Modificarea Raportului de Foree Si a Sferelor de Influenta pe Plan Mondial Ca Efect al Crizei Economice Internationale

Cea mai gravă criză economică postbelică înregistrată de majoritatea economiilor lumii și, cu precădere a celor puternic industrializate, pare a se fi încheiat. La începutul anului 2010, atât responsabilii guvernamentali cât și majoritatea experților occidentali susțineau ieșirea marilor economii ale lumii din criză și excludeau posibilitatea recăderii în recesiune (așa numita criză în W).

După primele luni ale anului, când măsurile guvernamentale și injectarea masivă de fonduri în sistemul financiar și economie, pentru stimularea relansării și-au făcut simțite efectele, ritmul creșterii economice s-a încetinit, temerile privind recăderea în recesiune fiind din ce în ce mai des exprimate.

În luna iunie 2010, G. Soros avertiza că, departe de a se fi încheiat, criza financiară a intrat în cea de-a doua fază, iar efectele situației dezastruoase din Grecia și instabilitatea monedei euro vor fi resimțite în întreaga economie mondială. "Colapsul sistemului financiar este real, iar criza este departe de a se fi încheiat, am intrat în actul doi, când piețele financiare au început să-și piardă încrederea în guverne. Grecia și euro sunt în prim-plan, însă efectele pot fi simțite în întreaga lume", a declarat Soros. Criza financiară a obligat guvernele să treacă la reducerea deficitelor bugetare, însă este posibil ca băncile și economia să nu fie destul de puternice pentru a suporta aceste rectificări, arăta el, adăugând că, situația actuală aduce aminte de criza din 1930. "Keynes ne-a învățat că deficitele bugetare sunt esențiale pentru politicile ciclice, însă multe guverne trebuie să le reducă, sub presiunea piețelor financiare. Acest lucru ar putea împinge economia mondială către o criză dublă".

La începutul anului 2010, miliardarul american Bill Gates avertiza că o intervenție guvernamentală prea accentuată nu reprezintă un lucru pozitiv și i-a sugerat președintelui Barack Obama să-și orienteze politicile către obiective pe termen lung, precum educația, în vederea combaterii efectelor celei mai grave recesiuni de la Marea Criză din 1929.

“Când ai o asemenea criză financiară, îți trebuie ani să-ți revii. Bugetul este foarte, foarte dezechilibrat. Și chiar în condițiile în care economia își revine, fără schimbări în politica fiscală nu se va ajunge din nou la echilibru. Taxele vor trebui să crească, iar acordarea de drepturi salariale să fie moderată”, a adăugat el. “Avem o refacere lentă și toată lumea este frustrată de ritmul acestei reveniri. Dar nu cred că guvernul ar putea să schimbe ceva și, prin magie, să mărească viteza acestui proces. Dacă încerci să faci prea mult, asta poate duce la distorsionarea economiei. Rolul guvernului este mai degrabă unul pe termen lung, de exemplu, de a investi în educație”, a apreciat Bill Gates.

Cu ocazia reuniunii la nivel înalt G20 din Canada de la sfârșitul lunii iunie, participanții au apreciat utilitatea programelor de susținere și stimulare adoptate la nivelul UE și al statelor membre, cu deosebire al celor aflate în dificultate (Grecia, Spania, Portugalia) și au recunoscut necesitatea de a reechilibra creșterea economică la nivel global prin susținerea cererii interne și a comerțului în țările în dezvoltare.

"Economia mondială continuă să crească mai repede decât s-a anticipat, dar într-un ritm inegal, în funcție de țări și regiuni", s-a subliniat în cursul reuniunii. Cu această ocazie, deși nu s-au adoptat inițiative majore, s-au armonizat pozițiile privind necesitatea unor reforme financiare substanțiale, a întăririi sistemelor de reglementare și reducerea deficitelor bugetare. "Volatilitatea recentă de pe piețele financiare ne amintește că rămân provocări semnificative și subliniază importanța cooperării internaționale". Guvernele trebuie să "implementeze măsuri credibile, care susțin creșterea economică, pentru a asigura sustenabilitatea fiscală", au afirmat participanții, precizând că politicile trebuie să fie adaptate situației specifice a fiecărei țări.

Criza deficitelor bugetare din Europa a alimentat temerile că economia mondială va intra din nou în recesiune. "Salutăm măsurile hotărâte luate de Uniunea Europeană, de Banca Centrală Europeană și de FMI", au subliniat oficialii, referindu-se la fondul de stabilizare destinat țărilor din Zona Euro care se confruntă cu probleme din cauza datoriilor mari.

Ministrul sud-coreean de finanțe a apreciat că, temerile privind criza din Grecia, care riscă să se extindă și la alte țări, accentuează necesitatea urgentării eforturilor pentru reformarea sistemului de reglementare din domeniul financiar. De altfel, comunicatul final al reuniunii reafirma obiectivul de a lua decizii pentru consolidarea capitalului și lichidităților bancare până în luna noiembrie 2010 și implementarea reglementărilor până la sfârșitul anului 2012.

În comunicatul final se afirma că, politica monetară va viza în continuare stabilitatea prețurilor "și va contribui astfel la creșterea economică".
Menținerea obiectivului principal al participanților de stimulare a economiilor țărilor lor „a jucat un rol central în relansarea creșterii economice, dar temerile privind creșterea, în condițiile în care Uniunea Europeană face ajustările necesare ale politicilor, amenință să submineze ritmul relansării", afirma ministrul american de finanțe Timothy Geithner.

Referindu-se la o altă problemă controversată, declarația finală a reuniunii G-20 de la Toronto afirma că, există "o varietate de opțiuni politice" pentru a determina băncile să contribuie la costul programelor de salvare inițiate de guverne, dar nu a inclus instituirea unei taxe bancare globale. Statele Unite și principalele țări europene au exercitat presiuni pentru introducerea unei astfel de taxe, dar Canada și Australia s-au opus propunerii. Comunicatul subliniază că băncile ar trebui descurajate de la asumarea de riscuri în exces.

Liderii statelor industrialzate și ai principalelor state emergente nu reușesc să se pună de acord în privința strategiei adoptate în vederea relansării economice. Statele Unite susțin că trebuie continuate programele masive de investiții din partea statului, iar majoritatea statelor UE și Japonia, sunt de părere că, pe primul loc trebuie să fie reducerea deficitelor bugetare. „Țările cu deficite bugetare excesive trebuie le reducă, iar la nivel global trebuie să rezolvăm aceste dezechilibre", a declarat premierul Marii Britanii, David Cameron. Cererea președintelui american de a continua investițiile guvernamentale a fost respinsă de liderii europeni și cel al Japoniei, care au pus accentul pe reducerea cheltuielilor și chiar pe majorarea taxelor. Însă Obama a susținut că păstrarea stimulilor financiari și măsurile de austeritate nu se exclud reciproc.

S-a avansat opinia că bugetele trebuie reduse, pe termen lung, iar retragerea sprijinului financiar ar trebui realizată în mai multe etape. Portugalia, Spania și Grecia ar avea nevoie urgent de reduceri masive ale deficitelor bugetare, în timp ce Germania și Franța au spațiu de manevră și ar putea să se concentreze mai degrabă pe reducerea cheltuielilor, decât pe majorarea taxelor.

Experții occidentali sunt de părere că programele de austeritate pe care guvernele europene încearcă să le impună sunt prima încercare de a trăi potrivit posibilităților existente, iar renunțarea la aplicarea acestora ar fi o greșeală. Europenii nu vor putea să se întoarcă niciodată la nivelul cheltuielilor din trecut, din cauza declinului economiei mondiale, îmbătrânirii populației și presiunii exercitate asupra finanțelor publice de fondurile de pensii și asistență socială și medicală.

Barack Obama, anunțând începutul aplicării celei mai profunde reforme financiare din ultimii 70 de ani din SUA, a cerut celorlalti lideri mondiali să-i urmeze exemplul. "Trebuie să acționăm împreună dintr-un simplu motiv: criza ne-a dovedit, iar evenimentele continuă să ne demonstreze, că economiile noastre naționale sunt legate", a spus Obama.

În final, toți participanții la reuniunea G20 au fost de acord să își reducă la jumătate deficitele bugetare până în 2013 și să își stabilizeze situația datoriilor până în 2016, dând un semnal piețelor financiare că au o strategie serioasă pentru stoparea cheltuielilor. Rezultatul reuniunii de la Toronto a fost un compromis între două viziuni diferite asupra economiei mondiale, cea a Statelor Unite și cea a Uniunii Europene. SUA au avertizat că , punerea prea rapid în aplicare a planurilor de reducere a deficitelor ar putea provoca o nouă criză. În schimb, statele europene, în special Germania, avertizează că amânarea acestui lucru ar putea produce dezechilibre majore, rate ale dobânzii mai mari și chiar intrări în incapacitate de plăți.

La 21 iulie 2010, președintele american a promulgat „The Wall Street Reform and Consumer Protection Act” (sau Dodd-Frank financial reform legislation), ce urmează să reformeze în totalitate sistemul financiar american. Principalele măsuri cuprinse în lege privesc băncile și alte instituții financiare ce vor suporta costul implementării reformelor, sume estimate la aproximativ 19 miliarde de dolari.

Va fi înființată o agenție independentă de protecție financiară a consumatorilor, a cărei funcționare va fi finanțată din comisioanele plătite de bănci. "Cu toții am văzut ce se întâmplă dacă nu există supraveghere potrivită și transparență suficientă pe Wall Street. Aceste reforme vor face instituțiile de pe Wall Street mai responsabile, astfel încât să putem preveni o altă criză financiară precum cea de pe urma căreia ne revenim acum", a declarat Obama.

De altfel, consumatorii vor primi rapoarte de credit anual, în care va fi cuprinsă și o evaluare a posibilităților de a primi credite. În plus, va fi impusă o limită a comisioanelor pentru transferurile interbancare făcute de retaileri. În schimb, băncile vor avea responsabilitatea verificării solvabilității persoanelor sau firmelor care solicită împrumuturi.

Pentru a fi ajutate categoriile dezavantajate, proprietarii de locuințe care au intrat în somaj vor putea beneficia de împrumuturi cu dobânzi foarte mici, pentru a nu intra în incapacitate de plată și a-și pierde locuințele.

Va fi creat un consiliu format din zece membri, care să analizeze problemele financiare ale instituțiilor considerate "prea mari pentru a da faliment" și să decidă, când este cazul, dacă acestea merită sau nu salvate cu bani publici.

Încetinirea ritmului real de creștere a produsului intern brut al SUA în trimestrul II 2010 la 1,7%, comparativ cu un ritm real de creștere de 3,7% în primul trimestru, a alimentat sporirea temerilor privind o recădere în recesiune a economiei americane, ceea ce a determinat FED-ul (Sistemul Federal de Rezerve – Banca Centrală a SUA) să anunțe posibilitatea recurgerii la noi măsuri de politică monetară pentru stimularea economiei. Având în vederea că nivelul dobânzii de referință se menține în intervalul de 0 – 0,25% din decembrie 2008, perioadă ce se va extinde atât timp cât FED-ul consideră că economia americană are nevoie de o politică monetară relaxată (ceea ce le anihilează, practic, posibilitatea de a recurge la noi reduceri ale nivelului dobânzii de referință) oficialii Băncii Centrale au anunțat intenția de a apela din nou la programele de achiziții directe de ipoteci securitizate ce a fost proiectat să vină în ajutorul companiilor ipotecare și al pieței imobiliare. S-a hotărât investirea a peste 150 miliarde de dolari în titluri de capital derivate în baza unor ipoteci, dar și în titluri de debit emise de către Trezoreria americană, stopând în acest fel punerea în aplicare a programului de restrângere cu 2.300 miliarde de dolari a deținerilor pe care FED-ul le-a obținut în timpul recesiunii.

Biroul Național de Cercetare Economică (NBER-National Bureau of Economic Research) anunța la 20 septembrie 2010 că cea mai lungă recesiune din Statele Unite după al doilea război mondial s-a încheiat în luna iunie 2009. NBER, organism independent ce stabilește oficial fazele ciclurilor economice din Statele Unite, a declarat că economia americană a intrat în recesiune în luna decembrie 2007, pentru o perioadă care a durat 18 luni, încheiată în iunie 2009. Anterior, cele mai lungi perioade de recesiune de după de al doilea război mondial au fost între 1973-1975 și 1981-1982, ambele cu o durată de 16 luni. Deși ritmul relansării economiei a încetinit în trimestrul II 2010, la 1,7%, prea puțin pentru a reduce șomajul, după cum apreciau specialiștii, perioada aprilie-iunie 2010 reprezintă al patrulea trimestru consecutiv de creștere.

Totodată, experții OCDE au rectificat în scădere estimările privind creșterea economică în Statele Unite pentru 2010, de la 3,2% la 2,6%. Potrivit acestui studiu, spre deosebire de recesiunile anterioare, economia americană își va reveni greu după criza din 2007-2009 cu probleme ce se vor întinde pe o perioadă îndelungată, cu un șomaj la cote înalte, care va reveni la nivelul anterior crizei abia în 2013.

În ceea ce privește deficitul bugetar, menționează Raportul, Administrația ar trebui să implementeze măsuri care să vizeze consolidarea fiscală prin reducerea substanțială a deficitelor care, în final, să conducă la stoparea și apoi la schimbarea trendului de creștere a datoriei publice. Obiectivul pe care și l-a stabilit Administrația, de reducere a deficitului bugetar la 3% din PIB până în 2015, “este adecvat și lăudabil, dar viteza consolidării va depinde de evoluția economiei americane”, se subliniază în Raportul OCDE.

Datoria publică a SUA a atins nivelul istoric de 13.603,32 miliarde de dolari, potrivit datelor publicate de Ministerul de Finanțe (aproape 90% din PIB). Potrivit estimărilor FMI, datoria publică a guvernului federal ar urma să ajungă la 92,6% din PIB în 2010. Profesorul Anthony Sanders, de la Universitatea George Mason, susține că, dacă la datoria publică se adaugă și datoriile organismelor de refinanțare ipotecară, datorii garantate de statul federal, datoria SUA trece în acest moment de 110% din PIB.

Președintele FED, Ben Bernanke, apreciază că deficitul bugetar reprezintă o amenințare reală și tot mai puternică pentru economie, iar reducerea acestuia va necesita "sacrificii și decizii foarte dificile. Amenințarea la adresa economiei noastre este reală și în creștere, ceea ce reprezintă un motiv suficient pentru ca responsabilii cu politica bugetară să pună la punct un plan credibil de reducere a deficitelor pe termen mediu".

SUA se confruntă cu creșterea deficitului bugetar, pe fondul crizei economice și al îmbătrânirii populației, ce pune în pericol sistemul public de asigurări de sănătate și de pensii. "În acest moment, nu încape îndoială că înfruntarea acestor provocări va presupune ca responsabilii politici și populația să ia decizii foarte dificile și să accepte sacrificii", a mai adăugat Bernanke. Anterior, el a declarat că Statele Unite vor trebui să aleagă între impozite mai mari, modificări ale programelor de ajutor de șomaj și securitate socială, cheltuieli publice mai mici sau un mix al acestor măsuri.

SUA au înregistrat un deficit bugetar record de 1.416 miliarde de dolari în exercițiul bugetar 2008-2009, ceea ce reprezintă 10% din produsul intern brut. În primele 11 luni ale exercițiului financiar 2009-2010, care s-a încheiat la 30 septembrie 2010, deficitul s-a situat la 1.260 miliarde  dolari (circa 9% din PIB). Administrația s-a angajat să reducă la 4,3% din PIB deficitul în 2012-2013, contând pe o relansare economică puternică.

Departamentul american al Muncii anunța la 8 octombrie 2010 că, în luna septembrie sectorul privat a creat 64.000 de noi locuri de muncă, în scădere față de 67.000 în august și 107.000 în iulie. În total, economia a pierdut 95.000 de locuri de muncă în septembrie și 4 milioane în ultimele 6 luni. Rata șomajului s-a menținut la 9,6% din totalul populației active.

În încercarea de a crea noi locuri de muncă, președintele Barack Obama a cerut creșterea investițiilor în infrastructură. Pachetul, în valoare de 50 de miliarde de dolari face parte dintr-un program ce se va desfășura pe parcursul a șase ani, destinat construirii, reparării sau întreținerii infrastructurii. Administrația susține că programul va ajuta la crearea de locuri de muncă, în special pentru clasa de mijloc, în construcții, producție de bunuri și comerț.

Deși din ce în ce mai contestat din cauza politicilor economice promovate în vederea ieșirii din criză, sunt și economiști care suțin măsurile inițiate de președintele Barack Obama. Potrivit unui studiu realizat de Moody’s Analytics în colaborare cu Universitatea Princeton, actuala criză financiară mondială ar fi determinat o recesiune economică ce ar fi depășit-o în amploare pe cea din anii '30 dacă Administrația americană nu ar fi acordat economiei ajutorul financiar în valoare de 1,7 mii de miliarde de dolari. Economistul șef al Moody's, Mark Zandi și profesorul universitar de la Princeton, Alan Blinder susțin că, ajutorul financiar acordat marilor companii pentru a le ajuta să iasă din criză a salvat 8,5 milioane de americani de șomaj și a făcut ca scăderea absolută a produsului intern brut din 2009 să se limiteze la 2,4% față de o „prăbușire” de 7,4%, cât ar fi înregistrat economia americană în lipsa acestor măsuri. În plus, se afirmă că această criză s-ar fi prelungit până în 2011, iar rata șomajului ar fi urcat la 16,5%, față de 9,7% cât este în prezent.

Dacă cea mai puternică economie a lumii, Statele Unite ale Americii, a reușit să iasă din recesiune la sfârșitul primului semestru al anului 2009 și și-a menținut creșterea economică la valori pozitive, deși în încetinire de ritm, în a doua parte a anului 2010, cea de-a doua economie a lumii, Japonia pare a nu-și reveni în totalitate din “cea mai gravă criză din perioada postbelică”, după cum afirma ministrul nipon pentru politică economică și bugetară, economia Japoniei fiind în opinia sa “literalmente distrusă” la începutul anului 2009.

Pe ansamblul anului 2009, produsul intern brut al Japoniei a înregistrat o scădere reală de 5,2%, după reducerea cu 1,2% marcată în 2008. Relansarea economiei americane din a doua jumătate a anului 2009 a impulsionat economiile țărilor asiatice axate pe export. “Așa cum recesiunea americană a determinat o cădere puternică a creșterii economiilor asiatice, pe fondul înghețării comerțului și finanțelor internaționale, normalizarea mediului economic american a determinat relansarea producției industriale asiatice. Din acest motiv, redresarea activității economice a fost mai rapidă în economiile din Asia axate pe export, care au fost lovite cel mai puternic la finele anului 2008.

În luna martie 2009, deflația a revenit în Japonia, unde prețurile de consum, exceptând cele ale produselor alimentare proaspete s-au redus cu 0,1% (ritm anual). Scăderea prețurilor la mai puțin de doi ani după încheierea unei lungi perioade de deflație (între 1997 și 2007) a fost prognozată de majoritatea analiștilor, care anticipau o accelerare în perioada următoare, astfel încât, în 2009 nivelul deflației s-a situat la -1,4%, comparativ cu o creștere pozitivă a indicelui prețurilor de consum în 2008, de 1,4%.

Valoarea pachetelor de măsuri financiare și fiscale acordate în 2009 de guvernul japonez pentru ieșirea din criza economico-financiară s-a ridicat la 297,5 miliarde dolari (6,0% din PIB).

Spre sfârșitul anului 2009, relansarea economiilor asiatice a reprezentat un sprijinit pentru producătorii japonezi. Exporturile japoneze către țările din regiune au crescut cu 31% în decembrie, cel mai mare ritm de creștere din ultimul deceniu, determinând înlocuirea Statelor Unite cu China pe poziția de principală destinație a exporturilor japoneze. În același timp și cererea din Statele Unite a crecut, după ce economia americană a înregistrat în ultimul trimestru al anului trecut cel mai rapid ritm de creștere din ultimii șase ani, de 5,6%.

Cu toate acestea, oficialii Băncii Centrale a Japoniei nu s-au declarat la începutul anului 2010 încrezători în caracterul sustenabil al creșterii economice. Kazuo Momma, cel mai important economist al Băncii Japoniei, subliniind faptul că "mai sunt multe lucruri de făcut" înainte ca cererea internă să fie aptă să determine și să susțină creșterea economică, fără sprijinul artificial al unui pachet de stimulente economice.

În cursul anului 2009, Japonia a reușit să își mențină poziția în fața Chinei, ca a doua economie mondială, după cea a Statelor Unite, poziție câștigată în 1968, ca urmare a creșterii exporturilor și a cheltuielilor de consum. În al II-lea trimestru al anului 2010, ritmul creșterii economiei nipone s-a încetinit la numai 0,4% (ritm anualizat). Această încetinire a fost determinată, potrivit analiștilor economici, de măsurile de austeritate adoptate de guvernul de la Tokyo, astfel încât, chiar dacă exporturile s-au menținut ridicate, nu au mai reușit să determine o creștere economică atât de rapidă cât se anticipase (de 2,3% ritm anual).

Aceste rezultate coboară Japonia pe locul 3 în ierarhia mondială a puterilor economice, locul doi fiind ocupat de China. Produsul intern brut al economiei japoneze se cifrează la 1.288 miliarde de dolari, (comparativ cu cel al SUA, de 14.000 miliarde de dolari și cel al Chinei, care a atins 1.337 miliarde de dolari). În plus, subliniază experții occidentali, în timp ce populația Japoniei îmbătrânește, China se află în plin proces al unei urbanizări industriale de proporții, cu o populație tânără și dornică de a învăța și munci în industriile transferate în ultimele decenii din țările dezvoltate. (China a avut în 2009 o creștere a PIB de 8,7% și a întrecut Germania ca cel mai mare exportator mondial. De asemenea, SUA au rămas în urma Chinei, ca țara cu cea mai mare piață auto).

În luna august 2010, rata șomajului s-a situat la 5,1% din totalul populației active (în scădere față de 5,2% în iulie și 5,6% în iulie 2009, dar cu mult peste nivelul de 4,2% înregistrat la începutul anului 2009). Numărul șomerilor s-a redus în august cu 70.000, populația activă aflată în căutarea unui loc de muncă cifrându-se la 3,34 milioane de persoane.

Excedentul comercial al Japoniei a înregistrat în luna august 2010 o scădere drastică atât față de excedentul obținut în luna precedentă (103,2 miliarde yeni față de 802 miliarde yeni în iulie) cât și față de aceeași perioadă din 2009 (când s-a înregistrat un excedent de 165,2 miliarde yeni).

Sold balanță comercială a Japoniei (miliarde yeni)

Exporturile au rămas singura cale de redresare economică, după ce eforturile guvernului de majorare a consumului intern sunt anihilate de datoria publică. Continuarea tendinței crescătoare a exporturilor este periclitată de întărirea yenului care s-a apreciat cu ?% în fața dolarului de la începutul anului 2010. În septembrie, yenul a atins cea mai ridicată cotație față de dolar din ultimii 15 ani, (81,8 yeni/dolar). Acest fapt a determinat Banca Japoniei să intervină pe piață pentru prima oară din 2004, pentru a stopa ascensiunea yenului care pune serios sub semnul întrebării exporturile nipone.

După intervenția din 15 septembrie a autorităților monetare nipone pe piața valutară, rezervele valutare ale Japoniei au crescut pentru a patra lună consecutiv, până la nivelul record de 1.110 miliarde dolari. Nivelul rezervelor (al doilea ca mărime după cel al Chinei) este superior celui din august, de 1.070 miliarde dolari și cel mai ridicat după nivelul record din noiembrie 2009. De asemenea, rezervele de aur s-au ridicat la 32,16 miliarde dolari.

Pentru susținerea măsurilor de stimulare a economiei, în septembrie, Partidul Democrat a inițiat introducerea unui buget suplimentar de până la 55 miliarde de dolari. Această măsură subliniază îngrijorarea guvernului nipon legată de stagnarea economiei japoneze, în condițiile în care competitivitatea acesteia pe piețele externe a scăzut, iar moneda națională se apreciază, impunând-se astfel măsuri suplimentare intervenției Băncii Centrale .

Naoto Kan, primul ministru al Japoniei și un susținător al măririi dobânzii de politică monetară, a avertizat că Japonia ar putea deveni o a doua Greciei, arătâdu-se reticent în privința adoptării unor măsuri fiscale agresive, din cauza temerii de a nu amplifica și mai mult datoria publică a țării. Drept urmare, guvernul este în situația de a fi forțat de către partidele de opoziție să stimuleze economia.

Anterior, guvernul adoptase un nou plan de sprijinire a economiei în valoare de circa 12 miliarde de dolari, destinat creării a 200 de mii de locuri de muncă și contracarării efectelor negative ale deflației și aprecierii monedei naționale. Totuși, efectul intervenției unilaterale asupra yenului se estimează ca va fi unul limitat, iar guvernul se găsește sub presiune pentru identificarea altor soluții de stimulare a economiei. "În mod evident, economia are nevoie de sprijin", declara Robert Feldman, director la Morgan Stanley din Tokyo, adăugând că guvernul trebuie să implementeze reforme structurale pe termen lung în diverse sectoare, începând cu agricultura și până la sistemul de sănătate, pentru a încuraja competiția.

Creșterea datoriei publice, un nou pericol al recăderii în criză

În primăvară, experții FMI atenționau că, după diminuarea riscurilor cauzate de căderea piețelor financiare și recesiunea mondială, sistemul financiar mondial se va confrunta cu un nou pericol – și anume creșterea datoriei statelor. “Deoarece creșterea economică a devenit mai puternică, amenințările asupra stabilității financiare mondiale s-au atenuat, însă temerile pe care le suscită riscurile suverane ale țărilor dezvoltate ar putea compromite progresele înregistrate pe planul stabilității și prelungi restricționarea creditului”, se menționează în Raportul FMI.

Totodată, FMI a avertizat Japonia în legătură cu ritmul rapid de creștere a datoriei publice, care a ajuns la 200% din PIB. "Chiar dacă problemele Japoniei nu sunt comparabile cu cele ale Greciei, vulnerabilitatea bugetară a Japoniei poate crește la niveluri foarte ridicate", a declarat directorul general adjunct al FMI, Naoyuki Shinohara. Japonia are cel mai mare grad de îndatorare dintre statele dezvoltate, însă circa 95% din datorii sunt deținute de creditori niponi, ceea ce reduce riscul apariției unei crize internaționale. Pe de altă parte, ritmul de deteriorare a finanțelor publice este mare, a avertizat Shinohara.

Datoria publică a Japoniei a ajuns, la finele lunii iunie a.c, la 900.000 miliarde de yeni (circa 10.975 miliarde de dolari) cea mai mare datorie înregistrată vreodată de un stat, făcând din Japonia țara puternic industrializată cea mai îndatorată din lume, datoria sa atingând aproape 200 la sută din PIB. Această enormă datorie, subliniază analiștii, este rezultatul  angajării țării în multiple planuri extrem de costisitoare ce au vizat relansarea economică, planuri  ce au fost puse în aplicare începând din 1990, după repetatele crize economice cu care s-a confruntat, fie din cauze interne, fie externe.

Deși această imensă datorie  este greu de rambursat, guvernele  japoneze ce s-au succedat în acești ani, susțin analiștii, au găsit o soluție proprie – emiterea de  obligațiuni de stat pentru a acoperi în fiecare an bugetul deficitar. Aproape jumătate din cheltuielile generale ale statului sunt acoperite din împrumuturi. Actualul guvern de centru-stânga condus de Naoto Kan s-a văzut nevoit, totuși, să ia măsuri urgente și severe pentru plafonarea  contractării de împrumuturi:  instituirea unei mai mari rigurozități la colectarea impozitelor, combaterea evaziunii fiscale și promițând o  reformare drastică  a sistemului fiscal actual, pe care-l consideră inadecvat.  Japonia și-a putut permite până acum excese în privința recurgerii la împrumuturi, întrucât mai bine de nouă zecimi din bonurile de Trezorerie sunt cumpărate – cu garanții – de către instituții și chiar de cetățenii japonezi, ceea ce limitează riscul falimentării statului. Evaluări nu numai ale economiștilor japonezi,  au demonstrat că dacă nu s-ar fi recurs la economiile japonezilor și la vânzarea de titluri de stat, falimentul  Japoniei  ar fi intervenit în mod sigur până în 2011.

O înăsprire a supravegherii sistemului bancar

Autoritățile financiare din 27 de țări, inclusiv Ben Bernanke, președintele băncii centrale americane (FED) și Jean-Claude Trichet, președintele Băncii Centrale Europene, încearcă să determine noile constrângeri la care ar urma să fie supus sectorul bancar. Dezbaterile privitoare la așa-numitele reguli Basel III au sporit tensiunile de pe piețe, deja perturbate de provocările create de creșterea datoriile suverane a multor state.

Pe termen lung, dacă noile reglementări vor funcționa corect, băncile vor fi mult mai capabile să absoarbă șocuri violente, iar șansele izbucnirii unei noi crize asemănătoare celei cu care lumea s-a confruntat în ultimii trei ani vor scădea. În același timp, însă, noile reglementări vor face sectorul bancar mai puțin profitabil. Conform unor predicții, creșterea economică ar putea avea chiar de suferit dacă băncile își restrâng creditarea pentru a constitui rezerve mai mari.

Noul acord obligă băncile din întreaga lume să își constituie un capital echivalent cu 7% din activele cu grad mare de risc, în creștere de la doar 2% cât prevăd actualele norme. Băncile au la dispoziție opt ani pentru a îndeplini noile cerințe, iar în unele cazuri s-au acordat chiar și 13 ani.

Bancherii avertizează că vor da mai puține credite. Decizia luată de Comitetul Basel este corectă, în opinia bancherilor, însă presiunea care se pune acum pe bănci pentru a-și tripla capitalul ar putea să le scadă capacitatea de a acorda împrumuturi, așa cum s-a întamplat și în 1988, când la Basel s-a decis un nou standard pentru sistemul bancar.

FMI apreciază că autoritățile de reglementare din sistemul financiar trebuie să acționeze mai agresiv pentru a împiedica băncile și alte instituții financiare să-și asume riscuri în exces. În perspectiva reuniunii la vârf de la Seoul din noiembrie 2010 a G-20, când se vor analiza propuneri referitoare la reglementarea sistemului financiar, inclusiv noile reglementări internaționale elaborate de Comitetul de la Basel pentru Supraveghere Bancară (Basel III), FMI face apel la luarea de angajamente politice a SUA, Uniunii Europene și a statelor din Asia pentru dezvoltarea unor planuri de gestionare a situațiilor băncilor sau instituțiilor financiare transnaționale cu probleme.

Către un nou acord monetar internațional?

Deprecierea continuă a cursului dolarului american față de principalele valute (și implicit a yuanului, care este legat de moneda americană) a determinat tensiuni pe piețele valutare internaționale. „Nivelul actual al cursului yuanului și dolarului nu reflectă valoarea reală a monedelor naționale ale Chinei și SUA”, afirma purtatorul de cuvânt al cancelarului Germaniei, Angela Merkel.

Aceste comentarii vin pe fondul deprecierii dolarului, care a ajuns la minimul ultimelor opt luni în raport cu moneda unică europeană, și a temerilor legate de izbucnirea unui „război al valutelor” între euro, dolar, yuan și yenul japonez. Dolarul este supus unor puternice presiuni pe piețele internaționale în condițiile în care FED-ul va pune în aplicare un nou set de măsuri de stimulare a economiei, iar injecția de noi dolari va reduce și mai mult cursul monedei americane.

În timp ce Administrația Obama continuă disputa cu liderii de la Beijing privind deprecierea artificială a  monedei chineze, un număr crescând de țări abandonează regulile pieței libere care au dominat comerțul mondial în ultimele decenii și încep să joace după „regulile chineze".

Recent, Camera Reprezentanților a votat un proiect de lege care susține că rata de schimb a yuanului reprezintă o subvenție deghizată, riscând să reaprindă diferende mai vechi dintre Washington și Beijing pe tema schimburilor comerciale. Textul ar putea deschide calea introducerii unei taxe vamale suplimentare asupra produselor importate din China, legea propusă permițând Departamentului  american al Comerțului  să aplice taxe vamale compensatorii, dacă se dovedește – conform criteriilor OMC – că un guvern acționează asupra cursului de schimb și contribuie în acest mod la „subvenționarea" exporturilor.

Ultimele săptămâni din septembrie și începutul lunii octombrie 2010, spectrul unui “război al valutelor” a agitat piețele valutare, care se tem de consecințele negative asupra schimburilor internaționale, în contextul economic al ieșirii din criză. Ministrul brazilian de finanțe, Guido Mantega, a fost primul care a folosit public formula „războiul valutelor", evocând măsurile unilaterale luate de numeroase state pentru a împiedica aprecierea monedelor lor, în primul rând China, care menține deliberat yuanul la un nivel scăzut pentru a-și  susține exporturile. Japonia, Coreea de Sud, Brazilia și Elveția au intervenit, la rândul lor, pentru a stopa evaluarea monedelor lor naționale. Chiar și Statele Unite, care, fără a interveni direct pe piețele valutare, mențin condiții de creditare care favorizează o scădere a biletului verde.

Dominique Strauss-Kahn, directorul general al FMI, apreciază că guvernele riscă un război al valutelor dacă vor încerca să utilizeze cursurile de schimb valutar pentru rezolvarea problemelor interne. „A început să circule ideea că valutele pot fi utilizate ca arme în politica economică. Transpusă în fapte, o astfel de idee ar reprezenta un risc foarte serios pentru relansarea economiei mondiale. O astfel de abordare poate avea un impact distructiv și de durată".

În aceste condiții, responsabilii europeni sunt deosebit de prudenți. Euro a atins la 8 octombrie nivelul 1,3933, care îngrijorează țările exportatoare, în special Franța. Turbulențele de pe piețele valutare au alarmat și băncile. Organizația mondială a băncilor (IIF- Institut of International Finance), care grupează 420 de  bănci, a lansat un semnal de alarmă, cerând  marilor puteri economice să elaboreze un „pact mondial" al valutelor  pentru reechilibrarea economiei mondiale și a avertizat că, lipsa coordonării ar putea antrena înmulțirea măsurilor protecționiste. Așa cum declara Charles Dallara, director general al IIF, o reechilibrare ar trebui să fie susținută de „angajamente puternice de control al deficitelor bugetare în SUA și de reforme structurale în Europa".

Cu ocazia întâlnirii la nivel înalt UE-Asia, de la Bruxelles din 4-5 octombrie 2010, responsabilii europeni și-au sporit presiunile asupra Chinei pentru aprecierea cursului de schimb al yuanului. Pentru că riscul unui război al valutelor afectează în mod special euro, care, spre deosebire de yuan sau dolar se apreciază, în timp ce UE traversează o gravă criză de încredere ca urmare a situației din Grecia (la care se adaugă, Spania, Portugalia și, mai nou și Irlanda).

„Trăim în secolul XXI fără o ordine monetară și, pe plan mondial nu avem un organism unde să putem dezbate problemele monetare", declara la summit președintele Franței, Nicolas Sarkozy, pledând pentru „o nouă ordine monetară". Problema unei noi ordini monetare face parte din prioritățile lui Sarkozy fixate pentru perioada președinției franceze a G-20, pe care o preia pe 12 noiembrie. Subiectul va domina și reuniunea anuală a miniștrilor de Finanțe din cele 187 de state membre ale FMI, la Washington.

Economia mondială post-criză. Se schimbă centrele de putere?

La peste doi ani de la prăbușirea băncii Lehman Brothers, FMI susține că sistemul financiar rămâne "calcâiul lui Ahile" pentru relansarea creșterii economice mondiale. Drept urmare, oficialii FMI recomandă statelor să mențină sprijinul pentru sectorul financiar. Fondul avertizează că riscurile determinate de creșterea datoriilor suverane se mențin la un nivel ridicat, întrucât piețele continuă să își concentreze atenția pe datoriile publice ridicate.

FMI a revizuit în scădere estimările privind costurile crizei de la 2.800 de miliarde de dolari anul trecut la 2.200 miliarde dolari în raportul din octombrie. Se subliniază faptul că sistemele financiare cele mai expuse sunt cele ale regiunilor bogate: Uniunea Europeană, Japonia și SUA.

Raportul “de toamnă” al FMI din octombrie 2010 subliniază faptul că, procesul de relansare a economiei mondiale în urma celei mai severe crize economico-financiare din ultimele decenii s-a intensificat în prima jumătate a anului curent. Conform estimărilor, economia mondială a crescut într-un ritm anualizat de 5,25% în primul semestru, evoluție ușor superioară previziunilor elaborate în luna iulie.

Cu toate acestea, ritmul acestui proces de relansare economică diferă de la o regiune la alta fiind un proces fragil, cu o distribuție inegală: economiile dezvoltate au înregistrat o creștere anualizată de 3,5% (un ritm redus, având în vedere dimensiunea crizei economice) în timp ce economiile emergente au avansat într-un ritm real de creștere de 8%. Se remarcă economiile din Asia și America Latină, care au înregistrat ritmuri de creștere de 9,5% și, respectiv, 7%. Pe de altă parte, economiile Statelor Unite și Japoniei au marcat o încetinire pronunțată în trimestrul II.

            În acest context, FMI a majorat previziunile de evoluție a economiei mondiale în 2010, de la 4,6% (potrivit previziunilor din luna iulie) la 4,8%. Economiile dezvoltate ar urma să crească cu 2,7%, în timp ce pentru economiile emergente și în dezvoltare noile previziuni indică o accelerare a ritmului, de 7,1%.

            Cu toate acestea, au fost reduse semnificativ previziunile cu privire la evoluția economiei americane în 2010 la 2,6%. Pe de altă parte, previziunile cu privire la economia Zonei Euro în 2010 au fost majorate la 1,7%.

            Pentru anul 2011 FMI prognozează o ușoară încetinire a economiei mondiale la 4,2% ritm anual (revizuire în scădere comparativ cu previziunile din iulie), ritmuri reale de creștere de 2,2% pentru statele dezvoltate, respectiv 6,4% pentru economiile emergente și în dezvoltare.

           Se observă o încetinire ușoară a economiei mondiale pe termen scurt, acest proces urmând să fie observat atât la nivelul economiilor dezvoltate cât și al celor emergente. Printre principalii factori de risc cu privire la evoluția economiei mondiale pe termen scurt FMI menționează: atenuarea ritmului de refacere a stocurilor de către companii, retragerea treptată sau încheierea programelor de stimulare, incertitudinile de pe piețele financiare (criza finanțelor publice, finanțarea băncilor, nefinalizarea reformei sistemului financiar, ajungerea la scadență a unor datorii importante în țările vulnerabile din punct de vedere bugetar).

            Pe termen mediu principalii factori de risc pentru evoluția economiei mondiale menționați de FMI sunt: deteriorarea fundamentelor macroeconomice în economiile dezvoltate comparativ cu economiile emergente, proces amplificat de criza financiară; stagnarea procesului de echilibrare a economiei mondiale.

Cu toate acestea, FMI atrage atenția cu privire la factorii de risc pentru acest scenariu: o relansare economică durabilă este dependentă de cele 2 procese de echilibrare (între cererea guvernamentală și cererea privată la nivelul țărilor dezvoltate și între cererea externă și cererea internă la nivelul economiilor emergente și în dezvoltare). Experții FMI consideră că principala problemă economico-socială la nivel global este rata ridicată a șomajului (în prezent existând circa 210 milioane de șomeri, în creștere cu 30 milioane, comparativ cu 2007, înainte de declanșarea crizei, cea mai mare contribuție la această evoluție fiind determinată de economiile dezvoltate).

           Raportul mai atrage atenția asupra menținerii problemelor din sectorul financiar-bancar, cu impact nefavorabil pentru creditare. Stabilitatea sistemului financiar internațional a fost afectată pe parcursul trimestrului II de declanșarea crizei finanțelor publice: cotațiile acțiunilor au înregistrat scăderi de 10%-15% pe majoritatea piețelor de capital; primele de risc pe piețele de obligațiuni au crescut semnificativ. Cu toate că în ultima perioadă am asistat la semnale de normalizare a funcționării sistemului financiar internațional, FMI menționează o serie de factori de risc: vulnerabilitatea la șocuri de încredere, dependența de măsurile de susținere a guvernelor și a băncilor centrale, necesitatea recapitalizării instituțiilor (în special la nivelul Zonei Euro).

Mai sunt subliniate principalele provocări pentru economiile dezvoltate: reforma sistemului financiar (mai ales că acest sector se menține vulnerabil la șocuri), consolidarea situației financiare a consumatorilor, stabilizarea și reducerea datoriei publice. Astfel, politicile macroeconomice din aceste state ar trebui să fie orientate către stimularea cererii private, reforma sectorului financiar și consolidarea bugetară (prin implementarea de planuri credibile de ajustare).

Pe de altă parte, la nivelul economiilor emergente principala provocare macroeconomică o reprezintă dependența de cererea din economiile dezvoltate. Astfel, politicile macroeconomice din aceste state ar trebui să fie orientate spre susținerea cererii interne, inclusiv prin mecanismul flexibilității cursului de schimb.

Criza a mutat centrele de putere dinspre statele dezvoltate către cele emergente. Peste un deceniu, China, Brazilia, India și Rusia vor deveni puteri economice recunoscute. În ultimii trei ani, guvernele marilor state ale lumii au dat testul de administrare a crizei. Schimbările care au loc la nivel mondial au modificat harta puterilor economice.

După trei decenii de creștere spectaculoasă, produsul intern brut al Chinei l-a depășit pe cel al Japoniei. A devenit, astfel, a doua putere economică mondială după Statele Unite. Liderii chinezi dau exemplul Japoniei drept un model care nu trebuie urmat. Argumentele sunt de partea lor. Japonia se confruntă cu o datorie publică uriașă și are nevoie de o restructurare financiară urgentă.

Totuși, diferențele dintre cele două țări sunt vizibile în nivelul de trai și în puterea de cumpărare. Venitul pe locuitor în Japonia este mai mare de 40.000 de dolari, în timp ce în China este de doar 4.200 de dolari.

Potențialul uriaș al Chinei este imposibil de subestimat, se vorbește tot mai mult de "sfidarea chineza" și un număr mare de analiști încearcă să prevadă consecințele acestei ascensiuni a unei noi mari puteri mondiale. Chiar dacă, inevitabil, China va cunoaște perioade de criză și chiar declin, acestea par să se situeze destul de departe în viitor.

Cu siguranță, revirimentul economiei globale este strâns legat de cea mai puternică economie a lumii. În Statele Unite, reluarea creșterii economice rămâne fragilă și există temeri legate de o nouă recesiune. La începutul lunii septembrie, Nouriel Roubini aprecia că, economia mondială nu se poate decupla de la consumatorul american. “În Europa, Germania este puternică, însă în restul continentului situația este destul de precară. Restul lumii nu se poate descurca fără sprijinul consumatorului american”.

În pofida eforturilor și strategiilor de tip Lisabona 2010, Uniunea Europeană nu reușește să-și recâștige dinamismul, competitivitatea și poziția pe care le-a avut cândva în economia mondială.