplică în caz de neexecutare a unor contracte cu execuție instantanee; rezilierea se aplică în cazul neexecutării unor contracte cu execuție succesivă". De aici decurge și deosebirea dintre rezoluțiune și reziliere; pe cînd rezoluțiunea desființează retroactiv contractul, rezilierea face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor, lăsînd neatinse prestațiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii.

Dreptul Federației Ruse. Unii autori ai Federației Ruse, cum ar fi М. Брагинский, В. Витрянский nu acordă o definiție a rezilierii (расторжение), ci doar constată domeniul larg de aplicabilitate a acestei instituții.

În opinia lor, rezilierea are loc atît din cauza neexecutării obligațiilor, fie culpabile sau nu, fie din alte motive, modificarea esențială a circumstanțelor, denunțarea în contractele între persoane, revocarea liberalităților. Toate acestea sunt tratate de autori ca forme ale rezilierii contractului.

În cazul vechiului Cod Civil al RSSM, în acest sistem de drept, nu se face о distincție dintre rezoluțiune (care ar fi aplicabilă contractelor cu executare dintr-o dată) și reziliere (pentru cele cu executare succesivă). Indiferent de contract, potrivit art. 453 alin.2 și 4 din vechiul Cod Civil al RSSM, „părțile nu au dreptul de a cere restituirea prestațiilor care au fost executate în temeiul obligației existente pînă la momentul modificării sau rezilierii contractului, dacă altceva nu a fost stabilit prin lege sau cu acordul părților". Adică, restituirea prestațiilor ar fi posibilă dacă contractul о prevede.

Convenția de la Viena. Rezoluția este desființarea cu efect retroactiv a unui contract de vînzare-cumpărare internațional cu executare imediată, la inițiativa uneia dintre părți, ca urmare a neexecutării obligației celeilalte părți din cauze imputabile acesteia.

Dreptul Republicii Moldova. Într-o primă opinie a autorilor D.Cimil și I.Poiras, rezoluțiunea contractului „este о sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic cu executare instantanee, constînd în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului".

Rezilierea contracului „înseamnă mod de desfacere a unui contract cu prestații succesive, la cererea uneia din părți, justificat de neexecutare a obligației corelative asumate de cealaltă parte".

Această definiție face referire la un domeniu de aplicare diferit (adică, contractele cu prestații succesive). O altă diferență este că rezoluțiunea este caracterizată ca о „desființare retroactivă", pe cînd rezilierea о simplă „desfacere a unui contract". Totuși, termenii desființare și desfacere nu sunt termeni juridici exacți, chiar dacă partea predominantă a doctrinei îi utilizează.

Potrivit lui S. Mămăligă, „în accepțiunea Codului Civil al R.Moldova termenul „rezoluțiune" desemnează orice desființare a unui contract valabil încheiat, ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de una din părți, indiferent dacă neexecutarea este culpabilă sau e determinată de о împrejurare neimputabilă părții respective".

În continuare, autorul recunoaste că, „în concepția Codului Civil al Republicii Moldova în sfera noțiunii de rezoluțiune este inclusă, alături de desființarea contractului pentru neexecutare, culpabilă sau fortuită, a obligațiilor asumate de părți, și desființarea contractului datorită schimbării împrejurărilor care au stat la baza încheierii contractului „hardship", dacă ajustarea acestuia la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părți (art. 623 alin.(5))".

Rezilierea – caracterizată de acest autor ca încetare „cu efecte pentru viitor a unui contract cu executare succesivă" – este privită în două accepțiuni:

într-o primă accepțiune, rezilierea nu se distinge de rezoluțiune decît prin aceea că este aplicabilă contractelor cu executare succesivă, producînd efecte numai pentru viitor (art.747 alin.(1));

într-o a doua accepție, termenul „reziliere" este folosit pentru a desemna о desfacere a contractului cu executare succesivă prin manifestarea de voință a unei singure părți (denunțare unilaterală), drept acordat prin lege sau printr-o clauză contractuală.

Este necesară o precizarea terminologică pentru a nu confunda cei doi termeni de rezoluțiune și reziliere și de asemenea pentru о utilizare mai corectă a acestora. Mult timp, în sfera termenului de rezoluțiune au fost incluse toate cazurile de desființare a contractelor sinalagmatice ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de una din părți, indiferent dacă neexecutarea era culpabilă ori determinată de о împrejurare neimputabilă părții respective, nici nu se punea problema diferenței efectelor celor doi termenii de rezoluțiune și reziliere.

Mai mult ca atît, printre clauze ce nu trebuiesc stipulate în contract se evidențiau și rezoluțiunea și rezilierea, prezența acestora ducea la anularea contractului.

În Codul Civil al RSSM din 26 decembrie 1964 nu exista о definire a conceptelor de rezoluțiune sau reziliere, ci doar mențiuni în contracte speciale privitor la posibilitatea utilizării acestora, ceea ce ar prezenta dificultăți în corecta înțelegere și utilizare.

Majoritatea definițiilor conceptului de rezoluțiune în prezent, după conținut, nu prezintă diferențe esențiale, astfel una din acestea ar fi: „rezoluțiunea contractului este о sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constînd în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului”.

În opinia altui autor – rezoluțiunea constă în desființarea unui contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată, la cererea uneia din părți, pentru motivul ca cealaltă parte nu a executat culpabil obligațiile la care s-a îndatorat. Desființarea contractului are loc atît pentru viitor (ex nunc), cît și pentru trecut (ex tunc).

О altă definiție propusă este – rezoluțiunea contractului este о incitare directă a debitorului la executarea obligațiilor, deci о amenințare care îl determină în cele din urmă să le execute. Atunci cînd ea s-a consumat, rezoluțiunea contractului prezintă avantajul de a-i debarasa pe contractanți de un contract care nu e valabil și să-i elibereze de obligațiunile lor.

Dar ea reprezintă о măsură gravă pentru ca-1 eliberează pe debitor de obligația sa și produce un efect retroactiv.

Rezoluțiunea contractului este deci о sancțiune a executării culpabile a contractului sinalagmatic și constă în desființarea cu efect retroactiv a acestuia, părțile fiind repuse în situația anterioară.

Generalizînd definițiile rezoluțiunii analizate în doctrină putem menționa că aceasta a evoluat în trei etape, și anume:

încă din doctrina mai veche, s-a cristalizat о accepțiune restrictivă a rezoluțiunii, această cale de desființare a convențiilor sinalagmatice fiind condiționată de existența culpei părții care nu și-a executat obligația;

în schimb, cosecințele imposibilității fortuite de executare a unui contract sinalagmatic trebuie analizat conform teoriei riscurilor contractuale;

înțelesul rezoluțiunii în prezent în literatura de specialitate prezintă о simbioză a celor două etape fiind ceva mai desăvîrșit.

Analizînd această ultimă accepțiune parcurgem la concluziile că atunci cînd una din părți nu-și îndeplinește angajamentul, contractul nu este desființat de drept.

Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea să silească pe cealaltă parte a executa convenția, cînd este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate.

Rezultă, în primul rînd, că nu este vorba de о desființare de drept a convenției, ci de una judiciară, executare care determină, după caz, fie desființarea de drept a contractului sinalagmatic, fie doar stingerea obligației imposibil de executat.

În al doilea rînd, desființarea cu daune interese a convenției sinalagmatice implică ideea de vinovăție (culpă) pentru că numai neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de către debitori dă creditorului dreptul la daune interese.

Concepția potrivit căreia rezoluțiunea contractelor bilaterale se рronunță pentru orice fel de neexecutare (culpabilă sau neculpabilă) a obligațiilor asumate de о parte se explică prin absența unui text care să reglementeze modul general de desființare a acestor contracte în ipoteza imposibilității fortuite de executare.

Într-adevar, în domeniul contractelor sinalagmatice, efectele imposibilității, fortuite de executare nu se reduc la problema propriu-zisă a riscului contractual ci ele cuprind – în cazurile în care această problemă se rezolvă potrivit regulii res perit debitori – și desființarea contractului.

Rezilierea adesea e privita în plan comparativ cu rezoluțiunea fiind afirmat ca diferența între acestea ține doar de efectele pe care le produc.

Reziliere conform Micului Dicționar Juridic înseamnă:

desfacerea pentru viitor a unui contract cu prestații successive;

expresie folosită uneori pentru a desemna desfacerea unui contract prin acordul părților contractante.

Reziliere conform Dicționarului Juridic de Comerț exterior înseamna: „mod de desfacere a unui contract cu prestații succesive, la cererea uneia din părți, justificat de neexecutare adun culpa obligației corelative asumate de cealaltă parte.

Spre deosebire de rezoluțiune care desființează retroactiv și integral contractul (de exemplu, contractul de vînzare-cumpărare cu o executare instantanee), rezilierea produce efecte numai pe viitor, menținîndu-se prestațiile executate (de exemplu, contractul de închiriere cu obligația plății periodice a chiriei). Rezilierea nu operează de plin drept, aceasta hotărîndu-se după caz de Instanța de Judecată (arbitrală).

Rezilierea se aplică în cazul contractelor valabile, avînd ca obiect prestații succesive și are efectul de a desființa contractul numai pentru viitor – deci fără efect retroactiv – efectele produse în trecut rămînînd respectate.

Pentru a distinge rezilierea față de rezoluțiune se impune о primă precizare, și anume: rezoluțiunea se aplică în caz de neexecutare a unor contracte cu executare instantanee, ре cînd rezilierea se aplică în caz de neexecutare a unor contracte cu executare succesivă.

Dintr-o altă opinie, ar părea să rezulte că rezilierea este desființarea, prin acordul părților, a unui contract valabil încheiat, a cărui executare a început.

Se poate vorbi de rezilierea voluntară (bilaterală sau unilaterală), forțată și judiciară.

Astfel, rezilierea voluntară este convențională (bilaterală) dacă se produce prin acordul de voință al părților contractante (mutuus disesnsus) ori unilaterală dacă este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți, drept acordat prin lege sau printr-o clauza contractuală (caz în care rezilierea are tot о sursă convențională).

Rezilierea este forțată cînd se produce independent de voința părților, deoarece, în timpul executării unui contract cu prestații succesive, dispare un element esențial pentru executarea contractului (intervine decesul sau incapacitatea persoanei în vederea căreia s-a încheiat contractul ori distrugerea bunului care este obiect al contractului cu prestații succesive).

Într-o primă opinie, rezilierea judiciară s-ar referi la acele cazuri în care, datorită unor împrejurări imprevizibile, se compromite grav echilibrul prestațiilor la care s-au angajat inițial părțile.

Potrivit unei alte opinii, rezilierea judiciară este о sancțiune care constă în desființarea – cu efecte pentru viitor (ex nunc) – a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă în cazul în care о parte nu-și îndeplinește, în mod culpabil, obligațiile.

Astfel privită, rezilierea nu se distinge de rezoluțiune – care operează în cazul contractelor bilaterale cu executare uno ictu, avînd efecte retroactive – decît prin aceea că este aplicabilă contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, producînd efecte numai pentru viitor (ex tunc). Sub toate celelalte aspecte, rezilierii i se aplică regimul juridic al rezoluțiunii.

Fundamentul și natura juridică a rezoluțiunii și rezilierii

Analizînd natura juridică a rezoluțiunii și rezilierii este necesar de a stabili în ce împrejurări putem vorbi despre acestea.

În genere, prima idee este că rezoluțiunea și rezilierea se întemeiază pe ideea de culpă, și reprezintă sancțiuni civile. Această calificare, deși fiind exactă, este însă insuficientă pentru a putea stabili natura juridică a rezoluțiunii și rezilierii, deoarece acestea nu sunt sancțiuni civile (sui generis),ci sunt doar varietăți ale răspunderii contractuale fiindcă în cazul rezoluțiunii și rezilierii suntem în prezența neexecutării culpabile a obligațiilor născute dintr-un contract. Desigur, nu putem nega faptul că răspunderea contractuală este ea însăși о sancțiune civilă.

Următoarea problemă ar apărea în stabilirea faptului este această răspundere doar pur contractuală sau și cu elemente de răspundere delictuală, fiind luat în considerație faptul cauzării unei neexecutări a obligațiilor contractuale.

În acest sens, autorul menționează prevederile art.1399 al Codului Civil din 6 iunie 2002 al Republicii Moldova: „Obligațiile care se nasc din cauzarea de daune, ce reprezintă în sine răspundere delictuală, se aplică și în cazurile prejudiciului cauzat în raporturile contractuale, cu excepția situațiilor în care se aplică prevederile referitoare la răspunderea debitorului pentru neexecutarea contractului și reglementări speciale pentru anumite raporturi contractuale”.

În viziunea unor autori – sintagma reglementări speciale – presupune și prevederile referitoare la rezoluțiune și reziliere, deoarece acestea au о reglementare separată și în sine constituie excepția de la situația clasică cînd părțile își îndeplinesc îndatoririle asumate prin contract, și nu în vederea regulei generale.

Astfel putem considera că în cazurile cînd survine rezoluțiunea sau rezilierea nu putem vorbi de răspundere delictuală, deoarece sursa apariției obligațiilor о constituie nu delictul, ci clauza rezolutorie prevăzută în contract.

О altă problemă ar consta în opțiunea pe care о are partea ce acționează cu bună credință în a pleda spre rezoluțiune sau reziliere sau a cere executarea silită din partea celeilalte părți a obligațiilor contractuale. Dacă această parte n-ar avea decît posibilitatea să ceară executarea silită a obligațiilor celeilalte părți, s-ar crea о situație inechitabilă în ipoteza cînd aceasta ultimă parte ar fi insolvabilă.

Într-o astfel de ipoteză, una din părți, deși și-a executat sau are efectiv posibilitatea să-și execute obligația, nu va putea să obțină satisfacerea integrală a propriei creanțe, cu atît mai mult cu cît există și riscul de a suporta concursul celorlalți creditori.

Deasemenea în cazul în care partea care refuză executarea obligațiilor ar fi solvabilă, încă ar fi posibilă inechitatea ori de cîte ori întîrzierea în executare, ar face să dispară interesul creditorului față de obligația respectivă; tot astfel, partea care și-a executat sau este gata să-și execute în natură propriile obligații poate avea interesul ca cealaltă să execute numai în natură obligațiile corelative.

În acest sens se putem invoca prevederile art. 608 al Codului Civil din 6 iunie 2002 al Republicii Moldova, și anume imposibilitatea executării în natură: „Dacă restabilirea situației ca urmare a reparării prejudiciului nu este posibilă sau este posibilă doar cu cheltuieli disproporționate, creditorul este despăgubit în bani”.

Totodată, aceste prevederi sunt completate cu art. 609, ce vin să apere debitorul de eventualul abuz, astfel: „În loc de prestație, creditorul poate cere despăgubiri doar atunci cînd a stabilit anterior fără succes debitorului un termen rezonabil pentru executarea prestației”. În plus alineatul (4) al aceluiași articol menționează: „ Dreptul la executarea obligației este exclus îndată ce creditorul cere despăgubire în locul executării obligației”.

Opțiunea creditorului între mai multe forme de executare silită definește specificul răspunderii civile întemeiate pe un contract sinalagmatic, iar intervenția instanței de judecată împiedică exercitarea abuzivă a acestei opțiuni. Concluzia logică este că rezoluțiunea contractului constituie о varietate de executare silită prin echivalent.

C. Hamangiu, N. Georgean și alții enumără rezoluțiunea și rezilierea la capitolul desființării contractelor, menționînd: „Cauzele de desființare a contractelor se pot împărți în două categorii: unele care au efect retroactiv, așa încît contractul desființat este considerat ca și cum nu ar fi existat niciodată; altele care nu au efect decît pentru viitor, așa încît opresc efectele contractului din ziua în care desființarea are loc, fără a desființa efectele îndeplinite în trecut. Cauzele retroactive sunt nulitatea și rezoluția, cauzele neretroactive sunt revocarea și rezilierea, la care mai putem adăuga scadența termenului extensiv".

Ipoteza neexecutării culpabile a obligațiilor născute dintr-un contract, creditorul are posibilitatea, dacă s-ar aplica răspunderea contractuală de drept comun, să ceară fie executarea silită în natură a obligației cu eventuale daune moratorii, fie executarea silită în natură indirectă (despăgubiri în locul prestației).

Totuși, în funcție de condițiile concrete ale fiecărui caz în parte, oricare din aceste două soluții ar putea fi dezavantajoase pentru partea care a executat sau se declară gata să-și execute obligațiile.

După cum s-a observat, dacă această parte n-ar avea о situație inechitabilă în ipoteza cînd această ultimă parte ar fi insolvabilă sau, chiar dacă ar fi solvabilă, în ipoteza în care întîrzierea executării ar face să dispară interesul creditorului față de obligația respectivă în toate aceste situații, salvgardarea principiului echității nu este posibilă prin aplicarea regulilor de drept comun ale răspunderii contractuale, ci doar prin rezoluțiunea sau rezilierea contractului.

Oricare din aceste forme speciale de răspundere contractuală permite părții și, pe cale de consecință, să ceară restituirea tuturor prestațiilor efectuate. Recunoscînd acestei părți posibilitatea de a alege între executarea silită și desființarea contractului prin rezoluțiune ori reziliere, legiuitorul a realizat echilibrul firesc între principiul forței obligatorii a contractului, principiul executării în natură și cu bună-credință a obligațiilor asumate și principiul echității.

Concluzia logică este că rezoluțiunea și rezilierea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligației constituie varietăți ale executării silite prin echivalent și, deci, de răspundere civilă contractuală.

ESENȚA ȘI CONDIȚIILE MODIFICĂRII ȘI DESFIINȚĂRII CONTRACTELOR CIVILE

2.1 Modificarea

Modificarea legală

Legea reglementează diferite situații în care una dintre părțile contractului este îndreptățită să ceară modificarea unui contract în curs de desfășurare.

Potrivit art. 623 alin. (1) din Codul Civil al Republicii Moldova, ‘‘dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar părțile, prevăzând această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiții, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părți, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menținerea neschimbată a contractului ’’.

În prevederile acestui articol menționat este consacrat conceptul de hardship (sau impreviziune), care, fiind un produs al practicii comerciale anglo-saxone, a fost preluat și de dreptul unor alte țări, cum ar fi dreptul italian, dreptul german, dreptul rus, dreptul ungar, dreptul grec etc. De asemenea, instituția de hardship este consacrată și în culegerile de uzanțe comerciale internaționale standardizate, dintre care cele mai cunoscute sunt Principiile Unidroit și Clauza de hardship a Camerei de Comerț Internaționale (Publicația CCI nr. 650 din 2003). în acest context, considerăm relevantă definiția de hardship cuprinsă în art. 6.2.2 al Principiilor Unidroit, potrivit căreia există hardship atunci când survin eveni¬mente care alterează fundamental echilibrul prestațiilor fie datorită faptului că cheltuielile de executare a obligațiilor au crescut, fie datorită faptului că valoarea contraprestației a scăzut și:

evenimentele apar sau devin cunoscute părții afectate după încheierea contractului;

partea afectată nu a putut lua în considerare în mod rezonabil aceste evenimente la momentul încheierii contractului;

evenimentele sunt în afara controlului părții afectate;

riscul acestor evenimente nu a fost asumat de partea afectată.

Conceptul de hardship capătă o răspândire tot mai mare în legislațiile diferitelor țări datorită avantajelor pe care le prezintă și, mai ales, faptului că oferă părților o soluție flexibilă de ajustare a contractelor cu executare succesivă la fluctuațiile economico-financiare. Această instituție se integrează în tendința dominantă de asigurare a stabilității contractelor prin promovarea unor mecanisme juridice susceptibile să permită adaptarea acestora la conjunctura dinamică a pieței printr-o procedură complexă de renegociere și soluționare a eventualelor litigii, prevăzută de reglementările legale în materie.

Instituția de hardship reprezintă o aplicație specifică a regulii rebus sic stantibus, fiind o excepție de la principiul pacta sunt servanda. În acest context este important de subliniat că, în virtutea principiului forței obligatorii a contractului, o parte contractantă este obligată să execute obligațiile sale contractuale chiar dacă anumite evenimente au făcut executarea mai oneroasă, mai grea decât ar fi putut prevedea la momentul încheierii contractului. Dreptul de a cere ajustarea contractului apare doar atunci când sunt întrunite toate condițiile necesare de existență a situației de hardship, în conformitate cu prevederile art. 623 al Codului Civil al Republicii Moldova.

Pentru ca o situație să poată fi calificată ca hardship și, prin urmare, să poată servi ca temei pentru ca una dintre părțile contractului să fie îndreptățită să ceară ajustarea acestuia, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

1) Situația de hardship există atunci când împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia. Atunci când se încheie un contract, părțile își asumă obligații având în vedere circumstanțele și realitățile economice la momentul dat. Însă, în cazul în care, după încheierea contractului, pe parcursul executării sale, se produc evenimente: războaie, revoluții, crize economice, cataclisme naturale, acțiuni ale autorităților etc., cu consecințe nefaste cum sunt: inflația, scăderea puterii de cumpărare a banilor, creșterea excesivă a prețurilor, penuria de mărfuri etc., între valoarea prestațiilor părților pot apărea dezechilibre grave ce pot cauza ruina economică pentru o parte și îmbogățirea nejustificată, inechitabilă pentru cealaltă.

De subliniat este faptul că importantă este nu gravitatea evenimentului în sine, ci impactul acestuia asupra raporturilor contractuale. O modificare substanțială a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul, dar care are un efect neînsemnat asupra prestațiilor părților nu va constitui un eveniment de hardship. Numai atunci când împrejurarea survenită afectează în mod fundamental echilibrul contractual, astfel încât pentru una dintre părți prestația devine deosebit de împovărătoare, excesiv de oneroasă, partea dezavantajată poate cere modificarea contractului. Efectele ivirii situației de hardship se apreciază cu privire la întregul contract, iar nu numai referitor la unele prestații. Astfel, nu va fi hardship dacă evenimentul afectează grav o prestație, dar are efecte neînsemnate asupra contractului în ansamblu.

De menționat că situația de hardship poate fi invocată atât în cazul în care partea care efectuează prestația, prin apariția evenimentului în cauză, urmează să suporte cheltuieli excesive, cât și în cazul în care profitul s-a diminuat radical și este evident disproporționat cu câștigul obținut de cocontractant. Însă simpla nerealizare a beneficiului scontat inițial nu îndreptățește pe nici una dintre părți să ceară modificarea contractului.

2) Este hardship atunci când împrejurările s-au schimbat (sau au devenit cunoscute) după încheierea contractului. Dacă partea afectată a avut cunoștință (sau a putut să aibă cunoștință) despre aceste evenimente la momentul încheierii contractului, ea ar fi putut să țină cont de ele la acel moment și nu ar putea invoca situația de hardship ulterior.

3) Situația de hardship există atunci când schimbarea împrejurărilor era imprevizibilă la momentul încheierii contractului, astfel încât, dacă ar fi prevăzut această schimbare, părțile nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiții. Mecanismul de ajustare a contractului poate fi pus în mișcare numai atunci când există evenimente exterioare voinței părților, adică independente de posibilitatea lor de control. Partea afectată nu poate invoca situația de hardship și cere modificarea contractului, dacă schimbarea împrejurărilor era sub controlul ei și, prin urmare, ea putea să întreprindă măsuri pentru contracararea consecințelor ei negative. Această teză se bazează pe principiul bunei-credințe ce domină raporturile obligaționale (art. 513 Cod Civil al Republicii Moldova).

4) Este situație de hardship dacă partea afectată nu și-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor . Asumarea riscurilor poate deriva din însăși natura contractului. De exemplu, în contractele aleatorii, suportarea riscurilor este un element imanent acestei categorii de contracte, chiar dacă împrejurările au făcut ca prestația să devină mai împovărătoare decît s-a așteptat. De exemplu, într-un contract de rentă viageră debirentierul nu poate cere reducerea cuantumului rentei numai din motivul că veniturile lui s-au diminuat. La fel, într-un contract de asigurare asigurătorul nu poate invoca situația de hardship în cazul în care riscul asigurat a depășit substanțial ceea ce a fost preconizat la momentul încheierii contractului.

5) Situația de hardship există atunci când este inechitabil ca efectele situației în cauză să fie suportate exclusiv de partea afectată. În acest sens, art. 623 alin. (1) din Codul Civil al Republicii Moldova prevede că "se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părți, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menținerea neschimbată a contractului". Această condiție pune la dispoziția părților (iar în caz de litigiu – a instanței de judecată) un criteriu de restabilire a echilibrului contractual, care permite acestora nu pur și simplu să readapteze elementele contractului alterate de schimbarea împrejurărilor, ci să facă acest lucru în conformitate cu principiul echității, care este unul fundamental în dreptul civil.

Situația de hardship se aseamănă cu cea de forță majoră. Elementul lor comun este imprevizibilitatea. De notat că în dreptul anglo-saxon ambele situații se întrunesc în conceptul mai larg de frustration, în cadrul căruia se face distincția între situația de impossibility, care este atunci când executarea contractului devine imposibilă din cauza unor evenimente imprevizibile survenite după încheierea lui, și situația de impracticability, care include "dificultăți, cheltuieli, prejudicii sau pierderi extreme și nerezonabile" pe care le suportă una dintre părți din cauza survenirii evenimentelor de aceeași natură.

În dreptul continental însă, între instituția de Hardship și cea de forță majoră se face o distincție esențială. Astfel, aceste instituții relevă deosebiri în ceea ce privește:

a) insurmontabilitatea: în timp ce evenimentul de hardship face numai mult mai oneroasă executarea obligației de către una dintre părți, evenimentul de forță majoră atrage, de regulă, imposibilitatea executării contractului;

b) scopul urmărit de părți: invocarea situației de hardship are ca scop ajustarea contractului la noile împrejurări, pe când în cazul de forță majoră, scopul este de a reglementa suspendarea sau încetarea efectelor contractului și a exonera de răspundere partea aflată în imposibilitate de executare.

Există situații care pot fi considerate în același timp cazuri de hardship și de forță majoră. În aceste situații partea afectată de aceste evenimente va decide asupra mijlocului juridic pe care îl va folosi. Dacă partea contractului urmărește să justifice neexecutarea prestației, ea va invoca forța majoră. Dacă însă partea urmărește ajustarea contractului pentru a permite existența lui în continuare, ea va invoca situația de hardship.

Cît privește mecanismul ajustării contractului la noile împrejurări, legea prevede, în primul rând, obligația părților de a proceda la renegocierea contractului. În acest sens art. 623, alin. (2) din Codul Civil al Republicii Moldova dispune că părțile vor încerca mai întîi să realizeze pe baza bunei înțelegeri ajustarea contractului la noile împrejurări.

Procedura renegocierii începe cu depunerea de către partea îndreptățită a cererii de ajustare a contractului. Conform prevederilor art. 623, alin. (3) din Codul Civil al Republicii Moldova, cererea în cauză trebuie să îndeplinească anumite condiții:

a) cererea de ajustare a contractului trebuie să fie făcută fără întârziere. Termenul în decursul căruia partea îndreptățită poate înainta cererea depinde de circumstanțele fiecărui caz în parte. De notat că partea afectată nu pierde dreptul de a cere renegocierea contractului numai din motivul că nu a acționat îndată. Totuși, depunerea cererii cu întârziere poate avea repercusiuni negative, în special, în ceea ce privește posibilitatea de a demonstra existența situației de hardship;

b) cererea de ajustare a contractului trebuie să fie motivată. Partea îndreptățită este ținută să indice temeiurile pe care se bazează cererea sa pentru a permite cocontractantului să înțeleagă mai bine dacă cererea este justificată sau nu. O cerere incompletă trebuie să fie considerată ca nefiind depusă la timp, cu excepția cazului în care motivele pretinsei situații de hardship sunt atât de evidente încât este inutil a le expune în cerere.

În urma renegocierii contractului se pot crea diferite situații:

1) părțile izbutesc să găsească soluțiile ajustării contractului la noile împrejurări și perfectează modificările respective la contract

2) negocierile eșuează din cauza că cealaltă parte neagă existența situației de hardship sau nu răspunde la cererea de ajustare ori din orice alt motiv.

Deși legea nu conține prevederi exprese în acest sens, în cazul eșecului negocierilor partea afectată poate pretinde ajustarea contractului prin instanța de judecată. Deoarece conceptul și reglementările în materie de hardship în dreptul nostru sunt similare celor consacrate în Principiile Unidroit, considerăm relevante soluțiile date în reglementările vizate și comentariile acestora. Astfel, potrivit art. 6.2.3, alin. (4), instanța de judecată care constată existența unui caz de hardship poate adapta contractul în vederea restabilirii echilibrului prestațiilor. În acest scop instanța va încerca să procedeze la o repartizare justă a pierderilor între părți. În funcție de natura cazului de hardship, aceasta poate implica sau nu o adaptare a prețului. Totuși, ajustarea nu va reflecta în mod necesar totalitatea pierderilor cauzate de schimbarea împrejurărilor, deoarece instanța va trebui, de exemplu, să ia în considerare în ce măsură una dintre părți și-a asumat un risc și în ce măsură partea beneficiară a prestației poate încă să beneficieze de aceasta.

Legea prevede că dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părți, partea dezavantajată poate cere rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea lui (art. 623, alin. (5) CC).

Important este de menționat că, după cum se estimează în Principiile Unidroit, instanța de judecată poate să pună capăt contractului sau să-l ajusteze numai dacă consideră acest lucru rezonabil. Împrejurările pot fi de așa natură încât nici rezoluțiunea, nici ajustarea să nu fie oportune și, ca urmare, unica soluție rezonabilă pentru instanță va fi fie să oblige părțile de a relua negocierile în vederea ajungerii la un acord privind ajustarea contractului, fie să confirme clauzele contractului în versiunea existentă.

În unele cazuri a contractelor speciale, Codul Civil al Republicii Moldova prevede anumite posibilități.

În materia contractului de vănzare-cumpărare, art. 771 CC prevede că, în cazul vânzării unui bun ce are vicii, cumpărătorul poate pretinde reducerea prețului, stabilit la momentul încheierii contractului, într-un volum echivalent cheltuielilor de remediere a viciului.

În materia contractului de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii pe viață, art. 841, alin. (1) CC prevede că, în cazul neexecutării de către dobînditor a obligației de întreținere, beneficiarul întreținerii poate cere modificarea contractului în vederea stabilirii obligației de întreținere prin efectuarea unor plăți periodice în bani în locul întreținerii în natură.

În materia contractului de locațiune, art. 887, alin. (1) CC prevede dreptul locatorului de a cere o dată pe an modificarea chiriei în cazul în care condițiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă. La rândul său, locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condițiile, stipulate în contract, de folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutățit considerabil în virtutea unor circumstanțe independente de voința locatarului (art. 887, alin. (2) CC).

În materia contractului de antrepriză, art. 964 CC prevede că, în cazul viciilor lucrării, clientul poate reduce retribuția cu o sumă corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului.

În materia contractului de depozit, art. 1093 CC prevede că depozitarul are dreptul să modifice, după caz, condițiile de depozitare numai după ce 1-a înștiințat pe deponent și a obținut încuviințarea lui, iar în cazul în care modificarea condițiilor depozitului este strict necesară pentru înlăturarea riscului de distrugere, pierdere sau deteriorare a bunului, depozitarul este în drept să modifice modul, locul și alte condiții de păstrare fără a cere deponentului încuviințarea.

În materia contractului de servicii turistice, art. 1136 CC prevede dreptul organizatorului de a modifica, înainte de începutul călătoriei, clauzele esențiale ale contractului, cu condiția notificării imediate a clientului despre acest fapt.

În materia contractului de credit bancar, art. 1237, alin. (3) CC prevede dreptul creditorului de a modifica în mod unilateral mărimea dobânzii în cazurile prevăzute de lege.

Modificarea convențională

Acordul de voință privind modificarea contractului este supus acelorași condiții de fond și de formă ca și contractul în cauză, care este modificat. Deși legea nu conține prevederi speciale în acest sens, în funcție de din natura acestui acord, care reprezintă de fapt un act juridic, se poate afirma că el trebuie să întrunească condițiile privind capacitatea părților, consimțământul, obiectul și cauza. Cât privește forma acordului in cauză, acesteia îi sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile referitoare la acordul privind rezoluțiunea contractului, care, potrivit art. 734, alin. (2) din Codul Civil al Republicii Moldova, trebuie să fie încheiat în forma prevăzută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanțe nu rezultă altfel. Astfel, dacă un contract de locațiune este încheiat în formă autentică, actul privind modificările în acest contract trebuie să fie încheiat la fel în formă autentică.

Modificarea convențională a contractului poate avea loc pe diferite căi:

1) prin manifestarea expresă a voinței de către ambele părți. În acest caz, în mod uzual, părțile, în urma negocierilor, încheie un act adițional la contract (sau perfectează o redacție nouă a contractului), în care sunt stipulate modificările contractului. Încheierea acestui act se va supune regulilor generale privind încheierea contractului;

2) printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului (clauză de revizuire), prin care părțile se obligă ca, la survenirea anumitor împrejurări, sau la anumite intervale de timp, să reexamineze contractul și să procedeze la ajustarea lui, ținând cont de schimbările constatate în circumstanțele economice, în vederea restabilirii echilibrului contractual.

O specie a clauzei de revizuire este clauza de hardship. Prevederile art. 623 din Codului Civil al Republicii Moldova referitoare la ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor analizate mai sus au caracter general și supletiv, astfel încât părțile pot reglementa prin clauze contractuale (care pot deroga de la dispozițiile legale respective) obligația părților de a proceda la modificarea conținutului contractului atunci când pe parcursul executării sale se produc, fără culpa părților, evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul încheierii contractului, dar care, schimbînd substanțial elementele avute în vedere de părți în momentul contractării, creează pentru unul dintre contractanți o îngreunare substanțială a executării contractului, și care deci ar fi inechitabil să fie suportată numai de partea afectată;

3) printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului, care atribuie uneia

dintre părți dreptul de a modifica în mod unilateral, în sensul și în limitele

convenite, anumite clauze ale contractului.

Uneori legea prevede expres posibilitatea includerii în contract a clauzei privind dreptul modificării contractului de către una dintre părți. Astfel, în conformitate prevederile art. 1237, alin. (3) din Codul Civil al Republicii Moldova referitoare la contractul de credit bancar, în cazurile prevăzute de contract, creditorul poate modifica în mod unilateral mărimea dobânzii la credit. La fel, în materia contractului de servicii turistice, art. 1136, alin. (2) dispune că contractul în cauză poate prevedea posibilitatea modificării prețului serviciilor de către organizator, indicându-se modalitatea calculării prețului modificat.

De menționat că, în vederea protejării părții mai slabe a contractului (atât contractul de credit bancar, cât și contractul de servicii turistice sunt contracte de adeziune), legea stabilește că, în cazul în care contractul prevede dreptul de modificare unilaterală a contractului, aceasta se va face în funcție de anumiți factori exteriori, de natură obiectivă, independenți de voința părții ce operează modificarea. Astfel, modificarea mărimii dobânzii la creditul bancar se va face în funcție de modificarea ratei de refinanțare a Băncii Naționale, ratei inflației, evoluția pieței, ținându-se cont de regulile echității, iar modificarea prețului pentru serviciile turistice se va opera în mod excepțional, în cazul schimbării prețurilor pentru transport, a taxelor pentru anumite servicii (taxa de îmbarcare și debarcare în porturi și aeroporturi, alte taxe). De notat că în ambele contracte, dacă nu este de acord cu modificările operate, clientul este îndreptățit să rezilieze contractul.

2.3 Condițiile existenței rezoluțiunii și rezilierii

Condițiile rezoluțiunii ar fi influențate de următorii factori: acțiunea în rezoluțiune aparține contractantului care și-a executat sau este gata să-și execute obligația, dar nu poate obține executarea de bună voie a obligației celeilalte părți; punerea în întîrziere a părții care nu și-a executat obligația; pronunțarea rezoluțiunii de către instanța judecătorească.

Potrivit unei alte opinii, neexecutarea obligației, culpa părții căreia îi revine această obligație, cererea formulată de cealaltă parte, pronunțarea de către justiție și punerea în întîrziere ar fi condițiile necesare pentru desființarea contractului prin rezoluțiune.

Adevărate condiții ale rezoluțiunii și ale rezilierii sunt: neexecutarea obligației, culpa părții căreia îi revine această obligație și punerea în întîrziere; de altfel, unii autori rețin numai aceste elemente drept condiții ale rezoluțiunii și ale rezilierii.

Este însă ușor de observat că aceste condiții se întîlnesc și în cazul executării silite prin echivalent a obligațiilor contractuale.

Condițiile rezoluțiunii și ale rezilierii se explică tocmai prin aceea că aceste sancțiuni sunt о varietate de executări silite indirect, care specifică obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic.

Ca urmare, condițiile rezoluțiunii și ale rezilierii sunt tocmai condițiile dreptului la despăgubiri, așa cum sunt ele conturate, materia executării silite indirecte (prin echivalent) a obligațiilor contractuale.

Pe cale de consecință, aceste condiții sunt:

neexecutarea obligației asumate de către una din părți, ceea ce constituie о faptă ilicită;

vinovăția părții respective (care poate îmbrăca forma culpei sau a intenției);

prejudiciul sau punerea în întîrziere, inexistența unei clauze de nerăspundere.

Neexecutarea și formele ei. După cele deja remarcate considerăm că neexecutarea obligațiilor contractuale constituie premiza primordială în desfacerea contractului prin rezoluțiune sau reziliere.

Pentru explicarea sensului neexecutării în esență, autorul invocă reglementările art.602 al Codului Civil din 6 iunie 2002, astfel: „În cazul în care nu există obligația, debitorul este ținut să despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel dacă nu dovedește că neexecutarea obligației nu-i este imputabilă”.

Neexecutarea include orice încălcare a obligațiunilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. Pentru analiza mai amplă a neexecutării autorul începe cu enumerarea condițiilor esențiale survenirii acesteia.

Considerăm necesar de remarcat faptul că rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate fi declarată de către partea interesată în următoarele condiții:

să existe neexecutare totală sau parțială a obligațiilor uneia din рărți;

neexecutarea respectivă să fie imputabilă debitorului acelei obligații, dacă neexecutarea se datorează unei clauze fortuite, se pune problema riscului contractual.

Astfel, pentru înțelegerea termenului de neexecutare sau executare necorespunzătoare autorul analizează definiția legală și contractuală.

În prevederile art.735 al Codul civil a R. Moldova se conține reglementarea neexecutării obligațiilor contractuale, aceasta constă în următoarele: "o parte poate rezolvi contractul dacă există о neexecutare esențială din partea celeilalte părți".

Din doctrină se evidențiază că neexecutarea constituie orice înfrîngere sau executare necorespunzătoare a unei obligații contractuale; orice neconcordanță între prestația promisă de creditor prin contract și prestația efectiv executată de debitor intră în sfera noțiunii de neexecutare. Așadar, prin conținutul ei, această noțiune face parte dintre elementele obiective sau materiale ale răspunderii civile contractuale, este deci inexact să se confunde neexecutarea contractului cu vinovăția.

Această distincție este relevantă și în privința rezoluțiunii sau rezilierii, vinovăția fiind о condiție nu numai a răspunderii contractuale în forma ei generală, ci și a manifestărilor particulare de răspundere contractuală, cum este cazul rezoluțiunii și al rezilierii. Fiind însă о condiție autonomă a răspunderii contractuale, inclusiv a rezoluțiunii și a rezilierii, neexecutarea trebuie privită mai întîi în sine însăși, discuția privind vinovăția avînd sens numai dacă se dovedește neîndeplinirea unei obligații contractuale.

Pe lîngă explicarea sensului neexecutării în același art.735 al Codului Civil al Republicii Moldova mai sunt enumerate și circumstanțele ce determină neexecutarea esențială, și anume:

neexecutarea privează substanțial creditorul de ceea ce acesta se așteaptă de la executarea contractului, cu excepția cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut și nici nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat;

executarea întocmai a obligațiilor ține de esența contractului;

neexecutarea este intenționată sau din culpă gravă;

neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului.

Vorbind de tipurile de neexecutare, distingem totală sau parțială, din punct de vedere cantitativ ori calitativ, temporară sau definitivă și ireversibilă, pozitivă sau negativă.

În viziunea autorului neexecutarea totală sau parțială este analizată în funcție de un criteriu cantitativ sau în funcție de un criteriu calitativ.

Neexecutarea poate să fie totală dacă debitorul nu a executat nimic din obligațiile asumate sau dacă defectele calitative ale prestației sunt atît de esențiale încît lipsește prestația de orice valoare economică sau de orice interes pentru creditor.

Dimpotrivă, neexecutarea va fi parțială dacă debitorul a executat о anumită cantitate din prestațiile asumate sau a executat integral aceste prestații, dar în mod defectuos, astfel încît, deși se păstrează interesul creditorului, totuși valoarea lor economică este diminuată în raport cu ceea ce s-a contractat inițial.

Caracterul total sau parțial al neexecutării mai poate fi apreciat și în raport cu numărul obligațiilor avute în vedere. Dacă se ține seama de ansamblul obligațiilor născute dintr-un contract, chiar dacă se execută integral о obligație, celelalte rămînînd în totalitate neîndeplinite, suntem totuși în prezența unei neexecutări parțiale a contractului.

Distincția între neexecutarea totală și neexecutarea parțială prezintă о importanță specifică în materia rezoluțiunii și a rezilierii. Cu referire la un anumit contract, rezoluțiunea sau rezilierea poate să fie, teoretic și practic, totală sau parțială.

Astfel, deși neexecutarea este parțială din punct de vedere cantitativ sau calitativ, din punct de vedere juridic ea poate fi totuși considerată ca totală. Ori de cîte ori este vorba de о obligație indivizibilă, fie prin natura ei fie prin voința părților, orice fel de neexecutare are semnificația unei neexecutări totale. Ca urmare, nici rezoluțiunea sau rezilierea nu poate fi decît totală.

Strîns legată de noțiunile de neexecutare totală și neexecutare parțială este chestiunea gravității neexecutării – element esențial avut în vedere în momentul în care judecătorul apreciază dacă este oportună sancțiunea rezoluțiunii sau a rezilierii.

Așadar, nu orice neexecutare parțială justifică aplicarea unei asemenea sancțiuni. Libertatea de apreciere a judecătorului este specifică rezoluțiunii și rezilierii judiciare, cu atît mai mult, este suveran judecătorul să aprecieze necesitatea aplicării acestor sancțiuni în ipoteza unei neexecutări parțiale.

Neexecutarea pozitivă sau negativă, menționează că în cazul obligațiilor pozitive neexecutarea poate îmbrăca atît forma unei abstențiuni, caz în care debitorul rămîne pur și simplu în pasivitate, fie forma unei acțiuni inadecvate sau chiar contrare față de prestațiile pozitive de care este ținut debitorul. Neexecutarea obligațiilor negative speciale presupune întotdeauna săvîrșirea unei acțiuni contrare clauzelor contractuale.

În conformitate cu Codul Civil din 6 iunie 2002, neexecutarea obligațiilor pozitive (de a da și de a face) și a celor negative (de a nu face) capătă următorul sens:

neexecutarea obligației de a face, stipulate în art.620, prevede: „în
cazul neexecutării de către debitor a obligației de a face, creditorul este în drept să
о execute el însuși ori să încredințeze unui terț executarea, cheltuielile urmînd să
fie puse în sarcina debitorului sau acestuia să i se ceară despăgubiri, dacă din lege,
contract sau din natura obligației nu rezultă altfel”.

neexecutarea obligației de a preda un bun, stipulată în art.622,
prevede: „În cazul neexecutării de către debitor a obligației de a preda un bun,
creditorul are dreptul să ceară ca bunul să fie luat de la debitor și să-i fie predat
sieși ori să ceară plata despăgubirii. Dreptul creditorului de a cere predarea bunului încetează dacă bunul a fost predat deja unui terț care are același drept. În cazul în care bunul nu a fost predat, dreptul de preferință îl are creditorul în a cărui folos a luat naștere obligația de mai înainte, iar dacă nu se poate stabili în a cărui folos a luat naștere obligația, dreptul de preferință îl are cel care a intentat primul acțiunea”.

neexecutarea obligației de a nu face, stipulată în art.621, prevede: „În cazul neexecutării obligației de a nu face, debitorul este obligat să plătească despăgubire pentru simplul fapt al încălcări. Creditorul poate cere să fie distrus tot ceea ce este făcut cu încălcarea obligației de a nu face ori să fie autorizat să distrugă el însuși, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului”.

Sub aspect probator, nu există diferența între dovada neexecutării în situația răspunderii contractuale de drept comun și aceeași dovadă în cazul rezoluțiunii și rezilierii în ambele situații, există însă о diferență în funcție de natura obligațiilor.

În cazul obligațiilor negative creditorul trebuie să facă dovada acțiunii prin care debitorul și-a încălcat angajamentul de abstențiune. Dacă este vorba de obligații pozitive, dovada neexecutării depinde de clasificarea acestor obligații în obligații de rezultat (obligații determinate) și în obligații de mijloace (obligații de prudență și diligență).

Astfel, în cazul obligațiilor determinate, dacă nu a fost atins rezultatul, creditorul beneficiază de о prezumție simplă de neexecutare; rămîne ca debitorul să dovedească fie că a executat parțial, fie că a intervenit о cauză străină care, deși el a desfășurat о activitate de executare a datoriei, 1-a împiedicat totuși să realizeze rezultatul promis. De asemenea, dacă rezultatul a fost atins, creditorul are sarcina să dovedească eventualele lipsuri calitative – ceea ce echivalează cu о neexecutare parțială.

Dimpotrivă, în cazul obligațiilor de mijloace, creditorul nu beneficiază de о prezumție simplă de neexecutare dacă nu a fost atins rezultatul. Obiectul acestor obligații nu include un anumit rezultat, ci numai activitatea, desfășurată cu prudența și diligența cerute de exigențele unei anumite profesii, necesară în vederea atingerii unui rezultat.

Creditorul poate dovedi însa că în activitatea respectivă debitorul a săvîrșit anumite acțiuni sau inacțiuni contrare regulilor profesionale, altfel spus, poate dovedi neexecutarea obligației de mijloace. Odată făcută însă dovada acestei fapte ilicite, prezumția legală de culpă se naște și în sarcina debitorului unei asemenea obligații.

Cele două categorii de obligații se comportă identic sub aspect probator într-o singură situație: dacă rezultatul a fost atins, dar cu vicii calitative, creditorul obligației de rezultat trebuie să facă dovada neexecutării, ca și creditorul obligației de mijloace.

Neexecutarea temporară sau definitivă și irevocabilă. În realitate, întîrzierea nu este decît о formă de neexecutare, în împrejurări diferite întîrzierea poate îmbrăca forma unei neexecutări temporare sau a unei neexecutări definitive și irevocabile.

Astfel, dacă obligația nu este executată la termen, dar poate fi executată totuși ulterior, fără să-și piardă interesul pentru creditor, întîrzierea constituie practic о neexecutare temporară. Daunele-interese moratorii acoperă tocmai prejudiciul cauzat printr-o asemenea neexecutare.

Dimpotrivă, dacă obligația nu mai poate fi executată sau, deși s-ar mai putea executa, n-ar mai prezenta interes pentru creditor după scadență, întîrzierea are semnificația unei neexecutări definitive și irevocabile. În acest caz, prejudiciul suferit de creditor este reparat prin intermediul daunelor compensatorii.

Așadar, distincția între neexecutarea temporară și neexecutarea defnitivă și irevocabilă, fundamentată teoretic, are mai multe consecințe practice.

Astfel, în contextul formei generale a răspunderii contractuale, ținînd seama și de principiul executării în natură a obligațiilor civile, daunele moratorii, care se acordă pentru neexecutarea temporară (întîrziere), pot fi cumulate cu executarea în natură; cît timp însă este posibilă executarea în natură nu pot fi acordate daune compensatorii; în mod logic, daunele compensatorii nu pot fi cumulate cu executarea în natură.

Cînd răspunderea contractuală îmbracă forma rezoluțiunii sau a rezilierii, neexecutarea temporară permite manifestarea integrală a dreptului de opțiune al creditorului, ca și a dreptului de apreciere al instanței.

Dacă însă neexecutarea este definitivă și irevocabilă, creditorul nu mai poate cere executarea silită în natură (în ipoteza unei imposibilități de executare), și nici nu i se mai poate pretinde să se conformeze principiului executării în natură (în situația în care a dispărut interesul creditorului pentru о asemenea executare). El poate doar să aleagă între executarea prin echivalent, în forma sa generală, și desființarea contractului prin rezoluțiune sau reziliere, cu eventuale daune-interese.

De asemenea, judecătorul nu ar mai avea temei să acorde un termen de grație și nici să admită executarea în natură a obligației de către debitor după momentul în care, potrivit probelor administrate în fiecare cauză, în parte, se constată că a dispărut interesul creditorului pentru о astfel de executare.

Rezultă din cele de mai sus că neexecutarea definitivă și irevocabilă nu se reduce la imposibilitatea de executare. În sfera primei noțiuni intră, pe lîngă imposibilitatea obiectivă de executare, toate situațiile în care nu mai există interesul creditorului pentru executarea în natură datorita întîrzierii debitorului.

Desigur, indiferent de forma sa, neexecutarea poate angaja răspunderea contractuală sau poate conduce la rezoluțiune ori reziliere, după caz, numai dacă are caracter culpabil.

Vinovăția și formele ei. Conținutul vinovăției, ca element al răspunderii civile, fie ea delictuală sau contractuală, a fost însă bine fixat în doctrină.

Vinovăția este atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de această faptă și de rezultatul ei, apreciate de el cu ajutorul scării de valori a societății de la data săvîrșirii acestei fapte , fiind deci unitatea dintre un factor intelectiv și unul volitiv.

Prevederea rezultatelor faptei ilicite și cunoașterea semnificației ei sociale dau conținut factorului intelectiv, în timp ce factor volitiv presupune caracterul conștient, rațional și liber al deliberării și deciziei.

Vinovăția se conturează astfel ca element subiectiv al răspunderii civile, distinct de elementele subiective (fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate).

Cu toate acestea, în practica judiciara referitoare la rezoluțiune, ca și în aceea privind răspunderea contractuală în general ori răspunderea delictuală, se confundă încă vinovăția (culpa) cu fapta ilicită (respectiv, cu neexecutarea obligațiilor contractuale).

În materie de executare a contractelor prin culpă se înțelege orice neconformare a debitorului la corecta îndeplinire a obligației. Cu toate acestea, contractul nu este desființat de drept, prin simpla manifestare de voință a creditorului, care trebuie să se adreseze instanței cu acțiune în rezoluțiune.

Instanța, sesizată cu о asemenea acțiune, are îndatorirea să verifice și să aprecieze în ce măsură neexecutarea obligației este importantă și gravă și dacă această neexecutare se datorează unor cauze imputabile debitorului.

Rezoluțiunea este о formă de executare silită prin echivalent, iar aceasta subzistă și în cazul culpei comune a părților contractante, rezultă că nu este exclusă posibilitatea rezoluțiunii unei convenții sinalagmatice din culpa ambelor părți.Desigur, cu atît mai mult în acest caz, acționează toate restrîngerile care s-au adus dreptului de a cere rezoluțiunea contractului: „abilitarea instanței de a acorda un termen de grație sau de a refuza, uneori, rezoluțiunea convenției, obligînd pe debitor la executarea în natură a obligației; împiedicarea rezoluțiunii convenției prin executarea de către debitor a obligațiilor asumate”.

Întrucît toate aceste limitări au rostul de a asigura, și în materia contractelor sinalagmatice, principiul executării în natură a obligațiilor asumate de părți, restrîngerile dreptului de a cere rezoluțiunea unei convenții nu se mai justifică în situația în care obligațiile contractuale au devenit imposibil de executat, chiar dacă la această situație au contribuit ambele părți, prin faptele lor ilicite și culpabile.

Prejudiciul și formele sale. Prejudiciul poate fi definit ca fiind consecința negativă cu caracter patrimonial sau nepatrimonial a faptei ilicite, apărute ca urmare a lezării drepturilor subiective patrimoniale și personal nepatrimoniale ale persoanei.

Prejudiciul mai poate fi definit ca fiind lezarea drepturilor subiective ale bunurilor persoanei.

În dreptul continental prejudiciile se împart în două categorii:

în primul rînd, deosebim prejudicii care apar în legătură cu
neexecutarea obligațiilor care se numesc "daune-interese compensatorii ";

prejudicii care apar în legătură cu întîrzierea exercitării obligațiilor
care se numesc de asemenea "daune-interese compensatorii ".

Deosebirea dintre aceste două categorii de prejudicii constă în aceea că daunele compensatorii legate de întîrzierea executării pot fi recuperate odata cu executarea obligațiilor în natură, iar pretențiile privind recuperarea daunelor compensatorii pot să nu fie înaintate. Pretențiile privind prejudiciile cauzate în legătură cu executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale nu se înaintează.

Tinîndu-se seama de diferite categorii de interese patrimoniale și de dauna cauzată la neexecutarea contractului, prejudiciul se calculează în două forme:

interese patrimoniale pozitive care constau în restabilirea creditorului în măsura în care el trebuia să obțină venituri prin executarea contractului;

interese contractuale negative care constau în recuperarea cheltuielilor suportate în legătură cu încheierea contractului neexecutat.

La apărarea intereselor contractuale pozitive, năzuințele părții vatamate trebuie să fie apreciate în dependență de valoarea reală a prejudiciului pe care ar trebui să fi obținut-o dacă debitorul executa obligațiile contractuale, toate condițiile de reabilitare se creează anume pentru persoana pătimașă, iar în calculul se include absolut toate împrejurările, necesitățile proprii, calitățile personale, caracterele specifice.

La principiul recuperării prejudiciului întemeiat pe interesele contractuale pozitive au fost stabilite trei limitări importante, și anume:

prejudiciul trebuie să fie imposibil de preîntîmpinat;

prejudiciul trebuie să fie real;

prejudiciul trebuie să fie nemijlocit.

Prima limitare constă în aceea, că partea vătămată nu poate obține recuperarea prejudiciilor care ar fi putut fi preîntîmpinata de ea dacă aceasta ar fi întreprins ceva. De exemplu, dacă cumpărătorul a încheiat un contract de vînzare-cumpărare, iar mai apoi el a anunțat vînzătorul că refuză marfa, vînzătorul trebuie să întreprindă ceva, și anume: „ori să nu о mai producă, ori să caute alt cumpărător ca să nu piardă marfa, iar, dacă a avut totuși pierderi, să ceară mai apoi recuperarea prin judecată”.

Noțiunea de obligație a părții vătămate de a preîntîmpina prejudiciul care apare în legătură cu neexecutarea contractului, nu înseamnă că această obligație poartă un caracter legal. Ea nu poate fi forțată, așa cum partea păgubită nu poartă răspundere pentru debitorul care a încălcat condițiile contractului, fiindcă nu a întreprins măsuri pentru preîntîmpinarea prejudiciului.

Întrebarea privind caracterul măsurilor ce pot fi întreprinse de partea vătămată pentru preîntîmpinarea prejudiciului depinde de situații concrete. Deci, la nivel practic partea vătămată nu este obligată la măsuri de intervenție, de aceea legea prevede obligația creditorului de a dovedi că prejudiciul suportat de el este un rezultat concret al neexecutării obligațiilor contractuale.

A doua limitare neagă posibilitatea părții vătămate de a primi recompensa acelor prejudicii care nu puteau fi prevăzute la momentul încheierii contractului.

La adoptarea hotărîrii privind prejudiciile, judecătorii se bazează pe doctrina privind riscurile contractuale. Se presupune că debitorul, la încheierea contractului, și-a asumat răspunderea doar privind executarea condițiilor contractului.

Conform acestei doctrine despre prejudicii, dacă debitorul preîntîmpinat despre survenirea unui prejudiciu mai mare decat cel suportat ca rezultat al neexecutării obligațiilor contractuale și el și-a asumat о asemenea răspundere atunci el va purta răspundere privind prejudiciul suportat.

A treia limitare constă în aceea, că partea ce a suferit nu poate cere recuperarea unui prejudiciu mai mare decat cel care îl poate dobîndi în limitele realității.

În practica judiciară se face о deosebire între noțiunea existenței prejudiciului și nedeterminarea prejudiciului.

Creditorul trebuie să dovedească că a suportat un prejudiciu ce a survenit în rezultatul neexecutării contractului, dar nu se cere să se dovedească și mărimea acestuia. Dacă apar careva îndoieli în legătură cu faptul privind rezultatul survenirii prejudiciului atunci creditorul nu are dreptul la compensarea prejudiciului.

Pentru a verifica, sursa provenirii prejudiciului în practica judiciară americană se folosește criteriul „veracității" (certitudinii, autentității).

Această doctrină a aparut în practica judicătorească americană și se folosește mai des la aprecierea și recuperarea prejudicilor apărute în raporturile comerciale și se mai numesc „venituri comerciale". Ea se aplică în practica judiciară în felul următor: „Prejudiciul trebuie să fie real (cu certitudine), atît după caracter, cît și după modul de apariție".

Principale momente ale doctrinei americane a „veracității" prejudiciilor sunt următoarele:

volumul prejudiciilor sau suma lor poate servi drept obiect pentru propuneri reale, cînd faptul prejudiciului este dovedit cu certitudine;

debitorul nu poate să nege incertitudinea prejudiciilor, dacă din vina lui este greu de dovedit prejudicial;

complicitatea determinării sumei prejudiciului nu are importanță;

nu se cere exactitate materială la determinarea sumei reale a
prejudiciului;

este îndeajuns de a prezenta dovezi despre prejudiciu;

valoarea inițială a contractului servește drept temei pentru calcularea venitului neobținut;

neobținerea venitului servește drept temei pentru existența
prejudiciului.

Toate aceste momente caracterizează tendința vădită de a asigura instanțelor de judecată о liberă posibilitate de a preda valoarea prejudiciului pentru recuperare, în cazurile cînd partea contractantă este nevoită să încheie un contract suplementar (ce-l substituie pe cel de bază) este un temei pentru calcularea prejudiciului luîndu-se diferența pierderilor dintre contractul principal și cel suplementar.

Revocarea și restituirea în contractele cu consumatorii

O modalitate particulară de desființare este prevăzută de legislația civilă pentru contractele dintre un consumator și o persoană care acționează în exercitarea unei profesii, încheiate într-un cadru specific voiajorilor comerciali. Reglementările în cauză au drept scop protejarea consumatorilor contra eventualelor abuzuri din partea întreprinzătorilor, care sunt mai experimentați în domeniul afacerilor și pot impune consumatorilor condiții dezavantajoase.

Pentru determinarea sensului revocării în contractele cu consumatorii este necesar de a stabili termenul de consumator.

Conform Legii privind protecția consumatorilor din Republica Moldova, termenul de consumator se definește astfel: „ orice persoană fizică ce intenționează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau folosește produse, servicii pentru necesități nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională”.

Sensul etimologic al termenului de “consumator” provine din franțuzescul consommateur ceea ce înseamnă persoana care consumă bunuri, rezultate din producție.

După adoptarea Codului Civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002 revocării i se atribuie acel sens prin care consumatorul are dreptul să-i fie înlocuit bunul de calitate necorespunzătoare care a constituit obiectul tranzacției încheiate între consumator și întreprinzător.

Dreptul de revocare exista și pînă la adoptarea prezentului Cod Civil al R. Moldova, doar că problema consta în aceea că aceasta avea altă formulare, fiind unul din drepturile consumatorului menționate de Legea privind protecția consumatorilor.

Astfel, cu adoptarea noului Cod Civil, revocarea capătă următorul sens, menționat în articolul 749: „În cazul în care îi revine un drept de revocare conform prezentului cod sau unei alte legi, consumatorul nu mai este legat de exprimarea voinței în legătură cu încheierea unui contract cu un întreprinzător dacă a revocat aceasta în termen.”. Această noțiune însă, reprezintă doar о enumerare a condițiilor de valabilitate a revocării și nu precizează esența juridică a revocării.

În esență, revocarea este unul din drepturile consumatorului, ce vine să-1 protejeze de abuzurile întreprinzătorilor ce prestează bunuri materiale sau servicii de calitate necorespunzătoare.

Acest drept de revocare permite consumatorului ca acesta să-și retragă manifestarea de voință exteriorizată la încheierea contractului în caz că obiectul contractului nu corespunde condițiilor arătate în ofertă, adica este viciat.

Ce ține de forma în care se exprimă revocarea, legea precizează prin intermediul art. 749 alin. (2) Codul Civil al Republicii Moldova ca “revocarea nu trebuie să conțină nici o justificare. Ea trebuie scrisă pe hîrtie, formulată pe un alt suport de date trainic sau se poate realiza prin expedierea bunului în termen de 2 săptămîni.” . Acest termen de 2 săptămîni începe să curgă din momentul în care consumatorului i s-au pus la dispoziție, pe un suport de date durabil, explicații clar formulate referitoare la dreptul său de revocare, numele sau denumirea, adresa destinatarului revocării, precum și o trimitere la începerea termenului și la modalitățile exercitării acestui drept . Prin “suport de date durabil” se înțelege orice document sau alt suport de informații exprimate sub o formă lizibilă care îi permite consumatorului să reproducă întocmai informațiile într-un termen corespunzător cerințelor actului juridic. De notat că conform prevederilor art. 752, alin. (1) Cod Civil al Republicii Moldova, sarcina probei pentru conținutul informațiilor sau declarației revine întreprinzătorului.

În cazul încheierii contractului pe baza prospectului de vânzare, legea poate prevedea înlocuirea dreptului de revocare printr-un drept nelimitat de restituire.

Conform art. 750 din Codul Civil al Republicii Moldova acest drept poate fi realizat dacă:

a) prospectul de vânzare conține o explicație clară referitoare la dreptul de restituire;

b) consumatorul a putut lua cunoștință în detaliu de prospectul de vân¬zare în lipsa întreprinzătorului;

c) consumatorului i se asigură, pe un suport de date durabil, dreptul de restituire.

Iar în cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarată doar prin înapoierea bunului în interiorul termenului.

În cazul dreptului de revocare și de restituire, se aplică prevederile referitoare la rezoluțiune în ceea ce privește efectele acestora, cu includerea unor excepții.

Astfel, efectele revocării și restituirii presupun că în cazul exercitării acestor drepturi, contractul încetează și părțile sunt eliberate de obligația de a presta, trebuind să restituie prestațiile executate și veniturile realizate.

În final ne reîntoarcem la aceeași definiție a revocării și anume la faptul că în cazul exercitării dreptului de revocare consumatorul nu mai este legat de manifestarea voinței prezentă la încheierea contractului, și contractul se lipsește de forța sa juridică.

În primul rînd, se consideră că cel mai important efect al aplicării uneia dintre aceste sancțiuni este desființarea contractului prin lipsa manifestării de voință. În al doilea rînd, restituirea prestațiilor efectuate de рărți рînă în momentul desființării contractului nu are un temei contractual, ci un temei extracontractual.

Desigur, în cazul în care nu este posibilă repunerea părților în situația anterioară, respectiv, restituirea în natură a prestațiilor efectuate, se va pune problema despăgubirii părții îndreptățite la restituire.

În legătură cu repunerea părților în situația anterioară, cînd este vorba de contracte sinalagmatice pe baza cărora s-au transmis bunuri frugifere, problema restituirii fructelor necesită о analiză nuanțată. Ca urmare, el are dreptul să rețină fructele naturale și industriale culese anterior acestei date și fructele civile cuvenite pînă la data respectivă.

Fructele naturale și industriale culese după această dată și fructele civile aferente perioadei ulterioare aceleiași date (fiind indiferent dacă aceste fructe civile au fost percepute sau nu) se cuvin creditorului.

În al treilea rînd, plata daunelor-interese la care este obligat debitorul este un efect al contractului. Din acest punct de vedere, deși se vorbeste de desființarea sau încetarea contractului, totuși suntem în prezența unei forme speciale de executare silită prin echivalent a obligațiilor contractuale, deci, în esență, în prezența unei forme de răspundere contractuală. Atît desființarea sau încetarea contractului, cît și obligarea la daune-interese au un temei unic: contractul sinalagmatic încheiat de părți.

Conform art.751 (al. 3) al Codului Civil al Republicii Moldova, întreprinzătorul este obligat să dea compensație bănească în locul restituirii în natură a prestației dacă obiectul primit este deteriorat sau pierit; uzura bunului rezultată din folosința lui conform destinației nu se ia în considerație. Excepție ar face cazul cînd consumatorul răspunde pentru înrăutățirile survenite prin folosirea bunului dacă anterior a primit lămuriri asupra consecințelor juridice și a posibilității de a le evita.

Astfel, dispozițiile analizate se aplică doar în cazul în care consumatorului nu i s-au dat astfel de lămuriri în privința dreptului său de revocare, iar el nu a putut afla despre acest lucru în alt mod.

Perspectivele extinderii instituției revocării. Dacă să privim revocarea în înțelesul său clasic cunoscut din practica altor state, atunci aceasta nu ar reprezenta doar situațiile în care bunul nu corespunde calității corespunzătoare și standardelor solicitate de consumatori; ci și situațiile în care întreprinzătorii din proprie lor inițiativă, observînd deficiențe tehnice sau de alt gen, ar solicita ca consumatorii care au procurat astfel de bunuri, ce nu corespund standartelor, să le restituie în centrele în care acestea au fost procurate, pentru a fi înlocuite și, în situația în care nu e posibilă înlăturarea neajunsurilor, să primească restituirea mijloacelor bănești utilizate pentru procurarea acestora.

Spre exemplu în Federația Rusă au fost petrecute cîteva astfel de campanii de revocare a produselor de pe piata de desfaceri. Acest lucru s-a întîmplat de trei ori și de fiecare dată fiind implicate în aceste campanii firme cu capital străin, cum ar fi – Ikea, Filips, Tomson.

De fiecare dată revocarea se făcea de bună voie, deoarece conform legislației din Federația Rusă de la acel moment, întreprinzătorii nu puteau fi impuși să-și retragă marfa de calitate necorespunzătoare de pe piață. Posibil problema ar fi lichidată cu elaborarea unei legi ce ar prevedea о asemenea posibilitate.

În Republica Moldova, din păcate, asemenea cazuri nu au avut loc, cel puțin nu din inițiativa întreprinzătorilor, ci doar în acele cazuri în care consumatorul, venind cu pretenție la întreprinzător obține înlocuirea bunului sau restituirea costului.

Chiar dacă conform legislației produsele ce sunt în vînzare trebuie să fie însoțite de un certificat de calitate, apare о altă problemă – veridicitatea acestor certificate. Astfel sunt de părerea că ar legea ar trebui ajustată în așa mod ca producătorii și întreprinzătorii ce realizează bunurile să fie impuși să distribuie doar produse de calitate corespunzătoare și de nivel superior.

EFECTELE MODIFICĂRII ȘI DESFIINȚĂRII CONTRACTELOR CIVILE

Efectele modificării contractelor

În principiu modificarea operează pentru viitor, însă nu este exclus ca, în unele situații, modificarea să aibă putere retroactivă.

Modificarea pentru viitor

Conform regulii generale, în contractele cu executare succesivă, perioada anterioară modificării contractului nu este pusă în cauză; părțile nu sunt în drept să ceară restituirea prestațiilor executate. Astfel, dacă părțile unui contract de locațiune au convenit ca, începând cu luna următoare, mărimea chiriei să fie redusă cu 20%, locatarul, în mod normal, nu poate cere restituirea a 20% din sumele chiriei achitate până la momentul modificării contractului.

Este important de menționat că, în cazul modificării, contractul va produce în viitor efectele care rezultă din noul său conținut. În acest context apare următoarea întrebare: este oare acesta contractul vechi, care subzistă având elemente noi, sau ia naștere un contract nou, care îl înlocuiește pe cel vechi?

Răspunsul la această întrebare depinde de natura modificărilor contractu¬lui care se produc. Este cert că, dacă modificările efectuate schimbă calificarea contractului, nu se poate vorbi de o simplă modificare, ci de crearea unui nou contract. De exemplu, dacă într-un contract de comodat părțile prevăd pentru viitor plata unei remunerații pentru folosința bunului, acesta se transformă tntr-un contract de locațiune. Această situație cade sub incidența instituției novației (art. 665 CC). În orice caz, este important de a stabili dacă se modifică un element (clauză) esențial sau accesoriu al contractului. Dacă se modifică un element esențial al contractului, sunt mai mari șansele ca un asemean contract să-și schimbe natura juridică, prin urmare și calificarea (cu consecințele respective), decît în cazurile în care se modifică un element accesoriu.

Modificarea retroactivă

În virtutea principiului libertății contractuale, părțile pot conveni, în unele cazuri, ca modificările operate să aibă efecte și pentru trecut. Astfel, în contractul de locațiune, în care părțile au convenit să reducă mărimea chiriei, nimic nu le interzice ca această modificare să opereze și pentru trecut, adică locatorul să restituie sumele chiriei plătite de locatar în mărimea proporțională cu noul cuantum al chiriei (de exemplu, 20%).

În ceea ce privește contractele cu executare instantanee, retroactivitatea efectelor modificării contractului depinde de faptul dacă contractul a fost sau nu executat. Astfel, nu poate fi modificat un contract cu executare instantanee care a fost deja executat. Această teză reiese din faptul că, în acest caz, contractul, ca și obligațiile ce rezultă din el, încetează (se stinge) prin executare. De aceea nu se poate modifica ceea ce nu mai există. De exemplu, dacă părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare și l-au executat (vânzătorul a predat bunul, iar cumpărătorul a plătit prețul), părțile nu mai pot conveni asupra modificării acestui contract, întrucât, din momentul executării lui, el și-a încetat existența.

Chestiunea retroactivității efectelor modificării contractului trebuie privită sub două aspecte:

între părți eficacitatea modificării cu caracter retroactiv nu trezește îndoieli, o dată ce voința părților de a plasa noul lor acord în "albia" vechiului contract este certă și condițiile de validitate a acestuia sunt îndeplinite;

față de terți însă, o asemenea modificare nu este opozabilă. De exemplu, dacă debitorul unei obligații contractate sub condiție acceptă să modifice contractul în sensul suprimării condiției, fidejusorul său va rămâne obligat numai sub rezerva condiției. Mai mult decât atât, legea dispune că, în cazul modificării, fără acordul fidejusorului obligației garantate, când această modificare atrage mărirea răspunderii sau alte consecințe nefavorabile pentru fidejusor, fidejusiunea nu încetează.

Efectele desființării contractelor

Efectele între părți

În analiza art. 738 al Codului Civil al Republicii Moldova efectele rezoluțiunii se reglementează astfel: „în cazul exercitării dreptului la rezoluțiune, contractul încetează și părțile sunt eliberate de obligația de a presta, trebuind să restituie prestațiile executate și veniturile realizate.

Astfel, în primul rînd, se consideră că cel mai important efect al aplicării uneia dintre aceste sancțiuni este desființarea contractului. În termeni riguroși, desființarea contractului nu este efectul, ci chiar conținutul sancțiunii.

Sub acest aspect, ideea de desființare a contractului se poate verifica mai ales în cazul rezoluțiunii, ținînd seama de caracterul retroactiv al acesteia. În cazul rezilierii, contractul nu este propriu-zis desființat, sancțiunea punînd capăt efectelor contractului pentru viitor.

Dincolo de această diferență privind momentul de la care se produc efectele rezoluțiunii și rezilierii, aceste sancțiuni sunt supuse acelorași reguli în ceea ce privește fundamentul, condițiile generale de aplicare, rolul instanței de judecată și pactele comisorii exprese.

În al doilea rînd, repunerea părților în situația anterioară (restitutio in integrum) care este specifică, în principal, rezoluțiunii apare numai în mod indirect ca efect al aplicării acestei sancțiuni.

În mod direct, restituirea prestațiilor efectuate de părți pînă în momentul desființării contractului nu are un temei contractual, ci un temei extracontractual, respectiv faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză sau al plații lucrului nedatorat.

Desigur, în cazul în care nu este posibilă repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea în natură a prestațiilor efectuate, se va pune problema despăgubirii părții îndreptățite la restituire.

În legătură cu repunerea părților în situația anterioară, cînd este vorba de contracte sinalagmatice pe baza cărora s-au transmis bunuri frugifere, problema restituirii fructelor necesită о analiză nuanțată. Efectul retroactiv al rezoluțiunii ar îndemna la concluzia că în urma admiterii acțiunii în rezoluțiune sau în urma desființării contractului pe baza pactului comisoriu expres, debitorul ar trebui să restituie toate fructele.

Pînă în momentul introducerii acțiunii în rezoluțiune, respectiv pînă la declarația de rezoluțiune sau, după caz, comunicarea acesteia, debitorul este, practic, un posesor de bună credință. Ca urmare, el are dreptul să rețină fructele naturale și industriale culese anterior acestei date și fructele civile cuvenite pînă la data respectivă.

Fructele naturale și industriale culese după această dată și fructele civile aferente perioadei ulterioare aceleiași date (fiind indiferent dacă aceste fructe civile au fost percepute sau nu) se cuvin creditorului.

În al treilea rînd, plata daunelor-interese la care este obligat debitorul nu constituie un efect al rezoluțiunii sau rezilierii, ci un efect al contractului.

Din acest punct de vedere, deși se vorbește de desființarea sau încetarea contractului prin rezoluțiune sau reziliere, totuși, în ambele cazuri, suntem în prezența unei forme speciale de executare silită prin echivalent a obligațiilor contractuale, deci, în esență, în prezența unei forme de răspundere contractuală.

Atît desființarea sau încetarea contractului, cît și obligarea la daune-interese au un temei unic: contractul sinalagmatic încheiat de părți.

Așadar, există о deosebire esențială între nulitate, pe de о parte și rezoluțiune sau reziliere, pe de altă parte: prima sancțiune are un temei extracontractual, respectiv о faptă ilicită care generează răspunderea civilă delictuală; a doua sancțiune are un temei contractual, fiind о expresie a răspunderii contractuale.

Cum s-a văzut, sancțiunea rezoluțiunii se aplică în ipoteza contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată (uno ictu), efectele aplicării acestei sancțiuni se produc ex tunc, adică retroactiv. Ca urmare a aplicării sancțiunii rezoluțiunii, se consideră că nici nu s-a încheiat un contract între părți, dispărînd astfel izvorul raporturilor juridice dintre acestea; pe cale de consecință, se apreciază că părțile nici nu au fost legate juridic prin raporturile născute din contractul inițial.

Sancțiunea rezilierii, care se aplică în cazul contractelor cu executare succesivă, nu determină о desființare propriu-zisă a contractului; ci marchează încetarea prestaților reciproce dintre părți. Altfel spus, momentul în care operează sancțiunea rezilierii este identic cu momentul în care încetează contractul.

Prestațiile reciproce executate de părți anterior acestui moment nu se mai restituie, acesta este înțelesul ideii exprimate în doctrină, potrivit căreia efectele rezilierii, spre deosebire de cele ale rezoluțiunii, se produc numai pentru viitor, adica ex nunc.

Pe lîngă existența posibilității de a alege de către creditor între cererea executării silite sau în natură a obligației contractuale și a rezilierii sau rezoluțiunii, legiuitorul a mai prevăzut о posibilitate pentru creditor; și anume în schimbul restituirii prestației în natură, creditorul poate cere de la debitor compensația în bani în schimbul executării în natură, dar aceasta se va efectua doar în cazurile enumerate de lege.

Astfel art.738, aliniatul 2 al Codului Civil al R. Moldova prevede următoarele -debitorul dă compensație în bani în locul restituirii în natură a prestației, dacă:

în funcție de caracterul prestației, restituirea în natură este imposibilă;

obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;

obiectul primit este deteriorat sau a pierit, uzura bunului rezultată din folosința lui conform destinației nu se ia în considerație.

Venind să apere de abuzuri, legiuitorul stabilește restricții la cazurile cînd compensarea în bani nu apare, aceste cazuri sunt:

atunci cînd viciul care dă drept la rezoluțiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării obiectului;

în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pierderea bunului;

atunci cînd deteriorarea sau pierderea s-ar fi produs chiar și în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor;

dacă, în cazul unui drept de rezoluțiune conferit de lege, deteriorarea sau pierderea s-a produs la cel îndreptățit să ceară rezoluțiunea, deși acesta a dovedit deligența unui bun proprietar, îmbogățirea realizată urmează să fie restituită.

După rezoluțiune creditorul poate cere acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea contractului, cu excepția cazului cînd debitorului nu îi este imputabilă cauza rezoluțiunii.

Și în final, obligațiile corelative ale părților contractante ce decurg din rezoluțiune sau reziliere se exercită simultan.

Un moment important care merită să fie menționat este aspectul rezoluțiunii sau rezilierii fără efecte.

Această formă specifică în sistemul de drept civil al R.Moldova este reglementată de art. 743 al Codului Civil al R. Moldova și presupune următoarele: „dacă una dintre părți și-a rezervat dreptul la rezoluțiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-și îndeplinește obligația, rezoluțiunea nu produce efecte atunci cînd cealaltă parte se poate elibera de obligații prin compensare și declară compensarea imediat după ce a primit declarația de rezoluțiune”.

În această ordine de idei, debitorul încearcă să soluționeze conflictul apărut fără implicarea instanței judecătorești în examinarea litigiului apărut, mai mult ca atît, debitorul este de acord de a oferi о compensație. Această soluție apare ca о încercare spontană de a soluționa litigiul pe cale amabilă, extrajudiciară.

E important că creditorul ar putea refuza acceptarea acestei soluții, dar atunci apare întrebarea nu este aceasta în defavoarea sa? Deoarece acceptînd rezoluțiunea sau rezilierea fără efecte creditorul este asigurat cu о compensație corespunzătoare.

Efectele față de terți

Efectele contractului se produc între părți și succesorii acestora; exigențele principiului relativității efectelor contractului (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest) împiedică nașterea drepturilor și obligațiilor în favoarea, respectiv în sarcina terților; în dreptul civil, excepțiile de la acest principiu privesc numai latura activă a raportului juridic obligațional, nefiind posibil, nici macar în mod excepțional, ca un contract civil să genereze obligații în sarcina unor terți.

În mod asemănător, efectele rezoluțiunii și ale rezilierii ar trebui să se producă numai între părțile contractante. Cu toate acestea, sunt anumite situații în care efectele rezoluțiunii și ale rezilierii se produc și față de terți.

Astfel, drepturile născute dintr-un contract sinalagmatic pot fi transmise de părți unor terțe persoane sau părțile pot să constituie pe temeiul drepturilor dobîndite de ele drepturi noi în favoarea terților. Este vorba, în primul rînd, de drepturile reale; nu este exclus însă că și drepturile de creanță să formeze obiectul unor asemenea operațiuni juridice.

În ceea ce privește rezilierea, întrucît efectele ei se produc numai pentru viitor, actele încheiate de părți anterior rezilierii nu pot fi afectate de această sancțiune. De exemplu, un contract de subînchiriere încetează ca urmare a rezilierii contractului de închiriere. În acest caz, nu este însă vorba atît de aplicarea adagiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, cît de aplicarea adagiului accessorium sequitur principale.

În cazul desființării contractului prin rezoluțiune, repunerea părților în situația anterioară (restitutio in integrum) nu este posibilă decît dacă se desființează și contractele subsecvente, încheiate între părți și terți.

De regulă, actele juridice subsecvente se desființează ca efect al desființării actelor translative de drepturi, nu numai în cazul nulității sau al implinirii condiției rezolutorii, ci și în ipoteza rezoluțiunii.

3.3 Pactele compromisorii

Termenul pact comisoriu își are sprijinul în denumirea lex commissoria folosită în dreptul roman pentru a desemna convenția, încheiată separat, dar în legătură cu un contract de vînzare-cumpărare, prin care părțile prevedeau că vînzarea se desființează în cazul în care cumpărătorul nu plătea prețul într-un anumit termen.

Dispozițiile articolului 1284 din Codul civil francez reglementează tocmai pactul comisoriu subînțeles sau, altfel spus, rezoluțiunea ori rezilierea judiciară. În acest caz, pentru ca sancțiunea rezoluțiunii sau a rezilierii să opereze, este necesară о hotărîre judecătorească pronunțată ca urmare a unei acțiuni formulate de partea interesată.

Făcînd referire la Dicționarul Juridic de Comerț Exterior, pactul compromisoriu se definește astfel: „modalitate de rezoluțiune convențională a unui contract constituind din convenirea unei clauze contractuale în favoarea creditorului potrivit căreia părțile acceptă că în caz de neexecutare, contractul să fie desființat de plin drept, ca urmare a simplului fapt de neexecutare, fără să mai fie necesară intervenția instanței judecătorești sau arbitrale”.

Părțile mai pot prevede în pactul compromisoriu că rezoluția de plin drept să aibă loc și fără о somație adresată debitorului, așa cum e obligatoriu în cazul rezoluțiunii judiciare. Efectele pactului compromisoriu sunt similare celor ale rezoluțiunii judiciare sau arbitrale.

Rezoluțiunea sau rezilierea judiciară prezintă mai multe dezavantaje pentru partea care cere aplicarea acestei sancțiuni: necesitatea de a formula о acțiune în justiție; posibilitatea judecătorului de a aprecia și de a dispune că este mai potrivită executarea în natură decît desființarea contractului sau de a acorda un termen de grație; împiedicarea aplicării acestei sancțiuni prin executarea obligațiilor debitorului în cursul procesului. Rezoluțiunea sau rezilierea judiciară nu oferă părții interesate certitudinea aplicării acestei sancțiuni; chiar în cazul în care sancțiunea este aplicată, durata procesului este, de cele mai multe ori, îndelungată, ceea ce întîrzie clarificarea raporturilor juridice dintre părți și presupune, totodată, costuri însemnate.

Pentru a înlătura aceste neajunsuri, s-a pus problema conceperii unui instrument juridic de natură să diminueze sau chiar să înlăture, în măsura posibilului, rolul instanței de judecată în aplicarea sancțiunii rezoluțiunii sau a rezilierii. Pactele comisorii exprese au tocmai această funcție.

Rolul instanței de judecată nu poate fi însă exclus în totalitate pentru că, deși părțile au încheiat un pact comisoriu expres, forța juridică a acestuia depinde de modul său de redactare, în plus, între părți pot exista neînțelegeri în legătură cu îndeplinirea condițiilor necesare pentru desființarea contractului pe baza unui anumit pact comisoriu expres; într-o asemenea situație, partea interesată, tinînd seama de principiul liberului acces la justiție, consacrat în art. 20 din Constituția Republicii Moldova, poate introduce о acțiune în justiție pentru rezolvarea litigiului.

Sub acest aspect este esențial de subliniat că rezoluțiunea sau rezilierea își păstrează caracterul de sancțiune civilă chiar în ipoteza în care părțile au încheiat un pact comisoriu expres. Ca urmare, chiar dacă este înlăturată ori diminuată intervenția instanței de judecată în ceea ce privește aplicarea acestei sancțiuni, totuși ea nu poate opera decît dacă sunt îndeplinite condițiile generale ale rezoluțiunii sau rezilierii.

Oricum, între părți pot să apară neînțelegeri nu numai în legătură cu chestiunea neexecutării, ci și în legătură cu chestiunea vinovăției, într-adevăr, partea împotriva careia se invocă pactul comisoriu expres ar putea să se apere, la rîndul sau, invocînd о cauză de înlăturare a vinovăției.

Chiar în prezența unui astfel de pact, neexecutarea de către debitor a obligațiilor sale trebuie să fie culpabilă, altfel nefiind posibilă desființarea contractului cu titlu de sancțiune și nici acordarea de daune-interese.

Există diferite genuri de pacte compromisorii, în dependență de conținutul acestora:

pactul comisoriu conform căruia, în caz de neexecutare a obligațiilor unei părți, contractul se desființează (pact comisoriu de gradul I);

Ca urmare a desființării contractului nu operează de drept, astfel încît partea interesată trebuie să introducă о acțiune în rezoluțiune sau reziliere, cu toate dezavantajele pe care le implică aceasta.

Inițial însă s-a susținut că: „dacă părțile au introdus în contractul lor clauza potrivit căreia, în caz de neexecutare a obligațiilor uneia dintre ele, cealaltă parte va putea cere rezoluțiunea contractului”, desființarea actului juridic se va produce de plin drept pentru că, pe de о parte, în dreptul roman, lex commissoria opera în acest mod, iar, pe de altă parte, interpretarea per a contrario a dispozițiilor care reglementează pactul comisoriu subînțeles (rezoluțiunea sau rezilierea judiciară) duce la concluzia că, dacă s-a stipulat un pact comisoriu expres, rezoluțiunea sau rezilierea operează de plin drept.

Ulterior, aceste două argumente au fost combătute în mod pertinent, devenind dominantă opinia conform căreia pactul comisoriu nu permite desființarea de drept a contractului.

Indiferent de forța juridică pe care о are pactul comisoriu expres, într-o situație sau alta, numai creditorul obligației neexecutate poate să invoce pactul pentru a obține, prin intermediul justiției, desființarea contractului. Nimic nu-1 împiedică însă pe creditor ca, în virtutea dreptului său de opțiune, să ceară executarea silită a contractului, dacă aceasta mai este posibilă și mai prezintă interes pentru el.

pactul comisoriu prin care se precizează care sunt faptele de natură să atragă desființarea contractului;

Acest pact cuprinde о clauză conform căreia una dintre părți poate să ceară rezoluțiunea sau rezilierea contractului dacă cealaltă parte nu-și execută obligațiile, precizîndu-se faptele care au semnificația unei astfel de neexecutări a contractului, inclusiv faptele minore, în acest caz, deși rezoluțiunea sau rezilierea nu se produce de drept, este înlăturată puterea judecătorului de a aprecia în ce măsură о anumită faptă constituie о neexecutare gravă a contractului, de natură să justifice aplicarea sancțiunii.

Altfel spus, intervenția judecătorului nu este înlăturată în totalitate, ci numai în privința aprecierii caracterului neexecutării. În rest, celelalte puteri ale judecătorului, de exemplu, posibilitatea de a acorda un termen de grație, rămîn în ființă, de asemenea, este necesară punerea în întîrziere a debitorului.

pactul comisoriu expres care cuprinde clauza conform căreia, dacă о parte nu-și va executa obligațiile, cealaltă parte va fi în drept să considere contractul ca desființat;

Dacă părțile au stipulat о asemenea clauză, rezoluțiunea sau rezilierea operează pe baza declarației unilaterale de rezoluțiune a părții îndreptățite.

Deși, în acest caz, rezoluțiunea sau rezilierea nu mai are caracter judiciar, pentru că nu se produce printr-o hotărîre judecătorească, ci prin declarația unilaterală de rezoluțiune sau reziliere, totuși, instanța de judecată poate să constate că debitorul și-a executat obligația înainte de emiterea acestei declarații, astfel încît contractul este în ființă.

Dacă însă debitorul nu și-a executat obligația pînă la emiterea declarației creditorului, instanța de judecată nu mai poate acorda un termen de grație și va trebui să constate că a intervenit desființarea contractului la data declarației menționate.

pactul comisoriu expres conform căruia, în cazul neexecutării obligațiilor uneia dintre părți, contractul se consideră desființat de plin drept;

Redactat în această formă, pactul comisoriu expres înlătură posibilitatea instanței judecătorești de a dispune, ea însăși, aplicarea sancțiunii, astfel încît nu se mai pune nici problema aprecierii oportunitățli rezoluțiunii sau rezilierii, nici problema acordării unui termen de garanție.

Totuși, rezoluțiunea sau rezilierea nu se produce ca efect al simplei neexecutări, fiind necesară îndeplinirea formalităților legale pentru punerea în întîrziere a debitorului. Ca urmare, dacă debitorul își va executa obligația înainte de punerea în întîrziere, indiferent de perioada de timp care a trecut de la scadență, sesizată în această privință, instanța va constata că nu a intervenit rezoluțiunea sau rezilierea pe baza pactului comisoriu expres.

În legătură cu acest pact, conform căruia desființarea contractului operează de plin drept, este cel puțin surprinzătoare opinia care afirmă că rezoluțiunea sau rezilierea se pronunță de instanța de judecată, într-adevăr, cît timp părțile au stabilit, prin clauză stipulată în pact, că desființarea convenției se produce de drept, instanța de judecată nu mai pronunță rezoluțiunea sau rezilierea, ci doar constată dacă această sancțiune a operat pe baza condițiilor prevăzute de părți.

Chiar dacă această dispoziție este înscrisă în Codul Civil doar în titlul care reglementează contractul de vînzare-cumpărare, totuși ea are о valoare generală.

Dispoziția confirmă, într-un caz particular, ca dispozițiile legale care reglementează rezoluțiunea și rezilierea au caracter supletiv. Cu respectarea limitelor libertății de voință, părțile pot să deroge de la aceste dispoziții legale, inclusiv prin redactarea unui pact comisoriu în forma menționată mai sus.

pactul comisoriu care conține clauza potrivit căreia contractul se desființează de drept, fără punere în înfrîngere și fără orice altă formalitate prealabilă, în cazul în care о parte nu-și execută obligațiile.

Dacă părțile au stipulat un asemenea pact, rolul instanței de judecată sub aspectul aplicării sancțiunii rezoluțiunii sau rezilierii, este înlăturat în totalitate, în cazul în care una din părți sesizează totuși instanța de judecată, aceasta nu poate decît să verifice dacă au fost îndeplinite condițiile prevăzute în pactul comisoriu expres.

Inițial, s-a considerat că neexecutarea obligațiilor unei părți determină desființarea contractului, pe baza acestui pact comisoriu expres, întocmai ca și condiția rezolutorie, modalitate a actului juridic. Altfel spus, desființarea contractului ar putea fi invocată nu numai de creditor, ci și de debitorul obligației neexecutate.

Rolul voinței creditorului este înlăturat în totalitate, desființarea convenției producîndu-se numai ca efect al unei împrejurări obiective, neexecutarea obligațiilor unei părți. S-a afirmat astfel că creditorul dînd pactului comisoriu forma unei condiții rezolutorii exprese, a renunțat prin aceasta la dreptul de a-1 constrînge pe debitor să-și execute obligația.

Pentru a înlătura acest neajuns, s-a propus să se adauge în acest pact comisoriu expres mențiunea că rezoluțiunea sau rezilierea va opera de plin drept și fără somație dacă creditorul va considera că este potrivită desființarea contractului.

Deși prin acest pact comisoriu expres se stipulează desființarea de drept a contractului în situația în care о parte nu-și execută obligația, creditorul nu a renunțat la dreptul de a cere executarea silită.

Într-adevăr, clauzele prin care se renunță la drepturi trebuie să fie neîndoielnice, iar interpretarea lor este restrictivă. Cît timp renunțarea nu este precizată expres într-o clauză contractuală, interpretul nu poate deduce о asemenea concluzie din simpla mențiune privind desființarea de drept și fără somație a contractului.

Pactul comisoriu expres redactat în această formă presupune doar că se
renunță, cu anticipație, la caracterul judiciar al rezoluțiunii sau rezilierii, astfel încît partea care nu-și va executa obligația nu va mai avea garanția controlului judiciar,sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării debitorului și al voinței creditorului de a face efectivă această sancțiune.

Chiar dacă manifestarea de voință a creditorului nu mai trebuie comunicată debitorului, printr-o formalitate legală de punere în întîrziere, totuși această manifestare de voință trebuie să existe ca atare, indiferent de forma de exprimare.

Rațiunea încheierii pactului comisoriu expres constă în înlăturarea, parțială sau totală, a dezavantajelor pe care le prezintă rezoluțiunea sau rezilierea judiciară pentru creditor. Așadar, pactul comisoriu conține о clauză de favoare pentru creditor. Dar dacă se acordă debitorului dreptul de a invoca pactul comisoriu în folosul său, clauza de favoare se transformă într-una de defavoare pentru creditor.

A accepta că și debitorul poate să invoce desființarea contractului pe baza pactului comisoriu înseamnă a ignora că sancțiunea rezoluțiunii sau a rezilierii presupune, între altele, condiția vinovăției.

În acest caz, deși numai debitorul este în culpă pentru neexecutarea obligației, el solicită să se constate desființarea contractului împotriva voinței creditorului, deși acesta din urmă nu are nici о culpă; s-ar crea astfel о confuzie între chestiunea rezoluțiunii sau a rezilierii și chestiunea riscurilor.

Această confunzie ar împiedica și acordarea daunelor-interese, deși, fiind vorba de o sancțiune creditorul are dreptul, pe lîngă desființarea contractului și la contravaloarea prejudiciului suferit. Altfel spus, prin pactul comisoriu creditorul a înțeles să-și întărească poziția prin diminuarea sau înlăturarea controlului judiciar, iar nu să о slăbească, prin crearea unui obstacol în calea acordării daunelor-interese.

Dacă desființarea contractului pe baza pactului comisoriu expres este doar efectul neexecutării obligației, putînd fi invocate și de debitor, înseamnă că aceeași împrejurare obiectivă ar putea fi invocată și de terți. De exemplu, terții ar putea să conteste drepturile dobîndite de părți pe baza contractului, invocînd neexecutarea de către una dintre părți, deși părțile nu s-au înțeles să considere contractul desființat.

Toate aceste argumente demonstrează justețea opiniei exprimate încă din a doua jumătate a secolului trecut în sensul că numai creditorul poate utiliza efectiv pactul comisoriu expres, redactat chiar în cea mai energică formă.

S-a subliniat că în cazurile excepționale cînd pactul comisoriu operează de plin drept, partea care nu și-a executat obligația nu este prin acest simplu fapt scutită de a și-o executa, astfel încît cealaltă este chiar în cazurile acestea liberă de a nu uza de beneficiul rezoluțiunii, ci de a urmări executarea contractului.

Rezultă că mecanismul juridic al pactului comisoriu expres diferă întotdeauna de mecanismul juridic al condiției rezolutorii, între acestea, există о deosebire esențială.

Astfel, condiția rezolutorie, dacă se împlinește, constituie un element obiectiv de natură a determina, prin el însuși, desființarea contractului, împrejurare care poate fi invocată de oricare dintre părți.

Pactul comisoriu expres permite însă rezoluțiunea sau rezilierea convenției numai ca efect al asocierii îndeplinirii condițiilor generale necesare pentru aplicarea acestei sancțiuni (nu este deci vorba numai de neexecutare, ca element obiectiv, ci de toate aceste condiții generale, dintre care unele sunt obiective, iar vinovăția are caracter subiectiv) cu un element subiectiv, manifestarea de voință a creditorului. Această manifestare de voință poate îmbrăca însă forme diferite.

În cazul pactelor comisorii exprese care nu prevăd că rezoluțiunea sau rezilierea operează fără punere în întîrziere, manifestarea de voință a debitorului trebuie să îmbrace formele legale necesare pentru punerea în întîrziere. Pe această cale, manifestarea de voință a creditorului este adusă la cunoștința debitorului.

Important este deci momentul în care debitorul ia cunoștință, conform normelor procedurale, de punerea în întîrziere. Pînă în acest moment debitorul poate executa în mod valabil obligația, indiferent de perioada de timp care a trecut de la scadență.

În legătură cu această ipoteză, cînd redactarea pactului comisoriu nu precizează că nu este necesară punerea în întîrziere, autorul este de părerea că manifestarea de voință a creditorului în sensul desființării contractului n-ar trebui, totuși, să se exprime în formele prevăzute de lege pentru punerea în întîrziere ori de cîte ori debitorul este de drept să întîrzie.

În asemenea cazuri, deși cuprinde numai mențiunea desființării de drept a contractului, pactul comisoriu expres se confundă practic, sub aspectul efectelor, cu pactele comisorii care includ și mențiunea că nu este necesară punerea în întîrziere pentru desființarea de drept a contractului.

Ori de cîte ori debitorul este în întîrziere sau se precizează de către părți că nu mai este necesară punerea în întîrziere, desființarea contractului pe baza pactului comisoriu expres presupune și manifestarea de voință a creditorului, care nu mai trebuie însă să îmbrace о formă specială prevăzută de lege și nici să fie adusă la cunoștința debitorului.

Desigur, manifestarea de voință trebuie să existe și să poată fi dovedită conform regulilor prevăzute de lege în materia probelor. Sub acest aspect, fiind vorba de un act juridic unilateral care are caracter patrimonial numai indirect, ni se pare că nu este incidență distincția făcută în această materie în funcție de valoarea actului juridic.

Important este că manifestarea de voință a creditorului să fie neîndoielnică, exteriorizîndu-se în fapte sau atitudini care să exprime clar intenția de a utiliza pactul comisoriu expres.

Spre deosebire de rezoluțiunea sau rezilierea judiciară cînd creditorul își poate schimba opțiunea, în cazul pactului comisoriu expres manifestarea de voință a creditorului, indiferent dacă trebuie să îmbrace anumite forme legale sau nu, este irevocabilă.

Într-adevăr, în primul caz desființarea contractului nu este doar rezultatul neexecutării obligațiilor debitorului și al manifestării de voință a creditorului, ci depinde de existența unei hotărîri judecătorești definitive.

În al doilea caz, nu mai este necesară о hotărîre judecătorească, о dată ce creditorul și-a manifestat voința în mod neîndoielnic, fiind îndeplinite condițiile generale ale rezoluțiunii sau rezilierii, precum și condițiile speciale prevăzute în conținutul pactului, desființarea contractului s-a operat.

Sub acest aspect, mai trebuie precizat că, în cazurile în care este necesară punerea în întîrziere, manifestarea de voință a creditorului în sensul desființării contractului nu are valoare juridică dacă nu îmbracă formele legale pentru punerea în întîrziere.

În toate cazurile, creditorul poate însă opta între utilizarea pactului comisoriu expres, indiferent de forma de redactare și de forța juridică a acestuia, și executarea silită a obligației debitorului.

Manifestarea de voință a creditorului în sensul desființării contractului este tocmai expresia acestei opțiuni. Iată de ce nu se poate susține că debitorul ar avea alegerea desființării contractului prin faptul că nu-și execută obligațile.

Neexecutarea culpabilă nu constituie о modalitate de exprimare a opțiunii debitorului, ci temeiul care justifică aplicarea unei sancțiuni civile acestuia din urmă.

În cazul pactelor comisorii exprese, sancțiunea rezoluțiunii sau rezilierii se aplică însă fără a mai fi necesară sesizarea instanței de judecată, fiind suficientă manifestarea de voință a creditorului (exprimată sau nu, după caz, în anumite forme legale) în măsura în care sunt îndeplinite condițiile generale, prevăzute de lege, și condițiile speciale, stipulate de părți.

În ipoteza contractelor cu executare dintr-o dată, autorul este de părerea că părțile nu au libertatea să includă în pactul comisoriu expres о clauză conform căreia desființarea contractului ca urmare a neexecutării ar putea fi solicitată și de debitor.

Altfel spus, părțile nu pot să transforme neexecutarea contractului într-o adevărată condiție rezolutorie. Pe de о parte, executarea contractului constituie un efect esențial al contractului, și nu о simplă modalitate a obligațiilor. Pe de altă parte, dacă părțile ar stipula totuși о asemenea clauză, desființarea contractului nu s-ar produce ca urmare a neexecutării și a îndeplinirii celorlalte condiții necesare pentru aplicarea sancțiunii rezoluțiunii sau a rezilierii, ci numai pe baza manifestării de voință a uneia dintre părți, ceea ce ar avea valoarea unei condiții pur potestative din partea celui ce se obligă, obligația afectată de о asemenea condiție este nulă.

În contractele sinalagmatice cu executare succesivă, înțelegerea părților în sensul că oricare din ele poate să pună capăt contractului, prin voința sa proprie, ar avea semnificația unei clauze de denunțare unilaterală.

Concluzie

Găsindu-și о reglementare în multe acte normative, folosindu-se terminologie diferită, meritul noului Cod Civil al Republicii Moldova din 06 iunie 2002, este cel de uniformizare a regulilor generale, de instituire a unui regim comun în materie de rezoluțiune, reziliere și revocare a contractelor civile.

Tema nu-și pierde actualitatea sa, deoarece circuitul civil este într-o continuă dezvoltare, iar materia contractelor civile nu va fi lipsită de cazuri în care se va cere desființare a unui sau a altui contract. Pe de altă parte, se pune în discuție adeseori, problema revenirii consumatorului, ca parte la contract, la decizia de a încheia contractul, el fiind de cele mai multe ori într-o necunoaștere asupra efectelor juridice pe care le poate produce un contract la care doar a aderat sau nu este pe de plin informat cu privire la acesta.

Importanța temei о constituie faptul că prin noua reglementare, legiuitorul atribuie noțiunilor accepțiunii diferite, avînd sensuri largi, ceea ce generează problema interpretării acestor accepțiuni și determinării sensurilor exacte ale lor, deoarece de sensul lor vor depinde efectele ce se pot produce. De aceea autorul a prezentat în lucrare о abordare amănunțită a acestor accepțiuni, determinînd pentru fiecare locul în cadrul teoriei obligațiilor și raporturilor obligaționale.

Autorul a indicat în cazuri concrete, unde ar fi mai bine de utilizat о noțiune sau alta, considerînd că ar fi mai simplu de înțeles sensul dat prin lege și pentru a nu se face confuzii și interpretării greșite.

Autorul a luat cunoștință cu ceea ce interesează, în principal, în materia rezoluțiunii și rezilierii, este sensul lor restrîns, ca posibilități de desființare a contractului, fie cu efect retroactiv, fie doar pentru viitor, pentru motivul neexecutării contractului din culpa uneia dintre părțile contractului, cu condiția că cealaltă să nu fie vinovată ea singură.

În această accepțiune, rezoluțiunea și se prezintă ca fiind sancțiuni civile și modalități ale executării silite prin echivalent, care se aplică atunci cînd nu mai este posibilă executarea în natură (chiar și silită).

Totodată autorul a arătat și alte sensuri pe care îmbracă termenii, dar care își au locul în materia executării obligațiilor: de exemplu, pentru rezoluțiune în caz de forță majoră sau pentru vinovăția însuși a creditorului.

În ce privește revocare, aceasta este о instituție aparte, cu natură juridică diferită de rezoluțiune, chiar dacă ele au ca efect desființarea contractului cu restituirea bunului. Revocarea prezentîndu-se ca un beneficiu creat prin lege față de partea slabă a contractului, consumatorul, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Totodată, fiind interesați de domeniul de aplicare a rezoluțiunii și rezilierii, autorul a ajuns la concluzia că domeniul de aplicare a acestora nu se rezumă doar la contractele sinalagmatice, ci sunt aplicabile tuturor contractelor, și celor unilaterale (cum este donația).

La finele lucrării autorul menționează că neexecutarea contractului ce dă drept la rezoluțiunea sau reziliere nu produce ca efect, despăgubirea creditorului; repararea prejudiciului produs se va putea cere în mod paralel, în baza dispozițiilor generale de neexecutare a unei obligații, și nu ca efect al desființării contractului; reglementarea materiei în cazurile unor contracte speciale, prezentînd reguli specifice determinate de conținutul diferit al acestor contracte.

Bibliografie:

Legislație

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 (M. O, august 1994, nr.1, cu modificările și completările ulterioare).

Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 6 iunie 2002 (M.O, nr. 82-86 din 22 iunie 2002).

Codul Civil al RSSM din 26 decembrie 1964

Codul civil al României din 1865.

Codul civil al României din 2009

Codul civil german din 1896.

Codul civil francez din 1804.

Codul civil al Federației Ruse din 1994 și 1995.

Principiile contractelor comerciale internaționale, elaborate de Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (Unidroit).

Manuale

Alexandrenco D., Explicația teoretică și practică a Dreptului Civil Roman., vol VI, Iași, 1987.

Baieș S, Băieșu A., Cebotari V., Crețu I., Volcinschi V., Drept Civil, Drepturile Reale. Teoria Generală a Obligațiilor, 2005

Baieș S., Roșca N., Drept civil. Partea generală. Persoana
fizică. Persoana juridica, Editura „Tipografia Centrală", Chișinău, 2004.

Bloșenco A., Răspunderea civilă delictuală, Editura ARC, Chișinău, 2002.

Cosma D., Teoria Generală a Actului Juridic, București, Editura Științifică
1969.

Caciurenco A., Ajustarea contractului în cazul modificăii îmrejurărilor (hardship). Ghidul judecătorului în materie civila și comercială a Republicii Moldova. Instituții selectate, Chișinău, 2004.

Demetrescu P., Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Bucuresti, Editura Didactica și Pedagogica, 1966.

Dimitrescu G., Observațiuni asupra pactului compromisoriu expres, București.

Geamănu Gr., Drept internațional public, E.D.P., vol. II, 1983

Gribincea L., Dreptul comerțului internațional, Editura Reclama, Chișinău, 1999.

Gribincea L., Contractul comercial de vînzare-cumpărare internațională, Editura Reclama, Chișinău, 2002.

Hanga V., Mic Dicționar Juridic, București, Editura Lumina Lex 1999.

Hamangiu С. și alții, Tratat de drept civil roman, Vol. II, Editura All Beck, București, 2002.

Hamangiu C., Georgean N., Codul Civil adnotat cu doctrina franceză și
română și jurisprudență de la 1868 pînă la 1927, vol.VII, București, Editura Universala 1931.

Mămăligă S., Rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractului. Ghidul judecătorului în materie civilă și comercială a Republicii Moldova. Instituții selectate, Chișinău, 2004.

Minculescu A., Dicționarului Juridic de Comerț Exterior, București, Editura Științifică și Enciclopedica 1986.

Popescu T., Petre A., Teoria generală a obligațiilor, București, Editura Științifica, 1968.

Rădulețu S., Sauleanu L., Dicționar de expresii juridice latine, Editura Științifică, București, 1999.

R. Vonică. Drept Civil. Partea generală, București: Lumina Lex, 2001

Stătescu C., Bîrsan C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a Ш-a, Editura All Beck, București, 2000.

Stătescu C., Drept Civil. Teoria Generală a obligațiilor, Editura All Beck, București, 2002.

Stoica V., Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, București, Editura All Educational, 1997.

Urs I., Ancheni S., Drept Civil. Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor, vol.11, București, Editura Oscar Print, 2000.

Брагинский М., Витрянский В., Договорное право: Общие положения, М. «Статут»,1998.

Кибак Г., Бондарчук «Гражданское Право», ч II, Учебник, Кишинэу, 2000.

F. Jacques, A. Jean-Luc. Les obligations. Le rapport d'obligation. Paris: Armand Colin, 1999

G. H. Treitel An Outline of The Law of Contract

Pedamon Michel, Le contrat en droit allemand, Editura LGDJ, Paris, 1993.

Reviste, culegeri, articole

Cimil D., Poiraș I., Rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractelor civile. Revista Națională de Drept nr. 5/2004.

Cojocari E., Avocatul poporului din 2003, nr. 1, Prejudiciul contractual în diferite sisteme de drept.

Gribincea L., Rezoluțiunea și rezilierea contractului comercial de vînzare-cumpărare internațională. Revista Națională de Drept nr. 5/2002.

Koch R., The Concept of Fundamental Breach of Contract under the United Nations Convention on Contracts for the International Sale ofGoods (CISG). Review ofthe Convention on Contracts for the International Sale of Goods (CISG) 1998, Kluwer Law International.

Bibliografie:

Legislație

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 (M. O, august 1994, nr.1, cu modificările și completările ulterioare).

Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 6 iunie 2002 (M.O, nr. 82-86 din 22 iunie 2002).

Codul Civil al RSSM din 26 decembrie 1964

Codul civil al României din 1865.

Codul civil al României din 2009

Codul civil german din 1896.

Codul civil francez din 1804.

Codul civil al Federației Ruse din 1994 și 1995.

Principiile contractelor comerciale internaționale, elaborate de Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (Unidroit).

Manuale

Alexandrenco D., Explicația teoretică și practică a Dreptului Civil Roman., vol VI, Iași, 1987.

Baieș S, Băieșu A., Cebotari V., Crețu I., Volcinschi V., Drept Civil, Drepturile Reale. Teoria Generală a Obligațiilor, 2005

Baieș S., Roșca N., Drept civil. Partea generală. Persoana
fizică. Persoana juridica, Editura „Tipografia Centrală", Chișinău, 2004.

Bloșenco A., Răspunderea civilă delictuală, Editura ARC, Chișinău, 2002.

Cosma D., Teoria Generală a Actului Juridic, București, Editura Științifică
1969.

Caciurenco A., Ajustarea contractului în cazul modificăii îmrejurărilor (hardship). Ghidul judecătorului în materie civila și comercială a Republicii Moldova. Instituții selectate, Chișinău, 2004.

Demetrescu P., Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Bucuresti, Editura Didactica și Pedagogica, 1966.

Dimitrescu G., Observațiuni asupra pactului compromisoriu expres, București.

Geamănu Gr., Drept internațional public, E.D.P., vol. II, 1983

Gribincea L., Dreptul comerțului internațional, Editura Reclama, Chișinău, 1999.

Gribincea L., Contractul comercial de vînzare-cumpărare internațională, Editura Reclama, Chișinău, 2002.

Hanga V., Mic Dicționar Juridic, București, Editura Lumina Lex 1999.

Hamangiu С. și alții, Tratat de drept civil roman, Vol. II, Editura All Beck, București, 2002.

Hamangiu C., Georgean N., Codul Civil adnotat cu doctrina franceză și
română și jurisprudență de la 1868 pînă la 1927, vol.VII, București, Editura Universala 1931.

Mămăligă S., Rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractului. Ghidul judecătorului în materie civilă și comercială a Republicii Moldova. Instituții selectate, Chișinău, 2004.

Minculescu A., Dicționarului Juridic de Comerț Exterior, București, Editura Științifică și Enciclopedica 1986.

Popescu T., Petre A., Teoria generală a obligațiilor, București, Editura Științifica, 1968.

Rădulețu S., Sauleanu L., Dicționar de expresii juridice latine, Editura Științifică, București, 1999.

R. Vonică. Drept Civil. Partea generală, București: Lumina Lex, 2001

Stătescu C., Bîrsan C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a Ш-a, Editura All Beck, București, 2000.

Stătescu C., Drept Civil. Teoria Generală a obligațiilor, Editura All Beck, București, 2002.

Stoica V., Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, București, Editura All Educational, 1997.

Urs I., Ancheni S., Drept Civil. Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor, vol.11, București, Editura Oscar Print, 2000.

Брагинский М., Витрянский В., Договорное право: Общие положения, М. «Статут»,1998.

Кибак Г., Бондарчук «Гражданское Право», ч II, Учебник, Кишинэу, 2000.

F. Jacques, A. Jean-Luc. Les obligations. Le rapport d'obligation. Paris: Armand Colin, 1999

G. H. Treitel An Outline of The Law of Contract

Pedamon Michel, Le contrat en droit allemand, Editura LGDJ, Paris, 1993.

Reviste, culegeri, articole

Cimil D., Poiraș I., Rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractelor civile. Revista Națională de Drept nr. 5/2004.

Cojocari E., Avocatul poporului din 2003, nr. 1, Prejudiciul contractual în diferite sisteme de drept.

Gribincea L., Rezoluțiunea și rezilierea contractului comercial de vînzare-cumpărare internațională. Revista Națională de Drept nr. 5/2002.

Koch R., The Concept of Fundamental Breach of Contract under the United Nations Convention on Contracts for the International Sale ofGoods (CISG). Review ofthe Convention on Contracts for the International Sale of Goods (CISG) 1998, Kluwer Law International.