Modificarea Constitutiei de la 1866 Pana la Sfarsitul Primului Razboi Mondial
Modificarea Constituției de la 1866 până la sfârșitul Primului Război Mondial
Cuprins
Introducere
Capitolul 1
Tratatul de la Berlin și realizarea primei modificări a textului Constituției de la 1866
Capitolul 2
Premisele realizării celei de-a doua modificări a Constituției de la 1866 și consecințele sale
Capitolul 3
Regele Ferdinand I și modificarea Constituției de la 1866 în timpul Primului Război Mondial
3.1. Readucerea în discuție de către liberali a reformelor agrară și electoralăși încercarea acestora de modificare a constituției în anul 1914
3.2. Ultima revizuire a Constituției de la 1866 și influența sa asupra soldaților români în vara anului 1917
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Lucrarea de față reprezintă o amplă încercare de prezentare a revizuirilor aduse “Pactului fundamental de la 1866”, ale căror efecte au contribuit treptat la modernizarea societății românești, întreprinsă de elita politică încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Actul constituțional de la 1866 a reprezentat pentru societatea românească temelia, pe care s-a construit edificiul național modern, principiile, drepturile și libertățile înscrise în textul său, evidențiind cu deosebire dorințele acesteia de a se depărta de reflexele de tip oriental și de a se adapta valorilor politice, economice și culturale moderne occidentale. Constituția de la 1866 adoptată de Adunarea Constituantă la 29 iunie 1866 și publicată două zile mai târziu în Monitorul Oficial(1 iulie 1866) a reprezentat pentru istoria politică a românilor prima lege fundamentală a statului în adevăratul sens al cuvântului, deoarece ea a rezultat în urma compromisului dintre cele două categorii politice antagonice-liberalii și conservatorii-și fără nicio intervenție din partea Marilor Puteri așa cum s-a întâmplat în cazul celorlalte acte cu valoare constituțională de la 1831-1832 (Regulamentele Organice) și până la 1866 (ultimul act cu valoare de constituție înainte de venirea lui Carol I fiind Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris adoptat în anul 1864). Merită menționat cu deosebire faptul că, în cadrul procesului de adoptare a textului constituției, oamenii politici conservatori, deși erau majoritari în Adunare, au acceptat principiile drepturilor și libertăților cetățenești circumscrise sferei liberalismului democratic. Potrivit lui Tudor Drăganu Pentru a face operant acest compromis, constituția de la 1866 a împrumutat cele mai multe din reglementările ei privitoare la organizarea de stat și la drepturile și libertățile fundamentale cetățenești din una din cele mai avansate constituții ale timpului: Constituția belgiană de la 1831. În ceea ce privește modelul după care s-au ghidat oamenii politici români, când au adoptat constituția există o problemă mult discutată în istoriografia de specialitate, acceptându-se în general, drept model, Constituția Belgiană de la 1831, ale cărei articole au fost adaptate realităților românești. Au existat istorici și juriști, care au avut aceeași opinie despre originea Constituției de la 1866, potrivit căreia aceasta ar fi fost redactată exclusiv după modelul belgian de la 1831. Aceștia au fost Nicolae Iorga, potrivit afirmației căruia Constituția de la 1866 este izvorâtă dintr-o simplă traducere a unei constituții apusene; ea nu are absolut nicio legătură cu trecutul nostru propriu și nu reprezintă nicio elaborațiune particulară nouă, A. D. Xenopol, după părerea căruia actul fundamental de la 1866 a fost luat după cel belgian, fiind cel mai liberal din Europa, George Alexianu, care considera actul fundamental tradus în întregime după Constituția belgiană de la 1831, noul proiect supus aprobării domnitorului, care-i aduce însemnate modificări, este depus în adunarea electivă și votat în ședința de la 29 iunie 1866, Andrei Rădulescu, care afirma că Constituția de la 1866 este luată în mare parte după cea belgiană, în redacția de la 1831 și aceasta nu numai ca fond, ci și ca formă și Paul Negulescu, potrivit căruia Constituția de la 1866(….) noi am reprodus-o după constituția belgiană din 7 februarie 1831. O opinie, care se diferențiază de cele precizate anterior a fost aceea a lui Nicolae Dașcovivi, care considera că modelul nostru a fost constituția belgiană din 1831, afirmând însă că au existat și adaptări ale unor articole, introduse cu scopul de a face operant compromisul de la 1866. De asemenea, juristul D.V. Barnovski a considerat că originea textului constituțional de la 1866 și a vieții de stat moderne și democratice trebuie căutată în așa-numita constituție a cărvunarilor de la 1822, descoperită de A.D. Xenopol în arhivele consulatului rus din Iași. Unul dintre istoricii români, care au scris despre această constituție- I.C. Filitti- menționează în lucrarea sa intitulată “Izvoarele Constituției de la 1866” faptul că, pentru elaborarea sa, politicienii români au analizat conținutul tuturor actelor cu valoare constituțională de dinainte de instaurarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen (1866). De asemenea, Filliti a contrazis afirmațiile istoricilor și juriștilor menționați mai sus, afirmând că legea fundamentală a Belgiei de la 1831 nu a fost izvorul direct al proiectului constituțional al Consiliului de Stat de la 1866, neputând fi vorba despre un proiect redactat în grabă după detronarea lui Cuza, ci numai de o revizuire și o adaptare la situația de la 1866 a proiectului Comisiei Centrale de la Focșani din 1859. Prin urmare, actul constituțional românesc de la 1866 nu poate fi calificat ca fiind o simplă traducere, o improvizație realizată după constituția belgiană. Constituția de la 1866 nu a fost decât rezultatul firesc al unei evoluții începute măcar de la 1821. Structura constituției este reprezentată de 133 de articole și 8 titluri (formate din capitole și secțiuni), care consemnează cele mai importante aspecte privind organizarea vieții în stat: caracterul statului român și statutul său internațional, problema principiilor drepturilor și libertăților cetățenești și organizarea instituțiilor de stat pe principii moderne. Privitor la statutul internațional al României, cu toate că aceasta se afla încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman căruia îi plătea tribut, constituția nu menționează nimic referitor la această dependență, ceea ce înseamnă că ea prin modul în care a fost elaborată și adoptată reprezintă o atitudine de independență față de Puterile Garante. Prin constituție a fost consfințită ca formă de guvernământ monarhia constituțională și s-a garantat noul nume al țării- ROMÂNIA- fapt menționat în primul articol al acesteia, care avea următorul conținut: Articolul 1: Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România. Această denumire nu a fost recunoscută de Imperiul Otoman până la sfârșitul războiului ruso-româno-otoman dintre anii 1877-1878, deoarece încă se mai considera drept puterea suzerană a acesteia, pe care a inclus-o în rândul provinciilor privilegiate ale sale în urma adoptării la sfârșitul anului 1876 a Constituției lui Midhat-Pașa. În ceea ce privește problematica drepturilor și libertăților cetățenești, aceasta ocupa, pentru prima dată, un loc corespunzător într-un act constituțional din spațiul românesc( ea nu a fost menționată în textul Regulamentelor Organice de la 1831-1832, iar în Convenția de la Paris din 1858 a fost concentrată doar într-un singur articol). Astfel, au fost introduse principii, care erau proprii statelor europene cu aspirații democratice, precum: egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, inclusiv în privința impozitelor către statul român, garantarea libertății individuale, libertatea de exprimare a ideilor, dreptul de întrunire și asociere, libertatea credinței, libertatea învățământului și dreptul la învățământ, etc. Un alt principiu cu caracter democratic deosebit de important se află menționat în articolul 19 al constituției, care avea următorul conținut: Proprietatea de orice natură, precum și toate creanțele asupra Statului sunt sacre și inviolabile. În continuare era precizat faptul că nimeni nu putea să fie expropriat decât în condițiile unei “cauze de utilitate publică” și „cu o dreaptă despăgubire” (cauză de utilitate publică-comunicații, salubritate, lucrări de apărare militară, etc.). În textul legii fundamentale de la 1866 se afla și un articol, care limita posibilitatea minorităților de a accede la drepturile politice(dreptul de a alege și de a fi ales în funcțiile publice), fiind vorba de cunoscutul articol 7, care preciza clar că numai cetățenii români se bucurau de aceste drepturi, iar împământenirea (termen utilizat pe-atunci pentru naturalizare) se acorda numai străinilor de rituri creștine(dispoziție ce afecta, în primul rând, pe evrei care constituiau la acea dată cea mai importantă minoritate). Respectiva dispoziție, care afecta minoritatea evreiască, reprezenta o încălcare evidentă a unui alt articol al Constituției: Articolul 21: Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată cât însă celebrațiunea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. În cel de-al treilea titlu al Constituției de la 1866 numit Despre puterile statului este menționat faptul că la baza organizării statului român se află trei principii fundamentale: principiul suveranității naționale, conform căruia toate puterile statului emană de la națiune, principiul separării puterilor în stat și principiul guvernării reprezentative, potrivit căruia națiunea nu poate guverna decât prin delegați. Referitor la cel de-al doilea principiu care stă la baza organizării vieții de stat, acesta evidenția faptul că persoana domnului era prezentă în toate cele trei puteri: puterea executivă, puterea legislativă și puterea judecătorească. Puterea executivă era exercitată de domn și de guvern, ai cărui membrii erau numiți și revocați de el (articolul 93). În articolul 92 se precizează că persoana domnului era inviolabilă și iresponsabilă, deoarece miniștrii erau cei care răspundeau de actele sale( niciun act al domnului nu putea să aibă tărie de lege dacă nu era contrasemnat de un ministru). Principalele atribuții ale guvernului erau elaborarea proiectelor de legi, trimise, ulterior, spre dezbatere în Parlament și gestionarea treburilor curente. Puterea legislativă era exercitată în comun de către domnitor și Parlament în baza principiului suveranității naționale, cele două corpuri legiuitoare(Senatul și Adunarea Deputaților) constituindu-se în “Reprezentanță Națională”. Carol I putea să sancționeze sau să refuze sancționarea legilor votate de Parlament, întrucât era învestit cu drept de veto suspensiv și nu absolut( legea era retrimisă forului legislativ, însă nu respinsă definitiv, întrucât trebuia să țină seama și de părerea parlamentarilor), iar în raport cu acesta avea dreptul de a-l dizolva cu condiția convocării corpului electoral într-un interval de maxim o lună și întrunirea Legislativului în sesiuni extraordinare. Un proiect de lege, pentru a putea fi supus sancțiunii domnului, trebuia discutat și votat liber de majoritatea membrilor din ambele camere ale Parlamentului. Spre deosebire de Statutul domnitorului Cuza din 1864, unde inițiativa legilor o avea numai șeful statului, în constituție acest drept revenea atât domnului, cât și Parlamentului. Membrii celor două corpuri legiuitoare beneficiau de imunitate parlamentară, neputând fi urmăriți de către organele judiciare pentru opiniile sau voturile lor, aveau dreptul de a aduce critici forului executiv, de a-i interpela pe membrii guvernului și a desfășura anchete asupra activității ministeriale. În privința corpului electoral, acesta era împărțit după avere (cens) în două colegii pentru Senat și patru pentru Adunarea Deputaților. La colegiiile I și II pentru Adunarea Deputaților votau marii proprietari, la colegiul III votau burghezia și liber-profesioniștii, iar cel de-al patrulea colegiu era rerlamentului. Membrii celor două corpuri legiuitoare beneficiau de imunitate parlamentară, neputând fi urmăriți de către organele judiciare pentru opiniile sau voturile lor, aveau dreptul de a aduce critici forului executiv, de a-i interpela pe membrii guvernului și a desfășura anchete asupra activității ministeriale. În privința corpului electoral, acesta era împărțit după avere (cens) în două colegii pentru Senat și patru pentru Adunarea Deputaților. La colegiiile I și II pentru Adunarea Deputaților votau marii proprietari, la colegiul III votau burghezia și liber-profesioniștii, iar cel de-al patrulea colegiu era rezervat țărănimii și muncitorimii, care votau prin delegați. La cele două colegii pentru Senat, unde censul era mai ridicat spre deosebire de colegiile de la Adunarea Deputaților, votul era exprimat de marii proprietari, aceștia având o avere de cel puțin 300 de galbeni la primul colegiu și de cel puțin 100 de galbeni la cel de-al doilea. Pentru îndeplinirea funcțiilor de senator și deputat existau criterii diferite pentru cele două corpuri legiuitoare: funcția de senator putea fi îndeplinită de orice cetățean român cu vârsta minimă de 40 de ani și un cens minim de 800 de galbeni, iar cea de deputat de cel care avea vârsta de 25 de ani fără a îndeplini condiția unui cens special. Puterea judecătorească era exercitată de instituțiile judecătorești( tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție-instanța supremă de judecată), care pronunțau sentințele în numele lui Carol I. Se introducea pentru prima dată funcționarea juriului în materie penală pentru delicte politice sau de presă, interdicția funcționării de tribunale excepționale. Cel de-al patrulea titlu al Constituției de la 1866 numit Despre Finanțe (art.108-117) stipula faptul că impozitele se puteau stabili și percepe numai în virtutea unei legi( art. 109) și numai în folosul statului( art.108). În al cincilea titlu numit Despre puterea armată (art. 118-123) se arată că tot românul face parte sau din armată, sau din miliție, sau din garda cetățenească(art.118), componența armatei fiind stabilită printr-o lege votată anual (art.120). Printr-o lege specială era reglementată menținerea gărzii cetățenești (art.121) a cărei mobilizare se realiza doar în virtutea unei legi (art.122). În articolul 123 se preciza clar faptul că nicio trupă străină nu putea să fie acceptată în serviciul statului român sau să tranziteze teritoriul românesc decât după adoptarea unei legi în acest sens. Titlul al VI-lea numit Dispozițiunile generale(art.124-128) arăta că Pricipatele Unite aveau drept culori albastru, galben și roșu, capitala statului și reședința guvernului- orașul București- obligativitatea de a se publica toate legile și regulamentele de administrație generală, județeană sau comunală, precum și interzicerea suspendării, temporare sau totale, a Constituției. Cel de-al șaptelea titlu al constituției care se numea Despre revizuirea constituțiunei prevedea dreptul forului legislativ de a declara necesitatea modificării Constituției, dizolvarea de drept a corpurilor legiuitoare și convocarea altora, acesta procedând în acord cu domnul la revizuirea articolelor în cauză prin votul a cel puțin două treimi din membrii celor două adunări. Dispozițiile tranzitorii și suplimentare, cuprinse în Titlul VIII( art.130-133), prevedeau elaborarea rapidă a unor legi speciale referitoare la descentralizarea administrativă, responsabilitatea miniștrilor, blocarea abuzurilor cumulului, modificarea legii pensiilor, admiterea și înaintarea în funcțiile administrației publice, precum și la dezvoltarea căilor de comunicație, exploatarea minelor și pădurilor, la organizarea armatei și revizuirea legilor existente pentru punerea lor în acord cu această constituție. În ultimul articol al Constituției de la 1866 (133) se preciza menținerea timp de 20 de ani a inalienabilității pământurilor foștilor clăcași( menționată prin legea agrară). Prezenta teză de licență este structurată pe trei capitole, acestea fiind Capitolul I, care se intitulează Tratatul de la Berlin și realizarea primei modificări a textului Constituției de la 1866, în care sunt prezentate rezultatele Congresului de la Berlin ce a pus capăt războiului din 1877-1878 și modalitatea de rezolvare a cerințelor Marilor Puteri de către elita politică, apoi Capitolul II, intitulat Premisele realizării celei de-a doua modificări a Constituției de la 1866 și consecințele sale prezintă etapele premergătoare celei de-a doua modificări a Constituției (proclamarea Regatului, campania publicistică a lui C.A. Rosetti, alegerile parlamentare din 1883, dezbaterile intense din parlament și procesul efectuării modificării articolelor în cauză) și Capitolul III, intitulat Regele Ferdinand I și modificarea Constituției de la 1866 în timpul Primului Război Mondial prezintă împrejurările dificile, în care s-a realizat ultima modificare a constituției și efectele luării angajamentului de către rege de realizare a reformelor asupra soldaților români în campania militară din vara anului 1917.
În finalul acestei introduceri este necesar să menționez faptul că, legea fundamentală de la 1866 a pus bazele sistemului monarhiei constituționale românești ce a funcționat până în anul 1938, aceasta fiind supusă de trei ori (1879, 1884 și 1917) unor proceduri de revizuire realizate în contexte diferite, care vor fi analizate în paginile ce urmează.
Capitolul 1
Tratatul de la Berlin și realizarea primei modificări a textului Constituției de la 1866
În urma încheierii războiului ruso-româno-otoman, desfășurat între anii 1877-1878, s-a semnat Tratatul de pace de la San Stefano, care a nemulțumit Puterile Europene din cauza preponderenței/dominației pe care Rusia Țaristă reușise să și-o asigure în Peninsula Balcanică în urma constituirii Marelui Principat autonom bulgar( acesta cu trupe rusești pe teritoriul său era văzut ca o bază pentru o expansiune și mai puternică în Sud-Estul Europei și pentru controlul Strâmtorilor). Printre statele europene care s-au opus acestui tratat s-a numărat și România, amenințată de guvernul de la Sankt Petersburg că dacă nu va înceta protestele contra articolului VIII al tratatului și dreptului de trecere prin țară a trupelor și proviziilor rusești destinate Bulgariei va ordona armatei ruse să ocupe teritoriul românesc și să dezarmeze armata română.La această amenințare Principele Carol I a replicat următoarele: O armată care a luptat la Plevna în fața împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată. Situația tensionată dintre cei doi foști aliați împotriva Imperiului Otoman a fost calmată în urma presiunilor puternice exercitate de celălalte puteri asupra Rusiei, care i-au cerut să supună tratatul de la San Stefano(considerat drept o încălcare a acordurilor internaționale în vigoare și a principiului de acțiune colectivă a puterilor) unui Congres general de pace programat să se deschidă la Berlin (avându-l pe cancelarul Bismarck drept gazdă)-capitala Germaniei, care s-a evidențat ca o Mare Putere Europeană după victoria acesteia împotriva Franței în războiul din 1870-1871 și proclamarea unificării la Versailles, în ianuarie 1871. Este necesar a se menționa faptul că doar Franța și Austro-Ungaria( care-și urma politica sa de atragere a statului român într-o strânsă relație politică și economică inaugurată de Andrassy prin convenția comercială din 1875) au acceptat prezența României la Congres, pe care au sfătuit-o însă să cedeze în cazul celor trei județe basarabene și să nu se opună voinței unite a congresului, deoarece chestiunea reprezentată de acestea nu era considerată ca fiind una importantă pentru a se risca un conflict militar cu Rusia. Restul Marilor Puteri au refuzat să accepte România printre membrii Congresului, sub pretextul că aceasta nu era încă independentă, însă până la urmă au permis cu neplăcere participarea la ședințe a doi reprezentanți ai statului român, fiind vorba despre președintele Consiliului de Miniștri- Ion C. Brătianu- și de ministrul afacerilor străine-Mihail Kogălniceanu, care la 12/24 iunie 1878 au înaintat președintelui Congresului-cancelarul Otto von Bismarck- un memoriu, prin care cereau ca Marile Puteri să nu accepte sub nicio formă ca României să i se ia vreo componentă a teritoriului național, să nu fie supusă nici unui drept de tranzitare în profitul armatelor rusești, să intre în posesia gurilor Dunării în baza drepturilor sale seculare, să i se recunoască definitiv independența și să primească despăgubiri de război proporționale cu armatele participante la luptă. La 19 iunie/1 iunie 1878, cei doi oameni de stat români au fost admiși în ședința congresului, unde au fost “auziți, dar nu ascultați”. În ședința plenară a Congresului din 19 iunie/1 iunie 1878, Mihai Kogălniceanu a declarat că nu era posibilă detașarea unei părți din teritoriul național, retrocedarea din 1856 fiind un act de echitate al Europei, deoarece Tratatul de la București din 1812 nu putea să fie justificat prin faptul sau dreptul de cucerire. În 1812, Basarabia a fost anexată de la un stat, care dispunea de autonomie, atestată de toate tratatele anterioare. Convenția din 4 aprilie 1877 a conferit României dreptul de a-și păstra cele 3 județe basarabene. Ion C. Brătianu avea să adauge la spusele colegului său că deposedarea de o porțiune din teritoriul românesc nu ar fi numai o durere adâncă pentru națiunea română, ci ea ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tractatelor și în sfânta pază, atât a principiilor de dreptate absolută, cât și a drepturilor scrise. În timpul acestui congres, Asociația Israelită Internațională a prezentat plenipotențiarilor europeni un memoriu, prin care se cerea de la Puterile Europene protecție pentru israeliții din Bulgaria, Serbia și România; datorită memoriului, ministrul francez al Afacerilor Străine- William Henry Waddington- a fost primul dintre membrii Congresului, care a pus problema ca într-un stat toți locuitorii săi să fie egali indiferent de apartenența lor religioasă. Propunerea acestuia a fost acceptată de toți plenipotențiarii europeni, cu excepția prințului Gorceakov din partea Rusiei Țariste, care a specificat că evreii din Marea Britanie, Germania, Franța și Austro-Ungaria nu trebuie confundați cu cei din Serbia, Bulgaria, România și câteva provincii rusești, întrucât aceștia constituiau o adevărată plagă pentru populațiile indigene. În legătură cu ceea ce s-a întâmplat la Berlin, istoricul Nicoale Iorga avea să scrie: Primiți în cele mai bune forme ale diplomației, ridicându-se în picioare și Bismarck, el însuși, făcând câțiva pași înainte, ei (Brătianu și Kogălniceanu) au fost admiși numai pentru a citi memoriul, pentru a fi apoi reconduși cu aceleași forme onorabile. Tratatul semnat la Berlin la 1/13 iulie 1878 a prevăzut următoarele:
divizarea Bulgariei în două mari părți( în nordul acesteia s-a constituit un Principat autonom având drept capitală Sofia, iar în sud s-a înființat “Rumelia Orientală” aflată sub autoritatea politică și militară a sultanului);
trecerea Bosniei și Herțegovinei sub administrare austro-ungară și a Ciprului sub controlul Imperiului Britanic;
recunoașterea independenței României, Serbiei și Muntenegrului.
Este binecunoscut faptul că la acest congres României i s-au acordat de către Marile Puteri Dobrogea( cedată de Imperiul Otoman Rusiei Țariste, care își rezerva dreptul de a o schimba cu sudul Basarabiei), Insula Șerpilor și Delta Dunării, dar trebuia să cedeze statului rus cele trei județe din sudul Basarabiei( Cahul, Ismail și Bolgrad, revenite în componența Moldovei la 1856). Solicitarea rusească pentru guvernul de la București de cedare a celor trei districte basarabene l-a pus pe Suveran într-o situație stânjenitoare/umilitoare față de poporul pe care îl conducea, acesta reproșându-i faptul că nu a impus mai multe condiții rușilor atunci când i-au cerut ajutorul, la care Domnitorul a replicat că România nu a luptat în război pentru Rusia, ci pentru dobândirea independenței sale. În privința teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră, acesta nu era acordat formal României de către Rusia( care nu avea niciun drept asupra acesteia) drept compensație pentru pierderea sudului Basarabiei, ci era primit din partea Europei cu titlu de despăgubire de război. Hotărârile luate de Puterile Europene în cadrul Congresului de pace de la Berlin au fost primite cu indignare de cercurile politice de la București, care erau convinse că românii și-au câștigat independența pe câmpul de luptă prin jertfă proprie, alipirea Dobrogei la România fiind privită ca o decizie normală având în vedere faptul că aceasta era un străvechi teritoriu românesc alipit de voievodul Mircea cel Bătrân în 1388 Țării Românești, însă pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei le-a provocat acestora un puternic sentiment de frustrare, de nedreptate din partea cancelariilor europene, care au cerut României să se conformeze principiilor generale existente în țările civilizate. După desfășurarea Congresului de la Berlin, diplomația românească și-a concentrat toate eforturile în direcția punerii în aplicare a deciziilor luate acolo și a recunoașterii independenței de către Marile Puteri. La 15/27 septembrie 1878, cele două camere ale Parlamentului convocate în ședință extraordinară au declarat că se vor supune deciziilor luate la Berlin, astfel realizându-se cedarea efectivă a celor trei județe basarabene, la 1/13 octombrie 1878, prin retragerea autorităților române de acolo fără semnarea vreunui document care să fie perceput drept o recunoaștere oficială de către statul român a acestei pierderi teritoriale. La 8/20 octombrie 1878, guvernul prezidat de Ion C. Brătianu a organizat intrarea triumfală în București a armatei române, care a trecut pe sub Arcul de Triumf construit pe Șoseaua Kisellef și pe care erau scrise următoarele cuvinte: “Apărătorilor Independenței. Orașul București”. Alipirea vechii posesiuni a lui Mircea cel Bătrân la România s-a realizat într-o atmosferă festivă la 14/26 noiembrie 1878, aceasta urmând a se integra treptat în statul român, având în vedere particularitățile generale generate de cele patru secole și jumătate de dominație otomană( 1417-1877); otomanii au colonizat această provincie cu numeroase populații (musulmani turci și tătari, armeni, bulgari, etc.), care au schimbat semnificativ structura etnică și au orientat economia sa spre Constantinopol. Cu prilejul luării în posesie a Dobrogei, Suveranul României afirma în proclamația sa către dobrogeni că de-atunci înainte religia și familiile acestora vor fi protejate de constituția unei țări în care nu domnea voința arbitrară, ci legile dezbătute și votate de Parlamentul român. Noua administrație românească a înlocuit vechea structură administrativ-teritorială otomană cu două județe și subdiviziunile lor, introducând practici centralizate de la București și eliminând, pe anul 1879, orice dijmă, aceasta fiind înlocuită din 1880 cu un impozit mai ușor pentru dobrogeni. Integrarea completă a Dobrogei în România s-a încheiat în 1909, când locuitorilor din județele Constanța și Tulcea le-au fost acordate drepturi politice în urma adoptării unei legi în acest sens. Independența de stat a României a fost recunoscută în anul 1878 de Austro-Ungaria ( în septembrie, conform politicii sale de apropiere de România), Rusia( în octombrie, probabil pentru a mai atenua o parte din resentimentele apărute în urma negocierilor de pace și a ceea ce s-a întâmplat la Berlin) și Imperiul Otoman( noiembrie), aceasta lovindu-se ulterior de o puternică rezistență tocmai din partea guvernului țării de origine a Principelui Carol I, fapt care l-a determinat pe acesta să-i scrie într-o scrisoare tatălui său că se simte profund mâhnit de atitudinea germanilor. Guvernul Germaniei Imperiale, la care s-au alăturat Franța și Marea Britanie, s-a folosit de acest instrument al nerecunoașterii independenței pentru a sili statul român să procedeze la acordarea de drepturi civile și politice evreilor și să răscumpere acțiunile pe care fosta societate Stroussberg le-a investit în căile ferate din România. Tratatul de pace de la Berlin(1878) a recunoscut independența de stat a României, însă aceasta era condiționată de îndeplinirea de către statul român a două cerințe: prima era reprezentată de eliminarea diferențelor religioase în exercitarea drepturilor civile și politice din articolul 7 al Constituției de la 1866, iar cea de-a doua, de acceptarea cedării sudulul Basarabiei către Rusia, ambele menționate în articolele 44 și 45. Articolul 44 al Tratatului de la Berlin prevedea că deosebirea de credințe religioase nu ar trebui să reprezinte o piedică sau un motiv de excludere a străinilor de alte rituri decât cele creștine de la dobândirea de drepturi civile și politice, impunând conducătorilor statului român asigurarea libertății practicării oricărui cult pentru toți supușii lor și tratarea acestora în mod egal. Chestiunea evreiască avea să se manifeste cu o intensitate și mai mare în timpul dezbaterilor privind noua Constituție( mai-iunie 1866), când guvernul prezidat pe-atunci de conservatorul Lascăr Catargiu intenționa să acorde evreilor o naturalizare graduală, ceea ce a dus la discuții aprinse atât în cadrul Adunării Constituante, cât și în afara ei. În dezbaterile din Constituantă(1866), proiectul constituțional al guvernului menționa, inițial, că religia nu putea să constituie un impediment la împământenire, dorind ca România să fie în rândul statelor civilizate ale Europei( care-i primesc pe străinii ce doresc să se domicilieze pe teritoriul lor, facilitându-le această dorință). Comitetul delegaților, însă, a adăugat o excepție la articolul 9 din proiectul guvernului, prin care, fără a aduce nicio atingere libertății conștinței, condiționa dobândirea drepturilor civile și politice de către evrei, pentru a nu periclita dezvoltarea națiunii. Dar, în urma unor manifestări antisemite din București susținute de liberalii-radicali, care au provocat daune și distrugeri unei sinagogi abia construite, membrii Constituantei și-au schimbat atitudinea, retrăgând amendamentul în sine. Acordarea cetățeniei în bloc evreilor la 1866 ar fi însemnat, în condițiile în care Rusia nu dorea să le ofere drepturi( aici locuiau peste 5 milioane de evrei, care erau supuși deseori la masacre și pogromuri), ipso facto, o încurajare a imigrației și o sporire rapidă a numărului acestora în România. De la terminarea ostilităților cu otomanii(februarie 1878) și până la deschiderea Congresului de la Berlin, statul român nu a adoptat nicio măsură în vederea emancipării evreilor, fapt ce-a determinat puternicele organizații evreiești internaționale să acționeze pe lângă Marile Puteri pentru a exercita presiuni asupra autorităților de la București să acorde naturalizare israeliților. Articolul în cauză a avut în vedere situația populației evreiești din România, fiind adoptat în urma unei ample campanii desfășurate de Asociația Israelită Internațională(o organizație creată în 1860 cu scopul ajutorării coreligionarilor din Europa Răsăriteană și din Africa de Nord) condusă de Adolphe Isaac Cremieux( pentru a se da și mai multă greutate solicitărilor evreilor, acesta a venit în România unde a promis, în cadrul unei întrevederi cu Principele Carol I, o sumă de 25 de milioane de franci pentru statul român, în schimbul acordării de drepturi pentru evrei, însă ulterior a apelat la sprijinul lui Napoleon al III-lea, acesta adresându-i Domnitorului o scrisoare în care își exprima nemulțumirea față de apropierea României față de Prusia în dauna Franței și politica de persecuții împotriva evreilor, fapt ce l-a determinat pe Carol I să renunțe la colaborarea cu Ion C. Brătianu) și impunea guvernului român prima modificare a Constituției de la 1866, având drept țintă restrictivul articolul 7, care prezenta următorul conținut: Articolul 7: “Însușirea de român se dobândește, se conservă și se pierde potrivit regulilor stabilite prin legile civile. Numai străinii de rituri creștine pot dobândi împământenirea”. În acest sens, conservatorul Titu Maiorescu a considerat că articolul 7, redactat de Constituantă sub influența Fracțiunii Libere și Independente trebuia să fie odată pedepsit de Marile Puteri, însă în momentul în care țara se afla în plin progres, după o glorioasă participare la război, dispoziția Tratatului de la Berlin i s-a părut de-a dreptul umilitoare. Domnitorul român și Consiliul de Miniștri, considerând că Marile Puteri nu vor recunoaște niciodată România ca subiect de drept internațional fără revizuirea articolului 7 din constituție și că obiectivul primordial al românilor era reprezentat de concentrarea eforturilor în vederea dezvoltării și consolidării pașnice a tânărului stat, s-au pronunțat pentru efectuarea acesteia în conformitate cu prevederile articolului 129 din Constituție, obținând acordul Parlamentului în vederea organizării de alegeri pentru Adunarea Națională Constituantă. Opinia publică românească se simțea profund afectată de faptul că modificarea legislației interne era impusă din exterior, cu toate că ea își obținuse independența pe câmpul de luptă. Autoritățile de la București au adoptat, ca răspuns la refuzul cancelariilor europene de a recunoaște independența țării, Legea suplimentară relativă la legațiunile și consulatele românești în străinătate, precum și administrația centrală a Ministerului Afacerilor Străine, în care se preciza că agențiile diplomatice românești din străinătate erau ridicate la rangul de legații, pentru a arăta că românii se consideră un stat independent indiferent de atitudinea Marilor Puteri. În ceea ce privește situația minorității otomane, aceasta nu a provocat niciun fel de reacții ostile din partea românilor, întrucât capitulațiile nu mai erau valabile după obținerea independenței și nu se mai punea problema primejdiei unei așezări otomane pe teritoriul românesc, cum s-ar fi întâmplat înainte de 1877, dacă nu o interziceau capitulațiile, însă în cazul evreilor situația era cu totul alta. Societatea românească avea tot dreptul să fie indignată de acuzația de intoleranță religioasă adusă acesteia de către Marile Puteri, dar restricțiile introduse în constituție își aveau originea în patru categorii de motive: demografice, economice, politice și culturale. Din punct de vedere demografic, se presupunea că populația românească ar fi rezistat cu greu unei noi imigrații evreiești din vecinătatea nord-estică, atrași de libertatea de care se puteau bucurau în Principate în comparație cu țările de origine. De asemenea, concentrarea unei noi populații evreiești pe lângă cea deja existentă ar fi schimbat semnificativ caracterul etnic al respectivei regiuni, ori un stat-națiune aflat în plin proces de modernizare nu ar permite o concentrare de elemente alogene în zone exclusive. Înainte de modificarea constituțională din 1879, principalele interdicții care-i priveau pe evreii neromâni erau neparticiparea străinilor, indiferent de confesiune, la licitațiile pentru cumpărarea terenurilor vândute, accesul la profesarea mediciini în instituțiile statale, plus cea referitoare la îndeplinirea rolului de funcționari ai statului. Din punct de vedere economic, clasa mijlocie românească nu putea să permită desfășurarea unei concurențe acerbe din partea unei populații, care manifesta o înclinație evidentă spre domeniul pe care dorea să-l ocupe. Mulți dintre evreii nou veniți nu aveau o situație economică stabilă, care să le permită de la bun început să se angajeze în operațiuni productive și nu pur speculative. Din punct de vedere politic se avea în vedere faptul că segmentul bogat al evreimii ar fi putut pătrunde foarte ușor în Parlament, datorită votului cenzitar și ar fi influențat decizia politică la nivel înalt. În plus, clasa politică românească nu dorea sub nicio formă împărțirea privilegiilor cu noii sosiți, iar sprijinul cerut de aceștia organizațiilor internaționale israelite a reprezentat un alt motiv, care a deranjat statul român ce căuta prin diverse mijloace să-și obțină independența. În ceea ce privește motivele de ordin cultural, acestea se refereau la diferențele de limbă, religie, tradiții, obiceiuri, la posibilitatea și disponibilitatea de integrare prin aculturație și asimilare. Revenind la guvenul Brătianu, acesta, în urma scrutinului desfășurat în mai 1879, a reușit să obțină peste două treimi din mandate, care i-au permis să-și impună punctul de vedere cu privire la declanșarea procedurii de modificare a constituției, ale cărei etape au fost menționate anterior. Cu această ocazie, Principele Carol I a adresat Adunării Constituante un mesaj, în care afirma că Marile Puteri au hotărât la Berlin ca în Orient să se creeze o pace bazată pe eliminarea inegalității diferitelor naționalități și confesiuni, precizând totodată că după căderea Constantinopolului în 1453 în mâinile otomanilor, multe popoare din fostul Imperiu Bizantin, care au fugit din calea acestora s-au refugiat în Țările Române, unde au fost primite cu căldură, dorind prin aceasta să demonstreze europenilor că românii nu erau un popor intolerant cu minoritățile de altă confesiune decât cea creștină, precum se afirmase despre ei. În continuare, Carol I afirma despre evrei că aceștia, datorită persecuțiilor la care au fost supuși în statele de origine, au găsit refugiu în spațiul românesc, dar când elementul evreiesc a început să crească, exercitând o presiune foarte mare asupra dezvoltării comerțului și industriei naționale și mai ales asupra populației rurale nepregătită pentru lupta împotriva exploatării acestora, atunci temerile națiunii s-au înmulțit fiind evidențiate de limitările legislative impuse de guverne, printre care se regăsește și binecunoscutul articol 7 din Constituția de la 1866. Efectuarea modificării articolului 7 din constituție s-a desfășurat în condițiile unei mari opoziții, mai ales în Moldova, unde evreii constituiau cea mai numeroasă minoritate, percepută drept o categorie parazitară ce trăia din exploatarea muncii orășeanului și țăranului român, reușind anterior să acapareze aproape în totalitate comerțul și să devină arendași. Suveranul României îi considera pe evrei, într-o scrisoare adresată tatălui său, drept străini( o parte a acestora deținând calitatea de sudiți-supuși ai Puterilor Străine), idee care a fost folosită de Guvern și Parlament pentru rezolvarea chestiunii evreiești. Datorită faptului că erau considerați străini, evreii, pentru a putea dobândi drepturi civile și politice, trebuiau să se naturalizeze ca orice străin( prin îndeplinirea unor condiții). Carol I, vâzând că problema israelită se prelungește la nesfârșit și întârzia recunoașterea independenței, a propus într-o ședință a Consiliului de Miniștri din iunie 1879 suprimarea articolului 7 și acordarea cetățeniei române în mod individual. În vara anului 1879, Comisia de revizuire a constituției înființată de Adunarea Constituantă a inițiat un proiect de lege, în care se spunea că nu existau israeliți români, iar împământenirea se va acorda în mod individual printr-o lege specială, fapt care l-a determinat pe Ion C. Brătianu să afirme că un asemenea proiect era menit să aducă România în conflict cu Puterile Europene și, în consecință, și-a prezentat demisia la 4 iulie 1879. Cel care a elaborat proiectul naturalizării individuale a fost confidentul Domnitorului Carol I, numit în iulie 1879 ministru de externe- Vasile Boerescu. În același timp cu supunerea proiectului guvernamental al lui Boerescu celor două corpuri legiuitoare, reunite în septembrie 1879, s-a înaintat o listă cu aproximativ 1000 de persoane ce urmau să li se acorde împământenirea imediată, 883 dintre acestea participând la războiul ruso-româno-otoman din 1877-1878. Configurația respectivei liste era următoarea:
Israeliți care au servit și servesc în armată
Ofițeri-10;
Oșteni participanți la războiul din 1877-1878- 202;
Oșteni activi sau în rezervă, care nu au luptat în campania militară de la sud de Dunăre- 622;
Oșteni reformați din armată(1870-1879)- 29;
Oșteni israeliți, care au murit sub drapel( 1870-1879)- 20;
Israeliți care au obținut diplome în țară de Universitate sau de bacalaureat- 44 ( 18 aveau diplome universitare).
Israeliți care au obținut diplome universitare în străinătate și care își exercită profesiunea lor în țară- 44.
Israeliții care au oferit donațiuni statului sau care au înființat stabilimente de binefacere sau de educațiune: Emanuel Hillel Manoach și Isac Hillel Manoach.
Cancelarul german Bismarck a ținut să le reamintească autorităților de la București că independența va fi recunoscută de Berlin numai după îndepliniea celor două cerințe menționate anterior, dorind ca Brătianu să aibă în continuare șefia guvernului, datorită opunerii acestuia contra proiectului majorității(chestiune realizată prin învestirea acestuia cu formarea noului guvern o săptămână mai târziu). În urma unor dezbateri furtunoase ce-au avut loc în Parlament, proiectul Comisiei parlamentare a fost adoptat, iar la începutul lui octombrie 1879 articolul 7 a căpătat un nou conținut, prin care se accepta egalitatea religioasă(evreii nemaifiind considerați o minoritate discriminată), cu deosebirea că naționalitatea română era acordată în bloc doar evreilor care au participat la războiul de independență, în timp ce pentru restul populației evreiești (aproximativ 200.000 de persoane), care aștepta o naturalizare imediată, se stabilea statutul de străin supus sau nu unei protecții străine. Această situație a nemulțumit minoritatea evreiască din România, dar a satisfăcut forțele politice românești, care au evitat o naturalizare în bloc a evreilor. Așa cum a subliniat domnitorul român în mesajul de deschidere a Camerelor de revizuire, la 22 mai/3 iunie 1879, Puterile europene au solicitat României, pentru a o admite în concertul statelor independente, să se conformeze ideilor înaintate ce predominau în statele civilizate, fără a-i impune o soluție absolută, contrară intereselor sale. Noul conținut al binecunoscutului articol 7 a fost adoptat de Adunarea Deputaților cu 132 de voturi pentru, 9 contra și două abțineri și de Senat cu 56 de voturi pentru, două contra și o abținere, fiind promulgat sub formă de lege la 12 octombrie 1879 și publicat în “Monitorul Oficial” în ziua următoare. Articolul 7 modificat în octombrie 1879 avea următorul conținut: Articolul 7: Diferența de credințe religioase și de confesiuni nu constituie în România o piedică pentru a dobândi drepturile civile și politice și ale exercita. O dată cu modificarea articolului 7 s-a adoptat și procedura de împământenire inclusă în acest articol. Procedura de împământenire era reprezentată de următoarele paragrafe:
Străinul, fără deosebire de religiune, supus sau nu unei protecțiuni străine poate dobândi împământenirea cu condițiile următoare:
Va adresa guvernului cererea de naturalizare, în care va arăta capitalul ce posedă, profesiunea sau meseria ce exercită și voința de a-și stabili domiciliul în România.
Va locui în urma acestei cereri 10 ani și va dovedi, prin faptele sale, că este folositor ei.
Pot fi scutiți de stagiu:
Acei care vor fi adus în țară industrii, invențiuni utile sau talente distinse sau care vor fi fundat aici stabilimente mari de comerț sau industrie.
Acei care fiind născuți și crescuți în România, din părinți stabiliți în țară, nu s-au bucurat nici unii nici alții vreodată de vreo protecțiune străină.
Acei care au servit sub drapel în timpul războiului pentru independență și care vor putea fi naturalizați în mod colectiv, după propunerea guvernului, printr-o singură lege și fără alte formalități.
Naționalizarea nu se poate acorda decât prin lege și în mod individual.
O lege specială va determina modul prin care străinii vor putea stabili domiciliul lor pe teritoriul României.
Numai românii sau cei naturalizați români pot dobândi imobile rurale în România.
Modificarea ce-a fost adusă articolulul 7 din constituție a fost criticată în perioada comunistă ca având două caracteristici, care demonstrau politica de discriminare rasială a burgheziei și moșierimii și de protejare a dreptului lor sacru de proprietate asupra pământului. În primul rând, evreii domiciliați în România, în loc să obțină cetățenia română în baza revizuirii, prin noile prevederi s-au fixat numai reguli noi referitoare la naturalizare, eliminându-se interdicția obținerii cetățeniei române de către străinii necreștini. Astfel, situația evreilor, care se aflau de multă vreme pe teritoriul României, a fost “rezolvată” de factorii decizionali români, în sensul integrării acestora în regimul juridic al străinilor din țară. Prin această modificare constituțională, evreii au ajuns să fie considerați ca fiind străini, deși nu se aflau sub o protecție străină. În al doilea rând, prin modificarea articolului 7, burghezia și moșierimea au urmărit să-și mențină monopolul asupra moșiilor, interzicând străinilor( printre care și evreii) să poată cumpăra proprietăți rurale. Argumetele invocate erau că proprietatea imobiliară era strâns legată de teritoriu și trebuia să aibă caracterele juridice ale acestuia( național, indivizibil și inalienabil) și că ea reprezintă baza organizării și apărării intereselor statului. Cea de-a doua cerință, pe care România a trebuit să o îndeplinească pentru a obține recunoașterea independenței Germaniei, Franței și Angliei a reprezentat-o afacerea Stroussberg. În legătură cu această situație, lucrurile s-au desfășurat în felul următor: încă de la începutul domniei, în timpul unei călătorii prin Moldova, Carol a mărturisit unor apropiați că intenționează să înzestreze țara cu căi ferate. În acest sens, camerele parlamentare au adoptat, în anul 1868, legea pentru construirea și exploatarea rețelei de căi ferate, tronsonul Suceava-Iași-Roman, fiind concesionat companiei Offenheim, iar tronsonul Roman-București-Vârciorova i-a revenit consorțiului prusac condus de H.B. Stroussberg. Datorită faptului că România nu dispunea la acea dată de capitalul necesar construirii unei asemenea rețele de căi ferate, Stroussberg s-a angajat să-l obțină, prin emiterea de obligațiuni, plasate pe piața europeană, cu dobânzi de 7,5 % pe an, garantate de statul român. Însă, la începutul anului 1871, compania prusacă a devenit insolvabilă, chiar înainte de finalizarea lucrărilor, falimentul fiind cauzat de speculațiile bancare și de scăderea cotației acțiunilor la bursă în urma războiului franco-prusac din 1870-1871. Ca urmare, domnitorul și guvernul român au devenit ținta atacurilor opoziției și, concomitent, Berlinul a exercitat numeroase presiuni la București, respingând, în același timp, proiectul guvernamental de reziliere a concesiunii Stroussberg. Cancelarul Bismarck a decis să meargă departe în această problemă, adresându-se Porții, ca putere suzerană, pentru soluționarea acesteia și a refuzat pentru un timp independența statului român. Situația s-a aplanat la sfârșitul acelui an, în urma constituirii Societății acționarilor căilor ferate, în frunte cu bancherii germani Gerson Bleichroder și Adol Hansemann, care se angaja să definitiveze lucrările începute, guvernul român achitând dividendele restante și garantând o dobândă de 5% pe an. În cadrul Parlamentului român s-a adoptat la contract un amendament potrivit căruia sediul societății urma să se stabilească la București (noiembrie-decembrie 1879). În acea situație delicată pentru țară este greu de precizat ce simțeau oamenii politici români care, la 1866, au acționat pentru îndeplinirea unuia dintre dezideratele Adunărilor ad-hoc-aducerea unui prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană- tocmai pentru a obține sprijinul Europei și, în primul rând, al țării din care provenea principele- Germania( în acest caz), iar în 1879 aceasta să le refuze recunoașterea independenței și mai mult făcea presiuni pentru impunerea unor condiții umilitoare. Acționarii germani, sprijiniți de guvernul de la Berlin, au început să emită pretenții exorbitante, în sensul ipotecării întregii rețele de cale ferată și obținerii venitului net al monopolului tutunului, care l-au nemulțumit profund pe Domnitor, determinându-l să afirme că domnii din Berlin ar vrea să trateze România ca pe Egipt, regretând că răscumpărarea căilor ferate a devenit o necesitate politică, astfel ar fi refuzat să sancționeze un asemenea proiect. Principele Carol I, văzând că nu poate obține niciun rezultat pozitiv prin intervenția tatălui său- Carol-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen- pe lângă împăratul Wilhelm I, a hotărât să discute cu oamenii politici români, pentru a-i convinge de necesitatea recunoașterii independenței, astfel încât aceștia să accepte pretențiile financiare ale Germaniei. În cele din urmă, membrii corpurilor legiuitoare au votat, în ianuarie 1880, convenția căilor ferate în forma impusă de guvernul de la Berlin, care stabilea un preț de nouă ori mai mare în comparație cu valoarea investițiilor străine. Astfel, în februarie 1880, guvernul de la București a primit o notă colectivă din partea Germaniei, Franței și Angliei, prin care acestea recunoșteau independența României Prima modificare adusă Constituției de la 1866 a declanșat un adevărat curent antisemit în societatea românească, apărut, potrivit istoricului A.D. Xenopol, atunci când minoritatea evreiască a început să ceară drepturi civile și politice. Potrivit aceluiași istoric român, până la apariția statului român modern(1859), evreii preferau să aibă statutul de “supus străin”, datorită avantajelor ce rezultau din acesta și anume plasarea lor sub jurisdicția consulatelor străine, punându-se astfel la adăpost de abuzurile administrației locale. Însă, după Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859 și desființarea jurisdicției consulare, evreii au căutat să se naturalizeze, pentru a beneficia de avantajele rezultate din calitatea de cetățeni ai noului stat. Se impune a se menționa faptul că atitudinea intolerantă a românilor față de populația evreiască nu avea un fundament religios sau rasial, aceasta fiind determinată exclusiv de rațiuni economice, deoarece evreimea în urma fluxului din Galiția și Rusia spre Moldova și a acaparării principalelor pârghii ale economiei și-a asigurat aici o situație materială superioară locuitorilor. Evreii, confruntându-se cu ostilități din ce în ce mai mari față de naturalizarea lor, au cerut ajutor la organizațiile evreiești internaționale sau la diferite guverne, ceea ce a exacerbat sentimentele antisemite ale românilor. Pentru a putea evidenția originea atitudinii antisemite a societății românești este necesar a se prezenta un scurt istoric al venirii și instalării evreilor pe teritoriul Principatelor Române/României în secolul XIX și evoluției statutului juridic al acestora stabilit prin tratate. La sfârșitul perioadei fanariote pe teritoriul Principatelor Române existau două categorii de evrei:
hrisoveliți- stabiliți pe teritoriul românesc în urma unor hrisoave domnești;
sudiți- persoane supuse unor protecții străine și ale căror interese erau apărate de consulii străini acreditați în Principate ca urmare a prevederilor Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din 1774.
Semnarea Tratatului de la Adrianopol în anul 1829, care înlătura monopolul otoman asupra comerțului Principatelor Române, precum și persecuțiile și măsurile restrictive adoptate de guvernele de la Viena și Sankt Petersburg împotriva evreilor au reprezentat câteva dintre cauzele importante ce-au dus la o imigrare masivă a acestora în Principate, cu precădere în Moldova, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Trebuie cunoscut faptul că evreii, care au venit din Galiția și Rusia pe teritoriul Moldovei erau evrei așkenazi, o comunitate greu de asimilat ce-și păstra obiceiurile și tradițiile, fiind alcătuită mai ales din persoane cu o situație materială precară, spre deosebire de coreligionarii lor din Muntenia- evreii sefarzi( descendenții evreilor expulzați din Spania după încheierea Reconquistei și refugiați în Imperiul Otoman), care aveau o situație mult mai bună și erau mai ușor de asimilat. Una dintre personalitățile de seamă ale societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea–Mihai Eminescu-menționa că imigrarea evreilor în număr mare în Moldova se poate explica prin faptul că acestora li s-a refuzat practicarea meșteșugurilor în țările de origine și sustragerea lor de la obligația efectuării serviciului militar. Primele acte cu valoare constituțională a Principatelor Române-Regulamentele Organice( 1831-1832)- prevedeau pentru evrei statutul de străini împreună cu instituirea principiului conform căruia apartenența la credința creștină reprezenta o condiție pentru dobândirea drepturilor în integralitatea lor și li se interzicea achiziționarea de bunuri imobile. Acestea au fost percepute de alogeni ca o limitare a drepturilor și privilegiilor avute în perioada fanariotă. Evenimentele din timpul anului revoluționar 1848 și după acesta au marcat un început al emancipării evreilor și al adoptării mai multor măsuri favorabile acestora (legiurirea de la 1850 din Muntenia asupra patentarilor, neaplicarea legii privind vagabonzii pentru evreii născuți în țară, din decembrie 1850 în Moldova). Prevederile Congresului de pace de la Paris din martie 1856 au reprezentat o nouă evoluție a statutului juridic al minorităților din Principate, proclamând deplina libertate a cultelor și legislației( ceea ce a însemnat un real progres față de restricțiile din cuprinsul Regulamentelor Organice), dar fără să se menționeze în vreun articol egalitatea drepturilor politice și civile a tuturor locuitorilor din Principate, fără deosebire de confesiune. În urma discuțiilor desfășurate în cadrul Adunărilor Ad-hoc din octombrie 1857 s-a ajuns la concluzia că evreilor nu li se putea acorda emanciparea deplină. Propunerile acestora, înscrise în raportul reprezentanților europeni, au fost înaintate Conferinței de la Paris din 1858, unde contele Walewski a formulat una dintre cele mai îndrăznețe soluții, care prevedea egalitatea tuturor muntenilor și moldovenilor în fața legii și impozitelor și în accederea în funcțiile publice, fără deosebire de origine și confesiune. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, desființarea jurisdicției consulare și supunerea sudiților legislației românești a reprezentat o preocupare constantă a guvernelor din timpul acestuia, ea neputând fi soluționată, iar statutul juridic al evreilor a cunoscut o îmbunătățire vizibilă, în sensul acordării acestora, prin legea comunală din anul 1864, a dreptului de a participa la alegerile municipale după îndeplinirea unor condiții și a naturalizării( tot în urma respectării unor cerințe), prin Codul civil din decembrie 1865 (articolul 16 prevedea ca respectivul evreu să adreseze Principelui o cerere, în care să fie menționate profesia și capitalul deținute și reducerea șederii de 10 ani prin evidențierea unor servicii importante, care au fost aduse statului român). Regimul monarhic constituțional, instaurat la 10 mai 1866, a reprezentat o nouă epocă pentru minoritățile din România, care se întemeia pe prevederile Constituției de la 1866, care au fixat pentru multă vreme situația juridică a israeliților într-o marginalitate accentuată
În finalul acestui capitol pot spune că toate eforturile diplomației românești de îndeplinire a cerințelor Congresului de la Berlin s-au materializat în recunoașterea de către toate Marile Puteri a independenței politice a României, iar după prima modificare constituțională din 1879 și până în preajma Primului Război Mondial numărul evreilor, care au obținut individual cetățenia română a fost extrem de mic-529 de persoane (1879-1913).
Capitolul 2
Premisele realizării celei de-a doua modificări a Constituției de la 1866 și consecințele sale
În vara anul 1884, cercurile politice de la București au efectuat cea de-a doua modificare a Constituției de la 1866, acțiune impusă de evenimente, precum schimbarea statutului internațional al României după Congresul de pace de la Berlin-1878-( eliminarea pluralului de Principatele Unite Române ca urmare a recunoașterii numelui de România și a independenței statului român în cadrul congresului menționat anterior, includerea Dobrogei în România, atribuită prin tratatul semnat la Berlin), proclamarea regatului de către Parlament la 14/26 martie 1881 și dezvoltarea socio-economică a țării, aceasta vizând conținutul a 25 de articole (1, 24, 40, 44-45, 58-63, 68-72, 75-78, 105, 118, 121-122, 131-133), care trebuiau să reflecte aceste schimbări survenite în viața politică a românilor. Ideea unei noi rectificări a textului legii fundamentale de la 1866 a apărut ca urmare a declanșării în vara anului 1882 a unei campanii publicistice de către liberalul-radical C. A. Rosetti, prin care acesta cerea reducerea numărului colegiilor electorale pentru cele două camere ale Parlamentului la un colegiu unic, idee considerată de guvernul prezidat de Ion C. Brătianu și de ceilalți politicieni români ca fiind pretențioasă și, totodată, prematură în condițiile în care marea majoritate a populației reprezentată de țărănime era analfabetă. Înainte de menționarea noilor conținuturi ale articolelor supuse modificării este necesar a se prezenta evenimentele politice( pot fi considerate drept “etape” ce-au precedat data punerii în aplicare a articolelor revizuite- 8 iunie 1884), care au dus la cea de-a doua modificare constituțională(din anul 1884), întrucât acestea reflectă în mod evident cauzele rectificării, situația politică și socială a țării, precum și dezacordurile dintre cele două partide antagonice-Partidul Național Liberal( în interiorul său creându-se fracțiuni ce-au afectat unitatea partidului) și Partidul Conservator- existente la acea vreme. Primul dintre evenimentele politice, care au ridicat necesitatea efectuării modificării constituționale de la 1884 a fost actul proclamării noului statut al României în anul 1881 și anume cel al Regatului, la care s-ar adauga problema reglementării succesiuni la tron, chestiune foarte importantă pentru politicienii români, știindu-se faptul că monarhul nu avea moștenitori pe linie masculină și care își cerea imediat rezolvarea. Anterior, la 9/21 septembrie 1878, guvernul Brătianu a hotărât ca domnitorul Carol I să ia titlul de Alteță-Regală, prin aceasta urmărindu-se, pe de-o parte, afirmarea statului român pe arena internațională- ca un stat independent și suveran, care a rupt în totalitate și definitiv legăturile cu trecutul de vasalitate față de puterea suzerană- iar pe de altă parte, consolidarea poziției lui Carol I și ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern în fața celorlalte monarhii din Europa. Pentru asigurarea stabilității și continuității dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen și datorită absenței unor urmași pe linie masculină ai lui Carol I, acțiunea de proclamare a Regatului a fost precedată de reglementarea succesiunii la tronul României. Membrii familiei lui Carol I s-au declarat de-acord cu punerea în aplicare a articolului 83 din constituție, care prevedea că, în absența unui moștenitor direct pe linie masculină, succesiunea la tron revenea celui mai în vârstă dintre frații domnitorului sau descendenților acestuia.Articolul specificat prezenta următorul conținut: În lipsă de coborâtori în linie bărbătească a Majestății sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora, după regulile statornicite în articolul precedent. Prin așa-numitul pact de familie din 21 noiembrie/3 decembrie 1880 a fost confirmat ca moștenitor al Tronului României Ferdinand de Hohenzollern( Ferdinand-Victor-Albert-Meinrad), fiul lui Leopold de Hohenzollern( fratele mai mare al lui Carol I). După recunoașterea independenței statului român de către Marile Puteri, forțele politice s-au preocupat de îndeplinirea obiectivului reprezentat de proclamarea țării ca Regat, acesta fiind dictat de noua situație internațională a României de după Congresul de pace de la Berlin(1878). În aceste condiții, membri ai guvernului Brătianu au fost trimiși în capitalele statelor europene pentru a obține recunoașterea schimbării titulaturii statului român de la Principatele Unite Române la Regatul României, reflectată în noul conținut al primului articol constituțional( după modificarea din 1884). Acesta se prezenta astfel: Regatul României cu județele sale din dreapta Dunării constituie un singur Stat indivizibil. Șeful guvernului român s-a deplasat la Berlin pentru a obține din partea cancelarului Bismarck recunoașterea noului statut al României( acesta, mulțumit de rezolvarea problemei răscumpărării căilor ferate în termenii ceruți de germani, a fost cu totul de-acord). De asemenea, cancelarul german a reușit să obțină și acceptul guvernului vienez (acesta, inițial, a formulat obiecții cu privire la acest eveniment, de teamă că exemplul său va fi urmat de Serbia și Bulgaria, unde avea interesele sale) în această chestiune, argumentând că astfel se realiza apropierea României de alianța germano-austro-ungară.Acțiunea de proclamare a Regatului s-a dovedit a fi însă o chestiune destul de complicată, deoarece trebuia să aibă asentimentul partidelor politice reprezentate în Parlament, care avea rolul de a confirma instaurarea noului statut al țării. În linii mari, ambele grupări politice erau de-acord cu regatul, însă în ceea ce privește momentul și modalitățile concrete de proclamare a acestuia existau numeroase divergențe. Carol I și Ion C. Brătianu doreau ca acțiunii de proclamare a regatului să I se dea aspectul unui deplin consens politic și solidarități naționale La sugestia lui Bismarck (acesta l-a sfatuit pe Brătianu ca România să aibă în momentul proclamării Regatului un guvern de coaliție și nu unul pur liberal; de asemenea, Carol I a dorit să acorde acestei acțiuni, printr-un guvern de coaliție, aspectul unui fapt de reprezentare națională), șeful guvernului a făcut numeroase demersuri pe lângă conservatori pentru a-i atrage în noul minister, însă datorită cererilor acestora (constituirea unui minister sub conducerea altcuiva și nu a lui Brătianu, alcătuirea sa numai din tineri conservatori și tineri liberali, prealuarea conducerii Senatului de către Lascăr Catargiu, iar a Adunării Deputaților de Brătianu) Ion C. Brătianu a trebuit să renunțe la ideea formării respectivului minister și menținerea în continuare a guvernului. Astfel, la 14/26 martie 1881, politicienii liberali, ca răspuns/ripostă la acuzațiile împotriva acestora ale politicianului conservator- Titu Maiorescu- pe care îi considera ca fiind antidinastici și incapabili de fi un partid al ordinii- și pentru a demonstra netemeinicia vorbelor sale, corpurile legiuitoare au votat în unanimitate proiectul de lege prezentat de D. Lecca ce prevedea transformarea României în Regat și primirea de către Carol I a titlului de Rege. Referitor la actul proclamării regatului, D. Lecca a specificat în cuvântarea sa că Reprezentanța Națională trebuie să ia inițiativă pentru proclamarea regatului pentru a nimici astfel insinuările de ieri ale opoziției cum că dinastia în România e încă o plantă fragedă. Aceasta nu e adevărat. În ceea ce privește legea de proclamare a noului statut al României, raportul elaborat de Consiliul de Miniștri preciza că aceasta a fost votată de membrii camerelor legislative în unanimitate, fără a menționa că unanimitatea reprezenta, de fapt, persoanele prezente, mai mult de o treime din numărul total al parlamentarilor fiind absenți. Formula de Regatul României, înscrisă în legea de proclamare, a reprezentat o cedare de principiu a ideologiei liberale în fața celei conservatoare( prin respectivul titlu, pe care îl lua România, s-a consolidat și mai mult ordinea și stabilitatea în țară). Stabilitatea și ordinea au reprezentat un principiu politic de factură conservatoare în zilele premergătoare proclamării Regatului, care contravenea principiilor susținute de liberali: progres, democratizarea formelor de activitate politică și administrativă, etc. Trecerea de la domnie la regat nu a adus schimbări de fond în conținutul monarhiei constituționale, întrucât prerogativele regelui erau aceleași ca și ale domnitorului; de asemenea, era mărit și prestigiul internațional al țării, creându-se, astfel, noi posibilități de extindere a relațiilor sale externe. Conservatorul Maiorescu a conștientizat greșeala realizată de ceilalți conservatori de a nu intra în acel guvern de coaliție înainte de actul de la 14 martie 1881, care a întărit semnificativ guvernul liberal al lui Brătianu, mai ales că acesta a acceptat orientarea pro-germană a lui Carol I în politica externă a României și organizarea armatei române după modelul celei germane. La o săptămână distanță de la proclamarea Regatului, Titu Maiorescu a scris în ziarul Timpul un articol, din care s-a putut deduce cu ușurință ideea că actul de la 14/26 martie 1881 nu s-ar fi desfășurat deloc dacă în urmă cu zece ani (1871), conservatorii în frunte cu Lascăr Catargiu nu l-ar fi împiedicat pe Carol I să plece din țară, în urma desfășurării așa-numitei Republici de la Ploiești( o tentativă de lovitură de stat organizată de liberalii-radicali în anul 1871), dorind prin aceasta să sublinieze contribuția conservatorilor la înfăptuirea acestui act. Acesta a considerat decizia guvernului Brătianu de a proclama Regatul în timpul dificultăților privind chestiunea Dunării ca fiind una stranie, însă nu a negat necesitatea ei după schimbarea statutului internațional al țării. Puterile Europene au recunoscut necondiționat actul de la 14 martie 1881 (care a sporit prestigiul internațional al României, considerată a fi un element de stabilitate în zona sud-estică a Europei), doar Rusia Țaristă sugerând autorităților de la București adoptarea unor măsuri menite să împiedice activitatea socialiștilor ruși, refugiați în România. După proclamarea Regatului la 14/26 martie 1881 și înaintea festivităților dedicate acestui eveniment(10 mai 1881), Ion C. Brătianu a trecut la punerea în aplicare a unei manevre politice menite să demonstreze politicienilor români indispensabilitatea sa ca om politic în fruntea țării (aceasta pe lângă faptul că se afla în imposibilitatea de a forma un guvern după dorința sa și era atacat din toate părțile cu violență), care s-a concretizat în demiterea din fruntea guvernului la 9 aprilie 1881, locul fiindu-i luat de fratele său- Dumitru Brătianu- care trebuia să organizeze festivitățile la 10 mai. Pentru a explica amânarea desfășurării festivităților dedicate proclamării României ca Regat pentru ziua de 10 mai 1881, trebuie cunoscut faptul că în Rusia Țaristă avusese loc asasinarea Țarului Alexandru al II-lea de către nihiliști ruși la 1/13 martie 1881, iar Carol I a dorit ca acel eveniment să coincidă cu împlinirea a 15 ani de la urcarea pe Tronul României( 10 mai 1866) și 4 ani de la proclamarea independenței( 10 mai 1877). Astfel, în timpul festivităților de la 10 mai 1881, Carol I și soția sa, Elisabeta de Wied, au fost încoronați ca primii regi ai României, primul primind o coroană confecționată din oțelul unui tun capturat de la otomani la Plevna în 1877, iar cea de-a doua, o coroană realizată din aur. În urma încoronării sale, regele Carol I menționa următoarele: Primesc dar cu mândrie, ca simbol al independenței această coroană tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noștri, sfințită de Biserică(…) Pentru Regină și pentru mine însă, coroana cea mai frumoasă este și va rămâne dragostea și încrederea poporului pentru care nu avem decât un gând: mărirea și fericirea lui. După acest eveniment, guvernul prezidat de Dumitru Brătianu s-a confruntat cu dificila chestiune a Dunării, reprezentată de cererea Austro-Ungariei ca, în cadrul Comisiei mixte a Dunării de Jos( alcătuită din delegații statelor riverane- România, Serbia și Bulgaria) să aibă președinția permanentă și vot preponderent, lucru care aducea o gravă atingere suveranității statului român. În aceste condiții s-a produs înlocuirea din fruntea guvernului a lui Dumitru Brătianu și readucerea lui Ion C. Brătianu. Carol I a însărcinat, mai întâi, cu formarea guvernului pe C.A. Rosetti, care a declinat cererea, menționând că “Națiunea vrea pe Brătianu”( națiunea era reprezentată, în acest caz, de majoritatea liberală din Parlament). Remanierea guvernamentală din iunie 1881, prin care Dumitru Brătianu a fost îndepărtat din fruntea guvernului liberal, a fost considerată ca fiind principalul motiv pentru care acesta a trecut în opoziție, acțiune manifestată prin apariția, în anul 1882, a ziarului Națiunea. Guvernarea fratelui lui Ion C. Brătianu a dus la o concentrare liberală mai fermă în jurul omului politic, care avea să fie numit după acel moment “Vizirul” și la un guvern cu manifestări autoritare până în anul 1888( 1876-1888- cea mai lungă guvernare a liberalilor din istoria modernă a României). În urma evenimentului desfășurat la 10 mai 1881, Carol I a devenit, astfel, primul rege al românilor, cunoscut și astăzi datorită numeroaselor realizări, atât în politica internă, cât mai ales în cea externă, acționând ca un adevărat arbitru în disputele dintre membrii principalelor grupuri politice. Următorul eveniment ce urmează a fi analizat în continuare a fost cel care a pus într-adevăr problema modificării legii fundamentale de la 1866 (unii oameni politici au evidențiat unele „defecte” ale acesteia regăsite în conținutul sistemului electoral), reprezentat de declanșarea, la 29 iunie 1882, a unei ample campanii publicistice de către liberalul-radical C.A. Rosetti în organul de presă al Partidului Liberal-Românul- prin care acesta a atacat sistemul electoral, considerându-l drept o corupție recomandată, impusă și legalizată prin constituție datorită cotei înalte de impozitare cerute pentru dreptul de vot și a repartizării inegale a numărului de mandate pe colegii, dat fiind faptul că acestea acordau puterea câtorva persoane(marilor proprietari funciari), constituind astfel o primă cauză a corupției și nedreptății. La această situație se mai adăugau și diversele presiuni și manevre administrative, care-i împiedicau pe alegătorii colegiului IV să se întrunească, să-și expună poziția și revendicările, să desemneze deputați din rândul lor. Juristul C.G.Dissescu a considerat, referitor la spusele liberalului-radical C.A. Rosetti din vara anului 1882 că Corupțiunea nu rezidă în lege, ci în oameni, în guvernul care corupe, în candidatul care dă bani și-n alesul care primește și cere favoruri. Rosetti dorea o extindere importantă a electoratului prin desfiiințarea/eliminarea celor patru colegii pentru Adunarea Deputaților și a celor două pentru Senat și înlocuirea lor cu un colegiu unic, al știutorilor de carte, ceea ce semnifica un pas important spre sufragiul universal( introdus în societatea românească la sfârșitul Primului Război Mondial). Oamenii politici români au considerat liberalizarea radicală a dreptului de vot ca fiind una prematură, având în vedere stadiul de dezvoltare civilă și culturală a majorității populației-țărănimea-care era analfabetă, iar limbajul vehement utilizat de Rosetti a provocat numeroase tulburări în viața politică românească, determinându-l pe Brătianu să se debaraseze de vederile prea liberale ale prietenului său. De asemenea, introducerea colegiului unic în condițiile unei populații majoritar analfabete ar fi făcut ca alegerile să devină apanajul subprefecților, primarilor și funcționarilor publici, ducând țara la autoritarism sau anarhie (se considera că opinia orășenimii mai culte putea fi pusă în umbră de țărănimea incultă). Datorită legii electorale restrânse, în loc ca Parlamentul să dea guvernul, situația se desfășura exact invers( executivul configura compoziția legislativului) Trebuie menționat faptul că Ion C. Brătianu nu era împotriva modificării constituției, dar în niciun caz nu dorea să meargă atât de departe, precum voiau liberalii-radicali ai lui C.A.Rosetti, încercând un compromis cu aceștia pentru a menține totuși unitatea partidului. Pentru șeful guvernului, schimbările moderate aduse constituției erau menite să întărească puterea politică a industiașilor și financiarilor, considerați principalul sprijin al Partidului Național Liberal în viitor și să lovească din nou în puterea moșierilor, care susțineau Partidul Conservator- adversarul liberalilor. Oamenii politici conservatori doreau cu orice preț menținerea sistemului electoral aprobat la 1866, deoarece se temeau că, dacă reprezentanții mai multor categorii sociale obțineau controlul asupra Legislativului, aceștia vor adopta legi împotriva intereselor proprietății și o reformă a relațiilor agrare în favoarea țărănimii. Junimiștii protestau împotriva extinderii dreptului de vot sub pretextul că marea majoritate a populației era analfabetă și nu avea educație civică. Aceștia au afirmat că una dintre principalele plăgi ale societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea era reprezentată de corupție, pe care o exagerau până la absolutizare, dorind prin aceasta să acrediteze ideea potrivit căreia o lege nu poate să fie corupătoare decât dacă cei care o aplică sunt ei înșiși corupți. Prin acest argument ei au încercat să demonstreze că legea electorală introdusă la 1866 era bună și, ca atare, trebuia menținută. În vederea extinderii dreptului de vot erau necesare pregătirea intelectuală, capacitatea politică și calitatea morală a cetățenilor, care își disputau locurile de senatori și deputați în parlament, totul depinzând în mare măsură nu numai de nivelul propășirii generale a societății românești, de gradul de implicare a diverselor segmente sociale în viața politică, ci și de raportul de forțe din interiorul clasei politice conducătoare ce avea să adopte noul sistem electoral. Înainte de adoptarea constituției de la 1866, oamenii politici români, deși erau de-acord cu consacrarea din nou a acordării dreptului de vot tuturor cetățenilor țării, care plăteau un impozit minim cătere stat( introdus prin Statutul lui Cuza din anul 1864), se împărțeau în privința divizării corpului electoral în colegii, reprezentând interese sociale distincte și repartizarea inegală a mandatelor în Parlament. Din această confruntare au ieșit învingători, în detrimentul liberalilor( mai ales cei radicali), conservatorii ce proveneau din rândurile marii boierimi, aceștia impunând, după divizarea colegiilor electorale( 4 pentru Adunarea Deputaților și 2 pentru Senat), introducerea în constituție a unor stipulații electorale, care ofereau garanția că nu puteau fi modificate prin legi ordinare. Politicienii liberali, evident, nu au fost de-acord cu prevederile constituționale înscrise la 1866, referitoare la împărțirea corpului electoral în patru colegii. Prima încercare a acestora de a modifica structura parlamentară în sens liberal (extinderea posibilităților de pătrundere a mai multor reprezentanți liberali în Parlament) a avut loc în anul 1878, cand s-a prezentat din inițiativă guvernamentală proiectul Legii pentru interpretarea legii electorale din anul 1866 și pentru garantarea alegerilor. Intenția guvernului nu era aceea exprimată în titulatura proiectului, ci modificarea parțială a unor prevederi din legea electorală și excluderea elementelor burgheze domiciliate la sate, care puteau fi influențate politic de moșierii locali conservatori. Prin respingerea proiectului de către o majoritate conservatoare a Senatului, liberalii au înțeles că intenția lor de modificare a legii electorale avea nevoie de o amplă pregătire social-politică. Proiectul din 1878 a reprezentat pentru liberali o primă condiție pentru modificarea structurii parlamentare realizată prin modificarea la 1884 a legii electorale. Sfârșitul anului 1882 a fost marcat de o serie de evenimente politice importante, care vor fi prezentate în amănunt în cele ce urmează. În 25 noiembrie 1882, majoritatea guvernamentală liberală a alcătuit o comisie parlamentară, însărcinată cu stabilirea acelor articole constituționale ce urmau a fi supuse modificării, aceasta fiind pentru o revizuire parțială a constituției, precum și a legii electorale. Dintre toate articolele constituționale supuse modificării, prioritate aveau cele referitoare la legea electorală. Liberalul-radical C.A. Rosetti dorea ameliorarea sistemului electoral, deoarece toate guvernele organizau alegeri parlamentare prin presiune și influență, beneficiind de sprijinul unei clientele dornice de parvenire. Memorabilele cuvinte rostite de acesta în noiembrie 1877, despre necesitatea cuceririi Plevnei interne, aveau drept țintă nu numai pe conservatori, ci și pe cei din aripa dreaptă a Partidului Național Liberal. Necesitatea realizării respectivelor reforme era cerută de categoriile sociale participante la războiul de independență (1877-1878), care reclamau îmbunătățirea situației lor materiale și acordarea unor drepturi politice. Astfel, în ziua de 22 decembrie 1882, s-a prezentat oficial în Adunarea Deputaților de către liberalul Ion Câmpineanu, propunerea de modificare a constituției de la 1866, când i s-a dat și prima citire ( articolele 1, 24, 44, 58-63, 68-72, 105, 131 și 133). De asemenea, s-a acceptat modificarea articolelor constituționale referitoare la garda cetățenească (118, 121 și 122) sub pretextul că ea a devenit o povară pentru cetățeni, în condițiile obligativității efectuării serviciului militar. La Senat, declarația/proiectul de revizuire ce cuprindea articolele constituționale menționate anterior a fost prezentată de Vasile Boerescu în aceeași zi de 22 decembrie 1882. În acea lună s-au desfășurat mai multe discuții între parlamentarii liberali cu privire la necesitatea și oportunitatea modificării constituției, precum și despre modul cum trebuiau schimbate prevederile legii electorale. În cadrul acestor discuții, Ion C. Brătianu, ca șef al guvernului liberal, a acceptat ideea modificării legii fundamentale, deoarece, pe de o parte, nu se putea pune problema unor complicații pe plan internațional, iar pe de altă parte era mai prudent să facem această revizuire astăzi, când radicalii nu prea sunt numeroși și când văd că ei nu prea au destulă putere și când chiar ei nu merg la sufragiul universal. De asemenea, prim-ministrul român și-a declarat indirect intenția de a nu accepta o modificare radicală a constituției, precum o dorea C.A.Rosetti, afirmând că …..voesc ca această revizuire să se facă într-un mod foarte prudent, foarte circumspect, fără să aducă zguduiri și lupte în țară…..Camerele legiuitoare au adoptat necesitatea revizuirii constituției după a doua citire (ianuarie 1883), fără a accepta și posibilitatea modificării articolului 129, care preciza însăși procedura de revizuire, deoarece simplificarea ei ar fi dus la deschiderea drumului spre tiranie. În privința chestiunii revizuirii legii fundamentale, opinia taberei conservatoare( care nu dorea sub nicio formă trecerea la acțiune în acest sens) a fost exprimată de Titu Maiorescu, potrivit căreia constituția nu ar fi fost aplicată în toate prevederile sale( ….Prin urmare ce să revizuiți constituția? Faceți-o mai întâi să trăiască. Înainte de a o reforma, trebuie să o formați- unul dintre argumentele conservatoare în contra revizuirii actului constituțional), iar colegiile electorale( extinse sau restrânse) aveau să fie influențate de guvernul liberal, atâta timp cât alegătorii nu posedau o suficientă pregătire politică pentru apărarea intereselor lor. Așadar, factorii politici decizionali de la București doreau ca rectificarea în sine să reflecte schimbarea survenită în statutul internațional al țării după obținerea independenței și proclamarea regatului și-n evoluția sa social-economică, dar, în același timp, își urmăreau și satisfacerea propriilor interese:
liberalii- o extindere a dreptului de vot în vederea blocării cu succes a moșierilor/conservatorilor;
conservatorii- nemodificarea constituției/împiedicarea liberalilor de a efectua lărgirea prevederilor constituționale;
regele- creșterea rolului său în politică, sporirea veniturilor regale și o modificare a textului legii fundamentale mai limitată, astfel încât să nu provoace izbucnirea unor tulburări.
La sfârșitul anului 1882, guvernul liberal al lui Brătianu a luat decizia organizării unor alegeri parlamentare pentru constituirea Camerelor de revizie( Parlamentul ce trebuia să procedeze la modificarea constituției), acestea desfășurându-se în aprilie 1883. Politicienii conservatori, conștientizând faptul că modificarea legii electorale, în sensul reducerii colegiilor la Adunarea Deputaților ar fi însemnat o grea lovitură pentru ei, au făcut tot posibilul pentru a obține 1/3 din numărul voturilor, cu scopul de a împiedica declanșarea procedurii de modificare a textului constituției. În acest context politic intern, șeful guvernului a început să fie numit de către adversari dictatorul, vice-regele, vizirul. Pentru obținerea celor 2/3 din voturi necesare declanșării procedurii de revizuire a constituției, guvernul liberal a folosit întregul aparat administrativ (prefecți, subprefecți, primari, funcționari, etc.), care a recurs la numeroase abuzuri și ilegalități, acțiuni condamnate vehement de către opoziție. În cele din urmă, guvernul Brătianu a reușit, în urma alegerilor parlamentare, să dobândească o majoritate covârșitoare în Camerele legislative( 132 de locuri în Adunarea Deputaților și 51 în Senat). În urma victoriei zdrobitoare obținute de liberalii guvernamentali, s-a produs demisia din Parlament a unor senatori și deputați ai opoziției( conservatori,“liberali sinceri”, liberali dizidenți, dar fără junimiști), care considerau că lupta parlamentară nu mai trebuie susținută în acele condiții de mare inegalitate (am fi neputincioși d-a pune o stavilă arbitrariului și tendințelor absolutiste ale guvernului), fiind o formă de protest față de activitatea guvernului din timpul alegerilor parlamentare (demisia s-a produs la trei zile după deschiderea Camerelor de revizie-13 mai 1883). Coaliția liberal-conservatoare, după această înfrângere, și-a transferat acțiunea protestatară în masele populare, acuzând guvernul liberal că punea în pericol siguranța și proprietatea. Camerele de revizie au fost deschise la 10 mai 1883 și au funcționat până în prima jumătate a anului următor( iunie 1884), dezbaterile desfășurându-se în lipsa principalului adversar al reformelor-conservatorii. În timpul dezbaterilor pentru modificarea constituției, majoritatea guvernamentală liberală s-a scindat în două tabere cu opinii diferite față de profunzimea extinderii electorale- majoritatea moderată a lui Ion C. Brătianu și o minoritate radicală condusă de C.A. Rosetti. În lunile mai-iunie 1883, Camerele legislative s-au rezumat la alcătuirea răspunsului față de mesajul Regelui și numirea unei comisii menite să elaboreze proiectul de revizuire. În anteproiectul elaborat de majoritatea liberală și publicat în Monitorul Oficial la 15 septembrie 1883 s-a propus divizarea corpului electoral pentru Adunarea Deputaților în trei colegii, articolele privitoare la regimul presei erau revizuite în sensul interzicerii arestului preventiv și stabilirea unor atribuții ale tribunalelor ordinare în cazul unor delicte de presă. La 15 octombrie 1883 s-a desfășurat redeschiderea sesiunii extraordinare a Parlamentului, care a fost continuată de la 15 noiembrie printr-o sesiune ordinară, în cadrul căreia trebuia să se discute modificarea constituției. Datorită cunoașterii numărului de alegători (din datele statistice oficiale), a nerespectării angajamentului luat de majoritatea guvernamentală liberală în decembrie 1882, precum și respingerea propunerilor formulate până atunci de ei, liberalii-radicali au decis să acționeze unitar și să susțină introducerea colegiului unic (noiembrie-decembrie 1883). În perioada septembrie 1883-ianuarie 1884, minoritatea liberală radicală a lui Rosetti din Parlament a continuat, în paginile ziarului Românul, să susțină introducerea colegiului unic și judecarea delictelor de presă de către jurați, apărând în mod deosebit libertatea presei. Aceste chestiuni au generat mari neînțelegeri între șeful guvernului și conducătorul aripii liberal-radicale a Partidului Liberal, totul ducând, în cele din urmă la ruperea definitivă a relațiilor dintre cei doi (C.A. Rosetti a rămas ceea ce a fost toată viața-omul ideilor generoase- în timp ce Ion C. Brătianu a devenit un adevărat om de stat). La 21 octombrie/2 noiembrie 1883 s-a produs demisia lui C.A. Rosetti din fruntea Adunării Deputaților, acesta depunându-și mandatul în aprilie 1884. În cazul fiecărui articol constituțional supus modificării trebuia redactat între delegații Adunării Deputaților și cei ai Senatului un text comun, care să fie supus spre aprobare Regelui, conform articolului 129 din constituție. În aceste condiții, elaborarea proiectului s-a desfășurat timp de un an, astfel încât acesta nu a ajuns în dezbaterea publică a Parlamentului decât la sfârșitul lunii martie 1884. Ion C. Brătianu împreună cu colaboratorii săi politici au manevrat desfășurarea acțiunii de modificare a constituției, prin discutarea într-un mod foarte rapid a principalelor puncte din proiect, nelăsând timp liberalilor-radicali să-și prezinte punctele de vedere. Adunarea Deputaților a hotărât desfășurarea unor dezbateri generale referitoare la luarea în considerare a stipulațiilor electorale înainte de votarea pe articole a acestora. Cele mai importante dezbateri din Parlament s-au desfășurat, în mod evident, în jurul articolului constituțional 58, care prevedea împărțirea electoratului în fiecare județ pentru Adunarea Deputaților în trei colegii. Ultima citire a declarației de revizuire a avut loc în Parlament la 4 martie 1884( sesiunea ordinară s-a prelungit prin mesaj regal, pentru a se îndeplini procedura prevăzută în articolul 129 din constituție). Proiectul comitetului delegaților(prezentat în Parlament la 26 martie 1884) nu a extins dreptul la vot așa cum trebuia, ci a propus redistribuirea electoratului în trei colegii, fără respectarea principiului averii și a celui potrivit căruia deținerea unei anumite averi ar trebui să aducă cu sine și un grad de cultură necesar pentru exercitarea dreptului de vot. În acea zi s-a declanșat o dispută între Rosetti și Brătianu cu privire la data începerii discuțiilor referitoare la punerea în aplicare a articolelor din proiect, primul dorind ca discuțiile despre articole să înceapă a doua zi, întrucât fiind promulgate ca legi separate, era inutilă purtarea unei dezbateri generale, pe când cel de-al doilea susținea luarea în considerare a întregului proiect, prin desfășurarea unor dezbateri generale. În urma votului celor două Camere parlamentare, opinia lui Rosetti a avut drept câștig de cauză, întrucât a reușit să obțină majoritatea voturilor. Ca urmare a acestui fapt, Ion C. Brătianu, convins de necesitatea prezenței sale în fruntea guvernului, a apelat la o manevră politică, în sensul amenințării cu demisia, determinând Adunarea Deputaților să acorde vot de încredere guvernului liberal. Un alt aspect al proiectului prezentat de comitetul delegaților în Parlament a fost reprezentat de regimul presei, dorindu-se existența/funcționarea unei prese fără nicio limitare( autorizație, cauțiune, avertismente sau suspendare), însă în 1884, guvernul liberal, conștientizând că presa ar putea să reprezinte o frână împotriva abuzului de putere, a adoptat o atitudine conservatoare. La 31 martie 1884, C.A. Rosetti a propus la articolul 105 un amendament, acceptat cu majoritate de voturi de către Adunarea Deputaților, care prevedea judecarea tuturor delictelor politice și de presă de către Curtea cu jurați. Tot în acea zi s-a inclus în articolul 24, la propunerea principelui Gr. M. Sturdza, următoarea prevedere: Delictele de presă se judecă de către juriu, în afară de acelea, care s-ar comite în contra persoanei regelui și a membrilor familiei regale sau contra suveranilor statelor străine. Aceste delicte se vor judeca de tribunalele ordinare, după dreptul comun. Modificările efectuate în articolul 24 referitor la regimul presei au liberalizat, pe de o parte, regimul monarhic constituțional, însă pe de altă parte l-au limitat. Liberalizarea regimului presei era reflectată prin includerea în articol a prevederii referitoare la interzicerea arestului preventiv în delictele de presă, însă limitarea a constat în ceea ce a propus principele Gr. M. Sturdza la 31 martie 1884. Restul articolului menținea vechile prevederi: a) interzicerea aplicării unei legi excepționale în materie de presă și suspendarea ziarelor; b) eliminarea obligației de obținere a unei autorizații pentru apariția oricărei publicații; c) nepunerea presei sub regimul avertismentelor; d) responsabilitatea pentru conținutul scrierilor aparținea autorului, în absența sa girantului sau editorului. În urma ședințelor Camerelor parlamentare din 31 martie-1 aprilie 1884 au fost adoptate în noua formulare articolele 24 și 105 (acesta din urmă a fost rectificat, în sensul acordării comisiei juraților a dreptului de a stabili cuantumul cererilor de daune-interese izvorâte din fapte sau delicte de presă). Ultimele dezbateri asupra regimului presei s-au desfășurat în Camerele legislative între 1-5 iunie 1884, acestea ducând, în mod inevitabil, la demisia din Parlament a rosettiștilor, care au văzut că eforturile lor depuse pentru realizarea libertății presei au rămas fără niciun rezultat. La 1 iunie 1884, C.A. Rosetti a afirmat următoarele: … nu pot să mai stau aci când în fața voastră se sugrumă libertatea presei și voi nu protestați. Demisia liberalilor-radicali din Parlament a însemnat și desprinderea lor din Partidul Național Liberal, aducându-se la cunoștința opiniei publice că ziarul Românul nu mai era organul de presă al guvernului liberal, ci al lui Rosetti. Odată cu apariția, la 10 iulie 1884, a noului organ de presă al Partidul Național Liberal, intitulat Voința Națională, s-a desăvârșit desprinderea grupului radical din componența partidului( o consecință a divergențelor de opinii în principalele probleme politice- sistemul electoral și regimul presei). În cele din urmă proiectul comitetului delegaților a fost votat de membrii Adunării Deputaților la 6/18 iunie 1884 și de cei ai Senatului la 7/19 iunie 1884 cu 101 voturi pentru și 32 contra, iar articolul 58 cu 92 de voturi pentru, 31 contra și 2 abțineri ( la Senat, cu 48 de voturi pentru din 49 de votanți- orientarea politică moderată a șefului guvernului nu i-a supărat pe marii proprietari funciari liberali, care au continuat să dețină majoritatea în Parlament după 1884). La 8 iunie 1884, după ce s-a terminat votarea legilor( o lege pentru fiecare articol în perioada 27 martie- 7 iunie 1884 și apoi a unei legi ordinare, prin care se înființa Domeniul Coroanei, format din 12 moșii cu o suprafață totală de 132.110 ha), camerele parlamentare revizioniste s-au închis(data promulgării noilor articole constituționale) cu adresarea de către rege a unui mesaj de recunoștință acelor ce au putut termina o lucrare atât de delicată și de însemnată și în care afirma că modificarea era cerută de progresul moral și material realizat de Națiune în timp de aproape două decenii. Modificarea articolelor constituționale menționate la începutul acestui capitol s-a desfășurat în felul următor: patru articole au fost abrogate-60, 70, 71 și 122 și introduse patru articole noi, două rezultând în urma divizări articolului 68 în trei articole- 68, 69 și 70; se introducea un articol nou după articolul 71(eliminat), care a luat locul/numărul acestuia și în final se introducea un articol în plus devenit, prin numerotare, articolul 133; celelalte au fost modificate prin schimbarea conținutului. În continuare este necesar să se prezinte structura noului sistem electoral adoptat în 1884. Conform articolului 59, colegiul I pentru Adunarea Deputaților urma să fie format din toți acei cetățeni, care aveau un venit funciar sau urban de 1.200 de lei, creându-se în acest fel o primă posibilitate de pătrundere în acest colegiu a elementelor burgheze. O a doua posibilitate decurgea din faptul că noile prevederi făceau referire la creditul funciar rural și urban al electorilor și eligibilor, pe când în vechea constituție, referirea la venitul funciar dădea naștere interpretării că numai moșierilor le era accesibil acest colegiu. În privința noului colegiu II pentru Cameră, care cuprindea vechiul colegiu III al comercianților și industriașilor (unde censul era de 80 de lei), censul era stabilit la 20 de lei, ceea ce a facilitat participarea la alegeri a unor elemente sociale mic-burgheze. Extinderea dreptului de vot pentru orășeni a fost favorizată de o modificare referitoare la scutirile de cens în acest colegiu (înainte de 1884, erau scutiți de cens ofițerii în retragere, liberii profesioniști, pensionarii și profesorii, dar după această dată, în locul ultimei categorii se acorda scutire de cens pentru toți cei care au absolvit clasele primare, categorie formată din numeroase elemente mic-burgheze și muncitorești- articolul 60). Colegiul al III-lea( fostul colegiu IV) era format din toți cei care nu făceau parte din primele două colegii și plăteau o dare cât de mică statului( persoanele cu un venit funciar rural de cel puțin 300 de galbeni anual, cei care plăteau o arendă de cel puțin 1.000 de lei anual, preoții și învățătorii votau direct pe deputați, în timp ce cealaltă parte a alegătorilor din acest colegiu votau indirect( prin delegați)- țărănimea( articolul 61). În urma unei modificări similare, ca în cazul primelor două colegii de la Adunarea Deputaților, se facilita pătrunderea elementelor burgheze și în Senat. Înainte de modificarea constituțională din 1884, colegiul I pentru Senat era format exclusiv din moșieri, deoarece aceștia erau “proprietari de fonduri rurale” cu un venit funciar de minimum 300 de galbeni, însă din acel an urma să fie alcătuit din acei cetățeni cu un venit funciar rural sau urban de cel puțin 2.000 de lei anual, atât moșieri cât și burghezi( marea burghezie urbană)- articolul 68. Cel de-al doilea colegiu pentru Senat era alcătuit din toți alegătorii direcți (din orașe și din comunele rurale), care aveau un venit funciar rural sau urban de la 2.000 de lei în jos până la 800 de lei, precum și comercianții și industriașii, care plăteau o patentă de clasa I sau a II-a.( articolul 69). În urma modificării legii electorale în 1884, numărul deputaților și senatorilor a crescut, fapt evidențiat de următoarele cifre: de la 70 la 148 în Senat și de la 120 la 183 în Adunarea Deputaților. În urma unui calcul realizat în anul 1905, numărul alegătorilor alegătorilor înscriși la Colegiul I pentru Adunarea Deputaților a fost de 15.973, dintre care au votat 11. 675 (73%). Pentru cel de-al doilea colegiu, numărul alegătorilor a fost în anul 1905 de 34.742, dintre care au votat 22. 700 (65%). La cel de-al treilea colegiu, numărul alegătorilor direcți a fost de 42.907, dintre care 69% s-au prezentat la vot. În cazul celor două colegii pentru Senat, numărul total al alegătorilor în 1905 era de 24.571, dintre care au votat 70% la colegiul I-7. 499 și 65% la colegiul II- 9.169. Colegiul I pentru Adunarea Deputaților alegea câte doi deputați pe județ sau până la cinci deputați, acolo unde populația era cea mai numeroasă; cel de-al doilea colegiu alegea în fiecare județ de la unu la nouă deputați în funcție de numărul locuitorilor, iar al treilea colegiu( cel mai numeros) alegea câte un singur deputat pe județ (existau și județe cu populație numeroasă, unde se alegeau doi deputați). În cazul Senatului, al cărui corp electoral era divizat în două colegii în fiecare județ (articolul 67), numărul senatorilor trimiși de acestea era diferit: primul colegiu trimitea câte doi deputați iar cel de-al doilea, câte un deputat (cu excepția județelor cu populație numeroasă, care putea trimite până la cinci deputați)- articolul 70. Articolele nemenționate până acum( 63 și 71) prevedeau următoarele: Articolul 63: Censul nu se poate dovedi decât prin roul de contribuție, chitanțele și avertismentele din partea împlinitorilor de dări pe anul încetat și pe anul curent, iar articolul 71 (adăugat la 8 iunie 1884): Ori în câte secții ar fi împărțit colegiul electoral, fiecare alegător votează numărul de reprezentanți, pe care trebuie să-l dea colegiul din care face parte. Celelalte articole constituționale modificate la 8 iunie 1884 priveau activitatea puterii legislative (articolele 40, 44-45, 72, 75, 77 și 78) și desfășurarea serviciilor publice( 118, 121-122, 131-133):
-articolul 40 menționa îndeplinirea a 2/3 din voturi pentru invalidarea titlurilor noilor membri ai Adunării Deputaților; articolul 44 permitea Senatului să-și aleagă din interiorul său pe președinte, vice-președinți, precum și pe ceilalți membri ai biroului său; articolul 45 obliga Camerele legislative să-și desfășoare ședințele( dar și votul acestora) numai cu participarea majorității membrilor, care le compun( majoritatea participării însemna jumătate + 1); prin articolul 72 se preciza durata alegerilor pentru un colegiu- o zi; un alt articol constituțional supus revizuirii a fost articolul 75, care prevedea scutirea de cens pentru cei care au îndeplinit funcțiile de președinți sau vice-președinți ai vreuneia dintre Camerele legislative, foștii deputați și senatori, care au făcut parte din două legislaturi, generalii și asimilații lor, coloneii în demisie și disponibilitate, precum și miniștrii( foști sau actuali) și reprezentanții diplomatici ai țării; articolul 77 recunoștea dreptul senatorilor la diurnă pe timpul sesiunilor; articolul 78 permitea Senatului să reglementeze prin regulamentul său operația de reînnoire a membrilor, care îl formează( senatorii erau aleși pe o durată de opt ani și reînnoiți jumătate, prin tragere la sorți, odată la patru ani); articolul 118 considera că cetățeanul român face parte dintr-una dintre componentele armatei, potrivit legilor special; articolul 121 prevedea desființarea gărzii cetățenești, iar articolul 122 menționa neacceptarea trecerii sau prezenței unei unități militare străine pe teritoriul României sau intrarea sa în serviciul statului român decât în virtutea unei legi; articolul 131 menționa elaborarea rapidă a unor legi speciale referitoare la descentralizarea administrativă, responsabilitatea miniștrilor, blocarea abuzurilor cumulului, modificarea legii pensiilor, admiterea și înaintarea în funcțiile administrației publice, precum și la dezvoltarea căilor de comunicație, exploatarea minelor și pădurilor, la justiția militară și revizuirea legilor existente pentru punerea lor în acord cu această constituție; prin noul articol constituțional 132 (fostul articol 133) situația țărănimii s-a îmbunătățit, deoarece acesta stabilea inalienabilitatea pământurilor foștilor clăcași, ale însurățeilor și ale locuitorilor, care au cumpărat sau vor cumpăra din proprietatea statului, inclusiv cele de peste Dunăre( din Dobrogea) timp de 32 de ani cu începere de la modificarea din 1884. De asemenea, două alineate ale acestui articol permiteau schimburile pământ contra pământ( cu condiția să fie de aceeași întindere și calitate) și înstrăinarea locurilor de casă pentru locuitorii aflați în raza unei comune urbane. Primele alegeri parlamentare desfășurate în regimul noii legi electorale( 6-11 noiembrie 1884) s-au încheiat cu o victorie zdrobitoare a guvernului Brătianu( în lupta finală au rămas Ion C. Brătianu și fratele său). Cu privire la rezultatul acestor alegeri, Carol I a exprimat următoarele: Tocmai din cauza faptului că ultimele alegeri au dat o majoritate prea mare guvernului, care nu este ținut în șah de nicio opoziție, ar putea apărea dificultăți. În finalul acestui capitol se poate spune că noul sistem electoral rezultat în urma revizuirii din 1884 a sporit întrucâtva numărul alegătorilor( prin reducerea numărului colegiilor pentru Adunarea Deputaților de la 4 la 3, scăderea censului necesar pentru exercitarea dreptului de vot, desființarea deosebirii dintre “alegătorii direcți” și “alegătorii primari” și lărgirea scutirilor de cens), fapt evidențiat de cifrele prezentate anterior( din anul 1905), însă rezultatul semnificativ al acestora a fost reprezentat de consolidarea influenței clasei mijlocii. În ceea ce privește presa este necesar să menționez faptul că modificarea constituțională din 1884 a extins drepturile acesteia, care a avut o contribuție semnificativă în modelarea opinii publice, prin popularizarea unor idei în rândul unor largi segmente sociale. După festivitățile dedicate proclamării Regatului la 10 mai 1881 și cu ocazia modificării constituției în 1884, Ion C. Brătianu a intenționat să creeze o adevărată autoritate guvernamentală sub voința sa personală, care i-a adus, în cele din urmă, căderea din fruntea guvernului, în anul 1888. Astfel, revizuirea constituțională din anul 1884 a reprezentat o etapă necesară în evoluția țării, care a pregătit terenul pentru ceea ce avea să se întâmple la finalul Primului Război Mondial- introducerea votului universal și a reformei agrare.
Capitolul 3
Regele Ferdinand I și modificarea Constituției de la 1866 în timpul Primului Război Mondial
După cum am menționat în capitolul anterior, modificarea actului fundamental de la 1866, la trei ani de la proclamarea României ca regat, a constituit o etapă importantă, dar și necesară pentru evoluția și modernizarea României, aceasta pregătind terenul pentru elita politică românească (mai exact, politicienii liberali) de a aduce în discuție în anii premergători declanșării primei conflagrații mondiale(1913-1914) problema reformelor electorală( introducerea colegiului electoral unic/vot universal, ceea ce însemna desfințarea vechilor colegii electorale) și agrară (exproprierea proprietăților funciare deținute de moșierii conservatori- opozanți declarați ai acestei reforme- și nu numai și, ulterior, împroprietărirea țărănimii- bineînțeles, autoarea marii răscoale de la 1907). După preluarea conducerii puterii executive, la începutul anului 1914, liberalii au adus în dezbaterea parlamentului chestiunea reformelor menționate mai sus și, după exprimarea unor opinii pro și contra acestora, majoritatea liberală parlamentară a acceptat, în vara anului 1914, înscrierea acestora în constituție, însă revizuirea urma să se discute în amănunt la următoarea sesiune ordinară( din noiembrie 1914). Din păcate însă, în cadrul sesiunii ordinare din toamna anului 1914, problema reformelor a fost lăsată la o parte( temporar), întrucât declanșarea Primului Război Mondial a obligat România( situată geografic între Austro-Ungaria și Rusia Țaristă) să-și precizeze poziția față de acest eveniment( neutralitatea armată). După doi ani de neutralitate și, la insistențele Antantei, regele Ferdinand I a ordonat armatei române să treacă Munții Carpați pentru eliberarea provinciilor românești din Austro-Ungaria. După o înaintare lesnicioasă în Ardeal( urmată de retragere în urma sosirii trupelor germane) și dezastrul de la Turtucaia, armata română s-a retras din Oltenia, Muntenia și Dobrogea, refugiindu-se, împreună cu autoritățile, în Moldova. Datorită reorganizării armatei române cu ajutor francez și a angajamentului luat de rege de înfăptuire a reformelor( în iunie-iulie 1917, acestea au fost înscrise în constituție), aceasta s-a comportat eroic în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, reușind să oprească ofensiva Centralilor și ocuparea Moldovei. Aspectele/evenimentele, care privesc și au făcut necesară ultima modificare a constituției de la 1866 vor fi analizate în detaliu în paginile care urmează.
3.1. Readucerea în discuție de către liberali a reformelor agrară și electorală și încercarea acestora de modificare a constituției în anul 1914
Partidul Național Liberal, după modificarea limitată a sistemului electoral din anul 1884, s-a pronunțat pentru introducerea sufragiului universal în programul său de la Iași din anul 1892, însă din numeroase motive, printre care și opoziția conservatorilor și chiar a unor membri marcanți ai partidului, a tergiversat luarea chestiunii în discuție. În ceea ce privește situația țărănimii aceasta nu s-a ameliorat deloc după reforma agrară de la 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza, fapt care a declanșat marea răscoală țărănească din 1907, situație recunoscută de liberali în cuprinsul a două numere ale cotidianului PNL- Viitorul- astfel: prin moștenire, pământul ce li s-a dat la 1864 s-a fracționat așa de mult încât n-a mai fost de-ajuns pentru hrana familiilor țărănești care sunt foarte numeroase și, pe de altă parte, neavând islaz pentru vite, au fost siliți să facă învoieli cu arendașii și proprietarii, care le impuneau condițiuni foarte grele de muncă și de plată. De asemenea, După răscoala din 1907, cari a dovedit din nenorocire în mod prea sângeros realitatea extrem de tristă a țărănimii noastre, partidul liberal a crezut că e o datorie de onoare și de bună înțelegere patriotică ca să intervină pe cale legiuitoare pentru îmbunătățirea stării economice a mult oropsitei țărănimi. Evenimentele, despre care am vorbit mai sus( programul liberal din 1892 și răscoala de la 1907) au jucat un rol foarte important în decizia liberalilor de a readuce în discuție chestiunea celor două reforme-electorală și agrară-cerute de societate. Se pare, potrivit unor păreri, că readucerea în discuție a celor două reforme menționate anterior s-a datorat celui de-al doilea război balcanic, în care s-a implicat și România, urmarea acestuia fiind înfrângerea Bulgariei și semnarea Tratatului de pace de la București (august 1913; pentru România, acest război a adus un nou teritoriu-Cadrilaterul, dar și “câștigarea” unui nou inamic-Bulgaria) Potrivit lui Vintilă Brătianu, soldații români au rămas impresionați de ceea ce au văzut în campania din Bulgaria din cel de-al de-al doilea război balcanic și anume, existența votului universal și că o mare parte din pământ se afla în posesia țărănimii. Această situație a creat o stare de spirit în rândurile armatei române, favorabilă punerii pe tapet a reformelor, stare care a fost sesizată și speculată de Ion I.C. Brătianu. Politicienii liberali au intenționat ca prin promisiunea reformelor electorală și agrară să preîntâmpine eventualele nemulțumiri țărănești. În legătură cu acest obiectiv, Vintilă Brătianu preciza că reformele erau necesare pentru a evita ca o primejdie din afară unită cu o frământare interioară să prindă statul într-o situație mai grea ca cea din 1907. De asemenea, liberalii urmăreau ca, prin legiferarea celor două reforme să slăbească pozițiile economice și politice deținute de Partidul Conservator, principalul concurent în lupta pentru putere. Toate considerentele menționate mai sus au fost completate cu necesitatea ca liberalii să aducă o platformă politică atractivă menită a contrabalansa prestigiul câștigat de conservatori în urma semnării Tratatului de pace de la București( 1913). Astfel, la 8 septembrie 1913, organul de presă al PNL-Viitorul- a publicat o scrisoare-manifest redactată de Ionel Brătianu, aflat în opoziție în perioada respectivă, în care acesta menționa că desăvârșirea reformelor agrare printr-o intervenție a statului cu drept de expropriere unde este nevoie pentru creșterea proprietății țărănești, stabilirea colegiului unic, grabnica înmulțire a mijloacelor de instrucțiune și de educațiune, îndreptarea și dezvoltarea a tot ce trebuie să înrâurească buna stare morală, fizică și economică a claselor muncitoare se impun atât de imperios ca și întărirea organizării noastre militare de a cărei grabnică necesitate nu se poate nimeni îndoi. Această scrisoare-manifest, care a tulburat multă lume, a însemnat, de fapt, și declanșarea campaniei pentru răstunarea de la putere a guvernului. Constantin Bacalbașa avea să constate că manifestul șefului partidului liberal a produs o impresie adâncă în țară și din ceasul acela zilele guvernului Maiorescu-Take Ionesu au fost numărate. Totodată, Ionel Brătianu a cerut o audiență regelui Carol I, căruia i-a mărturisit că, fără cele două reforme, el nu va putea să preia conducerea guvernului, deoarece nu considera că o va mai putea deține astfel. De asemena, la întrunirea conducerii Partidului Național Liberal, Brătianu a declarat că, dacă nu va obține consimțământul acesteia în ceea ce privește reformele, el mai înțelegea să rămână șef. Conducerea partidului a acceptat programul lui Ionel Brătianu și astfel urma să se treacă la convocarea congresului PNL, care trebuia să-l aprobe. Liberalii considerau că, în urma introducerii colegiului unic se va realiza o operă de solidarizare socială pentru că, în locul deosebirii dintre sate și orașe, va pune egalitatea de drepturi bazată pe egalitatea serviciilor și pe comunitatea simțămintelor și, de asemenea, o operă de moralizare politică și administrativă, pentru că în locul tiraniei colegiilor restrânse și al întregului colegiu ce o urmează, vom avea cu timpul conștiința cetățenească a marii mulțimi legată de interesele mari și netrecătoare ale statului. Reacția conservatorilor față de programul liberal lansat în septembrie 1913 a fost exprimată în oficiosul Conservatorul, unde se arăta că readucerea în discuție de către liberali a reformelor a fost realizată în speranța că prin agitarea acelei sperietori vor ajunge mai repede la putere. În viziunea acestora, liberalii nu se gândesc serios la înfăptuirea acestei reforme, deoarece n-au făcut promisiuni în această privință, uitând consecvent a se ține la guvern de cuvântul dat în opoziție. Una dintre personalitățile de seamă ale Partidului Conservator și veșnicul adversar al reformelor-Petre P. Carp- a declarat că va accepta reformele din septembrie 1913 numai dacă urmau să fie expropriate și întreprinderile industriei mari, însă până la urmă conservatorii au căzut de-acord asupra trecerii treptate a unei părți din proprietatea mare spre cea mică pe cale evolutivă și nu revoluționară. Aceștia considerau că cel mai potrivit mijloc pentru transferul de pământ era Casa rurală. Referitor la aceasta, Alexandru Marghiloman afirma următoarele: Casa Rurală trebuie să fie instrumentul grație căruia se va putea clădi și treapta intermediară între plugarul cel mic și proprietarul cel mare.Programul liberal al lui Ionel Brătianu a declanșat numeroase dezbateri și în interiorul celorlalte partide politice. De exemplu, conservatorii-democrați conduși de Take Ionescu, prin intermediul ziarului Acțiunea s-au arătat, inițial, ostili față de acțiunea șefului liberal, considerată ca fiind una lipsită de seriozitate; aceștia propuneau legiferarea a două colegii electorale- colegiul I( format din intelectuali și mari proprietari) și colegiul II( alcătuit din celelalte clase sociale). De asemenea, social-democrații au organizat o serie întruniri și mitinguri, protestând contra colegiului unic și cerând, totodată, sufragiul universal ca prima și cea mai necesară reformă pentru instaurarea unui regim democratic în România. Cel de-al XIII-lea congres al PSD(aprilie 1914) a adoptat o rezoluție contra reformelor înșelătoare ale PNL, cerând introducerea în constituție a votului universal, egal, direct și secret pentru toți cetățenii țării cu vârsta de 20 de ani în sus, fără deosebire de neam, religie și sex, reprezentare proporțională, organizarea alegerilor în zi de repaus legal, indemnizații pentru cei aleși, desființarea Senatului. Atitudinea istoricului Nicolae Iorga și a naționaliștilor-democrați față de reformele liberale din septembrie 1913 nu era una hotărâtă, dar se situau împotriva înfăptuirii lor, cerând, în ianuarie 1914, votul universal direct pentru toți românii cu reprezentarea minorităților și vânzarea plus arendarea la țăranii localnici a tuturor moșiilor, pe care proprietatea mare renunța a le păstra sau exploata ea însăși. Partidul Naționalist-Democrat, considerându-se un militant pentru cauza țărănimii, nu s-a opus în mod deschis programului liberal și nu a desfășurat o campanie contra reformelor. În viziunea istoricului, prin cele două reforme nu se dădea nimic poporului, ci se restituia ceea ce i-a fost luat în trecut. La 20 octombrie 1913 s-a deschis congresul Partidului Național Liberal, în cadrul căruia s-a trecut la analizarea problemei reformelor, iar Ionel Brătianu a ținut un discurs, prin care a propus cele două reforme-agrară și electorală. Referindu-se la aceasta din urmă, președintele PNL a arătat că a sosit momentul înlocuirii colegiilor electorale cu colegiul unic. În viziunea acestuia, noua situație din Orientul Europei grăbește toate măsurile spre a desăvârși reforma electorală. Aceasta trebuie să se facă într-o manieră care să impună o modificare a constituției și să se ajungă la votul universal printr-o creștere de lumină, de instrucție la sate.[…] Ea fusese stopată până atunci, deoarece nu au putut fi învinși numeroșii susținători ai vechiului sistem cenzitar. Devenise foarte clar că acesta nu mai putea să constituie instrumentul prielnic de muncă, deoarece stătea împotriva acestei opere de educațiune. La finalul congresului s-a votat o moțiune, care a aprobat propunerile șefului liberal: colegiul unic al știutorilor de carte și reforma agrară. În rândurile PNL exista credința unanimă că sistemul colegiului unic reprezintă cel mai rațional, cel mai practic, cel care duce mai drept și mai sigur la scop, adică la votul universal, fără zguduiri și revizuiri de constituții. Brătianu a reușit să obțină și acordul regelui pentru înfăptuirea celor două reforme, totul fiind condiționat de moderațiune, de temperarea stângii PNL și de înțelegerea cu politicienii conservatori asupra revizuirii constituției. În perioada de după congres, liberalii au desfășurat o intensă campanie electorală cu scopul de a populariza reformele și a obține susținere din partea opiniei publice pentru realizarea programului, PNL-ul organizând, în lunile octombrie–noiembrie 1913 o serie de întruniri publice în localitățile importante din țară. Constantin Argetoianu avea să noteze mai târziu că reformele liberale au creat mare vâlvă în rândurile opiniei publice în toamna anului 1913 și ca urmare mai toată lumea dorea pe liberali la guvern. Aducerea la guvernare a liberalilor conduși de Ion I.C. Brătianu era așteptată de opinia publică și nu a fost deloc o surpriză demisia guvernului Titu Maiorescu-Take Ionescu la sfârșitul lunii decembrie 1913, primii având de realizat nu un mandat obișnuit, ci unul în care trebuiau să procedeze la cea de-a treia și ultima modificare a constituției de la 1866. Campania desfășurată de conservatori împotriva reformelor liberale a continuat cu o intensitate și mai mare după demisia cabinetului conservator și venirea la putere a guvernului condus de Brătianu, în 4 ianuarie 1914. Propaganda conservatoare s-a purtat, îndeosebi, prin intermediul presei locale și centrale, remarcându-se cotidiane, precum Epoca, Conservatorul, Opinia, Timpul, dar și prin organizarea unor întruniri publice în București sau în alte orașe importante ale României. Membri importanți ai partidului, precum Alexandru Marghiloman, Nicolae Filipescu, P.P. Carp, etc., s-au remarcat prin discursuri impresionante contra reformelor, cele mai multe dintre acestea fiind publicate în presă și broșuri. După dizolvarea corpurilor legiuitoare și câștigarea alegerilor parlamentare, asigurându-se, astfel, o majoritate confortabilă în Parlament pentru guvernul Brătianu, la 21 februarie 1914 s-a desfășurat, prin mesaj regal, deschiderea sesiunii noilor adunări legiuitoare. Trei zile mai târziu, în cadrul Senatului, un grup de senatori a propus revizuirea unor articole constituționale, cu precădere a celor, care priveau necesitatea exproprierii terenurilor în folosul sătenilor și modificarea sistemului electoral de la 1884, prevăzându-se eliminarea colegiilor electorale existente și sporirea numărului de alegători, înscrierea în constituție a principiului reprezentării minorităților politice, schimbarea modalităților de recrutare a deputaților, reorganizarea Senatului și a colegiului său electoral, îmbunătățirea sistemului educațional, inamovibilitatea magistraților și responsabilitatea miniștrilor. În aceeași zi s-a propus, în Adunarea Deputaților de către președintele acesteia-liberalul M. Orleanu-în numele majorității parlamentare liberale, modificarea constituției, în sensul autorizării statului de a proceda la exproprierea marilor proprietăți, pentru micșorarea disproporției existente între marea și mica proprietate( mijloacele utilizate până la acea dată dovedindu-se ineficiente, creând un profund dezechilibru; nicăieri nu se afla o asemenea disproporție între marea și mica proprietate. În timp ce 3,5 milioane de ha aparțineau la peste 1 milion de gospodării țărănești, o suprafață formidabilă de peste 4 milioane de ha era în posesia a ceva mai mult de 1.000 de familii ) și la desființarea colegiilor electorale (referitor la legea electorală se menționa că nu este cu putință ca, după 40 de ani de dezvoltare în toate ramurile, de simțitoare și strălucite progrese, România să trăiască cu refomele politice din primele timpuri ale organizării ai constituționalec și să continuie a lăsa în afară de viața publică marea majoritate a cetățenilor) și înlocuirea acestora cu un sistem electoral proporțional, numit de acesta principiul reprezentațiunii minorităților(minorități electorale și nu naționale- care la acea dată nici nu existau în România). În cadrul ședinței Adunării Deputaților din 27 februarie 1914, deputatul C. Stere a prezentat raportul comitetului de delegați ai secțiilor acesteia în vederea legii fundamentale, argumentându-se îndelung asupra necesității reformelor. În respectivul raport erau prevăzute exproprierea marii proprietăți particulare, transformarea celor trei colegii electorale într-unul singur, obligativitatea votului, reorganizarea Senatului. La 5 martie 1914 s-a adoptat luarea în considerare a modificării actului constituțional cu 100 de voturi pentru și 1 contra( în ziua următoare a avut loc prima citire a declarației de revizuire a constituției, după care s-a trecut la votarea acesteia). Apoi a urmat votarea celorlalte două citiri, după care camerele parlamentare au fost dizolvate prin mesaj regal de către prim-ministru și s-a stabilit fixarea alegerilor pentru formarea Adunării Constituante la finalul lunii mai 1914. În mai 1914 s-au desfășurat alegerile electorale pentru Adunarea Națională Constituantă, care au fost câștigate, bineînțeles, de liberali. Regele Carol I, în mesajul de deschidere a sesiunii extraordinare a parlamentului din 5 iunie 1914, și-a exprimat speranța că parlamentarii vor trece la o cuminte revizuire a constituției pentru a face posibilă realizarea celor două reforme. În cadrul dezbaterilor, opoziția a adus acuzații contra liberalilor privind săvârșirea unor posibile ingerințe electorale în timpul alegerilor parlamentare, căutând astfel să devieze discuția de la scopul, pentru care a fost formată Adunarea Constituantă. Până la urmă sesiunea extraordinară s-a încheiat prin alcătuirea unei comisii însărcinată cu pregătirea lucrărilor viitoarei sesiuni (aceasta era formată numai dintre parlamentarii majorității liberale, deoarece opoziția a refuzat să participe, cu excepția lui Nicolae Iorga), iar Ionel Brătianu a citit mesajul regal de închidere a corpurilor legiuitoare, întrucât începea vacanța parlamentară, revizuirea urmând a se discuta în cadrul următoarei sesiuni ordinare. La începutul lui decembrie 1914, premierul român a declarat că, pentru a face față problemelor externe( declanșarea Primului Război Mondial), se impunea amânarea discutării reformelor (agrară și electorală), aceasta fiind reluată trei ani mai târziu, în condiții foarte dificile pentru țară.
3.2 Ultima revizuire a Constituției de la 1866 și influența sa asupra soldaților români în vara anului 1917
Înainte de a trece la prezentarea celei de-a treia și ultima modificare a textului constituției de la 1866 din anul 1917 este necesar să prezint( nu în mod aprofundat) evenimentele cuprinse între amânarea discutării reformelor și reluarea dezbaterii acestora în cadrul Parlamentului (refugiat la Iași) la 9 decembrie 1916. Declanșarea Primului Război Mondial( 1914-1918) în urma asasinării moștenitorului tronului Austro-Ungariei-arhiducele Franz Ferdinand-de către un tânăr naționalist sârbo-bosniac-Danilo Princip-membru al unei organizații anarhiste numite Mâna Neagră și a declarației de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei( act declanșat de neacceptarea de către guvernul de la Belgrad al unui punct al ultimatumului austro-ungar) a obligat România, datorită poziției sale geografice (aceasta fiind situată între Rusia Țaristă și Austro-Ungaria) și a tratatului secret avut cu monarhia dualistă austo-ungară( încheiat la 30 octombrie 1883), să-și precizeze atitudinea/poziția față de acest eveniment major, cu atât mai mult, cu cât ambele tabere politico-militare-Antanta/Quadrupla și Puterile Centrale au solicitat, uneori, insistent, intrarea acesteia în război de partea lor. Poziția României față de izbucnirea primei conflagrații mondiale a fost hotărâtă în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914, unde regele Carol I a cerut intrarea României în război alături de Puterile Centrale, motivându-și poziția/opțiunea nu numai prin originea germană, dar și prin încrederea fermă că armata germană în acel război urma să iasă victorioasă și prin prezentarea în fața membrilor Consiliului a tratatului de alianță, care lega România de Tripla Alianță. În urma analizării conținutului articolului 2 din tratat, participanții la Consiliu au observat că tratatul nu obliga România să acorde sprijin militar Austro-Ungariei, deoarece nu ea era țara atacată, ci țara atacatoare( prin declarația de război din 28 iulie 1914). Până la urmă toți participanții la Consiliul de Coroană, cu excepția conservatorului Petre P. Carp, au votat pentru soluția neutralității armate( aceasta nu era definitivă, întrucât opinia publică românească ce dorea eliberarea cu orice preț a românilor din provinciile aflate sub dominația Austro-Ungariei, nu ar fi acceptat deloc acest lucru și, în consecință, guvernul urma să devină ținta unor atacuri violente) singura care se impunea la momentul respectiv și care l-a mâhnit pe bătrânul rege ce dorea să-și respecte angajamentele luate față de Tripla Alianță. Motivele pentru care România a trebuit să adopte o poziție de neutralitate față de declanșarea Primului Război Mondial au fost, atât teama față de un eventual atac al Bulgariei( pretext folosit de guvern pentru lipsa de solicitudine la insistențele celor două tabere militare de a intra în acțiune), cât și nepregătirea militară a armatei române pentru un asemenea război. După doi ani de neutralitate, în care prim-ministrul român Ion I.C.Brătianu a negociat intens cu reprezentanții diplomatici ai Antantei, pentru a obține recunoașterea acestora a dreptului României de a se uni la finalul războiului cu provinciile românești din cadrul monarhiei austro-ungare și nu numai, s-a semnat la București tratatul politic și convenția militară ce stabileau condițiile cooperării armatelor aliate cu armata română. În perioada premergătoare intrării României în război, Antanta, datorită eforturilor intense depuse în primăvara și vara anului 1916( bătălia de la Verdun, ofensiva aliată de pe Somme și ofensiva Brusilov) și-a epuizat disponibilitățile ofensive, trecând de cele mai multe ori în situația de a se apăra. În august 1916, România și potențialul său militar erau considerate o adevărată salvare prentru Antanta, autoritățile franceze apreciind că intrarea acesteia în război era o necessitate de prim ordin, deoarece atrăgea în mod implicit forțele germane de pe frontul occidental și ușura astfel, atât ofensiva de pe Somme, cât și contraofensiva proiectată la Verdun pentru toamna anului 1916. În proclamația la declararea războiului pentru întregirea neamului, regele Ferdinand I a transmis soldaților români ce urmau să treacă Munții Carpați pentru eliberarea Ardealului și înfăptuirea idealului național, următoarele: V-am chemat ca să purtați steagurile noastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde.[…] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi.Armata română, după o ofensivă victorioasă în Transilvania, în cursul căreia a eliberat Brașov, Sibiu, Făgăraș, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Sfântu Gheorghe, Sighișoara, bazinul Petroșani, Orșova, ca urmare a dezastrului de la Turtucaia, a trebuit să oprească ofensiva și să se retragă de pe teritoriul acesteia( după sosirea trupelor germane) și, în urma trecerii trupelor germane-bulgaro-otomane ale lui Mackensen pe la Zimnicea, a fost nevoită, în urma unor lupte grele, să părăsească Oltenia, Muntenia și Dobrogea și să se refugieze, împreună cu autoritățile române la Iași( 3 decembrie 1916), care a devenit capitala vremelnică a României( la 6 decembrie 1916, felmareșalul August von Mackensen, supranumit și spărgătorul de fronturi, a intrat triumfal în București). Astfel, peste 2/3 din țară au intrat sub ocupația Puterilor Centrale. Evenimentele desfășurate în vara-toamna anului 1916 au întârziat deschiderea sesiunii parlamentare, pentru care era necesară o pregătire prealabilă, întrucât Ionel Brătianu se aștepta la reacții vehemente din partea opoziției din cauza eșecurilor militare, fără a lua în calcul și neconsultarea forului legislativ cu privire la decizia intrării în război. În ziua retragerii autorităților române la Iași, prim-ministrul Brătianu i-a adresat regelui Ferdinand I o scrisoare, în care i-a arătat necesitatea desfășurării unei propagande active dusă de ofițeri în rândurile armatei, cu scopul de a atrage atenția că toți luptătorii credincioși vor avea pământ la sfârșitul războiului. De asemenea, i-a sugerat ca, în mesajul de deschidere a camerelor parlamentare să facă aluzie la recompensarea celor care luptă. Astfel, la 9 decembrie 1916, s-a desfășurat, în sala Teatrului Național din Iași, deschiderea sesiunii ordinare a Parlamentului, în cadrul căreia regele Ferdinand I a făcut apel la participanți să dea lumii întregi priveliștea solidarității unui popor conștient de însemnătatea vremurilor pe care le trăiește și de menirea lui istorică. Acesta a precizat în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare că țăranului român trebuie să i se spună că luptând pentru unitatea națională, el luptă totodată pentru dezrobirea lui politică și economică. Vitejiile lui îi vor da drepturi și mai mari asupra pământului pe care îl apără și ne impune, mai mult decât oricând, datoria ca, la sfârșitul războiului, să înfăptuim reformele agrară și electorală, pe temeiul cărora această adunare constituantă a fost aleasă. Situația politică internă a înregistrat, în perioada neutralității și la începutul participării României la război, o serie de modificări, reorientări și regrupări în cadrul Parlamentului și la nivel guvernamental. Față de perioada premergătoare războiului, s-a remarcat o înțelegere mai largă a reformelor, precum și o acceptare( forțată de împrejurări) a lor de către partidele care se opuneau. În cadrul sesiuni din 9 decembrie 1916 conservatorul-democrat Take Ionescu a ținut un discurs memorabil consacrat în publicistica românească sub numele de Politica instinctului național: Trebuie să spunem țării cari, trebuie să spunem armatei cari s-a luptat, trebuie să spunem tuturor sfântul adevăr, că chiar dacă n-am fi crezut în victorie, noi tot am fi intrat în război. Trebuie să spunem tuturor că nu a pornit hotărârea noastră dintr-o socoteală materială, ci a pornit din privirea în față a unei probleme seculare, din supunerea instinctului națiunii, care niciodată nu greșește. În cadrul aceleași dezbateri, istoricul Nicolae Iorga a adus, în discursul său, un profund omagiu armatei române, făcând apel la patriotism și spiritul de sacrificiu: Armata română în împrejurările de față reprezintă un popor întreg. În afară de cei care luptă, de cei care îi ajută, fiecare cu tot ce poate, în afară de cei care întovărășesc fiecare luptă cu suferința lor, cu adânca vibrație a ființei lor întregi, în afară de ei toți nu există popor românesc[…]. Datorită faptului că discursul istoricului a fost apreciat ca un adevărat imn național, Ionel Brătianu a propus publicarea sa imediată și distribuirea lui în toate comunele rurale și urbane, precum și la toți ostașii cari vor găsi acolo, în forma cea mai elocinte, ceea ce trebuie să fie însuflețirea noastră a tuturor în aceste momente. În proiectul de răspuns la Mesajul Tronului, s-au exprimat satisfacție și mândrie pentru vitejia soldaților români, păstrându-se nestrămutată încrederea în victoria finală a Antantei. Apoi, referindu-se la problema reformelor: Adunarea Deputaților nu uită menirea pentru care a fost aleasă, aceea de a chezășui acelora care apără astăzi țara, stăpânirea pământului strămoșesc și drepturi politice potrivite cu sacrificiile pe care le-au făcut. În cadrul Senatului predomina aceeași stare de spirit, acesta angajându-se să analizeze și să voteze legile necesare consolidării armatei și, prin urmare apărării naționale. Senatul[…] este convins că toate mințile și energiile trebuiesc astăzi să se îndrepte către același scop: apărarea și asigurarea viitorului neamului românesc. De asemenea, s-a adus un omagiu soldatului român pentru faptele de vitejie, sacrificiile și eroismul său, iar Senatul și-a declarat concursul în vederea rezolvării chestiunii reformelor după război. Două zile mai târziu s-a constituit un guvern de colaborare prezidat de Ionel Brătianu( acesta deținea și Externele) și în care au intrat și fruntași ai Partidului Conservator-Democrat, printre care Take Ionescu( președintele partidului), D. Greceanu, Mihail Gr. Cantacuzino și C.I Istrati. Ședința Adunării Deputaților din 14 decembrie 1916 a reprezentat o remarcabilă manifestare a spiritului de rezistență și de solidaritate națională. Personalități de seamă, precum Ionel Brătianu, Nicolae Iorga și Take Ionescu au ținut discursuri, care se pot înscrie ca pagini memorabile în analele parlamentare române. Dintre aceste discursuri, vom reda puțin din cel al prim-ministrului Brătianu: n-aș avea credința neștirbită care este în sufletul meu, că prin victoria definitivă vom avea în acest război despăgubirea acestor suferinți și vom avea compensarea lor, chiar dacă n-aș avea această credință cred că jertfele pe care le-am făcut nu sunt sterile, căci am introdus în conștiința Europei drepturile românilor pe acest pământ. În urma retragerii în Moldova s-a trecut la reorganizarea comandamentelor, regele devenind comandantul suprem al forțelor ruso-române de pe frontul românesc, fiind secondat de Constantin Prezan( devenit în decembrie 1916, după retragerea la Iași, noul șef al Marelui Stat Major, datorită faptului că armata sa, chiar dacă se afla într-o situție critică, ea se retrăgea în perfectă ordine) și Vladimir Zaharov( ulterior Dimitri Șcerbacev). Armata română a început să fie înzestrată cu armament modern de către Aliații occidentali și, cu ajutorul Misiunii militare franceze conduse de generalul Henri H. Berthelot, supusă procesului de restructurare, reorganizare și instruire, în vederea consolidării forței acesteia și, implicit, refacerii moralului ostașilor români( ofițerii francezi erau uimiți de ușurința cu care soldații români asimilau tehnica noilor arme; își recăpătau încrederea, curajul; ei considerau că înfrângerile anterioare s-au datorat superiorității armamentului inamic). Orașul Iași a devenit, chiar de la începutul anului 1917, locul unor ample și aprinse dezbateri privitoare la elaborarea reformelor democratice, la conținutul și modul lor de aplicare. I.G. Duca nota în memoriile sale, următoarele: S-a hotărât înfăptuirea celor două mari reforme care urmau, una (votul obștesc) să schimbe înfățișarea politică a României și cealaltă( exproprierea), care urma să prefacă cu desăvârșire structura noastră economică.[…] S-a subliniat deja că, sub presiunea evenimentelor interne și internaționale, devenea tot mai evident faptul că reformele se impuneau ca o necesitate a timpului. În lunile februarie-martie 1917, s-au desfășurat în Rusia două evenimente importante, ale căror consecințe nu aveau cum să nu afecteze frontul românesc și dinastia- revoluția din februarie și abdicarea țarului Nicolae al II-lea, în martie 1917, acestea provocând îngrijorare în rândul factorilor decizionali români, fapt remarcat de Armand Călinescu astfel: În aceste împrejurări oamenii politici români trebuiau să țină seama de faptul că mișcările din Rusia constituiau un pericol prin întinderea posibilă a contagiunii la noi. Guvernul trebuia, așadar, să examineze îndată chestiunile, care alcătuiau un motiv de nemulțumire în organizarea politică și socială a țării. La 8 martie 1917 s-au reluat lucrările Adunării Deputaților, în prima ședință adoptându-se unele proiecte de legi referitoare la problemele ce decurgeau din starea de război și, totodată, s-a aprobat prelungirea sesiunii extraordinare până la 20 mai 1917, deoarece nu se intrase în fondul problemei agrare. După prăbușirea țarismului în Rusia( martie 1917), ideea detronării regelui Ferdinand I și proclamării republicii a fost acceptată de o bună parte a socialiștilor, care au văzut că este momentul favorabil trecerii la acțiune. Soldații ruși de pe frontul românesc, influențați de bolșevici, s-au pregătit pentru declanșarea acțiunii antimonarhice. Nicolae Iorga avea să consemneze că în martie-aprilie 1917 se avea în vedere o lovitură de stat, prin care regele și familia regală să fie prinși și duși în Rusia pentru o soartă asemănătoare cu aceea a dinastiei rusești. Pentru a preveni posibilitatea extinderii microbului revoluționar în rândurile armatei române și pentru a proteja Coroana de o soartă asemănătoare cu cea a dinastiei Romanovilor, la 22 martie/5 aprilie 1917, regele Ferdinand I a venit pe frontul Armatei a II-a române, la Răcăciuni, condusă la acel moment de generalul Alexandru Averescu, unde a făcut următoarea proclamație( redactată de Nicoale Iorga, în stradă, sau, după spusele Reginei Maria, dezbătută de ea, regele și prințul Știrbey): Vouă, fiilor de țărani, cari ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pilda; vi se va da și o largă participare la treburile statului. Făgăduința regelui din 22 martie 1917 a fost reînnoită o lună mai târziu, printr-un ordin de zi, în care se sublinia ideea participării celor care luptau pe front la înfăptuirea unei Românii noi. Decizia de a trece la realizarea reformelor se afla în consens cele stabilite înainte de izbucnirea războiului, când s-a ales Adunarea Constituantă; readucerea chestiunii celor două reforme la ordinea zilei avea rolul de a se da un puternic impuls luptei pentru eliberarea teritoriului național de sub ocupația Puterilor Centrale și făurirea statului național român unitar/ consolidarea voinței de luptă a soldaților români în vederea preconizatei campanii militare din vara anului 1917 și asigurarea unei temelii solide viitoarei Românii Mari, în cadrul căreia spiritul democratic urma să asigure coeziunea materială și spirituală a întregului popor. La 6 mai 1917, șeful guvernului liberal a prezentat în cadrul redeschiderii sesiunii istorice a Parlamentului proiectul de revizuire a constituției, afirmând că jertfele soldaților români impun să votăm încă de pe acum aceste două principii ca să rămână câștigate pentru poporul nostru orice s-ar întâmpla de aici înainte. El considera că reformele erau cerute de spiritul vremii în care trăim și de posibilitatea extinderii suveranității statului român dincolo de Carpați. Necesitatea realizării imediate a reformelor și graba cu care s-a reluat această problemă au determinat serioase disensiuni în cadrul PNL-ului și mai ales în sânul majorității parlamentare, fapt care a provocat desprinderea unei grupări cu concepții democratice mai largi ce avea să se numească, ulterior, „Partidul Muncii”. Personalitățile importante ale PNL-ului au încercat să demonstreze că graba înscrierii reformelor în constituție nu era determinată de teama extinderii revoluției rusești, ci de frica de a nu părăsi guvernarea înainte de îndeplinirea angajamentului. La 20 mai 1917 s-a anunțat de către președintele Adunării Deputaților-V. Morțun- constituirea unei comisii însărcinate cu redactarea proiectului de lege pentru modificarea articolelor 19, 57 și 67 din constituție, care a fost prezentat de C. Danielopol în Adunare, acesta(proiectul) trebuind discutat și în cadrul secțiunilor. Reprezentanții „Partidului Muncii” au depus o moțiune spre a fi transmisă secțiunilor, prin care negau autoritatea guvernului liberal de a prezida reformele. Atitudinea/poziția acestora era determinată de faptul că guvernul nu ar fi fost capabil să asigure garantarea organizării unei vieți de stat potrivită cu aspirațiile și nevoile vremii, fără de care unitatea noastră națională nu se poate înfăptui. Patru zile mai târziu( 24 mai 1917), s-a prezentat în cadrul Adunării Deputaților de către C. Danielopol, raportul comitetului de delegați ai secțiunilor, în care erau expuse argumentele realizării modificării articolelor 19, 57 și 67 și, totodată, motivele pentru care nu au fost prezentate odată cu textele ce trebuiau modificate și legile organice de expropriere și lege electorală, întrucât, în condițiile anului 1917, comisia parlamentară nu s-a putut documenta pe teren. Din aceste considerente, prin proiectul prezentat de C. Danielopol, s-au decis doar în principiu revizuirile articolelor constituționale menționate, urmând ca legile să fie analizate, elaborate și adoptate ulterior.Necesitatea revizuirii articolului constituțional 19 a rezultat din inegala repartiție a pământurilor și a stabilirii unui echilibru între proprietatea mare și cea mică. În raportul comitetului delegaților secțiunilor la proiectul de lege pentru revizuirea celor trei articole, pentru evidențierea nejustei repartizări a pământului, se arăta că din suprafața cultivabilă a țării, 5. 385 de proprietari dețineau 3. 810. 351 ha, de la 100 de ha în sus, adică 48, 69%, iar 920. 939 de familii țărănești ocupau numai 3. 153.645 de ha, adică 40, 29 % din această suprafață. Datele, pe care le-am prezentat aici erau suficient de grăitoare pentru a se trece imediat la modificarea constituției, în vederea unei noi repartizări a pământului și a ridicării producției. Raportul menționa faptul că stabilirea suprafeței de pământ ce trebuia expropriată a determinat exprimarea, în comitetul delegaților, a unor puncte de vedere diferite. Unii doreau să se exproprieze pământ atât cât trebuia pentru a împroprietări pe toți țăranii cu 5 ha, iar alții pentru a se păstra o scară progresivă, stabilind ca limita de jos a exproprierii să fie de peste 500 ha și, dacă va fi nevoie, peste și sub 250 de ha. Textul proiectului de lege pentru cele două reforme prevedea la articolul 19( se menținea principiul proprietății sacre și inviolabile) ca noutate exproprierea pentru cauză de utilitate națională, prin aceasta înțelegându-se împroprietărirea cu precădere a țăranilor mobilizați sau a familiilor lor, în cazul decesului acestora pe front, precum și a țăranilor cultivatori de pământ. În acest scop, urmau să fie expropriate integral moșiile cultivabile ale Domeniului de Coroană, ale Casei Rurale și ale tuturor persoanelor morale sau private, precum și ale supușilor străini și absenteiștilor. Proiectul de lege stabilea ca din proprietățile rurale particulare să fie expropriată o suprafață de 2 milioane de ha teren cultivabil, progresiv, începând cu moșiile de la 100 de ha în sus (aproximativ 2.326.000), fiind exceptate terenurile petrolifere până la 12.000 de ha, însă cu condiția ca respectivul proprietar să acorde o suprafață egală de teren cultivabil în altă parte. În ceea ce privește regiunile de munte era prevăzută înființarea de islazuri comunale în baza exproprierii proprietăților private neprevăzute anterior, plata urmând a se face prin titluri de rentă emise de stat cu dobândă de 5% pe an. Legile pentru expropriere urmau să fie elaborate și promulgate în cel mult 6 luni de la eliberarea teritoriului național. Articolul 57 prevedea alegerea deputaților de către cetățenii români prin vot universal, egal, direct, obligatoriu și cu scrutin secret, pe baza reprezentării proporționale. Articolul 67 preciza formarea Senatului din senatori de drept și senatori aleși. La Senat, raportul la proiectul de lege a fost citit de către C. Costescu-Comăneanu și, în cadrul dezbaterilor desfășurate cu privire la acesta, un grup de politicieni, condus de Constantin Argetoianu și Ion Grădișteanu, a refuzat să accepte modificarea constituției, sperând că atitudinea sa va împiedica realizarea/finalizarea procesului de revizuire a legii fundamentale( el considera reformele mult prea avansate). Iată cum dorea respectivul grup să împiedice modificarea actului constituțional: Erau în Iași, în total, vreo 82 de senatori. Dacă la calcularea celor 2/3 necesare pentru a putea lucra în revizuire, se ținea seamă și de senatorii rămași în teritoriul ocupat, atunci era suficientă abținerea a 5-6 senatori, pentru ca să se descompleteze Senatul și să-l împiedice de a lucra în revizuire. Până la urmă, soluția a fost oferită de juristul takist- C.G. Dissescu: ….d-l Dissescu, partizan al reformelor și colaborării, emite ideea că senatorii absenți, rămași în teritoriul ocupat să fie considerați demisionați și deci să nu fie incluși în calcularea majorității necesare. În cele din urmă, acest grup parlamentar a renunțat la intenția sa de a împiedica procesul de revizuire a constituției, în urma asigurării sale a modificării condițiilor de colaborare după reforme. Trebuie să menționez faptul că cea mai categorică poziție contra proiectului de reforme guvernamental și a guvernului Brătianu au avut-o parlamentarii „Partidului Muncii”, aceștia elaborând un proiect ce se deosebea de cel guvernamental, fiind bazat pe o concepție mai avansată și fixând princiipiile generale ale celor două reforme. Spre deosebire de proiectul guvernului liberal, care prevedea o expropriere de 2,4 ori mai mare decât cea din 1913-1914, „Partidul Muncii” s-a pronunțat în favoarea unei împroprietăriri mai extinse, de care să beneficieze toți muncitorii de pământ ce urmau să primească câte 5 ha. Proiectul în sine prevedea înființarea unui domeniu special de împroprietărire, alcătuit din proprietățile statului, ale domeniilor Coroanei, Casei Rurale și a celorlalte categorii supuse exproprierii în întregime, completat cu proprietățile particulare expropriate( bunurile de mână moartă și ale absenteiștilor), de la 200 de ha, acestea putând fi reduse până la minimum 100 de ha, în funcție de necesități și în schimbul unei despăgubiri. În ceea ce privește reforma electorală, membrii “Partidului Muncii” cereau acordarea dreptului de vot tuturor cetățenilor de la 20 de ani în sus, în vederea sporirii numărului de cetățeni cu drept de a participa la treburile statului, iar pe lângă acordarea votului universal, aceștia mai doreau și obligativitatea sa, deoarece electoratul este nu numai un drept, dar și o datorie. Prin aceste măsuri se urmărea, în principal, deposedarea organelor administrative de orice posibilitate de a mai opri pe unii cetățeni să-și exercite acest drept. De asemenea, proiectul mai prevedea, ca noutate pentru societatea românească, și emanciparea femeii- prin acordarea de drepturi civile acesteia și de a participa la alegerile consiliilor comunale și județene și de a face parte din acestea și, apoi, reorganizarea Senatului. Politicienii conservatori, speriați de frământările sociale interne și de evenimentele revoluționare externe, au conștientizat pericolul în fața căruia se aflau și, pentru a nu pierde totul, au acceptat exproprierea.Nicolae Iorga, în cadrul acestor dezbateri parlamentare pentru revizuirea constituției, a arătat necesitatea efectuării acesteia pentru întărirea moralului și a voinței de luptă a ostașului român, în vederea viitoarei campanii militare, decisive pentru apărarea ultimei provincii românești nesituată sub ocupația inamicului germano-austro-ungar și a ființei statale: Ce facem azi, e numai fapta iubitoare de a strânge brâul ostașului român, de a-l îmbărbăta cu aceste reforme până ce, biruitor, el va veni să ne judece pe noi, iar pe dânsul să se înalțe. Exprimând starea de spirit a parlamentarilor, Take Ionescu a explicat semnificația națională a reformelor, astfel: Noi legiferăm astăzi pentru România Mică, dar legiferăm cu ochii la România Mare. În cele din urmă, în urma îndelungatelor dezbateri intense din sesiunea extraordinară a Parlamenului din primăvara anului 1917, în urma atacurilor grupării de stânga desprinse din PNL-„Partidul Muncii” și a presiunilor lui Ionel Brătianu, Adunarea Deputaților a adoptat, la 14 iunie 1917, cu unele mici modificări, proiectul de lege pentru revizuirea constituției de la 1866 cu 130 de voturi pentru, 14 contra și o abținere, iar la 20 iunie 1917 Senatul l-a adoptat cu 79 de voturi pentru și 5 împotrivă, iar la 19 iulie 1917, Ferdinand I a semnat legea de revizuire a constituției, care a publicată în Monitorul Oficial o zi mai târziu, realizându-se, astfel, cea de-a treia și ultima modificare a textului constituției de la 1866, impusă de evoluția social-economică a țării. În urma modificării constituționale din 19 iulie 1917, articolele 19, 57 și 67 prezentau următoarele conținuturi:
Articolul 19: Pentru cauză de utilitate națională, se sporește întinderea proprietății rurale țărănești prin exproprierea terenurilor cultivabile, în măsura și în condițiunile următoare, în scopul de a se vinde țăranilor cultivatori de pământ, cu precădere țăranilor mobilizați din această categorie sau familiilor lor, dacă ei au murit din cauza sau în timpul războiului: a) Terenurile cultivabile ale Domeniilor Coroanei, ale Casei Rurale și ale tuturor persoanelor morale publice sau private, chiar dacă actele de fundațiune, donațiunile, testamentele, le-ar fi dat o altă destinațiune specială. b)Proprietățile rurale ale supușilor statelor străine, în întregime. c) Proprietățile rurale ale absenteiștilor, în totalitate. Se va expropria din proprietățile rurale particulare o întindere de 2.000.000 de ha teren cultivabil. Exproprierea se va face pe temeiul unei scări progresive ce se va arăta la legea de expropriere, scară care va începe cu proprietățile având o întindere de la 100 de ha în sus de pământ cultivabil, minim, intangibil.
Articolul 57 prevedea: Adunarea Deputaților se compune din deputați aleși de cetățenii români prin vot universal, egal, direct și cu scrutin secret pe baza reprezentării proporționale, iar articolul 67 menționa că Senatul este format din senatori de drept și senatori aleși. În materie electorală, reforma din 1917 a fost aplicată în Vechiul Regat și Basarabia prin decretul-lege din 16 noiembrie 1918, în care se menționa că toți cetățenii majori vor alege prin vot obștesc obligatoriu, egal, direct și secret un număr de parlamentari stabilit proporțional cu populația. Un deputat era ales de 30.000 de locuitori, iar un senator de 70.000. Decretul-lege a păstrat Universităților din Iași și București dreptul de a alege din interiorul lor câte un senator, însă nu a prevăzut nicio procedură referitoare la alcătuirea listelor electorale, menținând condițiile de eligibilitate prevăzute în vechea lege electorală. Senatori de drept erau, din 1918, numai moștenitorul tronului, mitropoliții și episcopii. Trebuie menționat însă faptul că sufragiul universal a însemnat, în viziunea legiutorilor de la acea vreme, universalizarea dreptului de vot numai pentru bărbați, femeile fiind în continuare exceptate de la exercitarea acestui drept. În celelalte regiuni ale României, alegerile parlamentare au fost reglementate de acte distincte juridic și diferite sub aspectul tipului de scrutin față de decretul din noiembrie 1918. Astfel, Decretul-lege cuprinzând dispozițiuni privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaților și Senat ce se vor face în Bucovina, din august 1919, prevedea alegerea parlamentarilor prin scrutin majoritar uninominal, cu excepția celor din Chișinău, unde se aplica regula reprezentării proporționale. De asemenea, Decretul-lege cuprinzând dispozițiuni privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaților și Senat în Ardeal, Banat, Crișana, Sâtmar și Maramureș, din august 1919, a impus scrutinul de tip majoritar, desfășurat în circumscripții uninominale; reprezentarea proporțională era admisă, prin excepție, în cazul orașelor-municipii-Arad, Cluj, Oradea și Timișoara. În ceea ce privește reforma agrară din 1917, la 15 decembrie 1918, guvernul Marghiloman a publicat legea arendării obligatorii și vânzării voluntare a unei părți din pământul marii proprietăți potrivit prevederilor articolului 19 din constituție. Exproprierea( sau arendarea) urmând să se realizeze după o scară matematică aplicată uniform tuturor moșiilor (de la 100 de ha în sus), fără a se ține cont dacă în localitate existau cereri de pământ, care să acopere suprafața expropriată sau dacă moșiile expropriate erau cultivate de proprietari sau arendate, aveau sau nu inventar agricol. Pe parcursul perioadei de arendare, sătenii puteau să cumpere pământ, pe care-l dețineau ca arendași. Arendarea către țărani se realiza pe termen de 5 ani, putându-se prelungi pe o nouă perioadă de 5 ani Rezultatul aplicării legii a fost acela că, în regiunile mai puțin populate, pământul expropriat și neîmpărțit a fost de aproape 600.000 de ha, acesta fiind distribuit la câțiva ani după, numai prin colonizare. Aplicarea decretului nu a îndeplinit prevederile constituționale, întrucât nu s-au putut expropria prin aplicarea scării progresive decât 1,5 milioane de ha din marea proprietate. Decretul din decembrie 1918 nu a prevăzut nicio dispoziție pentru împroprietărire, care să fie realizată, ulterior, după o lege specială. Pământul expropriat trebuia cultivat în obște. Țărănimea a fost foarte nemulțumită de această dispoziție a decretului, cerând imperios împroprietărirea individuală și imediată. Legea arendării obligatorii a fost foarte criticată de partidele politice, întrucât arendarea la obște însemna eludarea proprietății și, datorită acestui lucru, legea nu a fost aplicată. În anul 1920, guvernul Averescu a publicat decretul de împroprietărire și organizarea comisiilor pentru trecerea imediată la împărțirea pământului expropriat, inaugurându-se, în toamna aceluiași an prima aplicare a reformei agrare, prin împroprietărirea țăranilor din comuna Gurbănești, județul Ilfov. În urma realizării primei exproprieri, au rămas proprietății particulare (de la 100 de ha în sus) 940. 640 de ha pământ cultivabil. Reforma agrară din anul 1921 a determinat schimbări importante în structura proprietății funciare din România, fapt evidențiat de exproprierea, până în anul 1938 a unei suprafețe de 5.804.838 ha arabile, fânețe, pășuni, vii și terenuri necultivabile, dintre care 3.860.353 de ha au fost distribuite împroprietării individuale a aproximativ 1,4 milioane de țărani, restul fiind destinat pentru pășuni și păduri comunale, vetre de sat, rezerve de interes de stat sau obștesc. După prezentarea completărilor aduse reformelor agrară și electorală, înscrise în constituția de la 1866, în anul 1917, trebuie să menționez că aceste două reforme au reprezentat pentru soldații români o puternică motivație, care s-a materializat cu succes, prin comportamentul eroic dovedit în vara anului 1917, în marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în urma cărora, aceștia au împiedicat ocuparea Moldovei de către armatele germano-austro-ungare, restabilind astfel onoarea armatei române și trezind admirația Aliaților. În finalul acestui capitol pot spune că, analiza dezbaterilor parlamentare din primăvara și vara anului 1917 și ultima modificare a constituției de la 1866 în Parlamentul refugiat/stabilit la Iași demonstrează că, în condițiile interne și internaționale dificile, factorii decizionali români au conștientizat necesitatea adoptării celor două reforme, cu diferențe în ceea ce privește măsura lor, modalitățile practice de realizare etc. Cu toate că prin cea de-a treia revizuire a textului constituțional de la 1866 s-au introdus numai principiile pe baza cărora urmau să fie elaborate legi detaliate( prezentate după menționarea noilor conținuturi ale celor trei articole), acest act a avut o importanță deosebită în procesul de realizare a celor două reforme, oferind cadrul juridic pentru punerea în aplicare a reformelor agrară și electorală din anii 1918-1921.
Concluzii
Concluzia care se poate desprinde din cele analizate anterior este aceea că elita politică liberală, realizatoarea marilor evenimente din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care au marcat istoria modernă a românilor și, implicit, contribuit la constituirea și apoi modernizarea statului român, a trebuit să procedeze la efectuarea celor trei revizuiri ale constituției de la 1866, acestea fiind impuse nu numai de evoluția politică, socială și economică a țării, ci și de contextele internaționale diferite din perioadele respective. Politicienii liberali, cu toată opoziția taberei conservatoare, au reușit înscrierea în actul fundamental de la 1866 a acelor modificări cerute de societate, prin intermediul acestora, dar și a celorlalte realizări semnificative, asigurându-și un rol predominant în conducerea politicii statului, dar și consolidarea propriilor influențe în staturile sociale( acest lucru însemnând extinderea bazei sociale a Patidului Național Liberal). Înainte de a se trece la analizarea celor trei modificări constituționale, s-a încercat demonstrarea contrariului unei idei, menționată adesea greșit în numeroase lucrări, potrivit căreia constituția de la 1866 a reprezentat o simplă operă de traducere a actului constituțional belgian de la 1831, pe baza utilizării unei lucrări din perioada interbelică ce oferă o perspectivă destul de credibilă și, implicit, care încearcă să justifice lipsa de superficialitate a elitei politice ce tocmai îl îndepărtase de la conducere pe Alexandru Ioan Cuza la 1866, aceasta diferențiindu-se cu totul de cele afirmate, atât în lucrări de istorie, cât și în cele de drept constituțional. Justificarea a constat în precizarea că, în elaborarea legii fundamentale, s-a luat în calcul întreaga experiență constituțională românească de până la 1866. Oamenii politici liberali au conștientizat deficiențele/ problemele prezentate de încercarea de punere în aplicare a prevederilor constituției de la 1866-considerată a fi prima lege fundamentală a statului român- în perioada de după adoptarea acesteia de Adunarea Constituantă și până la tentativa de lovitură de stat a liberalilor radicali- Republica de la Ploiești-care l-a determinat pe Carol I să-și afirme, pentru prima dată de la preluarea conducerii statului român, hotărârea de a abdica( în acea atmosferă efervescentă, principele Carol I putea să modifice constituția în sens autoritar, asigurându-și puteri discreționare, dar, până urmă nu a apelat la această soluție, ci la soluția amenințării cu abdicarea). Problema modificării constituției s-a pus pentru prima dată imediat după exprimarea deciziilor Marilor Puteri la Congresul de pace de la Berlin alarmate de protestele Alianței Israelite vis-a-vis de așa-numita atitudine intolerantă( din punct de vedere religios) a românilor față de evrei, care, însă nu avea un fundament exclusiv religios, ci unul predominant economic. Elita politică românească, dându-și seama că toate eforturile depuse de ea trebuiau să fie concentrate exclusiv în vederea asigurării evoluției și modernizării statului român și nu în dezbaterile prelungite în parlament, a procedat la modificarea articolului incriminat de evrei și de Puterile Europene. Cu toate acestea, politicienii români au știut să evite o naturalizare în bloc a evreimii, prin înscrierea în noul conținut al articolului 7 a unor condiții, datorită cărora, până la prima conflagrație mondială s-au naturalizat foarte puțini evrei. Revizuirile constituționale de la 1884 și 1917 au reprezentat și o revanșă a liberalilor față de conservatorii câștigători la 1866, aceștia din urmă asigurându-și controlul în primele două colegii electorale pentru Adunarea Deputaților și în primul pentru Senat( care a ajuns să fie considerat un adevărat bastion al conservatorilor) și, pentru a evita o nouă expropriere, de dimensiunile celei de la 1864, au insistat ca o eventuală expropriere să se realizeze doar în trei cazuri( căi de comunicație, salubritate și apărare militară), orice expropriere realizată pentru altă cauză decât cele trei menționate anterior fiind considerată anticonstituțională. Important de reținut este că două dintre aceste trei modificări ale actului constituțional de la 1866 s-au realizat în perioada marii guvernării liberale dintre 1876-1888, pricipele( ulterior regele) Carol I, având anterior ocazia să observe capacitatea politică a uneia dintre personalitățile revoluției pașoptiste-Ion C.Brătianu- care s-a dovedit a fi un politician abil, acesta abandonându-și atitudinea revoluționară din perioada tinereții și devenind un adevărat om de stat, capabil să gestioneze dificilele probleme cu care s-a confruntat România în perioada respectivă. Chestiunea reformelor electorală și agrară ce-au constituit obiectul ultimei modificări a constituției a fost adusă în discuție de liberali cu câteva luni înainte de preluarea guvernului, prin ultima reformă dorindu-se o îmbunătățire situației țărănimii, datorită puternicei impresii, pe care a avut-o asupra acestora marea răscoală țărănească de la 1907. Cele trei modificări constituționale de la 1879, 1884 și 1917 au reprezentat o componentă foarte importantă a operei modernizatoare întreprinsă de liberali încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, acestea prin efectele lor( mai exact, ultimele două modificări), punând într-o oarecare măsură problema alfabetizării populației (aproximativ 80% din populație era analfabetă în a doua jumătate a secolului XIX), pentru ca aceasta să conștientizeze rolul pe care și-l asumă în momentul exercitării dreptului de vot (eliminându-se, astfel, posibilele ingerințe electorale), dar și în condițiile accederii într-o funcție publică.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare inedite:
Arhivele Naționale Istorice Centrale: 1. Fond Casa Regală, dosarele: nr. 38/1878, nr. 51/1878, nr. 1/1879, nr. 8/1879, nr. 1/1880, nr. 9/1880, nr. 4/1881, nr. 41/ 1914, nr. 4/1916.
Fond Parlament, dosarele: nr. 676/1878, nr. 763/1882-1883, nr. 768/1882-1883, nr. 1804/1916-1917, nr. 1810/1916-1917.
Fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar: nr. 29/1917.
Izvoare edite:
Periodice:
Monitorul Oficial din anii: iulie 1866, iulie 18178, mai/iunie 1879, octombrie 1879, martie 1881, mai/iunie 1881, iunie 1881, decembrie 1882/ianuarie 1883, octombrie/noiembrie 1883, martie/aprilie 1884, aprilie 1884, iunie 1884, februarie și martie 1914, iulie/ august 1917.
“Binele public” an V, nr. 80( 1147) din 9 martie 1883;
Dezbaterile Adunării Deputaților( „D.A.D”), sesiunile: 1881, 1882/1883, 1884, 1914 și extraordinară 1914, 1916, 1916/1917 și extraordinară 1916/1917.
Dezbaterile Senatului(“D.S.”), sesiunile: 1916/1917 și extraordinară 1916/1917.
“Evenimentul”, anul XXV(1917), nr. 144 din 20 iunie 1917;
Historia(revistă), anul XIV, nr. 149 din iunie 2014.
“L’Independence Roumaine”, an VII, nr. 1685 din 5/17 mai 1883;
„Neamul românesc”, anul XI, nr. 2 din 13 ianuarie 1914;
“România”, I, nr. 55 din 28 martie și nr. 79 din 23 aprilie 1917;
“Românul”, an XXVI din 29 august 1882, an XXVII din 19-20 aprilie 1883 și 25 noiembrie 1883
“Timpul”, an VII, nr. 192 din 2 septembrie 1882, an VIII, nr. 106 din 13 mai 1883
„Viitorul. Ziar de dimineață”, anul I, nr. 30 din 4/ 17 decembrie 1907;
„Viitorul”, anul IX, nr. 2005 din 8 septembrie, nr. 2026 din 29 septembrie 1913, nr. 2031 din 4 octombrie, nr. 2038 din 11 octombrie, nr. 2039 din 12 octombrie, nr. 2049 din 22 octombrie, nr. 2060 din 2 noiembrie, nr. 2077 din 10 noiembrie, nr. 2091 din 3 decembrie, nr. 2098 din 10 decembrie, nr. 2099 din 11 decembrie și nr. 2105 din 17 decembrie 1913.
“Voința Națională”, anul XXVIII, nr. 8244 din 26 octombrie, nr. 8245 din 27 octombrie, nr. 8248 din 17 noiembrie și nr. 8250 din 1 decembrie 1913.
B. Scrieri memorialistice:
1. Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, volumul II, partea a IV-a 1913-1916, București, Editura Humanitas, 1991.
2. Averescu, Alexandru, Notițe zilnice din război, volumul I 1914-1916 (neutralitatea), București, Editura Militară, 1992.
3. – Notițe zilnice din război, volumul II (războiul nostru), București, Editura Militară, 1992.
3. Bacalbașa, Constantin, Bucureștii de altădată, volumul IV(1910-1914), ediția a II-a, București, Editura “Universul”, 1936.
4. -Bucureștii de altădată, volumul I(1871-1884), București, Editura Albatros Corporation, 2007.
5. Bibescu, Martha, Un sacrificiu regal. Ferdinand I al României, București, Editura Compania, 2000.
6. Brătianu, Vintilă, Note din Bulgaria 28. VI- 27. VII. 1913, în Scrisori și cuvântări, volumul III, București, Editura “Cartea Românească”, 1940.
7. -Crize de stat, 1900, 1907, 1913, București, Editura Flacăra, 1913.
8. Călinescu, Armand, Însemnări politice 1916-1939, București, Editura Humanitas, 1990.
9. Duca, I.G., Amintiri politice, volumul I, Munchen, Editura Colecția “Memorii și mărturii”, 1981.
10. – Memorii, volumul III, partea I Războiul( 1916-1917), București, Editura Machiavelli, 1994.
11. Iorga, Nicolae, Memorii, volumul I, București, f.an.
12. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul III, traducere din limba engleză de Mărgărita Miller, București, Editura Eminescu, 1991.
13. Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, volumul IV(1878-1881), București, Editura Machiavelli, 1994.
14. Procopiu, Grigore, Parlamentul în pribegie( 1916-1918), București, Editura Universitară, 1992.
15. Stere, Constantin, Marele război și politica României, București, Editura Atel. Societății Anonime Poporul, 1918.
16. Eminescu, Mihai, Opere, volumul XII, București, Editura Academiei R.S.R, 1985.
Colecții de documente:
Brătianu, Ion. C. Acte și cuvântări, volumul IV, București, Editura “Cartea Românească”, 1932.
Constituțiune și lege electorală, București, Editura Tipografia statului, 1884.
Cuvântările Regelui Carol I, volumul I( 1866-1886), ediție îngrijită de Constantin C. Giurăscu, București, Fundația pentru Literatură și artă “Carol I”.
Discursurile lui I.I.C.Brătianu(publicate de George Fotino), volumul IV, București, Editura“Cartea Românească”, 1940.
Documente privind istoria României. Războiul de independență, București, Editura Academiei, 1955.
Documente din mișcarea muncitorească. 1872-1916.
Ionescu, Cristian, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1774-1991, București, Editura Monitorul Oficial, Ediție adăugită și revizuită, 2000.
Iorga, Nicolae, Politica externă a regelui Carol I, București, Editura Glykon, 1991.
– Discursuri parlamentare(1907-1917), București, Editura Politică, 1981.
Kogălniceanu, Mihail, Documente diplomatice, București, Editura Politică, 1972.
Maiorescu, Titu, Istoria contemporană a României(1866-1900), București, Editura Universității Independente, 2002.
– Discursuri parlamentare, volumul I(1876-1866), București, Editura Albatros, 2001.
– Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, volumul I, București, Editura Humanitas, 1994.
– Discursuri parlamentare cu privire asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, volumul III(1881-1888), București, Editura Albatros, 2003.
Marghiloman, Alexandru, Doctrina conservatoare. Discurs rostit în ședința Camerei de la 12 decembrie 1908, București, Editura Tipografia C.A. Lazareanu, 1909.
Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, tomul II, București, Editura Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1909.
România în timpul Primului Război Mondial. Mărturii documentare, volumul I (1914-1916), București, Editura Militară, 1996.
Lucrări speciale:
Academia Română, Istoria românilor. De la independență la Marea Unire( 1878-1918), volumul VII, tomul II, București, Editura Enciclopedică, 2003.
Agrigoroaiei, Ion, Problema reformelor agrară și electorală din România între anii 1916-1918 în Cercetări istorice, Iași, 1975.
Alexianu, George, Curs de drept constituțional, I, București, Editura Casei Școalelor, 1930.
– Regimul electoral în România în Enciclopedia României, București, Editura Imprimeriile Naționale, 1938.
Barnovski, D.V., Originile democrației române, Iași, Editura “Viața românească” S.A., 1922.
Bălan, Dinu, Național, naționalism, xenofobie și antisemitism în societatea românească modernă 1831-1878, Iași, Editura Junimea, 2006.
Berceanu, Barbu B., Istoria constituțională a României în context internațional, București, Editura Rosetti, 2003.
Buzatu, Gh., Karețchi, A., Vitcu, D. Aspecte ale luptei pentru unitate națională. Iași 1600-1859-918, Iași, Editura Junimea, 1983.
Carp, Radu, Stanomir, Ioan, Vlad, Laurențiu, De la „pravilă” la „constituție”. O istorie a începuturilor constituționale românești, București, Editura Nemira, 2002.
Câncea, Paraschiva, Viața politică în România în primul deceniu al independenței de stat, București, Editura Științifică, 1974.
Câncea, Paraschiva, Iosa, Mircea, Stan, Apostol (coord.), Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, București, Editura Academiei RSR, 1983.
Chiriță, Grigore, Modificarea Constituției în 1884, în Studii: revistă de istorie, 23/4, 1970.
Dariescu, Cosmin, Istoria statului și dreptului românesc din antichitate până la Marea Unire, București, Editura C.H. Beck, 2008, p. 288.
Dașcovici, Nicolae, Curs de drept constituțional și administrativ, Iași, Tipografia ”Trecerea Munților Carpați”, 1927.
Damean, Sorin Liviu, Evoluția instituțiilor politice ale statului român din 1859 până astăzi, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2014.
– România și Congresul de pace de la Berlin, București, Editura”Mica Valahie”, 2005.
Dissescu, C.G., Chestiunea revisuirei legii electorale, București, Editura Tipografia N. Miulescu, 1883.
Drăganu, Tudor, Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Cluj, Editura Dacia, 1991.
Filliti, I. C., Izvoarele constituției de la 1866, București, Tipografia ziarului “Universul”, 1934.
Focșăneanu, Eleodor, Istoria Constituțională a României(1859-1991), București, Editura Humanitas, 1992.
Iancu, Carol, Evreii din România(1866-1919). De la excludere la emancipare, București, Editura Hasefer, 1996.
Ionescu, Dionisie, Țuțui, Gheorghe, Matei, Gheorghe, Dezvoltarea constituțională a statului român, București, Editura Științifică, 1957.
Iordache, Anastasie, Parlamentul României în anii reformelor și ai Primului Război Mondial 1907-1918, București, Editura Paideia, 2001.
Iorga, Nicolae, Noua constituție a României: 23 de prelegeri publice organizate de institutul social român. Istoricul constituției românești, București, Tiparul Cultura Națională, 1922.
Istoria militară a poporului român, volumul V, București, Editura Militară, 1988.
-Istrate, Ioan Roberto Constituția de la 1866 în gândirea și practica politică din România( 1866-1918), teză de doctorat, București, 2004.
Mamina, Ion, Revizuiri constituționale și legislație politică în timpul guvernării liberale( 15 noiembrie 1878- 20 martie 1888), în Nicolae Văcăroiu, Constantin Sava( coord.), Istoria Senatului României, București, Editura Regia Autonomă” Monitorul Oficial”, 2004.
Negulescu, Paul, Tratat de drept administrativ român, II-1, București, Atelierele Grafice ale Fundației Culturale “Voievodul Mihai”, 1930.
– Constituția României, în Enciclopedia României, volumul I, 1938.
Pencovici, Alexandru, Desbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra constituțiunei și legii electorale din România, București, Editura Tipografia Statului, Curtea Șerban Vodă, 1883.
Platon, Gheorghe, De la Constituirea națiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, volumul II, Iași, Editura Universității “Al. I. Cuza”, 1998.
Popescu, Eufrosina, Dezbaterea reformelor constituționale în Parlamentul de la Iași. Modificarea Constituției în 1917 în Analele Universității București, anul XXI, nr. 1, 1972.
Rădulescu, Andrei, Influența belgiană asupra dreptului român, București, Imprimeria Națională, 1934.
Regimul agrar în România în Enciclopedia României, București, Editura Imprimeriile Naționale, 1938.
Scurtu, Ioan, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria moderă și contemporană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988.
Stan, Apostol, Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România de la origini până la 1918, București, Editura Enciclopedică, 1996.
Turliuc, Cătălin, Statutul juridic al naționalităților în România modernă( 1866-1878) în Anuarul Institutului de istorie ”A.D. Xenopol”, XXXVII, Iași, Editura Academiei Române, 2000.
Xenopol, A.D., Istoria partidelor politice din România, volumul I, București, Editura Albert Bauer, 1910.
Lucrări generale:
Agrigoroaiei, Ion, România în relațiile internaționale 1699-1939, Iași, Editura Junimea, 1980.
Atanasiu, Victor, Iordache, Anastasie, Iosa, Mircea, România în Primul Război Mondial, București, Editura Militară, 1979.
Banciu, Angela, Istoria vieții constituționale în România( 1866-1991), București, Editura Casa de editură și presă “Șansa”- S.R.L., 1996.
Bulei, Ion, Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea. București, Editura Litera, 2011.
– O istorie a românilor, București, Editura Meronia, 2012.
Bulei, Ion, Scurtu, Ioan, Enciclopedia de istorie a României, București, Editura Meronia, 2000.
Bulei, Ion, Păun, Gabriel Badea, Monarhi europeni. Marile Modele, București, Editura Silex, 1997.
Căzan, Gh. Nicolae, -Zoner, Șerban Rădulescu, România și Tripla Alianță 1878-1914, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979.
Chiriță, Grigore, Organizarea instituțiilor moderne ale statului român( 1856-1866), București, Editura Academiei Române, 1999.
Ciachir, Nicolae, Războiul pentru independența României în context European 1875-1878, Cluj-Napoca, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
Cliveti, Gheorghe, România și crizele internaționale 1853-1913, Iași, Editura Axis, 1997.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Enciclopedic, 1997.
Coșbuc, George, Povestea unei coroane de oțel, București, Editura Nemira, 2008.
Cristescu, Sorin, Carol I și politica României( 1878-1912), București, Editura Paideia, 2007.
Ciupală, Alin, Prelegeri de istorie modernă a românilor, București, Editura Credis, 2005.
– Istoria modernă a românilor. Organizarea statului și a sistemului instituțional. București, Editura Tritonic, 2009.
Damean, Sorin Liviu, Carol I al României, București, Editura Paideia, 2000.
– Carol I și “afacerea Stroussberg”: reacții și atitudini, în volumul Identitate națională și spirit European. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani, București, Editura Enciclopedică, 2003.
Dimitriu, C.D., România sub Carol I și Ferdinand I de la 1877 la 1918, București, Editura Tipografia ziarului “Universul”, 1942.
Dinu, Rudolf, Diplomația Vechiului Regat 1878-1914, București, Editura Monitorul Oficial R.A., 2014.
Gilla, Claudia, Sisteme și proceduri electorale, București, Editura C.H. Beck, 2007.
Gorun, Tiberiu Horațiu, Modernizarea României și revizuirea Constituției de la 1866, pp. 61-62
Grozoiu, Loredana Maria, Discuții și dezbateri parlamentare privind revizuirile constituției de la 1866 în Arhivele Olteniei, serie nouă, nr 23/2009, Craiova, 2008.
Hitchins, Keith, România 1866-1947, traducere de George G. Potra și Delia Răzdolescu, București, Editura Humanitas, 1998.
Iacob, Gh, România în epoca modernizării( 1859-1939), Iași, Editura Universității ”Al. I. Cuza”, 2013.
– Iași. Memoria unei capitale, Iași, Editura” Universității Al. I. Cuza”, 2008.
Iordache, Anastasie, Sub zodia Stroussberg. Viața politică în România între 1877-1878, București, Editura Globus, 1991.
– Instituirea monarhiei constituționale și regimului parlamentar în România 1866-1947, București, Editura Majadahonda, 1997.
– Viața politică în România 1910-1914, București, Editura Științifică, 1972.
– Reorientarea politică a României și neutralitatea armată 1914-1916, București, Editura Paideia, 1998.
– Ion I.C. Brătianu, București, Editura Albatros, 1994 .
Iorga, Nicolae, Istoria românilor, volumul X1. Întregitorii, București, Editura Enciclopedică, 2011.
Irinel, Dan Sorin, Liberalismul radical românesc în secolul al XIX-lea. Un curent politic modernizator? în Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat( editori Ion Bulei, Alin Ciupală), volumul II, București, Editura Universității din București, 2005.
Isar, Nicolae, România sub semnul modernizării, De la Alexandru Ioan Cuza la Carol I ( 1859-1914), București, Editura Universitară, 2010.
– Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918, București, Editura Universitară, 2006.
Lăzărescu, Dan, Introducere în istoria liberalismului european și în istoria Partidului Național Liberal din România, București, Editura Viitorul, 1996.
Lupaș, Ioan, Istoria unirii românilor, ediția a II-a, București, Editura Scripta, 1993.
Mamina, Ion, Monarhia Constituțională în Romania. Enciclopedie politică 1866-1918, București, Editura Enciclopedică, 2000.
Mantrant, Robert, Istoria Imperiului Otoman, traducere de Cristina Bârsan, București, Editura All, 2001.
Muraru Ioan, Iancu, Gheorghe, Constituțiile române. Texte, note. Prezentare comparativă, București, Editura Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, 1993.
Nedelcu, Florea, Programele mișcării socialiste din România și lupta pentru cucerirea votului universal( 1880-1914) în Studii: revistă de istorie, 23/4, 1970.
Pavel, Teodor, Între Berlin și Sankt Petersburg, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
Platon, Gheorghe, Istoria modernă a României, București, Editura Didactică și pedagogică, 1985.
Platon, Gheorghe, Russu, Vlad, Iacob, Gheorghe, Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra dezvoltării, Iași, Editura Universității “Al. I. Cuza”, 1993.
Popescu, Eufrosina, Mișcarea pentru reforma constituțională în anii 1884-1914, în Analele Universității București, Secțiunea Istorie, anul XXIII, nr. 1 din 1970.
Radu, Sorin, Crețu, Daniel Victor, Încercarea liberalilor de reformare a sistemului electoral din anii 1913-1914 reflectată în rapoartele reprezentanților diplomatici ai Austro-Ungariei și Italiei la București în Cultură și comportament electoral în România în perioada democrației parlamentare( 1866-1937), Sibiu, Editura Universității ”Lucian Blaga”, 2006.
Radu, Sorin, Liberalii și problema reformei electorale în România, în Annales Universitatis Apulensis, tom 6/I anul 2002.
– Modernizarea sistemului electoral din România 1866-1918, Iași, Editura Institutul European, 2005.
Rădulescu, Adrian Rădulescu, Bitoleanu, Ion, Istoria Dobrogei, ediția a II-a revizuită, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998.
Scurtu, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi( 1866-1947), ediția a II-a, revăzută și adăugită, volumul I, București, Editura Enciclopedică, 2004.
– Ion. I.C. Brătianu. Activitatea politică., București, Editura Museion, 1992.
Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democrația la români(1866-1938), București, Editura Humanitas, 1990, Ion Bulei, Democrația la români(1866-1938), București, Editura Humanitas, 1990.
– Regele Ferdinand I( 1914-1927). Activitatea politică, București, Editura Garamond, 1993.
Stan, Apostol, Putere politică și democrație în România 1859-1918, București, Editura Albatros, 1995.
Stan, Constantin I., Regele Ferdinand I “Întregitorul”(1914-1927), București, Editura Paideia, 2011.
– Generalul Henri H. Berthelot și românii, București, Editura Paideia, 2008.
Stanciu, Ion, Oncescu, Iulian, România în timpurile moderne. Reperele unei epoci, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2004.
Sturdza, Mihai Dimitrie, Junimea-societate secretă.
Suciu, Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari 1866- 1918, București, Editura Albatros, 1997.
Șeicaru, Pamfil, România în marele război, București, Editura Eminescu, 1994.
Teodorescu, Virgil Z., Arcul de Triumf, București, Editura Militară, 1995.
Vasile, Pascu, Istoria modernă a românilor(1821-1918), București, Editura”Clio Nova”, 1996.
Vohn, Cristina, Coordonate ale legislației electorale din perioada interbelică, în Revista de științe politice și relații internaționale, tomul VII, nr. 1, 2010.
Zoner, Șerban Rădulescu-, Dunărea, Marea Neagră și Puterile Centrale 1878-1898, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982.
Link-uri:
http://iimodu.tumblr.com/post/75839664640/41-imperiul-otoman-in-vremea-tanzimatelor Accesat în data de 23. 02. 2015.
http://ro.scribd. com/doc/31428024/Turcia-de-la-Coran-la-Constituție#scribd. Accesat în data de 23.02. 2015.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/preliminariile-declanșării-primului-război-mondial-războaiele-balcanice. Accesat în data de 23.05. 2015.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/1914-1916-ionel-brătianu-geniul-de-a-aștepta. Accesat în data de 24.05.2015.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare inedite:
Arhivele Naționale Istorice Centrale: 1. Fond Casa Regală, dosarele: nr. 38/1878, nr. 51/1878, nr. 1/1879, nr. 8/1879, nr. 1/1880, nr. 9/1880, nr. 4/1881, nr. 41/ 1914, nr. 4/1916.
Fond Parlament, dosarele: nr. 676/1878, nr. 763/1882-1883, nr. 768/1882-1883, nr. 1804/1916-1917, nr. 1810/1916-1917.
Fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar: nr. 29/1917.
Izvoare edite:
Periodice:
Monitorul Oficial din anii: iulie 1866, iulie 18178, mai/iunie 1879, octombrie 1879, martie 1881, mai/iunie 1881, iunie 1881, decembrie 1882/ianuarie 1883, octombrie/noiembrie 1883, martie/aprilie 1884, aprilie 1884, iunie 1884, februarie și martie 1914, iulie/ august 1917.
“Binele public” an V, nr. 80( 1147) din 9 martie 1883;
Dezbaterile Adunării Deputaților( „D.A.D”), sesiunile: 1881, 1882/1883, 1884, 1914 și extraordinară 1914, 1916, 1916/1917 și extraordinară 1916/1917.
Dezbaterile Senatului(“D.S.”), sesiunile: 1916/1917 și extraordinară 1916/1917.
“Evenimentul”, anul XXV(1917), nr. 144 din 20 iunie 1917;
Historia(revistă), anul XIV, nr. 149 din iunie 2014.
“L’Independence Roumaine”, an VII, nr. 1685 din 5/17 mai 1883;
„Neamul românesc”, anul XI, nr. 2 din 13 ianuarie 1914;
“România”, I, nr. 55 din 28 martie și nr. 79 din 23 aprilie 1917;
“Românul”, an XXVI din 29 august 1882, an XXVII din 19-20 aprilie 1883 și 25 noiembrie 1883
“Timpul”, an VII, nr. 192 din 2 septembrie 1882, an VIII, nr. 106 din 13 mai 1883
„Viitorul. Ziar de dimineață”, anul I, nr. 30 din 4/ 17 decembrie 1907;
„Viitorul”, anul IX, nr. 2005 din 8 septembrie, nr. 2026 din 29 septembrie 1913, nr. 2031 din 4 octombrie, nr. 2038 din 11 octombrie, nr. 2039 din 12 octombrie, nr. 2049 din 22 octombrie, nr. 2060 din 2 noiembrie, nr. 2077 din 10 noiembrie, nr. 2091 din 3 decembrie, nr. 2098 din 10 decembrie, nr. 2099 din 11 decembrie și nr. 2105 din 17 decembrie 1913.
“Voința Națională”, anul XXVIII, nr. 8244 din 26 octombrie, nr. 8245 din 27 octombrie, nr. 8248 din 17 noiembrie și nr. 8250 din 1 decembrie 1913.
B. Scrieri memorialistice:
1. Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, volumul II, partea a IV-a 1913-1916, București, Editura Humanitas, 1991.
2. Averescu, Alexandru, Notițe zilnice din război, volumul I 1914-1916 (neutralitatea), București, Editura Militară, 1992.
3. – Notițe zilnice din război, volumul II (războiul nostru), București, Editura Militară, 1992.
3. Bacalbașa, Constantin, Bucureștii de altădată, volumul IV(1910-1914), ediția a II-a, București, Editura “Universul”, 1936.
4. -Bucureștii de altădată, volumul I(1871-1884), București, Editura Albatros Corporation, 2007.
5. Bibescu, Martha, Un sacrificiu regal. Ferdinand I al României, București, Editura Compania, 2000.
6. Brătianu, Vintilă, Note din Bulgaria 28. VI- 27. VII. 1913, în Scrisori și cuvântări, volumul III, București, Editura “Cartea Românească”, 1940.
7. -Crize de stat, 1900, 1907, 1913, București, Editura Flacăra, 1913.
8. Călinescu, Armand, Însemnări politice 1916-1939, București, Editura Humanitas, 1990.
9. Duca, I.G., Amintiri politice, volumul I, Munchen, Editura Colecția “Memorii și mărturii”, 1981.
10. – Memorii, volumul III, partea I Războiul( 1916-1917), București, Editura Machiavelli, 1994.
11. Iorga, Nicolae, Memorii, volumul I, București, f.an.
12. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul III, traducere din limba engleză de Mărgărita Miller, București, Editura Eminescu, 1991.
13. Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, volumul IV(1878-1881), București, Editura Machiavelli, 1994.
14. Procopiu, Grigore, Parlamentul în pribegie( 1916-1918), București, Editura Universitară, 1992.
15. Stere, Constantin, Marele război și politica României, București, Editura Atel. Societății Anonime Poporul, 1918.
16. Eminescu, Mihai, Opere, volumul XII, București, Editura Academiei R.S.R, 1985.
Colecții de documente:
Brătianu, Ion. C. Acte și cuvântări, volumul IV, București, Editura “Cartea Românească”, 1932.
Constituțiune și lege electorală, București, Editura Tipografia statului, 1884.
Cuvântările Regelui Carol I, volumul I( 1866-1886), ediție îngrijită de Constantin C. Giurăscu, București, Fundația pentru Literatură și artă “Carol I”.
Discursurile lui I.I.C.Brătianu(publicate de George Fotino), volumul IV, București, Editura“Cartea Românească”, 1940.
Documente privind istoria României. Războiul de independență, București, Editura Academiei, 1955.
Documente din mișcarea muncitorească. 1872-1916.
Ionescu, Cristian, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente 1774-1991, București, Editura Monitorul Oficial, Ediție adăugită și revizuită, 2000.
Iorga, Nicolae, Politica externă a regelui Carol I, București, Editura Glykon, 1991.
– Discursuri parlamentare(1907-1917), București, Editura Politică, 1981.
Kogălniceanu, Mihail, Documente diplomatice, București, Editura Politică, 1972.
Maiorescu, Titu, Istoria contemporană a României(1866-1900), București, Editura Universității Independente, 2002.
– Discursuri parlamentare, volumul I(1876-1866), București, Editura Albatros, 2001.
– Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, volumul I, București, Editura Humanitas, 1994.
– Discursuri parlamentare cu privire asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, volumul III(1881-1888), București, Editura Albatros, 2003.
Marghiloman, Alexandru, Doctrina conservatoare. Discurs rostit în ședința Camerei de la 12 decembrie 1908, București, Editura Tipografia C.A. Lazareanu, 1909.
Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, tomul II, București, Editura Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1909.
România în timpul Primului Război Mondial. Mărturii documentare, volumul I (1914-1916), București, Editura Militară, 1996.
Lucrări speciale:
Academia Română, Istoria românilor. De la independență la Marea Unire( 1878-1918), volumul VII, tomul II, București, Editura Enciclopedică, 2003.
Agrigoroaiei, Ion, Problema reformelor agrară și electorală din România între anii 1916-1918 în Cercetări istorice, Iași, 1975.
Alexianu, George, Curs de drept constituțional, I, București, Editura Casei Școalelor, 1930.
– Regimul electoral în România în Enciclopedia României, București, Editura Imprimeriile Naționale, 1938.
Barnovski, D.V., Originile democrației române, Iași, Editura “Viața românească” S.A., 1922.
Bălan, Dinu, Național, naționalism, xenofobie și antisemitism în societatea românească modernă 1831-1878, Iași, Editura Junimea, 2006.
Berceanu, Barbu B., Istoria constituțională a României în context internațional, București, Editura Rosetti, 2003.
Buzatu, Gh., Karețchi, A., Vitcu, D. Aspecte ale luptei pentru unitate națională. Iași 1600-1859-918, Iași, Editura Junimea, 1983.
Carp, Radu, Stanomir, Ioan, Vlad, Laurențiu, De la „pravilă” la „constituție”. O istorie a începuturilor constituționale românești, București, Editura Nemira, 2002.
Câncea, Paraschiva, Viața politică în România în primul deceniu al independenței de stat, București, Editura Științifică, 1974.
Câncea, Paraschiva, Iosa, Mircea, Stan, Apostol (coord.), Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, București, Editura Academiei RSR, 1983.
Chiriță, Grigore, Modificarea Constituției în 1884, în Studii: revistă de istorie, 23/4, 1970.
Dariescu, Cosmin, Istoria statului și dreptului românesc din antichitate până la Marea Unire, București, Editura C.H. Beck, 2008, p. 288.
Dașcovici, Nicolae, Curs de drept constituțional și administrativ, Iași, Tipografia ”Trecerea Munților Carpați”, 1927.
Damean, Sorin Liviu, Evoluția instituțiilor politice ale statului român din 1859 până astăzi, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2014.
– România și Congresul de pace de la Berlin, București, Editura”Mica Valahie”, 2005.
Dissescu, C.G., Chestiunea revisuirei legii electorale, București, Editura Tipografia N. Miulescu, 1883.
Drăganu, Tudor, Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Cluj, Editura Dacia, 1991.
Filliti, I. C., Izvoarele constituției de la 1866, București, Tipografia ziarului “Universul”, 1934.
Focșăneanu, Eleodor, Istoria Constituțională a României(1859-1991), București, Editura Humanitas, 1992.
Iancu, Carol, Evreii din România(1866-1919). De la excludere la emancipare, București, Editura Hasefer, 1996.
Ionescu, Dionisie, Țuțui, Gheorghe, Matei, Gheorghe, Dezvoltarea constituțională a statului român, București, Editura Științifică, 1957.
Iordache, Anastasie, Parlamentul României în anii reformelor și ai Primului Război Mondial 1907-1918, București, Editura Paideia, 2001.
Iorga, Nicolae, Noua constituție a României: 23 de prelegeri publice organizate de institutul social român. Istoricul constituției românești, București, Tiparul Cultura Națională, 1922.
Istoria militară a poporului român, volumul V, București, Editura Militară, 1988.
-Istrate, Ioan Roberto Constituția de la 1866 în gândirea și practica politică din România( 1866-1918), teză de doctorat, București, 2004.
Mamina, Ion, Revizuiri constituționale și legislație politică în timpul guvernării liberale( 15 noiembrie 1878- 20 martie 1888), în Nicolae Văcăroiu, Constantin Sava( coord.), Istoria Senatului României, București, Editura Regia Autonomă” Monitorul Oficial”, 2004.
Negulescu, Paul, Tratat de drept administrativ român, II-1, București, Atelierele Grafice ale Fundației Culturale “Voievodul Mihai”, 1930.
– Constituția României, în Enciclopedia României, volumul I, 1938.
Pencovici, Alexandru, Desbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra constituțiunei și legii electorale din România, București, Editura Tipografia Statului, Curtea Șerban Vodă, 1883.
Platon, Gheorghe, De la Constituirea națiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, volumul II, Iași, Editura Universității “Al. I. Cuza”, 1998.
Popescu, Eufrosina, Dezbaterea reformelor constituționale în Parlamentul de la Iași. Modificarea Constituției în 1917 în Analele Universității București, anul XXI, nr. 1, 1972.
Rădulescu, Andrei, Influența belgiană asupra dreptului român, București, Imprimeria Națională, 1934.
Regimul agrar în România în Enciclopedia României, București, Editura Imprimeriile Naționale, 1938.
Scurtu, Ioan, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria moderă și contemporană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988.
Stan, Apostol, Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România de la origini până la 1918, București, Editura Enciclopedică, 1996.
Turliuc, Cătălin, Statutul juridic al naționalităților în România modernă( 1866-1878) în Anuarul Institutului de istorie ”A.D. Xenopol”, XXXVII, Iași, Editura Academiei Române, 2000.
Xenopol, A.D., Istoria partidelor politice din România, volumul I, București, Editura Albert Bauer, 1910.
Lucrări generale:
Agrigoroaiei, Ion, România în relațiile internaționale 1699-1939, Iași, Editura Junimea, 1980.
Atanasiu, Victor, Iordache, Anastasie, Iosa, Mircea, România în Primul Război Mondial, București, Editura Militară, 1979.
Banciu, Angela, Istoria vieții constituționale în România( 1866-1991), București, Editura Casa de editură și presă “Șansa”- S.R.L., 1996.
Bulei, Ion, Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea. București, Editura Litera, 2011.
– O istorie a românilor, București, Editura Meronia, 2012.
Bulei, Ion, Scurtu, Ioan, Enciclopedia de istorie a României, București, Editura Meronia, 2000.
Bulei, Ion, Păun, Gabriel Badea, Monarhi europeni. Marile Modele, București, Editura Silex, 1997.
Căzan, Gh. Nicolae, -Zoner, Șerban Rădulescu, România și Tripla Alianță 1878-1914, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979.
Chiriță, Grigore, Organizarea instituțiilor moderne ale statului român( 1856-1866), București, Editura Academiei Române, 1999.
Ciachir, Nicolae, Războiul pentru independența României în context European 1875-1878, Cluj-Napoca, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
Cliveti, Gheorghe, România și crizele internaționale 1853-1913, Iași, Editura Axis, 1997.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Enciclopedic, 1997.
Coșbuc, George, Povestea unei coroane de oțel, București, Editura Nemira, 2008.
Cristescu, Sorin, Carol I și politica României( 1878-1912), București, Editura Paideia, 2007.
Ciupală, Alin, Prelegeri de istorie modernă a românilor, București, Editura Credis, 2005.
– Istoria modernă a românilor. Organizarea statului și a sistemului instituțional. București, Editura Tritonic, 2009.
Damean, Sorin Liviu, Carol I al României, București, Editura Paideia, 2000.
– Carol I și “afacerea Stroussberg”: reacții și atitudini, în volumul Identitate națională și spirit European. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani, București, Editura Enciclopedică, 2003.
Dimitriu, C.D., România sub Carol I și Ferdinand I de la 1877 la 1918, București, Editura Tipografia ziarului “Universul”, 1942.
Dinu, Rudolf, Diplomația Vechiului Regat 1878-1914, București, Editura Monitorul Oficial R.A., 2014.
Gilla, Claudia, Sisteme și proceduri electorale, București, Editura C.H. Beck, 2007.
Gorun, Tiberiu Horațiu, Modernizarea României și revizuirea Constituției de la 1866, pp. 61-62
Grozoiu, Loredana Maria, Discuții și dezbateri parlamentare privind revizuirile constituției de la 1866 în Arhivele Olteniei, serie nouă, nr 23/2009, Craiova, 2008.
Hitchins, Keith, România 1866-1947, traducere de George G. Potra și Delia Răzdolescu, București, Editura Humanitas, 1998.
Iacob, Gh, România în epoca modernizării( 1859-1939), Iași, Editura Universității ”Al. I. Cuza”, 2013.
– Iași. Memoria unei capitale, Iași, Editura” Universității Al. I. Cuza”, 2008.
Iordache, Anastasie, Sub zodia Stroussberg. Viața politică în România între 1877-1878, București, Editura Globus, 1991.
– Instituirea monarhiei constituționale și regimului parlamentar în România 1866-1947, București, Editura Majadahonda, 1997.
– Viața politică în România 1910-1914, București, Editura Științifică, 1972.
– Reorientarea politică a României și neutralitatea armată 1914-1916, București, Editura Paideia, 1998.
– Ion I.C. Brătianu, București, Editura Albatros, 1994 .
Iorga, Nicolae, Istoria românilor, volumul X1. Întregitorii, București, Editura Enciclopedică, 2011.
Irinel, Dan Sorin, Liberalismul radical românesc în secolul al XIX-lea. Un curent politic modernizator? în Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat( editori Ion Bulei, Alin Ciupală), volumul II, București, Editura Universității din București, 2005.
Isar, Nicolae, România sub semnul modernizării, De la Alexandru Ioan Cuza la Carol I ( 1859-1914), București, Editura Universitară, 2010.
– Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918, București, Editura Universitară, 2006.
Lăzărescu, Dan, Introducere în istoria liberalismului european și în istoria Partidului Național Liberal din România, București, Editura Viitorul, 1996.
Lupaș, Ioan, Istoria unirii românilor, ediția a II-a, București, Editura Scripta, 1993.
Mamina, Ion, Monarhia Constituțională în Romania. Enciclopedie politică 1866-1918, București, Editura Enciclopedică, 2000.
Mantrant, Robert, Istoria Imperiului Otoman, traducere de Cristina Bârsan, București, Editura All, 2001.
Muraru Ioan, Iancu, Gheorghe, Constituțiile române. Texte, note. Prezentare comparativă, București, Editura Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, 1993.
Nedelcu, Florea, Programele mișcării socialiste din România și lupta pentru cucerirea votului universal( 1880-1914) în Studii: revistă de istorie, 23/4, 1970.
Pavel, Teodor, Între Berlin și Sankt Petersburg, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
Platon, Gheorghe, Istoria modernă a României, București, Editura Didactică și pedagogică, 1985.
Platon, Gheorghe, Russu, Vlad, Iacob, Gheorghe, Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra dezvoltării, Iași, Editura Universității “Al. I. Cuza”, 1993.
Popescu, Eufrosina, Mișcarea pentru reforma constituțională în anii 1884-1914, în Analele Universității București, Secțiunea Istorie, anul XXIII, nr. 1 din 1970.
Radu, Sorin, Crețu, Daniel Victor, Încercarea liberalilor de reformare a sistemului electoral din anii 1913-1914 reflectată în rapoartele reprezentanților diplomatici ai Austro-Ungariei și Italiei la București în Cultură și comportament electoral în România în perioada democrației parlamentare( 1866-1937), Sibiu, Editura Universității ”Lucian Blaga”, 2006.
Radu, Sorin, Liberalii și problema reformei electorale în România, în Annales Universitatis Apulensis, tom 6/I anul 2002.
– Modernizarea sistemului electoral din România 1866-1918, Iași, Editura Institutul European, 2005.
Rădulescu, Adrian Rădulescu, Bitoleanu, Ion, Istoria Dobrogei, ediția a II-a revizuită, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998.
Scurtu, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi( 1866-1947), ediția a II-a, revăzută și adăugită, volumul I, București, Editura Enciclopedică, 2004.
– Ion. I.C. Brătianu. Activitatea politică., București, Editura Museion, 1992.
Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democrația la români(1866-1938), București, Editura Humanitas, 1990, Ion Bulei, Democrația la români(1866-1938), București, Editura Humanitas, 1990.
– Regele Ferdinand I( 1914-1927). Activitatea politică, București, Editura Garamond, 1993.
Stan, Apostol, Putere politică și democrație în România 1859-1918, București, Editura Albatros, 1995.
Stan, Constantin I., Regele Ferdinand I “Întregitorul”(1914-1927), București, Editura Paideia, 2011.
– Generalul Henri H. Berthelot și românii, București, Editura Paideia, 2008.
Stanciu, Ion, Oncescu, Iulian, România în timpurile moderne. Reperele unei epoci, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2004.
Sturdza, Mihai Dimitrie, Junimea-societate secretă.
Suciu, Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari 1866- 1918, București, Editura Albatros, 1997.
Șeicaru, Pamfil, România în marele război, București, Editura Eminescu, 1994.
Teodorescu, Virgil Z., Arcul de Triumf, București, Editura Militară, 1995.
Vasile, Pascu, Istoria modernă a românilor(1821-1918), București, Editura”Clio Nova”, 1996.
Vohn, Cristina, Coordonate ale legislației electorale din perioada interbelică, în Revista de științe politice și relații internaționale, tomul VII, nr. 1, 2010.
Zoner, Șerban Rădulescu-, Dunărea, Marea Neagră și Puterile Centrale 1878-1898, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982.
Link-uri:
http://iimodu.tumblr.com/post/75839664640/41-imperiul-otoman-in-vremea-tanzimatelor Accesat în data de 23. 02. 2015.
http://ro.scribd. com/doc/31428024/Turcia-de-la-Coran-la-Constituție#scribd. Accesat în data de 23.02. 2015.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/preliminariile-declanșării-primului-război-mondial-războaiele-balcanice. Accesat în data de 23.05. 2015.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/1914-1916-ionel-brătianu-geniul-de-a-aștepta. Accesat în data de 24.05.2015.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modificarea Constitutiei de la 1866 Pana la Sfarsitul Primului Razboi Mondial (ID: 151266)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.