Modernitatea Politica I Literara In Gan [617015]

TEODORA DUMITRU

Modernitatea politic ă și literară
în gândirea lui E. Lovinescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
DUMITRU, TEODORA
Modernitatea politic ă și literar ă în gândirea lui E. Lovinescu / Teodora
Dumitru. – București : Editu ra Muzeul Literaturii Române, 2016
ISBN 978 -973-167-354-7
821.135.1.09 Lovinescu, E.

C.N.C.S., categoria B
Cod CNCS PN – II – ACRED – ED – 2012 – 0374

Redactor: George NEAGOE
Tehnoredactor: Luminița LOGIN
Coperta: Nicu ILIE

TEODORA DUM ITRU

Modernitatea politic ă și literară
în gândirea lui E. Lovinescu

București, 2016

Profesorilor mei

Partea I
Științific–politic–literar:
mecanismele unui cerc vicios
Cheia oric ărei probleme, Passe -partout , – Evoluțiune!
Mode, religiuni, sisteme filosof ice, economice, politice, culinare, tot!
O revoluțiune chiar , tot o evolu țiune – violentă; dar evolu țiune: fire,
venire, devenire , parvenire; a parveni, deveni, veni, a fi…
Și iar și iar.

(I.L. Caragi ale)

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
9
Argument

eși obiect al unor monografii și studii consistente1, opera
lui E. Lovinescu a r ămas neaprofundat ă în complexitatea
gândirii sale. Cauza? Specializarea eminamente literar ă a
exegeților și, în consecin ță, privile gierea unghiu lui de vedere literar.
Criticii și istoricii literari îi subor donează contribu ția filosofico -socio –
logică intereselor literare , sociologii și politologii îi contestă sau îi ignoră
competen țele dincolo de domeniul literaturii , filosofii de forma ție îi
rema rcă diletantismul judec ăților și nesiguran ța conceptelor .
În epo că, scriu despre Lovinescu îndeosebi criticii literari sau
scriitori i – G. Ibrăileanu, N. Iorga, G. C ălinescu, Tudor Vianu, Mihail
Sebastian, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, Vladi mir
Streinu, Ion Barbu ș.a. După 1944 e pus la index, ca exponent al unei
gândiri idealist e sau burgheze, monografiile care -i sunt consacrate după
relaxarea ideologic ă din deceniul al șaptelea, tot dinspre critica și istoria
literară, evidențiind u-i gândir ea asupra liter arului și mai pu țin
pandantul ei socio politic, redus la o anex ă a primeia . Se fac concesii
pentru recuper area lui din perspective acc eptabile public ării în regimul
comunist, mascând sau corectând distanțele pe care burghezo -liberalul

1 Ileana Vrancea, E. Lovinescu: critic literar (Editura pentru Literatur ă, Bucure ști,
1965); Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit (Editura Cartea
Româneasc ă, Bucure ști, 1971; ed iția a doua, rev ăzută și adăugită, 2 vol.,
Editura „Grai și Suflet – Cultura Na țională”, Bucure ști, 1996); Florin
Mihăilescu, E. Lovinescu și antinomiile criticii (Editura Universit ății din
București, 1972); Al. George, În jurul lui E. Lovinescu (Editura C artea
Româneasc ă, Bucure ști, 1975); I. Negoi țescu, E. Lovinescu (Editura Albatros,
București, 1970); Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernit ății (Editura Paralela
45, Pitești, 2000); Andrei Terian, G. Călinescu, a cincea esen ță (Editura Polirom,
Iași, 20 09); Ligia Tudurachi, Cuvintele care ucid (Casa C ărții de Știință,
Cluj -Napoca, 2011); Antonio Patra ș, E. Lovinescu – modele critice (Editura
Muzeul Literaturii Române, Bucure ști, 2013). D

Teodora Dumitru
10
și auto nomistul estetic Lovinescu și le asumase ori și le-ar fi putut asuma
în raport cu clasicii marxism -leninismului1. După 1989 , scrierile despre
modernitatea socio -economico -politică româneasc ă2 nu-l ating decât
incidental, prin acroșări fără anvergură , cu ni mic dincolo de vulgata
livrată deja de critica literar ă ori prin filtre indirect interesante pentr u
subiectul Lovinescu, care nu -și pun problema abordării lui intensiv e sau
exhaustive . Bref, autorul Istoriei civiliza ției române moderne pare sortit
unei car iere de subiect par țial sau dispensabil ca ansamblu, mai prizat
pentru calitatea descenden ților și a liniilor de fug ă favorizate de ideile
lui, a proiec țiilor care s-au făcut și se pot face încă în numele lor , decât
pentru realitatea din terenul operei pr opriu-zise.

1 Vezi Florin Mih ăilescu, op. cit., cap. „Estetism și militantism”.
2 Mă limitez la enumerarea urm ătoarelor contribu ții: Cristian Preda, Moder ni-
tatea politic ă și românismul (Editura Nemira, Bucure ști,1998), Sorin Alexan dres –
cu, Privind înapoi, modernitatea (Editura Univers, Bucure ști, 1999), Sorin Adam
Matei, Boierii mi nții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a
ideilor (Editura Compania, Bucure ști, 2004), Constantin Nica, Liberalismul din
România , teorie și practică, I-IV (Editura Institutului de Științe Politice și Relații
Internaționale, București, 2005 -2008), Daniel Barbu, Politica pentru barbari
(Editura Nemira, Bucure ști, 2005), Adrian -Paul Iliescu, Anatomia r ăului politic
(Editura Ideea European ă, Bucure ști, 2005), Sorin Antohi, ed., Modernism și
antimodernism (Editura Cuvântul, Bucure ști, 2008), Bogdan Murgescu, România
și Europa. Acumularea decalajelor economice 1500 -2010 (Editura Polirom, Ia și,
2010), Victor Rizescu, Tranziții discursive. Despre agende culturale, istorie
intelectual ă și onorabilitate ideologic ă după comunism (Editura Corint, Bucure ști,
2012), Laz ăr Vlăsceanu, Marian -Gabriel Hâncean, Modernitatea româneasc ă
(Editura Paralela 45, Pite ști, 2014). Pân ă în momentul de fa ță se poate spune,
cred, că unicul interpret specializat al gândirii sociopolitice a lui Lovinescu
rămân e Z. Ornea, în studiile introductive la Istoria civiliza ției române moderne .
Recente reinterpret ări ale sociologiei lovinesciene din unghiul antropologiei,
al sociologiei contemporane și, în genere, al epistemologiei se pot g ăsi în
lucrările semnate de Mon a Mamulea, Dialectica închiderii și deschiderii în cultura
română modernă (Editura Academiei Române, Bucure ști, 2007) și Lionel
Decebal Ro șca, La umbra timpului în floare. Protocronismul. Prolegomene la
monografia unei idei (Casa Cărții de Știință, Cluj -Napoca, 2013); utilitatea lor,
deși conjunctural ă (aceste lucr ări nelu ând în calcul o abordare în profunzime a
gândirii lovinesciene, vizat ă mai mult pentru efectele ei în sfera culturii
rom âne postbelice), trebuie totu și judecat ă pozitiv.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
11
Nu este în intențiile mele de moment s ă demonstrez calitatea de
subiect total a acestei personalit ăți majore a primei jum ătăți de secol XX
românesc. S unt însă de părere că nu se poate ini ția o astfel de
întreprindere f ără defrișarea unui continu um ideatic fundamental în
opera lui Lovinescu: e vorba de circuitul științific–politic–estetic / literar1.
Influența paradigmei științifice asupra teoriilor sociologice, politice și
estetice ale critic ului, preocuparea minu țioasă de a asigura bre șe,
coridoa re de compatibilitate și fluiditate între ideile socio politice și
estetice și teorii științifice în vogă arată că Lovinescu e ste mai mult decât
profesionistul unei singure discipline și că, fără să reîmbrace toga criticii
culturale maioresciene, face un pa s înainte , peste critica literar ă în sens
restrâns, pe care a ilustrat -o la noi printre primii, înspre ceea ce s -ar
putea numi o epistemologie a literarului – o abilitare (în sensul de
avansare , upgradare ) a criticii literare, a discursului despre literatu ră și
artă, în genere , care să le asigure acestora participa rea, alături de științe
sau de filosof ie – qua știință și qua filosof ie – la procesul de cunoa ștere. În
acest sens, efortul unificator sau transgresiv al scrierilor lui Lovinescu –
de la istorii le literare pân ă la beletristic ă, mereu dincolo de critică, de
istorie literar ă și de literatur ă, dar mereu înapoi la ele – îmi pare mai
important în ordine universal ă decât calitatea lui asumată de critic și de
istoric literar, chiar dac ă unul inițiator de canon și de teme cu posteritate
largă în conștiința literaților autohtoni.
Imposibilitate a de a decide ca litatea de surs ă sau de efect a unei
teorii lovinesciene pledeaz ă pentru ideea continuumului de care
aminteam : nu se poate arăta, de pildă, cu precizi e dacă teoria formelor
generatoare de fond sau a muta ției valorilor estetice – ambele
indisociabil legate de numele lui Lovinescu – vine dinspre știință, pentru
a susține convingeri politice și opțiuni literare , sau dacă, dimpotriv ă,
este o teză din sfera artei care -și caută susținere în sfera științelor sau a
politicului. Teoria muta țiilor lansat ă de biologul olandez Hugo de Vries
funcționează la E. Lovinescu și ca argument politic, pentru justificarea

1 Lovinescu se apr opie, în acest profil intelectual, de rivalul s ău de idei
G. Ibrăileanu, care caut ă și el, cu egal ă asiduitate, dubla legitimare a literarului
prin științific și invers, desp ărțindu -se de un G. C ălinescu, la care rela ția
dintre gândirea științifică și sfera artei e mai pu țin curtat ă, arta producându -se
în endogamie, dup ă propriile legit ăți.

Teodora Dumitru
12
opțiunilor liberale în edificarea civiliza ției române moderne, dar și ca
argument lit erar, pentru a explica declinul interesului estetic pentru
opere din trecut . Sensul i nflue nțelor pare valid at ât dinspre știință spre
artă, cât și dinspre art ă spre sfera științei și a politicului: r eceptarea
contemporan ă fără palpit emo țional a Iliadei , adică „mutația valorilor
estetice”, poate fi v ăzută, astfel, ca un argument – din sfera artei – care
susține (se coroboreaz ă cu) descoperirea lui Vries din sfera biologiei
postdarwiniene. Ambele sensuri sunt acceptabile: Lovin escu identific ă
în sfera științei surse de legitimare a politicului și/ sau a esteticului
asigurând, în același timp, un coridor deschis spre cealalt ă perspe ctivă: a
lumii privite dinspre (o) art ă sau (o) literatu ră compatibil ă până la
detaliu cu felul în care știința s-a obișnuit (sau s -a dezobișnuit) să vadă
lumea .
Și pentru c ă am ajuns la concluzia c ă abordarea gândirii lui
E. Lovinescu în calitate de subiect parțial ori intermediar , în demersuri
cu altă miză decât coeren ța ei imanent ă, și-a atins un p unct de satura ție
(chiar dac ă nu și unul de satisfac ție), în lucrarea de fa ță doresc să iau
poziția advers ă și să pun în lumin ă funcționarea și funcționalitatea
internă a teoriilor lovinesciene în raport cu pr opriile premise și cu
reperele asumate, și mai puțin modul în care acestea au fost interpretate
sau cooptate în teorii conexe , complementare ori antagonice. Ce mă
preocupă aici în primul rând este, așadar , nu o genealogie a efectelor, ci
o reconstituire elementar ă a „cauzelor” gândirii lovinesciene, în
imediatul relațiilor sale cu mișcarea de idei a timpului .

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
13
Geometria legilor
și meandrele concretului

storia civiliza ției române moderne1 a avut un rol de pionierat în
filosofia culturii și în sociologia româneasc ă, domenii ilustrate,
în prim ele lor ipostaze autohtone, tot prin contribu ții ale
critici lor literari: Titu Maiorescu (cu teoria formelor f ără fond și critica
mediocrit ății din În contra direc ției de astăzi în cultura român ă, 1868, dar și
cu afirmarea criticismului catalitic din Direcția nouă în poezia și proza
română, 1872), C. Dobrogeanu -Gherea (cu teoria determina țiunii din
„Post scriptum sau Cuvinte uitate”, 1908 ) sau G. Ibrăileanu (cu Spiritul
critic în cultura româneasc ă, 1909). Lucr ările cu caracter istoriografic, de
genealogie a culturii, a partidelor politice autohtone, a mentalit ăților, a
structurii economice, sociale etc., datorate unor Pompiliu Eliade,
N. Iorga, A.D. Xenopol, C. R ădulescu -Motru, D. Dr ăghicescu, Radu Rosetti,
D.V. Barnoschi ș.a., converg spre aceea și arie de preocupări, pentru ca
istoriile lui Ștefan Zeletin (ale c ărui Burghezia român ă – originea și rolul ei
istoric și Neoliberalismul apar în preajma Istoriei civiliza ției… , în 1925 ,
respectiv în 1927, ca verso -uri ale perspectivei lovinesciene), scrierile din
aceiași ani ale lui Lotar R ădăceanu (seria „Oligarhia român ă”, 1924 –
1927), Șerban Voinea ( Marxism oligarhic , 1926) și, mai târziu, Mihail
Manoilescu ( Rostul și destinul burgheziei române ști, 1942) să vizeze și mai
aplicat spe ța aflată și în centrul preocu părilor lui Lovinescu: originea și
statutul burgheziei pe teritoriul României moderne, altfel spus, rela ția
dintre burghezie și modernitate.

1 Apărută la Editura Ancora, în trei volume, în 1924 și 1925. Pentru cit ările din
studiul de fa ță, voi întrebuin ța ediția de la Editura Minerva, Bucure ști, 1997,
ediție și studiu introductiv de Z. Ornea. Pentru ancorarea citatelor, voi folosi
sigla IC, urmată de numărul paginii. I

Teodora Dumitru
14
Acuzat de C. R ădulescu -Motru1 că Istoria civiliza ției… ar camufla o
pledoarie pentru emfatizarea rolului avut de li berali și îndeosebi de Ion
C. Brătianu în construirea Românei moderne, Lovinescu își concentreaz ă
riposta într-un singu r punct: demersul s ău nu e unul retoric (pledoaria),
ci unul științific: lucrul în spiritul legilor. E vorba de o sumă de „legi”
sociolog ice care, de și aplicate elementului uman imprevizibil, împăr-
tășesc cu legile științelor tari caracterul de necesitate ( de unde și recursul
frecvent la expresii de tipul „porunca acestei necesit ăți sociologice”,
„necesitatea legilor sociale” etc.; sintagm ă recurentă, „era fatal ca …” ar fi
putut funcționa chiar ca motto al Istoriei civilizației…). Aceste legi – două
la număr în concep ția lui Lovinescu, legea interdependen ței și legea imita ției
– ar explica și ar fi confirmate de fenomenul evolu ției în saltur i (sau al
formelor generatoare de fond, conceptele sunt la el interșanjabile) din
sfera socio politică, pe de o parte, și de literatura modern (ist)ă, de
sorginte burghez ă, pe de alt ă parte. A fi modern în civilizația român ă
modernă și în literatura aferent ă, căreia Istoria civiliza ției… îi furnizeaz ă
baza doctrinar ă, înseamnă a fi eminamente în contact cu sfera științei.
Științificul, politicul și literarul sunt coroborate, își livrează reciproc
argumente. Caracterul științific al faptului de a fi modern est e un
argument i nexpugnabil pentru Lovinescu în polemici cu adversari de
diverse facturi . A fi modern nu e, prin urmare, o op țiune dintr -un pachet
mai vast, à prendre ou a laisser , ci o ineren ță, singura posibilitate . În acest
caz, importul de idei și dezvo ltarea în salturi pe care se bazeaz ă teoria
sincronismului, cu ale sale dou ă „legi”, are, pentru Lovinescu, un carac –
ter de fatalitate, iar negarea acestuia , abia ea, s-ar dovedi retorică pură.
Dacă admitem însă, cu Rădulescu -Motru, c ă demonstra ția lui
Lovinescu este de fapt o pledoarie pseudoștiințifică propulsat ă de o teză

1 „Ideologia revolu ționară în cultura rom ână”, un articol al lui C. R ădu-
lescu -Motru care trateaz ă primele dou ă volume ale Istoriei civiliza ției… și
lucrarea lui Ștefan Zeletin Burghezia român ă, apăruse în dou ă numere din
„Mișcarea literar ă”, nr. 29 și 30, din 30 mai, respectiv 6 iunie 1925. De altfel,
mai timpuria lucrare a lui R ădulescu -Motru Cultura român ă și politicianismul
(1904; vezi îndeos ebi capitolele V, VI) pronun țase un punct de vedere f ără
doar și poate opus aceluia expus de Lovinescu în Istoria civiliza ției… cu privire
la rolul fast al politicienilor (liberali) de la și de dup ă 1848 și la preeminen ța
ideologicului asupra materialului.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
15
favorabil ă liberalismului , că mariajul argumentelor din sferele științifică,
politică și estetică/ literară mascheaz ă, în fond, un ra ționament vicios,
calificat de absen ța fundamentelor tari și care caut ă legitimare în
temeiuri la rândul lor aflate în căutarea temeiurilor, atunci s -ar putea
accepta că peremptoriu este, pentru Lovinescu, argumentul politic .
Istoria civiliza ției… ar apărea atunci ca un vast angrenaj de justificare
(disculp are) sau de gonflare a opțiunilor teoretice și, într-o măsură mai
mică, a soluțiilor puse în practic ă de liberalii români din a doua jum ătate
a secolu lui al XIX -lea, îndeoseb i din intervalul cuprins între R evoluția de
la 1848 și Constitu ția din 1866, adică a eforturilor f ăcute în favoarea
industrializ ării ( în plan economic), a subiectului urban ( în plan
sociologic) și a proiectului na țional ( în plan politic), pe fondul ignor ării
sau al tergivers ării strategice a altor priorit ăți, între care tratarea
democra tică a subiectului rural și a chestiun ii agrare – problem ă de mare
gravitate , aflată la originea r ăscoalelor țărănești din 1888 și din 1907.
Dacă am adopta aceast ă perspectiv ă, s-ar putea spune c ă pentru servirea
acestei teze politice (politicianiste)1 a mobilizat Lovinescu toate
explicațiile conexe din sfera științificului și a literarului: de la cele dou ă
„legi” ale sincronismului, interdependen ța și imitația, la teori a evoluției în
salturi din domeniile instituțional, economic, social și artistic (respec tiv
la întoarcerea pe dos a teoriei formelor f ără fond a lui Titu Maiorescu ) și,

1 Dincolo de indiscutabila pasiune obiectiv ă pentru ceea ce se putea numi o
gândire liberal ă, Lovinescu avea și certe ra țiuni subiective pentru privilegierea
liberalismului rom ânesc istoric: tat ăl său, Vasile T. Lovinescu (numele real
fiind Vasile Teodore scu) ajunge deputat și senator din partea Partidului
Liberal, iar fratele, Octav Lovinescu – primar al F ălticeniului și prefect prin
intermediul aceleia și formațiuni politice. Rela țiile de familie cu liberalismul au
fost, de altfel, asumate permanent de Lo vinescu, p ână în schița autobiografic ă
semnată Anonymus Notarius (1942). Mai mult decât o rela ție de familie
biologică, liberalismul ține, în cazul lui Lovinescu, și de influen ța unei familii
spirituale: mentorul s ău doctoral, criticul, istoricul literar și sorbonardul
francez Émile Faguet, era la rândul s ău propagator al unor convingeri liberale
și autor al volumului Le Libéralisme (1903), care îi va fi conturat tân ărului
Lovinescu op țiunea spre un anume liberalism de sorginte francez ă (Faguet
nenumărându-se totuși printre sursele de referin ță ale liberalismului
contemporan, nici m ăcar ale celui francez, și divergând în aspecte importante
de tradiția liberalismului anglo -saxon).

Teodora Dumitru
16
mai departe, la conceptele de literatur ă sincronizat ă (modernist ă) și de
mutație a valorilor estetice, ambele cu originea în același nex salta ționist.
Politicul ar comanda, di n acest unghi de vedere , selectarea argumentelor
din sfera științifică și literară.
A treia perspectiv ă – a opțiunilor sau a ideilor literare care ar
putea fi g ăsite la baza convingerilor politice și a selectării argumentelor
științifice – este, la rândul ei, posibil ă, însă nu e susținută de cronologia
luărilor de pozi ție lovinesciene: ipotezele sale literare originale au fost ,
în genere, premerse de atitudini socio culturale și politice. Drumul de la
blamarea simbolismului la angajarea lui în cauza moderni smului
autohton a coincis , de pildă, în gândirea lui E. Lovinescu, cu drumul de
la tatonarea filierelor Ibr ăileanu–Iorga , din primii ani ai carierei sale de
critic ( în primul deceniu al secolului al XX -lea), până la precizarea unui
profil tot mai personal și a unei filosofii în dezacord patent cu ideologiile
nefavorabile industrializ ării și urbaniz ării României, profil în care se
încadra și acceptarea literaturii de inspira ție occidental ă.

Fundamentele teoretice ale Istoriei civiliza ției… sunt expuse nu cu m
era de a șteptat , în primul dintre cele trei volume ale lucr ării, ci în
ultimul, și nu într-o formă neutră, de sintez ă, ci sub forma unei suite de
polemici întreținute cu autori care exprimaser ă opinii despre volumele
precedente (C. R ădulescu -Motru, G. Ib răileanu ș.a.). Lovinescu face aici,
în plus, unele preciz ări și disocieri asupra unor aspecte care func țio-
naseră în volumele anterioare în regimul implicitului ; de aceea studierea
gândirii lui trebuie s ă porneasc ă de la acest volum . În articolul citat,
Rădulescu -Motru , unul dintre primii s ăi comentatori, îi reproșează, între
altele, faptul că din primele dou ă volume ale Istoriei civiliza ției… se
înțelege că „la formarea civiliza ției române moderne fondul sufletesc
propriu al poporului român nu contribuie cu nimic ”. Lovinescu g ăsește
(abia) acum ocazia potrivit ă pentru a introduce o disociere între ideea de
civilizație (sau „totalitatea condi țiilor materiale ” – IC, 254) – care ar fi
mutaționistă, predispus ă imitației și evoluției în salturi – și ideea de
cultură – care ar fi produsul unei evolu ții graduale, mult mai lente,
dependente de eleme ntul „sufletesc”. Disocierea cu pricina (pentru
temeiurile căreia trimite la Condorcet, Alexander von Humboldt,
Herder, Adam Smith, H. Chamberlain și Oswald Spengler) e ste de mare

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
17
importan ță în detectarea modului de func ționare a continuumului
științific–politic–estetic / literar din teoriile lovinesciene , nefiind altceva
decât geam ăna dicotomiei form ă–fond, care, a șa cum voi ar ăta mai jos ,
corespunde, în sfera literaturii , și unei dicotomii a genurilor: proz ă
(= formă, civilizație) vs poezie (= fond, cultur ă). Câtă vreme „civiliza ția”
înseamnă „formă”, se poate afirma f ără pericol , crede Lovinescu, că
„«[f]ondul sufletesc propriu al poporului român» n -a colaborat cu nimic
la descoperirea și invențiile lui Gutenberg, Papin, Stephenson …”
(IC, 254) și că suntem „beneficiari integrali” ai unor „bunur i materiale”
datorate altora . Totuși, în cursul demonstra ției din Istoria civiliza ției… , ca
și în istoriile literare ulterioare , devine tot mai limpede , cum s -a și
observat, de altfel, faptul că o disociere fermă între cultur ă și civilizație,
ca între spiritual și material, nu e func țională în discursul lovinescian ,
artele în ansamblu figurând , la el, în varii momente ca forme de
civilizație. Întreg efortul depus de Lovinescu pentru promovarea
modernismului literar n -are, apoi, sens , dacă literarul n -ar fi (și) o formă
de civiliza ție, care poate fi importat ă și adaptat ă la condițiile locale ca
orice institu ție sau cod de legi, ori dacă, invers privind lucrurile,
civilizația n -ar fi (și) cultură. Un al t argument pentru relativizarea
distincției dintre cultur ă și civilizație este chiar modul în care Lovinescu
înțelege să gestioneze (prin militantism explicit , patronând un cenaclu și
o revistă literară) cauza literaturii zise „moderniste”, o literatur ă invitată
să-și producă efectele sub ochii lui , ai criticului și ai istoricului, nu în
decenii sau în sute de ani, a șa cum ar fi cerut presupus ul ritm de
evoluție graduală a culturii.
Teor ia sincronismului expusă în Istoria civiliza ției… se bazeaz ă,
spuneam, pe două „legi” sociologice : legea inte rdependen ței și legea
imitației, iar maniera prin care Lovinescu le abordeaz ă și le ajusteaz ă în
serviciul propriei demonstra ții ține de mecanismel e unei reflec ții
inervate de acela și conti nuum științific–politic–estetic a c ărui elucidare
mă preocupă în demersul de fa ță.
LEGEA INTERDEPENDEN ȚEI. Atunci când Lovinescu a vehi –
culat conceptul de „lege a interdependen ței”1, difuz în volumele întâi și

1 Așa cum ar ăta Z. Ornea în prefața ediției Istoria civiliza ției române moderne ,
„[m]otivul ideatic de la care a pornit [Lovinescu]”, adic ă „principiul sincro –

Teodora Dumitru
18
al doilea din Istoria civilizației… și teoretizat abia în al treilea – ca pro –
pagare a „caracterelor esen țiale” (de la inven ții și descoperiri mai întâi
de ordin material și până la achiziții de ordin institu țional, juridic, eco –
nomic, social și artistic) între civiliza ții contemporane , cu concluzia
interdependen ței „morale și materiale a tuturor popoarelor europene de
astăzi” ( IC, 115) –, opiniile criticilor s-au concentrat asupra a două
aspecte: pe de o parte, paternitatea conceptului, pe de alt ă parte plau zi-
bilitatea utiliz ării lui în speța româneasc ă vizată. Cercul de la „Via ța ro-
mâneasc ă” revendicase patentul „teoriei necesit ății introducerii formelor
noi”, dar contestase, prin Ibr ăileanu, ideea punctual ă a interdependen ței
dintre civiliza ția român ă și cele occidentale, pledând pentru mai rea listul
concept de „dependen ță” – într-o perspectiv ă cinic -colonialist ă („une le
popoare mulg și altele sunt mulse. Și toată «filosof ia» e să nu fii muls”1),
soluția găsită de poporani ști pentru cazul românesc fiin d „im perativul
democra ției rurale”, nu proiectul moderniz ării prin indus trializare și
capitalism burghez . Și Rădulescu -Motru recomanda raportarea la pers –
pectiva colonialist ă („Este o dependen ță conștientă, voită, adică un fel de
dependen ță colonială de Franța în genul celei algeriene?”2), propunând,
în locul interdepen denței, mai modestul concept de „para zitism”.
Lovinescu a tratat simplu problema, înnodând cele dou ă puncte
de atac – paternitatea și plauzibilitatea manevr ării lui – într-o soluție
unică și pragmatic ă: uzul face sensul. A ccepția particular ă dată de el
acestui concept importat de aiurea și vehiculat inclusi v de antecesori
români ai s ăi i-ar conferi, altfel spus, dreptul la originalitate și, în același

nismului (altfel zicând, al interdependen ței)”, era un motiv „de circula ție
curentă de peste opt decenii în sociologia culturii din Rom ânia. Rezum ând
liminar lucrurile, era vor ba de vechea idee întâlnită peste tot, de la cartea și
studiul purt ând semn ături de prestigiu p ână la articolul pedestru de gazet ă,
după care schimbarea ciclului de evolu ție a țării s -a produs la mijlocul
veacului al XIX -lea ca urmare a raporturilor necesa re cu țările europene
avansate. […] ideea ap ărea, peste tot, ca un loc comun ” (IC, XIII).
1 Apărut, cu titlul „Iar interdepeden ța!”, în „Via ța româneasc ă”, nr. 4, 1925;
reprodus în G. Ibr ăileanu, Opere , ediție de Al. Piru și Rodica Rotaru, Editura
Minerva, București, 1977, vol. 5, p. 187; citat de Lovinescu la p. 277.
2 C. Rădulescu -Motru, „Ideologia revolu ționară în cultura rom ână”, art. cit. ,
partea întâi (ap ărut în „Mișcarea literar ă”, nr. 29, 30 mai 1925); pasaj citat de
Lovinescu la p. 278.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
19
timp, la plauzibilitate . El a arătat astfel că, deși „Viața româneasc ă” i-ar
fi antici pat pe teren românesc ideile presupuse de „legea interdepen –
denței”, totuși accepția rezervat ă de poporani ști acestui concept și
proiectul economico -politic propus de ei statului român în context
european și mondial le retrag dreptul de a -l manipula / revendica în mod
legitim. Ideea unui stat pur agrar ( „prin negarea posibilit ății unui
capitalism român și a unei industrii na ționale, poporanismul afirm ă
necesitatea men ținerii unui stat pur agrar” – IC, 276) e incompat ibilă cu
ceea ce Lovinescu consider ă a fi „spiritul veacului ” și, deci, lipsită de
forța revendic ării vreunei priorit ăți în raport cu propria teorie a
sincronis mului: „Oricât ar dori unii s ă rămână la «mulsul vacilor »,
mersul evolu ției noastre sociale se îndreaptă automatic spre dezvoltarea
burgheziei ” (IC, 277)1. Faptul că are convingerea c ă el însuși intuiește cu
mai mare p ătrundere care este „spiritul veacului ”, dându -i o utilizare
mai justă, i-ar asigura lui Lovinescu drept de preempțiune as upra con –

1 Trebuie ținut cont aici de faptul c ă proiectul poporanist – consolidat pe scena
culturală și politică odată cu apari ția „Vieții rom ânești”, în 1906, și a suitei de
articole a lui C. Stere intitulate „Social -democratism sau poporanism? ”, publi –
cate aici în 1907 și 1908 –, proiect care p ăstra din programul sociali știlor din
ultima decad ă a secolului al XIX -lea ( în speță, Partidul Social -Democrat al
Muncitorilor din Rom ânia, înființat în 1893 și dezorganizat în 1899, dup ă așa-
numita „trădare a genero șilor”) o serie de obiective democratice între care
votul universal și emanciparea țăranilor, s -a așezat totu și sub auspiciile
Partidului Liberal condus de Ion I.C. Br ătianu. Ca filosof ie liberal ă, deși una
de extrem ă stânga, poporanismul militeaz ă pentru modernizare (chiar dacă
nu în primul r ând via industrializare) și se consider ă progresist (aspect care -l
distinge de s ămănătorismul mult mai conservator); însă refuză să admită
necesitatea expansiunii capitalismului pe teren autohton, ca etap ă inevitabil ă
pentru accederea l a socialism, precum și radicalitatea emancip ărilor solicitate
de sociali știi de tipul lui Dobrogeanu -Gherea sau Christian Racovski, aleg ând,
în schimb, s ă-și modeleze dezideratele la umbra ideii na ționale (vezi promo –
varea conceptului de „specific na țional”). Soluția poporanist ă a statului agrar
sau a micilor propriet ăți rurale, ca form ă de organizare economic ă specifică
anumitor condi ții de dezvoltare, nu era, pe de alt ă parte, str ăină mediilor
intelectuale europene ale epocii, iar în spa țiul rom ânesc a pu tut fi văzută,
măcar sub unele aspecte, ca „înaintat ă” și chiar ca „revolu ționară”, dat fiind c ă
presupunea desfiin țarea latifundiilor (Z. Ornea, Viața lui C. Stere [1989 -1991],
Editura Compania, Bucure ști, 2006, p. 308).

Teodora Dumitru
20
ceptului de interdepe ndență; prioritatea în ordine cronologic ă e învinsă
de prio ritatea în ordine pragm atică (uzul adecvat la context): „Sensul
atribuit «interdepen denței» sau «determina țiunii» lui C. Dobrogeanu –
Gherea o scoate cu des ăvârșire d in discuție și o pune pe un teren
propriu de lupt ă ce nu ne mai intereseaz ă” (IC, 276). Așezarea problemei
în acest cadru escamota totu și o rezolvare autentic ă a ei, măcar prin
aceea că implica, totodat ă, faptul c ă preopinen ții au, la rândul lor, drept
„de posesie” asupra conceptului în logica sensului pe care i -l conferă.
În riposta contra lui Rădulescu -Motru , Lovinescu și-a făcut
punctul de vedere și mai clar, respingând scurt paradigma colonialist ă,
pe care n -o (mai) considera de actualitate la momentul scrierii Istoriei
civilizației… („Interdependen ța țării noastre în sânul vieții europene nu
mai este «interdependen ța muștei din plasa p ăianjenului », ci o
interdependen ță reală […] În domeniul politic, colabora ția noastr ă este
de pe acum efectiv ă. Rom ânia a devenit un factor apreciabil al
echilibrului european ” – IC, 279). „Recolta de grâu” și exploatarea
„terenurilor petrolifere”, sus ține tot aici Lovinescu, s -ar număra printre
factorii de cre ștere a prestan ței române ști pe plan interna țional1.

1 Lovinescu vorbea aici, nota bene , de pe pozi țiile realistului, nu ale opti mistului.
De remarcat îns ă că unul dintre ace ști factori – recolta de grâu – pledează mai
curând cauza statului agrar visat de Ibr ăileanu, în condițiile în care nu se
putea vorbi, la începutul secolului al XX -lea românesc, de mecanizarea
agriculturii la un nivel care s ă-i asigure competitivitatea ca industrie – vezi în
acest sens contribu țiile lui Victor Axenciuc, „România, grânarul Europei?”, în
„Magazin istoric”, nr. 1, 1999, și Bogdan Murgescu, România și Europa . Acu mu-
larea decalajelor economice 1500 -2010 , care demonteaz ă mitul performan țelor
agrare române ști din epoca modern ă. Avantajele aduse de exploatarea pe –
trolului nu trebuie, iar ăși, supraestimate, per ansamblu decalajele dintre statul
român și celelalte state europene agravându -se în perioada care -i dăduse lui
Lovinescu motive de optimism: „România s -a plasat constant de -a lungul
secolului al XIX -lea în ultimul e șalon al țărilor europene, iar desprinderea
finală în raport cu celelalte state balcanice s -a datorat în mare m ăsură
avântului industriei petroliere de la începutul secolului al XX -lea, determinat
la rândul s ău de afluxul apreciabil al investi țiilor străine în acest sector dup ă
adoptarea Legii Minelor din 1895. Mai mult, în ciuda realiz ărilor și chiar a
unei ușoare recuper ări parțiale, în anii 1900 -1913, decalajul relativ al României
față de media european ă s-a agravat , raportul fiind de 1:1,6 la 1800, 1:2,83 în 1860
și 1:3,46 în 1913” (Bogdan Murgescu, op. cit. , pp. 114 -123), o cauz ă fiind faptul

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
21
Maestru al disocierilor de predecesori și contemporani, Lovinescu
își alege totu și un antemerg ător în chestiunea interdependen ței, și
anume „legea determina țiunii” formulate de C. Dobrogeanu -Gherea1, în
continuarea c ăreia crede c ă poate plasa cu folos propria teori e: „Exa mi-
nate obiectiv, f ără a fi contradictorii, legea «interdependen ței» și această
lege de «determina țiune a vie ții și mișcării sociale a țărilor înapoiate prin
cele înaintate » sunt, de fapt, dou ă momente ale forma ției civiliza ției
noastre u șor de dis ociat. […] dac ă la începuturile intr ării noastre în
planul civiliza ției moderne, nu se poate vorbi de o interdependen ță, nu
se mai poate vorbi azi nici de o «determina țiune» […] adic ă în sensul
impunerii unor forme diferen țiate și chiar inferioare de via ță socială,
după interesul str âmt al popoarelor înaintate. [ …] și «determina țiunea»
ca și «interdependen ța», adică ambele momente ale forma ției civiliza ției
române moderne, dominate de un spirit unic, pot fi înglobate într-o
singură lege: în legea sincronism ului vieții moderne , care lucreaz ă în chip
nivelator, și nu de diferen țiere” ( IC, 275)2.

că „industria rom ânească de dinainte de 1914 nu a reu șit să fie un factor major
de urbanizare ” (ibid., pp. 142 -143). În orice caz, trebuie remarcat faptul c ă
valorile prin care statul rom ân căuta să-și consolideze pozi ția în concertul
european interbelic s unt eminamente materiile prime sau resursele naturale
(cereale și petrol) – nu produse fabricate de industria autohton ă; cazul ar
putea fi considerat specific popula țiilor colonizate, c ărora li se exploateaz ă
ieftin resursele naturale și li se vând cu prof it produse fabricate în metropol ă.
O opinie similar ă formulase, în epocă, Ștefan Zeletin, pentru care situa ția
Rom âniei ca exportatoare de cereale denot ă o poziție economic ă încă modestă,
de stat -colonie (vezi Burghezia român ă – originea și rolul ei istori c, Editura
„Cultura Na țională”, Bucure ști, 1925, pp. 132 -133), exportul de gr âu fiind
judecat ca direct propor țional cu „mizeria maselor ” (ibid., p. 116).
1 Gherea scrisese: „ Țările rămase în urmă intră în orbita țărilor capitaliste
înaintate, ele se mi șcă în orbita acestor țări și întreaga lor via ță, dezvoltare și
mișcare social ă e determinat ă de viața și mișcarea țărilor înaintate, e
determinat ă de epoca istoric ă în care tr ăim, de epoca capitalist -burghez ă. Și
această determina țiune a vie ții și mișcării sociale a țărilor înapoiate prin cele
înaintate le e îns ăși condiția necesar ă de viață” („Post scriptum sau Cuvinte
uitate”, 1908; reprodus în Constantin Dobrogeanu -Gherea, Opere complete ,
ediție de I. Popescu -Puțuri și Ștefan Voitec, Editura Politic ă, Bucu rești, vol. III,
1977, p. 481). Argumenta ția e reluat ă în Neoiobăgia (1910) și în alte scrieri.
2 Previzibil ă în epocă, dar nu mai pu țin interesant ă azi, din perspectiva con –
ceptului contemporan de World Literature , căruia i s -a găsit un antecesor

Teodora Dumitru
22
Înainte de Ibr ăileanu și de Dobrogeanu -Gherea , Maiorescu fusese
cel care, descriind condi țiile de apari ție a formelor f ără fond, lansase o
proto teorie a (inter)depend enței, arătând că influența străină e inevi –
tabilă, dar că filtrul rațiunii critice aplicat elitelor culturale poate discer –
ne și promova valorile naționale cu adev ărat relevante: „Românii,
anticipând formele unei culturi prea înalte, au pierdut dreptul de a
comite gre șeli nepedepsite […] Critica, fie și amară, numai s ă fie
dreaptă, este un element neap ărat al sus ținerii și propășirii noastre, și cu
orce jertfe și în mijlocul a orcâtor ruine trebuie împlântat semnul
adevărului!”1. Soluția lui Maiorescu însemna refuzul compromisului sau
al „improviza ției”2 și deplina sincronizare cultural ă a elitelor rom ânești
cu cele europene avansate („nici unul din principiile fundamentale la
care a ajuns Europa cult ă să nu ne fi r ămas ascuns ”3). Trebuie remarcat
faptul că Maiorescu p ărea să delege astfel exclusiv elitelor (intelectuale,
nu neap ărat de stirpe) responsabilitatea moderniz ării statului rom ân,
punct de vedere care va dobândi o t ratare diferit ă la Lovinescu: acesta
va accepta rolul moderni zator al elitelor (arist ocratico -intelectuale ) din
preajma revolu ției pașoptiste, dar va considera de o utilitate cel pu țin
egală cooptarea ulterioar ă a claselor de mijloc în acest proiect al moder –
nizării. Dacă Lovinescu ar fi putut semna el însuși aceste fraze maio –

într-un fragment din Manifestul Partidului Comunist (vezi Franco Moretti,
„Conjectures on World Literature”, „New Left Review”, No 1, January –
February, 2000), este opinia lui Florin Mih ăilescu, care , așezând ideea
interdependen ței lumii moderne a lui Dobrogeanu -Gherea în descenden ța lui
Marx și Engels, îl plaseaz ă și pe Lovinescu, dup ă Dobrogeanu -Gherea, în
aceeași rețea de influen țe (E. Lovinescu și antinomiile criticii , op. cit. , p. 134). A șa
cum voi ar ăta într-o altă secvență a studiului de fa ță, dacă se poate vorbi de o
influență a lui Marx asupra lu i Lovinescu, ea nu este în nici un caz una
asumată, ca aceea dinspre Gabriel Tarde (care pomenise și el despre o
„uniformizare ” a so cietăților prin imita ție), fiind mai cur ând o influen ță via
Dobrogeanu -Gherea, car e deseori adapteaz ă teoria marxist ă la parametrii s ăi
particulari de discu ție.
1 Titu Maiorescu, Direcția nouă în poezia și proza român ă (1872), în Titu Maiorescu,
Opere , vol. I, Critice , ediție de D. Vatamaniuc, studiu introductiv de Eugen
Simion, Editura Fundației pentru Știință și Artă, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2005, pp. 228 -229.
2 Ibid., p. 197.
3 Ibid., p. 202.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
23
resciene: „ Îndată ce în apropierea unui popor se afl ă o cultură mai înaltă,
ea înrâurește cu necesitate asupra lui. […] La aceast ă chemare nu te po ți
împotrivi: a se uni în principiile de cultur ă este soarta neapărată a fiecărui
popor european ”1, el se va desp ărți de criticul de la „Junimea” în
problema utilit ății apriorice a criticismului radical: formele noi, chiar
mediocre, e necesar s ă nu fie stârpite, va ar ăta autorul Istoriei civiliza ției
române moderne , fiindcă astfel ele ajung s ă participe activ la procesul de
modernizare.
Legii interdependen ței sau a propag ării „caracterelor esen țiale” de
la o civiliza ție la alta îi descoper ă Lovinescu primele rădăcini în așa-nu-
mitul „spirit al veacului” vehiculat de Tacit în Germania („Există un
spirit al veacului, numit de T acit saeculum ”, „adică o totalitate de condiții
materiale și morale configuratoare ale vie ții popoarelor europene într-o
epocă dată” – IC, 262) și teoretizat într-o formă similară de istoricul
german Johann Kaspar Bluntschli2, din a c ărui Politik als Wisse nschaft
parafrazeaz ă Lovinescu : saeculum – „adică o totalitate de condiții
materiale și morale configuratoare ale vie ții popoarelor euro pene într-o
epocă dată” (IC, 262). „Spiritul veacului ” – un concept învestit de
Lovinescu cu o for ță argumentativ ă echivalentă legii științifice („spiritul
veacului” e inconturnabil, are caracter de fatalitate) – va fi întrebuin țat
atât pentru a credita unele op țiuni științifice (muta ționismul lui Hugo de
Vries ar fi , de pild ă, mai modern, mai „ în spiritul veacului” decâ t
evoluționismul lent al lui Herbert Spencer și Charles Darwin), cât și
invers, ultimele descoperiri, cele mai recente „adevăruri” de pe pia ța
rațiunii alimentate de știință având ca efect coagularea unui saeculum .

1 Ibid., p. 227.
2 O referin ță de oarecare notorietate în epocă, citat și de Eminescu, în articolele
sale politice, cu Teoria g enerală a statului . Ideea unui „spirit al veacului” ca „ état
d’âme modern” existase în critica româneasc ă, înainte de Lovinescu, la
Dobrogeanu -Gherea: „drumurile -de-fier, telegraful, rela țiile continue între
feluritele na țiuni, gazetele [ …] și în general c ondițiile asem ănătoare de via ță
economico -socială, morală, toate acestea creeaz ă la clasele culte ale tuturor
națiunilor civilizate un mod mai mult sau mai pu țin asemănător de a g ândi,
de a sim ți, ceea ce într-un cuv ânt francezii numesc «l’état d’âme» mode rn”
(„D-l Panu asupra criticei și literaturii”, în „Lumea nou ă”, nr. 549 -553, 12 -16
iunie 1896; reprodus în Constantin Dobrogeanu -Gherea, Opere complete , ed.
cit., vol. VII, 1980, p. 133).

Teodora Dumitru
24
„Spiritul veacului ” este, în sumă, vocea paradigmei științifice in actu și
viceversa , iar a i te opune sau a nu -l percepe ca atare înseamnă
comportament retardatar și irațional.
Util ca instrument retoric, „spiritul veacului” se dovede ște, la o
privire mai acut ă, un concept instabil, nefalsifica bil în termeni i stabiliți
de Karl Popper pentru validarea teoriilor științifice, dar tocmai de aceea
performant ca instrument polemic: el poate fi invocat multilateral de
actorii unei dispute , fiecare considerându -se îndreptățit să reclame
„spiritul veacul ui” de partea sa. A șa cum îl imagine ază Lovinescu, adic ă
pe tiparul unei viziuni esen țialiste („F ără o astfel de identitate de
caractere esen țiale, istoria nici nu s -ar fi putut desp ărți în epoci”)
„spiritul veacului” pare o realitate care se propag ă globa l, fără să țină
cont de contexte sau variabile, și o realitate pretabil ă mai cur ând unei
interpret ări de tip poligenetic (focare de cunoa ștere multiple), decât de
tip monogenetic (un focar, mai mul ți sateliți): descoperi rile și invențiile
s-ar produce în m ai multe centre de civiliza ție, conform unei logici a
istoriei ( de sursă hegeliană, fără îndoială) care face ca popoarele s ă
treacă prin faze similare ale cunoa șterii1. Interpretarea poligenetic ă va fi
însă prima și cea mai dificil ă adversară a acelei perspective susținute de
teoria imita ției, care spune c ă doar unele civiliza ții (popoare), cele mai
avansate, se afl ă în avangarda cunoa șterii, restul fiind inițial simple
importatoare pentru ca ulterior să se „diferențieze” prin „adaptarea ”
modelelor importat e la condi țiile locale.

1 Un exemplu invocat și de Lovinescu: regimul feudal, care ar fi ex istat „la toate
popoarele”, ca principiu esen țial al Evului Mediu ( IC, 263). Totu și, aceast ă
reprezentare favorabil ă ideii că toate popoarele parcurg acelea și faze ale
istoriei, care ar explica convergen ța lor ideatic ă și material ă conținută în ideea
de saeculum , este principial inconfortabil ă unei perspective muta ționiste
asupra evolu ției, unde tocmai neconcordan țele dintre trecuturile diferitelor
popoare ar justifica omiterea unor etape din istoria universal ă pentru a s ări
direct spre cele mai recente. Po sibilitatea ca unele societ ăți să nu verifice suita
orânduirilor care au marcat istoria european ă a constituit, de altfel, un stimul
de (auto)revizuire a doctrinei marxiste prin rediscutarea, dup ă moartea lui
Stalin, a „modului de produc ție asiatic ”, unde nu se putea verifica acel
parcurs european de la fe udalism la burghezie care denota mersul necesar al
istoriei după Marx ( vezi Immanuel Wallerstein, Pentru a în țelege lumea . O
introducere în analiza sistemelor -lume [2004], traducere și notă terminologic ă de
Ovidiu Țichindeleanu , Idea Design & Print, Cluj -Napoca , 2013, pp. 25 -26).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
25
Pe aceast ă concepție esențialistă asupra „spiritului veacului ”, pe
convingerea c ă se pot enumera propriet ățile – „caracterele esen țiale” –
care-l compun, precum și cele care i se opun (de unde și iluzia
falsificabilit ății) s-a sprij init Lovinescu ori de câte ori sus ținea că tezele
sale sunt în „spiritul veacului ”, iar ale adversarilor s ăi, contrare acestuia .
Iar în cazul românesc, după Lovinescu, „spiritul veacului ” comanda
industrializare și urbanizare , în ordine economic ă și socială, și adoptarea
ideilor liberale franceze de surs ă revoluționară, în plan ideologic . S-ar
putea spune c ă „spiritul veacului ” se reducea, în gândirea lui Lovinescu,
la civiliza ția și la instituțiile Fran ței postrevolu ționare, c ă întreg
Occidentul își regăsea „caracterele esen țiale” în moștenirea lui 1789.
Cum se ap ăra Lovinescu de pericolul multiplelor utiliz ări ale
„spiritului veacului ” din direc ția unor intelectuali pentru care Europa
nu se identifica cu Fran ța – sau care, dac ă se păstrau în cadrele franco –
filiei, privilegiau alte curente de g ândire din cultura francez ă decât rațio-
nalismul de sorginte luminist ă și revoluționară, de pildă linia apărată de
Charles Maurras, na ționalismele de varii expresii sau neoclasicismul?
Pentru sămănătoriști, pentru soci aliști, pentru naeionescieni sau pentru
moderni ști „spiritul veacului ” spune de fiecare dat ă altceva. „Spiritul
veacului” se reveleaz ă astfel drept un item f ără identitate, care poate fi
abuzat din varii direc ții și ideologii, cu aceea și pertinen ță sau, ma i
curând, lipsă de consisten ță. Dacă „spiritul veacului ” înseamnă marile
direcții de g ândire și acțiune ale unei perioade finite (dar nu neap ărat
centenare), s -ar putea ridica atunci întrebarea: ce înseamnă „spiritul
veacului” la finele celui de -al Doilea Război Mondial – comunismul
emanat din centrul de putere sovietic ori capitalismul occidental și nord –
american? Ambele pot fi, la rigoare, considerate la fel de „legitime”, c ăci
egal de expansive și de învestite cu o „logică” a istoriei. Singurul
argument prin care Lovinescu ar fi putut respinge fatalitatea „veacului”
sovietizant ar fi fost esen țialismul etnic: incompatibilitatea unei na țiuni
latine cu spiritul slav (criteriu care explic ă și slaba apeten ță a lui
Lovinescu pentru imaginarul ortodoxist, at ât de vocal în perioada
interbelic ă). De altfel, Lovinescu a tratat și ipoteza hegemoniei ruse ști,
sub forma bol șevismului , care, alături de fascism și – surprinzător
pentru doxa modernit ății de la Max Weber încoace – alături de Reform ă,

Teodora Dumitru
26
ilustrează pentru el o mișcare în contradic ție cu „spiritul veacului ”:
„spiritul veacului nostru nu se exprim ă nici prin dictatur ă proletară, nici
prin dictatur ă militară, ci prin formula democra ției burgheze” ( IC, 282)1.
Însă dacă Reforma („acest curs regresiv spre evul mediu ” – IC, 281) și
fascismul (prin „faptul c ă, o dată cu suprimarea tuturor libert ăților, a
înăbușit și spiritul veacului, f ără a aduce o formul ă nouă de viață
socială” – IC, 283) sunt în dezacord cu „spiritul veacului ”, ca forme
retrograde sau ca „involu ții”, bolșevismul – ca „idee anticipat ă” –
contrazice spiritul veacului fiindc ă vede, în schimb, prea departe, cu o
forță de proiec ție care excede datele realit ății: „Consecin ță a nesocotirii
sincronismului social, bol șevismul, în realitate, îl confirmă. […] împotriva
autocratis mului s -a organizat pe încetul revolu ția, care, în urma
prăbușirii regi mului țarist, a dus la experien ța violentă a bolșevismului,
replică în sens in vers a comprim ării seculare a spiritului veacului și a
sincronismului for melor soc iale” – IC, 282 ( subl. m ., T.D.). Saltaționistul
Lovinescu pare an goasat de saltul pe care l -ar putea reprezenta
bolșevismul, care, spre deo sebire de fascism (care și-a consumat
potențialul), rămâne, în ceea ce -l privește, o soluție posibil de verificat în
viitor: „bol șevismul reprezint ă o idee anticipat ă, o formul ă de viață pe
care milioane de oameni o cred formula societ ăților viitoare; aplicat ă
prematur, ea a putut disocia unul din cele mai mari state ale omenirii,
fără a-și găsi totuși o condamnare d efinitivă; numai evolu ția socială
ulterioară ne va rezolva problema posibilit ății socializ ării mijloacelor de
producție. În acest sens, bolșevismul reprezint ă, prin urmare, cel puțin
teoretic, un principiu de viitor, dac ă nu chiar de progres ; oricât de ti ranic ar fi
în realitate, oricât ar contrazice prac ticile cele mai elementare ale
democra țiilor moderne, aceast ă atitudine negativ ă își găsește justificarea

1 Reinhart Koselleck arat ă însă că, pe teritoriu francez, acela care -i va fi fost cel
mai familiar lui Lovinescu, dup ă ce și-a epuizat rolul „de c ăpătâi” prin
identificarea „burghe ziei cu na țiunea”, conceptul de bourgeoisie „își anunță și
propria dispari ție iminent ă”. Analiz ând tratamentul lexicografic al concep –
tului în lucrări de dup ă 1848, Koselleck observ ă concuren ța făcută burgheziei
de „pozi ția ideologic ă influențată de social ismul timpuriu, care pornea de la
ideea că burghezia și-a îndeplinit misiunea istoric ă, devenind treptat o
minoritate social ă” (Conceptele și istoriile lor , traducere din limba german ă de
Gabriel H. Decuble și Mari Oruz, Editura Art, Bucure ști, 2009, p. 38 4).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
27
în epoca de tranzi ție pe care, din pricina rezisten ței întâmpinate, o
impune orice revolu ție soc ială; principiile Revolu ției franceze își au
originea într-un egal regim de teroare ” – IC, 283 (subl. m., T.D .). Deci
bolșevismul e „obiec ție împotriva sincronismului” numai întrucât se
opune democra ției burgheze; dar, în acest sens, el e mai avansat
(„anticipat”) decât spiritul veacului, confir mând teoria sincronismului,
căci imagineaz ă lumi dincolo de democra ția burghez ă: „Bolșevismul
reprezint ă o revolu ție, fascismul o involu ție”, disociază Lovinescu.
Relevant ă pentru maturitatea g ândirii sale este, în acest caz, observarea
identității de cod și de tipologie dintre Revolu ția Francez ă și cea
bolșevică, atât în ce prive ște mijloacele înfăptuirii lor (teroarea), c ât și
adjuvan tele cauzei (propaganda): „Propaganda interna țională nu pleacă
din dragostea pe ntru omenire, ci numai din instinctul de conserva ție.
Fenomenul nu e, de astfel, nou; Revolu ția francez ă s-a folosit de acelea și
mijloace de propagand ă” (IC, 284). P entru un admi rator al mo ștenirii lui
1789 și al rolului liberalismului în istoria româ nească, lipsa de idilism a
evocării în paralel a celor dou ă revoluții nu poate decât s ă satisfacă. O
disonanță există totuși: îndărătul ideolo giei umaniste a bol șevismului
criticul român distinge îndeosebi propa ganda, fondul interesat, nu forma
pură a ide ii de umanitate care -și caută împlinirea. P rivirea e, deci,
materialist ă: fondul genereaz ă ideea, care -și caută apoi un spa țiu vital
cât mai larg (imperialism). În acest caz însă, cum ar mai putea fi evitat ă
concluzia că nici Ion C. Br ătianu & Co. n-au fost, la rândul lor, nimic mai
mult decât victime sau agen ți ai propagandei revolu ționare burgheze?
Lăsând fără răspuns aceast ă întrebare (pe care o prev ăzuse, totu și,
Rădulescu -Motru în diatribele lui de la începutul secolului al XX-lea
contra politicianis mului) , merită cântărite – ca o formă de verificare a
solidității epistemologice a conceptului de „spirit al veacului” – virtuțile
profetice ale politologului Lovinescu, care, ajutat de certitudinile oferite
de legea sincronismului sau a interdependen ței, opina că
„[e]pifenomene ale dezechilibrului r ăzboiului, bol șevismul și fascismul
sunt apari ții trecătoare; în perspectiva timpului, ele vor ap ărea ca
neînsemnate abateri ale ritmului uniform al dezvolt ării sincronice a
societății contemporane” (IC, 280) , în consens cu ipoteza c e încheia
volumul al doilea al Istoriei civiliza ției…: „Lupta viitoare se va da între

Teodora Dumitru
28
liberalism și socialism”1. Este însă acesta un verdict consistent? A ghicit
Lovinescu mersul istoriei? Imposibil de r ăspuns . Nu se poate decide nici
măcar dacă experien ța celor cincizeci de ani de socialism din Estul
Europei poate fi considerat ă „epifenomen ” sau „apariție trecătoare”:
cine își permite s -o considere – din perspectiva unei vie ți de om –
experien ță efemeră? Dar ce e via ța unui om în raz a istoriei mari, a
mileniilor? e tc. Perspectivele diverg și în funcție de regimul ideologic al
prezentului și al receptorului care face eval uarea. Din perspectiva celor
ce pariază astăzi pe ipoteza comunismului „mort și îngropat”, Lovi –
nescu a avut dreptate întrucât, cu pre țul a cincizeci de ani de suferin țe, s-
a dovedit c ă bolșevismul (cu descenden ții săi postbelici din Blocul sovie –
tic) a fost un fenomen trec ător; altfel văzând lucrurile , aceiași ar putea
afirma c ă Lovinescu n -a avut dreptate, întruc ât sec helele acestei
experien țe au marcat ireversibil istoria umanit ății, accentuând caracterul
ei de uni citate monstruoas ă și cerând ca experien ța să nu mai fie
repetată, ca și în cazul Holocaustului. Dac ă se adoptă însă perspectiva
noii st ângi, prăbușirea Blo cului sovietic și cele cinci decenii de a șa-numit
socialism real nu invalideaz ă cu nimic proiectul marxist, întruc ât ce s -a
experi mentat în acest interludiu semi centenar n-a fost comunismul
teoretizat de Marx și Engels, ci forme ale capitalismului de stat . Pe de
altă parte, dincolo de calificarea într-un fel sau altul a experien ței
comunismului ( și, de ce nu, a neofascismelor), s -ar putea afirma cu
aceeași plauzibi litate că liberalismul și socialismul sunt sau rămân cei
doi poli ai vie ții contemporane, co ntinuând tradi ția francez ă postrevolu –
ționară (asta dacă nu dăm curs ipotezelor discontinuiste, pentru care
istoria e ireversibil ă, iar etapele sau evenimentele ei, incomensurabile ,
totuna cu a spune c ă nu există involuții sau evoluții , ci o suit ă de
conte xte unice și irepetabile). Totu și, pentru c ă la baza discu ției de față
stă tripla întemeiere științifică–politică–estetică a gândirii lui Lovinescu,
imposibilitatea de a da un răspuns unei întrebări ce decurge dintr -un
expozeu pretins întemeiat pe „necesit ate” sau pe fatalitatea unor „legi”
(fie ele numai sociologice, nu din sfera științelor reale) e deconcertant ă.

1 Alături de monarhism și aristocratism, socialismul figura ca „inamic al liber –
tății” în capitolul XV al lucr ării Le Libéralisme a lui Émile Faguet.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
29
Și ce descump ănește, în fond, în lucrarea lui Lovinescu nu e atât calitatea
profetismului (str ăin, oricum, spiritul ui lovinescian ) sau, mai prec is
spus , a prognozelor, care sunt suficient de laxe pentru a nu putea fi
infirmate1, cât manipularea pretențiilor științifice ale lucrării, notamente
iluzia certitudinii c ă „spiritul veacului ” poate fi izolat prin detectarea
unor „caractere esen țiale” car e-l fac revendicabil în favoarea anumitor
ideologii refuzându -l totodat ă altora. Acest iluzionism bazat pe
„certitudini ” imposibil de verificat și de confirmat2 vine însă, mai cur ând
decât din sfera științei, din cea a politicului, al c ărui scop primar e să
convingă, nu să demonstreze.

LEGEA IMITA ȚIEI este a doua „lege” care sus ține teoria
lovinescian ă a sincronismului. Sursa ei este lucrarea Les L ois de l’imitation
(1890) și probabil alte lucr ări – La Logique sociale (1889) și Les L ois sociales
(1898) – ale juristului francez Gabriel Tarde. Exponent al psihoso –

1 Lovinescu nu putea lansa, într -o lucrare de tipul Istoriei civiliza ției…, prognoze
de anvergura și calitatea sistemic ă a unor g ânditori dedica ți ai sociopoliti cu-
lui, de vreme ce p ână și scenariile unor autori obseda ți de rigoarea cercet ării
au dovedit surprinz ătoare puncte de fragilitate. Doi dintre ace știa, Karl R.
Popper (ale c ărui scenarii privind v irtuțile liberalismului ar putea fi infirmate
tocmai de criza economic ă generată în 2008 de SUA, cea mai „deschis ă”
societate a momentului) și Immanuel Wallerstein (cu prognosticul consolidării
polilor reprezenta ți de SUA –Japonia și URSS–Europa, din Geopol itics And
Geoculture: Essays on The Changing World -System , carte ap ărută chiar în 1991,
anul căderii URSS) au formulat, de pild ă, din tabere ideologice opuse, verdicte
și predicții care, chiar pe termen scurt (bidecenal, în cazul Wallerstein), par
astăzi tot mai ferm dep ășite de realit ăți.
2 Una dintre cauzele respingerii preten țiilor științifice ale marxismului de c ătre
Popper a fost acuza de istoricism – sau credin ța neîntemeiat ă conform căreia
sarcina științelor sociale ar fi aceea de a prevedea evenime ntele istorice de
tipul revo luțiilor – în raza c ăruia ar intra și profetismul marxist (vezi Karl
Popper, „Pre dicție și profeție în științele sociale”, în Conjecturi și infirmări
[1963], traducere de Constantin Stoenescu, Dragan Stoianovici, Florin Lobon ț,
Editura Trei, Bucure ști, 2002, pp. 432 -445). De altfel, prin imposibilitatea de a
oferi o struc tură falsificabil ă conceptului de „spirit al veacului ”, prea ambiguu
și versatil, teoria lovinescian ă a sincronismului p ărăsește rapid cursa pentru
obținerea calității de teorie științifică în cadrele fixate de Popper de la Logica
cercetării încoace.

Teodora Dumitru
30
ciologiei, o direc ție divergent ă de aceea patronat ă, în sociologie, de
Émile Durkheim, Tarde a militat, ca și acesta, pentru întemeierea
științifică a sociologiei, însă dintr -o perspectiv ă (pe care azi am putea -o
numi anti-holistă1 sau, cu un termen mai vechi, anti -funcționalistă) în
care individul e descoperit ca autor al societății, și nu invers, cu alte
cuvinte, în care particularul determin ă generalul. „Rolul creator ” atribuit
de Tarde individulu i, individualului sau detaliilor care, departe de a se
supune presiunii întregului, îl formeaz ă și îl deformeaz ă pe acesta ( în
sens creato r, prin inven ție și imitație) provine din acela și bazin de idei c e
favorizase și apariția teoriei eroilor a lui Thomas Carlyle, a teoriei
„omului mare” la Georg Brandes sau la William James ( The Will to
Believe , 1897) și a diferite lor narațiuni filosofice care speculeaz ă rolul
eroului providen țial sau al geniului în societate, de la Hegel la

1 Este probabil prea mult a conchide c ă anti-organicismul lui Tarde reprezint ă
avant la lettre paradigma reduc ționistă, ilustrat ă de unii g ânditori din sfera
științelor în a doua parte a secolului al XX -lea în antagonism cu paradigma
holistă, însă privilegierea punctului de vedere analitic, infinitezimal, asupra
opticii panoramice într -o știință îl apropie totu și pe Tarde de spiritul
discrimin ării postbelice într e discipline fundamentale și discipline reductibile
la acestea, precum și de echivalarea particularului cu fundamentalul – vezi
fizica particulelor elementare ca disciplin ă la care s -ar reduce toate celelalte
discipline din sfera științei și care ar trebui , de aceea, sus ținută financiar în
mod preferen țial (pentru o punere în tem ă asupra dicotomiei reduc ționism–
holism și a depășirii ei în cercetarea contemporan ă, vezi Ilie Pârvu, „Dincolo
de holism și reducționism: un nou tip de cercetare fundamental ă în științele
naturii?”, în Raționalitate și evoluție. Explor ări filosofice ale complexit ății, ed.
Laurențiu Staicu, Editura Universit ății din Bucure ști, vol. I, 2009, pp. 9 -44). Mă
voi referi în continuare la perspectiva lui Tarde ca la un anti-holism, cu riscu l
de a comite un anacronism, fiindc ă mi se pare c ă pune în eviden ță cel mai
inovator și mai plin de consecin țe aspect științific al g ândirii sale, de și
probabil c ă eticheta de anti-funcționalism – dezvoltat ă împotriva sociologiei
lui Herbert Spencer și Émile Durkheim, care asemănaseră societ atea cu un
organism viu, unde p ărțile se supun întregului – ar fi, pentru acurate țe
istorică, mai adecvat ă. Ideea de (anti) holism o v ăd însă mai cuprinz ătoare, în
măsura în care își poate subordona, pe l ângă spețele stri ct sociologice, și alte
domenii ale cunoa șterii unde filosofia totului c ăruia i s -ar subordona p ărțile,
de la sub -structuri la indivizi, a putut genera c âmpuri de for ță (marxismul a
fost, de pild ă, abordat și ca holism).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
31
Schopenhauer1, și tensiunea ir eductibil ă dintre geniu și societatea
mediocră. Toate acestea (cu varia țiile aduse de contribu țiile, în aceeași
gamă, dar pe teren literar, de Émile Hennequin și Jean -Marie Guyau)
converg într-o critică a moștenirii holiste / funcționaliste , de la meca –
nicismul și organicismul care comparaseră societatea cu un organism
unde părțile se subordoneaz ă finalității ansamblului, la idealismul
metafizic de surs ă germană, unde particularul st ă sub dictatura
generalului, a spiritului care pre -formează materia și mers ul istoriei.
Victimele acestei direc ții de alură anti-holistă sunt Hegel, cu preemi –
nența ideii asupra tribula țiilor contingentului, Taine, cu rolul deter –
minant al mediului asupra individului (sau artistului ), Spencer, cu
evoluționismul s ău organicist ext ins și asupra sferei sociale2, Durkheim,
cu ascendentul societ ății asupra individului, dar și Marx, la care
indivi dul se subordoneaz ă filosofiei clasei .
Care sunt punctele de vedere ale lui Tarde cu consecin țe în
gândirea lui Lovinescu?3 În primul rând , pretențiile științifice ale teoriei,

1 Diferențele dintre aceste concep ții sunt totu și notabile și ele privesc o mai
mare sau o mai mic ă adaptabilitate a „omului mare” la mediul în care tr ăiește
– la Schopenhauer, de pild ă, geniul e complet inadaptabil, faptul func ționând
ca o garan ție a excep ționalității (pentru detalii, vezi „Clasă și individ. Aspecte
ale aporiei geniu – scriitor reprezentativ”, în Teodora Dumitru, Sindromul
evoluționist , Editura Muzeul Literaturii Române, Bucure ști, 2013, pp. 35 -66).
2 Vezi masiva The Principles of Sociology (I-III, 1876 -1896), unde evolu ția „supra –
organică” a corpului politico -social e studiat ă în analogie cu corpul uman,
evoluția marcând trecerea de la simplu la complex, ca în istoria organismelor
vii, respectiv de la omogenitate (= simplitatea primitiv ă) la eterogenitate
(= complex itate, diferen țiere). Analogiile lui Spencer sunt extrem de plastice,
mergând de la identificarea individului cu simplitatea celulei, pân ă la
metafora c ăilor ferate și a șoselelor , care ar corespunde aparatului vascular din
corpul uman , și a structurii guv ernamentale asem ănate sistemului nervos.
Acestui tip de imaginar al coresponden țelor și al simetriilor universale, cu
rădăcini în gândirea magic ă sau în idealismul platonician, i se opune Tarde,
cu toate riscurile învestirii detaliului sau individualului c u forțe superioare
ansamblului, dar cu convingerea c ă teoriile care privilegiaz ă întregul – deși se
vor realiste – pierd din vedere tocmai sursele reale, c ărămizile evolu ției.
3 Psihosociologia lui Tarde p ătrunsese destul de rapid pe pia ța ideilor
rom ânești: psihologul Nicolas Vaschide publicase deja în 1900, la Paris, o
lucrare despre Legile imita ției, care va ap ărea și în rom ânește, în 1910, cu titlul
Imitația din punct de vedere psiho -social și doctrina lui Tarde .

Teodora Dumitru
32
considerate superioare altora din vremea sa – științific însemnând aici
mai evoluat decât vechea școală, nu numai a metafizicii, ci și a
habitudinilor din științe de a trasa specificul unei discipline recurgând la
analog ii din afara ei ( în acest caz, ipotezele de tip organicist, unde
societatea e redus ă la parametri exteriori, din sfera altor discipline –
biologia, fizica, domeniile tehnice ). Legile lui Tarde urm ăresc, în schimb,
să instituie sociologia ca știință prin re velarea unor legi și a unui jargon
proprii , ireductibil e la alte discipline1, anume reduc ția la individ ca surs ă
a socialului, ca unică entitate congnoscibil ă și controlabil ă, și accentul
pus pe relația inter -individual ă („inter -cerebrală”), considerat ă singura
capabilă să ofere piste pentru explorarea generalului. Tarde invocă în
spriji nul său o întrebare dificil de abordat în zona holiștilor: dac ă socie –
tatea ar fi o realitate (în limbajul descins din Cearta Universaliilor) care
predetermin ă individul, ci ne atunci – dacă nu suma ra țiunilor gân –
ditoare individuale c e o compun – este artizanul acestei realit ăți? El
joacă aici cartea nominalistului (exist ă om, mai cur ând dec ât societate,
individ, mai cur ând dec ât colectivitate etc.) – un nominalist pe care
evoluția post -metafizic ă a științelor îl regăsește în psiholog, adic ă în
cercetătorul entit ăților subiective, unice și ireductibile. Prin triada
imitație–opoziție–adaptare , fructificat ă fidel și de Lovinescu, Tarde
încearcă să ofere o etiologie a progresului pe care numai științele sociale
ar putea -o furniza, încununat ă de un optimism irepresibil, conform c ă-
ruia consecin ța ultimă a imitației ar fi pacea universal ă, unificarea tutu –
ror limbajelor din sfera științelor și rafinarea artelor ( el vorbește la un
moment dat despre o „unanimitate” lingvistic ă, juridică, științifică etc.).
Legile imita ției ar explica, deci, progresul, posibilitatea inova ției și
a propag ării ei, într-un cuv ânt expansiunea cunoa șterii în epoca
modernă și unificarea civiliza țională, așa cum arată volumul din 1890 ,
citat și de Lovinescu, și sinteza ulterioar ă din Legile sociale : „spunând,

1 Dar care nu contrazic, ci, dimpotriv ă, confirm ă marile descoperiri din sfera
largă a științelor: legea imita ției din sfera social ă – specie a legii mai generale a
repetiției – ar consona, de pild ă, cu legea ondula ției din fizic ă și cu ereditatea
din biologie. Totu și, spre deosebire de analog iile lui Spencer, aceste confirm ări
sau coresponden țe interdisciplinare sunt vizibile a posteriori , sunt concluzii la
care fiecare disciplin ă ajunge pe cont propriu, f ără să împrumute jargoane din
afara ei.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
33
făcând, g ândind orice, de -ndată ce am pornit în viața socială, imităm pe
aproapele nostru în fiecare clip ă, afară numai dac ă nu facem o inova ție,
ceea ce este rar; și iar e ușor de dovedit c ă inovațiile noastre sunt în mare
parte plămădiri din exemple anterioare și că rămân străine vieții sociale
atât timp cât nu sunt imitate. […] A șadar, caracterul constant al unui
fapt social, oricare ar fi el, este s ă fie imitativ. Și acest caracter e propriu
numai faptelor sociale”1. Modelul se propag ă, astfel, „ în progresie
geometric ă” (sau, cu o expresie mai colorat ă, „ca o und ă luminoas ă ori
ca o familie de termite ”2), nevoile indivizilor putând s ă fie satisfăcute
„prin aceast ă repetiție imitativ ă, care a cru țat lenei lor (analog ă inerției
materiale) osteneala de a n ăscoci ei înșiși”3. De o iner ție care ar favoriza
imitația pomene ște și Lovinescu: „Principial, institu țiile sunt expresia
nevoilor ideale și materiale ale unei societ ăți; în realitate, însă, ideile
anticipeaz ă asupra institu țiilor rămase în loc prin complicitate de
interese și spirit de iner ție” (IC, 65).
Împotriva celor care deduc din general calit ățile particularului ,
crezând că „formațiunile și transform ațiunile societ ăților se explic ă prin
acțiunea de constrângere a colectivit ății asupra individului mic sau
mare”, Tarde pledeaz ă pentru „geniul individual ”, pentru „acțiunea
sugestivă și molipsitoare a indivizilor de elit ă asupra colectivit ății” (ca și
Maiorescu, de altfel, vezi supra ), postulând valoarea induc ției ca analiz ă
a relațiilor de la om la om, singura apt ă să arate cum au luat na ștere
forțele colective: „ducând analiza pân ă unde am dus -o eu, p ână la
relațiunea inter -cerebrală între dou ă spirite, până la reflectarea unuia în
celălalt și numai atunci ne vom putea explica aceste unanimit ăți parțiale,
aceste conspira țiuni ale inimilor, aceste comuniuni ale spiritelor”4.
Metod a emfatiz ării inițiativei individuale îl ajută pe Tarde să respingă
bazele ra sismului (propagate via Hippolyte Taine sau Ernest Renan), de
la teoria popoarelor providen țiale sau ale „rasselor nobile” care s -ar
opune raselor „n ăscute pentru servitute ” și până la entitățile „himerice”

1 Gabriel Tarde, Legile sociale [1898], traducere de M. Hodo ș, prefață de Petre
Andrei, Editura Cultura Na țională, București, 1924, pp. 33 -34.
2 Idem, Les Lois de l ’imitation , Félix Alcan, Paris, 1890, p. 3 (traducerile din lucr ări
fără ediții rom ânești menționate îmi aparțin, n.m., T.D.).
3 Idem, Legile sociale , op. cit ., p. 44.
4 Ibid., p. 36.

Teodora Dumitru
34
de tipul „geniul unei l imbi” sau „geniul unei rel igii”. „Va trebui s ă
deschidem ochii în fața eviden ței”, spunea el, „și să recunoaștem că
geniul unui popor sau al unei rasse, în loc să fie factorul dominant și
superior al geniilor individuale […] este numai eticheta comod ă, sinteza
anonimă a acestor ori ginalități personale, sigurele adev ărate, singurele
eficace și active în fiecare clip ă […] Geniul colectiv, impersonal, este deci
o funcțiune, nu un factor al geniilor individuale, nesfâr șit de multe […]
un furnicar de individualit ăți invocatoare”1.
Lovin escu este și el convins că „la baza sincronismului e imita ția
[…] în care unii sociologi ca Tarde au v ăzut principiul de forma ție al
tuturor societ ăților” ( IC, 285) și, deși admite c ă teoria e „controversat ă și
aprig comb ătută de alți sociologi, pentru car e individul nu are realitate
în afară de societate ”, nu ezită să-i remarce caracterul „de necesitate ” și
s-o îmbrățișeze pentru a explica avansul civiliza țional și în primul rând
instituțional al românilor dup ă 1848: „punem [ …] în imitație principiul
formației institu țiilor noastre și elementul esen țial al forma ției institu –
țiilor tuturor popoarelor” ( IC, 286)2. El se contamineaz ă de anti -holismul
lui Tarde c ând demite preten țiile științifice ale rasismului împotriva
unui Gustave Le Bon („institu țiile nu iz vorăsc din «sufletul popoarelor »,
ci sunt simple obiecte de împrumut integral; ele se ml ădiază și se
adapteaz ă apoi progresiv ” – IC, 309; IC, 316 -317) sau iluziile marxis –
mului, plecat „de la fond la form ă, fără să țină seamă de om” (IC, 319) și
pledează pentru rolul creator și preeminent al individului în raport cu
societatea („la originea ideilor fundamentale ale societ ăților moderne
găsim concep ții individuale propagate prin imita ție” – IC, 287) , distan –

1 Ibid., pp. 38 -39.
2 Într-o culegere de studii care privilegiaz ă perspectiva antropologic ă, Mona
Mamulea constat ă similarit ăți între pozi ția aleasă de Lovinescu și curentul
difuzionist din antropologie, care „sub estimeaz ă creativitatea uman ă în
favoarea aspectului imitativ (exist ă câteva invenții majore care s -au generalizat
prin difuziune”, spre deosebire de paradigma evolu ționistă, care „suprami –
zează pe creativitate (cele mai multe inven ții sunt independente)” (Dialectica
închiderii… , op. cit ., pp. 164 -165). Scrierile p ărinților difuzionismului (Leo
Frobenius și Fritz Graebner) men ționate de autoare sunt însă devansate cu
câțiva ani de ale lui Tarde. Difuzionismul s -ar putea al ătura cu succes
conceptelor de revo luție și mutație pentru a ilustra paradigma advers ă sau
complementar ă paradigmei evolu ționiste.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
35
țându -se de concep țiile organiciste sau func ționali ste în care comu –
nitatea, societatea, statul sau func ția erau considerate preexistente și
determinante în raport cu via ța și opțiunile individului sau ale formei1.
Anti -holismul este, în altă ordine de idei , temeiul importantei
concluzii a lui Tarde dup ă care imita ția se propag ă de sus în jos, adică de
la elite către popor , imitația fiind alimentat ă de „prezumția de superio –
ritate atribuit ă exemplului dat de model ”2 (deși în altă parte elitismul
acestei viziuni e respins: „Ceea ce trebuie s ă acordăm advers arilor teoriei
cauzelor individuale în istorie e c ă ea a fost falsificat ă când s-a vorbit de
oameni mari acolo unde trebuia s ă se vorbeasc ă de idei mari, ivite
adesea în oameni foarte mici, și chiar de idei mici, de inova ții
infinitesimale aduse de fiecare dintre noi la opera comun ă. Adevărul
este că toți sau aproape to ți am colaborat la aceste cl ădiri uriașe cari ne
stăpânesc și ne ocrotesc”3). Lovinescu e ste, în principiu, de acord cu acea
ipoteză a lui Tarde dup ă care „imitația se scoboar ă de sus în jos”, de la
elite către popor (totuna cu răspunsul dat de C.A. Rosetti lui P.P. Carp ,
care constatase că „revoluția noastră” se făcuse „de sus în jos”, nu „de
jos în sus”: „revoluțiile trebuie să se facă de sus în jos, iar nu de jos în
sus” – IC, 77), căci „prestigiul superiorului treze ște admira ție sau iubire
și face pe învinși să se mlădieze și să se configureze dup ă învingători”
(IC, 289). Mai pu țin convenabil ă i se pare însă lui Lovinescu încercarea
lui Tarde de a democratiza necondi ționat perspectiva atunc i când
vorbește de colaborarea tuturor oamenilor – „mari” și „mici” – la reali –
zarea acelor eșafodaje pe care se sprijin ă cultura universal ă. Lovinescu
rămâne, în acest caz , convins c ă la originea procesului de modernizare
românesc a stat (doar sau îndeose bi) aristocrația, ca „factor de civiliza ție,
deschis tuturor inova țiilor” ( IC, 290 ), aristocrație care, pân ă la irumperea
ideii naționale pe plan european, mersese mai curând pe calea dezna țio-
nalizării, prin rusificare, grecizare, fran țuzire e tc. (Această poziție și-o
întemeiaz ă Lovinescu pe argumentul esen țialist al „plasticit ății claselor

1 Pentru o sintez ă asupra modului în care liberalismul dep ășește organicismul
prin acomodarea individualismului cu democra ția, vezi Norberto Bobbio,
„Individual ism și organicism”, în Liberalism și democra ție [1985], edi ția a II -a,
revăzută și adăugită, traducere din italian ă de Ana -Luana Stoicea, prefa ță de
Daniel Barbu, Editura Nemira, Bucure ști, 2007, pp. 61 -64.
2 Gabriel Tarde, Legile sociale , op. cit. , p. 45.
3 Ibid., p. 101.

Teodora Dumitru
36
superioare”1 – IC, 294 .) Pe de alt ă parte, odat ă asigurat procesul
moderniz ării, nimeni nu distinge mai bine decât Lovinescu rolul claselor
de mijloc (sau al mediocrit ății, al formelor neajunse încă fond) în con –
solidarea și în generalizarea achizi țiilor modernit ății. Și asta fiindc ă
evoluția „de sus în jos” mai câștigă un sens la E. Lovinescu: evoluția de
la „formă” la „fond”, de la aparen ță la esență. Spre deosebire, d eci, de
Carp, dar și de Zeletin, care în articolul „Revolu ția burghez ă în Rom â-
nia”2, premerg ător lucrării sale din 1925, taxase preeminen ța ideolo –
gicului asupra economicului drept un „caz tipic de evoluție anormală, de
sus în jos, de la idee către acea realitate economic ă”, Lovinescu sus ține că
„[î]n condițiile istorice ale dezvolt ării noastre, evolu ția de la form ă la
fond e singura normal ă” (IC, 77), întrucât „prezint ă un caracter de gene –
ralitate la toate popoarele supuse acelora și condiții istorice” ( IC, 120).
După imitație și înainte de adaptare , fenomenul opoziției (al
antitezei, în termeni hegelieni, de și Tarde dore ște să-l fi depășit pe
Hegel3), prin care autorul Legilor imita ției înțelege războiul, concuren ța
de piață și discuția (disputa de idei d in sfera public ă), are și el o miză
științifică: e un argument împotriva (sau o consecin ță a luptei împotriva)
teoriei simetriil or, propagat ă din Antichitate spre Evul Mediu ( prin
concepte -pereche de tipul pământ/ anti -pământ), teorie dezagreat ă de
Tarde în contul aceleia și abhorate moșteniri holiste. Ce -l nemulțumește
în această teorie a simetriilor? În primul r ând dualismul idealist, ideea

1 Argument a c ărui invalidare de pe pozi ții materialist -marxiste este, totu și,
foarte la îndemân ă: era aristocra ția deschis ă inovațiilor prin natur ă? Nu.
Apetitul cultural, deschiderea și plasticitatea boierimii se datorau condi țiilor
materiale care -i facilitase ob ținerea unei educa ții și contactul cu civiliza ții
străine. Lipsa educa ției și a experien ței alterit ății condamna, în schimb, plebea
la obtuzitate și inerție. Explica ția este, la urma urmelor, material(ist) ă și
marxistă: ea se r educe la diferen ța de clas ă, care înseamnă și diferen ță de
statut, de venit, de educa ție, prin urmare și aspirații sau de orizont intelectual.
2 Apărut în „Arhiva pentru Știința și Reforma Social ă”, anul III, nr. 2 -3 și 4, anul
IV, nr. 1 și 2, 1924.
3 Atitudine vizibil ă și în modul în care încearc ă să respingă ideea hegelian ă de
luptă (și sinteză) a contrariilor prin ipoteza unor opozi ții a non -contrariilor, de
serie sau de grad, filier ă pe care va avansa în epoc ă și Benedetto Croce, prin
soluția înlocuirii „sintezei contrariilor” („sintesi degli opposti”) printr -o „rețea
a distinctelor” („nesso dei distinti”) – vezi Ciò che è vivo e ciò che è morto della
filosofia di Hegel , Laterza & Figli, Bari, 1907.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
37
de lumi care -și „corespund ” pe deasupra individualului , într-un joc al
antagonismelor identic cu propria finalitate ( eterna re întoarcere). Socio –
logul francez pledeaz ă, în schimb, pentru o perspectiv ă disimetric ă a
lumii care, în virtutea ireversibilit ății, ar face mai plauzibil ă ideea de
progres, greu de acomodat cu scenariul circular a l simetriilor : „Știm
acum că aceas tă trecere, necesar ă și ireversibil ă, de la monopol la
libertatea comer țului și de la sclavie la reciprocitatea serviciilor etc. este
un corolar al legii imita ției. Or, aceste legi pot înceta, par țial sau total, s ă
acționeze; și, în acest caz, o societate piere, par țial sau total; dar nu se
mai poate întoarce […] Disolu ția, chiar dac ă așa îi va fi părut lui Spencer,
n-a fost niciodat ă pandantul simetric al evolu ției”1. „Opozițiile” ar fi, în
acest caz, simple accidente de parcurs: „aceast ă lipsă de simetrie între
aceste dou ă povârnișuri ale vie ții, suișul și coborâșul ei, fie în indivizi,
fie în specii, are un mare înțeles: ea tinde s ă dovedeasc ă că viața nu e
numai un joc, o leg ănare de for țe, ca să spun așa, ci un mers înainte și că
ideea de progres nu e n umai un cuv ânt zadarnic. Ea tinde s ă facă ca
opoziția fenomenelor, simetriile, luptele și ritmurile, ca și repetările lor,
să fie considerate ca simple instrumente ale progresului, ca termeni
medii”2. Această concepție bemolat ă a opoziției imaginate ca „te rmen
mediu” era în răspăr și cu darwinismul social, cu teoriile care fac din
„luptă” (sau din „dialectică”) motorul existen ței. Tarde crede, dimpo –
trivă, că „opoziția-luptă nu joacă în lumea social ă, ca în lumea vie țui-
toare sau cea anorganic ă, dec ât rolul de termen mediu, sortit ă să dispară
treptat”3, individualismul invocat în sociologia lui necoincizând cu
individualismul atașat doctrinelor liberal e sau psihologiei anarhiste și
fiind, în principiu, la fel de ostil ideii de lupt ă de clasă.
Deși o altă formă de a conceptualiza războiul, „opoziția” lui Tarde
nu e ste deci, în fond, belicoasă; războaiele, arat ă el, tind să fie tot mai
rare și mai blânde – i.e. civilizate –, chiar dacă purtate la o scar ă tot mai
mare, pe m ăsura omogeniz ării relațiilor dintre oa meni și a progresiei
entităților statale spre imperii, „colo și naționali” sau federa ții („Conti –
nuarea răsboaielor nu e, în fond, altceva dec ât extensiunea treptat ă a
câmpului p ăcii […] civilizația devine oceanic ă, adică planetară și de abia

1 Gabriel Tarde, Les Lois de l ’imitation , op. cit. , pp. 413-414.
2 Idem, Legile sociale , op. cit. , pp. 51 -52.
3 Ibid., pp. 75 -76.

Teodora Dumitru
38
acum epoca cr izelor ei de cre ștere fiind sfâr șită, poate începe marea ei
desvoltare ”1). De prisos a co menta aceast ă naivitate emis ă doar cu un
deceniu și ceva înainte de izbucnirea Primului R ăzboi Mondial2. Să
reținem totu și că pacifismul lui Tarde are leg ătură cu resp ingerea teoriei
simetriilor de pe pozi ții anti -holiste și să observăm același lucru la
Lovinescu : mai întâi în ideea lui de revolu ție nonviolent ă sau „de
imitație” specific ă națiunilor recent formate – așa s-ar fi introdus formele
noi în civiliza ția române ască, printr -o „revoluție de imita ție” (Tarde
însuși vorbise de „revolu ția pașnică și adâncă” din s ânul fiecărui individ
confruntat cu mai multe opțiuni) –, apoi în ideea , cu titlu de pace etern ă,
a democra ției burgheze netulburate de „epifenomenele” trec ătoare ale
fascismu lui și bolșevismului și chiar în refuzul de a miza pe mo ștenirea
trecutului , atât în ce prive ște civiliza ția, cât și literatura autohton ă.
Decizia programatic ă a lui Lovinescu de a „sigila” trecutul și de a se
îndrepta cu toate armele c ătre prezent (judecată în Memorii ca pulsiune
bovarică a unui temperament altminteri clasic) e de aceea și natură cu
disprețul lui Tarde pentru simetri știi care v ăd în bătrânețe o întoarcere
la copilărie: întoarcerea e imposibil ă, arată Lovinescu și Tarde, tr ecutul
nu spune nimic despre viitor, dimpotriv ă, împiedică buna lui discernere.
Însă c u cât mai mult ă repetiție și imitație, cu atât mai mult ra fi-
nament și diferen ță: uniformizarea civiliza țională duce la diferen țiere
culturală. La o riginea acestei conc luzii se află aceeași teză a irever sibili-
tății sociale invocată de Tarde în Legile imita ției pentru a certifica unifor –
mizarea progresiv ă a societăților în raport cu diversitatea începuturilor3.

1 Ibid., pp. 66 -67.
2 La polul opus viziunilor sumbre lansate în aceea și perioad ă de un Gustave
Le Bon („ast ăzi, credin ța și sentimentele au disp ărut, nemaist ând în picioare
decât ostilitatea atavic ă a celui s ărac împotriva celui bogat. [ …] Muncitorii
vorbesc ca ni ște stăpâni cu legislatorii care îi flatează cu servilism și le ascult ă
toate capriciile. Greutatea num ărului caut ă în fiecare zi s ă se substituie
inteligen ței” – Legile p sihologice ale evolu ției popoarelor [1894], traducere de
Gabriel Avram, Editura Antet, f.a., p. 146).
3 Gabriel Tarde, Les Lois de l ’imitation , op. cit. , pp. 356 -357: „Ceea ce e cu adev ărat
ireversibil este trecerea normal ă de la diversitate la similitudin e geografic ă;
căci nu ne -am putea imagina, f ără un cataclism social, revenirea la puzderia
de obiceiuri odat ă petrecut ă unificarea lor ”. Secven ță parafrazat ă și de
Lovinescu ( IC, 288).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
39
În Legile sociale , se arată, tot așa, că nu există „progr es extrinsec ” al unei
industrii f ără „progres intrinsec” (inven ție/ diferen țiere). Tarde răstur-
nase perspectiva lui Spencer asupra evoluției – adică traiectoria de l a
omogen (simplu) la eterogen (complex), perspectiv ă care modeleaz ă și
The Principles o f Sociology – schimbând și semantica termen ilor: eterogenul
înseamnă la Tarde haotic, primitiv , nu complex, iar omogenul, acea unifi –
care a limbajelor supe rioară atomizării lor primitive . Mizând pe acest
traseu conceptual, gânditorul francez ajunge la un m oment dat la
paradox ul de a sus ține că uniformizarea social ă indusă de imita ție e
dublată nu de uniformizare cultural ă, cum ar fi fost normal acceptând
evoluția de la eterogen la omogen, ci de o diferențiere (rafinare)1: „Este o
încrucișare continu ă între aceste dou ă progresii, progresia imitativ ă, care
uniformizeaz ă, și progresia inventiv ă, care sistematizeaz ă. Ele sunt
legate împreună printr -o legătură nu prea tare, fire ște […] dar aceast ă
legătură este destul de obi șnuită pentru ca s ă ne așteptăm să vede m
întotdeauna întinderea c âmpului social și intensitatea comunic ărilor so –
ciale, întinderea și adâncimea na ționalităților, dacă nu a Statelor, m ărin-
du-se odată cu bogăția limbilor, frumuse țea arhitectural ă a teolo giilor,

1 Consecin ță paradoxal ă a globaliz ării, accentuarea diferen țelor odat ă cu uni –
formizarea modurilor de via ță ar fi cerut, la finele secolului al XX -lea, apari ția
termenului de „glocalizare”, a șa cum arat ă Mona Mamulea, în lucrarea citat ă
(pp. 188 -198), aduc ându-l pe Lovinescu în avangarda antropologilor și a
sociologilor din a doua parte a secolului al XX -lea. E un fel de a spune c ă
Lovinescu anticipase ori intuise avant la lettre paradoxurile globaliz ării (sau ale
sincronismului) a șa cum se vor înf ățișa ele cercet ătorilor peste decenii. Totu și,
pe de alt ă parte, e mai plauzibi lă concluzia c ă reflecția asupra efectelor tr ăitu-
lui în comun la scar ă planetar ă n-a trebuit s ă-i aștepte pe Marshall McLuhan
(cu o lucrare din 1960) sau pe Anthony Giddens și Roland Robertson (cu
lucrări din anii 1990) pentru a -și formula tezele; dac ă Lovinescu i -a premers
pe McLuhan&Co., nici Lovinescu nu și-a formulat opiniile pe un teren virgin:
prin modul în care surprinde paradoxurile civiliza ției „oceanice”, mai curând
Tarde i -a „anticipat” pe McLuhan &Co. În orice caz, decod ările în cheie
finalistă de tipul „X l-a anticipat pe Y ” nu sunt de dorit în astfel de
reconstruc ții conceptuale. Faptul c ă ideile unui autor se pot reg ăsi, peste ani ,
la alți autori nu probeaz ă atât autenticitatea sau rezisten ța lor ca realit ăți des –
coperite și demonstrate științific, în mai multe faze de cercetare, cât iner ția lor
în câmpul cercet ării, perpetuarea sub o alt ă formă a unui mod de a imagina
lumea .

Teodora Dumitru
40
cu coheziunea științelor, cu comp lexitatea și codificarea legilor, cu
organizarea spontan ă sau regulamentarea muncilor indust riale, cu
regimul financiar, cu întocmirea și complicarea administrativ ă, rafinarea
și varietatea literaturii și a artelor frumoase”1. Modul în care Tarde
susține că rezolvă acest paradox e preluat cu titlu de axiom ă și de
Lovinescu, atunci când afirmă că uniformizarea civiliza țională („caracte –
ristica epocii noastre e tendin ța de generalizare și de uniformizare a
obiceiurilor și a institu țiilor” – IC, 288; „Spiritul de uniformizare, prin
internaționalizarea curentelor, prin fuziunea credin țelor și concepțiilor
ce stau îndărătul oricărei manifesta ții artistice, progreseaz ă atât de mult,
încât a făcut pe unii cuget ători [ Gustave Le Bon, cu Lois psychologiques de
l’évolution des peuples ] să prevadă posibilitatea dispari ției, prin lips ă de
conținut original, a formelor de art ă națională” – IC, 270) are ca efect
adâncirea diferen țelor culturale și naționale („Rasa român ă nu este,
credem, încă fixată”, dar „împrejurările vi eții contemporane gr ăbesc
fuziunea rasei ” – IC, 335), conform succesiunii imita ție–diferențiere2.
IDEALISMUL LUI TARDE . Dacă la baza progresului și a armoniei
sociale stă geniul individual, nu geniul colectiv, la baza crea ției
individuale s-ar afla ideea „ ascunsă într-una din celulele cerebrale
înainte de a cuprinde un teritoriu nesf ârșit”3, concep ția care precede
execuția. Fapt ul e aparent suficient pentru a depista aici vectorii
idealismului și a-l scoate pe Tarde din tab ăra realiștilor. Totu și, o sumă
de aspecte contrazic ipoteza idealismului : ideea care precede, la Tarde,
realitatea, nu e spir itul universal, ca la Hegel, nici m ăcar comunitatea, ca
la Durkheim, a c ărei realitate ar fi mai semnificativ ă decât a individului,
după cum nu e nici selec ția natu rală din ordinea b iologică; este reflecția
eminamente individual ă, contingent ă, produsul creierului uman într-un
concurs de împrejurări favorabil. Ideea , la Tarde , reprezintă un derivat

1 Gabriel Tarde, Legile sociale , op. cit. , pp. 93 -94.
2 În aceea și ordine de idei, urmându -i pe Marx și Engels din Man ifestul
Partidului Comunist , Dobrogeanu -Gherea rela ționa modul asem ănător de „a
gândi” și de „a simți” din epoca modern ă cu fuzionarea tuturor literaturilor
lumii într-o „mare literatur ă internațională”, explic ând totodat ă de ce
internaționalizarea rela țiilor e totodat ă cadrul propice pentru crearea unei
literaturi na ționale („D-l Panu asupra criticei și literaturii ”, în op. cit ., p. 135).
3 Gabriel Tarde, Legile sociale , op. cit., p. 90.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
41
psihologic, cerebral, cât se poate de mundan – invenția, nu revela ția, de
ordin (psiho) fizic, nu metafizic –, derivat care numai validat prin
imitația semenilor își câștigă universalitatea. De și tiparul triadic al
gândirii lui Tarde (repeti ția/ imitația–opoziția–adaptarea) nu poate fi
decât hegelian1, totuși actorii c e popul ează această schemă nu sunt c âtuși
de puțin hegelieni, iar Tarde nu contene ște să se disocieze, implicit sau
explicit , de vechea școală de gândire , crescută la umbra lui Hegel. Hegel
e respins, cum am v ăzut, în cazul sintezei contrariilor, a jocului antago –
nismelor, dar e respins și pentru prezum ția holistă care guverneaz ă, în
Fenomenologia spiritului și în întreg sistemul hegelian , marșul ideii sau al
spiritului universal pe deasupra oamenilor și a accidentelor contingente
– accidente între care poate fi inclusă și psihologia individului comun
(care nu se confund ă însă cu rațiunea), a șa cum o concep părinții
psihologiei moderne , de la Théodule Ribot încoace. Esen țialismul
(hegelian ) al opozițiilor „ de natură între dou ă popoare, între dou ă rasse,
între dou ă forme de guvern ământ” e contestat de pe pozi ții considerate
mai moderne și mai științifice de Tarde, care nu mai crede în asemenea
„contraste himerice”. Filosofia lui Tarde și-ar regăsi însă puncte le
comune c u Hegel dacă accentul pus de el pe geniul indiv idual ar putea
fi constatat în ton cu ipoteza hegelian ă a eroului sau a omului
providen țial (vezi impresia pe care i -o face lui Hegel Napoleon intrat în
Jena ca „spiritul universal c ălare”). Totuși, chiar dac ă superior omului
comun, la Hegel eroul rămâne u n agent f ără autonomie sau un supus al
istoriei (prin el istoria își caută împlinirea), servitute pe care Tarde o
refuză „geniului individual ”.
Acest relativism de factur ă nominalist ă se propag ă, cu toate
consecin țele lui pozitive, și la Lovinescu, care învață, de la școala lui
Tarde și a altora, împotriva lui Hegel & Co. , să nu mizeze pe esen țe pure
și mai cu seam ă pe puritatea sau pe superioritatea aprioric ă a unei rase.
Acesta este temeiul științific de la baza comportamentului s ău –
ireverențios în opin ia adepților tradiționalismului – față de tradiție și

1 Petre Andrei, prefa țatorul primei edi ții române ști din scrierile lu i Tarde, nu
avea nicio rezerv ă în aceast ă privință (vezi Gabriel Tarde, op. cit., p. 8), a șa
cum Rădulescu -Motru ( art. cit .) nu avea în privin ța structurii hegeliene a
Istoriei civiliza ției române moderne.

Teodora Dumitru
42
față de fondul așa-zis autentic, pur, al rasei române ști, pe care le contest ă
ori de câte ori ar e ocazia.
„Idealismul ” lui Tarde este, a șadar, mundan, aproape materialist
în măsura în care psihologia nu se poate dispensa de biologie ( vezi ideea
ca fruct al creierului uman, progresul ca fruct al rela ției inter -cerebrale) ,
și nominalist: marile „lucruri sociale” precum „o gramatic ă, un cod, o
teologie” n -ar exista „independent de fiin țele omene ști”, cum cr ede
Durkheim . Căci, dacă așa ar sta lucrurile, atunci „[c]um au fost cl ădite
aceste monumente m ărețe”, se întreabă Tarde, „și de cine, dac ă nu de
oameni și de sfor țările omene ști? […] Nu exist ă lege, nu exist ă teorie
științifică, după cum nu exist ă nici si stem filosofic care s ă nu aibă înscris
și acum pe el numele inventatorului lui”1. Finalismul idealismelor, de la
Platon la Hegel, e respins în aceeași ordine de idei: nu exist ă un traseu
prestabilit al g ândirii, pe care s ă-l fi ilustrat, în etape, istoria umanității,
de la oameni i primitivi la marii filosofi – concepție în care rolul
„geniului individual” devine tot mai obscur, manipulat de o „atrac ție
irezistibil ă a nu știu căror planuri divine ” care ar „conduce inevitabil
omenirea la acela și termen politi c, economic sau altfel, la aceea și
constituție, la aceea și industrie, la aceea și limbă, la aceea și legislație”2.
Polemica lui cu Hegel se încheie, astfel, pe ritmurile u nui idealism
atomizat, în care i deea (sau Ideea) e redusă la statutul de fic țiune și
descompus ă în suma mereu variabil ă și imprevizibil ă a ideilor
individuale: „Nu exist ă o singură idee sau un num ăr mic de idei, plutind
în aer, care s ă miște lumea; sunt mii și mii, cari lupt ă pentru gloria de a o
fi condus. [ …] Fiecare individ istoric a fost , în proiect, o omenire nou ă
[…] Și din aceste idei f ără număr, din aceste mari programe patriotice
sau umanitare cari st ăpânesc, ca mari drapele sfâ șiate între ele,
vălmășagul omenesc, unul singur va supravie țui, se poate unul singur
din miriade, dar el însuși va fi fost individual la origine […] și eu admit
că triumful lui a fost trebuitor, dar trebuin ța lui, care se ive ște în urmă,
pe care nimeni n -a prevăzut-o, pe care nimeni n -a putut -o prevedea cu
siguranță, nu este dec ât expresia verbal ă a superiorit ății sforțărilor
individuale puse în serviciul acestei concep ții individuale. Cauza final ă

1 Gabriel Tarde, Legile sociale , op. cit ., pp. 99 -100.
2 Ibid., pp. 101 -102.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
43
și cauzele pricinuitoare se confund ă aci”1. Ideile lui Tarde nu sunt , ca la
Hegel, „împlinite”, adic ă aduse la realitate conform unui proiect
preexistent realit ății, ci se impun dac ă au succes , dacă reușesc să se
distingă în „vălmășagul omenesc”. Până la urmă, la mijloc e o selecție
naturală, valorizarea fiec ăreia dintre ini țiativele umane producându -se a
posteriori , nu a priori , ca pentru a s ăvârși ce e scris în Scri pturi. S -ar putea
vorbi – dacă nu de un darwinism social, pe care Tarde îl respinge
preconiz ând, cum am v ăzut, atenuarea contradic țiilor sociale prin
acalmia inerent ă civilizației planetare („oceanice”) – de un darwinism
ideologic: ideile cele mai bune se impun, se ridic ă de la particular la
general2. Repre zentarea progresulu i drept o formă de „meditație
colectivă, fără cap propriu, dar f ăcută posibilă prin solidaritatea (gra ție
imitației) creierelor multiple ale inventatorilor, ale savan ților care -și
împărtășesc descope ririle”3 e un raționament de aceea și factură. La
capătul opus al materia listului Marx, care -l răstoarnă cu susul în jos pe
Hegel pentru a decreta preeminen ța materialului asupra ideologiei,
Tarde – cu idealismul, sau mai curând cu int electualismul lui atomizat –
nu e nici materialist, nici idealist4, în măsura în care psihologicul nu se
mai identific ă, în noua știință, nici cu spiritul, nici cu ra țiunea , nici cu
sentimentul, nici cu fiziologia.
Din acest mediu de idei în continu ă ebuliție de la finele secolului al
XIX-lea, Tarde va exercita totu și o influen ță important ă asupra modului
lovinescian de a concepe realitatea, care dep ășește importul punctual de
bibliografie din Legile imita ției și din celelalte lucr ări. Psihosociologul

1 Ibid., pp. 102 -103.
2 Într-o manier ă similară modului în care, în aceeași epocă, pragmatismul lui
William James lega adev ărul unei idei de utilitatea ei în viața concret ă: utilul,
verificatul prin experien ță, devine un substitu t pentru conceptul științific și
filosofic de adev ăr(at).
3 Gabriel Tarde, Les Lois de l ’imitation , op. cit. , p. 167.
4 Tarde va fi, de altfel, amendat de pe pozi ții ideologice opuse și pe teren
românesc, de -a lungul deceniilor: pentru Lovinescu, francezul nu e suficient
de idealist (de vreme ce nu preconizeaz ă imitația de la form ă la fond,
persist ând în a da imita ției unicul sens „ ab interioribus ad exteriora ”), pentru
Z. Ornea, comentatorul de peste ani al lui Lovinescu, Tarde nu e suficient de
realist s au de materialist (are un „viciu grav de structur ă […] conferind
imitației rolul de unic element explicativ al vie ții sociale” – IC, XIII).

Teodora Dumitru
44
francez rămâne pentru Lovinescu un model de relativism, de clasare a
himerelor, de ireveren ță față de vechi și poate de naivitate perpetuu
optimistă – atitudini ale omului de știință, folositoare și omului de
cultură în măsura în care și unul, și altul își propun să ofere o descriere a
realității.

IDEALISMUL LUI LOVINESCU ÎNTRE HEGEL ȘI TARDE . De la
C. Rădulescu -Motru1, care a depistat imediat dup ă apariția primelor
două volume tiparul hegelian2 al schemei din Istoria civiliza ției… , și până
la exegeții săi din a d oua parte a secolului al XX -lea, Lovines cu a fost
clasat drept idealist fără prea multe discu ții3. O anume afirma ție a lui
Hegel pare s ă facă acest verdict irevocabil: „Pe zi ce trece m ă convin –
geam tot mai mult c ă activitatea teoretic ă produce mai mult în lume de –
cât cea practic ă; de îndată ce se produce o revolu ție în domeniul ideilor,
realitatea nu -i poate rezista ”4. Iar spiritul acestei nota ții – clare ca lumina
zilei, atipice pentru morga discursului hegelian – a rămas viu p ână azi5,
dovedind c ă lumea mai poate circula încă pe Via Appia Hegeliana .

1 „Ideologia revolu ționară în cultura rom ână”, art. cit .
2 Brătianu însuși e citat de Lovinescu cu o defini ție hegel iană a revolu ției: „De
aș fi silit a defini revolu ția […] aș zice că e un cataclism care înghite vechiul
ordin al lucrurilor și totdeodat ă o creațiune care na ște un altul nou și mai
presus celui dint âi” (IC, 65).
3 Vezi Florin Mih ăilescu, op. cit. , p. 26, unde pozi ția lui Lovinescu din Istoria
civilizației… e decretat ă drept „categoric idealist ă”.
4 Apud Karl Löwith, De la Hegel la Nietzsche. Ruptura revolu ționară în gândirea
secolului al nou ăsprezecelea [1939], traducere de Maria -Magdalena Anghelescu,
Editura Tact, Cluj -Napoca, 2013, p. 66.
5 Vezi Pierre Manent, Istoria intelectual ă a liberalismului. Zece lec ții (1987), care -și
propune s ă trateze ideea c ă politica liberal ă presupune „un proiect con știent și
«construit »” (vezi ediția rom ânească, traducere de Mona Antohi și Sorin
Antohi, prefa ță de Sorin Antohi, Editura Humanitas, Bucure ști, 1992, p. 14)
sau Jonathan Israel, O revolu ție a minții. Iluminismul radical și originile intelec –
tuale ale democra ției moderne (2010; traducere și cuvânt înainte de Veroni ca
Lazăr, Cluj -Napoca, Editura Tact, 2012) , care -și divulgă miza idealist ă încă din
titlu, o revolu ție „a min ții” precedând revolu ția politic ă de la 1789: „«revoluția
generală»”, scrie Israel, „a urmat în siajul «revoluției minții» a Iluminismului
radical” (p. 120).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
45
Totuși, dezamăgirea lui R ădulescu -Motru de a -l fi găsit la baza
Istoriei lovinesciene pe Hegel, și nu pe un istoric „adev ărat”, ca Taine1 –
a cărui Originile Fran ței contemporane (1875 -1893) începe cu des crierea
Vechiului Regim, nu cu R evoluția, cum face Lovinescu – este în bună
parte nefondat ă. Există mai mult Taine în filosofia sociologic ă a criticului
de la „Sbur ătorul” decât se vede la o prim ă ochire și decât ar fi dispus
acesta să admită, din fidelitate f ață de alte surse, mai afine. S -ar putea
spune chiar c ă Istoria civiliza ției române moderne este o imagine în oglindă
a Originilor Fran ței contemporane , cu vectorul pesimismului întors invers.
Deși pare o critic ă a mult mai tainienei (ca metod ă) Spiritul c ritic în
cultura româneasc ă a lui Ibrăileanu, care face mult caz de importan ța
mediului în discer nerea tipologiilor revolu ționară (munteneasc ă) și
criticistă (moldoveneasc ă), nici Istoria civilizației… nu renun ță complet la
parametrii determinismului taini an (așa cum nu va renun ța Lovinescu la
Taine nici în Mutația valorilor estetice , unde va vorbi despre dependen ța
esteticului de spa țiu, de timp și de cauzalitate). E l relativizeaz ă ponderea
mediului, dar nu renun ță la cea a rasei ( „Succesul unei mi șcări se
datorește, în adevăr, mediului în care se produce; existen ța ei n -are însă
nevoie de prezen ța unui mediu prielnic. Mi șcările socialiste din unele
țări s-au produs înainte de a se fi n ăscut o muncitorime industrial ă.
Preferăm deci s ă ne îndreptăm și de dat a aceasta tot spre ras ă” – IC, 46)
sau a momentului („programul moldovenesc și cel muntean sunt, în

1 Ca filosof al artei și al cunoa șterii, Taine venea, de altfel, pe urmele lui Hegel,
după cum a ar ătat D.D. Ro șca în Influența lui Hegel asupra lui Taine [1928],
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucure ști, 1968. Totu și,
ideea de a prezenta mai întâi for țele reacționare și apoi pe cele revolu ționare –
oricât de absurd i se va fi p ărut lui Lovinescu și oricât de absurd ar fi fost în
realitate, din pricina faptului c ă „reacționarii” români nu erau reprezentan ți ai
Vechiului Regim sa u adepți ai Restaura ției, ci numai evolu ționiști de tip
gradual sau organicist – are sens dac ă ne raport ăm la profilul ideologiilor
născute în urma Revolu ției Franceze: mai întâi conservatorismul (ca ideologie
contrarevolu ționară) și apoi liberalismul (ca o contraideologie a contrare –
voluției – fără a se suprapune, prin asta, cu o ideologie a revolu ției). Problema
e că revoluționarii români de la 1848 pe care Lovinescu îi a șază la originile
civilizației române moderne se afl ă, în virtutea evolu ției în saltu ri creditate tot
de el, în postura de a reprezenta și Revoluția de la 1789, și ideologia liberal ă,
formată ulterior ca reac ție la fenomenul contrarevolu ției.

Teodora Dumitru
46
bună parte, uniforme; identitatea vine de la identitatea momentului
istoric, ce reprezint ă o necesitate cu mult mai strict ă decât necesitatea
trecutului ” – IC, 61). Argumentul frenator sau deviant al rasei (echivalat
liber ori cu latinitatea , ori cu „temperamentul” sau, și mai general, cu
„sufletul”) e ste invocat deseori contra preten ției materiali știlor de a
explica totul prin factorul economic.
Ipoteza idea lismului lovinescian – care în linii mari e compatibil cu
cel al lui Hegel și cu al tuturor celor care cred c ă teoria induce practica
ori că individul e conținut sau predeterminat de instanțe integratoare ca
istoria, mediu l, rasa, societatea etc. – trebuie însă despicată mai aplicat
decât atât. Ea e dependent ă de modul în care însuși idealismul lui Tarde
se îndepărta de marea școală germană.
Schema de evoluție propus ă de Istoria civilizației…, conform c ăreia
imitației integrale îi urmeaz ă un proces al difer ențierii, reproduce triada
lui Tarde din Legile sociale (repetiția/ imitația–opoziția–adaptarea ) care e,
cum am mai spus, simili -hegeliană. Neîncrederea lui Tarde în finalismul
de tip platonician sau hegelian și efectele „modernizante” ale anti –
holismului (anti -funcționalismul ui) acestuia s -au propagat, cum am
văzut, și în gândirea lui Lovinescu, cu l ăudabile consecin țe. Însă particu –
laritatea mizei din Istoria civiliza ției… – o miză explicativ ă și, totodată,
militantă – modifică întruc âtva acurate țea moștenirii tardiene. Arătând
care sunt sursele modernit ății civiliza ționale române ști, Lovinescu e
convins c ă trebuie continuat pe acela și drum: a fi istoric al burghezo –
liberalismului înseamnă, în chip firesc la el, a deveni un promotor al
acest uia. Democra ția burgheză ar fi, prin esen ță, modern ă și trebuie
perpetuat ă; marii oameni au adus -o, de pe tărâmul ideilor , în practic ă,
iar datoria contemporanilor e ste să o ducă mai departe. Democra ția
burgheză are, în Istoria civiliza ției…, ceva din certitudinea formei
platoniciene, care , întrupată deja în Vest ul european, așteaptă să se
întrupeze și la noi. El nu se îndoiește că istoria „se împlinește”, à la
Hegel , prin aceast ă formă a democra ției burgheze ( care, de altfel, pare o
stază de împlinire perpetuă, în raport cu care extremismele sunt simple
„epifenomene ”). Dar Lovinescu se întoarce la Tarde când distin ge
factorul motrice al istoriei nu în abstractul eterat al Ideii sau al Spiritului,
ci în concrete țea juridico -politică a umanismului francez : democra ția
burgheză s-a impus nu fiindc ă a corespuns momentului astral al împli –

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
47
nirii ei, ci fiindc ă valorile ei umaniste, favorabile individului și societății
deopotriv ă (dar mai ales individului, cum ar fi dor it Lovinescu, al ături
de Faguet ), au impus -o în detrimentul u nor structuri mai pu țin croite
pentru om. Umanismul apare aici ca un intelectualism progresist, de la
Turgot și Condorcet la pozitivismul lui Auguste Comte și la valoarea
facultăților speculative din filosofia lui John Stuart Mill ( IC, 314 -315), dar
și ca o „febră” intelectual ă de dincolo de ra țional prin care se propag ă
revoluțiile (după Gustave Le Bon). În ultimă instanță, cu excep ția alurii
de formă ideală așteptând întruparea democra ției burgheze, idealismul
lui Lovinescu are acela și caracter mundan, in dividualist și psihologist,
nu spiritualist sau metafizic, avut și în gândirea lui Tarde, pe care nu
refuzul materialismului îl despărțea de Marx1, ci focalizarea pe un
materialism anume (fizico -psihologic, la Tarde, economic, la Marx) și pe
care nu ideali smul îl apropia de Hegel, ci convingerea c ă (uneori, pentru
Hegel, întotdeauna, pentru Tarde) individul devanseaz ă geniul
popoarelor și al raselor pentru a împlini istoria. Lovinescu st ă aici între
Hegel și Tarde: nu to ți oamenii fac istorie, crede el, ci numai capetele
„sincronizate”, i.e. nu toate ideile individuale particip ă la armonia
socială, ci numai acelea care merg în sensul istoriei. Idealismul atomizat
al lui Tarde nu -i servește însă întru totul lui Lovinescu, fiindc ă dacă
există „mii și mii” de i dei, de ce tocmai umanismul Revolu ției Franceze

1 Interesant este îns ă că nici Marx n -a scăpat, p ână la urmă, de prezum ția
idealismului, Robert C. Tucker izbutind performan ța de a explica mania
documentar ă a lui Marx prin pulsiunea de semn contrar a unei viziuni
eminamente mitice asupra realit ății, marcate de lupta dintre „Muncitorul
Colectiv” și „Zeul Capital”: „Subiectul real din Capitalul nu este un infern
exterior, ci infernul interior al omului alienat. Îns ă este ilustrat cu documente
din istoria exploat ării teribile a muncitorilor din fabric ă, în condi țiile
revoluției industriale. În mare m ăsură, tocmai aceast ă documentare a mitului
cu material e din istoria economic ă este cea care a f ăcut din marxism o for ță în
lume”. Un argument în favoarea viziunii mitice – sau a idealismului, a ideii
care confisc ă autonomia realit ății – ar fi faptul c ă Marx ajunsese s ă ignore
ameliorarea progresiv ă a condiției muncitorilor, adic ă realitatea din teren:
„Mintea îi era acaparat ă de mit, iar acesta nu prevedea nimic despre vreo
ameliorare semnificativ ă a condi țiilor muncitorilor înainte de revolu ția
mondial ă” (Robert C. Tucker, Filosof ie și mit la Karl Marx [1961] , traducere de
Emanuel -Nicolae Dobrei, Editura Curtea -Veche, Bucure ști, 2011, pp. 272 -273).

Teodora Dumitru
48
i-a cucerit pe liberalii români și cum trebuie explicat ă superioritatea lui
în compara ție cu alte doctrine? De ce, bun ăoară, nu e util ca ideologia
conservatoare s ă fie imitat ă în aceeași măsură? Și dacă fiecare individ
participă la monumentul social, nu cumva și tradiționaliștii, și con –
servatorii, și socialiștii ar putea reprezenta „ în proiect o omenire nou ă”?
E limpede, pentru Lovinescu, c ă un „spirit al veacului ” merge , s-ar
spune, infailibil pe deasupra i ndivizilor și se impune prin ei și pentru ei;
autonomia liberalilor români în raport cu realitatea socială nu e ste, la el,
atât de mare pe cât ar fi dorit -o Tarde.
CONSECIN ȚELE POLITICE ALE TEORIEI IMITA ȚIEI
a. Teoria simulare –stimulare . Pătruns de carac terul de necesitate al
legii sociale a imita ției („un fenomen social, care, prin simplul fapt al
existenței sale fatale, e, în realitate, dincolo de aprobare și dezaprobare”
– IC, 259 ), Lovinescu leag ă de aceast ă necesitate toate op țiunile lui
politice și literare. Atitudinea sa față de Maiorescu , care ar fi respins
„forma fără fond” „fără a o înțelege ca pe o necesitate istoric ă”, e tipică
pentru aceast ă întemeiere științifică a imitației.
Aspectul în primul rând individual al imita ției, de la om la om,
adică „inter -cerebral”, cum a spus Tarde, și abia apoi colectiv, de la
grupuri sociale la grupuri sociale și de la societ ăți la societ ăți, definitoriu
pentru perspectiva anti -holistă (anti-funcționalistă) a lui Tarde, va juca
un r ol capital atât în teoria so ciopolitică lovinescian ă a moderniz ării
românești (unde capetele luminate ale liberalismului autohton, nota –
mente Ion C. Br ătianu , sunt propuls ate în rol ul de figuri providen țiale
ale civilizației române moderne, cum observase R ădulescu -Motru), c ât și
în teoria modernismului literar, unde scriitorul, învestit cu for ța de a
modela mediul în care trăiește, e chemat s ă militeze – printr -o literatur ă
gândită în sensul burgheziei, nu împotriva ei – pentru consolidarea
valorilor liberale care au stat la baza Româ niei moderne.
Elementul fundamental ce trebuie avut în vedere când se discut ă
influența lui Tarde asupra lui Lovinescu, tocmai pentru c ă este persis –
tent în mai multe articula ții ale gândirii lovinesciene, nu numai în cele
direct asumate dinspre Tarde – este relația dintre anti-holismul sociolo –
gului francez și idealismul lovinescian al teoriei formelor generatoare de
fond , punct în care Lovinescu a lege să amendeze teoria lui Tarde. Și asta
pentru c ă teoria individului preeminent societ ății obține la criticul

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
49
român o consecin ță pentru care nu o preg ătise sociologul francez . Teoria
tardiană a model ării sociale cu sursa în individualitatea creatoare îl
stimuleaz ă pe Lovines cu să se dispenseze de presiunea raport ării la
„fondul” autohton – al societății, al tradiției etc. ca întreg – pentru a
arăta că inovațiile se pot produce sau propaga chiar și numai cu
concursul p ărților (eventual a l unei singure p ărți, fie ea p artidul liberal),
fără a angaja sau a mobiliza întregul – i.e. socie tatea, așa cum pretind
holiștii, funcționaliștii, organici știi sau tradi ționaliștii. Anti -holismul lui
Tarde e compatibil și cu individualismul liberal spre care tinde
Lovinescu, în detrimentul egalitarismului ( apud Faguet1); totuși, pentru a
contracara iluzia formelor f ără fond denun țată vehement de școala
maiorescian ă și, pe de alt ă parte, de materiali ști ca Dobrogeanu -Gherea
și Ibrăileanu, Lovinescu are nevoie de un etaj argumentativ suplimentar,
pe care teoria lui Tarde nu i -l oferea: e vorba de convingerea c ă imitația
se propag ă dinspre forme spre fond sau din afară spre interior , nu invers,
cum susținuse Tarde în Legile imita ției.
Perspectiva idealist ă (sau intelectualist ă) era convenabil ă din start
tezei lovinesciene că importul de ideologie a premers realit ățile civili –
zațional e și culturale modern e în spațiul românesc , de aceea op țiunea
științifică pentru „idealismul ” lui Tarde este, la Lovinescu, și una
politică: „apriorismul ” lui ideologic (Z. Ornea) – care poate fi gândit și
ca un determinism ideologic, un simetric al determ inismului economic –
îi combate și pe tradiționaliști, și pe conservatori (laolaltă cu descen –
denții lor) , și pe materiali știi care îi acuzaser ă, in corpore , pe liberali c ă au
introdus forme f ără fond în cultura român ă. De ce n -a preferat însă
Lovinescu so luția expusă de Zeletin în articolul citat și apoi în Burghezia
română, anume negarea frontal ă a teoriei formelor f ără fond și susținerea
faptului c ă avansul burgheziei s -a făcut, așa cum sus ține materialismul
de sursă marxistă, în deplinul acord al fondul ui economic cu formele
sale? Nu era mai complicat ă o teori e a formelor car e-și produc, în timp,
fondul? Era ; însă inițiativa lui Zeletin fusese deja anticipat ă de „reacți-

1 Unde Hegel vede concilierea dialectic ă a „principiului individualist al socie –
tății burgheze cu principiul total al statului, a particularit ăților individuale cu
generalitatea politic ă” (Karl L öwith, op. cit. , p. 331), Lovinescu vede, dup ă
Faguet, discordia din spatele Declarației Drepturilor Omului …: libertatea
individului și spiritul egalitarist se amenin ță reciproc ( IC, 29-30).

Teodora Dumitru
50
unea” de tip Dobrogeanu -Gherea–Ibrăileanu ș.a., care, tot de pe baze
materialiste, ar gumentase inexisten ța pe teren românesc a acelui fond
socio economic favorabil unei analize marxiste ortodoxe invocat de
Zeletin . Poziția acestuia părea însă prea diferit ă de a celorlal ți mate –
rialiști români, și Lovinescu nu s -ar fi simțit probabil preg ătit să argu –
men teze împotri va lor așa cum se încumetă Zeletin , mai bine
documentat în arcanele bibliografiei de metod ă materialist ă decât
Lovinescu și poate chiar decât sociali știi/ materiali știi rom âni cu pricina .
(De altfel, pri ntre strategiile preferate de Lovinescu, se numără și
evitarea respingerii totale a unui adversar; mai util ă este pentru el
respingerea par țială și fragmentarea unei teorii adverse în așa fel încât
segmente din aceasta s ă servească respingerii altor teorii adverse. În
cazul de fa ță, aspecte din teoria lui Zeletin vor fi folosite contra lui
Gherea, dar unele teorii gheriste – între care cea a discrepan ței reale
dintre forme și fondul autohton – vor fi utilizate de Lovinescu pentru a
contracara pozi ția lui Zeletin.) Teoria formelor gen eratoare de fond
rămânea, în acest context , singura variant ă care, asimilând criticile aduse
de junimi ști și de materiali ști (totuna cu a spune c ă nu se avânta în a le
nega complet pe niciunele) – adică lipsa unui fond autohton fa vorabil
valorilor burgheze , discrepan ța, cu vorbele lui Dobrogeanu -Gherea din
Neoiobăgia, dintre „starea de drept liberalo -burgheză” și „starea de fapt ”
a societății rom ânești –, le-ar fi putut întoarce în avantajul liberalilor
industrializan ți și urbanizan ți. De unde și amendarea lui Tarde, care –
prin ideea imita ției „din interior spre exterior ” – nu se arătase îndeajuns
de idealist, descoperindu -și pereți comuni cu evolu ționismul gradual și
cu materialismul („[i]mitația, după Tarde, porne ște dinăuntru în afară:
un popor nu imit ă luxul și artele altui popor înainte de a se fi p ătruns de
sufletul lui ”, la fel cum copilul nu poate vorbi înainte de a înțelege și
după cum „nevoia de a consuma precede nevoia de a produce”1), și

1„Imitația, deci, se propag ă dinăuntru spre înafar ă, contrar a ceea ce transmit
aparențele. La o prim ă vedere, ar putea p ărea că un popor sau o clas ă care le
imită pe altele începe prin a -i copia luxul și artele, înainte de a -i pătrunde
gusturile și literatura, ideile și idealurile, într-un cuv ânt, spiritul; dar lucrurile
stau exact pe dos. […] În secolul al XVII -lea, când influen ța francez ă s-a făcut
simțită, literatura francez ă a început a st ăpânit toată Europa și, pe urmele ei,
arta și moda francez ă s-au răspândit la scar ă planetar ă” (Les Lois de l ’imitation ,

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
51
iminenta r ăsturnare a ecuației la Lovinescu : „procesul de i mitație începe,
de obicei, de la forme exterioare, de la atitudini, de la îmbrăcăminte, de
la gesturi m ărunte […] imitația începe prin a fi formal ă și rămâne uneori
în faza aceasta” ( IC, 312).
Acuzația că politicile liberale au produs, pe teren rom ânesc, f orme
fără fond era astfel respins ă de Lovinescu de pe pozi ții considerate la fel
de științifice ca și acelea prin care se aliase cu Tarde: el justific ă inerența
formelor f ără fond în situația unei na țiuni tinere și susține că importul
de modele se face, în primă instanță, necritic, integral ( „Dacă direcțiunea
sensului s ău «de sus în jos » e primul aspect al imita ției, caracterul de
integralitate e al doilea”, fiindc ă „[p]opoarele ajunse la maturitate sau cu
o egală civilizație și în timpuri de lini ște se imi tă reciproc în mod par țial
și selectiv. […] În toate celelalte cazuri imita ția este însă integrală, și cu
deosebire când diferen ța nivelului de civiliza ție a celor dou ă popoare e
dispropor ționată, sau c ând contactul lor se produce într-o epocă în care
imitația se dezl ănțuie sub forme revolu ționare” – IC, 296). Abia dup ă
etapa imita ției integrale urmeaz ă adaptarea, „a doua faz ă a imitației” –
ce presupune rela ția cu „structura sufleteasc ă” a rasei (termenul mediu
reprezentat de opoziție din triada lui Tarde se contrage la Lovinescu în
acelea de adaptare sau diferențiere, considerate a f i marcate de tensiuni
inerente) .
Teoria formelor care -și genereaz ă fondul din Istoria civiliza ției… se
găsește in nuce în articolele „T. Maiorescu ” (1915 ), „Mediocritatea obli ga-
torie” (1919), „Formă și fond” (1919) și „Simulare –stimulare” (1920),
toate atacând perspectiva maiorescian ă din În contra direc ției de astăzi în
cultura rom ână. „Mediocritatea națională devine, prin urmare obligatorie
pentru progresul culturii na țional e”1, era de p ărere Lovinescu, deja

op. cit. , pp. 225 -226). Trebuie subliniat aici c ă, la Tarde, teza propag ării imi ta-
ției dinăuntru spre înafară era considerat ă mai avansat ă decât teza contrar ă; el
se opunea, între alții, lui Herbert Spencer, care pretinsese c ă evol uția în arte
pleacă de la artele exterioare c ătre cele care se adreseaz ă interiorului, adic ă de
la arhitectur ă la poezie și la muzic ă (ibid., p. 233). Prin op țiunea corect ării aces –
tei teze a lui Tarde, Lovinescu pare s ă revină la un punct de vedere pe car e
sociologul francez considera c ă l-a depășit, de tipul celui ilustrat de Spencer.
1 „Formă și fond”, în „Rampa nou ă ilustrată”, nr. 393, 18 ianuarie 1919;
reprodus în E. Lovinescu, Opere , ediție critică de Al. George și Maria Simio –
nescu, Editura Minerva, București, vol. VIII, 1989, p. 120. Un autor repre –

Teodora Dumitru
52
edificat în această privință. Nu e nicio contradic ție între a pleda pentru
utilitatea mediocrit ății (a formei care poate stimula fondul) și a pleda, pe
de altă parte, pentru rolul individualit ății creatoare excepționale ; dacă
prin capetele luminate se produc și se propag ă cu adevărat inven țiile,
rolul mediocrit ății este de a întreține o fertilitate a mediului.
Posibile surse ale teoriei simulare –stimulare sunt de g ăsit în teoriile
politice ale lui L éon Gambetta1, în cele literare ale lui Ferdinand
Brunetière2, iar în spațiul românesc, în opinii exprimate anterior de

zentativ pentru mediocritatea fertil ă ar fi Alecsandri: „Alecsandri exprim ă cel
mai bine totalitatea poporului nostru, pentru c ă orice totalitate e mijlocie ”,
„Literatura și critica noastr ă”, 1906; reprod us în E. Lovinescu, Opere , ed. cit.,
vol. I, 1982, p. 38. Tot aici, Eminescu apare, în schimb, via Schopenhauer, în
ipostaza geniului inaderent la contemporaneitate, care mai degrab ă antici –
pează, dec ât modeleaz ă ori se las ă modelat de mediu.
1 Am descope rit aceast ă filiație mai mult dec ât plauzibil ă într-un studiu al lui
Daniel Barbu, „Istoricismul maiorescian și interpretarea literar ă a politicii ”.
Bazându-se pe lucrarea lui Claude Nicolet L’idée républicane en France, 1789 -1924
(1994), Barbu arat ă că Léon Gambetta „a dat solu ția politic ă fondatoare a celei
de-a III-a Republici: «C’est la forme qui entra îne le fond ». Un ecou al acestei
confrunt ări de idei ce rezum ă, în fond, opozi ția – centrală în filosofia politic ă
modernă – dintre dreptul natural și istoricism s -a prelungit pân ă în cultura
politică rom ânească” (Politica pentru barbari , op. cit ., p. 85). Numele lui Lovinescu
nu apare îns ă citat dec ât o dată în acest studiu, pentru o caracte rizare făcută lui
Maiorescu , fără legătură cu teoria formelor făr ă fond . Conform altor surse,
Gambetta ar fi afirmat: „J’estime que la série progressive de ces réformes
sociales dépend absolument du régime et de la réforme politiques et c’est pour
moi un axiome en ces matières que la forme emporte et résout le fond”
(L. Gambetta, Discours et plaidoyers politiques , rassemblés par Joseph Reinach,
Paris, Charpentier, 1881, vol. I, 432, citat apud Dontenwille -Gerbaud Aude,
„La réception du « programme de Belleville »”, sursa: http://www.afsp.info/
congres2011/sections -thematiques/st32/st32dontenwilleger baud.pdf). În româ –
nește, spusele lui Gambetta ar suna a șa: „Cred c ă sporirea acestor reforme
sociale depinde în mod absolut de regim și de refor ma politic ă, iar faptul c ă
forma poart ă și împline ște fondul are pentru mine statut de axiom ă”.
2 Ferdinand Brunetière, Études critiques sur l’histoire de la littérature française ,
Ve éd., vol. V, Hachette, Paris, 1893, cap. „La Reforme de Malherbe et
l’évolution des genres”. Brunetière remarc ă aici utilitatea scriitorilor mediocr i,
ca Malherbe, capabili de o mai mare adaptare la mediu decât scriitorii
excepționali sau geniali.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
53
George Panu1. Ideea survenise mai devreme, la Hegel, într-o formă
suficient de sibilinic ă pentru a nu genera o posteritate explicit ă, dar care,

1 Autor al unui articol de tinere țe în care comb ătea teoria lui Maiorescu asupra
formelor f ără fond, expus ă într-o conferin ță, articol despre a c ărui existe nță
Lovinescu e informat, a șa cum se poate deduce din capitolul rezervat fostului
junimist în T. Maiorescu și contemporanii lui (vol. II, 1944). Nu se poate stabili
totuși dacă Lovinescu a avut acces la articolul cu pricina, ap ărut într-o publica ție
obscură din Iași, sau dac ă se bazeaz ă pe memoriile lui Panu din Amintiri de la
Junimea din Ia și, unde se face și o mic ă descriere a contextului apari ției
articolului cu pricina, f ără a se preciza și numele publica ției – vezi George Panu,
Amintiri de la Junimea d in Iași [1908 -1910], edi ție și prefață de Z. Ornea, Editura
Polirom, Ia și, 2013, p. 49. Modul în care Panu combate, chiar și în Amintiri… ,
teoria maiorescian ă, pare emblematic pentru filosofia liberal ă autohton ă a
sfârșitului de secol XIX și început de sec ol XX; de și ideile sunt mult mai simplist
ambalate decât în demonstra ția lui Lovinescu din Istoria civiliza ției…,
respingerea lui Maiorescu se produce în baza aceluia și „realism” pretins opus
logicii goale (care nu trebuie confundat ă însă cu raționalismul) : „Ca logic ă și ca
observații scurte, de fapt, tot ce spunea dl Maiorescu era exact, dar ca doctrin ă
lucrul era fal ș. […] Concep țiile doctrinare politice, mai ales cele care sunt
produsul gândirei filosofice, cu toate c ă au caracterul riguros științific, s unt falșe
când cau ți a le aplica la societate, care este un corp viu, în vecinic ă mișcare, a
cărui viață e compus ă din mii și mii de elemente, care are resorturi ascunse de o
putere de expansiune gigantic ă, care con ține comori de putere și de vigoare
laten tă, pentru care o form ă goală, o ocazie, este destul pentru ca s ă se
manifesteze cu o for ță de improviza ție necalculabil ă. […] Când ni se vorbe ște de
formă și fond, se scap ă din vedere un proces foarte real. Un fond poate nu are
nevoie de o form ă, dar o fo rmă are nevoie de un fond și forma aduce de multe
ori fondul” (George Panu, op. cit. , pp. 290 -291; vezi și pp. 286 -287). Tot înaintea
lui Lovinescu, marxistul Dobrogeanu -Gherea se v ăzuse nevoit și el să remarce
utilitatea formelor stimulatoare de fond în c azul românesc: „În țările înaintate
capitaliste, formele sociale urmeaz ă fondului social, în țările înapoiate, fondul
social e acela care urmeaz ă formelor sociale ”, primele imitate fiind, cum
susținea și Lovinescu contra lui Tarde, „formele superficiale: p ortul, manierele,
lustrul, pe urm ă cultura, institu țiile politice, juridice, moravurile ” și, în cele din
urmă, standardele economice („Asupra socialismului în țările înapoiate”, 1911;
reprodus în Constantin Dobrogeanu -Gherea, Opere complete , ed. cit., vol. V,
1978, pp. 45 -46). În aceea și logică în care Lovinescu insista asupra utilit ății
asumării formelor promovate de liberali (pentru consolidarea capitalismului
autohton și a rela țiilor aferente), Dobrogeanu -Gherea spera ca formele
occidentale importate s ă ajute la construirea cadrului favorabil introducerii
socialismului, adic ă în primul rând a unei economii capitaliste, care s ă creeze

Teodora Dumitru
54
citită retroactiv, dup ă Gambetta și alții care vor fi manipulat -o în scopuri
politice, legând -o de evenimente concrete, pare o born ă important ă în
traiectoria conceptului. Urm ărind, în mai multe faze ale gândirii sale,
relația dintre filosof ie (sau cunoa ștere) și realitate (sau ceea ce este ), Hegel
decretase c ă „[d]iferența formal ă este […] și o diferen ță reală. Această
cunoaștere este atunci ceea ce produce o nou ă formă de dezvoltare”1.
Teoria imita ției integrale și cea a formelor gene ratoare de fond sau
a simulării–stimulării au devenit, a șadar, la E. Lovinescu, device -ul apt să
respingă asalturile adversarilor de varii orient ări, care contestau dr eptul
de cetate al modernit ății burghezo -liberal e fără ca, nota bene , să conteste
ideea de progres (de aceea nu trebuie uitat, dintre meritele lui
Lovinescu, acela de a fi v ăzut și în tradiționalism un evolu ționism,

fundamentele luptei de clas ă. Liberalii rom âni și socialiștii – nu doar „generoșii”
care „trădaseră” la 1899, rup ând Partid ul Social -Democrat al Muncitorilor din
România, intrând în Partidul Liberal și susținându-l pe Ion I.C. Br ătianu ( între
ei, C. Stere și G. Ibrăileanu), ci și cei care au ținut să-și serveasc ă obiectivele
disting ându-se, mai departe, de tab ăra liberal ă, org anizați, încep ând cu 1910, în
Partidul Social Democrat Român (printre ace știa num ărâdu-se Gherea,
I.C. Frimu și Christian Racovski) – își descoper ă astfel puncte comune, m ăcar în
stadiul diagnozelor (conservatorii pot fi și ei coopta ți în acest consens as upra
precarității „stării de fapt ” generate de lipsa polivalent ă a unui fond autohton).
Diferențele se contureaz ă abia c ând se trece la etapa imagin ării soluțiilor politice
practice pentru dep ășirea acestei „stări de fapt ”.
1 Apud Karl Löwith, op. cit , p. 66, care t ălmăcește în felul urm ător: „cunoașterea
filosofică a conținutului substan țial al epocii are loc, desigur, în spiritul
timpului c ăruia îi aparține, depășind-o astfel numai «formal », ca o cunoa ștere
obiectivă. Dar în același timp, odat ă cu aceast ă cunoaștere despre ea, care o
depășește, este postulat ă și o diferen ță care duce la o dezvoltare ulterioar ă:
diferența «dintre cunoa ștere și ceea ce este ». De aici rezult ă posibilitatea și
necesitatea avans ării unor noi disensiuni at ât în filosof ie, cât și în realitate. [ …]
Prin forma sa liber ă, cunoașterea revolu ționează și conținutul substan țial.
Filosofia care se încheie devine locul de na ștere al spiritului care tinde ulterior
la o nou ă configura ție, reală”. Așadar filosofia preced ă realitatea. Dar nu ea o
și pune în act: abia spiritul este artizanul a ceea ce este ; filosofia apare doar ca
„adjuvant” al spiritului. Afirma ția lui Hegel e suficient de ermetic ă încât să
permită și să interzică totodată traducerea ei în logica formei care genereaz ă
fondul ( un fond economic și sociopolitic concret) la Gambetta sau la
Lovinescu, m ăcar pentru simplul fapt c ă la Hegel forma n -are conota ția
peiorativ ă de simulacru pe care a dob ândit -o în discursul politic.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
55
disociindu -l de spiritul fixist antic și medieval, de „«imobilitatea» sacr ă
de odinioar ă”1: „În fața noilor idei revolu ționare, concep ția aproape
mistică a unu i conservatism, în care institu țiile își scot for ța din
imobilitate, nu se mai putea sus ține […] Spiritul de reac țiune avea s ă ia,
însă, cu timpul caracterul științific al tradi ționalismului cultural și al
evoluționismului biologic” – IC, 126).
Adversarii teoriei imitației integrale sunt împărțiți de Lovinescu în
două tabere: pe de o parte sunt tradi ționaliștii sau cei convin și de
existența unui fond na țional care opune rezisten ță importurilor de
modele str ăine, iar pe de alta, conservatorii și materiali știi socialiști sau
marxiști.
Tradițional iștii în sens restrâns, de la Mihail Kogălniceanu și
Eminescu la s ămănătoristul N. Iorga, aceia care nu pot accepta o
inovație fără a-i găsi în istoria neamului sau a „rassei” o tradiție
compatibil ă (comportament red us de Lovinescu tot la tipologia imita ției
– o „imitație a trecutului”, la finalul volumului al treilea al Istoriei
literaturii române contemporane vorbindu -se de „sincronism ul anacronic ”
reprezentat de literatura s ămănătoristă), pierd rapid statutul de ad ver-
sari redutabili prin incapacitatea de a livra, dup ă toate legile științei, un
„corpus” credibil al tradiției române ști. Ei sunt soma ți să iasă „din faza
romantic ă a regretului sau agresiv ă a criticii” și să „pășească în faza
pozitivă a cercetării stric t științifice. Așteptăm deci de la to ți cunoscătorii
trecutului nostru s ă ne dea un adev ărat corpus al vechii culturi române ști
[…] pentru a constata cu preciziune ce a ignorat sau dispre țuit pe
nedrept prezentul”, fiindc ă „[o] doctrin ă tradiționalistă nu poate pleca,
în mod științific, decât de la prezen ța unei tradi ții de viață națională”, or,
„[s]ub influen ța turceasc ă și fanariot ă”, „poporul rom ân nu s -a putut
dezvolta în forme proprii și a fost deviat de la virtualit ățile rasei sale” și
atunci „[c]u o astfel de forma ție istorică, tradiționalismul român e lipsit

1 De altfel, nicio ideologie tradi ționalistă autohton ă nu avea în proiect vreo
formă de „Restaura ție”; ele împ ărtășeau cu moderni știi de tipul lui Lovinescu
și cu materiali știi ideea coabit ării cu puterea (reformismul) ori ideea de
schimbare. Diferen țele țineau de agentul imaginat la originea schimb ării:
orășeanul (dar care? burghezul sau proletarul?; dar care burghez? negustorul,
funcționarul, industria șul sau finan țistul? etc.) vs țăranul (dar ce tip de țăran?
micul proprietar, „neoiobagul ” sau așa-numitul burghez rural? etc.).

Teodora Dumitru
56
de bază” – IC, 334 -335). E vorba de o baz ă în primul rând științifică, de
unde și ridiculizarea tradiționalismului ca „evolu ționism științific aplicat
neștiințific […] o puternic ă armă de luptă a inadaptabililor împotriva
mersului firesc al societ ății noastre” (IC, 340). A contat, în respingerea
pretențiilor de întemeiere științifică a tradiționaliștilor, și conștientizarea
faptului că tradiționalismul era el însuși un produs de import –
Lovinescu îi deconspir ă o sursă în „naționalismul integral ” al lui Charles
Maurras1, așa cum repro șează conservatorilor fidelitatea fa ță de alte
ideologii ale Vestului, de școală britanică sau german ă: cei care acuzau
imitația erau, așadar, la rândul lor, descoperi ți ca imitatori; problema se
reducea la un turnir al ideologiilor str ăine, nu la o real ă competiție cu
fondul autohton . Ca atare, singurii adversari redutabili pe care -i
recunoaște teoria imita ției integrale și a formelor generatoare de fond
rămân conserva torii și marxiștii, grație faptului c ă împărtășesc cu
Lovinescu premise considerate de acesta mai solide din punct de vedere
științific: premisa absenței fondului na țional (inclusiv prin raportare la
istorie și religie, ca m ărci tradiționale ale fondului n ațional: trebuie
precizat aici c ă și conservatorii junimi ști, și marxiștii sunt spirite laice,
unele declarat atee2) și premis a necesității influenței externe , fie în
problematici institu țional -culturale, fie în acelea strict economice.
Cealaltă tabără ostilă teoriei imita ției integrale e ste, deci, binomul
format din conservatorii junimi ști (corect distin și de tradi ționaliști, în al
doilea volum al Istoriei civiliza ției… prin faptul c ă nu cred în existen ța

1 Vezi Istoria literaturii român e contemporane , vol. I, Evoluția ideologiei literare
(1926), ultimul capitol.
2 Cf. George Panu, op. cit ., unde junimi știi apar deseori ca ireligio și („epicu –
riani”, „liber -cugetători”, p. 235 , passim ), aspect evident și în unele pozi ții ale
lui Maiorescu ostile amestecului Bisericii în programul public de educa ție; în
același sens al desconsider ării elementelor ținând de un a șa-zis fond na țional
sau tradi țional, vezi și lupta „Junimii” pentru o lingvistic ă și o istoriografie
națională demitizate, dezb ărate de clișeele naționalismului de cabinet
propagat de Școala Ardelean ă. Prin compara ție, cum atest ă și Amintirile… lui
Panu, programul de emfatizare a cauzei na ționale promovat de liberalii
brătieniști a apelat la o adev ărată strategie de exploatare a difere nțelor etnice
și religioase, înso țite de un cult tactic al mo ștenirii Școlii Ardelene („b ărnuțis-
mul”) și culminând cu antisemitismul devenit subiect de critic ă pentru juni –
mistul P.P. Carp.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
57
unui fond na țional care s ă necesite adecvarea form elor importate la el, ci
doar în dob ândirea lui viitoare, într-un proces de evolu ție lentă și
organică1) și materiali știi marxiști/ socialiști/ poporani ști de tipul
Dobrogeanu -Gherea și Ibrăileanu ( acesta din urm ă autor al frazei
„Românii, care n -au creat aproape nimic, au împrumutat aproape tot”2),
care ajung s ă constate și ei contrastul autohton dintre existen ța unor for –
me de civiliza ție burgheze și fond ul semi -feudal al societ ății rom ânești3.

1 Pentru definirea conservatorismului, Lovinescu îl invoc ă însă pe Herbert
Spencer – o referin ță ostilă, cum am v ăzut, principiilor lui Tarde – cu Principles
of Sociology , citată după ediția francez ă: „Imitația trecutului este o form ă
atenuată a imutabilit ății, cerută de instinctul de conservare [ …] «După cum,
scrie Sp encer, diferitele acte ale corpului viu își au ca scop comun conservarea
lor, tot a șa diferitele organe au fiecare scopul de a se conserva intacte. În
același chip, dup ă cum într-o societate conservarea existen ței sale este scopul
acțiunilor sale combinate , tot așa e adev ărat că diferitele sale clase [ …] au
fiecare ca scop principal de a se conserva …»” ( IC, 324). Revenind la Spencer,
Lovinescu pare s ă fi trădat aici mo ștenirea anti -holistă a lui Tarde, de dragul
unei solu ții cu mai mare poten țial polemic, care echivala conservatorismul cu
un „egoism social” (solu ție propagat ă în epocă de F élix Le Dantec, un
gânditor din tradi ția biologismului lamarckian, în lucrarea L’égoisme, base de
toute soci été, amintit ă de Lovinescu în Istoria civilizației…).
2 G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura româneasc ă [1909], reprodus în
G. Ibrăileanu, Opere , ed. cit., vol. I, 1974, p. 8.
3 Dobrogeanu -Gherea adânce ște reflecția de surs ă maiorescian ă asupra formelor
fără fond duc ând-o însă într-o direcție nepreconizat ă de co nservatorismul
junimist: „decalajul ” dintre „forme” și „viața reală” sau dintre „starea
formală-legală” și „starea real ă” este incriminat de Gherea în mai multe scrieri
ale sale, de la „D-l Panu asupra criticei și literaturii ” (1896) p ână la Neoiobăgia
(1910) și „Asupra socialismului în țările înapoiate ” (1911). Totu și, tot el
creditase și acțiunea catalitic ă a formelor sociale, care ar premerge na șterea
fondului în țările mai pu țin dezvoltate, gest prin care continua s ă parieze,
împotriva unui C. Stere, pe utilitatea ac țiunii sociali știlor în Rom ânia începu-
tului de secol XX. Cum reu șește Gherea s ă fie aparent maiorescian și totodat ă
lovinescian avant la lettre , expunându -se criticilor care vedeau în teoria formei
care preced ă fondul un argument suficient pentru a -i retrage calitatea de
gânditor marxist? În primul rând, „formele” sau institu țiile burgheze la care
se referă Gherea în „Asupra socialismului …” au o calitate mai abstract ă decât
cele din discursul lui Maiorescu, care se limitase la invocarea unor instituții
concrete ca școala, universitatea, conservatorul etc. La Gherea, formele f ără
fond sunt drepturile și libertățile garantate în „marea cart ă burghez ă” a

Teodora Dumitru
58
Atitudinea materiali știlor nu putea fi, în acest caz, activ ă, ci expectativ ă,
în logica evolu ției graduale (sau prescurtate), care s ă suscite baza și apoi
suprastructura vie ții sociale. Singurul activ ism pe care -l concepe
Ibrăileanu, de pild ă, este filtrarea critic ă a importului de forme ( „a
importa numai ce e neces ar”).
Plecând de la problematica imita ției, gândirea economico -politică
a lui Lovinescu și a unor C. Dobrogeanu -Gherea , Ștefan Zeletin1,

Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului , care, dup ă el, n -ar fi avut în
societate a rom ânească dintre cele dou ă secole dec ât o existen ță decorativ –
mimetic ă, spre deosebire de Vest, unde burghezia se zb ătuse acerb pentru
obținerea lor. Pe de alt ă parte, Gherea nu contest ă existența unui fond
economic și social eminamente capitalist în societatea rom ânească de la finele
secolului al XIX -lea și începutul secolului urm ător, dimpotriv ă, acest decalaj
dintre drepturile legale și drepturile reale îl vede instalat într-o lume
rom ânească deja capitalist ă (vezi „Asupra socialismului în țările înapoiate”, în
op. cit. , pp. 49 -51). Care este atunci obiectul criticii lui Gherea când
incrimineaz ă contrastul dintre fondul și formele din societatea capitalist ă
autohton ă? Nimic altceva dec ât compor tamentul burgheziei locale care, în loc
să consolideze ca pitalismul, îl slăbește prin protec ționism sau „naționalism ”
(ibid., p. 61) și, pe de alt ă parte, prin re fuzul de a -și îndeplini menirea istoric ă
de apărătoare a drepturilor cet ățenești, lăsată în seama sociali știlor. Ce
constată Gherea este c ă mersul înainte al so cietății rom ânești – pe drumul
capitalismului – spre socialism e împiedicat toc mai de cea care se presupune
că ar fi trebuit s ă-l susțină, burghezia autohton ă. Refuz ând emanciparea
muncitorimii și țărănimii, aceasta nu face, însă, dec ât să conserve, în propriul
interes, paradigma feudal ă (ibid., pp. 61 -71). În sum ă, liberalo -burghezii și
social -democra ții au, la Gherea, scopul comun al „largii dezvolt ări capitaliste ”
a țării, care nu e, desigur și scopul lor final, primii urm ărind să-și consoli deze
statutul de clas ă dominant ă, iar ultimii țintind debarcarea acesteia, în
contextul unei lupte de clas ă realizabile doar prin emanciparea muncii și
debarasarea de remanen țele feudalismului. Din acest punct de vedere, minus
scopul final, tipologiile arg umentative ale lui Gherea și Lovinescu comunic ă
perfect: ambii sper ă ca formele sociale s ă fie urmate de fondul social și ca
burghezia s ă-și onoreze statutul, at ât în plan economic, c ât și în cel politic și
social. Acela și argument al formelor care ge nerează fondul îi e util lui Gherea
pentru întreținerea militantismului pro -socia list, iar lui Lovinescu pentru
confirmarea/ conservarea statutului de clas ă dominantă a burgheziei, singura
considerat ă modernă și în ton cu realit ățile occidentale.
1 „Revolu ția burghez ă în Rom ânia”, art. cit., dar și volumul din 1925, Burghezia
română.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
59
G. Ibrăileanu1 se intersecteaz ă în diferite aspecte f ără să se suprapun ă.
Chiar și materiali știi/ sociali știi/ marxiștii2 români au divergen țe de o pi-
nii, de proiecte și de solu ții. Totuși, teoriile ideali știlor și ale materia –
liștilor ajung s ă comunice la E. Lovinescu , chiar dac ă parțial, gândirea sa
etalând, de pild ă, o serie de locuri comun e îndeosebi cu vederile lui
Dobrogeanu -Gherea , în puncte care, în schimb, îl despart pe acesta de
Zeletin sau de Ibr ăileanu. Unde se intersectează și unde se despart pers –
pectivele acestor g ânditori în teoretizarea statutului burgheziei române,
a capitalismului și a democra ției autoh tone?
Lovinescu sus ține, ca și Dobrogeanu -Gherea , Ibrăileanu și Zeletin,
că civilizația modern ă autohton ă are la baz ă o influen ță externă: doar că

1 De la pleiada articolelor cu caracter sociopolitic din ultimul deceniu al
secolului al XIX -lea și începutul secolului al XX -lea (începând cu „Darwinism
social” și „Burghezism inconștient”, ambele din 1892 etc.), de o notabil ă fide-
litate în raport cu doctrina marxist ă și cu interna ționalismul luptei de clas ă, și
până la studiul Spiritul critic în cultura româneasc ă și la cotitura poporanist ă din
primii ani ai secolului al XX -lea, marcat ă de ingerin ța cultivării specificului
național – traseu care tr ădează abandonarea perspectivei universaliste a
marxismului și căutarea unei solu ții cât mai particular adecvate contextului
rom ânesc.
2 Adopt o astfel de indecizie terminologic ă fiindcă suprapunerea acestor no țiuni
nu e dezirabil ă în cazul autorilor români invoca ți și nici posibil ă, ținând cont
de inevitabilul decalaj dintre modul în care se imagineaz ă ei în raport cu
doctrina lui Marx și felul în care apar în viziunea altora (at ât a contem –
poranilor lor, c ât și în optica cercet ătorilor de azi) și ținând cont, în plus, de
prefacerile ideologice survenite în biografia lor intelectual ă. Ibrăileanu, de
pildă, continu ă să fie materialist și în faza lui poporanist ă, însă rațiunile
revendic ării de la Marx devin tot mai obscure odat ă cu promovarea ideii de
stat agrar, în care proiectul industrializ ării trece în plan secund. C ât despre
Zeletin, materialismul ori determinismul s ău poate fi cu temei calificat drept
marxist, chiar dac ă autorul se desparte în unele privin țe de judec ățile lui Marx
și chiar dac ă – prin asidua citare a lui W. Sombart, îndeosebi cu Der moderne
Kapitalismu s – a fost considerat, pentru mai mult ă rigoare, sombartian ( vezi
Valeriu V. B ădiceanu, Ștefan Zeletin, doctrinar al burgheziei rom ânești, Tipografia
„Universul”, Bucure ști, 1943). În orice caz, relevant în cazul discutabilei
încadrări ideologice a determinismului lui Zeletin (care a fost considerat și
ideolog al liberalismului, și socialist) este faptul c ă, pentru el, „metoda”
urmată, între alții, de Marx și de succesorii s ăi, este una de neocolit pentru
„oricine are respectul realit ății sociale ” (Burghezia român ă, op. cit., p. 31).

Teodora Dumitru
60
Lovinescu pune în prim -plan influen ța ideologic ă, iar Dobrogeanu -Gherea ,
Ibrăileanu și Zeletin, pe cea econo mică. Diferen ța dintre Gherea și
Ibrăileanu, pe de o parte, și Zeletin, pe de alta, e c ă primii doi continu ă
cazuistica formelor f ără fond ( în sintonie cu junimiștii evoluționiști-
organiciști) acuzând formalismul unor importuri din Vest ul burghez și
capita list, împrumuturi care nu și-au creat corespondente reale în socie-
tatea rom ânească, în vreme ce Zeletin , acuzând perpetuarea teoriei for –
melor fără fond at ât în tabăra conservatoare, cât și la sociali știi autoh –
toni1, e convins c ă factorii economici exte rni (în speță, relațiile comer –
ciale cu Anglia ) au dus la crearea factori lor econo mici interni și implicit
a unui capitalism autohton real (mai întâi de tip comercial , apoi
industrial și financiar ). Asta înseamnă că, sub impulsul capitalismului
global, fondul economic intern a determinat na șterea burghezi ei națio-
nale2, pred eterminând implicit ideologiile importate din afar ă, altfel

1 Vezi Burghezia român ă, op. cit., pp. 27 -28, 98 -99 și passim .
2 Nu trebuie pierdut din vedere faptul c ă, pentru unii istorici, „viața” burgheziei
nu e totuna cu „via ța” capitalismului, în diferitele lui accep ții și stadii, și nici
cu originile lui. A șa cum exist ă teorii care identific ă germenii capitalismului în
primele rela ții comerciale di n istorie, altele îi identific ă în sectorul de
producție agrar, contestând locul comun care leag ă esența capitalismului de
mediul burghez. Studiile cercet ătoarei americane Ellen Meiskins Wood pro –
blematizeaz ă intensiv acest aspect (vezi Originile capitali smului [1999], tradu –
cere și prefață de Veronica Laz ăr, Editura Tact, Cluj -Napoca, 2015). Zeletin se
înscrie în aceea și linie de g ândire: atunci când critic ă marxismul „reacționar”
al lui Gherea, pretinde c ă esența capitalismului nu trebuie redus ă la „modu l
de produc ție”, cum făcuse Gherea, adic ă la parametrii industrializ ării, și că
existența unui capitalism comercial e suficient ă pentru a confirma pertinen ța
grilei materialiste „de la fond la form ă” în cercetarea originilor burgheziei
românești (el trimit e în acest sens la volumul al treilea din Capitalul , partea I,
cap. XX, unde g ăsește argumente pentru invalidarea teoriei gheriste a
formelor burgheze „deșarte și mincinoase ”, imaginat ă în continuarea teoriei
junimiste a formelor f ără fond – vezi Burghezia română, op. cit. , pp. 29 -32).
Totuși, așa cum am ar ătat într-o notă anterioar ă, instituțiile (sau formele)
burgheze a c ăror inconsisten ță o reclamase Gherea priveau nu at ât un aspect
sau altul al economiei de tip capitalist, c ât mai ales problematica demo crației
și a drepturilor cet ățenești, în lipsa c ărora Gherea își rezervase dreptul de a
decreta o „stare de fapt” de tip semi -feudal. Dar Zeletin însu și admisese c ă
faza capitalismului mercantil (proprie încă societății rom ânești de la finele
secolului al XIX-lea) coabiteaz ă dificil cu democra ția, aduc ând în discuție

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
61
spus, baza și-a creat suprastructura , iar instituțiile burgheze au fost
impuse de dinamica fondului economic1. Din acest punct de vedere, prin
refuzul de a se situa în cadrele teoriei formelor f ără fond și a derivatelor
ei, Zeletin se desparte radical at ât de determinismul sociali știlor
autohtoni (principial antiliberali), cât și de idealismul lovinescian (totuși
filoliberal). El va fi un adversar redutabil pentru teoria formelor
generatoare de fond – însă numai în ce prive ște explicarea procesului
formării burgheziei rom âne, nu și a finalit ății, căci, la urma urmei, și
Lovinescu, și Zeletin arat ă – împotriva sociali știlor – că rolul istoric al
burgheziei nu s -a încheiat.
Cu sociali știi și cu poporani știi, Lovinescu împărtășește, în linii
mari, exact ce ea ce refuză să împartă cu Zeletin: mo ștenirea teoriei
formelor f ără fond, dar se desparte de ei acolo unde se întâlnește cu
autor ul Burgheziei române : rostul miz ării pe burghezie ca agent valid în
istoria prezent ă. De acord în privința existen ței unui contrast între for –
mele împrumutate și fondul cu realizare mai lent ă, Lovinescu, Dobro –
geanu-Gherea și Ibrăileanu au a șteptări dife rite de la acest fond:
Lovinescu continu ă să parieze pe burghezie, în vreme ce ultimii doi au
deja în vedere o societate post -burgheză, în drum spre socializarea pro-
prietății via capitalism și proletarizare (Gherea) sau spre orizontul unui

inerența „pseudo -democra ției” și necesitatea unei „dictaturi inteligente ”
patronate de oligarhia liberal ă.
1 În punerea în paralel a opiniilor materialiste și idealiste în discuția despre
formă și fond, nu trebuie pierdut din vedere faptul c ă, deși reflectă și opiniile
lor asupra prezentului, Lovinescu și Zeletin (în primele capitole ale Burgheziei
române ) fac în primul rând oper ă de istorici ai burgheziei rom âne, av ând în
vedere perioada anteri oară lui 1866, în vreme ce la Gherea și la poporani ști
problematica contrastului dintre form ă și fond prive ște îndeosebi contempo –
raneitatea, în aspecte dintre cele mai frapante (r ăscoala de la 1907). De aceea,
dinamica „forme” vs „fond” din discursul lui Maiorescu, Gherea, Lovinescu
sau Zeletin trebuie racordat ă la epoca vizat ă de acest discurs. În cazul lui
Lovinescu, ideologia care preced ă geneza fondului economic și a relațiilor
sociale de tip capitalist e un caz particular al teoriei formelor stimulato are de
fond, specific condi țiilor dintre 1848 -1866; mai departe, este implicit faptul c ă
acțiunea formelor stimulatoare de fond se continuă, într-o altă vârstă a
burghe ziei autohtone, și în momentul scrierii Istoriei civiliza ției… sau a Istoriei
litera turii…, justificând programul unui critic și al unui istoric militant pentru
sincro nizare, dar, totodat ă, și protector al valorilor ob ținute prin aceast ă luptă.

Teodora Dumitru
62
stat agrar (pop oraniștii G. Ibrăileanu și C. Stere, odată ajunși la concluzia
că adevărații actori ai schimb ării sociale nu pot fi , pe teren autohton,
proletarii, ci țăranii) . Pe de alt ă parte, acceptarea faptului c ă există un
contrast între formele importate și fondul a utohton se face cu umori
diferite : Lovinescu e optimist, prin teoria formelor generatoare de fond,
și continu ă să pledeze cauza politicii liberale acuzate de existen ța acelui
contrast, în vreme ce grupul Dobrogeanu -Gherea–Ibrăileanu–Stere caută
soluții alt ernative: primul reiterându -și pesimi smul în privința proiec –
tului gestionat de liberalii autohtoni, nefavorabil emancip ării majorității
populației, formate din țărani și muncitori , ceilalți doi având o alt ă
viziune asupra li beralismului decât cea axat ă pe capitalul indus trializant
și urbanizant . Optimismul îl apropie însă pe Lovinescu de materialist ul
cu vederi mai pu țin atinse de scepticism, Zeletin, pentru care schema lui
Marx rămânea perfect valid ă și în peisajul economico -socio politic autoh –
ton. Așa că, dacă diferă de Zeletin în ce prive ște ex plicarea genezei bur –
gheziei române ști (prin primatul influen țelor ideolo gice, nu economice)
și prin asumarea existen ței unui decalaj între forme și fond (pe care
Zeletin îl respinge nevăzând, ca Maiorescu și Gherea, „nici o contradic ție
între starea de fapt și cea de drept: baza ei economic ă de fapt e vastul
aparat de circula ție capitalist ă”1), Lovinescu convine, al ături de Zeletin,
măcar asupra unui punct, deloc lipsit de relevan ță: într-un fel sau altul,
ideologia primând asupra economicului sau invers, am ajuns s ă avem o
burghezie român ă, iar mersul firesc al țării se întâmplă așa cum dicteaz ă
capitalismul, dinspre mercantilism spre industri alizare ș.a.m.d2.

1 Ștefan Zeletin, art. cit. , apud IC, 178.
2 De realitatea c ă, într-un punct sau altul, cu toat e evidentele deosebiri, vederile
lui Lovinescu și Zeletin ajung totu și să se intersecteze va fi ținut cont și
C. Rădulescu -Motru atunci c ând a criticat lucr ările celor doi autori în
„Ideologia revolu ționară în cultura rom ână”. Alura hegelian ă a cadrului d e
discuție, comun ă lui Lovinescu și Zeletin (o tez ă căreia îi urmeaz ă o antitez ă),
și optica triumfalist ă („revoluționară”) sau m ăcar încrezătoare în destinul
burgheziei rom âne via industrializare (Lovinescu) și oligarhia mercantilist ă și
apoi financiar ă (Zeletin) fusese pentru R ădulescu -Motru un motiv suficient
pentru a introduce în aceeași categorie „viciile” celor dou ă lucrări și a le
opune critica sa din perspectiva personalismului (care, în siaj maiorescian,
promoveaz ă valoarea individual ă înaintea cel ei colective sau abstracte,
conform princi piului: lucr ătorul de elit ă naște capitalul, nu invers).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
63
La materia liști Lovinescu se raporteaz ă prin două strategii: una
care atac ă pertinența analizei marxiste în sine cu aplica ție la situa ția
româneasc ă (prin asertarea preeminen ței ideologicului asupra econo –
micului , opunând, deci, determinismul ideologic determinismului eco –
nomic) și alta prin care atac ă chiar loialitatea fa ță de Marx a mate –
rialiștilor autohtoni. Marxi știi noștri nu doar c ă n-ar avea motive s ă fie
marxiști (căci teoria marxistă păcătuiește, după Lovinescu, prin
reducționismul ei economic), dar ei nici nu pot fi descri și ca atare:
Dobrogeanu -Gherea ar ieși din parametrii gândirii marxiste atunci când
constată că între bază și suprastructur ă nu există coresponden ță (con –
statarea „celor dou ă stări” contrastante, de form ă și de fond, „reprezint ă
o contradic ție cu spiritul teoriei marxiste” – IC, 177 – argu ment invocat
și de Zeletin ), Zeletin ar perora angelic în raza unui marxism ideal, f ără
să observe inexisten ța unor rela ții autentic capitaliste la originea
burgheziei române ști, iar Ibr ăileanu și Stere s-ar despărți de Marx prin
faptul că ajun g să parieze pe țăran, nu pe proletar ( „Pe când marxismul
vede în țăran un du șman, poporanismul, dimpotriv ă, vede într-însul
elementul principal al societ ății viitoare” – IC, 210; „A întoarce spatele
orașului pentru a te uita la sat înseamnă a proceda reac ționar”, popo –
ranismul fiind o „ideologie marxist ă fără aderență organică” – IC, 213).
A descrie marxismul în termeni de „reac țiune” (IC, 178)1 – ideea nu -i a
lui Lovinescu, vine de la Zeletin, care -i catalogase astfel pe materiali știi

1 De altfel, autorul Neoiobăgiei, critic la adresa reformelor populiste
(poporaniste), îi apare lui Sorin Alexandrescu drept un „populist maximalist,
mai a proape de liberali, decât de marxi ști (revolu ția social ă devine un pur
orizont de a șteptare nespecificat ă) și de populi știi minimali ști, precum Stere”
(„Populism și burghezie”, în Privind înapoi, modernitatea , op. cit ., p. 115).
Apropo de disconfortul înca drării juste a unuia sau a altuia dintre marxi știi și
socialiștii noștri de care vorbeam mai sus (vezi p. 59, nota 2 ), același
Dobrogeanu -Gherea care îi pare lui Alexandrescu un populist mai apropiat de
liberali este, într-un studiu recent, re -calificat dr ept un marxist autentic – vezi
Andrei State, „Constantin Dobrogeanu -Gherea”, în Plante exotice. Teoria și
practica marxi știlor rom âni, coord. Alex Cistelecan și Andrei State, Editura Tact,
Cluj -Napoca, 2015, pp. 9 -41, unde p ână și spinoasei problematici a tratării
economiilor de tip agrar precapitalist – care ar fi îndepărtat, dup ă unii, inter pre-
tarea din Neoiobăgia de premisele unei abord ări ortodox marxiste – îi sunt des co-
perite rădăcini în Marx, în partea a doua a volumului al treilea din Capitalul .

Teodora Dumitru
64
tot mai pu țin convin și de p osibilitatea aplic ării metodei marxiste pe
teritoriul românesc – e un procedeu subtil de ridiculizare, dar, pe de alt ă
parte, denotă și confortul celui care constat ă că gânditori de varii
formații sunt obliga ți să revină la teoria decalajului dintre forme și fond,
confirmând autenticitatea problematicii și imposibilitatea evit ării ei.
Fără a fi un expert în opera lui Marx (citat deseori, în Istoria
civilizației… doar prin afini sau intermediari1 și doar cu locuri comune2),
Lovinescu încearcă să invalideze argumenta țiile cu arhitectur ă marxistă
apelând exclusiv la criticile pe care marxi știi și le aduc unii altora – vezi
triunghiul Dobrogeanu -Gherea vs Ibrăileanu (și Stere ) vs Zeletin.
Lovinescu împrumut ă pentru edificarea propriei teorii de la fiecar e
dintre ace știa (de la Dobrogeanu -Gherea – determina țiunea, de la
Ibrăileanu tipologiile psiho -etnice din Spiritul critic …, de la Zeletin justi –
ficarea neoiob ăgiei și critica marxismului „reac ționar” imputabil socia –
liștilor autohtoni etc.), dar global îi invalideaz ă pe fiecare cu argumente
ale tovar ășilor de baricad ă: Dobrogeanu -Gherea e declarat „reac ționar”
via Zeletin , dar și Zeletin e sc ăzut în raport cu Dobrogeanu -Gherea, a
cărui priză la realul autohton (care i -ar fi permis s ă constate – după
Maio rescu, chiar dac ă altfel dec ât Maiorescu – disjuncția dintre „forme”
și „fond”) ar fi superioar ă teoreticianului Zeletin, prea ata șat, crede
Lovinescu, de abstracția modelului marxist și inapt să distingă disjuncția
semnalat ă de Gherea, disjuncție capital ă și în teoria lovines ciană a
formelor generatoare de fond. Din aceea și strategie a respingerii
adversarilor cu argumentele vecinilor de baricad ă face parte atât
invalidarea proiectul ui poporanist al democra ției rurale, via Gherea și
Zeletin, cât și conștientizarea pericolelor induse de proletarizarea
țăranului (care n -ar avea de c âștigat astfel dec ât „libertatea de a muri de
foame”), vehiculat ă de oponenți ai importării așa-zis necritice a teoriei
marxiste , între care ajung s ă se numere și unii foști socia liști.
În fine, și la materiali ști, și la junimi ști, Lovinescu remarc ă tocmai
inutilitatea criticării formelor f ără fond („teoria «spiritului critic» a

1 Gândirea lui Marx e deseori filtrat ă de Lovinescu prin scrierile lui
Ed. Bernstein, G. Jellineck, W. Sombart, Loria ș.a., unii dintre ei cita ți, la
rândul lor, dup ă intermediar.
2 Exemplu: „Ideea nu este altceva decât «materia oglindit ă și tălmăcită în capul
omului»” (Karl Marx, Das Kapital , I, p. XVII apud IC , 20).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
65
«Vieții române ști» pornește din ignorarea legii imita ției integrale” – IC, 303;
„regretabil, probabil, d ar determinat de legi ineluctabile, proce sul nu se
putea înlătura […] Nici Constitu ția belgian ă, nici Codul Napoleon, nici
tipul universit ății franceze n -au fost, a șadar, selectate prin ac țiunea
«spiritului critic», ci transplantate prin ac țiunea imita ției integrale” –
IC, 304), și asta pentru c ă teoria imita ției integrale e greu compatibil ă cu
evoluționismul lent pe care mizeaz ă adversarii s ăi (dar pe care p ărea să
se spriji ne și Tarde când postula imita ția „din interior c ătre exterior ”, de
la fond la fo rmă): „nu credem în putința unei civiliza ții române […]
ieșită numai pe cale de evolu ție, adică de creștere organic ă” (IC, 336).
Această perspectiv ă care-i unește de aceea și parte a baricadei pe
tradiționaliști în sens general (iar mai riguros spus , pe con servatori), pe
socialiștii (plus poporani știi) autohtoni și pe determini știi de tip Zeletin
– fiindcă „[ș]i tradiționaliștii, și marxiștii pleacă tot de la fond la form ă”
(IC, 314) – este, în cultura româneasc ă, o marcă distinctiv ă a tiparului
argumentativ lovinescian exersat, într-o sinteză sui generis , în descen –
dența lui Gabriel Tarde și, probabil, Léon Gambetta.

b. Mutație și revoluție. Teoria imita ției integrale, teoria formelor
stimulatoare de fond, teoria revolu ției (în plan politic) și a saltului e stetic
reprezentat de „emoția intelectualizat ă” ca „inven ție” a modernismul ui
literar trebuie imaginate ca fe țe ale aceluia și poliedru. Baza lor
sociologic ă (legile imita ției tardiene cu amendamentul lovinescian al
imitației de la form ă la fond) c âștigă, la începutul secolului al XX-lea un
aliat din sfera biologiei – teoria muta ției a lui Hugo de Vries1 – care
atestă, cu un argument în plus, posibilitatea evolu ției discontinue, în
salturi, fără necesitatea unui fond care s ă genereze forma. (Nici Tarde nu
trecuse cu vederea serv iciile biologiei când explicase în Legile imita ției

1 Dintre principalele lucr ări ale acestuia, Die Mutationstheorie (1901 -1903) și
Species and Variations. Their Origins by Mutation (1906), Lovinescu a consultat -o
pe aceasta din urm ă în ediția franceză apărută în 1908 ( Espèces et variétés ,
traducere de L. Blaringhem, Paris, Félix Alcan), interval în care biologul
olandez câ știgase oarecare notorietate, dep ășind specialitatea sferei biologiste
– vezi în acest sens eseul lui John Matthews Manly, „Literary Forms and the
Origins of the Species” („Modern Philology”, No 4, April, 1907), unde lucrarea
lui Vries este un punct de referin ță.

Teodora Dumitru
66
fenome nul imita ției integrale prin comasare a sau scurtare a etapelor
necesare dezvoltării organice: termenul lui de compara ție era abrevierea
evoluției speciei în viața embrionar ă1.) Lovinescu se serve ște de
descoperirile lui Hugo de Vries at ât în volumul al treilea al Istoriei
civilizației…, unde muta ția e chemat ă să autorizeze mersul înainte al
civilizației rom âne prin forme, f ără concursul necesar al fondului, cât și
în volumul al șaselea al Istoriei literaturii… , intitulat explicit Mutația
valorilor estetice (1929), unde mizeaz ă pe discontinuitatea dintre operele
trecutului și gustul prezentului2.
Idealismul intelectualist și anti -holist al lui Tarde, b iologismul
mutaționist al lui Vries, opiniile politice ale lui Gambetta și varietatea
cultivării pe teren literar a teoriei eroilor (cu accent pe adaptabilitatea lor
la mediul pe care încearcă să-l modeleze) merg în același sens și se su sțin
în circuit ul științific–politic–estetic subia cent marilor teze lovinesciene.
Antagonistul acestui grup compact e reprezentat de școlile evolu țio-
nismului lent sau gradual, de la organicismul englezilor Herbert Spencer
și H.Th. Buckle ( History of Civilization in England ) și al germanului Ernst
Haeckel și de la transformismul cavalerului de Lamarck (adaptat și în
sociologie – vezi Le transformisme social a lui Guillaume de Greef) pân ă la
teoria selec ției naturale a lu i Darwin (pe care Émile Gautier, Spencer și
alții au vrut -o transportat ă și în domeniul sociopolitic, ca „darwinism
social”, atestând o dat ă în plus statutul ancilar al g ândirii politico -sociale
de secol XIX în raport cu biologia). În spațiul românesc, adep ții evolu –
ționismului gradual sunt tradi ționaliștii, conservatorii și materiali știi,
pentru care unicul mers posibil c ătre armonia social ă cere anticipa ția
fondului asupra formei.

1 Gabriel Tarde, Les Lois de l ’imitation , op. cit., p. 38: „Opera imitat ă e imitată de
obicei în stadiul s ău compl et, fără a mai trece prin faza dibuirilor preliminare
ale primului truditor. Acest proces artistic e deci superior în vitez ă procesului
vital, suprim ând fazele embrionare, copil ăria și adolescen ța. Dar asta nu
înseamnă că viața însăși ignoră arta abrevieri lor; dacă seria fazelor embrionare
repetă, așa cum se crede (nu f ără anumite restric ții) seria zoologic ă și paleon –
tologică a speciilor anterioare și înrudite, e clar c ă acest rezumat individual al
lentei elabor ări a vieții a devenit, cu vremea, extrem de succint”.
2 Pentru detalii despre conceptul de muta ție la E. Lovinescu, vezi Teodora
Dumitru „«Selec ție» și «mutație»: două concepte pentru explicarea fenome –
nului literar ”, în Sindromul evolu ționist , op. cit. , pp. 67 -91.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
67
Sursa divergen țelor, omul care d ă argumente și unora, și altora,
despărțindu -i, în schimb, pe vecie, este marele „evoluționist” din sfera
ideilor Hegel, cu a sa perfidă formulă din Principiile filosofiei dreptului
„Ce este ra țional este real. Și ce este real este ra țional”1, care i -a des părțit,
de altfel, pe mo ștenitorii hegelianismului în două tabere: hegelie nii de
stânga, convin și doar de prima parte a afirma ției – „raționalitatea
realului” – și hegelienii de dreapta, cuceri ți de al doilea segment al ei –
„realitatea ra ționalului” . În afară de Darwin, a c ărui selecție natural ă nu
mai are nimic în comun cu dialectica și cu finalismul progresist , nu doar
gânditor ii din sfera politico -socialului, ci și aceia din sfera științelor
naturii (sau polivalen ții ca Spencer) merg, vrând -nevrând, pe urmele
admiratorului lui Napoleon, c ăutând, într-un fel sau altul, s ă distingă în
sensul istoriei un sens al vie ții și vicevers a. Prin Darwin și descenden ții
lui mai mult sau mai pu țin ortodoc și lucrurile se schimb ă, mai pregnant
chiar decât pare a fi sesizat Lovinescu, care îl așază pe Darwin în
continuarea lui Lamarck ( și chiar a lui Hegel – IC, 67) și tinde s ă
echivaleze evolu ția prin selec ție natural ă cu transformismul, pe temeiul
gradualit ății schimb ărilor implicate – perspectiv ă corectă, dar super –
ficială, fiindcă omite cotitura instaurat ă în epistemologie de Darwin,
anume lipsa finalismului și a viziu nii progresiste. Punerea evoluțio-
niștilor laolaltă are însă un temei la E. Lovinescu : creează un contrast
mai valoros pentru contribu țiile lui Hugo de Vries (anticipat, crede isto-
ricul român , de cercet ările lui Geoffroy Saint -Hilaire2) și implicit pentru

1 G.W.F. Hegel, Principiile filoso fiei dreptului [1821], traducere de Virgil Bogdan și
Constantin Floru, Editura IRI, Bucure ști, 1996, p. 17.
2 Vezi Principes de philosophie zoologique (1830). Cunoscut ă drept un „trans –
mutaționism” primitiv, morfologia lui Geoffroy Saint -Hilaire, contempor anul
lui Hegel, nu e considerat ă a se fi ridicat p ână la nivelul unei teorii a evolu ției.
Unul dintre principiile lui Geoffroy Saint -Hilaire – forma (unui organ)
determin ă funcția – ar putea figura îns ă într-o genealogie a teoriei formelor
generatoare de f ond, alături de mai sus citatele ziceri ale lui Léon Gambetta.
De altfel, disputa dintre func ționalismul lui Cuvier (func ția creeaz ă organul) și
formalismul lui Geoffroy Saint -Hilaire ar putea avea o surs ă comună cu
conflictul dintre fond și formă recurent în sfera sociopolitic ă și juridică din
secolul al XIX -lea („aceast ă dezbatere a provocat sute de implica ții în
sociologie, filosof ie și politică – discuții despre ședințe închise ori deschise în
Academie, despre fapte vs teorie în științe, elitism vs popu lism în cercetare – și
spirala acestor teme multiplu orientate nu s -a putut închega într-un singur

Teodora Dumitru
68
evoluționismul muta ționist: „Teoria transformismului social prin cre ș-
tere organic ă și-a avut întotdeauna un punct de reazem în transfor mis-
mul biologic. Dup ă Lamarck și apoi dup ă Darwin și neo -lamarckieni,
polimorfismul actual al speciilor se explic ă prin schimb ări lente, gr adate
și nesimțite […] Este u șor de înțeles ce sprijin putea aduce transfor mis-
mului social doctrina evolu ției progresive și încete a formelor; solu ția de
continuitate în materie de transformism social a fost privit ă, așadar, ca
antiștiințifică. De dou ăzeci de ani însă, teoria cre șterii progresive și lente
a primit lovituri chiar și în științele naturale” ( IC, 299). Despre ce lovituri
e vorba? Iat ă: „prin lucr ările de reputa ție universal ă ale profesorului
olandez Hugo de Vries, doctrina muta țiilor brusce a revoluționat
științele naturale. […] Formele nu se schimb ă, deci, prin transmisiuni
lente, ci prin varia ții brusce, urmate de transmisiuni ereditare” ( IC, 300).
Legile mutabilit ății, după Vries, presupun, a șadar, că: „a) speciile noi
elementare apar subit fără intermediare; b) noile forme apar al ături de
matca principal ă și se dezvolt ă cu ea; c) noile specii elementare arat ă de
la început o constan ță absolută …” (IC, 300) ș.a.m.d.1 Consonan ța cu
vederile lui Tarde de pe teren sociologic nu e știrbită decât de insisten ța
francezului de a citi sensul imita ției de la fo nd către formă. Lovinescu
face, deci, cuvenita rectificare , preconizând imita ția de la form ă la fond,
cu argumentele oferite de noile achizi ții din biologie, care, asigurându -l
că evoluția se po ate face și în lipsa stadiilor intermediare2, îl încurajeaz ă

tipar care s ă dea c âștig de cauz ă uneia sau alteia ”, Stephen Jay Gould,
The Structure of Evolutionary Theory , The Belknap Press of Harvard University
Press, Cambridge, Massachusetts and London, 2002, p. 308).
1 Un cercet ător afin, de care se leag ă conceptul modern al evolu ției în salturi
(împotriva evolu ționismului gradual cu originea în aforismul favorit al lui
Linnaeus natura non facit saltum ) este William Bateson, cu Materials for the
Study of Variations (1894). Salta ționistul Bateson și mutaționistul Vries
comunic ă prin discontinuismul viziunii (Bateson invalida gradualismul impli –
cat de selec ția natural ă prin conceptul de varia ții discontinue). Înaintea lor
trebuie amintite contribu țiile la evolu ționismul salta ționist (sau eterogenetic)
datorate chiar v ărului lui Charles Darwin, Francis Galton (vezi Stephen Jay
Gould, op. cit., pp. 342 -351).
2 Anti – sau non -darwinist , ca autor al unei teorii alternative l a selecția natural ă,
deși desprinderea de marele antecesor i-ar fi fost camuflat ă sub diverse
pretexte de fidelitate (vezi Stephen Jay Gould, op. cit. , pp. 439 -451), Hugo de
Vries e integrat astăzi într-o paradigm ă care -l reconciliaz ă cu Darwin: „ Știm

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
69
să considere și că evoluția se poate face la fel de bine plec ând de la
aparențe pentru a ajunge la esen țe. Prin contrast, evolu ționismul lent sau
gradual r ămâne pentru el bazinul de inspira ție al tuturor teoriilor anti –
mutaționiste, fie c ă e vorba de fidelitatea tradi ționaliștilor și a
conservatorilor fa ță de paradigma organicist ă, de la Kog ălniceanu la
Iorga („Din asimilarea societ ății cu un organism viu și a evolu țiunii cu
un proces natural au i eșit, astfel, toate sistemele conservatoare care,
înaintea teoriei muta țiilor biologice a lui Vries, au dominat cugetarea
filosof iei sociale și culturale a veacului al XIX -lea” – IC, 126) , fie că e
vorba de convingerea materiali știlor istorici c ă fondul ec onomic
determin ă suprastructura ideologic ă și că evoluția nu poate fi eludat ă
prin salt, de și poate fi „prescurtat ă” („revoluționar prin practicile
politice, socialismul este, în fond, evolu ționist” – IC, 213 -214).
Corespondentul în plan politic al imita ției integrale din sociologie
și al muta ției din biologie este conceptul de revoluție. Imitația, scrie
Lovinescu, nu se „dezl ănțuie în mod egal. În unele epoci ea are un
caracter febril și deci revolu ționar, pe când în altele are un caracter de
reculegere și de fixare a imita țiilor”; „O mi șcare ritmic ă, după cum
observă Tarde, face chiar ca aceste perioade s ă se succead ă; după epoci
revoluționare deschise tuturor nout ăților urmeaz ă epoci de consolidare,
de fixare a civiliza țiilor, de na ționalizare, pentru a deveni cu încetul un
punct de plecare al unor tradi ții” (IC, 310)1. Se poate spune, deci, c ă

cu toții că teoriile lui Vries și Darwin au ajuns p ână la urmă la armonie prin
recunoașterea faptului c ă micromuta țiile ar putea ac ționa ca surs ă a variațiilor
izotropice darwiniene. Aceast ă fuziune este considerat ă baza Sintezei
Moderne ” (ibid., p. 395); Sint eza Modern ă reprezint ă unificarea teoriilor lui
Darwin și Mendel început ă sub auspiciile lucr ării din 1930 a lui R.A. Fischer,
The Genetical Theory of Natural Selection .
1 Un notoriu istoric al revolu țiilor din sfera științei, Thomas S. Kuhn, va fi și el
de părere că perioadele de știință „normală” alterneaz ă cu cele de știință
„extraordinar ă”, cu o ritmicitate jalonat ă de apariția descoperirilor cu caracter
revoluționar (vezi Structura revolu țiilor științifice, 1962; 1970). Nu este singura
similitudine a l ui Kuhn cu aceast ă filieră tardiană care -i furnizase idei lui
Lovinescu. Imaginea tardian ă a progresului prin „duelul logic” a dou ă
invenții sau descoperiri sau prin „acuplare logic ă” (vezi Les Lois de l ’imitation ,
cap. „Les lois logiques de l ’imitation ”) se regăsește și în argumenta ția lui
Kuhn. Conceptul tardian de „duel logic ” e similar substituirii de paradigm ă
științifică în termenii lui Kuhn, în vreme ce conceptul de „acuplare logic ă”

Teodora Dumitru
70
există o imitație evoluționistă sau evolu ționară – aceea întâmplată între
civilizații relativ egale – și una revolu ționară sau muta ționistă, apărută
între civiliza ții cu decalaje semnificative. Alte solu ții – de tipul „evoluției
prescurtate” , variant ă vehiculat ă de „economi ști” (recte de C. Dobro –
geanu -Gherea ) – nu sunt plauzibile, crede Lovinescu , fiindcă „popoarele
rămase în urmă nu refac evolu țiile popoarelor înaintate, ci se pun
deodată în planul vie ții contemporane. Egalitatea nu -i de fond, ci de
formă: ele iau de -a-ntregul numai structura juridico -politică” (IC, 82)1. El
propune, în acest caz, paradoxalul concept de „revolu ție imitativ ă” sau
„de imita ție”: „Pri n caracterul revolu ționar al imita ției integrale nu
înțelegem c ă o astfel de imita ție se dezvolt ă în orice revolu ție, ci numai
în revoluțiile imitative, cum a fost, de pild ă, mișcarea noastr ă sau cea a
celor mai multe popoare la 1848. Influen țată de ideile constituționa-
lismului englez, marea Revolu ție francez ă de la 1789 n -a fost, totu și, o

trimite la modul cumulativ în care Kuhn crede c ă evolueaz ă științele zise slabe
și artele, respectiv f ără eliminarea achizi țiilor din trecut. Nota particular ă a
gândirii lui Kuhn este rigoarea echip ării „duelului logic ” strict pentru
definirea modului în care are loc progresul în domeniul științelor reale, el
admițând că în celelalte domenii ale culturii progresul nu implic ă eradicarea
achizițiilor trecutului.
1 Lovinescu nu avea nici un motiv s ă se disocieze aici de Dobro –
geanu -Gherea, care îl premersese nu doar în cazul teoriei determina țiunii și a
formelor sociale care anticipeaz ă fondul în situația țărilor înapoiate, ci și în
pledoaria pentru un evolu ționism salta ționist în contextul acelora și țări, aflate
în proces de aliniere cu statele avansate ( „În dezvoltarea noastr ă socială, am
sărit brusc dintr -o stare social ă în alta, fără atâta pregătire ca în alte țări: nouă
ne lipsește continuitatea în toate domeniile vie ții”, „D -l Panu asupra criticei și
literaturii ”, în op. cit., p. 127; „evolu ția țărilor înapoiate se face într-un timp
mult mai scurt ca al celor înaintate ”, „Asupra socialismului în țările
înapoiate ”, în op. cit., p. 45; „aceast ă determina țiune a vie ții și mișcării sociale
a țărilor înapoiate prin cele înaintate le e însăși condiția necesar ă de viață; și în
această alergare ele sunt nevoite s ă facă de multe or i în ani ceea ce celelalte,
care le -au distan țat așa de mult, au f ăcut în secole”, evoluția lor făcându-se
„prin sărituri, prin zigzaguri ” care „sunt sau par a fi anormale ”, „Post
scriptum sau Cuvinte uitate”, în op. cit. , p. 481). Chiar conceptul lovinesc ian de
revoluție „de imita ție” sau nonviolent ă există, preliminar, la Gherea, pentru
care schimb ările în țările înapoiate survin „mai ușor, mai eficace, mai lini știt,
fără acele zguduiri, lupte dureroase și jertfe” din țările cu evolu ție organic ă
(„Asupra socialismului …”, în op. cit ., p. 46).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
71
revoluție imitativ ă și, prin urmare, opera ei nu are caracterul imita ției
integrale” ( IC, 297). În schimb, „[b]urghezia noastr ă s-a format pe cale de
revoluție imitativ ă. În virtutea principiului interdependen ței sociale și a
sincronismului vie ții contemporane, noi nu am mai trecut prin toate
fazele succesive ale burgheziei, ci am adoptat ultima form ă a civilizației
burgheze. Orice realitate ar reprezenta, deci, capitali smul, în principiu,
la noi n -o mai reprezint ă; societatea noastr ă s-a format prin imita ție, și
nu prin elabora ție lentă. Capitalismul n -a mai avut timpul s ă-și desfă-
șoare acțiunea creatoare. Revolu ția ideologic ă l-a precedat ” (IC, 179).
Așa cum muta ția apărea, în biologia lui Hugo de Vries, sub influen ța
unui factor extern, revolu țiile imitative își găsesc și ele sursa în afara
societăților pe care sunt chemate s ă le transforme. Factor declan șator
extern plus suspendarea stadiilor intermediare egal muta ție, egal
revol uție (sau „duel logic”, apud Tarde) , egal imita ție integral ă. Acesta
este cel mai dificil de acceptat segment al argumenta ției lovines ciene,
față de care urm ătorul, reprezentat de adaptarea la specificul rasei sau la
specificul na țional , pare mult mai natural . Poate de aceea Lovinescu a
investit atâta energie argumentativ ă în susținerea lui și atât de pu țină în
elucidarea tipului de diferen țiere izbutit de „moderni știi” săi în raport
cu premisa consolid ării achizițiilor bu rghezo -liberale din sf era socio eco-
nomică, după cum voi ar ăta într-o secvență următoare , unde voi studia
relația dintre convingerile științifice și studiul lite raturii în opera critico –
istoriografic ă a lui Lovinescu ( vezi infra subca pitolul „Literatura, for ță
reacționară sau braț al avangardei ?”, dar și subcapitolul „Modernismul
în concep ția lui E. Lovinescu”, din Partea a II -a a lucrării de față).
Revenind la accep ția politic ă a mutației – revoluția – trebuie
repetat c ă aceasta nu ține, în gândirea lui Lovinescu, în mod nec esar de
paradigma evolu ționismului salta ționist: în timp ce revolu țiile „ori –
ginale” sunt fructul evolu ției graduale, doar revolu ția „de imita ție”
rămâne să ilustreze fenomenul muta ției („[r]upând cu trecutul imediat și
istoric și, deci, cu doctrina evolu ției lente, ce ne -ar fi men ținut mult ă
vreme în cadrul Regulamentului organic, pa șoptiștii au făcut din
revoluție principiul generator al civiliza ției noastre, singurul, de altfel,
posibil popoarelor tinere, împotriva c ăruia în zadar s -au ridicat for țele
tradiționalismului ” – IC, 97). Revolu țiile sunt realiste (cerute de fond, în
logica „raționalității realului”) în țările avansate , dar sunt idealiste

Teodora Dumitru
72
(mizând, altfel spus, pe „ realitatea ra ționalului ”) în țările care le imit ă pe
primele , adică în statele „de formație recentă”. Decalajul de autenticitate
e garantat și de cuantumul de violen ță: revoluțiile mutaționiste sau „de
imitație”, propagate prin discurs , adică pe cale ideologic ă, sunt pa șnice
(vezi „revoluțiile pașnice” din via ța de zi cu zi a individulu i, după
Tarde), pe c ând revolu țiile evoluționiste, singurele autentice , sunt
eminamente violente, violen ța având leg ătură cu acumularea tensiunilor
în timp și cu forța de control și de reprimare a unor puteri centrale
consolidate prin tradi ție. Trebuie remarcat aici faptul că tocmai violen ța
constituie garanția „originalit ății” unei revolu ții și a evolu ției graduale
pe fondul c ăreia a ceasta irupe .
De la un punct încolo însă, în concep ția lovinescian ă despre
revoluție intervine o sciziune sau o modula ție: diferența dintre o
revoluție saltaționistă sau raționalistă și una făcută în logica evolu ției
graduale pare s ă țină și de „rasă”: latinii ar fi preponderent revoluționari
(„viața constitu țională a întârziat în Franța cu aproape un veac și
jumătate față de v iața constitu țională a Angliei; revolu ția era deci […]
necesară, pentru a c âștiga brusc timpul pierdut” – IC, 331), iar anglo –
saxonii ar fi evoluționiști graduali („în deosebire de popoarele anglo –
saxone, mai toate popoarele europene, și mai ales cele lati ne, trăiesc, de
mai bine de un veac, pe baze revolu ționare” – IC, 68) . Dar exist ă la
E. Lovinescu și contexte în care Revoluția Francez ă apare tot ca o
consecin ță a unor condi ții coapte de secole, nu ruptura sau „cataclismul”
care neag ă orice continuitate cu vechile orânduiri : „Judecat însă din
punct de vedere filosof ic, politic, economic și mai ales social, veacul al
XVIII -lea a fixat, în realitate, bazele vie ții contemporane. Îndărătul ei,
revoluția are, de altfel, un lung trecut și pregătire” (IC, 332). (E de
amintit aici pozi ția lui Alexis de Tocqueville, din Vechiul Regim și
Revoluția, 1856 , pentru care Revoluția Francez ă e consecin ța natural ă a
unor cauze îndelung decantate în diferitele faze ale Vechiului Regim. ) În
altă secvență a Istoriei civiliza ției…, Lovinescu descoper ă că Franța,
Anglia și Germania fac corp comun în argumenta ția evoluționistului
gradual Kog ălniceanu ( „«Franța, Anglia, Germania, continua Kog ălni-
ceanu, sim țesc neap ărata nevoie de a lega lan țul timpurilor și de a
urmări în trecut propășirea năravurilor publice …»” ), unificare referen –
țială pe care, surprinz ător în lumina distinc țiilor de „rasă” făcute cu alte

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
73
ocazii, o aprob ă: „pentru c ă toate aceste popoare au avut o evolu ție
normală, străbătută, de altfel, și de revolu ții necesar e” (IC, 53).
În concluzie, revolu ția autentic ă este evolu ționistă și dialectic ă
(revoluțiile din Anglia și Franța exprim ă climaxuri previzibile ale
societății și istoriei lor), iar revoluția „de imita ție” este salta ționistă și
nedialectic ă, echival ând cu o mutație către stadii de evolu ție incomen –
surabile cu faze din trecutul țărilor care o adopt ă. De unde inevitabilul
paradox: unica posibilitate a revolu ției de a ilustra muta ția (noul, chiar
incomensurabilul în raport cu paradigma precedent ă) este inautent i-
citatea ei qua revoluție (accelerare a ordinii precedente, ini țierea unui
nou ciclu în spirala progresului etc.)1, inautenticitate semnalat ă și de
natura ei pa șnică. Autentică – și, în consecin ță, violentă – se dovedește
doar revolu ția-evoluție lentă, organică, nu revolu ția-salt, mutație sau
accelerare. Aceasta din urm ă e artificială, cumpărată din străinătate, ca
un device de ultim ă generație, și nu exprim ă – de jos în sus – realitățile

1 Între propriet ățile ideii moderne de revolu ție, cristalizate în anii Revolu ției
Franceze, Reinhart Koselleck semnaleaz ă capacitatea acesteia de a accelera
mersul istoriei: „revolu ția n-ar face, prin precipitarea even imentelor, decât s ă
realizeze în câțiva ani ceea ce istoria universal ă pregătea oricum ” (Reinhart
Koselleck, Conceptele și istoriile lor , op. cit., cap. „Revolu ția – între metafor ă și
concept”, p. 215). Revolu ția ca precipitare a istoriei este, arat ă Kosel leck, un
argument din bagajul conservatorilor, care sus țineau că, fără ori cu ajutorul
revoluției, istoria î și urmeaz ă cursul; efectul era banalizarea importan ței
revoluției, a unicit ății ei fenomenale. Fruct al evolu ției organice, revolu ția în
accepție mo dernă se distinge, în orice caz, în cursul normal al evenimentelor,
printr -o dinamic ă proprie, de o striden ță evidentă, diabolic ă sau divin ă,
înțeleasă fie ca salt (chiar salto mortale ), fie ca r ăsturnare, ca rena ștere, ca
spirală a progresului ( ibid., pp. 214-217). Situarea în timp normal a revolu ției,
ca eveniment cu apari ție ciclic -predictibil ă, ar ține de o concep ție mai veche,
anterioar ă Revoluției Franceze. Astfel, de la accep ția „domestic ă” a revolu ției
ca „mijloc de legitimare a unor schimb ări tabui zate înainte sau considerate
pur și simplu de neconceput” – altfel spus de legitimare a deja -întâmplatului –
se trece, la începutul secolului al XIX -lea, la o accep ție „sălbatică” a revolu ției,
care ar ține în gheare speran țele viitorului: „revolu ția a devenit […] un concept
compensator ideologic, un concept care concentreaz ă în sine și proiecteaz ă în
viitor toate speran țele imposibil de satisf ăcut în prezent ” (ibid., p. 217). Balan –
sul viziunii lovinesciene între revolu ția-evoluție și revoluția-mutație tre buie
reconstituit în baza acestor reconvertiri succesive ale conceptului de revolu ție.

Teodora Dumitru
74
societății căreia e chemat ă să-i schimbe soarta, ci realit ățile (fon dul) unor
societăți evoluate organic, la care se raporteaz ă prin copiere.
Revoluția Francez ă însăși poartă pecetea ra ționalității, a prin –
cipiilor apte să transforme lumea înainte ca toate condi țiile să fie coapte:
suma valorilor de care o leag ă Lovinescu e suma unor valori emina –
mente ra ționale și intelectualiste ( el vorbește undeva de fascina ția
geometric ă a legilor), care nu -și caută temei ul în tradiție sau în parti –
cularități etnice: „Revolu ția francez ă ne-a adus principiile sub regimul
cărora se dezvo ltă întreaga via ță contemporan ă: Declarația Drepturilor
Omului și ale C etățeanului din 1791 [mai precis Constituția din 1791,
consecutivă Declarației… din 1789, n.m., T.D. ] formează marea «chartă» a
tuturor drepturilor moderne. Ea ne -a adus principiul suve ranității națio-
nale, al libert ății individuale, al libert ății religioase, al libert ății presei și
cuvântului, principiul egalit ății legale, fiscale și politice de la temelia
tuturor democra țiilor contemporane și, ca o urmare fireasc ă, principiul
naționali tăților ce ne configureaz ă veacul” (IC, 265). Tot așa, când
amintește dublul caracter – național și rațional – al revolu ției române de
la 1848, Lovinescu reafirmă „caracterul ra ționalist al ideologiei franceze:
credința că societățile omene ști pot fi schim bate din temelie p rin legi și
instituții”, pe urmele l ui Condorcet, care credea c ă „o lege bun ă trebuie
să fie bună pentru to ți oamenii, dup ă cum o formul ă de geometrie e
adevărată pentru to ți” (IC, 66). Sincronismul apare astfel ca un cadru
favorabil legi lor raționaliste cu caracter de universalitate, care se
manifest ă pe deasupra raselor și a condițiilor parti culare de dezvoltare a
statelor. Acest cadru ar justifica alinierea brusc ă la modernitate a celor
mai puțin avansate, f ără parcurgerea treptelor intermediare: „…sub
raportul forma ției capitaliste, noi ne g ăseam la 1848 în situația Franței
din veacul al XII -lea. Neaflându -ne, deci, în fața unei realit ăți economice,
trebuie s ă recunoaștem prezen ța unui fenomen de sincronism, prin a
cărui acțiune ideolog ia Revolu ției franceze s -a răspândit simultan la
popoare de forma ție și de aspira ții diferite : în Elveția, Austria sau Germania
păstrându-și numai caracterul social; în Italia, Ungaria și Principate
luând și un caracter na țional” (IC, 82, subl. m., T.D. ).
Pe de alt ă parte, Lovinescu respinge ra ționalismul „«drepturilor
omului» abstract” ( IC, 53) al Revolu ției Franceze atunci când atac ă, de pe
pozițiile realistului, iluziile unui tradiționalist ca Kog ălniceanu (care

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
75
credea c ă dezvoltarea societ ății române ști trebuie s ă urmeze tiparul
evoluției lente al sta telor cu tradi ție din Occident: „Kogălniceanu c ăuta
să-și îndreptățească toate revendic ările pe principiul tradi ției. O reform ă
e legitim ă întruc ât a mai existat în trecutul îndepărtat, și nu pentru c ă
răspunde unor nevoi actuale sau unor concep ții ale timpului”, cerând
„îmbunătățirea soartei țăranilor ca pe un drept al trecutului ” – IC, 52-53)
sau ca Eminescu1 (pentru care „adev ărata clas ă pozitivă este […]
țărănimea” – IC, 200, al c ărei rol îl concepe însă altfel dec ât o vor face
G. Ibrăileanu și C. Stere), precum și încercările pripite ale materiali știlor
români de a aplica determinismul economic marxist importat din afar ă
fără a ține cont de variabilele contextul ui românesc („Stabilind un
adevărat fatalis m economic, cu legi universal aplicabile, materialismul
istoric cade în exagera ția raționalism ului de a crede în legi geometrice de
valoare universal ă”, căci „[n]u exist ă socialism, ci tot at âtea socialisme
câte națiuni l -au îmbrățișat”, ca atare, „ne ținân d seama de factorii
morali, materialismul istoric nu ține seam ă nici de factorul esen țial al
rasei” – IC, 78; vezi și IC, 105 -106). Dac ă evoluționiștii graduali (conser –
vatorii) și tradiționaliștii fac, de obicei, figur ă de realiști (resping
revoluția imitativă ca neavenit ă tradiției locale), Lovinescu interpreteaz ă
invers cazul Kog ălniceanu , acuzând chiar tradiționalismul acestuia de
„raționalism”. „Realistul” ad hoc Lovinescu ( același cu idealistul convins
că revoluția de „imita ție” a precedat realit ățile noastre socio economice)
respinge , așadar, „raționalismul ” lui Kogălniceanu – un evolu ționist
gradual a c ărui bază argumentativ ă nu s -ar sprijini pe o tradi ție
veritabilă, atestată în istoria local ă, ci tot pe una de împrumut , venită pe
filieră anglo -saxonă.
Se produce, prin urmare, un interesant balans între ide alismul
raționalist lovinescian , care susține – în baza a ceea ce consider ă a fi o
lege sociologic ă universal valabil ă în cazul statelor de forma ție recentă –

1 O operație de fine țe lovinescian ă este detectarea caracterului deviat de la filo-
sofia junimist ă al criticismului eminescian, prin slaba lui compatibilitate cu mo –
delu l evoluționist ( IC, 200), pist ă aprofundat ă de Sorin Alexandrescu într -un
consistent studiu despre mi șcarea ieșeană , „«Junimea » – discurs politic și
discurs cultural” ( Privind înapoi, modernitatea , op. cit. , pp. 47 -90), unde tipul
eminescian de discurs cri tic apare ca element tolerat, marginal, nicidecum
reprezentativ pentru ideologia „Junimii”.

Teodora Dumitru
76
preeminen ța ideologicului asupra econo micului și a formelor asupra
fondului, și realismul de care Lovinescu dă dovadă atunci c ând respinge
pretențiile altor gânditori de a -și întemeia teoriile pe legi cu caracter
universal, teorii subsumabile în principiu evolu ționismului lent,
caracteristic a tât școlilor conservatoare, cât și materialismului marxist.
Lui Kog ălniceanu, Maiorescu, Carp, dar și lui Zeletin sau Iorga,
Lovinescu le repro șează abstractismul, neaten ția la detalii de istorie
româneasc ă, la condi țiile socio -materiale și psihologice (te mpera men –
tale, morale etc.) ale poporului român . Autorul Istoriei civiliza ției…
mimează frecvent, în aceste cazuri, mecanismele unei gândiri conser va-
toare, pragmatice, pentru care contextul particular contrazice univer –
salismul legii . El scrie astfel de spre „critica evolu ționistă” că „nu stă pe
adevăratele baze ale științei sociale, care nu purcede din principii
generale, ci ține seama de condi țiile speciale ale fiec ărei societ ăți”
(IC, 97); despre critica adusă de Maiorescu Proclama ției de la Islaz :
„[j]udicioas ă in abstracto , critica lui Maiorescu” era vinovat ă de
„ignorarea împrejurărilor și a condi țiunilor psihologice ale oric ărei
revoluții” (IC, 72); despre criticismul junimist: „Sub înfățișarea unei
procedări strict fenomenaliste împotriva ra țional ismului liberal, el
[junimismul] a r ămas încă pe teren ra ționalist. Studiind in abstracto legile
evoluției popoarelor, a crezut c ă ni le poate aplica și nouă. Critica
junimismului n -a pornit dintr -o cunoaștere adânc ă a trecutului nostru
istoric; ea nu -i formă a tradiționalismului na țional; dup ă cum libera –
lismul a fost o replic ă a Revolu ției franceze, tot a șa și junimismul
reprezint ă replica evolu ționismului german și englez. Caracterul lui e tot
atât de ideologic și de rațional ca și cel al liberalismului pașoptist, pe
care-l combătea” (IC, 192 ); despre ra ționalismul lui Iorga, la pachet cu
cel junimist : „Critica lor [a adversarilor evolu ției în salturi] a fost, totu și,
mai mult expresia unui evolu ționism dogmatic și deci raționalist, dec ât,
pe de o parte, a unei cunoa șteri organice a trecutului, iar pe de alta, a
legilor sociologice de forma ție a tinerelor civiliza ții. […] O conferin ță a
d-lui Iorga asupra «istoricului constitu ției rom ânești» ne dă tocmai prilejul
de a dovedi lipsa elementului pozitiv în structura criticii tradi ționaliste
aplicate la formele vie ții noastre p olitice” (IC, 111); despre realismul lui
Dobrogeanu -Gherea , considerat superior viziunii marxiștilor ortodoc și
tocmai pentru „contactul mai intim cu realitatea” din teren : „Recunoa ș-

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
77
terea unui proces invers de la form ă la fond, în care C. Dobro –
geanu -Gherea s-a întâlnit atât de integral cu junimi știi, reprezint ă,
desigur, o abatere de la doctrina socialismului științific, dar și un contact
mai intim cu realitatea noastr ă” (IC, 213 ). În concluzie, a (re) cunoaște
situația ro mânească „cu junimi știi, cu sociali știi și cu toți observatorii
dezinteresa ți nu înseamnă a lua atitudine «reacționară», ci a pune
realitățile sociale deasupra doctrinelor izvorâte din studiul altor
societăți” (IC, 214) . De unde paradoxul – de fapt strategia – respingerii
argumentelor conser vatoare sau „tradi ționaliste” cu argumente specif ice
aceleiași școli de gândire (atenția la context, la tradi ția locului, la profilul
psihologic al grupului social etc., imposibilita tea reducerii realit ății la o
sumă de constante cu valabilitate universal ă etc.1).
Acest traseu alambicat – idealistul care -i demasc ă pe realiști cu
propriile argumente, devenind astfel, la rândul lui, realist (așa cum și pe
marxiști îi atacă folosind cri ticile pe care și le fac unii altora) – e posibil
într-o argumenta ție care chestioneaz ă funcționalitatea formelor, „revolu –
ția de imita ție” sau importul de „tradi ție”, Lovinescu constatând c ă doar
importul de „revoluție” se dovede ște operativ, nu și importul de „tra di-
ție”. Saltaționismul și revoluția „de imita ție” ajung în acest mod în situ a-
ția de a fi apărate cu armele unei g ândiri pragmatice, care alege din pa –
noplia inven țiilor planetare acel tip de solu ție favorabil ă background -ului
local. Altfel s pus, tocmai pragmatismul și atenția la local ar recomanda
soluția saltaționistă. Politicul se sus ține prin științific și viceversa;
idealistul își caută armele în bagajul realistului și viceversa.
Modul în care înțelege Lovinescu utilitatea „reacțiunii” (îndeosebi
a celei de tip conservator) e la fel de gr ăitor pentru cadrul științific al
abordării fenomenului. Istoricul rom ân al burgheziei pare convins, în
siaj hegelian, de „necesitatea” reac țiunii, estimând chiar o cronologie
previzibil ă a apariției acesteia: „dup ă un pătrar de veac ” („Exaltării
pașoptiste era firesc s ă-i răspundă, în chip ritmic, dup ă un pătrar de
veac, criticismul junimist ” – IC, 189). I deea necesit ății reacțiunii juni –
miste survine și în altă parte: „junimismul reprezint ă […] o replic ă

1 Pentru profilul gândirii conservatoare de surs ă britanică, vezi Adrian -Paul
Iliescu, Supremația experien ței. Conservatorismul anglo -saxon , Euro Press Group,
Bucur ești, 2008.

Teodora Dumitru
78
necesară în ritmul evolu ției noastre” ( IC, 188). Alteori însă, criticismul
junimist pierde caracterul de necesitate și apare ca o critică neavenită,
eronată și fără obiect, care, se înțelege, ar fi putut s ă lipsească dacă
agenții ei ar fi primit o instruc ție mai bun ă, la școala revolu ționarilor
francezi: „Privind revolu ția noastr ă socială și cultural ă ca pe o evolu ție
normală, junimismul i -a pretins o dezvoltare organic ă. Sub aparen țele
evoluționismului riguros al tuturor filosof ilor culturii, și mai ales a l lui
Buckle, istoriograful civiliza ției engleze, el a s ăvârșit, deci, o eroare de
diagnoză socială” (IC, 192); ca atare: „[c]ritica junimist ă, ca și critica mai
tuturor istoricilor no ștri evoluționiști, împotriva direc țiunii de sus în jos
nu mai are obiec t” (IC, 293). Lovinesc u încurcă aici hazardul (criticismul
junimist e „fără obiect” din pura întâmplare a instruc ției primite) cu
necesitatea (junimismul trebuia să apară ca reacțiune la pa șoptism, în
logica dialecticii). Dar o apariție necesar ă și în acel ași timp fără obiect e
un nonsens. Ori junimiștii au gre șit pur și simplu – caz în care apari ția
lor trebuie tratat ă ca pernicioas ă; ori se accept ă necesitatea „erorii” lor,
dar atunci „f ără obiect” e doar gestul critic ării lor.
Dincolo de aceste mici , dar importante devia ții „realiste” ale
raționalismului lovinescian, există și cazuri în care revolu ția e redus ă –
după Gustave Le Bon, sursa cea mai citat ă de Lovinescu în abordarea
revoluției ca fenomen de mas ă – la parametrii ira ționali ai bolii („febr ă”,
„contagiune ” etc.), ai religiei (revolu ția ca produs al unei „mentalit ăți
mistice” – IC, 72) sau ai determinismului biologic ( revoluția pașoptistă și
Unirea ca expresii ale „instinctul na țional”, care n -ar fi „din ordinea
lucrurilor ra ționale” – IC, 105). C u argumentul „condi țiunilor psiholo –
gice” mai importante decât al ți factori considera ți fundamentali (factorii
economici, de pild ă), Le Bon îi contrazice și pe evolu ționiștii englezi, și
pe Marx. În funcție de adversarul comb ătut, Lovinescu va folosi
alter nativ accep țiile revolu ției: atât ra ționalismul, cât și iraționalismul ei
– ca import voluntar sau involuntar de valori – se dovedesc pe rând
favorabile teoriei formelor generatoare de fond. Profilul ra ționalist al
revoluției e util preponderent când expri mă opțiunea liberalilor români
ca asumare con știentă a unei ideologii umanitare și deopotriv ă patrio –
tice, iar profilul ira ționalist e invocat îndeosebi pentru a contesta vala-
bilitatea cadrului teoretic materialist în ce prive ște cazul românesc, unde
n-ar fi existat condițiile propice unei revolu ții „evolu ționiste”, ca în

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
79
statele Occidentului, dar s-ar fi făcut simțită unive rsala predispozi ție a
maselor c ătre „contagiune a” ideologic ă.
Deși un abil utilizator al jargonului realist, Lovinescu r ămâne
totuși fundamental un raționalist. Raționalismul e omologul politic a l
saltaționismului din științele naturii, alternativa la monopolul evolu –
ționist instalat, spune Lovinescu, prin Hegel, Dar win și Spencer: „Cuge –
tarea filosofic ă și științifică a veacului al XIX -lea este, totu și, dominat ă de
ideea evolu ției. În filosof ie, ea și-a luat o configura ție definitiv ă în
sistemul lui Hegel; prin asimilarea vie ții sociale cu un organism, toate
formele prezentului devin expresia unor cre șteri treptate. Prin Darwin și
Spenc er1, evoluționismul a cucerit, și în știință, întregul c âmp de
cercetare al vie ții organice ” (IC, 67). Astfel, detaliaz ă el, „[a]cestui
transformism social, ie șit din asimilarea societ ății cu un organism și a
evoluției cu un proces natural, Revolu ția franc eză i-a adus corectivul
unei concep ții și practice noi. Societ ățile nu se dezvolt ă numai prin
continuitate. Revolu ționarii cred, deci, în posibilitatea unei lumi create
pe baze ra ționale” – IC, 67)2.
Raționalitatea revolu ției echivaleaz ă cu ruptura creato are sau cu
acel cataclism de care vorbea Ion C. Brătianu („Crez ând în acțiunea
creatoare de idei, liberalismul revolu ționar anticipeaz ă asupra evolu ției

1 În realitate, diferen ța dintre Darwin și Spencer e mai mare dec ât aceea dintre
Spencer și Hegel: ace știa din urm ă au în comun tiparul unui evolu ționism
finalist sau progresist, în vreme ce originalitatea lui Darwin ( și a lui Alfred
Russel Wal lace) stă în explicarea felului în care se produce evolu ția, adică în
principiul selec ției naturale, care nu implic ă în mod necesar progresul.
2 Curios este faptul c ă Lovinescu pare a plasa ac țiunea și efectele Revolu ției
după cele ale desantului evolu ționist. Așa se explic ă folosirea cuv ântului
„corectiv”: Revolu ția corecteaz ă establishment -ul evolu ționist prin revelarea
posibilit ății mutațiilor sau a evolu ției în salturi. Or, cu excep ția premer –
gătorilor Lamarck, care e un contemporan al Revolu ției de la 1789, și Geoffroy
Saint -Hilaire (contemporanul altei revolu ții, cea de la 1830), evolu ționiștii se
afirmă la decenii bune dup ă Revoluția Francez ă, pentru ca salta ționiștii și
mutaționiștii să se afirme abia la finele secolului al XIX -lea și la începutul
secolului urm ător. În aceste condi ții, s -ar putea spune c ă, dimpotriv ă,
evoluționismul gradual, ca paradigm ă a conservatorismului, și teoria selec ției
naturale, ca paradigm ă a liberalismului englez, sunt încercări de corectare a
efectelor Revolu ției Franceze – forme ale „reac țiunii”.

Teodora Dumitru
80
încete; pentru a progresa, societ ățile au nevoie, în anumite momente
istorice de solu ția de continuitat e a revolu ției” – IC, 68)1. De aici pân ă la
credința hegelienilor de stânga în realitatea ra ționalului nu mai e decât un
pas. Proiectul ideatic al Revolu ției e considerat mai consistent decât
realitatea Vechiului Regim și-și va impune propria realitate. Ev oluția în
salturi („soluția de continuitate ”) este, în științele naturii , omoloaga
idealismului intelectualist, a formelor care genereaz ă fondul , în plan
civilizațional, și, în plan politic, a revolu ției. Toate mizeaz ă pe „realitatea
raționalului ” și desfi d „raționalitatea realului ”2 (astfel explicându -se și

1 Acest discontinuism al viziunii lovinesciene impus de vehicularea conceptelor
de „revolu ție de imita ție” sau de „imita ție integral ă” – faptul că, împotriva
altor istorici, Lovinescu refuz ă să admită existența unei filia ții înt re proiectul
liberalilor de la 1848 și alte mișcări anterioare, ca revolu ția lui Tudor Vladimi –
rescu sau mi șcarea cărvunarilor de la 1822 – trimite la incomensurabilitatea
paradigmelor asertat ă de Thomas Kuhn în a sa istorie a științei. Lovinescu
pare exce siv preocupat, a șa cum arat ă Z. Ornea (pentru care Revolu ția de la
1848 poate fi situat ă cu succes în continuarea revolu ției de la 1821 – IC, XXIII),
să distingă rupturi sau filia ții blocate, nu continuit ăți sau revalorific ări ale
unor proiecte anterioare. Așa se explic ă radicalitatea unor formul ări de tipul
„ei [cărvunarii] dispar cu totul ” (IC, 35) sau „cum am putea scoate organic, de
pildă, regimul constitu țional din vechiul regim al absolutismului oriental?”
(IC, 59). Criticarea de pe pozi ții idealist -raționaliste a teoriei formelor f ără
fond nu permite, deci, conservarea sau detectarea urmelor unor antecesori ai
proiectului liberal: în cazul revolu ției „de imita ție”, totul trebuie prezentat ca
pornind aproape de la zero, într -o logică de tip tabula rasa .
2 În acest punct al discu ției nu poate fi însă ocolită următoarea problem ă: cum se
împacă materialismul unui Marx, cerin ța întemeierii teoriei pe realitatea
material ă, cu intelectualismul / raționalismul pledoariei posthegeliene pentru
realitatea ra ționalului – Marx fiind și el numărat printre hegelienii de st ânga?
Explicația ar putea pleca de la temeiul juridic al viziunii lui Hegel asupra
raționalității realului, în care Marx refuz ă (vezi Capitalul , vol. I) s ă vadă
premisele unei adev ărate concilieri între individ și colectiv sau stat, între public
și privat. Marx admite, principial, desenul armonizator al lui Hegel, dar
contestă „realizarea concret ă a unității dintre ra țiune și realitate ” într-o societate
burgheză și capitalist ă, în care individul – departe de a fi liber și conciliat cu
rațiunea supraindividual ă – e singur și alienat (vezi Karl Löwith, op. cit. ,
pp. 200 -208, passim ). În altă ordine de idei, materialismul marxist, pe l ângă
faptul că e un concept ancorat preponderent în sfera e conomic ă, nu spune
același lucru cu ideea hegelian ă de raționalitate a realului, care este în primul

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
81
părerea lui Lovinescu despre votul universal – realitate pentru care
românii n -ar fi preg ătiți, dar care trebuie, totu și, impus ă: „Votul
universal este, negre șit, și astăzi prematur ”, dar „instituțiile au rolul de
stimulatoare a acelor realit ăți” – IC, 138). Din acest punct de vedere,
criticii aduse de Z. Ornea1, care constat ă instabilitatea de criterii care a
făcut ca la baza „forțelor revolu ționare” abordate în primul volum al
Istoriei civiliza ției… să fie postulat primatul ideii asupra fondului, pentru
ca, în volumul al doilea, „for țele reacționare” s ă fie studiate exclusiv prin
prisma interesului de clas ă (adică prin preeminen ța fondului asupra
formelor, într-o concluzie de tipul: „ În dosul conservati smului marilor
boieri se ascundea, desigur, interesul de clas ă și menținerea
privilegiului” – IC, 126) , i se poate da o replic ă în trei pa și. În primul
rând, prin „for țele reacționare” Lovinescu nu înțelege doar marea
boierime care-și apără privilegiile (și materiali știi fără un sfanț în
buzunar sunt, pentru el, reac ționari ). În al doilea rând, inconstan ța
metodologic ă, dacă există, nu rezidă în substituirea criteriului ideologic
printr -unul de fond , materialist , ci în substituirea unui criteriu de
ideologi e națională printr -unul de ideologie social ă: reacționarii – fie ei
conservatori sau sociali ști – nu par a se gândi la interesul na țional2, ci

rând juridic ă. Dimpotriv ă, Marx nu va pregeta s ă critice inadecvarea g ândirii lui
Hegel la real, escapismul lui în eterul ideilor, unde conciliaz ă aspecte pe care
realitatea – material ă și socială – le păstra într-o contradic ție pe care abia co mu-
nismul ar putea -o surmonta. Dilema tipologiei lui Marx – și raționalist, și ma –
terialist – apare, prin urmare, pe fondul confundării sferelor juridic ă și
economic ă.
1 „Dacă în prezentarea analitic ă a forțelor revolu ționare, autorul a avut mereu
grijă să afirme caracterul pur ideologic al mi șcării liberaliste, care a militat și
înfăptuit Rom ânia modern ă, capitalist ă, în prezentarea for țelor reacționare,
unghiul și perspectiva se schimb ă. Se poate lesne constata o brusc ă și bine
marcată mutație nu numai în teren, dar chiar și în ceea ce p ână acum era axul
principal al concep ției lovinesciene. Opozi ția forțelor conservatoare nu mai
este așezată sub semnul influen ței ide ologiei externe. Dimpotriv ă, e mereu
subliniat caracterul social al împotrivirii boierimii ” (IC, XXVI).
2 Detalii despre receptarea negativ ă în epocă a junimi știlor, îndeosebi dinspre
tabăra liberal ă, se găsesc în Amintirile… lui George Panu : Maiorescu & C o.
figurează aici ca „anti -naționaliști” (op. cit., p. 135), „francmasoni, vându ți străi-
nilor, ca du șmani ai religiei și ai țărei” (ibid., p. 228), „cosmopoli ți, schopen –
hauerieni, vânz ători de țară […] epicuriani și liber cuget ători” (ibid., p. 235).

Teodora Dumitru
82
doar la cel relativ la propria clas ă: când import ă ideologii, ei fac o
selecție a celor favorabile propriului interes social (limitând discu ția la
marea boierime sau la conservatori, Lovinescu nu uit ă să precizeze c ă
interesul lor de clasă era dublat de importul de ideologie a conservato –
rismului și a evolu ționismului gradual apusean, îndeosebi englez și
german; altf el spus, și tradiționaliștii în sens larg erau infestați de
ideologie și agenți ai imita ției, doar c ă nu a uneia integrale, ci a uneia
selective, dup ă surse care le flatau pozi ția în cadrul societ ății – fapt
admis, de altfel, și de Ornea: „(Lovinescu) [a] dezvăluit că întreg criti –
cismul junimist nu se sprijin ă pe ideea tradi ționalismului na țional, ci pe
principiul evolu ționismului social ” – IC, XXXI) . În al treilea rând, mo ște-
nirea disociat ă a hegelianismului ofer ă o justificare perfect ă acestei așa-
zise labilități a criteriilor: liberalii – și revoluționarii în genere – funcțio-
nează în sensul afirm ării „realității raționalului ”, a unui proiect care nu
se regăsește în realitatea prezentului; ei au ceva de schimbat, nu de
apărat: de aici preeminen ța raționalismului/ intelectualismului asupra
realismului, dar și cuantumul de ira țional al proiectului lor ( esența
acestei aporii st ă în cele dou ă calități ale Revolu ției Franceze, ra țională și
națională – IC, 66, ideea na țională fiind deseori apropiat ă la Lovines cu
de sfera non -raționalului, a misticului). C onservatorii, în schimb, sunt
mai motiva ți să promoveze „raționalitatea realului ”, adică menținerea
stării de fapt. Dincolo de toate acestea, ce r ămâne cu adev ărat
neconvingător, în marginea jocului de criterii observat de Z. Ornea , e
aparenta inexisten ță a interesului de clasă al liberalilor, reuni ți de
Lovinescu sub auspiciile unicului interes imaculat, care suspend ă orice
bănuială : interesul na țional. În aceste condi ții, ar fi de constatat la
Lovinescu nu lip sa de omogenitate a criteriilor, cât arta obscurizării
interesului de clas ă al liberalilor – clasa emer gentă care-și apără viitorul
luptând cu prezentul sub icoana generoas ă și exclusiv ă a pasiunii pentru
o ideologie larg umanitar ă și favorabil ă cauzei na ționale.
Hegelian de stânga când judec ă evenimentele de pân ă la 1866
(perioadă în care formele nu „s -au coborât” încă la fond ), Lovinescu
devine hegelian de dreapta pe m ăsură ce lentila lui ajunge spre finele
secolului al XIX -lea, când politicile liberale capătă tot mai mult con ținut
și, ca atare, tot mai mul ți adversari. Hegelian de stânga când vorbe ște de
moștenirea Revolu ției Franceze ca despre o „realitate a ra ționalului”,

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
83
Lovinescu se arat ă hegelian de dreapta atunci când se confrunt ă cu
ipoteza extre mismelor deviante de la democra ția burghez ă, concen –
trându -se asupra conserv ării modelului liberalo -burghez verificat deja în
Vestul european – căci ceea ce e real trebuie s ă fie și rațional! Iar ca
hegelian de dreapta, Lovinescu consideră că reproșurile la adresa
liberalilor sunt neavenite, c ă realul autohton a devenit , în sfârșit, și
rațional , trebuind promovat și conservat ca atare.
În acest punct al discu ției despre relația dintre conceptul biologist
de mutație și conceptul politic de revoluție se pot trage câteva concluzii
privind modul în care se raporteaz ă Lovinescu la evolu ționism și tipul
de accep ție către care înclină atunci când opteaz ă pentru teoria muta –
țiilor. Autorul Istoriei civiliza ției… nu face deosebire între evolu ționismul
filosofic de ti p Hegel–Marx (unde un rol major îl au finalismul și
dialectica) și evoluționismul de tip darwinian (antifinalist, nedialectic).
Caracterul de necesitate , vital în teoriile organiciste sau în progresismul
lamarckiano -spencerian se pierde în teoria lui Darwi n: evoluția organis –
melor nu mai ilustreaz ă la acesta un traseu prestabilit (cu atât mai pu țin
unul progresist) , existența fiind totuși guvernat ă de un complex de legi
și condiții, între care hazardul. Pentru Lovinescu însă, nu Darwin a
revoluționat gândir ea evoluționistă, ci Hugo de Vries; Darwin intr ă în
schema lui de gândire doar ca evolu ționist gradual, nu și ca antifinalist.
Când respinge evolu ționismul junimiștilor conser vatori , Lovinescu nu
atinge , nota bene , decât valen țele lui n edarwiniene, cele subsumabile
organicismului sau transformismului lamarckian , ori progresismul de
tip spencerian .
În orice caz , atât doctrinele antievolu ționiste (conservatismul
mistic al «imobilit ății» seculare”) , cât și evoluționismul lent se regăsesc,
global, la Lovines cu, pe aceea și baricad ă ostilă mutaționismului . Ce
respinge Lovinescu atunci când vorbe ște de „evoluționism” (opun ân-
du-l revoluției-ca-mutație) pare a fi tocmai dialectica (dac ă vorbim de
accepția filosofic ă) sau ereditatea (dac ă vorbim în termeni biologi ști),
adică punțile de comunicare între diferite etape ale dezvolt ării. În locul
acestora , Lovinescu introduce o filosof ie a rupturii f ără consecin țe sau a
hiatului („statul nostru nu tr ăiește […] pe con știința popular ă de la
1300” – IC, 116; „Mi șcarea cărvunarilor s -a stins înainte de a fi produs o
adevărată revoluție socială” etc.). Pe de alt ă parte, Lovinescu p ăstrează

Teodora Dumitru
84
din zestrea non -darwinienilor finalismul (cum altfel ar trebui interpretat
dubletul imita ție–diferențiere, adic ă imaginea paradoxalei stabilizări,
după Tarde, a caracterelor na ționale concomitent și propor țional cu
uniformizarea global ă?).
Dar dacă este îndeobște acceptat ă relația dintre teoria lui Darwin
asupra evolu ției și școala economismului sco țian a lui Adam Smith (sau
dintre liberali smul de tip laissez -faire și conceptul de selec ție natural ă) –
de unde aceast ă privire fără simpatie a lui Lovinescu c ătre Darwin?1
Răspunsul ar fi acela c ă liberalismul pe care -l îmbrățișează Lovinescu în
Istoria civiliza ției… e ste limitat la (unele dintr e) sursele lui franceze
preponderent filosofice și juridice, nu economice ( liberalismul lui
Montesquieu din Despre spiritul legilor și cel al lui Faguet) –, principalul
argument liberal lovinescian nefiind competiția (deși scepticismul lui în
privința egal ității prin natur ă și preferin ța pentru drepturile juridice l-ar
recomanda drept un spirit concuren țialist), ci crearea și conservarea
statului na țional.

Discuția despre impactul conceptelor științifice din epoc ă asupra
arhitecturii ideatic e din Istoria c ivilizației… nu poate fi încheiată fără
câteva cuvinte despre trei factori care, în opinia lui Lovinescu, sus țin sau
moduleaz ă „legea imita ției” și preeminen ța id eologicului asupra
economicului. E vorba de doi factori particulari ști, anume rasa (în ordine
biologică) și temperamentul (în ordine psihologic ă), și de un factor
universal – „elementul sufletesc ”, ținând de psihologia uman ă în genere.
Lovinescu le invoc ă pentru a l ămuri modul în care se produc imita ția și
adaptarea, ca adjuvan ți în teoria f ormelor generatoare de fond, și pentru
a demonta teoriile adverse, de surs ă evoluționist -organicist ă.
Deși enumerat, dup ă conservatori, materiali ști, sămănătoriști și
poporani ști (ca exponen ți ai evolu ționismului gradual), în categoria
forțelor reac ționare, „elem entul sufletesc” – care se confund ă ori se

1 Darwin, pomenit și în ședințele „Junimii”, este, în schimb, invocat cu mai
multă participare de Maiorescu, c ăruia liberpansismul i -a fost repro șat laolalt ă
cu frecventarea scrierilor lui Darwin. Este interesant faptul c ă nu liberalii, ci
conservatorii rom âni și-au găsit mai multe afinit ăți cu vederile celui despre
care s -a spus c ă și-a reprezentat evolu ția organismelor vii dup ă modelul
gândirii liberale.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
85
diferențiază de „rasă” și de „temperament” în funcție de context – are
parte la E. Lovinescu de un tratament oscilant: fie e ste identificat cu o
tipologie universal ă a psihicului uman, fie se reduce la „elementul
sufletesc” autohton, confundabil cu un „suflet rural rezistent fa ță de
noile condi ții de via ță a burgheziei moderne ” (IC, 115)1. În prima
ipostază, premisele sunt iar ăși divergente: elementul sufletesc v ăzut la
scară universal ă este c ând extrem de maleabil („stările suflete ști se
transmit; psihozele sunt contagioase” – IC, 70), aspect favorabil teoriei
imitației integrale, când extrem de rigid („Sufletele se schimb ă […] cu
mult mai greu; în structura lor intr ă colaborația mai multor veacuri de
viață morală” – IC, 115).
În ce prive ște argumentul biologic, rasa2, Lovinescu respinge în
principiu conceptul esen țialist de ras ă (puritate a rasei), urmându -i pe
Tarde și pe Guillaume De Greef („Plecând de la vechea teorie hegelian ă
a ideii ce se realizeaz ă în civili zații succesive”, unii filosofi „au împins
sociologia spre studiul psihologiei colective a popoarelor”, f ăcând, cum
spune De Greef în Le Transformisme social , „«din ras ă un organ în
serviciul unei idei, pe c ând în realitate, rasele sunt mai degrab ă
formațiuni derivate, rareori pure și din ce în ce mai subordonate
formelor sociale superioare, ca în Statele Unite [ …]»” – apud IC, 316)

1 Deși, așa cum am semnalat și în cazul a șa-zisei „plasticit ăți” sau permeabilit ăți
la nou constatate de Lovinescu în rândul claselor superioare, iner ția sufletului
rural ar putea fi mai bine explicat ă prin cauze economice: doar posibilitatea de
a dobândi o educa ție asigur ă permeabilitatea intelectual ă.
2 Concept cu o istorie complicat ă în secolul al XIX -lea, de la Hegel și de la p ă-
rintele rasismului, Gobineau, la mai modera ții Renan și Taine, și de la accep ția
nebulos -romantic ă de națiune, la aceea cu preten ții științifice din studiile
livrate de anatomi ști, frenologi, criminologi etc., ale c ărei consecin țe nefaste
s-au simțit în secolul urm ător. Des invocat (nu și des confirmat) de Lovinescu,
Gustave Le Bon și-a legat multe dintre teorii de conceptul de ras ă, utilizat în
variație liberă cu acela de popor sau de grup etnic; Lovinescu însuși pare să
derapeze la un moment dat spre „rasism” când vehiculeaz ă sintagma „rasele
inferioare” ( IC, 317), probabil sub impactul lui Le Bon, care distinge între rase
inferioare și rase superioare (vezi cap. „Ierarhizarea psihologic ă a raselor ” din
Legile psihologice ale e voluției popoarelor ), însă nimic din g ândirea lovinescian ă
nu aderă la radicalitatea perspectivei lui Le Bon, rasa fiind pentru Lovinescu
mai mult un argument conjunctural.

Teodora Dumitru
86
contra lui Gustave Le Bon, care maximizeaz ă peste tot importan ța rasei.
Lovinescu alege s ă păstreze totuși acest esen țialism e tnic de provenien ță
hegeliană și tainiană atunci c ând vorbe ște de spre esența noastră latină
sau de spre „formula rasei” de la care ne -ar fi „ab ătut” secolele de
influență orientală. Formule ca „specificitatea adev ărată a poporului
român”, „elementul fix al rasei”, „continuitate etnic ă ideală” sunt mai
aproape de Hegel decât de Tarde. De altfel, esen țialismul etnic devine
un argument eficient chiar în combaterea tradi ționalismului: așa-numita
„tradiție” invocată de tradiționaliștii români n -ar fi reușit, cred e Lovi –
nescu, să exprime „specificitatea adev ărată a poporului”, „ab ătându-l” –
adică relativizând adev ărul despre rasa lui – fie spre Orient ul ortodoxist ,
fie spre Occidentul anglo -saxon. Bref, esen țialismul etnic (pro -latinist și
pro-franc ez, antiorient al, anti -rus, anti -ortodoxist) ajut ă la deconstruirea
„erorii” romantice a tradi ționalismului, f ăcând din „contactul cu
Apusul” (recte cu Franța) un prilej de „reluare a adev ăratei continuit ăți
etnice și ideale”, c ăci „[î]n veacul și de la locul nostru, lu mina vine din
Apus: ex occidente lux !” (IC, 13). Iar a ntagonismul de natură etnică prin
care „francez” se opune lui „german” ilustrează, după Lovinescu, chiar
tensiunea dintre evolu ționismul gradual și etosul revolu ționar: astfel,
evoluționismul german în spiritul c ăruia fusese educat Kog ălniceanu
s-ar opune „radicalismului revolu ționarilor munteni de educa ție fran –
ceză” (IC, 51). (Această perspectiv ă e infirmată însă de faptul că un
teoretician al revolu ției ca Marx era german.)
Cu toate acestea , Lovinesc u se ocup ă serios de invalidarea
pretențiilor lui Gustave Le Bon ( din Lois psychologiques de l ’évolution des
peuples și Histoire de la civilisation des Arabes ) de a reduce totul la ras ă,
atunci c ând argumentul rasei amenin ță să invalideze propria pozi ție
idealistă prin faptul că face din „sufletul popoarelor ” un argument mai
puternic decât „spiritul veacului” : „Când Gustave Le Bon sus ține,
așadar, într-un capitol c ă «instituțiile deriv ă din sufletul popoarelor »,
nu-i putem atribui unei astfel de afirma ții decât o valoare indirect ă. În
marea lor majoritate, institu țiile nu izvor ăsc din «sufletul popoarelor », ci
sunt simple obiecte de împrumut integral; ele se ml ădiază și se adap –
tează apoi progresiv prin ac țiunea «sufletului popoarelor», care le d ă o
individu alitate și, deci, o realitate” ( IC, 309). Contra lui Le Bon și în
folosul propriei teorii a formelor generatoare de fond, Lovinescu trebuie

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
87
să arate că acțiunea institu țiilor asupra fondului rasei sau asupra „omu –
lui social ” nu e totu și inutilă: „Englezul poate fi individualist și france –
zul poate fi etatist; în cadrele acestor date etnice r ămâne un loc larg
pentru ac țiunea institu țiilor politice. Dac ă nu atacă sufletul omului în
structura lui ancestral ă sau îl atacă imperceptibil, ele exercit ă o influen ță
indiscutabil ă și relativ rapid ă asupra omului social , singurul de care ne
ocupăm aici. [ …] Moravurile publice, virtu țile sociale evolueaz ă și se
mlădiază, așadar, prin institu ții” (IC, 317), fiindc ă „de-am nega rolul
instituțiilor asupra vie ții sociale, ar însemna s ă negăm principial posibi –
litatea oric ărui progres ” (IC, 318). (Negând c ă „societățile nu se f ăuresc
prin legi juridice ”1, cum considera Le Bon, Lovinescu risca să fie situat ,
în logica acestuia, de aceeași parte cu sociali știi: „Din nefericire, cel puțin
în Franța, credin ța în puterea magic ă a statului este, de la Revolu ție
încoace, încă foarte răspândită chiar și printre oamenii instrui ți. Este
visul sociali știlor și chiar al tuturor partidelor”2.)
Rasa devine, în acest sens, for ța care produce adaptarea (diferen –
țierea) în raport cu pasul prim al imita ției integrale propagate în virtutea
supra -naționalului „spirit al veacului ”: „acțiunea rasei se desf ășoară,
mai ales, în asimilarea imita țiilor și refractarea lor prin structura ei
etnică. Adaptar ea fondului și a formei se realizeaz ă printr -un dublu
proces în sens contrar: procesul scoborârii formei la fond, din nesoco –
tirea ei, proces mult mai u șor, pe care l -au constatat to ți dușmanii forma –
ției civiliza ției noastre și, al doilea, procesul cre șterii fondului la form ă,
mult mai încet și aproape invizibil ochiului contemporanilor, pe care tra –
diționaliștii îl contestă” (IC, 318). Modul în care prive ște Lovinescu ra –
portul dintre factorul etnic (chiar în varianta radical -esențialistă) și acțiu-

1 Gustave Le Bon, Legile psihologice ale evolu ției popoarelor , op. cit ., p. 151.
2 Ibid. În privin ța afinității relative a lui Lovinescu cu g ândirea lui Gustave
Le Bon, trebuie men ționat și faptul divers c ă Lovinescu pl ănuise, concomitent
cu lansarea edi ției rom ânești, editarea în Fran ța a Istoriei civiliza ției rom âne
moderne , proiect în vederea c ăruia îl contactase chiar pe Le Bon. Acesta îi
trimite îns ă o scrisoare de refuz, a c ărei primire este înregistrat ă în jurnal ul
criticului pe 3 decembrie 192 5 (vezi Sburătorul. Agende literare , vol. I (1923 –
1926), edi ție de Monica Lovinescu și Gabriela Om ăt, Editura Minerva,
București, 1993, p. 164: „Vine scrisoarea de refuz al [sic!] lui Gustave Le Bon
cu privire la ed. franc. a Ist. civiliz. rom .”).

Teodora Dumitru
88
nea i nstituțiilor (formelor) nu poate fi sintetizat mai fericit de atât: „exis –
tă un suflet rom ânesc format de ras ă și de împrejurări istorice ”, „[s]tatul
nostru nu tr ăiește însă pe conștiința popular ă de la 1300 ” (IC, 116).
Folosit uneori în variație liberă cu rasa, temperamentul – concept
exploatat anterior de G. Ibrăileanu, în Spiritul critic în cultura româneasc ă,
dar și în alte scrieri1 –, e un subgen psihologic al rasei ( astfel, „[e]xistă,
negreșit, un temperament moldovenesc, contemplativ, tradi ționalist și,
deci, statariu, vis ător, inactual ” – IC, 46, dar rasa, în ansamblu, e latin ă)
folosit ca ipotez ă suplimentar ă în argumentarea imita ției integrale, prin
capacitatea lui de a explica predispozi ția față de schimbare, apeten ța
pentru forme noi de import sa u, dimpotriv ă, natura critic ă, ostilă
inovațiilor. În cazul lui Lovinescu, mai pregnant decât în cel al lui Ibrăi-
leanu, care, ca materialist, d ă o pondere superioară rațiunilor de ordin
economic, temperamentul unui grup social ( în genere rezident al unei
regiuni istorice) explic ă intensitatea imita ției: muntenii, temperamente

1 Inspirat probabil de pragmatismul lui William James, pentru care tempe –
ramentul joac ă un rol important în actul filosof ării – vezi Pragmatism (1907),
cap. I, „The Dilemma in Philosophy” („Istoria filosofiei este în mare parte o
istorie a ciocnirii temperamentelor umane”, Pragmatism , ed., introd. Bruce
Kuklick, Hackett Publishing Company, Indianapo lis, Cambridge, 1981, p. 8),
dar și anterioara lucrare în dou ă volume Principles of Psychology (1890). Polii
temperamentali „ra ționalist” (devotat ideilor și principiilor abstracte) și „em –
pirist” (realist, pozitivist) din gândirea lui James ( op. cit. , pp. 9-11) corespund
prototipurilor lovinesciene de muta ționist (revolu ționar, intelec tualist) și
evoluționist (conservator, reac ționar). James se num ără printre referin țele lui
Ibrăileanu, dar nu și printre ale lui Lovinescu, ceea ce denot ă faptul că influ –
ența s-a produs fie pe o filier ă franceză afină gândirii filosofului ame rican,
prin confundarea conceptului de temperament cu acela de rasă, mult mai
prezent în mediul francofon, fie direct prin lucrarea Spiritul critic… a lui
Ibrăileanu. Antimaterialismul viziunii lui James și interesul lui pentru capa –
citățile constructive ale min ții umane convenea u mai bine perspectivei
idealist -intelectualiste a lui Lovinescu decât abord ării materialiste a lui
Ibrăileanu, unde determinismul economic și social primeaz ă. Totuși, efortul
lui James de a p ăstra locul religiei și ideea finalist ă de sens al vie ții într -o lume
științifică invadată de spectrul arbitrariului existen ței deschis de teoria
darwinian ă a selecției naturale (pentru James o abordare a vie ții ce exclude
spiritualitatea neputând fi ra țională sau științifică) nu contamineaz ă
idealismul lovinescian, care r ămâne raționalist, nu și religios.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
89
energice, imit ă mult și necritic, moldovenii, temperamente statice ,
pasive , sunt mai pu țin (pre) dispuși să împrumute și mai selectivi.
Temperamentul sau factorul moral -psihologic devine, prin urmare, un
ingredient important în respingerea teoriilor determinist -materialiste1 și
în susținerea teoriei formelor generatoare de fond („Ne ținând seama de
factorii morali, materialismul istoric nu ține seam ă nici de factorul
esențial al rasei ” – IC, 78), marxismul, ca și religiile sau limbile , „defor –
mându -se” sub ac țiunea diferen țiatoare a rasei/ temperamentului
(IC, 306 -309). În această lumină, eșecul mișcărilor moldovene ști cu
caracter revolu ționar de dinainte de 1840 și de la 1848 cap ătă o dublă
explicație: mai întâi, insuficienta p ătrundere a ideologiei franceze; c ând
insuficienta p ătrundere a ideologiei franceze nu mai e un argument (de
vreme ce p ătrunsese în Muntenia), se invoc ă argumentul frenator al
tempera mentului. În caz ul muntenesc, temperamentul este, la
Lovinescu, factorul care explic ă, de o manier ă circulară, pătrunderea
ideologiei franceze: aceasta intră în sfera dezbaterii publice pentru c ă e
ajutată de temperamentul mobil muntenesc, iar temperamentul mobil
muntenesc e confirmat de apeten ța pentru ideologia francez ă.
Rasa, temperamentul și importul de ideologie compun, a șadar, un
cerc vicios, par a se legitima reciproc: ideile pa șoptiștilor nu sunt revolu –
ționare pentru c ă așa impune fondul socio economic autohton (cum
susțineau Ib răileanu și Zeletin), ci pentru c ă psihozele sunt în sine
contagioase (cum opina Le Bon) și, mai mult decât atât, pentru c ă
muntenii au un temperament mai flexibil și mai influențabil („pa șop-
tismul muntean, el n -a ieșit din interesul de clas ă, ci din alto irea unei
ideologii creatoare pe un temperament politic mult mai activ și mai
mobil” – IC, 36). Rasa ori temperamentul acționează deci înaintea sau în
locul luptei de clas ă (ca argument social), dar și în locul economicului:
din bagajul Revolu ției Franceze penetreaz ă mai întâi ideea na țională
(logic dependent ă de latinitate, dar și dincolo de logic ă, câtă vreme
„instinctul na țional nu -i din ordinea lucrurilor ra ționale” – IC, 105),
restul urmând a se realiza pe parcurs.
Rasa și temperamentul devin , în aces te condiții, argumente știin-
țifice ad hoc , invocabile când teoria de ansamblu (imita ția, sincronismul,

1 Z. Ornea constatase la Lovinescu înlocuirea argumentului social sau al clasei
cu acela de temperament ( IC, XXV).

Teodora Dumitru
90
mutația etc.) e contestat ă de pe pozi ții cel puțin egal de științifice. Tem –
peramentul explic ă atât apetența unora pentru formele creatoare de fond
și dezavuarea lor de c ătre alții, cât și relația cu fondul econo mico -social.
Astfel, boierii revolu ționari liberali ac ționează împotriva interesului lor
de clasă pentru c ă sunt mobiliza ți de ideea na țională, dar se las ă
mobiliza ți de ideea na țională pentru c ă au un temperament activ,
influențabil; în același fel, forțele reacționare sunt iner țiale pentru c ă au
de conservat valori economice, dar și invers, sunt predispuse la
conservarea vechilor valori pentru c ă sunt structural iner țiale. Pe de alt ă
parte, temp eramentul e un argument discontinuu, invocat sporadic și cu
diferite trepte de relevan ță: există, de pild ă, momente în care tempe –
ramentul pare pur și simplu inert sau dezactivat sub ac țiunea „spiritului
veacului”: unde era temperamentul moldovenesc „stata riu și visător”
când marii boieri din divanul Moldovei au votat abolirea privilegiilor,
egalitatea în fața legii ș.a.m.d., în ședința din 25 octombrie 1857? – se
pune întrebarea. Variabila temperamental ă pare , apoi, să nu mai conteze
atunci când apar const rângeri de ordin „obiectiv”: „Deputa ții divanului
moldovenesc puteau fi în mare parte boieri; renun țarea lor la privilegii
nu era însă expresia unei libere determin ări, ci a unui proces al spiritului
public rom ânesc” (IC, 131) , prin acest proces înțelegându-se presiunea
ideologiei apusene generalizate în spațiul public românesc gra ție
demersurilor liberale. Temperamentul r ămâne așadar un argument spo –
radic și ad hoc , utilizat în cazurile când realitatea istoric ă pare a se opune
teoriei preeminen ței ideologi cului sau a formelor generatoare de fond.
Cel mai interesant și în același timp mai contestabil uz al
temperamentului survine când trebuie argumentat ă imaginea disociată
a clasei boiere ști – faptul că unii boieri au „suflete” reacționare, iar al ții
„suflete” revolu ționare – împotriva teoriilo r materialiste care vedeau în
această imagine o consecin ță a dinamicii economice sau a luptei de clasă
dintre marii boieri și boierna șii seconda ți de burghezie. Materiali știi ca
Zeletin o pot explica economic (influen ța capitalului apusean și a bur –
gheziei autohtone emergente) și social (liberalii munteni nu f ăceau parte
din clasa marii boierimi, ci din aceea a micii boierimi și a negustorimii).
Lovinescu reduce aceast ă problematic ă complex ă la gestul pur patriotic
al revoluționarilor liberali de a ac ționa împotriva interesului lor de clas ă.
Dar pentru asta, el are nevoie de un artificiu prin care s ă arate că

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
91
ideologia apusean ă a premers fondului economic și social, iar acesta este
primatul ideii na ționale asupra intere sului de clas ă. În acest sens,
conceptul „irațional” de temperament mobil, predispus la imita ție, al
muntenilor vine să dubleze op țiunea voluntar ă, raționalistă, a liberalilor
de la 1848.
Temperamentul explic ă, deci, pasiunea pentru o id eologie și poate
duce la acțiuni contra interesului de clas ă – e argumentul favorit cu care
Lovinescu îi respinge pe materiali știi istorici. Dac ă însă liberalii
(preponderent munteni) acționează contra interesului lor de clas ă grație
unor imponderabile cvasi -mistice ca patr iotismul și ideea na țională
(„Oamenii revolu ției de la 1848 s -au luptat în numele libert ății și nu a
liberei circula ții a banului, dup ă cum oamenii Unirii au lucrat dintr -un
sentiment patriotic de provenien ță mistică” – IC, 179), conservatorii
(preponderen t moldoveni) o fac doar dac ă sunt constr ânși de condi ții
obiective; la ace știa din urm ă temperamentul nu intr ă în dezacord cu
interesul de clas ă. Rămâne de v ăzut și cât de întemeiat e ste acest
argument: tot eșafodajul idealist se poate nărui, dacă se poate identifica
totuși un interes de clas ă al liberalilor, nu unu l imediat vizibil, sub
aparenta lor acționare împotriva propriului interes de clasă (persisten ța
și agravarea problemei agrare culminat ă cu răscoala din 1907, reprimat ă
de guvernul liberal al lui Dimitrie Sturdza, arat ă că spiritul democratic
al liberalilor români rămăsese în multe privin țe ilustrat doar în teorie și
că patriotismul nu se confunda, în cazul lor, cu lupta pentru libertatea și
egalitatea tuturor cetățenilor din Regat ).

La sfârșitu l acestei sec țiuni unde au fost discutat e bazele științifice
ale g ândirii lui E. Lovinescu, respectiv „legile” sincronismului, critica
teoriei formelor f ără fond, funcția mutației și a revoluției etc. , se poate , în
fine, ridica întrebarea: sunt conceptele științifice de imitație, evoluție în
salturi , mutație argumente în slujba ideologicului sau a politicului, ori
lucrurile stau invers? Ce primeaz ă, în opera lovinescian ă, gândirea
politică sau gândirea abstract ă, filosofarea ? Care cui se subordoneaz ă?
Puter nica impresie de cerc vicios nu permite lansarea unui r ăspuns
ferm. Totu și, niciodat ă nu survine în discursul său impresia c ă politicul
ar putea merge pe un drum divergent de știință, fără susținerea și
confortul vecin ătății cu ea, c ă ar beneficia de legi proprii prin care ar

Teodora Dumitru
92
putea concura sau contrazice felul în care știința imagineaz ă, la un
moment dat, lumea. Lovinescu e universalist, ra ționalist, intelectualist
atunci când avanseaz ă ideea revolu ției ca muta ție și ca formă fără fond;
dar e realist, pragm atic, când respinge principiile prea rigide și abstracte
ale materialismului istoric. Pe undeva, realismul de tip pragmatic,
localist (care spune c ă „reacțiunea” materialist ă, conservatoare sau
tradiționalistă se cramponeaz ă de legi universale fără să țină cont de
diferențele din teren) ajunge s ă coabiteze cu idealismul și cu pasiunea
pentru teorie și legi, așa cum ra ționalistul Lovinescu caut ă uneori suport
în nume și teme c e pun temei pe „mistica” sufletului și a tempera –
mentului . În fun cție de conjunctur ă, pozițiile lui oscilează între volunta –
rismul elud ării unor „legi” (legea evolu ției graduale , de pild ă) și con –
știința determinismului insurmontabil al altora (legea imita ției). Toate
aceste atitudini se sprijin ă însă pe presupozi ții considerate științifice:
Le Bon ar fi mai „avansat” decât Marx , fiindcă a descoperit c ă, pe l ângă
economic, masele sunt guvernate de psihologie, adevăr pe care Marx l -ar
fi ignorat – iar o descoperire în plus e mai mult ă „știință”. Știință
înseam nă, deci, să adaugi la zestr ea cognitiv ă a umanit ății (Gustave
Le Bon pe l ângă Marx), dar și să elimini (misticismul lui Edgar Quinet,
de exemplu , e considerat ne -științific, deși e admis ă valoarea modela toa-
re a religiei). Chiar dac ă Lovinescu alterneaz ă polemic bazele „științi-
fice” de atac, ba de pe pozi țiile idealistului, ba de pe ale realistului, de
undeva, di n spate le întregului e șafodaj argumentativ , se impune profilul
auto ritar al științei.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
93
Valorile stângii lovinesciene

Ornea sus ține că, prin pozi ția exprimat ă în Istoria civili –
zației… , Lovinescu se plaseaz ă „la st ânga” eșichierului
sociologiei române ști interbelice ( IC, XXI) . Afinitatea
intelectual ă și politică pentru familia liberalilor „roșii”, în detrimentul
„albilor” conservatori din a doua jum ătate a seco lului al XIX -lea ar fi
suficientă pentru a -l considera pe Lovinescu, în contextul politic al
epocii, un om de stânga1. Totuși, dacă liberalii vor suferi, c ătre finele
secolului al XIX -lea, sciziunea care -i va opune pe adep ții lui Ion C.
Brătianu grup ării lui C.A. Rosetti organizat ă în Partidul Radical, partid
cu o agen dă marcată de problematici sociale și la al cărui organ, Lupta ,
vor cola bora sociali ști de tipul lui Const. Mille și radicali ca George
Panu, se poate spune, în plus, că Lovinescu a fost un spirit „br ătienist”,
nu rosettist, adic ă un liberal mai mult na țional(ist), decât democrat,
disociat însă de Brătianu în chestiunea evreiasc ă, pe care Lovinescu o
abordeaz ă și la nivel politic, și la nivel cultural cu o deschidere
incomparabil mai mare.
Rostul sec țiunii de mai jos e s ă distingă ce valori apără această
„stângă” lovinescian ă moderată și cum se raporteaz ă liberalismul autoh –
ton2 apud Lovinescu la mo ștenirea Revolu ției Franceze și la democra ție.
Trecând peste informa ția de principiu c ă, în calitate de emanat al
Revoluției Franceze, liberalismul de secol XIX devine pe teren românesc
expresia capitalismului și a ideii na ționale (cu particularit ățile protecțio-

1 În schițele lui Caragiale liberalii sunt numi ți și „colectivi ști” – vezi schița
Politică și delicatețe, apărută în „Epoca”, 13 martie 1897.
2 Lovinescu nu pare a avea rezerve în privin ța existen ței unui spirit autentic
liberal autohton. Filosofia lui p ărăsește aici scepticismul lui Émile Faguet,
pentru care condi ții seculare îndreptaser ă Franța spre etatism, nu spre
liberalism, cu rezultatul tragic c ă „Franța este una dintre cele mai pu țin libere
țări din lume și una dintre cele mai pu țin liberale din univers ” (Le Libéralisme ,
Société Française d ’Imprimerie et de Librairie, Paris, 1903, pp. 307 -340). Z.

Teodora Dumitru
94
nismului și ale politicii „prin noi înșine”) , poziționându -se la stânga
spectrului p olitic, în opoziție cu dreapta conservatoare, dar deosebin –
du-se și de radicali , trebuie v ăzut cum explic ă Lovinescu ascensiunea
liberalilor autohtoni și cum le cau ționează parcursul, în cadrul aceluia și
cerc vicios care întemeiaz ă, în gândirea lui, științificul pe politic și pe
estetic sau viceversa .
Achiziția fundamental ă care a stimulat ideologic crearea civiliza –
ției române moderne ( și implicit a burgheziei), înaintea egalit ății, a
abolirii privilegiilor feudale și a altor inova ții datorate umanismului
francez, este, dup ă Lovinescu, ideea na țională, cu consecin ța Unirii din
1859 . Ideea na țională este premisa și concluzia oric ărui raționament
lovinescian din Istoria civiliza ției…: de la ea pleac ă liberalii pa șoptiști
I.C. Brătianu și C.A. Rosetti și în marja ei se justific ă orice opțiune
politică ulterioară, chiar și cele mai regretabile, de tipul fenomenului
neoiobăgiei incriminat de C. Dobrogeanu -Gherea .
Teoria imita ției a lui Tarde îl îndreptățește pe Lovinescu s ă arate că
era inerent – în logica det erminismului social – ca una dintre marile idei
ale Revolu ției Franceze s ă ajungă și pe teritoriul românesc, inflamând
spiritele în chip mai mult sau mai pu țin rațional. În același timp însă,
felul în care a șază Lovinescu lucrurile creează impresia că eroii de la
1848 au ales în mod deliberat, din vitrina de oferte a Revolu ției Franceze,
tocmai ideea na țională, ceea ce însemna c ă a existat o predispozi ție mai
mult decât temperamental ă pentru o asemenea „marfă”. Patriotismul
le-a orientat liberalilor rom âni alegerea ori, dimpotriv ă, „spiritul vea cu-
lui” i-a făcut patrio ți, înainte de a -i face industria și, negustori sau ban –
cheri? – aceasta este întrebarea.
În orice caz, dintr -un sens sau dintr -altul, aceast ă întrebare nu
poate fi acceptat ă decât în afara ip otezelor de lucru materialist -marxiste,
care văd în patriotism și în ideea na țională instrumente ale capitalului
aflat în căutarea unor pie țe unitare și în același timp diverse, de tipul
mozaicului statelor -națiune1. Ca atare, un aspect central în demonstr ația

1 Nicio deosebire între argumentele lui Zeletin din articolul citat de Lovinescu
(„Revolu ția burghez ă în Rom ânia”) sau din Burghezia român ă (op. cit. ,
pp. 67 -68, 8 5, 136, 152) și cele ale unui Immanuel Wallerstein din The Modern
World -System , vol. IV, sau din mai sintetica Pentru a în țelege lumea : ambii arat ă
că apariția idealului na țional a fost consecin ța evoluției relațiilor de produc ție

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
95
lovinescian ă este negarea încercărilor de a explica , în siaj marxist ,
originile burgheziei române ști și Revoluția de la 1848 ca lupt ă de clasă.
Pentru aceasta, Lovinescu are nevoie de dou ă contraargumente: lipsa
unui capitalism rom ânesc, adic ă a unor relații de produc ție autohtone
care să genereze societatea burghez ă, și inexisten ța luptei de clas ă la te-
melia revolu ției pașoptiste. Ambi ția lui Lovinescu este s ă supraliciteze
argumentul lipsei luptei de clas ă (cu varianta ac ționării împotriva
interesu lui de clas ă) până la a-l extinde și asupra taberei conservatoare; în
puncte cheie ale istoriei secolului al XIX -lea, atât și liberalii, cât și
conservatorii români sunt prezenta ți de el ca acționând împotriva
propriului interes de clas ă.
Revoluție „de im itație”, R evoluția de la 1848 n -ar fi exprimat,
așadar, un real conflict de clas ă (un conflict de jos în sus), n -ar fi fost
opera burgheziei , ci a boierilor liberali (afla ți în conflict de interese doar
cu propria clas ă), și n-ar fi țintit spre viitor, ci spre deja -întâmplatul în
alte părți ale lumii, spre „raționalitatea realului ” vest -euro pean. Procesul
de sincronizare ajunge s ă se confunde astfel , la noi, cu pulsiunea
achizitivă a unui mecanism performant, de ultim ă generație, nu cu flama
revoluției car e aruncă clasele sociale unele împotriva altora , într -o
încleștare plină de riscuri și incertitudini.
Argumentele inexisten ței unui capitalism autohton care s ă pre-
ceadă influența ideologiei umanismului francez și cel al inexisten ței unei

de tip capitalist. Astfel , nașterea burgheziei rom ânești și procesul „de alcătuire
a statului rom ân modern unitar și neat ârnat” s-ar datora „în întregime ex –
pansiunii capitalismului anglo -francez, mai ales a celui englez, în Princi patele
Române” ( Ștefan Zeletin, Burghezia român ă, op. cit. , p. 68), fiindc ă „sistemul
capitalist necesit ă o relație foarte special ă între produc ătorii eco nomici și
deținătorii puterii politice. [ …] Capitali știi au nevoie de o pia ță extinsă (adică
minisistemele sunt prea str âmte pentru capitalism), da r și de o multiplicitate
de state, pentru a putea c âștiga avantaje de pe urma cooper ării cu statele,
profit ând de statele favorabile și ocolind statele ostile intereselor lor. Doar
existența unei multiplicit ăți de state în interiorul diviziunii generale a muncii
asigură această condiție” (Immanuel Wallerstein, Pentru a în țelege lumea …, op.
cit., p. 38). În aceast ă privință, ambii autori explic ă patriotismul ca emana ție a
capitalului. Longevitatea unor structuri argumentative e uneori surprin ză-
toare, chiar dacă nu se poate sus ține cu fermitate c ă realitatea le -a îmbogățit,
între timp, dovezile (Wallerstein n -ar avea de ce s ă apeleze cu mai mult ă
încredere dec ât Zeletin la schemele lui Marx, ar putea spune adversarii de azi
ai marxismului).

Teodora Dumitru
96
lupte de clas ă care să facă posibilă discutarea genezei burgheziei rom â-
nești în termenii agrea ți de determinismul de tip marxist sunt pilonii
viziunii politice din Istoria civiliza ției…, pe care „legea interdependen ței”
și „legea imita ției” îi recomand ă, sub presupozi ția rigorii științifice,
drept realități sociologice indiscutabile.
În privința lipsei relațiilor de tip capitalist în zorii modernit ății
românești, Ștefan Zeletin, care argumentase contrariul în articolul1
invocat de Lovinescu, devine adversarul principal. Nu optica determi –
nistă în principiu e respins ă aici (căci nu altfel dec ât determinist ă e
pretenția lovinescian ă de a deduce na șterea civiliza ției rom âne moderne
din influen ța ideologiei franceze: un determinism ideologic), ci valen ța
ei materialist ă, econom ică, altfel spus, mersul de la fond la form ă, de la
realități spre idei. Un disconfort suplimentar este, pentru Lovinescu,
insistența lui Zeletin asupra universalit ății metodei sale deterministe (în
judecăți de tipul „la noi s -a întâmplat ca peste tot ”), cu alte cuvinte,
refuzul lui de a admite relevan ța contextelor particulare , care, în
anumite faze ale istoriei , ar recomanda extragerea unor state de sub
incidența logicii generale a capitalismului, h ărăzindu -l influen ței altor
„legi”. Legile sincronismului , interdependen ța și imitația, cu efectele lor
(mutația și revoluția) confirmă sau recomand ă, crede Lovinescu, pers-
pectiva idealist ă, a ideii care premerge realitatea; evolu ționismul gra –
dual ar fi, principial, ostil spiritului sincronist și mutaționist. Totuși, ca și
în cazul lui Dobrogeanu -Gherea, determinismul evolu ției de la fond la
formă nu exclude la Ștefan Zeletin , dimpotriv ă, în anumite secven țe
demonstrative chiar justifică evoluția în salturi, adic ă sincronizarea. Însă
modurile în care evoluționismul coabiteaz ă cu saltaționismul la cei doi
materiali ști români diferă fundamental, în așa fel încât devin, pe unele
secvențe, mai apropiate de filosofia „idealistă” a lui Lovinescu: Gherea
acceptă, înaintea lui Lovinescu , dar pe un tipar de gândire comu n, că
formele sociale pot preceda fondul social ; Zeletin , pe de alt ă parte,
acceptă că de la etapa capitalismului mercantil statul român a s ărit deja
în etapa capitalismului financiar, comprimând în deceniile dintre 1829 și
1918 evoluția experimentată de alte popoare în secole2. Determinismul

1 Și, desigur, in extenso în lucrările apărute dup ă aceea, Burghezia român ă –
originea și rolul ei istoric (1925) și Neoliberalismul (1927).
2 Vezi Burghezia român ă, op. cit., pp. 24, 51 -52, 99.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
97
economico -social și habitudinea punerii problemei de la fond la form ă
sau de la realit ăți la idee n -a exclus, a șadar, în gândirea celor doi
materialiști , Gherea și Zeletin, ipoteza evolu ției în salturi , care, așa cum
s-a dovedit, nu era legat ă de temeiurile unei g ândiri „idealiste”.
Diferențele – faptul că Zeletin nu admite felul „nemarxist ” în care
imagineaz ă Gherea c ă s-a făcut saltul, adic ă prin anticiparea formelor
asupra fondului – îi aduc, spuneam, pe cei doi mate rialiști mai aproape
de Lovinescu , decât unul de celălalt. Acceptând, în anumite cazuri,
preeminen ța formelor asupra fondului, Gherea devine , conform logicii
lui Zeletin, „idealist” , adică un marxist reac ționar; însă și filosofia lui
Zeletin se apropie de a lui Lovinescu1, despărțindu -se totodat ă de a
lui Gherea, în măsura în care metoda materialist ă a lui Zeletin ajunge s ă
susțină aceleași concluzii ca acelea derivate din metoda „idealistă” a lui
Lovinescu: rolul constructiv al burgheziei autohtone, calit atea ei de
„sens al istoriei” contemporane etc. Nu în ultimul rând, Lovinescu și
Zeletin ajung s ă împărtășească plenar „idealismul” echival ării demo –
crației și al libert ății cu filosof ia burghez ă prin excelen ță, neuitând nici
de utilele strategii de justif icare ad hoc a contextelor în care democra ția și
avansul burgheziei pe scena economico -politică păreau ajunse la un
divorț irevocabil.
Dar să revenim la cele dou ă argumente prin care deterministul
ideologic Lovinescu consider ă că poate respinge cu succes determinis –
mul economic, atât în varianta sus ținută de Zeletin, c ât și în varianta
socialiștilor autohtoni. Așadar, nu capitalismul franco -englez , dornic „de
a se răzima, în expansiunea lui, pe un stat unitar și independent ”
(IC, 14), nici „agrarienii come rcializanți” n-ar fi „agenții principiilor
liberale din preajma anului 1848 și 1856” ( IC, 16), cum credea Zeletin,

1 Deși refuză de plano teoriile imita ției (boierii liberali credeau în mod ero nat că
imită Franța, neav ând, în schimb, con știința proceselor economice reale care
stăteau în spatele ini țiativei lor – ibid., p. 63, altfel spus, erau gândi ți de istorie,
nu gândeau ei istoria), Zeletin recunoa ște la un moment dat c ă ideile
Revoluției Fr anceze au ajuns la noi înaintea condi țiilor economice, dar c ă
ideile liberale nu au avut, în faza lor precapitalist ă, un caracter democratic real
și că democra ția s-a instaurat odat ă cu relațiile economice de tip capitalist
(ibid., pp. 56 -57). Pe parcursul demonstra ției, relația dintre democra ție și
capitalism e mult nuan țată, Zeletin admi țând slaba lor compatibilitate în
fazele incipiente ale capitalismului.

Teodora Dumitru
98
aplicându -l la literă pe Marx aici, la gurile Dun ării („În noua organiza ție
politică [din Țările Rom âne], formele capitalismului s -au desfășurat
după toate normele indicate de teoria materialismului istoric ” – apud
IC, 17). Proletariatul și țărănimea noastră n-au fost, pe de alt ă parte,
cooptate la cauza burghez ă, revoluția făcându-se de către elite în folosul
celor mul ți, indiferent de clas ă, nu de jos în sus, cum cereau Marx și
evoluționiștii graduali. Pentru a susține acest punct de vedere ,
Lovinescu nu face economie de mijloace, concluzia e unic ă, dar retorica
ei, diversă: el vorbe ște de „ [p]rezența contestabil ă în revoluția pașoptistă
a un ui capi talism național” (IC, 80), crede c ă „[e]xistența unui capitalism
nu este, însă, deloc dovedit ă”, de vreme ce însuși Dobrogeanu -Gherea ,
„cel dintâi teoretician al marxismului, o contesta ” în Neoiobăgia (IC, 81).
Imitația integral ă, de pe teren soci ologic , și mutaționismul importat din
jargonul biologist sunt martorii științifici ai concluziei de ordin politic
conform c ăreia „[i]deologia pa șoptistă nu este […] expresia unui capita –
lism național, despre care nu putem afirma nimic: non entis nulla sunt
praedicata . Elementele burgheziei noastre n -au putut ajunge în două
decenii o for ță revoluționară. Undă îndepărtată a revoluției franceze,
burghezia nu reprezenta revendic ări de clas ă proporționale cu
dezvoltarea și forța ei reală” (IC, 82) , și asta fiind că ideile ( în cazul de
față, „principiile liberalismului ”) au „o forță de penetra țiune mult mai
mare; pentru a se propaga, nu le trebuie, de altfel, existen ța unui
substrat economic ” (IC, 76). Ca atare, „[o]rice realitate ar reprezenta deci
capitalismul în principiu, la noi n -o mai reprezint ă; societatea noastr ă s-a
format prin imita ție, și nu prin elabora ție lentă. Capitalismul n -a mai
avut timpul s ă-și desfășoare acțiunea creatoare. Revolu ția ideologic ă l-a
precedat ” (IC, 179). În aceste condi ții, „ideea Unirii a ap ărut înainte ca
noi să fi intrat în sfera capitalismului apusean ”, iar Marx e r ăsturnat
înapoi în Hegel: „În Conven ția vamală dintre Muntenia și Moldova de la
20 iulie 1835, ca și în Uniunea vamal ă de la 30 ianuarie 1847, d. Zeletin e
înclinat s ă discearnă principiile generatoare ale Unirii. Noi r ăsturnăm
raportul: în aceste acte vedem realiz ările parțiale ale unei idei în
acțiune” (IC, 104); „Revolu ția ideologic ă a fost urmat ă de o revolu ție
economic ă. Ion Br ătianu e adev ăratul creator al burghe ziei rom âne”
(IC, 117); „ în condițiile de dezvoltare a poporului nostru, ideologia
socială a anticipat asupra factorilor economici. Revolu ția a scoborât și

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
99
aici de sus în jos, prin ac țiunea câtorva, și, venind sub forma teoretic ă a
libertății, s-a insinua t, fără să reușească de altfel, în raporturile econo mi-
ce pentru a le dizolva și a le reface dup ă cerințele capitalismului mo –
dern. De ar fi plecat din jos în sus, adic ă de la realit ăți, revoluția ar fi
izbutit” ( IC, 177)1. Problema pe care nu reu șește s-o contracareze con –
vingător „idealismul ” lovinescian este chiar materialismul salta ționist al
lui Zeletin: ac țiunea ideilor creatoare de realit ăți e îndeplinit ă, în viziu –
nea acestuia , de acțiunea capitalului str ăin (invazia „expe rienței stră-
inilor”), dar nu la nivel ideolog ic, ci strict la nivel economic. Iată o
explicație cel pu țin la fel de bun ă ca importul de idei pentru a lămuri
misterul saltul ui realizat de societatea noastră în prima jum ătate a
secolului al XIX -lea. Dar Zeletin n -are nevoie s ă invoce, cum crede
Lovinescu, teza existen ței unor for țe revoluționare autohtone (burghezo –

1 Surprinde, în lucrarea altminteri nelipsit ă de calități a Monei Mamulea,
neglijența decod ării poz iției lui Lovinescu fa ță de capitalism: „Aspirațiile
naționale care au b ântuit țările europene sunt, dup ă Lovinescu, opera
capitalismului. În spatele unirii Principatelor nu se afl ă altceva dec ât
expansiunea capitalismului francez și englez, cu nevoia lui de a se sprijini pe
un stat unitar și independent ” (Dialectica închiderii și deschiderii în cultura
română modernă, op. cit ., p. 259, cu trimitere la Istoria civiliza ției române moderne ,
ediția princeps, din 1924 -1925, vol. I, p. 27). Ideea e întărită pest e câteva
pagini: „Sentimentul na țional și sentimentul libert ății individuale s -au
dezvoltat organic din nevoile capitalismului. Cum capitalismul și nevoile lui
nu sunt un produs al culturii române, str ăin de acesta din urm ă este și
naționalismul. Lovinescu se oprește aici” (ibid., p. 261). În realitate, acest pasaj
din Istoria civiliza ției… nu exprim ă poziția lui Lovinescu, ci rezumarea tezelor
lui Zeletin din articolul citat, reluate în Burghezia român ă, teze la care
Lovinescu î și propune s ă se raporteze p olemic: „Fără a tăgădui […]
însemnătatea, în unele privin ți, a acțiunii factorilor economici, vom dovedi, în
procesul forma ției noastre, anticiparea influen ței ideologiei sociale asupra
influenței capitalismului apusean. Dezvolt ându-se t ârziu, capitalismul
național n -a avut nici un rol în epoca eroic ă de renaștere a poporului rom ân;
numai dup ă 1866 se poate vorbi de o burghezie cu anumite tendin țe de clas ă
și de acțiune politic ă” (IC, 27). Dac ă Lovinescu ar fi crezut c ă aspirațiile
naționale sunt opera capit alismului , ar fi împărtășit cu Zeletin perspectiv a
materialist -marxistă, i.e. de la fond la form ă, asupra originii burgheziei
autohtone , fapt care n -ar mai fi necesitat efortul autoarei de a analiza , așa cum
a făcut -o, „cea dintâi critic ă consistent ă la ce ea ce a intrat în istoria ideilor
rom ânești ca «teoria formelor f ără fond»” (Mona Mamulea, op. cit ., p. 159).

Teodora Dumitru
100
proletare) pentru a argumenta avansul capitalismului pe scena p rinci pa-
telor române (dimpotriv ă, așa cum se va vedea mai jos, ca bun deter mi-
nist, Zeletin face din cr istalizarea claselor sociale un efect al capitalis –
mului, nu invers, din economic un efect al factorului social ). Unicul
motor de care au nevoie pentru a fi confirmate tezele din Burghezia
română este ajungerea țărilor rom âne în raza de interes a capitali smului
global . De altfel, modul în care Zeletin explic ă insuccesul Revoluției de
la 1848 – ca un eșec al necrista lizării claselor sociale, nu ca un e șec al ca –
pitalismului în sine – arată că „realitățile” pe care le invocau Lovinescu
și Zeletin nu erau ac eleași: primul se refer ă preponderent la realit ăți
sociale, l a clasele favorabile revolu ției burgheze , care, neexistând sau ne –
fiind suficient conturate la 1848, ar fi demis și perspectiva determinis –
mului economic , cel de -al doilea are în vedere realit ăți economice spe ci-
fice capitalismului timpuriu , eșecul revolu ției fiind echivalat cu un eșec
al idealismului boierilor revolu ționari, inapți să discearnă fazele diferite
ale capitalismului de la noi și din Apus , care produc realit ăți sociale
diferite – de unde iluzia pa șoptiștilor că pot face revolu ție burghez ă fără
a-și asigura sprijinul organizat al maselor de muncitori și de țărani1.
Referitor la al doilea argument din bagajul materialist -marxist,
lupta de clas ă2, Lovinescu are și aici o opinie la fel de fermă (divers
arborată, însă mai puțin divers documentat ă): ev enimentele care au
culminat cu R evoluția de la 1848 și care au asigurat apoi avansul
burgheziei pe scen a socio politică a Țărilor Rom âne nu au avut la baz ă
un conflict social sau de clas ă, ci, dimpotriv ă, o ridicare la consens

1 Vezi Burghezia român ă, op. cit., pp. 57 -64.
2 Totuși, lupta de clas ă care ar fi asistat impunerea burgheziei pe scena
sociopolitic ă nu e interpr etată întotdeauna sub auspicii belicoase ori de
conflict deschis – vezi Reinhart Koselleck, Critică și criză. O contribu ție la pato –
geneza lumii burgheze [1959], traducere de Maria -Magdalena Anghelescu, pre –
față de Claudiu Gaiu, Editura Tact, Cluj -Napoca, 2013, cap. II: avansul bur –
gheziei s -ar fi realizat incognito , prin institu ția secretului exersat ă în subte ra-
nele organiza țiilor masonice; între monarhismul de tip feudal și burghezie n -a
avut loc o lupt ă deschisă, substitu ția s-a realizat în urma unei a parente coa –
bitări și chiar printr -un recul strategic al burgheziei. Koselleck vorbe ște de
„puterea in directă” și de „efectul politic indirect” al burgheziei, de „preluarea
indirectă” a puterii de c ătre aceasta, de „întoarcerea pe ascuns împotriva
statului” etc.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
101
(„armonizare ”) a energiilor sociale de diferite facturi și chiar o ac ționare
împotriva interesului de clas ă (întâi din partea elitei liberale, iar apoi –
sub constr ângerea circumstan țelor – și din partea elitei conservat oare).
Inexisten ța conflictului de clas ă e argumentat ă în felul urm ător.
Lovinescu nu consider ă că mișcările cu resorturi preponderent
sociale pot fi considerate în legătură cu R evoluția de la 1848. De unde
repetate le lui încercări de a respinge ideea c ă la baza burgheziei autoh –
tone se afl ă evenimente și grupări anterioare afirm ării elitei liberale via
influența francez ă în contextul R evoluției de la 1848, evenimente și
grupări precum R evoluția lui Tudor Vladimirescu (1821), mișcarea căr-
vunarilor (1822 ) ori așa-numita Partid ă Națională, anterioar ă sciziunii
care a semnat actul de na ștere al partidelor liberal și conservator1. Doar
grupul elitei liberale izolat de restul politicienilor prin asumarea ideo-
logiei franceze ar sta , după Lovinescu, la origini le civiliza ției române
moderne. Iar acest spirit izola ționist și discontinuist delegat liberalilor ,
vizibil în încercările sale de a separa ac țiunea revoluționarilor de la 1848
de orice posibil ă relație cu mișcări anterioare și, ca atare , de a le rezerva
în integralitate meritul f ăuririi statului rom ân modern , este în deplină
concordan ță cu opțiunile lui Lovinescu din sfera științei (mutaționismul)
și din sfera sociologiei (imi tația integrală, teoria formelor generatoare de
fond). Hugo de Vries și Tarde su nt reperele științifice care confirmă rolul
istoric avut de Ion C. Br ătianu și de liberali în zorii modernit ății româ –
nești. Dar teoria genezei burgheziei române ști fără luptă de clasă – prin
armonizarea intereselor divergente – e o descriere ambigu ă. Pe de o
parte înseamnă că civilizația român ă s-a construit prin meritul tuturor
păturilor sociale și al tuturor partidelor: „ Învăluindu -se în însăși ideea
națională, liberalis mul revo luției franceze a c âștigat în putere de pene –
trație; nu era at ât vorba de o prefacere social ă și de schimbarea unui

1 Vezi refuzul de a vedea o continuitate între mi șcarea lui Tudor Vladimirescu și
Revoluția de la 1848. Neputând identifica influen ța ideologiei Revolu ției
Franceze asupra mi șcării lui Tudor Vladimirescu și rămânând doar cu
cauzalitatea social ă (drept pentru care Revolu ția de la 1821 ar fi doar „lupta
izolată și fără ideologie a unor asupri ți împotriva asupritorilor ” – IC, 28), Lovi –
nescu îi contest ă calitatea de verig ă în raport cu revolu ția pașoptistă (motiv
suficient de solid pentru Z. Ornea de a scoate în relief viciile „apriorismului
ideologic” lovinescian – IC, XXIII -XXIV).

Teodora Dumitru
102
raport de clase, ci de crea ția unei patrii; liberalismul s -a confundat, a șadar,
cu libertatea și cu pa triotismul. […] Acestei asocia ții naționale i s -a datorit,
probabil, participarea la revolu ția pașoptistă a un or elemente pe care
interesul de clas ă ar fi trebuit s ă le împiedice de a conlucra cu oamenii
noi; Gole știi, Crețuleștii, Ghicule știi, C âmpinenii nu erau «boiernași
comercializa ți», ci mari boieri, iubitori de țară și oameni de cultur ă
apuseană; rezultatul cel mai evident al libera lismului fiind realizarea
ideii naționale, ei au trebuit s ă lupte pentru ea în cadrele revolu ției
sociale. Prin aceast ă suprapunere, revolu ția n-a fost, deci, opera ex –
clusivă a unei clase – și cu at ât mai puțin a «boiernașilor comercializa ți»,
având un caracter na țional, ea s -a înfăptuit prin ac țiunea convergent ă a
unor energii de prove niență deosebită; chiar și după ce s-a precizat în
mintea c âtorva ca o revo luție burghez ă, ea a continuat s ă rămână
încătușată în formula id eii naționale; necesitatea de a realiza cu orice
preț statul rom ân a dominat, de altfel, și în alte împrejurări problema
instituțiilor sale [ …] Școala re voluției a fost deci școala ideii na ționale și
apoi a Unirii ” – IC, 83 ( subl. m., T.D. ). Principala țintă a acestei senten –
țioase sinteze e materialistul Zele tin, care la originile bur gheziei noastre
găsise mica boierime agrariano -comercial ă1, dar în plaja viza ților intră și

1 Pentru Zeletin, tab ăra „puțin numeroas ă de agrarieni p ătrunși de spiritul
negoțului a alc ătuit singura for ță revoluționară, căreia îi datorim cl ădirea edifi –
ciului nost ru social modern pe ruinile celui vechi. [ …] Astfel clasa burghez ă
rom ână nu e dec ât forma ultim ă pe care a luat -o micul grup al boierilor
comercializan ți, în procesul lor de necurmat ă prefacere de -a lungul veacului al
XIX” (Burghezia român ă, op. cit. , p. 54, subl. autorului ). Dacă în cele mai multe
cazuri, determinismul lui Zeletin se suprapune peste marxism (sub teza
predilect ă că „la noi” capitalismul s -a instalat „ca peste tot în lume”, cazul
rom ânesc nefiind o excep ție sau un caz special al evoluției „de la fond la
formă”), în situația antagonismului dintre marea și mica boierime autohton ă,
Zeletin refuz ă decodarea procesului de generare a burgheziei de la noi în
termenii luptei de clas ă imaginate Marx: „Cea mai turbure latur ă în dez vol-
tarea burghezie i noastre e ne îndoielnic prefacerea clasei st ăpânitoare. Turbure
în sine, înfățișarea acestui proces a fost întunecat ă încă mai mult prin intro du-
cerea fără critică a teoriei marxiste a luptelor de clas ă. S-a vorbit și la noi pân ă
la satura ție de o lupt ă între burghezie și boierime, și aceasta pentru l ămurirea
unei perioade istorice c ând țara noastr ă nu avea nici burghezie, nici boierime ”
(ibid., p. 138). Totu și, inexisten ța „luptei de clas ă” în termeni marxi ști nu
exclude, pentru Zeletin, temeiurile deter minismului s ău – al evolu ției de la

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
103
Radu Rosetti, care, în Pentru ce s -au răsculat țăranii? (1907), remarcase o
sciziune în sânul boierimii – marea și mica boierime – existentă încă din
secolul al XVII -lea (IC, 35) . Pe de alt ă parte, meritul moderniz ării
civilizației autohtone pare s ă revină exclusiv taberei liberale: ei i se
datorează armonizarea contrariilor, ma i precis spus unifi carea
contrariilor sub zodia unui obiectiv superior intereselor de clas ă, anume
interesul na țional – achiziția cea mai de seam ă din panoplia de m ărfuri a
Revoluției Franceze: „Unul din meritele liberalis mului este, a șadar, de a
fi diso ciat noțiunea de patrie de cea a oric ărui interes de clas ă; de a fi
făcut din ele dou ă puncte fixe în jurul c ărora s -au polarizat, distinct,
forțele păturilor noastre conduc ătoare. Partidul «național » s-a rupt în
două: pe de o parte, partidul privilegiilor , sâmbure al viitorului partid
conservator, cu un punct de sprijin mai ales în Rusia, cu tendin țe
tradiționale și răsăritene; iar de alta, partidul liberal, care, pun ând la
baza patriei egalitatea politic ă a tuturor, a disociat -o de privilegiul de
clasă și a smuls -o din jocul secular al for țelor reacționare din jur. S ăpând
o prăpastie în sânul boierimii din Principate, liberalismul a purificat și a
întărit ideea na țională” (IC,101).
În lumina acestor puneri la punct, Lovinescu r ămâne adversarul
ipotezelor care țin cont de perpetuarea cauzelor sociale fără să aibă la
bază achizițiile ideologice ale Revoluției Franceze: o mi șcare nu poate fi
considerat ă revoluționară, crede el, dacă nu se inspir ă din valorile lui
1789 și mai ales din ideea na țională. Toposul patriotismului ca armo –
nizare a intereselor e ste, de aceea, exploatat frecvent împotriva schemei
marxist -materialiste, care mizeaz ă pe perpetuarea mobilurilor eco-
nomico -sociale: „Nereprezent ând o adev ărată revoluție de clas ă, după
cum susține materialismu l istoric, mi șcarea pașoptistă se desemneaz ă în

fond la form ă – dimpotriv ă, le fortific ă: evoluția claselor sociale e dat ă de
evoluția economic ă; astfel procesul de „transformare a claselor st ăpânitoare”
n-ar fi „decât reflexul social -politic al transform ării ad ânci e conomice: a
procesului de dezvoltare a capitalismului român . De aceea cercet ările noastre
asupra evolu ției economice ne vor da mijlocul de a p ătrunde și evoluția vieții
sociale și politice ” (ibid., p. 139) ( subl. autorului ). Pentru Lovinescu, în schimb,
implauzibilitatea luptei de clas ă în termeni marxi ști (asertat ă într-un jargon
foarte apropiat de al lui Zeletin, pentru care revolu ționarii no ștri erau lipsi ți
de „armata” proletar ă, ibid., pp. 61 -63) echivalează cu debarcarea tezelor
determinismului econom ic sau ale evoluției de la fond la form ă.

Teodora Dumitru
104
sensul unei concilieri incompatibile cu revolu ția de clas ă. Întreaga
Proclama ție [de la Islaz] e plină de spiritul armoniei sociale ”– IC, 70 (subl.
m., T.D .); „revolu ția pașoptistă nu răspundea unei ciocniri de forțe
sociale, unei lupte urmate de pr ăbușiri și de ascensiuni, ci era r ăsunetul
unei ideologii sociale și umanitare, pe care, în genere, n -o reprezentau
cei ce aveau s ă profite de pe urma ei ” – IC, 71; „frunta șii mișcării de la
1848 s -au înfrățit în dr agostea de țară, ce-i făcea să vadă în Rusia și
Regulamentul organic primejduirea na ționalității noastre. Nu i -a unit,
așadar, o comunitate de interese de clas ă, ci una de ideologie na țională”
– IC, 92; C.A. Rosetti a crezut adânc în „suveranitatea poporul ui, în
libertate, în revoluție, în bunătatea omului ” (IC, 90) etc.
Insistența lui Lovinescu în a disocia ideea statului -națiune
(conform redispunerii de for țe de dup ă Revoluția Francez ă) de orice
atingere cu interese social e și/ sau economic e (generate de expansiunea
capitalismului) nu vine din faptul c ă el n-ar fi la curent cu teoriile
deterministe de tipul materialismului istoric , care văd în conceptul de
stat-națiune și de patriotism emanate ale capitalismului; dimpotriv ă, e
familiar cu acest cadru de d iscuție, însă are preten ția de a izola ideea
națională de orice calcul material și rațional (pe care îl delegă, în schimb,
etosului imperialist): „Pe cât e de ne îndoios că imperialismul popoarelor
purcede din nevoia lor de expansiune economic ă, pe at ât e d e
discutabil ă reducerea aspira țiilor naționale la un simplu proces de
circulație a mărfurilor. Instinctul na țional nu -i din ordinea lucrurilor
raționale” ( IC, 105). Caracterul dual -aporetic al revolu ției pașoptiste –
atât rațională (i.e. rezultată din proi ectul unor ideali ști fără bază
materială), cât și națională (aflată mai cur ând în serviciul unei idei
coborâte din sfera misticului și a iraționalului rasei, decât în serviciul
unei idei alimentate de interese materiale) – s-ar datora aceleia și surse
franc eze: „era fatal ca revolu ția pașoptistă să aibă două caractere: pe de
o parte, ea a fost na țională, confund ându-se cu însăși epoca de rena ștere
a poporului nostru, iar pe de alta, a p ăstrat caracterul ra ționalist al ideo –
logiei franceze ” (IC, 66). În acest e condiții, perpetuarea argu mentului
naționalului qua non-rațional sau mistic r ămâne una dintre sl ăbiciunile
aparatului argumentativ lovinescian: acolo unde adversarii săi mate-
rialiști aduc o explica ție coerent ă și falsificabil ă, deci mai solid ă științific
(prezența sau absen ța condițiilor materiale necesare form ării burghe –

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
105
ziei), translarea patriotismului din sfera istoriei și a culturii în cea a
biologicului irevocabil (instinctul) e un pas înapoi pe care Lovinescu îl
evitase atunci când disociase ra țiunile rasei de cele ale statului (IC, 116) .
O probă suplimentar ă care ar sus ține, dup ă Lovinescu, ideea
inexisten ței luptei de clas ă la baza revolu ției pașoptiste este calitatea
demografic ă a revoluționarilor: susținută în primul r ând de elita liberal ă
(și anume de marii boieri, nu de „boiernașii comercializan ți”, cum
credea Zeletin), revolu ția s-ar fi sprijinit abia în al doilea rând „pe
masele urbane, pe tinerime, pe micii func ționari și, mai ales, pe negus –
torime. În acest sens, revolu ția pașoptistă a fost, negre șit, burghez ă”
(IC, 93), fără ca aceasta s ă însemne c ă „revoluția pașoptistă era expresia
unei burghezii reprezent ând o forță socială, ci numai c ă puținele elemente
existente ale burgheziei , ca și întreaga mas ă orășenească, au sprijinit
mișcarea revoluționarilor no ștri pornit ă de sus în jos, pe cale ideologic ă”
– IC, 94 (subl. m., T.D. ). Proletariatul lipse ște din acest peisaj, e șecul
revoluției pașoptiste fiind pricinuit , după Lovinescu, și de faptul c ă
„neav ând în spate o clas ă proletară care să-i ajute, cum ajutase toate
revoluțiile pariziene de la 1789 și până la 1848, revolu ționarii no ștri erau
conducători fără armată” (IC, 16). Până aici, argumenta ția lui Lovinescu
coincide cu a lui Zeletin: revolu ționarii no ștri erau conduc ători fără
armată. Însă nici elementul prezent din abunden ță – țărănimea – n-a fost
„cooptat”1 de liberali, explica ția fiind, în acest caz, calculul strategic al
capilor revolu ției, de favorizare a ideii na ționale cu pre țul am ânării
rezolvării problemei agrare („departe de a ațâța pe țărani împotriva
boierilor, revolu ționarii au c ăutat să ajungă la înfăptuirea împroprie tă-
ririi pe cale de concilia țiune. Înșelându-se, în fața rezisten ței întâmpinate
au dat îndărăt. Acțiunea lor n -a fost, așadar, cum sus ține materialismul
istoric, expresia unui conflict de for țe sociale, ci ecoul unor ideologii
umanitare f ără niciun substrat economic ” – IC, 75). Unde Zeletin vorbea
despre inaptitudinea revolu ționarilor no ștri de a gândi capitalismul și

1 Pentru cooptarea țărănimii la cauza revolu ției burgheze Lovinescu trimite la
Marx via Franz Mehring ( IC, 75). Revolu ția burghez ă (franceză) și cea
proletar ă (exemplul Rusiei lui 1917) sunt similare, crede Lovine scu, prin
strategia coopt ării țărănimii. Diferen ța, în cazul statelor mici, abia devenite
state naționale, ar fi aceea c ă mobilul coeziunii burgheziei cu țărănimea nu e
în primul rând social, ci na țional.

Teodora Dumitru
106
despre fatalitatea de a fi fost ei înșiși înghițiți de logica acestuia, Lovi –
nescu avanseaz ă argumentul patriotismului: țăranii n -au fost „cooptați”,
așadar, nu din inabilitate, ci din calcul în favoarea ideii na ționale .
A vorbi de spiritul conciliator ( i.e. machiavelic) al liberalilor e însă totuna
cu a conchide c ă, am ânând sau dejuc ând un eventual conflict de clas ă,
liberalii au stricat sor ții unei revolu ții autentice, de la fond la form ă și de
jos în sus, în spirit marxist: „Atitudinea revolu ționarilor, dup ă cum știm,
a fost armonizatoare; ei își închipuiau c ă vor rezolva problema agrar ă
numai prin îndemnuri și bună învoire; se îngrijorau, îndeosebi, s ă nu
sperie pe proprietari. În aceste condi țiuni, chiar de ar fi fost cu putin ță,
țăranii n -ar fi putut deveni o armat ă revoluționară” – IC, 93 (subl. m., T.D. ).
În plus , argumentul patriotismului e serios invalidat de lipsa particip ării
(cooptării) țărănimii la revolu ția pașoptistă: dacă „instinctul na țional” e
general uman, cum se explic ă slaba reprezentare a țărănimii în Revoluția
de la 1848 și consistenta reprezentare doar a anumitor elite boiere ști?
Pe de alt ă parte, exist ă momente în care Lovinescu pare a
recunoaște, implicit, existen ța unor conflicte de clas ă: unul între marea și
mica boierime („Antagonismul dintre marea și mica boierime, d e origină
identică, dar cu privilegii inegale, exista încă din veacul al XVII -lea. […]
El n-a luat, însă, forma luptelor politice dec ât în veacul al XIX -lea, sub
impulsiunea ideilor Revolu ției franceze” – IC, 125), altul între clasele de
jos și latifundiar i. Iată ce scrie Lovinescu într-o notă de subsol referitoare
la situația din preajma Unirii din 1859: „ pentru a nu rede ștepta lupta de
clasă în dauna ideii Unirii, divanul ad hoc muntean a avut pruden ța de a
înlătura din discu ție orice chestiune de organiz ație interioar ă [i.e.
probleme de ordin social]. Nu aceea și pruden ță a avut -o și divanul
moldovenesc ” – IC, 106 -107 ( subl. m., T.D. ). Frapeaz ă două chestiuni aici:
în primul r ând, Lovinescu recunoa ște existen ța un ei lupte de clas ă care
trebuia (era prudent !) să fie menținută la stadiul de negare (să nu fie
„redeșteptată”); în al doilea rând, merit ă semnalat ă recodificarea etic ă a
gestului de a întârzia luarea unei decizii sau înfăptuirea unei reforme de
ordin social : delegat ă îndeobște temperamentelor moldo venești (ca
„inerție”), psihologia amân ării e catalogat ă, în cazul divanului muntean
din preajma Unirii, drept „pruden ță” (Într-o interpretare anterioar ă, în-
cercarea de armonizare și aplanare a tensiunilor cu proprietarii latifun –
diari era decodat ă ca nep utință, ca „dare înapoi”, ca nepotrivire a

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
107
ideologiei cu realitatea din teren : „Înșelându-se, în fața rezisten ței
întâmpinate au dat îndărăt” – IC, 75.)
În concluzie, na ționalismul propagat via Revoluția Franceză a
împiedic at (amânat) lupta de clas ă din P rincipate. De stânga sau chiar de
extremă stânga (cum e calificat C.A. Rosetti de Lovinescu, prin prisma
republicanismului său – IC, 90), multe dintre reformele liberale vor fi
totuși votate de guverne conservatoare, în vreme ce de numele unui
guvern liber al se va lega unul dintre cele mai dramatic nedemocratice
momente ale istoriei modernit ății române ști – „rezolvarea” r ăscoalei din
1907 în același spirit al „prudenței” și al „concilierii ” mai favorabil ideii
naționale decât ideii sociale1 (fenomenul r ăscoalei nu e tratat de
Lovinescu decât indire ct, prin ecourile reverberate de acest eveniment în
Neoiobăgia lui Dobrogeanu -Gherea ).

1 Subordonarea oric ăror alte obiective, printre car e și cele de ordin socialul, în
fața argumentului na țional a func ționat ca marc ă a politicii liberale; totu și,
analizând atitudinea diverselor grup ări politice, Sorin Alexandrescu conchide
că ideea na țională ajunge, în contexte critice precum cel al r ăscoa lei din 1907,
un argument nenegociabil și generator de consens politic. Prevalen ța liberală a
naționalului asupra socialului ar fi contaminat, în astfel de momente, întreaga
clasă politică, nu doar pe populi ști, dar și pe sociali știi radicali, care „s -au
distanțat ei înșiși de revolta țărănească”: „Marea Spaim ă a unificat, a șadar, în
1907 nu numai partidele oligarhiei, ci și întreaga clas ă politică, care era
într-adevăr convins ă de primejdia de a vedea pr ăbușindu -se Statul na țional
construit și apărat cu a tâta pasiune încă din 1859. Aceast ă voință a 9% din
populație de a rezista asaltului dat de 91% mi se pare mai semnificativ ă decât
strigătele indignate lansate mai apoi de to ți politicienii. Discursul oficial
construit dup ă 1881 în jurul Statului na țional și al Regelui triumf ă asupra
discursului populist ” („Populism și burghezie ”, în op. cit. , pp. 110 -112). Totu și,
conform altor surse, sociali știi s -ar fi sustras acestui pact ce p ărea să
mobilizeze integral clasa politic ă româneasc ă la momentul r ăscoalei țărănești.
Cazul lui Christian Racovski, de pild ă, folosit de Alexandrescu pentru a
ilustra consensul care ar fi electrizat clasa politic ă în 1907, este mai complicat
decât apare în demonstra ția din „Populism și burghezie ”, socialistul cu origini
bulgare fii nd în cele din urm ă numărat printre „țapii ispășitori” ai răscoalei,
ca instigator ostil cauzei na ționale, pe temeiul unui manifest publicat în
„România muncitoare”, ziar înfiin țat de el, unde solda ților li se solicita s ă nu
tragă în țărani. Racovski a și fost, de altfel, expulzat în vara lui 1907,
permițându-i-se revenirea în țară abia peste patru ani ( cf. Constantin -Titel
Petrescu, Socialismul în România. 1835 – 6 septembrie 1940 , Dacia Traiana,
București, 1940, pp. 195 -198).

Teodora Dumitru
108
Totuși, ferma disociere a interesului na țional de interesul social
sau de clas ă și îndeosebi convingerea lui Lovinescu c ă liberalii au luptat
împotriva propriului interes de clasă se cer privite cu suspiciune.
Trebuie reevaluat ă compozi ția baricadei liberale cu valoare eficient ă în
procesul de schimbare: e ra într-adevăr aceasta format ă preponderent
din mari boieri, cum crede Lovi nescu, ori ponderea micii boierimi și a
păturii intermediare e mai consistent ă decât prezint ă lucrurile Istoria
civilizației… ? Ipoteza concentr ării ei la nivelul elitelor aristocratice e
contrazis ă de istorici ( încep ând cu G. Ibrăileanu1 și Zeletin ) care d eleagă
forțelor revoluționare pașoptiste o componen ță mixtă, de mici boieri
agrarieni, negustori etc., dar și de teorii care leag ă formarea și
consolidarea burgheziei române ști după Unire de discursul unor straturi
sociale intermediare2.

1 Spiritul critic în cultura româneasc ă, op. cit. , pp. 24 -25.
2 Nu numai la sus ținerea ideii na ționale, dar și la crearea burgheziei
participarea populi știlor ar fi fost decisiv ă. Sorin Alexandrescu remarc ă
ponderea discursului avansat de notabili – veriga dintre marea aristocra ție și
clasele de jos – în promovarea valorilor burgheze; astfel, emanciparea țărani –
lor imaginat ă în democra ția rurală a poporanistului C. Stere „nu urm ărește, în
ciuda declara țiilor, transformarea întregului popor în națiune, ci integrarea
controlat ă numai a u nor țărani în națiune. Diviziunea unui continuu,
«poporul », în unități distincte se continu ă prin modelarea acestor unit ăți
conform codului virtu ților burgheze și prin integrarea acestor unit ăți în edifi –
ciul național. […] Discursul populist creeaz ă starea a treia pornind de la starea
a cincea (termenul îi aparține lui Ibr ăileanu) și încearcă să convingă prima și a
doua stare c ă este în folosul lor s ă accepte termenul mediu. Discursul populist
creează lumea burghez ă rom ână” („Populism și burghezie ”, în op. cit., p. 110).
De remarcat, în aceast ă concluzie, perpetuarea schemei idealist -intelectualiste
folosite și de Lovinescu: discursul creeaz ă lumea. Alexandrescu distribuie al ți
actori în rolurile jucate de elita liberal ă în Istoria civiliza ției…, însă cadrul
rămâne în linii mari similar: dac ă nu se poate spune c ă s-a aflat la originile
burgheziei române moderne în calitate de clas ă revoluționară, clasa de mijloc
a demnitarilor, a notabililor și a birocra ților este, totu și, propagatoarea valo ri-
lor burghezo -capitaliste din a doua parte a secolului al XIX -lea – însă prin dis-
cursul ei, nu prin performan țe economice. De altfel, disocierea între o bur ghe-
zie implicat ă în activit ăți economice și o burghezie a demnitarilor și a biro –
craților (o burghezie a cuvântu lui) îl ajută pe Alexandrescu s ă evite impa surile
explicative generate de teorii care se bazau exclusiv pe chestionarea existen ței
unei burghezii economice („de afaceri”) autohtone, ca teoriile lui Dobrogeanu –

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
109
Rămâne de cercetat , apoi, dac ă marii boieri liberali participan ți la
Revoluția de la 1848 , Goleștii, Crețuleștii, Câmpinenii ș.cl., n -au avut
cumva interesul de a -și confunda interesul de clas ă cu cel na țional –
totuna cu a întreba, din nou, cui și la ce folosea ideea na țională –, adică
cea mai atractiv ă inovație adusă de boierii noștri liberali din Fran ța.
Zeletin și, înaintea lui, A.D. Xenopol, în Istoria partidelor politice , nu s -au
ferit să aducă în discuție interesul de clas ă al liberalilor1. În acest sens,
trebuie disc utat dacă nu cumva liberalii au avut și ei un interes de clas ă
drapat în ideea na țională, câtă vreme istoria ne învață că toate clasele
acționează, în anumite momente, împotriva interesului lor de clasă, dar că
pragmatismul, nu idealismul, le îndeamnă spre așa ceva. Iar Lovinescu
arată că nu numai marii boieri liberali au luptat împotriva interesului lor
de clasă, dar că și conservatorii au trecut prin aceea și experien ță când au
votat unanim, în 1857, abrogarea privilegiilor, iar în 1866, Constitu ția
libera lă. Totuși, el nu interpreteaz ă această acțiune a conservatorilor a șa
cum o făcea Eminescu, ca pe un succes („Iat ă o adunare compus ă din
privilegia ți, din boieri, condus ă de vornici, care abrog ă privilegiile,

Gherea și Zeletin. Burghezia exista la noi, d ar era preponderent una a
demnitarilor, arat ă Alexandrescu: „[n]eînsemnătatea burgheziei de afaceri nu
implică deloc, a șa cum s -a crezut și se mai crede încă, neînsemnătatea
demnitarilor și prin urmare ne însemnătatea sau inexisten ța burgheziei în
general. Aceasta a domi nat sfârșitul secolului al XIX -lea în România în ciuda
modestiei sectorului industrial capitalist. Adversarii s ăi, enunțătorii altor
discursuri ideologice, au atacat legitimitatea discursului burghez invoc ând
puținătatea referentului s ău. Ei nu au avut dreptate: for ța discursului burghez
nu venea c âtuși de puțin de la referentul său, ci de la sensul său, de la normele
sale care vorbeau chiar grupurilor care nu erau integrate în circuitul capitalist
al produc ției” (ibid., p. 97). Lumea micilor notabili și a demnitarilor care
clădesc burghezia din cuvinte este, în bună măsură, lumea Miticilor lui
Caragiale (în rândurile c ărora trebuie imaginat, probabil, și Dobrogeanu –
Gherea). Sorin Alexandrescu reu șește aici performan ța de a -i aduce la consens
ideologic pe Lovinescu și pe Caragiale (blamat, în Istoria civiliza ției…, dar nu
numai aici, pentru satirizarea valorilor burgheze), populând schema de lucru
a primului – primatul vorbei asupra faptei, a ideologiei asupra realit ății – cu
personajele celui de-al doilea.
1 Zeletin cataloghează drept „concepție neștiințifică” teoria ac țiunii dezin –
teresate și idealiste care ar fi stat la originile Rom âniei moderne (Burghezia
română, op. cit. , p. 161) .

Teodora Dumitru
110
proclamă unirea Rom âniei, egalitatea cet ățeneas că, despărțirea puterilor
publice […], adic ă toată zestrea constitu țională a Apusului, f ără
prețiosul concurs al patrio ților roșii”1), ci ca pe o capitulare sub
„presiunea ideologiei apusene” ( „mișcarea revolu ționară a produs un
curent de opinie peste care nu se mai putea trece; meritul renun țării la
privilegii nu revine deci «vornicilor » ce o votau, ci, în parte, pionierilor
ce o preg ătise și, în sens mai larg, întregii atmosfere sociale europene de
după 1848. […] meritul e al celor ce au luptat în spiritu l epocii , și nu al
celor ce […] n -au procedat decât prin rezisten țe și capitulări succesive ” –
IC, 131 -132) și ca pe un reformism cu inten ții perverse, de înghețare sub
litera legii a posibilit ăților viitoare de schimbare ( „conservatorii își
făceau din c âștigurile trecutului un dig împotriva amenin țărilor viito ru-
lui” – IC, 204 , căci „[d]ragostea fa ță de țăran [a conservatorilor] se oprea,
firește, în cadrul drepturilor câ știgate prin lovitura de la 1864 sau al îm-
părțirii moșiilor statului; nu mergea pân ă la exproprierea latifundiilor” –
IC, 184). Semnalarea reformismului machiavelic sau pragmatic2 al
conservatorilor în favoarea valorilor Revolu ției Franceze se întâlnește, în

1 M. Eminescu, articol publicat în „Timpul”, V, nr. 165, 2 5 iulie 1880 și tipărit în
volum cu titlul „Conservatorii și libertățile” (reprodus în Eminescu, Opere . III.
Publicistic ă. Coresponden ță. Fragmentarium , ediție îngrijită de D. Vatamaniuc,
prefață de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucure ști, 19 99,
pp. 406 -410). Articolul este citat de Lovinescu ( IC, 131) cel mai probabil dup ă
ediția M. Eminescu, Articole politice , Editura Minerva, Institut de Arte Grafice
și Editură, București, 1910, p. 106.
2 Reformism pe care Sorin Alexandrescu, în studiul „« Junimea» – discurs politic
și discurs cultural ” (op. cit.) îl ridic ă la nivelul unei complexe strategii de pro –
movare a unui grup politic și cultural. De altfel, de și Lovinescu întoarce
argumentul reformismului perfid și forțat al conservatorilor români î n spriji –
nul propriei sale viziuni considerate mai pragmatice, impuse de contextul
particular al României – ca stat în curs de afirmare, c ăruia i se recomand ă nu
evoluția organic ă, ci evolu ția în salturi –, i s-ar fi putut r ăspunde c ă nici în sta –
tele mai avansate, evoluate organic, elitele politice n -au fost scutite de ac țiuni
împotriva interesului de clas ă și că, prin urmare, atitudinea conser vatorilor și,
totodată, atitudinea liberalilor no ștri nu era neap ărat una dictat ă de specificul
cazului rom ânesc . Immanuel Wallerstein arat ă, de pild ă, că „sistemul-lume”
modern a f ăcut ca programul liberal s ă fie deseori pus în practic ă de
„nonliberali ”: de conservatori ca Otto von Bismarck și Benjamin Disraeli sau de
radicali „satisf ăcuți cu reforme limitate” ( Pentru a în țelege lumea , op. cit. , p. 82).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
111
aceeași perioad ă, cu semnalarea dinspre socialiști ca Dobrogeanu –
Gherea1 și G. Ib răileanu2 a strategii lor burghezo -liberale de ameliorare a
situației țăranilor și/ sau muncitorilor , considerate la fel de perfide .
Conservatorii, sociali știi și liberalii ac ționează pe baricade diferite, însă
retorica și sistemul de argumente par comun e și convergent e în ideea
unei false autolez ări, capitul ări, cedări etc. a partidei / clasei adverse în
raport cu propriul interes : conservatorii, sus țin liberalii, nu ac ționează
contra interesului lor dec ât dacă sunt constr ânși; la fel spun despre
liberali so cialiștii, conștienți că, chiar c ând pare c ă lansează măsuri
contrare interesului s ău de clas ă, liberalo -burghezia își respectă propria
logică. Iar d econst ruire a intențiilor și a scopurilor adversarilor este un
tip solid de argumentare în primul rând fiind că descoper ă o rațiune
înapoia unui comportament aparent aberant (tot a șa cum interpretarea
ideii de patriotism în logica expansiun ii capitalismului, cum face Zeletin,
convinge mai mult decât imaginea mistic -iraționalistă a patriotismului
utilizată sporadi c de Lovinescu). Ce mai îndreptățește, în aceste condi ții,
teza lovinescian ă a liberalilor ca singura clasă care va fi ac ționat sincer
împotriva propriului interes?
DEMOCRATISMUL LIBERALILOR ROMÂNI. Luând not ă de
faptul că ideea națională împrumutat ă din F ranța revoluționară, și nu
cauze economice ori sociale, preced ă, în concep ția lui Lovinescu, geneza
burgheziei române și că ea se datoreaz ă în propor ție covârșitoare patrio –
tismului elitelor liberale și strategiei lor de „armonizare” (amânare ) a
conflictel or de clas ă, trebuie cercetat și destinul altor idei exportate de
umanismul francez pe teren românesc în contextul R evoluției de la 1848.
Una dintre ele, de o importan ță imediat secundar ă ideii naționale, este
pentru Lovinescu democra ția sau spiritul egali tar, care, al ături de liber –

1 Vezi Neoiobăgia (1910).
2 Vezi seria „Burghezism incon știent”, ap ărută în 1892, în mai multe numere din
„Munca”, unde e tran șată amănunțit strategia pe care trebuie s -o adopte
socialiștii pentru a nu c ădea în cap cana politicilor burghezo -liberale aparent
favorabile lor și pentru a le fructifica în vederea „r ăsturnării” burgheziei
(„deși în interesul burgheziei este neinterven ționismul «laissez faire, laisse z
passer », totuși mare parte din burghezie, tot din intere s, este interven ționistă”,
„Burghezism incon știent”, în „Munca”, nr. 28, 30 august 1892; reprodus în
G. Ibrăileanu, Opere , ed. cit., vol. 5, op. cit. , p. 507).

Teodora Dumitru
112
tate, ar constitui tandemul victorios, nu însă și lipsit de paradoxuri, al
moștenirii lui 1789.
Am mai amintit faptul că, pe urmele lui Faguet (Le Libéralisme ,
La politique comparée de Montesquieu, Rousseau et Voltaire ), Lovine scu de –
tectase unele „contradic ții” ale Declarației Drepturilor O mului și ale Cetă-
țeanului, cea mai important ă fiind tensiunea dintre egalitate și libertate :
„Suveranitatea poporului contrazice […] drepturile omului […] Suvera –
nitatea poporului este ideea fundamental ă a concep ției lui Rousseau;
dreptul omului e principiul filosof iei sociale a lui Montesquieu și al
constituționalismului englez; contradictorii, ele au fost totu și proclamate
la un loc în Declarația de la 1793, provocând un oarecare antag onism
între liberalism și democra ție” (IC, 30). Multe dintre op țiunile lui
Lovinescu îl arată mai cur ând de partea lui Montesquieu și a libertății
individului, decât de a lui Rousseau și a suveranit ății poporului, care,
nota bene , la Lovinescu nu se confun dă cu ideea na țională, așa cum rasa
nu se confund ă cu ideea de stat. Ideea unui stat național superior
oricăror ingerin țe de ordin social, egalitar etc. – iată concepția pe care
Lovinescu o împărtășește cu marii liberali ai României moderne.
În acest sens se precizeaz ă și poziția sa în chestiuni le juridice care
problematizeaz ă dreptul natural în concuren ță cu dreptul juridic, odat ă
cu detronarea dreptului istoric din panoplia ideilor care contureaz ă
arhitectura societ ății moderne . Egalitarismul preconizat d e teoria
dreptului natural a lui Rousseau și apoi de sociali ști e recuzat însă ca un
„creștinism social” ( IC, 28, 29), conceptul jusnaturalismului în sine fiind
tratat drept utopic, nerealist. Lovinescu e mai dispus s ă accepte ideea
unui drept construct -juridic – „egalitatea politic ă și legală, singura cu
putință” (IC, 29) –, decât ideea unui drept emanat prin natur ă, absolut,
care ar duce la „colectivism”: „De suntem egali din natur ă, nu mai e
logic să existe boga ți și săraci; de aici diferitele sisteme de egalizare a
oamenilor sub raportul averii, dintre care colectivismul e negre șit, cel
mai firesc. Sociali știi de azi sunt, a șadar, adev ărații moștenitori ai
articolelor 2 și 3 din Drepturile omului ale Conven ției, prin care egalita –
tea era proclamat ă par l a nature . Pe baza lor, ei cer deci nivelarea și
egalizarea tuturor indivizilor. Elevi ai lui Montesquieu, conven ționalii
n-au voit, desigur, o astfel de egalitate utopic ă; intenția lor răsare din
circumscrierea ei, chiar în art. 3 și apoi în art. 4, 5, la egalitatea politic ă și

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
113
legală – singura cu putin ță” (IC, 29). În aceste privin țe, de stânga în
raport cu conservatorii, Lovinescu e de dreapta în raport cu sociali știi,
pe urmele lui Faguet: „egalitatea absolut ă distruge libertatea oric ărei
inițiative ind ividuale, libertatea gândirii, libertatea asocia ției, libertatea
proprietății, a religiei; antinomic ă cu libertatea, egalitatea nu poate duce
decât la absolutismul statului anonim ” (IC, 29). Lovinescu distinge deci
între un concept mai curând relativist de egalitate – egalitate a „rațio-
nală” (liberală, individualist ă) – și un concept mai curând esen țialist –
utopia egalit ății „prin natur ă” (totuna cu utopia socialist -colectivist ă
aflată „la baza programului claselor proletare” , apropiat ă de „utopia
creștină”). Poziția adoptat ă de Lovinescu, cunoscut ă în istoria liberalis –
mului și sub numele de utilitarism1, acceptă egalitatea punctelor de
plecare (garantate juridic), nu și a punctelor de sosire, fiecare fiind liber
să se dezvolte potrivit capacit ăților și aspirațiilor personale. Este, de
altfel, un mod de promovare a ideii de democra ție pe care liberalismul a
înțeles să-l perpetueze și în secolul al XX -lea, într-o tensiune admirat ă de
unii, blamat ă de alții2.
Se reitereaz ă, cu aceast ă ocazie, conflictul de po ziții experimentat ,
cum am v ăzut, de Lovinescu și în cazul respingerii – cu argumente
realist -pragmatice – a evoluționiștilor graduali, conservatori și/ sau

1 Vezi John Bentham, „Anarchical Fallacies” (1795) și J.S. Mill, Despre libertate
(1859), Utilitarismul (1863).
2 Fiindcă egalitarismul democratic „presupune, la limit ă, idealul unei anumite
egalizări economice, str ăine de tradi ția gândirii liberale ”, aceasta „a ajuns s ă
accepte, dincolo de egalitatea juridic ă, egalitatea tuturor șanselor, care pre ve-
de o egalizare a punctelor de plecare, dar nu și a punctelor de sosire. În func –
ție, așadar, de diferitele semnifica ții ale egalit ății, liberalismul și democra ția
sunt destinate s ă nu se întâlnească, fapt ce explic ă printre altele opozi ția lor
istorică pentru o bun ă bucată de timp”; întâlnirea lor s -ar produce doar dac ă
democra ția n-ar mai fi privit ă „din perspectiva idealului s ău egalitar, ci din
perspectiva formulei sale politice, care este [ …] suveranitatea popular ă”, prin
aceasta înțelegându-se „drep tul de a participa direct și indirect la luarea deci –
ziilor colective sau, cu alte cuvinte, extinderea drepturilor politice p ână la
limita ultim ă a sufragiului universal masculin și feminin, condiționat exclusiv
de limita de v ârstă” (Norberto Bobbio, Liberalism și democrație, op. cit. , pp. 58 -59).
Până la introducerea votului universal, dup ă Primul R ăzboi, nici între li beralis-
mul românesc și idealurile lui democratice n -a existat dec ât un consens teoretic.

Teodora Dumitru
114
materiali ști. Rațional (= intelectual, ideea care preced ă sau creeaz ă reali-
tatea) ajunge s ă se opu nă lui real și să trimită la utopic ; se produce astfel
interesantul paradox care -l face pe Lovinescu – intelectualist prin exce –
lență, adept al „realității raționalului ” qua formă care-și genereaz ă fon-
dul – să-și resping ă adversarii reali ști (pe conserva torii, dar și pe
materiali știi care plecau de la fond la form ă) chiar cu armele lor: apel ul
la experien ță, atenție la contextul local, la datele oferite de istorie etc.
Dacă lui Maiorescu & Co., pledanți pentru evolu ție organic ă în spațiul
românesc (în sia jul realismului conservator de tip anglo -saxon),
Lovinescu le reproșa faptul c ă, mergând pe o schem ă verificată doar în
Vestul dezvoltat, ignorau particularit ățile locului , particularit ăți ce ar fi
recomandat, dimpotriv ă, aplicarea schemei muta ționiste îmbrățișate de
el însuși (statele tinere nefiind fructul unei evolu ții graduale, ci al sal tu-
lui direct în contemporaneitate, f ără consumarea etapelor intermediare,
prin imita ție integral ă), discuția despre dreptul natural vs dreptul limitat
la politic și la juridic beneficiaz ă, la Lovinescu, de acela și tratament.
Jusnaturali știi joacă în argumenta ția sa partitura ra ționalismului (= inte-
lectualismului, abstractismului) contaminat de utopic, în vreme ce adep –
ții egalității restrânse la sfera politic ă și juri dică (adică gânditorii con –
știenți că între oameni nu poate exista de facto egalitate absolut ă) joacă
partitura realismului. În chestiuni de drept, Lovinescu prefer ă realismul
situării mediane între dreptul natural al sociali știlor și dreptul istoric al
marilor proprietari de extrac ție medieval ă.
Totuși, acest realism asumat de Lovinescu pentru pozi ția lui
moderată îi recomand ă și îl determin ă să cauționeze, în câteva ocazii,
atitudini calificabile drept profund nedemocratice: e vorba de cauza
perpetuu suf erindă a țărănimii autohtone .
Identificarea ideii na ționale cu cauza burgheziei urbane și cu
proiectul liberal al industrializ ării (ideea na țională premerg ând reali –
tățile socio economice) are și o consecin ță negativă imediat vizibil ă: câtă
vreme democra ția înseamnă suveranitatea poporului, dar țărănimea e
pătura cea mai consistent reprezentat ă în masa poporului, privilegierea
ideii național -urbane are ca efect marginalizarea sau amânarea solu țio-
nării „chestiunii agrare ”, vitale într-un proiect cu adevărat interesat de
echilibrarea situației economice și sociale a țăranului, statistic majoritar,

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
115
în raport cu ceilal ți cetățeni din România1. Lovinescu admite inapeten ța
generală a factorilor deciden ți pentru rezolvarea „chestiunii agrare”, dar

1 Despre caren țele democratice ale politicii l iberale autohtone din a doua
jumătate a secolului al XIX -lea și din debutul secolului urm ător scrie convin –
gător Daniel Barbu, în studiul „Na țiunea împotriva democra ției: liberalismul
românesc între dou ă revoluții” ( Politica pentru barbari , op. cit. , pp. 5 9-84),
probabil unul dintre cele mai serioase demersuri de invalidare (indirect ă) a
viziunii triumfaliste a lui Lovinescu asupra liberalismului br ătienist civiliza –
tor. Barbu pleac ă aici (ca și Norberto Bobbio în pasajul citat mai sus) de la
identificarea unei tensiuni structurale a liberalismului în raport cu democra ția:
„Dacă este adev ărat că, pretutindeni în Europa secolului al XIX -lea, dilema
liberalilor a fost aceea de a se defini simultan împotriva aristocra ției, a privi le-
giilor Vechiului Regim, c ât și a democra ției, a tendin țelor de invazie a maselor
în politic ă, liberalii rom âni, în 1866, s -au dovedit mai îngrijora ți de tenta ția
democratic ă a cezarismului principelui Alexandru Ioan Cuza, dec ât de
conservatorismul proprietarilor funciari. Lovitura d e stat din 1866, înfăptuită
în unanimitate și în complicitate de ceea ce, în epocă a fost considerat ă a fi o
«monstruoas ă coaliție» între diferitele grup ări «roșii» și reacționari, trebuie
interpretat ă ca o restabilire a logicii reprezentative din 1831, am enințată de
votul universal a c ărui introducere era contemplat ă de Cuza. [ …] Prin deza –
fectarea politic ă a lucrătorilor agricoli în 1866, elita statal ă în general și cea
parlamentar ă în special a r ămas să fie selectat ă în temeiul criteriilor din 1831, a
ierarhiilor sociale fixate de Regulamentele Organice”, iar „[p]ân ă la introdu –
cerea votului universal în 1919, aceast ă elită nu mai suport ă decât schimb ări
de genera ție, nu și de natur ă”, sistemul celor patru colegii electorale per –
mițând ca „doar câteva su te de familii și clientela acestora s ă domine întregul
Senat și două din colegiile Adun ării Deputa ților” (ibid., pp. 67 -69). Departe de
a reprezenta o ruptur ă dramatic ă de trecutul feudal, cum credea Lovinescu,
proiectul liberal pus în practic ă după Unirea din 1859 a însemnat, dup ă Barbu,
o continuare, sub o alt ă formă, a habitudinilor „paternaliste și autoritariste ” de
sorginte bizantin ă și ortodox ă; formele noi importate din Vest n -ar fi servit
generării unor fonduri noi, ci mai cur ând camufl ării ope rației de perpetuare a
vechiului fond: „Statul modern nu a f ăcut dec ât să înlocuiasc ă un tip de
supunere cu altul, altfel formulat la nivelul discursului. Pentru oligarhia
parlamentar ă, statul a fost, dup ă 1866, spa țiul privilegiat al propriei expe –
riențe isto rice. Exerci țiul puterii a luat forma dreptului pozitiv de tip european
și a institu țiilor reprezentative ” (ibid., p. 71). În orice caz, utili tarismul spre
care tinde în mod ideal concep ția lovinescian ă asupra libert ății și a drepturilor
omului apare, pe fondul acestei interpret ări a lui Barbu, ca un idealism naiv,
obstaculat de cripto -paternalismul practicilor politice curente din principatele
române și apoi din statul unitar România. Pentru „discrimi narea politic ă a
poporului ” în sistemul electoral al începutului de secol XX, vezi și Sorin

Teodora Dumitru
116
rezervă conservat orilor pozi ția de ostilitate („Problema agrar ă și a cole –
giilor electorale sunt cele dou ă puncte programatice în jurul cărora parti –
dele se configureaz ă”; ele devin „centrul de rezisten ță a acțiunii conser –
vatoare” – IC, 108; „chestia propriet ății rurale” ar constitui „punctul cel
mai însemnat al rezisten ței vechiului regim împotriva liberalismului
social și economic al revolu ției” – IC, 73; „[d]ragostea fa ță de țăran [a
conservatorilor] se oprea, fire ște, în cadrul drepturilor c âștigate prin
lovitura de la 1864 sau al împărțirii moșiilor statului; nu mergea pân ă la
exproprierea latifundiilor ” – IC, 184 ), liberalilor delegându -le filosofia
amânării strategice, în principiu binevoitoare.
Chestiunea agrar ă1 devine, în Istoria civiliza ției… , un personaj me-
reu inoportun, f ără soluție efectiv ă, dar în raport cu care se precizeaz ă

Alexandrescu, „Populism și burghezie”, în op. cit ., p. 103. În fine, liberalii
români par s ă fi îmbrățișat o concep ție asupra democra ției mai aproape de
vederile lui Karl Popper din La Lezione di questo secolo (1992), care, despov ărat
de iluzia c ă democra ția e puterea poporului, crede c ă aceasta este mai curând
„numele tradi țional dat unei Constitu ții destinate s ă împiedice o dictatur ă, o
tyrannis” (apud Cristian Preda, „Trei defini ții liberale ale demo crației”, în
Norberto Bobbio, op. cit. , p. 127). Trebuie totu și arătat că acest gen de critic ă a
carențelor democra ției liberale își crease deja antidotul în epocă, unul exploa –
tat cu mult ă insistență de Ștefan Zeletin. Neezit ând să remarce „iluziile oligar –
hiei liberale ” convinse c ă guverneaz ă „pe baza unei constitu ții democratice ”
(Burghezia român ă, op. cit., p. 80), iluzii c ărora nu le contest ă intențiile „sincer
liberale”, Zeletin pretinde însă că soluția oligarhiei liberale bazate pe
birocrație și spirit militarist a r fi fost singura recomandabil ă în condițiile
etapei mercantiliste a capitalismului autohton, c ă, altfel spus, era singura
soluție modernă, în consonan ță cu soluțiile experimentate de alte state în
aceeași fază a capitalismului. A șadar, nu de perpetuarea u nui paternalism de
extracție bizantin ă ar fi fost vorba (cum consider ă Daniel Barbu), ci de acel
„absolutism luminat ” sau de acea „dictatur ă inteligent ă” încercate în Europa
secolelor XVII -XVIII, aflat ă în ace a fază a mercan tilismului care oblig ă la
centr alizare în care se aflau și țările române în secolul al XIX -lea (ibid., p. 77).
Zeletin merge cu determi nismul economic chiar mai departe, sus ținând că
mercantilismul nu admite democra ția (care ar fi expresia unei burghezii
consolidate – ibid., p. 103), c u acest argument res pingând, o dat ă în plus,
reproșurile adversarilor liberalilor autohtoni cu privire la inadecvarea dintre
formele și fondul burghezo -capitaliste , reproșuri care erau implicit o critică la
adresa caren țelor democra ției.
1 Documentat ă în primele decenii ale secolului al XX -lea în studii de Virgil
Madgearu, C. Garoflid, Radu Rosetti, George Panu ș.a.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
117
câmpurile de for ță ale retoricii aduc ătoare de profit electoral. Dac ă
latifundiarii conservatori ( de genul lui P.P. Carp1) aveau un interes
natural de clas ă în obstruc ționarea chestiunii agrare, ac țiunea liberalilor
e mai curând compus ă din alibiuri și tergivers ări. Lovinescu nu idili –
zează politica liberal ă, admite lipsa ei de eficien ță în emanciparea țăra-
nilor, de la comportamentul „armonizator ” doar în sens na țional(ist), nu
și social , al revolu ționarilor de la 1848 („Marea discu ție împotriva drep –

1 Mai democrat în unele privin țe, dec ât liberalii, îndeosebi prin refuzul
xenofobiei și al antisemitismului, P.P. Carp „sancționează politica purificării
etnice la care visau at âția intelectuali și politicieni rom âni încă din a doua
parte a secolului al XIX -lea. Lui Ion C. Br ătianu, el îi reproșează că a exploatat
antisemitismul curent, promov ând în scopuri de partid mesajul alarmist al
acestuia : «evreii au totul în mână; ne cotropesc! Na ționalitatea noastr ă este în
pericol, veni ți să o scăpăm!»”(Adrian -Paul Iliescu, Supremația experien ței, op.
cit., p. 56 ; citatul din Carp este din Discursuri parlamentare , Editura Grai și
Suflet–Cultura Na țională, Bucure ști, 2000, p. 4). Iliescu nuan țează politica lui
Carp într -un mod diferit de concep ția lui Lovinescu, pentru care op țiunea
conservatorilor pentru evolu ționismul gradual vine din neasimilarea contex –
tului particular românesc, spre deosebire de prop ria opțiune salta ționistă –
care ar fi fost singura „realist ă”. Iliescu arat ă, dimpotriv ă, că poziția
conservatorilor, anti -radicală și totodat ă contra na ționalismului promovat ( și)
de liberali, nu se confund ă cu aplicarea unui model f ără priză la context și
beneficiaz ă, în unele cazuri, de indubitabile argumente pragmatice, cum ar fi
inaptitudinea etnicilor români de a surclasa, în propria economie, know -how-ul
străinilor: „șeful junimist atrage aten ția asupra complexit ății problemei sociale
a «pericolului străin». Era o problem ă ce deriva nu din contrastele «tradiție
națională» – «invazie str ăină» sau «curățenie sufleteasc ă rom ânească» – «lipsă
de scrupule jid ănească» (așa cum sugerau na ționaliștii virulen ți), ci din lipsa
de pregătire a unei mari p ărți a populației autohtone pentru activit ățile
comerciale, bancare și meșteșugărești moderne. Marea dificultate nu era
«prezența» unui dușman ( «Evreul » nemilos, c ămătar, arenda ș, cârciumar sau
meseriaș), ci absen ța capacit ății multor etnici rom âni (din mediul ru ral sau cu
recentă origine rural ă) de a concura liber, în condiții favorabile pentru ei, cu
evreii sau str ăinii (mai) recent implanta ți în economia autohton ă” (Supremația
experienței, op. cit ., p. 57). Pe de alt ă parte, în mediile filoliberale, solu țiile
naționaliste erau justificate și prin prisma consecin țelor nefaste avute de faza
mercantilist ă a capitalismului asupra breslelor locale de meseria și, pe care
invazia m ărfurilor str ăine, îndeosebi în urma conven ției cu Austro -Ungaria, îi
scosese de pe pia ță, determin ând pe scar ă largă deprofesionalizarea autoh –
tonilor ( cf. Ștefan Zeletin, Burghezia român ă, op. cit. , pp. 142).

Teodora Dumitru
118
tului de folosin ță a pământului a fost, de altfel, rezolvat ă de revolu țio-
nari tot în sensul Regulamentului organic și chiar și mai str âmt: ei nu s -au
gândit dec ât să dea țăranilor putin ța de a se «hrăni» și și-au limitat
preocuparea numai la o singur ă generație” – IC, 74; „Fr ățească, entu –
ziastă, umanitar ă, atitudinea revolu ționarilor pa șoptiști față de țărani și
de problema agrar ă a rămas, totu și, până la urmă într-o fază senti –
mentală” – IC, 154) și până la perpetuarea, în a doua parte a secolului al
XIX-lea și mai ales în preajma Unirii din 1859, a politicii de etern ă
„rezervă” și „pruden ță” față de chestiunea țărănească. Rațiunea era –
Lovinescu n -o poate ascunde – implicit una de clas ă: „liberalismul
muntean avea o structur ă urbană”, așa că „[p]entru relativa rezolvare a
chestiei rurale trebuia s ă vină la putere Kog ălniceanu, f ără sprijinul
liberalilor munteni ” (IC, 108). Actul împropriet ăririi țăranilor dup ă
Unire sub auspiciile tandemulu i Kogălniceanu–Cuza (legea agrar ă din
1864) – cu toate deficien țele repro șabile: micimea loturilor de p ământ și
a numărului de beneficiari – ar reprezenta, astfel, un climax al eficien ței,
singurul tip de ac țiune cu consecin țe efective în viața țăranului d intre
cele două secole. Însă – deși admiră „marele suflet al lui Kog ălniceanu”
(IC, 168), idealismul lui dispus la compromisul cu praxis -ul, și deși îl
apără de „procesul de inten ție” făcut de Dobrogeanu -Gherea în Neoio bă-
gia (unde legarea țăranilor de lo turi e interpretat ă ca o măsură de împie-
dicare a proletariz ării lor, cu pre țul unei noi iob ăgii), Lovinescu îi
concede lui Kog ălniceanu calitatea de democrat ( „doar democrat” –
IC, 51, subl. m., T.D. ) pentru a i -o retrage, în schimb , pe aceea de revolu –
ționar autentic și de artizan al modernit ății române ști, de unde și ten din-
ța de a confunda liberalismul românesc doar cu segmentul lui revolu țio-
nar, fără eșalonul moderaților („Pe când el reprezenta o democra ție
rurală ce continua, de fapt, vechiul regi m, Ion Br ătianu era adev ăratul
animator al burgheziei, «purt ătoarea semin țelor civiliza ției rom âne»” –
IC, 621; „Caracterul «revolu ționar » al acțiunii lui Kog ălniceanu s -a

1 Acest tip de disociere a perspectivei, între evolu ționistul filorural
Kogălniceanu și saltaționistul filo -burghez Br ătianu, oric ât de tendențioasă,
aduce și un profit epistemologic, sesizând o dinamic ă reală în epocă în
interiorul unei clase politice cu interese destul de divergente dincolo de
proiectul comun ( și totodat ă abstract) al construirii unei Rom ânii moderne. E
vorba de un prof it intelectual pe care îl pierde, de pild ă, o lucrare contem –

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
119
mărginit la d ărâmarea vechiului sistem al privilegiilor boiere ști și la
împropriet ărirea țăranilor […] concep ția lui de stat era legat ă tot de
pământ” – IC, 61; Kog ălniceanu „era un rural; el nu vedea consolidarea
țării dec ât prin rezolvarea problemei țărănești”, ignor ând „noua clas ă de
formație a burgheziei ” – IC, 108 etc.). Democra ția și revoluția (sau mo-
dernitatea qua proiect liberal urban și industrializant) merg, când vine
vorba de chestiunea țărănească, pe drumuri diferite. Dar Kog ălniceanu
nu e singurul politic ian și gânditor la care, în opinia lui Lovi nescu,
democratismul nu se conjugă cu progresul, fiind, dimpotriv ă, un stimul
retrograd: la fel sunt judecate și soluțiile socio politice ale poporani știlor
Ibrăileanu și Stere, lăudați principial pentru viziunea democrat ă incum –
bată de grija lor pentru soarta țăranilor, dar certa ți pentru conceptul
efectiv de „democra ție rurală”, ostil scenariilor pro -industrializare și
pro-urbanizar e ale liberalismului autohton și, deci, ostil progresului .
„Rural” înseamnă „retrograd”, decreteaz ă Lovinescu, deși admite c ă
poporanismul are, m ăcar în parte, o ideologie liberal ă (IC, 211), încheind
chestiunea apodictic: „Lumina nu vine de la sate” ( IC, 292).
Dacă „subiectul istoric ” pentru Kog ălniceanu e ste țăranul qua
țăran, dacă pentru Lovinescu e ste cel mult țăranul qua potențial burghez,
la Dobrog eanu -Gherea ar fi vorba de emanciparea țăranului ca bazin de
recrutare a proletariatului. Probabil cel mai „realist” critic al proiectului

porană dedicată liberalismului autohton – Constantin Nica, Liberalismul din
România , op. cit. , vol. I, pp. 195 -226, unde M. Kog ălniceanu și Ion C. Br ătianu
par a -și aduce obolul la bun ăstarea pat riei în deplin ă armonie și conlucrare
(concluzii bazate în mare m ăsură numai pe montarea necritic ă a unor
fragmente de discursuri și declara ții de inten ție ale acestor oameni politici, nu
și pe o analiz ă socio economic ă a performan țelor reale ale proiectelo r politice,
cum procedeaz ă Bogdan Murgescu în România și Europa. Acumularea decalajelor
economice 1500 -2010 , op. cit. ). De altfel, stilul f ără distanță istorică al lui Nica,
unde fragmente din discursurile sau scrierile lui B ălcescu, Kog ălniceanu,
Brătianu , Ibrăileanu, Lovinescu, Iorga, Zeletin ș.a. sunt adunate într -o pastă
omogenă sub impresia unui consens inalterabil în privin ța edificării Rom âniei
moderne, nu permite distingerea niciunei dialectici. Din jocul diferen țelor
reale dintre platforme și teori i economico -sociopolitice formate dup ă compli –
cate geometrii antitetice, nu mai r ămâne dec ât ideea c ă toate marile persona –
lități cu rol activ sau critic în politica româneasc ă au avut, c ândva, ceva de
spus despre liberalismul și/ sau despre modernitatea r omâneasc ă.

Teodora Dumitru
120
liberal în privința țărănimii, în orice caz, unul care denun ță strategiile
capitalismului autohton de pe pozi ții mai puțin „retrograde ” decât Stere
și Ibrăileanu și a lor „democra ție rurală” (mai puțin retrograd în-
semnând c ă nu mizeaz ă pe rolul țăranului qua țăran în interiorul
societății moderne), C. Dobrogeanu -Gherea e comentat de Lovinescu pe
larg, cu Neoiobăgia (191 0). Acuza țiile din aceast ă lucrare de sociologie
marxistă (de pionierat, la noi) vizeaz ă reformele agrare înfăptuite p ână
atunci, reforme c e ar eviden ția „tendin ța ascuns ă, dar destul de
lămurită”, de a face „imposibil ă viața neatârnat ă a unei mici proprie –
tăți”1, micimea loturilor de p ământ și inalienabilitatea lor demonstrând ,
după Gherea, dar în cuvintele lui Lovinescu, „voința legiuitorului de a
lipi pe țăran de lotul s ău” (IC, 170), iar legea „de tocmeli agricole” care a
introdus „munca silit ă” în favo area marilor proprietari, pentru a com –
pensa pierderea bra țelor de munc ă de pe maril e latifundii – o „neoio –
băgie”. (Lovinescu sintetizeaz ă astfel repro șurile expuse în Neoiobăgia:
„Făcute din teama de proletarizare a țărănimii, ele au reu șit să prefacă
populația proletar ă, periculoas ă regimului, într-o popula ție neoiobag ă”
– IC, 170 -171.) Ce iese în eviden ță din cri tica lansat ă de Dobro –
geanu -Gherea este substan ța retrograd ă a măsurilor aparent reformiste
patronate „mai ales de liberali”, atât inalienabil itatea (imposibilitatea
țăranului de a converti p ământul primit într-o marfă), cât și legea care
introducea „munca silit ă” revelând concepția med ievală a unei reforme
agrare pretins moderne. A șa-zisele măsuri de protejare a țăranului de
„efectele rele ale libertății absolute și ale concuren ței libere în societatea
capitalist ă” (IC, 171)2 – intervenția statului sau protec ționismul – sunt
blamate și ele de autorul Neoiobăgiei, ca principii „reac ționare”, nu
democratice, cum se anun țau în intenție3.

1 C. Dobrogeanu -Gherea, Neoiobăgia. Studiu economic -sociologic al problemei
noastre agrare , Editura Libr ăriei Socec & Comp., Bucure ști, f.a. [1910], p. 54.
2 Reformulare a unei fraze cvasiidentice în Neoiobăgia, op. cit ., p. 332.
3 „La noi, dec i, atâta vreme cât exist ă regimul neoiob ăgist, interven ționismul
statului e un fapt mai cur ând reac ționar decât democratic”, Dobro –
geanu -Gherea, op. cit. , p. 333; pentru analiza m ăsurilor de interven ție a
statului, vezi și pp. 72, 98, 327, 331 -332. Tân ărul Ibrăileanu nu f ăcuse
„eroarea” de a b ănui burghezia de inten ții democratice oneste pentru a -și de-
clara apoi conster narea. Pentru el, interven ționismul nu putea fi „reac ționar”,
de vreme ce se situa chiar în acea logic ă a istoriei care, de și pe moment a șază

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
121
Cum răspunde Lovinescu criticilor lansate de Dobro –
geanu -Gherea ?
În primul rând arboreaz ă stindardul realismului sau al pragma tis-
mului, invocând „condi țiile obiective ale chestiunii”: „A cere «o îm-
proprietărire c ât mai larg ă» în momentul rezisten ței desperate a
conservatorilor și în momentul când, prin glasul lui Ion Br ătianu, chiar

burghezia în avantaj, va duce în cele din urm ă la răsturnarea acesteia, odat ă
luminată clasa proletarilor în privin ța propriului destin (vezi seria
„Burghezism incon știent”, op. cit. ); dezacordul lui Dobrogeanu -Gherea fa ță de
„poporani știi foști socia liști” și adepți ai interven ționismului se manifest ă
explicit la p. 333. Pentru Ștefan Zeletin, în schimb (vezi Burghezia român ă, op.
cit., p. 87), politicile protec ționiste erau binevenite în faza în care se afla
economia rom ânească după 1886, de tranzi ție de la capitalismul de tip
comercial la cel de tip industrial – de unde și reproșurile punctuale f ăcute lui
Gherea în acest sens; Lovinescu se pozi ționează, așadar, în acest caz, în aceeași
tabără cu Zeletin. De altfel, nici pentru unii istorici de azi pr otecționismul n -ar
repre zenta dec ât aparent o concesie pe care liberalii ar face -o în dauna
capitalis mului autentic, care înseamn ă piață liberă. Măsurile de protec ție
contra concuren ței n-ar fi c âtuși de puțin o cedare care îngr ădește spiritul
capitalist , ci o favorizare subiacent ă a lui, c âtă vreme „capitaliștii nu au
nevoie, în fapt, de pie țe absolut libere, ci de pie țe care sunt doar par țial
libere”, căci „[î]n realitate, v ânzătorii prefer ă mereu monopolul, fiindc ă pot
impune o diferen ță relativ mare între costurile de produc ție și prețul de
vânzare, ob ținând astfel o rat ă mai mare a profitului ”, iar „fără anumite
protecții garantate de stat, sistemul capitalist nu poate func ționa deloc ”, mulți
antreprenori observ ând că, „pe termen lung, interven ția sta tului le poate fi
folositoare. Asigurarea for ței de munc ă pe termen lung, crearea cererii reale și
minimizarea tulbu rărilor sociale pot fi, par țial, consecin țe ale unor asemenea
interven ții ale statului în situația locurilor de munc ă” (Immanuel Wallerstei n,
Pentru a în țelege lumea , op. cit. , p. 39 și p. 62). Venit ă din partea unui libertarian
ca Ludwig von Mises (vezi Die Gemeinwirtschaft. Unter suchungen über den
Sozialismus , 1922), ideea de democra ție ca anticipare a pie ței (libertatea de a
vota prefigur ând libertatea de a consuma – vezi Cristian Preda, „Trei defini ții
liberale ale democra ției”, în Norberto Bobbio, op. cit . p. 129) nu e totu și radical
diferită de felul în care un neomarxist ca Wallerstein descrie rela ția dintre
capitalism și tipul de poli tici pe care acesta îl comand ă statelor. Obiectul
descrierii pare s ă fie acela și la von Mises și la Wallerstein: conceptele și
scopurile vie ții politice, unde intr ă și democra ția sau politicile de protec ție, nu
sunt dec ât unelte sau reflexe ale capital ismului; diferit ă e doar umoarea –
critică sau aprobativ -optimist ă – care înrămează acest tablou.

Teodora Dumitru
122
liberalii socoteau învrăjbirea sufletelor prea mare pentru a îngădui o
reformă agrară, înseamnă a nu ține seam ă de condițiunile obiective ale
chestiunii , fără de care critica venit ă după o jumătate de veac e cu
desăvârșire nedreapt ă” – IC, 169 (subl. m., T.D. ). Realismul prezenteist al
lui Dobrogeanu -Gherea – care incrimina situa ția de facto a țărănimii –
Lovinescu îl contracareaz ă printr -un realism al (reconstituirii) trecutului.
În baza acestei priviri realiste asupra trecutului (de care Dobrogeanu –
Gherea ar fi fost lipsit), Lovinescu poate apoi să deducă – și să justifice –
caracterul necesar și obiectiv al „neoiob ăgiei” în proiectul liberal al
emancip ării țăranilor: „Neoiobăgia […] a reprezentat însă o necesitate
momentan ă” (nefiind, de altfel, un fenomen românesc – Lovinescu tri-
mite aici la opinii ale lui Werner Sombart și Ștefan Zeletin ) și o soluție
hibridă rezultată „din înseși condițiile reale ale economiei noastre […]
Munca silită contrazice esen ța regimului burghez; era însă necesară unei
țărănimi nedeprinse cu principiul muncii libere ”, fără munca silit ă a
țăranului profil ându-se „ruina economic ă” a statului ( IC, 172) . Ope –
rațiunea este extrem de riscant ă, întruc ât nu se po ate face f ără a admite
din start latura retrograd ă, neofeudal ă, a măsurilor liberalilor autohtoni ,
contrare spiritului burghez și capitalist; unde Dobrogeanu -Gherea
cugetă la ipoteza proletariz ării țăranului , Lovinescu, dar și Zeletin1, cu
care autorul Istoriei civiliza ției… își regăsește subit un temei comun, se
întorc la iob ăgie, ca la o etap ă „necesară” emancip ării țăranilor împro –
prietăriți formal. Iar Lovinescu admite deschis acest salta ționism
retrograd al liberalilor care, de dragul viitorului, comp romit prezentul
alegând o solu ție din epoca premodern ă. În acest moment, el devine un
avocat al feudalității ca faute de mieux : saltul înainte presupunea saltul
înapoi! Lovinescu ajunge chiar s ă-l informeze pe Dobrogeanu -Gherea ,
via Zeletin , că fenomenul n eoiobăgiei provocat de liberalismul autohton
era preferabil raporturilor capitaliste autentice , rezultate „din raporturi bur –
gheze”, și asta din pricina lipsei de violen ță prin care s -a făcut la noi
trecerea de la feudalism la proprietate privat ă: „o tranz iție, în care
proprietatea p ământului a devenit burghez ă, pe c ând munca a r ămas
feudală. Iată sensul și necesitatea istoric ă a neoiob ăgismului ” (IC, 174).
Cu situa ția precar ă a țărănimii s -ar fi plătit, astfel, pre țul unei revolu ții

1 „Revolu ția burghez ă în România”, art. cit .; vezi și Burghezia român ă, cap.
„Revolu ția agrară și prefacerile clasei țărănești”.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
123
burgheze f ără sânge1; altfel spus, țăranul a trebuit condamnat la o
tranziție de severă austeritate sine die pentru ca or ășeanul și elitele s ă
poată gândi în pace la soarta societ ății și a țării.
Însă, cu precau țiile de rigoare, aceast ă situație extrem de necon –
venabilă pentru istoria liberalismului autohton poate fi întoarsă împo –
triva criticilor ei dacă se găsesc temeiurile care s ă-i acuze pe aceștia de
necunoașterea bazelor istorice ale chestiunii („condi țiile reale ale econo –
miei noastre”, „condi țiile obie ctive ale chestiuni i” etc.). Munca silit ă nu
poate fi receptat ă, crede Lovinescu, drept un abuz contrar drepturilor
omului și Codului napoleonian decât în cazul unui evaluator care pri-
vește lucrurile rupte de context, în rama livrat ă de condi țiile ideale ce –
rute de evolu ția socială după Marx; altminteri , analistul judicios ar fi tre –
buit să observe c ă istoricul speței nu permite instrumentarea ei după
sche ma marxist ă, „munca silit ă” nefiind dec ât o etapă – pe cât de „ne-
cesară”, pe at ât de efemer ă – a proiectului burghezo -liberal de societate2.

1 Prezentând -o ca pe o monstruoz itate a istoriei de care noi am fi fost scuti ți,
Lovinescu pare s ă stigmatizeze, prin acest ra ționament, îns ăși ideea de revo –
luție burghez ă. În orice caz, perspectiva nu era nou ă. Teza evit ării – grație
soluțiilor nedemocratice de moment – a vărsării de s ânge ce a însoțit, în alte
părți, instalarea burgheziei era invocat ă, în aceeași perioad ă, și de Zeletin.
Fără să renunțe la serviciile opticii deterministe globale („ și la noi s -a întâm-
plat ca în alte părți”, fondul economic determin ă formele sociale, id eologice
etc.) și invoc ând experien ța evoluției în salturi ca inerent ă, în unele cazuri,
autorul Burgheziei române arată, pe de o parte, c ă disfuncțiile de ordin demo –
cratic și cazul cu at ât mai defavorizat al țărănimii se înscriau în logica etapei
capital iste în care ne aflam, nefiind, deci consecin ța unor politici liberale
anume („mizeria rural ă pe care o provoac ă revoluția agrară nu e pricinuit ă de
lipsurile împropriet ăririi. Căci aceast ă mizerie domne ște pretutindeni la
începuturile capitalismului ”, Burghezia român ă, op. cit ., p. 188). Pe de alt ă parte
însă, același context capitalist global ne -ar fi impus o evolu ție în salturi care a
solicitat g ăsirea unor solu ții politice punctuale pentru a ne gr ăbi alinierea la
fazele contemporane ale capitalismului. Altfel sus, „pseudo -democra ția” și
„neoiobăgia” au fost pre țul (considerat acceptabil) cu care am pl ătit o „revolu –
ție burghez ă pașnică” (ibid., p. 105), scutindu -ne de convulsiile capitalismului
de tip liberal și aspir ând direct spre cel de tip financiar. Similitudinea cu
imaginea lovinescian ă a pașnicei „revoluții de imita ție” este evident ă.
2 Teza imposibilit ății de a evita fenomenul neoiob ăgiei și a condi țiilor autohtone
particulare care ar fi impus aceast ă realitate a fost imediat comb ătută de Lotar

Teodora Dumitru
124
Dar despre necesitatea și efemeritatea acestei etape nu poate vorbi
realistul, ci omul proiectelor, care vede dincolo de realitatea prezentului.
Ca atare, realistul Lovinescu face cuvenita piruet ă către raționalism și
promite dep ășirea acestei etape (munca silit ă) îndată ce condi țiile
obiective vor permite coborârea formei la fond și adaptarea țăranului la
rigorile unei economii pe de -a-ntregul de tip capitalist. Autorul Istoriei
civilizației… invocă deci, și în acest caz, eficien ța formelor generatoare de
fond: existen ța unor forme pentru moment nesatisf ăcătoare (statutul
precar al țăranului devenit „neoiobag ” sub legile liberale) nu trebuie s ă
comande renun țarea aplic ării lor, ci continuarea proiectului p ână la
cobor ârea formelor la f ond. Altfel spus, nu realitatea precarit ății rurale
trebuie considerat ă aici argumentul suprem, ci ra ționalitatea proiectului
liberal, care va duce, într-un viitor oarecare (mai mult sau mai pu țin
utopic?) la corectarea realit ății suferinde a prezentului. Realistul e, prin
urmare, concediat de ra ționalist. Dac ă organicismul conservatorilor era
respins cu argumente familiare retoricii conservatoare (realismul, prag –
matismul), criticismul sociali știlor e respins cu argumente din familia
retoricii ra ționalist e, familiare lor ca hegelieni de stânga1: trebuie a șteptat

Rădăceanu, în seria „Oligarhia rom ână” (1924 -1927) – vezi Lotar Rădăceanu,
Șerban Voinea, Oligarhia român ă. Marxism oligarhic , ediție și prefață de Victor
Rizescu, Editura Domino, Bucure ști, 2005, pp. 39 -42. Trebuie spus, tot cu
referire la modul în care Lov inescu justific ă fenomenul „neoiobăgiei”, că abia
aici devine cu adev ărat blamabil ă schimbarea de criterii acuzat ă de Z. Ornea
în Istoria civiliza ției… (vezi supra p. 81, nota 1). Când liberalismul nu mai e
judecat doar în postura de importator de ideologi e, ci i se imput ă aspecte ce
țin deja de fondul sau de soluțiile lui concrete (neoiobăgia, ca efect pervers al
politicilor liberale), grila determinist -marxistă se activeaz ă subit, în sensul c ă
Lovinescu nu mai simte nevoia s ă antepun ă „morala” liberală (umanismul ,
valorile Revoluției Franceze ) realităților econo mice, ci o subordoneaz ă pe
aceasta rela țiilor de produc ție (proprietatea a devenit burghez ă, dar munca a
rămas feudal ă etc. – IC, 174), rela ții în raport cu care contestabila soluție a
„neoiobăgiei ”, sfidând moștenirea umanistă a lui 1789, e decretat ă a posteriori
ca fiind „necesar ă”, singura util ă etc. Însă în același fel ar putea fi pozitivate și
manevrele conservatorilor, ar ătându-se că reprezintă antiteza necesar ă
expansiunii burghezo -liberalilo r, așa cum și socialiștii erau convin și că o
burghezie puternic ă anunță victoria proleta riatului.
1 Problema este c ă, până la un punct, conservatorii și socialiștii împart premisele
realiste: evolu ția de la fond la form ă, deși, ca hegelieni de st ânga, soc ialiștii

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
125
până când condi țiile proiectului (liberal, dar la fel de bine și socialist) vor
deveni apte de a genera fo ndul necesar. Ra ționalismul celor care, în mod
inoportun, tratau situa ția din țările rom âne după șabloanele
capitalismului la Marx se întâlnește cu ra ționalismul celor c e reduc
proiectul liberal la profilul s ău ideal, capitalist și urban, optimist
imaginat într-un proces inf init de expansiune/ consolidare, care -l
scutește de responsabilitatea d e a da socoteal ă pentru gre șelile
prezentului, considerate forme încă nereprezentative pentru fondul
autentic al liberalismului. Lovinescu ajunge aici prad ă unei extreme
ambiguit ăți, definitorii pentru argumenta ția lui : teza „realității
raționalului ” a heg elienilor de stânga deține un rol capital în gândirea
lui (vezi teoria formelor generatoare de fond) , însă, în același timp, ca un
autentic hegelian de dreapta, Lovi nescu nu accept ă niciun moment c ă a
gândi astfel înseamnă a abandona, chiar și temporar, realitățile
românești și a ceda altora meterezele realismului. ( Prin acest cadru
antagonic al moștenirii hegeliene se lămurește poate mai bine afinitate a
evoluționiștilor de tipul lui Kogălniceanu cu democra ția și cu
emanciparea țăranului ca singura clas ă reală din istoria noastr ă, în
oglindă cu predilec ția mutaționiștilor de tipul lui Lovinescu pentru
ideea națională și pentru clasa care nu exist ă încă, dar e „rațional” să fie
creată – burghezia urban ă).
După ce au epuizat argumentele realismului, Dobrogea nu-Gherea
și Lovinescu r ămân, până la urmă, eterni combatan ți într-un turnir al
raționalismelor. A se vedea și pasajele unde , după ce îl acuză pe
Dobrogeanu -Gherea de aceea și perversitate imputată de acesta libera –
lilor („Să nu ne închipuim, totu și, că C. Dobrogeanu -Gherea nu cunoștea
situația țărănimii într-o viitoare societate capitalist ă; el studiase îndea –
juns pe Marx …” – IC, 173), Lovin escu trece direct la critica utopiei ega li-

pun mai mare pre ț pe realitatea ra ționalului, dec ât pe raționalitatea realului,
cum fac conservatorii. Acest nex al conexiunilor și distanțărilor par țiale face
extrem de problematic ă raportarea tipologiei liberalilor la cea a conserva –
torilor și a socialiștilor „utopici”: cu conservatorii, liberalii par s ă împărtă-
șească ipoteza construirii/ consolid ării unui fond, cu sociali știi, mai cur ând
prezumția depășirii acestuia. Poporani știi par și ei situați undeva la mijloc:
mizează pe țărănime, clasa c ea mai consistent ă demografic a epocii (singura
clasă reală), dar căutând emanciparea acesteia, nu conservarea situa ției sale.

Teodora Dumitru
126
tariste a lui Marx, de pe pozi țiile individualismului și ale dreptului la
proprietate liberale: „Cea dintâi libertate a omului, dezlipit de p ământ și
proclamat cu solemnitate liber, este libertatea de a muri de foame”, c ăci
„egalitatea nu se poate înălța decât pe ruinele tuturor libert ăților”
(IC, 175).
Trăgând linie dup ă com entarea pozi țiilor lui Dobrogeanu -Gherea
și ale poporani știlor, se poate deduce c ă, atâta vreme cât ruralul nu intr ă
în cadrele lui, în proiectul modern(ist) și liberal al lui Lovinescu demo –
cratismul nu are un loc privilegiat . Lovinescu admite c ă socialiștii și
poporani știi au avut , în genere , idei avansate din punct de vedere social,
eminamente democratice (obsesia votului universal fiind una dintre ele),
dar subliniaz ă, în schimb, faptul c ă proiectul lor era unul în esență
inadecvat sau retrograd din pun ct de vedere economic ( proletarizarea
sau, dimpotriv ă, prom ovarea ideii de stat agrar în dauna industria –
lizării). Iar în raportul dintre social și economic , tipul de liberalism
îmbrățișat de Lovinescu privilegiaz ă economic ul: nu nivelul de demo –
crație, ci tipul de economie pentru care opteaz ă un stat ar da seama de
gradul său de modernitate. Altminteri, exist ă controverse și în judecarea
bazelor demografice ale democra ției din spațiul rom ânesc : dacă a legi –
tima clasa cel mai consistent reprezentat ă statist ic înseamnă democra ție,
a o legitima pe cea mai veche (cite ște „desincronizat ă cu « spiritul vea –
cului »”) poate trece drept reacțiune sau conservatorism: iar țărănimea
era și cea mai numeroas ă, și cea mai veche clas ă din statul rom ân mo –
dern – de unde calit atea perpetuu tensionat ă a includerii ei într-un
proiect modern.

LOVINESCU LA INTERSEC ȚIA IDEOLOGIILOR . De la materia –
liștii epocii, care resping preeminen ța ideologicului asupra economi cu-
lui, invalidând din premise perspectiva folosită de Lovinescu în studie –
rea genezei burgheziei române ( vezi Dobrogeanu -Gherea, Ibrăileanu,
Zeletin, Rădăceanu ș.a.), și până la marxiști postbelici ca Z. Ornea (care
în prefața Istoriei civiliza ției… dă, în fond, dreptate determinismului
economic al lui Zeletin , nu „aprior ismului ideologic ” al lui Lovinescu )
sau la cercet ători contemporani din sfera istoriei, sociologiei, economiei,
care contest ă și ei faptul c ă ideile ar fi precedat „fondul” socio economic
în geneza civiliza ției române moderne ( vezi Bogdan Murgescu, în a

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
127
cărui analiz ă a evoluției economice din secolele al XIX-lea și al XX-lea se
strecoară și un laconic vot de ne încredere acordat idealismului lovines –
cian din Istoria civiliza ției…1), chestionarea perspectivei sociologico –
politice a lui Lovinescu continu ă să se realizeze cu acelea și mijloace. Dar
dacă un materialist de la începutul secolului al XX -lea, ca Ștefan Zeletin,
și un marxist reprezentativ pentru gândirea ultimelor decenii ale
secolului al XX -lea, ca Immanuel Wallerstein, uzeaz ă pentru respinge rea
determinismului ideologic de tip lovinescian de acelea și argumente
(baza creeaz ă suprastructura, econ omicul preced ă ideologicul ) și dacă
un liberal de la începutul secolului al XX -lea, ca Lovinescu, și un liberal
de la finele aceluia și secol , precum Cristian P reda2, riposteaz ă aproxi –

1 Ideile lui Lovinescu din Istoria civiliza ției… n-ar fi „integral corecte, nici în ce
privește cronologia, nici în afirma ția că dimensiunea ideologic ă a prevalat și a
fost anterioar ă dimensiunii economice ” (Bogdan Murgescu, op. cit ., p. 111).
2 Nu întâmpl ător îl așez pe Lovinescu l ângă Preda. Fac acest lucru pentru a
semnala faptul c ă o posibil ă continuitate de viziune între libera lii noștri din
prima jum ătate a secolului al XX -lea și cei de dup ă căderea comunismului a
fost blocat ă de cecitatea sau de suficien ța exegeților contemporani care ignor ă
potențialul g ândirii lovinesciene, de și s-ar putea servi copios de ea. Simpto –
matică pentru ignorarea, dup ă 1989, a dimensiunii sociopolitice a gândirii lui
Lovinescu îmi pare, de pild ă, atitudinea lui Cristian Preda din eseul „Zeletin a
fost socialist, nu liberal” (inclus în Modernitatea politic ă și românismul , op. cit.).
Remarcând cu regr et lipsa unei tradi ții a deprinderilor mentale autentic
liberale în interbelicul românesc, lips ă ce ar explica „influen ța marxismului în
epoca interbelic ă” și îmbrățișarea fără rezistență a marxism -leninismului dup ă
1944 – Preda repro șează viziunii lui Ștefan Zeletin din Burghezia român ă și din
Neoliberalismul neasimilarea unor locuri comune ale gândirii liberale, între care
idealismul proiectului ra țional care suscit ă realități, fiindcă „modernitatea
politică are aceast ă trăsătură particular ă: ea se constr uiește mai întâi ca
proiect, ca filosof ie” (Cristian Preda, op. cit. , p. 157). Dar aceste locuri comune,
dacă lipsesc din scrierile lui Zeletin, sunt totu și ilustrate f ără echivoc în toat ă
opera lui E. Lovinescu – de la critica teoriei formelor f ără fond p ână la filosofia
din Istoria civiliza ției rom âne moderne , unde proiectul liberal figureaz ă ca un
antemerg ător al realit ății socioeconomice și culturale. Curios și inexplicabil,
numele lui Lovinescu nu apare deloc în eseul lui Preda, ale c ărui premise,
exce date de abunden ța tradiției marxiste autohtone și de paupertatea contra –
ponderii ei liberale, ar fi fost infirmate de simpla lectur ă a Istoriei civiliza ției…
Într-o perspectiv ă diferită de a lui Preda, Adrian -Paul Iliescu identifica în
Anatomia r ăului po litic mai curând o preponderen ță a valorilor dreptei „în –

Teodora Dumitru
128
mativ în același mod (proiectul creeaz ă realitatea ), înseamnă că nu s -a
produs, în deceniile scurse de la apari ția Istoriei civiliza ției… , decât o
rafinare a paradigmei, nicidecum o dep ășire a ei. A discuta ast ăzi la
nivel de princ ipii dacă Lovinescu a fost sau nu îndreptățit să abordeze
lucrurile din perspectiva în care a f ăcut-o nu pare s ă aducă mai mult
profit dec ât acum șaptezeci -optzeci de ani. Singura modalitate prin care
s-ar putea crea premisele unei judec ăți fără dus și întors ar fi o coro –
borare riguroas ă a datelor economice referitoare la anii premerg ători și
ulteriori R evoluției de la 1848 , prin care s ă se decid ă, cu precizie
superioar ă celei a lui Zeletin și a altora , dacă Rom ânia de la jum ătatea
secolului al XIX -lea a a vut sau nu un capitalism autohton capabil s ă
genereze formele societ ății burgheze, într-un regim similar Vestului
european. Presupunând c ă s-ar realiza un astfel de studiu (volumul lui
Bogdan Murgescu r ămâne până acum un etalon în acest sens , iar sub
unele aspecte , probabil și lucrarea lui Zeletin Burghezia român ă), ar trebui
văzut apoi dac ă se poate demonstra c ă existența acestui fond economic
de tip capitalist a premers – sau a fost m ăcar concomitent – importului
ideologic. Cum însă e dificil de stabilit un paralelism incontestabil între
indicii de fond ( economici ) și indicii de form ă (ideologici ) ai unei epoci
al cărei bagaj documentar e ste, oricum, lacunar și greu de reconstituit în-
tr-o formă relevantă, presupun c ă verdictul se va am âna sine die , într-un

chise” și naționaliste în cultura politic ă rom ânească încep ând cu a doua
jumătate a secolului al XIX -lea („Dreapta româneasc ă, milit ând pentru închi –
dere și exclusivitate, pentru autohtonism de diver se forme, s -a aflat într-o
permanent ă ofensivă. Tendin țele opuse, vremelnic și punctual coagulate, nu
s-au cristalizat definitiv într-un curent coerent (comparabil cu cel al dreptei):
liberalismul politic, în genere orientat spre na ționalism, a r ămas în mare parte
antisemit, iar curentele de st ânga ce pledau în favoarea omului simplu (cum a
fost sămănătorismul), au r ămas în cea mai mare parte autohtoniste și (prin
personalit ăți ca Nicolae Iorga) antisemite și ele” – Adrian -Paul Iliescu, op. cit. ,
p. 160). Liberalii no ștri tinz ând, după Iliescu, mai mult spre dreapta conser va-
toare și chiar radical ă, un punct comun cu Preda r ămâne constatarea preca –
rității unei tradi ții autohtone a liberalismului autentic. În aceste condi ții, locul
gândirii sociopolitice a Lovinescu în istoria noastr ă și calitatea liberalismului
promovat de el r ămân încă nelămurite. Lovinescu pare s ă nu reprezinte o
bornă a tradiției liberale autohtone, ci mai cur ând o curiozitate atipic ă, un
diletant cu idei compatibile cu filosofia liberal ă, dar nu realmente reprezen –
tative pentru aceasta.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
129
turnir fără sfârșit între partizanii preeminen ței ideologice și partizanii
determinismului economic. Întotdeauna unei concluzii favorabile pre –
eminenței economicului i s -ar putea riposta prin tr-un document care s ă
ateste anterioritatea pe teren românesc a importului de idei sau
neconformitatea cu tipul capitalismului vestic, în oricare dintre fazele
lui, și viceversa: oric ărei tipărituri sau idei circulante în zorii secolului al
XIX-lea i se poate g ăsi un precedent de ordin economic, pe care un
istoric s au un economist de profesie s ă fie dispus a -l califica drept
„capitalist ”. Discuția despre existența capitalismului românesc în secol ul
al XIX-lea și la început ul secol ului al XX-lea (și, mai mult, despre
tipologia lui: ce fel de capitalism era – unul de tip agrar, unul comercial
sau unul industrial?) este, apoi, o discuție similară celor care au dezbătut
realitatea fascist ă sau non -fascistă a legionarismului rom ânesc sau
realitatea comunismului autohton în compara ție cu comunismul central
sau est -european, ambele raportate apoi la modelul lui ideal, apud Marx.
Diferența e că fenomenul legionarismului și cel al comunismului
românesc sunt mai recente și, ca atare, mai bine documentate și mai ușor
de reconstituit decât natura și tipologia capitalismul ui române sc din
prima parte a secolului al XIX -lea, aceea de la care pleacă Lovinescu.
Altminteri, optica lovinescian ă folosită în Istoria civiliza ției… rămâne la
îndem ână și azi: conform ei, s-ar putea opina c ă, după 1989, ideologia
capitalismului occidental ( în sens foarte vag, de narațiune idilic ă despre
economia de piață, fără conștiința efectelor reale ale capitalismului de tip
postindustrial), cu toate naivit ățile ce au însoțit-o, a premers la noi
instalarea economiei de tip capitalist, a c ărei realitate încep e să fie
abordată critic abia dup ă ce iluziile se risipesc. Ca și în preajma lui 1848,
idealu l (sau forma) – i.e. povestea despre capitalism qua libertate – se
poate spune c ă a anticipat , după 1989, realitatea (sau fondul) – i.e.
capitalismul ca „darwinism social” –, mizându -se pe faptul că formele
capitaliste își vor construi , în timp, fondul. Cadrul de discu ție
lovinescian se dovede ște, așadar, încă rezistent : cine ar putea nega c ă
povestea despre capitalism n -a premers, la noi, dar și aiurea, realitatea
instalării acestuia la toate nivelele societ ății și economiei , conștientizarea
schimbărilor survenite producându -se mult mai târziu ? Dar, chiar și în
cazul sesizării unei incongruen țe între forma promis ă și fondul ob ținut,
între idilismul capitalismului vi sat și austeritatea capitalismului neoli –

Teodora Dumitru
130
beral trăit, ideologia își conservă cota de fascina ție în postcomunismul
românesc câtă vreme poate convinge că austeritatea (sau duritatea
probelor) face parte din ini țierea în capitalism și că nu reprezint ă
adevărata față a aces tuia, fața dezirat ă, care rămâne să se reveleze
într-un viitor mai mult sau mai pu țin cert.
Acestea fiind spuse , în lipsa unui studiu care s ă întruneasc ă un
consens semnificativ asupra mod ului în care trebuie raportat ă baza
economic ă la sup rastructura ideologic ă a perioadei tratate de Lovinescu,
nu văd cum s -ar putea avansa în obținerea unei perspective asupra
Istoriei civiliza ției… superioare bazei de discuție a anilor 19 30-’40. Însă și
aici survine o problem ă: acel cercet ător riguros și imparțial din sfera
istoriei economiei a șteptat să facă lumină în cazul Istoriei lovinesciene nu
poate fi nici el lipsit de ideologie – o ideologie a prezentului în care -și
formuleaz ă verdictele; n u există gândire economic ă în stare pur ă,
economi știi sunt in evitabil de factur ă socialistă, marxistă, (neo)l iberală
etc. Așadar, nu poate fi vorba de o coroborare „inocent ă” (i.e. fără
ideologie) a datelor statistice sau de alt ă natură: orice interpretare are pe
fundal o schem ă ideologic ă și politică, posibilitatea obținerii unei
perspective co recte din punct de vedere socio economic și totodată dez-
ideologizate fiind aproape nul ă. În ori ce caz – admițând că această
utopie a cercet ării absolut obiective trebuie abandonat ă dacă nu vrem s ă
renunțăm cu totul la cercetar e –, câtă vreme polii ideologici ai lumii în
care a tr ăit Lovinescu și cei ai lumii de azi continu ă să aibă ceva în
comun, nu se poate spera la o concluzie care s ă claseze în deplin consens
justețea sau injuste țea fundamentelor Istoriei civiliza ției… Ce se poate
face însă, și cu un profit cognitiv semnificativ, este o rafinare a discu ției
despre cât de particular va fi fost cazul statului român în raport cu altele
– și deci cât de valide mai r ămân, epistemologic vorbind, modelele prin
care explica și pistele pe care angaja Lovinescu evolu ția statului român.
Cercetările unor speciali ști cu o perspectiv ă mai cuprinz ătoare asupra
istoriei politicii și a domeniilor conexe, economic, social etc., ajuta ți de o
enciclopedie mai larg ă decât cea accesibil ă lui Lovine scu, pot duce la
invalidarea ra ționamentelor prin care acesta încerca să particularizeze
cazul românesc pentru a -și favoriza propria baz ă doctrinar ă – idealismul
raționalist, evolu ția în salturi, teoria formelor generatoare de fond , cultul
mediocrit ății fertile etc. – și pentru a justifica unele solu ții politice (de la

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
131
acțiunea unor clase împotriva propriului interes pân ă la necesitatea
neoiobăgiei și a măsurilor antidemocratice). Asemenea studii ar putea
arăta, de pild ă, cu argumente mai complexe decât ofe ră Dobro –
geanu -Gherea sau Zeletin, că modul în care au ac ționat liberalii români
nu flata o logic ă anume cerută de contextul rom ânesc și asezonat ă de
noblețea unor idealuri , situându -se mai curând într-o logică generală, a
„sistemului -lume”, urmată atât de țările avansate, c ât și de statele în curs
de afirmare.
Câtă vreme polii ideologici ai lumii în care a gândit Lovinescu și
cei ai lumii noastre mai p ăstrează ceva în comun și câtă vreme nu putem
obține un verdict incoruptibil privind justețea judecăților ei, teoria din
Istoria civiliza ției… rămâne discutabil ă, disputabil ă, deci în acțiune. Și
dacă în cazul turnirelor ideologice această teorie are șansa de a r ămâne
în scenă din motivele pe care tocmai le -am expus, în cazul perspectivei
strict științifice l ucrurile stau altfel. Ar fi desigur neproductiv s ă
conchidem c ă tezele istoriile lovinesciene sunt dep ășite fiindcă reperele
lor din sfera științelor (muta ționismul lui Hugo de Vries, teoriile lui
Tarde etc.) au fost dep ășite ori au intrat într-o zonă a irelevantului. Pe de
o parte, este inerent ă deprecierea unei teorii odat ă cu deprecierea, în
timp, a re perelor și a enciclopediei sale; pe de altă parte, poate fi mai util
să se observe că, integrate într-un discurs despre fenomenul social și/
sau literar , de pildă, aceste concepte din sfera științei își câștigă o viață
nouă, care pretinde un alt metalimbaj și alte forme de validare . Și asta
pentru c ă, deși tind să mimeze modelul științific, teoriile preocupate de
fenomen e care nu fac parte din domeniul științelor tari se sustrag în cel
mai evident mod proceselor de validare specifice acestora din urm ă,
prin diferite strategii de evitare a unui profil falsificabil : dacă teoria lui
Vries din sfera biologiei este astăzi un obiect de arhivă , nu se poate
demonstra cu aceea și rigoare c ă mutația nu continuă să se producă în
sfera valorilor estetice ori c ă ideea de revolu ție trebuie demisă din
orizontul umanității.
Adevărata provocare este, în aceste condi ții, nu a decide dac ă
Lovinescu a dat soluții valide din punct ul de vedere al doxei contem –
porane (cel mult, îi poate fi chestiona tă cota de adecvare la doxa epocii
lui), ci mod ul în care pot fi repuse în discuție ideile lui astăzi, într-un
discurs acceptat de normele actuale ale probit ății științifice.

Teodora Dumitru
132
Literatura, forță reacționară
sau braț al avangardei ?
paratul de „legi” și concepte care sus ține viziunea socio –
logică și politică a lui E. Lovinescu e chemat s ă funcționeze
și în câmpul literaturii. Este surprinz ător să se constate – la
un critic r ămas în canonul românesc ca al doilea exponent, dup ă Maio –
rescu, al autonomiei esteticului – cât de pu țin autonome sunt totu și, în
concepția lui, via ța științifică, socio politică și economic ă, pe de o parte, și
sfera artei, pe de alt ă parte. Separat e de etic și de etnic, arta și studierea
ei n-au fost separat e, la E. Lovinescu, de ideologie sau de știință.
Criticul de la „Sbur ătorul” a susținut în repetate rânduri, de la
polemici de tinere țe cu G. Ibr ăileanu și N. Iorga, c ă valorile artei nu se
confundă cu cele etnice și etice, a comb ătut tenden ționismul ( i.e. arta
care ideologizează explicit), dar, în același timp, pledoariile sale pentru
autonomia literaturii sau a esteticului s -au limitat la afirmarea pri –
matului talentului asupra unor ingerin țe de alt ordin (etnic, mora l etc.) și
au survenit în dispute conjuncturale, cu adversari de moment: exclusi –
vismul țărănesc și moralizarea literaturii repro șabile sămănătoriștilor și
poporani știlor în primele dou ă decenii ale secolului al XX-lea sau
naționalismul ascendent în anii ‘30. Pe de alt ă parte, Lovinescu a fost
sistematic și coerent când a integrat literatura și artele în genere într-o
teorie a sincronismului. El n -a creat o teorie a autonomiei esteticului, a șa
cum a creat una a sincronismului; conceptual sau principial vorb ind, a
fost mai degrab ă un avocat al interdependen țelor, decât unul al
autonomiei. Nici un istoric sau critic literar din prima parte a secolului al
XX-lea românesc n -a demonstrat mai serios decât Lovinescu , i.e. cu
pretențiile sale de rigoare scientistă , cât de implicate sunt actul literar și
statutul de scriitor în tiparul economic și socio politic al unei societ ăți și
al unui stat. F ără să renunțe la afirmarea primatului talentului și a
valorii estetice, Lovinescu n -a ezitat totu și să efectueze o selecție a A

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
133
talentelor în funcție de gradul de adecvare (sincronizare) a unui scriitor
sau a unei opere la proiectul unei societ ăți române ști burgheze și
capitaliste , al acelei Românii care a debutat în modernitate odat ă cu
idealismul entuziast al patrio ților de la 1848. Cazul recept ării diferite a
scrierilor lui Sadoveanu și Rebreanu e emblematic în acest sens: autori
cu tematic ă rurală, neconvenabil ă unui promotor al subiectelor urbane și
intelectualiste, cei doi sunt evalua ți diferit de Lovinescu în funcție de
mod ernitatea poeticii, altfel spus, a formei care-și caută fondul : stilul
romanesc al autorului lui Ion e considerat mai adecvat tipului de discurs
modern , adică realist sau obiectiv – identificat, de la Hegel încoace, cu
epoca burghez ă – decât tipul „liric” al poeticii sadoveniene, considerat
mai afin romantismului.

Legile sociologice aflate la originea unei civiliza ții de tip burghez
și a unei economii de tip capitalist -industrial sunt, arat ă Lovinescu,
aceleași care trebuie s ă dea naștere și unei literatur i moderne – adică
burgheze. Literatura intr ă, prin urmare, și ea sub inciden ța legilor
imitației. Modul în care criticul de la „Sbur ătorul” manipuleaz ă ideea de
literatură în funcție de teza pledoariilor unde ea joacă rol de argument
oferă însă contraste i nteresante. Literatura ajunge astfel s ă fie înțeleasă și
ca formă, și ca fond, respectiv și ca expresie a civilizației (uniformizată prin
imitație integral ă și prin evoluția în salturi), și ca factor de cultură (prin
coborâre a formei la fond, într-un proce s de evolu ție gradual ă).
Cooptată în acțiunea de combatere a teoriei formelor f ără fond,
literatura apare, într-un stadiu ini țial, ca simpl ă formă (sau element de
civilizație) care se imit ă ca atare, dar una care, prin diferen țiere, va
deveni literatur ă națională, colabor ând la edificarea, în timp, a unei
culturi na ționale. Ca form ă, literatura st ă deci sub semnul imita ției și al
evoluției în salturi. Pe de alt ă parte, c ând judec ă lucrurile prin prisma
antitezei civilizație vs cultură, antiteză utilizată în răspunsul dat criticii lui
Rădulescu -Motru , care-i reproșase minimalizarea contribu ției fondului
național la crearea civiliza ției române moderne , Lovinescu tinde s ă
integreze literatura în sfera culturii, nu a civiliza ției, adică de partea
produselor cu evoluție gradual ă și chiar iner țială. Alături de iner ția
general uman ă a „elementului sufletesc ” și de „rezisten ța morală a
poporului rom ân”, literatura e invocat ă, în al doilea volum al Istoriei

Teodora Dumitru
134
civilizației…, ca „for ță reacționară” („literatura este de l a sine o for ță
reacționară” – IC, 220), care opune rezisten ță procesului (inevitabil) de
înnoire și sincronizare . După ce a studiat „rezistența, organizat ă în jurul
interesului de clas ă, a partidului conservator”, e firesc, crede Lovinescu,
„să studiem, su b îndoitul ei aspect, și rezisten ța morală a poporului
român: pe de o parte, rezisten ța pur ideologic ă a tuturor celor ce au
cercetat, dezinteresat, procesul de forma ție a civiliza ției noastre; pe de
alta, aceea și rezistență, pornită din straturile și mai adânci ale incon știen-
tului afectiv, a întregii literaturi române ” (IC, 185 -186, subl.m., T.D. ),
fiindcă „[p]e când formele sociale se prefac revolu ționar, sufletele se
transform ă evolutiv” (IC, 220).
Sub accep ția de form e, literatura , și arta în genere, intră în circuitul
interdependen ței și al împrumuturilor, ca element e de civiliza ție:
cubismul1, arată Lovinescu, se import ă precum telefonia, iluminatul
electric sau codurile juridice: „[n]u se produce o mi șcare social ă într-un
punct al lumii f ără ca ea să nu aibă repercusiune și în celelalte puncte.
Într-un plan identic se dezvolt ă și interdependen ța artistică a națiunilor
civilizate. De la sfâr șitul veacului al XVIII -lea, evolu ția literaturii
europene este sincronic ă; orice form ă de artă apărută într-un centru
artistic se propag ă aproape instantaneu peste toat ă Europa; în timpurile
noastre, impresionismul și cubismul francez, expresionismul german,
dadaismul, constructivismul s -au răspândit concentric în toate țările”
(IC, 269 -270). În același sens, „[s]piritul de uniformizare, prin interna –
ționalizarea curentelor, prin fuziunea credin țelor și concepțiilor ce stau
îndărătul oricărei manifesta ții artistice, progreseaz ă atât de mult, încât a
făcut pe unii cuget ători să prevadă posibilitatea dispari ției, prin lipsă de
conținut original, a formelor de art ă națională” (IC, 270 ), căci „[n]u
numai institu țiile și principiile politice, ci și formulele de art ă se propag ă
prin imita ție” ( IC, 288) și „[l]a orice latitudine geografic ă ne folosim
integral de ultimele in venții ale mecanicii […] beneficiem f ără muncă de
rezultatele acumulate ale muncii altora. Tot a șa și în propagarea ideilor
sau a formelor artistice” ( IC, 299). Arta se comport ă, așadar, ca o

1 E vorba de cubismul literar, concept format prin analogie cu termenul omonim
din artele plastice, care a circulat în spa țiul francez de la începutul secolului al
XX-lea, impus ini țial în forma peiorativ ă lansată de Fr édéric Lef èvre în
La Jeune Poésie Française (1917), unde era vizat ă și poezia lui Apollinaire.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
135
ideologie – ca o formă creatoare de fond; nu tr ăiește în ritmul lent al
culturii. D eși pretinde c ă desparte cultura de civiliza ție și că Istoria
civilizației… discută numai destinul unor acte de civiliza ție, Lovinescu
ajunge să trateze literatura și arta ca elemente de civiliza ție, alături de
alte forme (invenții, inst ituții etc.) intrate pe teren române sc prin imita ție.
Religia, literatura, arta, știința, filosofi a se împrumut ă, uneori
integral – sunt, deci, forme. Se pune, în aceste condi ții, întrebarea: mai
rămâne ceva în cultură (acel „bun sufletesc, produs colecti v și evolutiv” –
IC, 253) care s ă nu poată fi subordonat ecuației sincronism –imitație?
Până și literatura română, în istoricul ei global , nu doar prin unele
curente sau idei artistice ale ei , este imaginat ă la un moment dat ca formă
aflată sub zodia muta ției și a revolu ției: „Literatura român ă, de pild ă,
n-a refăcut bazele dezvolt ării literaturii universale, ci s -a dezvoltat,
revoluționar, pe baza sincronismului; f ără să fi avut un clasicism, am
avut un romantism, pentru c ă această mișcare european ă a coin cidat cu
însuși momentul for mației noastre literare. De un veac, mai ales, toate
curentele ideolo gice, toate formele de art ă, într-un cuv ânt, întreaga via ță
spirituală se dez voltă pretutindeni sincronic, într-un ritm unic. [ …] ele
s-au împrăștiat peste toată Europa cu necesitatea unei legi ineluctabile ”
(IC, 299). Mai mult: literatura și arta universal ă se comport ă ca forme și în
teoria muta ției valorilor estetice expusă în al șaselea volum al Istoriei
literaturii române contemporane , Mutația valorilor estetice (1929). Fenomenul
mutației e descris aici ca fiind activ în sfera culturii fără excepție, chiar și
în cazul societăților dezvoltate organic. Cum se mai sus ține, în ace astă
situație, reprezentarea culturii ca evolu ție gradual ă și a civiliza ției ca
evoluție în salturi sau muta ționistă? În Istoria civiliza ției… Lovinescu nu
pare să accepte faptul că mutația acționează și la nivelul culturii , dar o
va face în Mutația valorilor estetice , cu argumente din întreaga istorie a
culturii și a literaturii, din Antichitate pân ă în contemporaneitate. Ca și
civilizația, cultura și naționalul resimt, pân ă la urmă, dictatul
prezentului, al sincroniz ării, al mutației.
Implicațiile legilor imita ției, cu evolu ția disociat ă a civiliza ției de
cultură – evoluție graduală, respectiv în salturi –, sunt studiate de
Lovinescu mai profund și mai detaliat atunci c ând abordeaz ă domeniul
literaturii decât atunci când obiectivul cercet ării fusese civiliza ția
română modernă în sens larg . Antiteza cultură–civilizație, prin acela și

Teodora Dumitru
136
criteriu al mutabilit ății și al formei care determin ă un fond , corespunde, în
sfera genurilor literare, cuplului poezie–proză. Concep ția lovinescian ă
asupra genurilor literare se dezvolt ă tot între un pol al imo bilității sau al
evoluționismului gradual (reprezentat de poezie, al c ărei fond ar fi
cvasi -imu(t)abil de la Homer încoace1) și un pol al evolu ției în salturi sau
revoluționar ( reprezentat de proz ă, al cărei fond e mai cur ând dat de
epocă – vezi pledoariile pentru urbanizare și intelec tualizare, ini țiate
încă din primii s ăi ani de critic ă2). Pretinzând c ă le oferă tratament
diferențiat, Lovinescu ajunge totu și să considere amân două genurile ca
marcate de „spiritul veacului”, adică modernizabile, inte lectualizabile .
Astfel, prin conceptul de „intelec tualizare a emoției” tatonat în câteva
articole anterioare și dezvoltat mai sistematic în studiul „Poezia nou ă”
din 1923 (îndeosebi în secțiunile dedicate poe ților Lucian Blaga și Ion
Barbu ) și în volumul al treilea din Istoria literaturii române contempor ane
(1927) , poezia reu șește să producă – mai puțin drastic decât proza
desigur, dar nu mai pu țin cert – unele mutații în (reprezentarea) acel(ui)
fond general -uman etern, de la Homer încoace3. De fapt , tratamentul

1 Vezi articolul „Gândire –poezie” („Convorbiri literare”, nr. 8, octombrie 1910):
„Nu cred în progresul poeziei prin intelectualizarea ei. […] Poeții nu cunosc
dintele timpului, dec ât doar în elementul fugitiv al limbii, totdeauna în
prefacere. Dar în ceea ce prive ște fondul sentimental, el r ămâne același […]
Cât timp omul va fi om, el se va leg ăna în poezia lui Homer sau a lui Sofocle, a
lui Petra rca sau a lui Heine ”, reprodus în E. Lovinescu, Opere , ed. cit., vol. IV,
pp. 319 -321. O pozi ție similar ă se putea detecta încă din 1908: „Meritul
poetului se arat ă hic et nunc , în cercetarea unor forme noi de expresie pentru
un cuprins sentimental vechi” („Triptic: I. Ion Minulescu, II. Elena Farago, III.
D. Herz”, în „Convorbiri critice”, nr. 13, 1 iulie 1908; reprodus, dup ă
E. Lovinescu, Critice , Editura Socec, Bucure ști, vol. I, 1909, în E. Lovinescu,
Opere , ed. cit., vol. IV, 1986, p. 231).
2 Vezi suita „Literatura și critica noastr ă”, din Pași pe nisip , vol. I (1906), unde
Lovinescu î și expune primele opinii critice cu privire la monopolul
țărănismului din literatura rom ână, cer ând ca și alte pături sociale s ă capete
reprezentare literar ă.
3 Procesul de intelectualizare a emo ției este asociat cu mersul poeziei spre obiec –
tivare: „filoanele sentimentului sunt captate în retorte pentru a ne produce
esența rară a emoției ce ne satisface inteligen ța […] Expresia direct ă a unui
sentiment poate face dovada s incerității, nu însă și a artei. În artă, sinceritatea
e necesar ă, dar nu și suficient ă; ea trebuie exteriorizat ă prin mijloace rafinate

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
137

ce extrag din minereu metalul pre țios. Arta suprem ă a epocii noastre ar fi
prelucrarea materialului sentimental cel mai incandescent în creațiunile cele
mai frigide; turnarea sentimentului cel mai violent în forme c ât mai obiective ”.
Intelectualizarea emo ției de semna, deci, pe de o parte , procesul de obiectivare
a vechii emo ții romantice (redate subiectiv ), prin intermediu l unor concepte și
al unor termeni de vocabular noi, împrumuta ți din sfera tehno -științei și a
civilizației moderne , iar pe de alt ă parte o îmbogățire a „fondului ” ancestral al
poeziei cu o serie de emo ții noi, experimentate tot mai divers în sfera științei și
a specula ției intelectuale: „Adevărata intelectualizare a poeziei nu consist ă în
substituirea elementului emo țional prin elementul no țional ci în extragerea
emoției din domenii rezervate specula ției intelectuale. În acest înțeles, putem
avea o emo ție metafizic ă, matematic ă sau astronomic ă pe at ât de impresio –
nantă pe c ât e de rar ă. Contempla ția motorului [ …] trezește o emo țiune
comparabil ă emoției entomologului ad âncit în contempla ția unui complicat
organism infinitesimal. Poezia viitoare se va aliment a, desigur, din aceast ă
nouă sursă emotivă într-o măsură necunoscut ă încă. Miracolele științei ne
rezervă câmpuri neexploatate p ână acum; poezia va țâșni nu numai din ceea
ce poate mi șca, ci din tot ceea ce zguduie inteligen ța, produc ând precipitatul
rar a l emoției cerebrale ”, „[i]ntelectualizarea emo țiunilor” fiind considerat ă, în
fine, „un proces firesc al artei moderne, reclam ând totodat ă și un progres ”
(„Lucian Blaga”, în „Sbur ătorul literar ”, nr. 6, 22 octombrie 1921, nr. 7, 29
octombrie 1921, nr. 8, 5 noiembrie 1921; reluat în E. Lovinescu, Critice , VII,
ed. I, Editura Ancora, 1923, Bucure ști, de unde este reprodus în E. Lovinescu,
Opere , ed. cit., vol. IX, 1992, pp. 25 -26). Textul despre Ion Barbu din „Poezia
nouă” apro fundează acest proces al intel ectualizării emoției în „poezia nou ă”,
intelectua lizare care, în Istoria literaturii… , va fi identificat ă tot mai decis cu o
proprietate specific ă poeziei moderniste, care o diferen țiază de simbolism:
„Evoluția poeziei intelectuale nu se va face numai în sensul filosofării, ci și în
direcția științismului. Va veni poate o vreme c ând expresia direct ă a emoțiunii
va fi privit ă ca insuficient ă și ca o form ă mai primitiv ă a unei arte începătoare.
Sinceritatea sentimentului nu va mai p ărea îndestulătoare; emo ția nu va mai fi
redată ca un element brut; trecut ă prin retorta inteligen ții, materia va primi
purificarea combustiunii. Arta se va îndrepta, astfel, spre expresia obiectiv ă a
sentimentelor și, deci, spre expresia indirect ă și simbolic ă. […] În urma
proce sului natural de intelectualizare și de științism al epocei noastre s -ar
putea întâmpla ca, s ărăcit de izvoarele sale, lirismul s ă invadeze în domeniile
speculației intelectuale, aduc ând noi motive de inspira ție. Omul de știință ce
se scoboar ă în infinitul mic prin ajutorul microscopului sau se av ântă în
infinitul mare prin telescop, astronomul ce p ătrunde armonia sferelor cere ști
sau matematicianul ce sondeaz ă calculul probabilit ăților, entomologul sau
metafizicianul sunt capabili de emo țiuni puternice. Ni mic nu se împotrive ște

Teodora Dumitru
138
similar al culturii și al poeziei ține la E. Lovinescu de o concepție oscilant ă
asupra sufletului, care apare când ca un element „ancestra l”, imuabil
sau greu de schimbat , când ca un element de mare permeabilitate ( vezi
temperamentele revolu ționare, „plastice”, mobile etc.). I ntră aici date de
psihologie individual ă și de psihologie colectiv ă sau etnică (omul indi vi-
dual vs „omul social ” – IC, 317), cărora Istoria civiliza ției… nu le găsește
un punct comun incontestabil , invocându -le, astfel , pe rând.
Consecin țe imediate ale legilor imita ției, teo ria formelor genera –
toare de fond și teoria autorului ca erou modelator (revolu ționar) în
raport cu mediul1 constituie fundamentul ideologic al modernismului li –
terar ca „tovar ăș de drum” al unei burghezi i aflate în proces de conso –
lidare sau deja triumfătoare. Lovinescu era familiarizat de timpuriu cu

ca aceste emo țiuni de ordin pur intelectual s ă îmbrace haina poeziei …”
(„Poezia nou ă”, op. cit., reprodus în E. Lovinescu, Opere , ed. cit., vol. IX,
pp. 406 -407). Intelectualizarea poeziei înseamn ă, prin aceast ă exprimare
indirectă a emoției, devierea spre procedee ale prozei: poezia lui Camil
Petrescu, de pild ă, ar frapa prin „metoda analizei ” și prin „prozaismul voit al
expresiei ”, pe care numai „cimentul emo țiunii” ar mai p ăstra-o în cadrele
genului liric ( Istoria literaturii româ ne contemporane , vol. III, Evoluția poeziei
lirice, Editura Ancora, Bucure ști, 1927, pp. 411 -412). În procesul de tatonare
conceptual ă, Lovinescu va vorbi chiar despre o intelectualizare directă a
senzației, fără filtrul emo ției: „modernismul ” lui Blaga, d e pildă, ar veni din
pura gestionare a „senzației” sau numai din „domeniul cerebralit ății” („ma-
terialul senza țional se transform ă în uzina creierului în material intelectual.
Poezia e silit ă să se mărgineasc ă la aportul netransformat al sim țurilor; retina
sau timpanul țin locul b ătăii inimii ostenite ” – „Lucian Blaga”, op. cit .,
reprodus în E. Lovinescu, Opere , vol. IX, op. cit. , p. 27, ipotez ă valorificat ă și în
studiul „Poezia nou ă” și, mai departe, în Istoria literaturii… : „materialul
sensațional se exp rimă direct sau e pref ăcut în uzina creierului în material
intelectual ” – Istoria literaturii române contemporane , vol. III, op. cit. , p. 379).
1 Nu cred c ă s-ar merge prea departe dac ă aprehensiunea lui Lovinescu pentru
folclorism și folclori ști ar fi tra dusă tot prin preferin ța pentru rolul
individualit ății creatoare, nu pentru autorul anonim și colectiv – vezi articolul
„Un feti ș modern: poezia popular ă” („Flacăra”, nr. 51, 3 octombrie 1915),
reluat în Critice , IV, ed. I, Editura Steinberg, Bucure ști, 19 16 cu titlul „Poezia
populară”: „nu e «poporul» poetul Mioriței […] un astfel de «popor» nu exist ă
decât în mințile ideologilor. Poetul Mioriței a fost un cioban […] to ți ciobanii
din lume nu vor face la un loc înalta personalitate artistic ă a unui Goe the sau a
unui Dante” (reprodus în E. Lovinescu, Opere , ed. cit., vol. VI, 1988, pp. 69 -70).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
139
teoria eroilor a lui Thomas Carlyle (amintit în „Literatura și critica
noastră”, 1906) și cu aplica țiile ei la sfera literar ă din scrierile lui Émile
Hennequin (La critique scientifique , 1888) , Jean -Marie Guy au (L’Art au
point de vue sociologique , 1889) sau Georg Brandes (a c ărui lucrare apărută
în francez ă în 1903 cu titlul Le Grand homme e citată în Istoria
civilizației… )1.
Conceptul de „sugestie”2, prin care artistul ar acționa în direcția
mediului sau a p ublicului, foarte popular la finele secolului al XIX -lea în
jargonul p ărinților psihologiei moderne, ajunge să înlocuiasc ă vechile
soluții ale metafizicii în problema definirii geniului, a omului providen –
țial sau a calit ății actului artistic. „For ța” arti stului, arat ă psihologi știi,
nu rezidă în ab stragerea din contingent, nu se afl ă sub semnul necesit ății
supraistorice, cum pretind marii filosofi idealiști, ci în relația concret ă cu

1 Vezi „Teoria mediului și literatura noastr ă” și suita de articole reunite sub
titlul „Literatura și critica noastr ă” (ambele ap ărute în Pași pe nisip , vol. I, 19 06)
și „Un feti ș modern: poezia popular ă” (1915) etc., unde sunt remarcate
influența modelatoare și chiar cu func ție de anticipare a individului asupra
mediului ori superioritatea autorului cult asupra autorului a șa-zis colectiv al
creațiilor populare.
2 „Acțiunea sugestiv ă și molipsitoare a indivizilor de elit ă asupra colectivit ății”
decretat ă de Gabriel Tarde în Legile sociale poate fi recunoscut ă în acțiunea de
„sugestie” sau în „hipnoza” exercitat ă de artist asupra publicului, teoretizată
de Émile Henn equin în Écrivains francisés (1889). Despre „puterea de sugestie”
a scriitorului de talent asupra mediului scrisese și Lovinescu (vezi „Literatura
și critica noastr ă”; reprodus în E. Lovinescu, Opere , ed. cit., vol. I, p. 36).
Pentru o perspectiv ă pragmati că asupra influen ței exercitate de teoria
individului creator a lui Tarde spre teoria geniului artistic modelator de medii
a lui Hennequin, vezi Thierry Roger, „La pensée du dedans: É. Hennequin ou
la refonte psychologique de la critique littéraire”, Fabul a/ Les colloques ,
„L’anatomie du cœur humain n’est pas encore faite”: Littérature, psychologie,
psychanalyse, URL: http://www.fabula.org/colloques/document1636.php:
„raportul artist/ public trebuie s ă fie gândit pe modelul sugestiei . Artistul, acest
«condu ctor spiritual» de care vorbe ște prefața la Écrivains francisés , este un
hipnotizator , un fascinator care magnetizeaz ă conștiințele: «Orice rela ție
umană, orice cooperare îndeosebi este deci o sugestie. [ …] Sufletul unui om
mare poate pune în mi șcare un mi lion de bra țe ca și cum ar fi ale sale; sufletul
unui mare artist poate s ă freamăte într-un milion de sensibilit ăți individuale,
aduc ând bucurie ori suferin ță neamului s ău. Istoria unei na țiuni, a unei
literaturi este istoria acestor m ărețe transfuzii de u nde vitale »”.

Teodora Dumitru
140
un public pe care îl fascineaz ă fiindcă îi cunoaște morfologia, a șteptările,
speranțele etc., adic ă asupra c ăruia exercit ă o presiune informat ă, de
genul celei exercitate de medic asupra pacientului. Lovines cu s-a folosit
mai sistematic de acest concept în Mutația valorilor estetice , pe urmele psi –
hologului Fr. Paulhan, care, într-un studiu asupra limbajului1, remarcase
diferența dintre valorile „no ționale” și cele „de sugestie”, creatoare de
emoție. Când enciclopedia artistului și a publicului nu mai coincid, duce
Lovinescu ra ționamentul mai departe, valorile „de sugestie” se p ierd și
se instaleaz ă procesul de „ mutație a valorilor estetice”.
Există însă o fină deplasare de accent între opiniile critice de
tinerețe cu privire la rela ția dintre autor și mediu ( „Teoria mediului și
literatura ”, „Literatura și critica noastr ă” etc.) și perspectiva din Istoria
civilizației… Dacă în articolele din Pași pe nisip influența lui Schopenhauer
(via Maiorescu) p ărea mai puternic ă decât influența determinismului de
tip Taine ( și poate Marx), ponderea individualit ății creatoare fiind
consider ată superioar ă influenței mediului sau chiar imun ă la amprenta
acestuia, Istoria civiliza ției… pariază mai mult pe aportul constructiv al
mijlocității, al mediocrit ății, al formei f ără fond – altfel spus, pe impactul
mediului asupra arti știlor. În 1906, Lo vinescu se opunea lui Dobro –
geanu -Gherea (autor al binecunoscutului „Decepționismul în literatura
română” și al investig ării cauzelor sociale ale pesimismului eminescian2,
care-l conduseser ă pe Ibrăileanu la a afirma c ă poezia lui Eminescu e
produsul „cauz elor eminescianismului ” – vezi „Curentul eminescian”,
1901) prin concluzia „Byron a creat byronismul, și nu byronismul pe
Byron”3. Poziția lui Lovinescu din 1906 este mai curând anti -determi –
nistă: pe urmele lui Schopenhauer, el sus ține că optimismul lui A lecsan –
dri, ca și pesimismul lui Eminescu, au cauze pur psihologice, c ă nu
ideile Revolu ției Franceze, promisiunile umanismului și ale democra ției
ar fi responsabile de iluziile și deziluziile scriitorilor din a doua jum ătate
a secolului al XIX -lea, cum su sținea Dobrogeanu -Gherea4, cât nota

1 La double fonction du langage , Félix Alcan, Paris, 1929.
2 Vezi „Eminescu”, în „Contemporanul”, nr. 9, martie 1887.
3 „Literatura și critica noastr ă”, reprodus în E. Lovinescu, Opere , ed. cit., vol. I,
p. 24.
4 „În loc de dreptate, obijdu irea săracilor și celor mici; în loc de lini ște și pace,
un război s ângeros care se urmeaz ă în sânul societ ății sub forma liberei
concuren țe; în locul egalit ății, o groaznic ă neegalitate economic ă, nemaipo me-

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
141
sufleteasc ă a marilor „eroi” (scriitori), care au marcat ei mediul, prin
reflecția lor personal ă ireductibil ă la mersul ideilor în epocă. În Istoria
civilizației…, accentul va fi , în schimb, sensibil modificat : ponderea
ideologiei f ranceze asupra op țiunilor socio politice și literare autohtone
este susținută prin apel la „lege” (legea sociologic ă a imitației), variabila
psihologic ă a temperamentului fiind deseori redus ă la statutul de
ipoteză ad hoc pentru explicarea unor cazuri ce par s ă se sustrag ă legii,
iar „omul social ” preval ând ca obiect de studi u asupra individului
irepetabil . În Istoria civiliza ției…, Schopenhauer e surc lasat de Taine, de
Tarde ș.a., iar pe teren autohton, în locul lui Maiorescu se dovede ște mai
util Gherea , prin tezele care scot în relief amprenta ideologiei asupra
literaturii . (Se poate conchide, așadar, că impactul gândirii lui
Dobrogeanu -Gherea asupra lui Lovinescu a avut o consistență deloc
neglijabilă , cel puțin în patru privințe : teoria influ enței mediului ca
influență a ideologiei franceze revolu ționare din „Decepționismul în
literatura rom ână”, teoria determina țiunii și teoria evolu ției în salturi
din „Post scriptum sau Cuvinte uitate ” și, nu în ultimul r ând, teoria
formelor sociale care, în anumite cazuri, ar preceda fondul, din „Asupra
socialismului în țările înapoiate”. Din acest punct de vedere, a șa cum am
arătat și în capitolul anterior, Lovinescu are mai multe în comun cu
gândirea lui Dobrogeanu -Gherea dec ât cu a istoricului burgheziei Ștefan
Zeletin.)
Dacă imaginea tinerilor „veniți de la Paris cu sufletul plin de
democra ția franc eză și de idei umanitare ”1 era un cadru de discu ție
gherist ironizat de Lovinescu în 1906 , pe măsură ce soluția formelor
generatoare de fond îi acapareaz ă interesul, ironia dispare și influența
ideilor franceze asupra min ților pașoptiste cap ătă la el caracter de lege.
Favora bilă punctului de vedere din Istoria civiliza ției… va fi, deci,
perspectiva care , susținând rolul modelator al individului (scriitorului)
asupra mediului, nu exclud e, ci încurajeaz ă adaptabilitatea acestuia la

nită pe pământ. În locul libert ății, o crud ă robie economic ă: minele întune –
coase, fabricile f ără aer, nesiguran ța zilei de m âne”, așadar „[c]eea ce fu 1789
pentru Europa, 1848 fu pentru noi. […] Iluziile Apusului s -au repețit” („De –
cepționismul în literatur ă”, în „C ontemporanul”, nr. 8, februarie 1887;
reprodus în Constantin Dobrogeanu -Gherea, Opere complete , ed. cit., vol. VI,
1979, p. 55, 59).
1 „Literatura și critica noastr ă”, în op. cit . pp. 31 -32.

Teodora Dumitru
142
„spiritul veacului ”, adică promisiunea transform ării formei în fond sub
acțiunea imitației și, ulterior, a diferen țierii – traseu pe care sunt
stimulați să se înscrie to ți moderni știi. Între imobilitatea geniului
schopenhauerian, egal cu sine și inapt la rela ții cu societatea în care
trăiește, și medio critatea util ă pe care nu se sfia s -o prețuiască
Bruneti ère, Lovinescu st ă clar de partea celui c e a introdus
evoluționismul în studiul genurilor literare .
Dar l egile imita ției nu acționează în literatur ă numai proiectiv, ci și
retroactiv: în ipostaza sa de for ță „reacționară”, ținând mai curând de
cultură sau de fond , decât de civiliza ție, prin imitarea trecutului
literatura e a propiată, tipologic, de Reform ă („revenirea la forme vechi,
considerate ca pure și alterate numai în decursul veacurilor […] o
întoarcere la cre știnismul primitiv, adic ă la textul evanghelic ” – IC, 322).
N-ar fi vorba numai de a șa-numita literatur ă tradiționalistă, ci de un
comportament universal al literaturii , verificat în succesiunea curentelor,
de la Rena ștere, la clasicism, romantism etc. Așa cum Reforma e, dup ă
Lovinescu, „reacționară”, fiindcă „Luther combate ra țiunea și liberul
arbitru”, iar „to ți reformator ii se arat ă dușmanii revendic ărilor sociale
ale timpului ”, tot așa și „[î]n literatur ă sau în artă prestigiul trecutului e,
de asemenea, considerabil” ( IC, 322 ). Revoluția Francez ă însăși are cota
ei de privit în urmă când își ia ca model Sparta, Atena și Roma repu –
blicană. Lovinescu ar dori, se poate deduce, s ă corecteze acest paseism al
literaturii, pentru ca literatura s ă-și imite mai degrab ă propriul prezent.
Totuși, survine întrebarea: nu cumva literatura european ă zisă astăzi
modernist ă și chiar moder niștii noștri, promova ți de Lovinescu, practic ă
aceeași imitare a trecutului, însă cu alte mijloace și scopuri decât clasicii
sau romanticii? Dac ă mentalitatea tradi ționalist -evoluționistă a lui
Kogălniceanu sau Reforma sunt exemple de imitare a trecutului , ce se
poate spune despre poezia modernist ă – de la Mallarm é la Ezra Pound –
cu întoarcerea ei spre sursele ei greco -romane , galo -romane sau proven –
sale, dar și extrem orientale etc., cu dezideratul purific ării limbajului, al
ajungerii la verbul originar prin eliminarea urmelor institu ționale din
limbaj și crearea unei rela ții nemediate cu el – similară tipul ui de relație
a protestan ților cu litera Scripturilor ? Modul în care concepe Lovinescu
literatura modern ă în sens larg și literatura (poezia) modernis tă în sens
restr âns n -are totu și legătură cu aceast ă pasatofilie pe jum ătate

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
143
autentică, pe jumătate trucat ă din care -și extrag poetica un Mallarmé sau
un Pound (căci modernitatea este, totu și, preoteasa ideii de tabula rasa în
raport cu tradi ția). Pentru L ovinescu, ideea de modernitate literar ă
rămâne esențialmente civ ilizatoare și formalizant ă: este reversul
dezicerii vest -europene de institu ții și de clișee ale limbii și ale culturii.
Pe de alt ă parte, „imitația trecutului” ca form ă a „imutabilit ății”
(conform definiției lovinesciene a conservatorismului apud Spencer ,
IC, 324 ) ar fi, pe lâng ă cauze le generale, împărtășite cu iner ția
psihologiei colective în genere și cu a poporului român în special, o
cauză particular ă a rezistenței la schimbare, emana tă din sfera literaturii.
Predispozi ția pentru „imita ția trecutului”, nu a prezentului, ar separa
literatura, arta sau religia de știință și de tehnică: „Imitația trecutului nu
se dezlănțuie egal în toate domeniile civiliza ției omene ști; sunt domenii,
chiar, în care nu are nici un fel de ac țiune. În știință sau în tehnică nimeni
nu se pune sub autoritatea trecutului; dup ă un scurt «duel logic », noile
invenții izgonesc cu des ăvârșire formele vechi; industria și medicina
trăiesc astfel într-un continuu provizo rat […] Nu tot a șa și în alte
domenii, ca în domeniul organiza ției sociale, în artă, în credin țe
religioase, în care prestigiul trecutului exercit ă o acțiune dispro por-
ționată” (IC, 321). E ste aici o contradic ție evident ă cu pasajele care
evidențiau rapid itatea și universalitatea difuz ării noilor forme din art ă,
dictată de legea sincronismului ( „orice form ă de artă apărută într-un
centru artistic se propag ă aproape instantaneu peste toat ă Europa”; „nu
este manifestare de art ă occidental ă care să nu fi avut repercusiuni și la
noi” – IC, 269 -270). Prima ipostaz ă, a literaturii qua formă de civiliza ție
propagat ă instantaneu era menit ă să apere ra țiunea de a fi a unei
literaturi modern(ist)e, cerut ă de o societate modernizat ă – teză care se
confundă cu întreaga activitate critic ă și istoriografic ă a lui Lovinescu.
A doua ipostaz ă, a literaturii ca fond cultural iner țial (alături de religie,
organizare social ă etc.), care cu greu accept ă să găzduiască inovația, are
în vedere acele strategii de promovare a litera turii patronate de corifeii
sămănătorismului, ai poporanismul ui și ai gândirismului incipient: e
modul adversarilor lui Lovinescu de a percepe literatura . Lor li se
atribuie slujirea unei literaturi care se refugiaz ă în trecut, în căutarea
unor compensa ții mai mult sau mai pu țin fictive. Problema, în cazul
acestora , n-ar fi, crede Lovinescu, relația mai fast ă cu tr ecutul, decât cu

Teodora Dumitru
144
prezentul, ci inexisten ța acelor valori ale trecutului pe care literatura
tradiționalistă sau ne -mod ernistă pretinde a le re învia – lipsa unui
„corpus” credibil științific al așa-zisei tradi ții rom ânești invocate de
tradiționaliști („tradiționalismul real presupune existen ța unei epoci
clasice . Pentru un popor care nu are o tradi ție certă în niciuna din
ramurile activit ății intelec tuale sau sociale, necum o epoc ă clasică de
supremă expansiune a tuturor for țelor materiale și morale, tradi ționalis –
mul nu poate fi decât sau un fenomen de istorism, explicabil prin
pasiunea cu care speciali știi studiaz ă formele trecutului, sau de ro –
mant ism social și poetic […], sau de evolu ționism științific aplicat
neștiințific la societ ăți ce au o alt ă dezvoltare, sau, mai ales, o puternic ă
armă de luptă a inadaptabililor împotriva mersului firesc al societ ății
noastre” – IC, 340). Tradi ționalismul e d emis, încă o dată, ca imitare a
unui trecut fals(ificat) conform unor șabloane importate din Vest, fapt
care confirm ă, după Lovinescu, acțiunea legilor imita ției, în loc să o
infirme: „Constatând tradi ționalismul literaturii române, nu înseamnă că
sub aces t raport n-am fost în sfera de influen ță a Apusului. [ …] nu este
manifestare de art ă occidental ă care să nu fi avut repercusiuni și la noi”
– IC, 221). Caracteristic ă acestei imita ții a trecutului ar fi proliferarea
literaturii cu inadaptați, a oamenilor c are nu -și găsesc locul în prezent, tip
de literatur ă pe care Lovinescu îl dorește eradicat în favoarea unei
literaturi cu „adapta ți” la „mersul firesc al societ ății noastre” – oricât de
reprobabili moralmente („ciocoi”, „parveni ți” etc.)1. Rostul de a fi a l
tradiționalismului ar sta , nu cum cred artizanii și avocații lui, în
respingerea importurilor necritice din Vest, ci – așa cum este de p ărere

1 De altfel, critica rea burghezului a fost considerat ă ca intrinsec ă etosului
burghez, etos generat , dar și strivit de rela ția cu capitalul – vezi analiza
pieselor lui Ibsen în Franco Moretti, The Bourgeois Verso, London, New York,
2013 : burghezul în rela ție cu capitalul devine și victimă, și călău (ibid., p. 175);
succesul burghezului e un amestec de „ imoralitate și legalitate ”, care e și
„precondi ția reușitei burgheze” ( ibid., p. 176). O literatur ă a epocii burgheze
nu poate, prin urmare, releva „meritele pozitive ” ale actorilor s ăi fără a le în-
soți de o critic ă a condițiilor lor de existen ță și de l egitimare: „Baudelaire,
Flaubert, Manet, Machado, Mahler. Tot ceea ce fac ei este o critic ă a vieții
burgheze; tot ce au sub ochi e via ța burghez ă” (ibid., p. 179). Consens deplin,
se pare, cu teza celor dou ă modernit ăți antagoniste, artistic ă și societal ă,
expusă de Matei C ălinescu în lucrarea sa Cinci fețe ale modernit ății (1987).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
145
Lovinescu – în confirmarea for ței nivelatoare exercitate de un „spirit al
veacului”: tradi ționaliștii imită și ei aspecte din via ța cultural ă a
momentului, ca oric e alt actor prins în vria (inter)dependen țelor.
Pe de alt ă parte, imitarea trecutului în literatur ă e strâns legat ă de
(sau duce la) pierderea valorii emoționale sau „de sugestie” a operei
literare – deven ind astfel un argument capital în teoria muta ției valorilor
estetice. Astfel, acea imagine a Renașterii, atribuit ă lui John Ruskin, ca
„reconstituire « științifică» a unei «arte» simțite odinioar ă”, în care „ar-
tistul nu mai exprim ă ceea ce vede și simte, c i ceea ce știe și deduce
dintr -o noțiune prealabil ă” (IC, 326) func ționează ca o sinteză ori ca un
preambul sui generis al teoriei muta ției valorii estetice, a pierderii emo ției
estetice în procesul de reconstituire (doar) no țională și (doar) științifică,
documentară, a operei , pe măsură ce imitarea prezentului se transform ă
în imitarea trecutului. Totu și, Lovinescu nu e atât de sceptic precum Ruskin
în privința Renașterii, în măsura în care distinge în creațiile renascentiste nu
numai imita ția trecutul ui, ci și o diferen țiere semnificativ ă, original ă în
raport cu oricare dintre vechile tipologii ale artei ( IC, 328).
La ipostaza formal ă a literaturii va apela Lovinescu și când își
reprezint ă modernismul literar ca o formă menită să confirme fondul
societ al burghez (o form ă cerută, deci, de un fond deja constituit).
Convins de afinitatea structural ă a literaturii – ca forță „reacționară” – cu
valorile trecutului (ca „imita ție” formală a trecutului , dar și ca parte a
culturii – deci ca fond), Lovinescu este la fel de convins că literatura
trebuie stimulat ă să reflecte și valorile prezentului, neputând face asta
decât ca form ă, cel puțin într-o primă etapă. Așa se naște una dintre
puținele, dar marcantele disfunc ții conceptuale din Istoria civiliza ției…,
care se va accentua în Istoriile literare lovinesciene , în cea din 1926 -1929
și în compendiul din 1937: ipostaziat ă când ca form ă (civilizațională),
când ca parte a fondului (cultural ), literatura e poziționată când în
avangarda culturii – ca formă de civiliz ație importat ă, alături de telefon,
radio, constitu ție, cod juridic modern etc., gra ție evoluției în salturi
specifice popoarelor tinere –, când în ariergarda civiliza ției – ca factor de
fond susceptibil de evolu ție lentă, inerțial, reacționar sau conserva tor,
mai predispus la imitarea trecutului, decât a prezentului.
Eforturile crit icului -ideolog se vor concentra deci, atât în Istoria
civilizației… , cât și în istoriile literare, pe stimularea trecerii literaturii de
la statutul de parte a fondului (a cult urii) la acela de form ă civili –

Teodora Dumitru
146
zațională care, prin diferen țiere, va determina în timp și „sincronizarea”
fondului cultural cu nivelul civiliza țional atins de societatea româneasc ă
a momentului. Pentru aceasta , literatura ( i.e. scriitorii activi) trebuie s ă ia
act de faptul c ă imitarea trecutului ante -burghez, reflectarea lui
nostalgic ă și idealizant ă nu sunt dezirabile, a șa cum nu este oportună
nici criticarea prezentului recent intrat sub zodia capitalismului și a
instituțiilor moderne1. Provocarea st ă, așadar, în a literaturiza prezentul,
nu trecutul ( literaturizarea trecutului fiind un fapt banal, în logica sus-
discutatei tendințe naturale a literaturii de opune rezisten ță noului).
Lovinescu desfide , ca atare, literatura care face din trecut „un du șman a l
prezentului” ( fiindcă „e mult mai u șor să idealizezi un trecut
convențional decât s ă te inspiri, cu elemente veridice, dintr -un prezent,
care pare întotdeauna prozaic” – IC, 230), literatura care practic ă, „sub
forma tăioasă a satirei sau sub forma liri că a regretului trecutului ”, „o
critică aspră a revoluției noastre sociale și culturale”2 (IC, 45). Critica
prezen tului operat ă via literatură e, după Lovin escu, un simptom al

1 Oricât ar p ărea de deplasat, trebuie acceptat c ă promotorii realismului socialist
vor fructifica acela și tip de argumenta ție: literatura și scriitorii trebuie s ă
promoveze și totodată să participe la crearea valorilor prezentului; ei sunt și
subiect, și obiect al unui proiect sociopolitic și economic în curs de conso –
lidare, ca atare, criticismul, când apare, trebuie s ă aibă un sens constructiv, nu
unul desfigurator, minat de scepticism sau pesimism. Modul în care
Lovinescu demite relevan ța trecutului, a actorilor s ăi (de la nobilime la țărăni-
me) și a stărilor sale morale și intelectuale (nostalgia, melancolia, ina daptarea)
cerând promovarea noilor hibrizi sociali (ciocoiul, parvenitul, ruralul
urbanizat etc.) și a noilor „situa ții” moral -intelectuale create de capita lism va
funcționa și în programul de promovare a proiectului socialist, dup ă 1945:
demiterea actorilor trecutului burghez, privilegierea noilor tipologii social e și
intelectuale, a unui etos optimist sau utilitar, nu a melancoliilor demobili –
zatoare, a personajului în curs de adaptare la noua societate (în pofida
inerentelor derapaje, dar cu promisiunea surmont ării lor), nu a inadaptatului
fără leac, toate acompa niate de perpetuarea aporiei scriitorului imaginat și ca
subiect, și ca obiect al unei lumi în construc ție, pe care e a șteptat s -o reflecte în
timp real, nici ante factum , nici post factum .
2 Situația va fi semnalat ă și de Ibrăileanu, care sesizează „schiz ofrenia” pașop-
tistului Alecu Russo, salta ționist în proiectul politic, dar conservator sau evo –
luționist organicist în scrierile cu caracter literar (vezi articolul „Complect ări”,
1925).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
147
inadecvării generat de necunoa șterea direc ției de mers a istoriei; unde
Maiores cu constatase existen ța unor forme culturale vide, neaderente la
un fond autohton, Lovinescu observă , invers, existen ța unor „forme
sociale” ( în proces de a se consolida ca fond) și inexisten ța, regretabil ă, a
unor forme cultural -literare (spirituale) echivalente: „ Între spirit și
materie s -a săpat, astfel, o pr ăpastie. Prin ac țiunea creatoare a ideologiei
apusene și prin influen ța capitalismului, societatea noastr ă și-a
schimbat, revolu ționar, structura; pe largi temelii agrare s -a ridicat o
civilizație bu rgheză. Pornind din stratele ad ânci ale sufletului, literatura
n-a putut însă ține pasul revolu ției formelor sociale” ( IC, 45). Ideea
revine și în volumul al patrulea al Istoriei literaturii române contemporane ,
Evoluția „prozei literare ” (1928) , unde cal itatea rea cționară a literaturii e
consemnat ă ca „firească” (i.e., fatală, în ordinea naturii sale) : „Pe când
societatea noastr ă s-a dezvoltat în sensul diferen țierii și, deci, a l
evoluției, prin crea ția unei pături orășănești și a unei burghezii na ționale
cu caractere de omogen eitate etnic ă, ideologia și, mod și mai firesc,
literatura, a procedat invers, prin nega ția eviden ței. De aci misticismul
țărănesc al mai tuturor curentelor culturale din ultima jum ătate de veac:
țăranul a fost privit ca singura real itate economic ă, socială și sufleteasc ă
a poporului rom ân”1.
Totuși, întreg efortul lui Lovinescu se va mobiliza pentru
corectarea acestei naturi a lucrurilor, m ăcar în ce prive ște literatura.
Programul sincroniz ării literaturii cu societatea – a formelor
culturale cu fondul civiliza țional sau a fondului cultural cu formele
civilizaționale (nu trebuie abuzat de rigoare acolo unde nici Lovinescu
nu o face) – pare, în anumite momente, prioritar selec ției literare pe
crite rii estetice: autorul Istoriei civil izației… va recunoaște, prin urmare,
superioritatea estetică a literaturii critice la adresa formelor burgheze2

1 Istoria literaturii române contemporane , vol. IV, Evoluția „proze i literare”, Editura
Ancora, Bucure ști, 1928, p. 317.
2 Așa cum Albert Thibaudet remarcase, în Republica profesorilor (1927), supe –
rioritatea estetic ă a oamenilor de dreapta („dextrogirii”) – atitudine invocat ă
de Antoine Compagnon în serviciul ideii de an timodernitate ( Antimodernii ,
2005). Mirat de „inexisten ța unui curent cultural de caracter revolu ționar”,
care să dubleze revolu ția din plan civiliza țional, și răspunz ându-și apoi,
apodictic, cu „literatura este de la sine o for ță reacționară” (IC, 220), Lovinescu

Teodora Dumitru
148
(literatur ă apărută îndeo sebi în spațiul moldovean – IC, 45), însă talentul
nu le scuză scriitorilor critici ști inocența (citește „ignoranța”) în ce
privește sensul de mers a l istoriei. Trebuie constatat și că prozatorii sunt
mai frecvent „certați” de Lovinescu decât poeții pentru p ăcatul
nesesizării sensului istoriei (probabil în virtutea mai mult sau mai pu țin
evidentei asimilări a prozei cu f orma sau cu civiliza ția, iar a poeziei c u
fondul sau cu cultura). Astfel , începând cu Nicolae Filimon și cu Duiliu
Zamfirescu, Lovinescu observă că „literatura rom ână privește cu ură și
vervă satirică pe parvenit […] f ără a ține seam ă de meritele lui pozit ive”
(IC, 228). Ciocoiul sau parvenitul ar fi fost necesar , prin urmare, s ă fie
valorificat și ca personaj cu aspecte pozitive sau ale c ărui defecte ajung
să se constitue într-o masă critică pozitivă – a burgheziei ofensive, care
se justific ă prin propriul drept la existen ță (probabil cu patosul con struc –
tiv al unui Balzac, unde lipsa de moral ă a cămătarului, a banche rului sau
a parvenitului participă la edificarea unei noi morale) . Linia satirizării
burgheziei în literatura noastr ă e urmărită de Lovines cu, mai departe,
prin Eminescu (cu „misticismul lui na țional” și cu „ina daptabilitatea
temperamental ă” manifestate „tocmai prin ura prezentului ” – IC, 2241) și
mai ales prin Caragiale, care, mai acut decât Eminescu, a „reprezentat
expresia cea mai pur ă a junimismului ” (IC, 224) – autor pentru care
critica prezentului , susține Lovinescu, nu implic ă (sau nu se justific ă
prin) idealizarea compensatorie a trecutului, ca la tradi ționaliști.
Caracter „pur junimist” și „antiburghez” , Caragiale manifest ă „inte-
ligență critică, ură față de noua burghezie în proces de forma ție, fără
rădăcini însă în humusul etnic al poporului rom ân. El nu reprezenta un
interes de clas ă, ci un puternic spirit de observa ție îndreptat asupra
propriului s ău mediu de origine și de forma ție; nu era nici un romantic

constatase și el că literatura și cultura par eminamente fructele reac țiunii.
Ideea comun ă va fi fost aceea c ă indivizii activi (revolu ționarii) produc
civilizație, în vreme ce pasivii (reac ționarii) produc cultur ă.
1 Și Ibrăileanu remarcase inadecvarea gândirii lui Eminescu la „necesitatea”
istorică (vezi „Darwinismul social”, 1892, „Curentul eminescian”, 1901).
Adversari în felul în care imagineaz ă viitorul sociopolitic și economic al
statului român, Ibr ăileanu și Lovinescu sunt perfect de acord asupra cecit ății
eminesciene în fa ța istoriei; nu e singurul moment în care cei doi critici
împărtășesc acelea și concluzii, dincolo de divergen țele de principiu.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
149
al trecutului, nici un vizionar al viitorului, ci un realist. […] de pe
obrazul burgheziei biruitoare smulge masca apusean ă, pentru a -i arăta
sufletul oriental ” (IC, 224). Prin inadecvare sociologic ă, opera lui
Caragiale ar fi m ers deci „împotriva sensului istoric al forma ției
civilizației noastre” și ar fi „ridiculizat cele mai nobile câ știguri ale
timpurilor noi”, cerând s ă fie calificat ă drept „reacționară” „prin nega ția
prezentului și, mai ales, a viitorului” ( IC, 224). E ste cea mai serioas ă
invalidare de pe principii ra ționaliste a operei lui Caragiale: tocmai
„realismul” lui e in criminat aici, acel realism care , deși distinge în
amănunt toate hibele societ ății prezentului , n-ar pătrunde și sensul
istoriei . „Obiectivarea” – admirată, ca „metod ă”, în romanul Ion al lui
Rebreanu – nu e prizat ă în cazul lui Caragiale fiindc ă nu ajunge s ă
cuprindă și sensul istoriei sau fiindc ă pare a se pozi ționa în răspăr cu
acesta . Nu e suficient ă, așadar, obiectivarea: ea trebuie s ă facă în așa fel
încât să nu rateze dimensiunea teleologic ă a istoriei. De altfel, Lovinescu
va analiza texte ale lui Caragiale și va ajunge la concluzia c ă, spre
deosebire de Gh. Br ăescu, Caragiale e un scriitor mai puțin obiectiv1. Se
poate răspunde însă că obiecti varea rezidă la autorul Momente -lor nu în
calitatea discursului sau a stilului , ci în lipsa de pasiune sau în astuția
ascunderii pasiunii pentru o referin ță oarecare – trecutul istoric,
„humusul etnic ”, o anumit ă clasă socială etc. Dar Lovinescu exact asta
nu acceptă din filosofia lui Caragiale: cinismul , lipsa pasiunii. Acel
Caragiale care nu e robul niciunei pasiuni2 nu poate fi modernul care s ă
dea fresca societ ății burghezo -capitaliste pentru simplul fapt c ă un

1 Istoria literaturii române contemporane , vol. IV, op. cit. , p. 310. În măsura în care
exhibă atitudinea scriitorului față de personaje , satira caragialian ă se înscrie
pentru Lovinescu mai curând în categoria „art ei cu tendin ță”.
2 A unei pasiuni d e tipul simpatiei pentru țărănime detectate de Ibr ăileanu în
Păcat… sau în Năpasta, de pildă . Procla mând antiliberalismul stru ctural al
satirei caragialiene , Lovinescu confirmă interpreta rea ideologiei lui Caragiale
din Spiritul critic în cultura româneasc ă, dar nu consider ă că țărănimea ar
beneficia în literatura acestuia de un ochi mai binevoitor. În c oncepția lui
Lovinescu, critica antiliberal ă camuflată în această literatură n-ar fi dublată ,
cum credea Ibr ăileanu, de compasiunea pentru țărănime, ci pare mai degrab ă
emanația unei umori universal negatoare, de „om r ău”, așa cum p ăruse și la
Ibrăileanu în secven țele care preparau devoalarea dedesubturilor antiliberal e
ale lui Caragiale , din capitolul dedicat acestuia în Spiritul critic …

Teodora Dumitru
150
asemenea autor ar trebui s ă simtă un oarec are atașament față de
proiectul burghez, s ă fie un ideolog al acestuia și să poată imagina
prezumtiva transformare a calit ăților vizibil negative ale ciocoilor și ale
parveniților în calități pozitive ( altfel spus, să admită că formele
negative pot genera un fond pozitiv1). Dar aceasta nu se poate face f ără o
anume doz ă de idealism sau de inocen ță, pe care „realismul” cinic al lui
Caragiale refuz ă să o producă. De unde am ărăciunea constat ării lovines –
ciene: „Înainte de a avea o literatur ă burgheză, i-a fost dat literaturii
române să aibă un astfel de talent antiburghez ” (IC, 224).
În condițiile în care artiștii sunt prizonierii „propriei sensibilități”,
iar oamenii „de cugetare și de știință” nu reușesc nici ei o sincronizare
ideologică satisfăcătoare (IC, 233), s oluția avansat ă de autorul Istoriei
civilizației… pentru obținerea unei literatur i român e contemporan e
sincronizate se înscrie în continuarea solu țiilor sale din domeniile
economic, social și politic : import (imita ție) urmat de protec ționism (sau
diferențiere în funcție de specificul na țional) . Dacă „independen ța
economic ă nu se poate c ăpăta dec ât prin crearea industriei na ționale”,
nu e mai pu țin adevărat, susține Lovinescu, c ă „aceasta nu se poate
realiza decât prin protec ționism”, fiindc ă „[l]ibe ralismul economic
convine unei burghezii intrate de mult în faza capitalismului industrial;
țărilor ce abia evolueaz ă spre aceast ă fază le convine însă
protecționismul” (IC, 19). Protec ționism ul din zona politico -economic ă
ar echivala , în sfera culturii, cu protejarea specifi cului na țional, iar
„naționalizarea capitalului” – cu edificarea unei litera turi naționale. Dar
dacă protecționismul e util într-o fază de oarecare maturitate a
economiei na ționale, pentru a contracara un „element distrug ător” de
tipul unei industrii str ăine care ar concura o industrie națională

1 În acest sens, pledoaria pentru cultiv area mediocrit ății sau a formelor goale
potențial creatoare de fond din articol ele îndreptate contra lui Maiorescu
trebuie în țeleasă, la Lovinescu, în acord cu pledoaria sa pentru crearea unor
personaje reprezentative pentru etosul burghez – simboluri ale medio crității.
Ideea mediocrit ății qua mijlocitate e constitutiv ă însăși ide ii de burghezie ca
middle class , așa cum arat ă istoria conceptului (vezi Reinhart Koselleck,
Conceptele și istoriile lor , op. cit ., pp. 356 -413, îndeosebi subcap. „Stra tegii de
legitimare a p ăturilor de mijloc burgheze”; cf. Immanuel Wallerstein,
„Bourgeo is(ie) as Concept and Reality”, „New Left Review”, I/ 167, 1988).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
151
incipientă , de o mai mare utilitate se dovede ște totuși, într-o primă
fază, recurgerea la „experien ța și participarea ” străinilor sau, în
termeni sociologici spus , apelul la imitație: „Ceea c e a încetinit
dezvoltarea industriei române ști e încăpățânarea guvernelor de a nu
recurge la experien ța și participarea streinilor. Istoria economic ă ne
arată însă că orice burghezie na țională se dezvolt ă prin acțiunea
unei burghezii streine: «ceea ce in teresează o țară e funcția socială
a capitalului, nu na ționalitatea indivizilor ce mânuiesc capitalul».
Politica economic ă «prin noi înșine» trebuie deci înțeleasă în sensul
unui protec ționism al industriei na ționale, fără înlăturarea capitalului
și a e xperienții streinilor . […] Numai dup ă ce vom fi trecut de aceast ă
fază se va pune problema na ționalizării capitalului cu toate
întreprinderile industriale, formula independen ții definitive a oric ărui
stat” (IC, 19).
Așadar nu putem spera la o cultur ă națională (naționali zarea
capitalului) f ără a trece prin faza recurgerii la „experien ța și
participarea” str ăinilor. În jargonul literaturii , asta înseamnă acceptarea
acțiunii modelatoare a influen țelor sau a „formelo r” străine – de la
simbolism la „extremism ele” literaturii de avangard ă. Este argumentul
raționalist și totodat ă realist prin care Lovinescu se opune principial
tuturor celor care, de la N. Iorga la Nichifor Crainic, nu admit din prin –
cipiu alterarea „fondului” nostru cultural prin imixtiunea „exp erienței”
străinilor, promov ând un „protecționism” exagerat, în apărarea unei
„industrii na ționale” – citește culturi sau tradi ții naționale, care încă nu
și-a produs dovezile ( IC, 334 -337). Dac ă se desparte , astfel, net de
tradiționaliști, Lovinescu se întâlnește – în acest punct central al
doctrinei sale care transpune modelul politic liberal în cel literar – cu
nimeni al ții decât cu conservatorii: punctul comun e recunoa șterea
necesității importului de capital str ăin sau al ajutorului str ăinilor , abia
după aceea putând începe discuțiile privitoare la aplicarea sau nu a
măsurilor protec ționiste, de favorizare a valorilor interne.
Teoria imposibilit ății de a eluda influen ța străină existase, înainte
de Lovinescu și de Ibrăileanu, chiar la Maiorescu, al c ărui „străinism”
(i.e. favorizare a influen ței germane asupra unei culturi române f ără
tradiție, dar pe cale de a -și construi una) fusese blamat în epocă de

Teodora Dumitru
152
liberali și de tab ăra lui B. -P. Hasdeu1, acuzație pe care Maiorescu o
respinsese însă cu tărie, afirm ând că politica sa merge tot în favoarea
ideii naționale2.
Vechiul combatant al tenden ționismului în artă sau al confuziei
eticului cu esteticul din „Arta și morala”3 e, prin urmare, convins acum
că „[î]n orice oper ă de artă se ascunde, involuntar, și o at itudine fa ță de
viața socială” (IC, 222) și decide să înlăture „prejudecata îndărătnică a
imposibilit ății unei literaturi burgheze și, în orice caz, a lipsei ei de
valoare etnic ă” (IC, 238), prejudecat ă propagat ă de adepții „țărănismului
exclusiv” în liter atură. O prejudecat ă similară urmărește Lovinescu să
demonteze și în Istoria literaturii române contemporane , volumul al

1 Conexiunea între str ăinismul maiorescian și politica promov ării capitalurilor
străine în economie o f ăcuse deja liberalul fost junimist George Panu, în
Amintiri de la Junimea din Ia și, op. cit., p. 67: „Curioas ă coinciden ță. Atunci se
făcea apel la literatura str ăinilor. Azi se face apel la capitalurile str ăine. Și
într-un caz și într-altul, eroare! Și atunci nimeni nu era sistematic contra
literaturei str ăine, dovad ă că toți poeții și literatorii na ționaliști împrumu –
taseră cu am ândouă mâinile din literatura francez ă, italiană, rusască etc. […]
Iar dl Maiorescu, exager ând, avea aerul s ă cadă în cealalt ă extremitate, adic ă
să pretindă […] că fără cunoașterea și imitațiunea literaturei germa ne este cu
neputință înființarea unei literaturi rom ânești înfloritoare ”.
2 Titu Maiorescu, Direcția nouă în poezia și proza rom ână, în Titu Maiorescu, Opere ,
op. cit., p. 210: „Nici un singur articol din «Convorbirile literare» în genere,
nici o singur ă propoziție scrisă sau pronun țată de mine îndeosebi nu sus ține
cosmopolitismul; at ât eu, c ât și ceilalți membri ai «Junimii » din Iași suntem
partizani ai ideii na ționalității”. Naționalismul junimist n -ar fi fost îns ă
compatibil cu exaltarea descenden ților d in Școala Ardelean ă, ci cu o filtrare
critică a istoriei na ționale: „în «Convorbirile literare » s-a susținut totdeauna
naționalismul de c ătre fiecare dintre noi, dar – ce e drept – nu ca pretext
pentru a ascunde sub drapelul și sub strig ătul lui «Ștefan ce l Mare » și «Mihai
Viteazul » toate mizeriile și cruditățile celor nechema ți și nealeși, ci ca punct de
pornire pentru o dezvoltare mai energic ă și mai con știențioasă a activit ății
literare și știențifice în mijlocul poporului rom ân” (ibid., pp. 211 -212). Așadar
conservatorii junimi ști asum ă naționalismul c ând le este imputat
cosmopolitismul. Reinhart Koselleck documenteaz ă însă și cazul definirii
naționalismului „ca pe o premis ă a cosmopolitismului” ( Conceptele și istoriile
lor, op. cit., p. 204).
3 Articol apărut în Pași pe nisip , vol. II (1906), unde Lovinescu, înscenând, între
altele, o conversa ție cu G. Ibr ăileanu, se pronun ță împotriva „artei cu
tendință”, adică a vizibilit ății „atitudinii scriitorului” în oper ă.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
153
patrulea, dedicat prozei, unde pledeaz ă pentru proliferarea tematicii
urban e, care „chiar dac ă nu aduce prin sine nici o califica ție est etică”,
„impune totu și o lume nou ă cu probleme noi, de o psihologie mai
complex ă și, oric ât ar părea de paradoxal, se poate afirma c ă aduce chiar
cu sine psihologia , posibilă decât de la anumite forme de civiliza ție” și că,
„fără a-și mări prin sine califi cația estetică, e incontestabil, prin urmare,
că literatura urban ă deschide noi și bogate perspective și că reprezintă un
progres”1 (subl.m. , T.D.) De progres în arta modern ă vorbise Lovinescu și
când începuse vehicularea conceptului de intelectualizare a emoției (vezi
articolul „Lucian Blaga”, 1921 ), iar la un moment dat susținuse chiar că
literatura rur ală ar fi „oricum inferioară” ( IC, 233 ). Acest militantism
explicit pentru lite ratura burghez ă și/ sau urban ă, precum și părăsirea
tradiționalei zone de c onfort a esteticianului autonomist , care nu admite ,
pe linia Kant –Croce, ideea de progres în artă sau atingerea artei de
problematicile societ ății, fac din Lovinescu un heteronomist autentic, ca
Dobrogeanu -Gherea sau ca Ibr ăileanu, pe care doar conjunctu rile
polemice cu alți heteronomi ști îl determin ă să recurgă la camuflajul
autonomiei esteti cului. Totuși, trebuie subliniat ă ideea că promovarea
unui anumit tip de literatur ă și de subiecte nu face din Lovinescu un
„tendenționist” în sensul avut de acest te rmen la Ibr ăileanu de pild ă.
Dimpotriv ă, câtă vreme „tendin ța” reprezint ă doar un viciu naratologic,
o formă de alterare a obiectivit ății discursului epic, opiniile sus ținute în
„Arta și morala” își păstrează valabilitatea pe parcursul întregii cariere
de critic a lui Lovinescu : pentru a fi pe gustul autorului Istoriei literaturii
române contemporane , privilegierea unui anumit tip de subiect (urban,
intelectual sau chiar rural – ca la Rebreanu) e necesar să fie însoțită de
aceeași absență a „atitudinii scr iitorului”, de aceeași „supunere cu
desăvârșire la obiect ”2. Din alt punct de vedere însă, militarea pentru
cultivarea su biectului burghez și urban în literatur ă este, fără doar și
poate, o tendință, o opțiune personal ă puternică în favoarea unei anumite
plaje de valori.
Constatând „inexisten ța unui curent cultural de caracter revolu –
ționar” (IC, 220) și observ ând că baza (actualitatea economico –
socio politică) nu se reflect ă în suprastructura literar ă reprezentat ă

1 E. Lovinescu, Istoria literaturii româ ne contemporane , vol. IV, op. cit. , p. 242.
2 „Arta și morala ”, reprodus în E. Lovinescu, Opere , ed. cit., vol. I, p. 202 .

Teodora Dumitru
154
aproape exclusiv de criticismul și de sat ira eminescian ă și caragialian ă
(„chiar dup ă consolidarea prezentului […] exaltarea trecutului a
continuat, nu at ât, poate, din dragostea lui, cât din ura prezentului” –
IC, 230), Lovinescu conchide , vexat ca un marxist autentic: „Procesul
social n -a fost urmat de un proces literar corespunz ător”, „literatura n -a
mers […] în sensul dezvoltării istorice a formelor sociale, ci i s -a
împotrivit cu îndârjire (IC, 232 ). Avem, a șadar, un fond, dar n -avem
forme literare „corespunz ătoare”: de ce întârzie literatur a?
Mi se pare foarte important s ă subliniez, în acest stadiu al analizei
aparatului teoretic și conceptual al lui E. Lovinescu, faptul c ă – deși în
intenție este o teorie creat ă pentru a sprijini „realitatea ra ționalului ” –,
teoria f ormelor generatoare de fond nu devine , în practica criticii și a
istoriei literare lovinesciene, o teorie pro -schimbare, ci una care flateaz ă
statu quo -ul societal, urm ărind strict adecvarea literaturii la tip ul de
societate al prezentului (altfel spus, coborârea formelor literare la la
fondul civili zațional sau invers, urcarea fondului cultural la formele
civilizaționale ). Literatura modernist ă pentru care a militat Lovinescu în
toată carier a sa n-a fost, prin urmare, imaginat ă în spirit revolu ționar
sau avangardist, ca o for mă care să stimuleze un fond, fiindc ă Lovinescu
era satisf ăcut de fondul existent (deja burghez). Autorul Istoriei
civilizației… nu pretinde , așadar, schimbarea fondului societal,
dimpotriv ă, ca un bun adept al „raționalității realului ”, pare a se teme
mai curând de posi bilitatea alter ării lui, prin intruziunea unor
„epifenomene” ca bol șevismul sau fascismul; ce pretinde el este doar o
suprastructur ă care să-l reflecte din mers. Prin curtarea statu quo -ului
societal, s -ar putea spune c ă Lovinescu vădește chiar o atitudine
conservatoare. În plus, nimic vizio nar sau „m ăreț” în concep ția lui
asupra literaturii: literatura nu e forma care „anticipeaz ă” fondul – doar
ideologia poate s ă facă asta; literatura poate cel mult (sau ar trebui s ă
poată) să reflecte din mers sau post factum mersul societ ății și al istoriei.
Din acest punct de vedere, literatura nu are valoare ideologic ă, iar
ideologia se situeaz ă cu mult înaintea literaturii c ând vine vorba de
impactul formativ asupra societ ății. A spus -o un critic lit erar – dar unul
care nu s -a ferit, în Istoria civiliza ției… , să se afirme și ca ideolog. De
aceea, criticul nu poate sta în urma literaturii, care e deja retrograd ă; el
trebuie să vină la momentul oportun înaintea scriitorilor și a literaturii și

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
155
să arate cum trebuie s ă evolueze lucrurile din punctul de vedere al
legilor sociale.

Teza literaturii ca „for ță reacționară” sau ca critică a formelor de
civilizație existente, din Istoria civiliza ției…, nu se poate sustrage
compara ției cu teoria celor dou ă modern ități – modernitatea civiliza țio-
nală și modernitatea artistic ă – expusă de Matei C ălinescu în Fețele
modernității (1977) și în Cinci fețe ale modernit ății (1987)1.
Baza acestei puneri în paralel ar fi tocm ai forța de rezisten ță a
literaturii în raport cu societatea , atestat ă de ambii critici. Dar
similitudinile se opresc aici. E. Lovinescu și Matei C ălinescu au pers-
pective diferite referitoare la modul în care trebui e perceput ă această
capacitate de reac ți(un)e. P entru autorul Istoriei civiliza ției… , fac torii
reacționari, inclusiv literatura2, adoptă atitudinea criticist ă fiindcă nu
înțeleg mersul istoriei, din pulsiuni retrograde sau iner țiale. P entru
Matei C ălinescu, reactivitatea literaturii moderne – de la Baudelaire
încoace – denotă spiritul ei revol uționar, care denun ță tarele moderni –
tății tehno -industriale și formele ei de alienare. Civiliza ția și literatura
merg, la Lovinescu, în același sens; la Matei C ălinescu, e xistă o tensiune
iremediabil ă între ele. Literatura care exalt ă inadaptarea și inada ptații e

1 Pentru o analiz ă detaliată a viziunii despre modernitate a lui Matei C ălinescu,
vezi lucrarea mea Rețeaua modernit ăților. Paul de M an – Matei Călinescu –
Antoine Compagnon , Editura Muze ul Literaturii Române, Bucure ști, 2016.
2 Ideea literaturii ca for ță reacționară ar putea fi considerat ă și o consecin ță a
teoriei artei ca mimesis: imitând realitatea, arta este inevitabil reac ționară, i.e.
se exprim ă în urma naturii, a societ ății, a ideilor etc., conform afirmației lui
Turgot: „Timpul face s ă apară mereu noi alte descoperiri în domeniul
științelor; dar poezia, pictura, muzica au o limit ă fixă, determinat ă de geniul
limbilor, imita ția naturii, sensibilitatea m ărginită a organelor noastre, pe care
aceste arte o ating încet și pe care nu pot s -o depășească”, apud A. Marino,
„Modernul și evoluția conștiinței literare ”, III, 1971, în Adrian Marino,
Dintr -un dicționar de idei literare , ediție de Florina Ilis și Rodica Fren țiu, Editura
Argonaut, Cluj -Napoca, 2010, p. 204. În interiorul acestei tradi ții de g ândire
pare să se situeze și Lovinescu când sus ține că literatura este „de la sine o
forță reacționară”, încercând totodat ă s-o determine s ă țină pasul cu ideologia
(din acest punct de vedere , el este ceea ce Karl Popper, în Mizeria
istoricismului , numește un „voluntarist ”).

Teodora Dumitru
156
blamată de Lovinescu, dar e justificată – ca marcă a modernit ății artistice
– la Matei C ălinescu și la alți teoreticieni postbelici ai modernit ății.
Artistul modern trebuie s ă vorbeasc ă limba societ ății, a industriei și a
economiei care o sus ține, crede Lovinescu; dimpotriv ă, artistul modern
nu poate fi decât un frondeur care rezist ă mecanizării și serializ ării
civilizației și societății în care se na ște, e de p ărere Matei C ălinescu.
Literatura trebuie s ă fie sau să devină pro-burgheză la Lovinescu , într-o
epocă în care a fi burghez însemna a fi modern, dar e anti – sau deja post –
burgheză la Matei C ălinescu, pentru care, pe urmele sociologului Daniel
Bell din The Cultural Contradictions of Capitalism (1976 )1, singura art ă
aflată în consens cu spiritu l capitalist ar fi kitsch -ul2.

1 Pentru Daniel Bell, „modernismul coincide cu o ac țiune de disolu ție a
perspectivei burgheze asupra lumii ” (The Cultu ral Contradictions of Capitalism ,
Basic Books, Inc., Publishers, New York, 1976, p. xxi). În țelegând prin
modernism, mai mult dec ât un macro -curent cultural, o perspectiv ă asupra
artei în relație cu societatea, posibila „cooptare” a modernismului de c ătre
capitalism – care pare s ă coincidă cu programul lovinescian al „îmburghezirii”
literaturii – este imaginat ă însă de Bell ca o capitulare, esen ța modernismului
fiind aceea de a submina structurile capitalismului: „A fost modernismul
«cooptat» cum sugereaz ă Herbert Marcuse? Într-un fel, da. A fost convertit
într-o materie prim ă pentru promovare și profit. Dar prin schimb ările mai
profunde ale structurii, acest proces poate submina capitalismul în sine” ( ibid.,
p. xxvii). Matei C ălinescu nu are aceast ă optică radicală, el nu vorbe ște de
subminare sau disolu ție, dar subliniaz ă relația de tensiune dialectic ă dintre
cele dou ă modernit ăți, artistic ă și societal ă.
2 „Istoricește vorbind, apari ția și dezvoltarea kitsch -ului sunt rezultatele intruziunii
celeilalte mod ernități – tehnologia capitalist ă și interesul pentru afaceri – în domeniul
artelor. Kitsch -ul a apărut ca urmare a revolu ției industriale, fiind, ini țial, unul
dintre produsele sale marginale. Treptat, odat ă cu transform ările sociale și
psihologice datora te dezvolt ării industriale, «industria cultural ă» a crescut
continuu, kitsch -ul devenind în societatea postindustrial ă, predominant
orientată către servicii și preocupat ă de belșug și consum, un factor central al
vieții moderne civilizate , un tip de art ă care ne înconjoar ă în mod firesc și
inevitabil ” (Matei C ălinescu, Cinci fețe ale modernit ății. Modernism, avangard ă,
decadență, kitsch, postmodernism , ediția a II -a, revăzută și adăugită, traducere
din englez ă de Tatiana P ătrulescu și Radu Țurcanu, traducer ea textelor din
„Addenda” (2005) de Mona Antohi, prefa ță de Mircea Martin, Editura
Polirom, Ia și, 2005, pp. 22 -23, sublinierile autorului ).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
157
În mare, ambii exegeți ai modernit ății au în vedere acela și segment
de istorie a literaturii: modernitatea și chiar modernismul la originile
cărora stau Baudelaire și Stendhal. O diferen ță notabilă, dar nu c apitală,
o reprez intă faptul că în Istoria civiliza ției… Lovinescu își susține punctul
de vedere cu material din genul prozei sau al teatrului ( în afară de
Eminescu, mai toate exemplele care trateaz ă (in)adecvarea literaturii
„reacționare” la realul burghez vin din sfera p rozei – Nicolae Filimon,
Duiliu Zamfirescu, I.L. Caragiale, Gh. Brăescu – sau a teatrului – același
Caragiale, dar și Alecsandri), în timp ce la Matei C ălinescu modernitatea
artistică e ilustrat ă preponderent prin genul liric – de la modernism, la
avangard e – fără ca, desigur, s ă pretină că se reduce la poezie. Explica ția
stă în aceea c ă, pentru Lovinescu, cel pu țin în concep ția din Istoria
civilizației…, proza pare genul catalitic prin excelen ță, mai mobil și mai
„adaptabil” la realul burghez; poezia, ca g en, tinde la el să facă notă
aparte, mai apropiat ă de imobilitatea universal ă a „elementului
sufletesc”, dat fiind c ă, așa cum am ar ătat mai sus, la E. Lovinescu proza
tinde să fie receptat ă ca „formă” a civiliza ției, evoluabil ă în salturi, în
vreme ce poe zia ține mai mult de „fondul” cultural iner țial, cu evolu ție
lentă, organic ă.
La originea predispozi ției lovinesciene pentru o astfel de disociere
a genurilor literare stă Hegel, pentru care romanul este „epopeea
burgheză modernă”1. Argumente pentru ideea mai general ă de proză ca
gen literar burghez există și în recenta lucrare The Bourgeois a lui Franco
Moretti. Proza ca gen literar și realismul ca perspectiv ă asupra vie ții
sunt, e de p ărere și Moretti, în urma altor cercet ători, consecin țe ale

1 G.W.F. Hegel, Prelegeri de estetic ă, traducere de D.D. Ro șca, Editura Academiei
R.S.R ., Bucure ști, 1966, vol. II, p. 492. Într-o logică a genurilor literare
influențată de Goethe și Hegel, Maiorescu rezerva tragediei eroii și clasele
superioare, ca elemente active, capabile s ă-și înfrunte destinul, iar romanului,
„clasele de jos” – respectiv indivizii pasivi, domina ți de fatalitate, vezi
„Literatura român ă și străinătatea” [1882], în Titu Maiorescu, Opere , op. cit. ,
pp. 556 -559. Problema este c ă aceste clase de jos ilustreaz ă preponderent
țărănimea, de și sintagmele „tipuri din popor”, „roman poporan” și referirea la
nuvelistica lui Slavici ar putea implica la Maiorescu o extindere a semanticii
care să includă toate clasele non -aristocrate, de vreme ce admite modificarea
profilului aristocrat al tragediei prin tragedia „a șa-numită burghez ă” a lui
Ibsen ( ibid., p. 558).

Teodora Dumitru
158
relațiilor de produc ție și ale transform ărilor sociale soldate cu na șterea
capitalismului și a burgheziei. Retorica obiectiv ă sau impersonal ă a
prozei și noul ei personaj, un erou indistinct al eficien ței, al preciziei, al
utilului și al trudei de zi cu zi, m ărunte, dar cre atoare de plus valoare1, ar
însoți și ar reflecta fidel și în detaliu toate prefacerile burgheziei ca clas ă
socială și ca filosof ie. Dincolo de unele excese deterministe, care duc
relația dintre evoluția prozei modern e și evoluția burgheziei în zona
necesității2, volumul lui Moretti este o bun ă bază de raport are pentru
reconstituirea rela ției dintre etosul burghezo -capitalist și evoluția unui
gen literar preferen țial – proza – „stilul utilului” ( „the style of the
useful” )3 sau „rațiunea instrumental ă” fiind identificat e printre
„principiile prozei moderne”4. Proza analitic ă ar avea , ca atare, origini
pragmatice, în legătură cu spiritul meticulos birocratic al burghezului
despre care scrisese Max Weber, avocații acestei ipoteze fiind stilul
impersonal al lui Flaubert ca reflectare a birocratului weberian5 și
coinciden ța care a f ăcut ca termenul francez de réalisme să se forjeze în
același segment temporal (după Revoluția din 1848 ) cu conceptul
german de Realpolitik6. Astfel , analiticul și privirea obiec tivă devin
consubstan țiale, „impersonalitatea obiectiv ă” dovedindu -se „o sintez ă
nimerită a stilului analitic al romanului de secol nou ăsprezece”7. Această
perspectiv ă convine și viziunii lovinesciene asupra prozei, precum și
militantismului s ău pentru scr isul obiectiv ca ascundere a naratorului în
discurs , confun dabilă cu invizibilitate a sau cu impersonalitate a. E greu
de spus totu și dacă Lovinescu va fi imaginat p ână la capăt literatura pro –
burgheză în logica birocratic ă și utilitarist ă a lui Weber sau a lui Moretti,
și asta din acela și motiv care nu -i permitea să admire literatura lui
Caragiale: lipsa de pasiune sau de credință în ceva a autorului. Ca adept

1 Vezi cap. „A Working Master”, în Franco Moretti, The Bourgeois , op. cit. ,
pp. 25 -66.
2 Vezi de pildă ipoteza apari ției stilului indirect liber ca determinat ă de anumite
condiții socioeconomice – vocea stilului indirect liber ca voce a „contractului
social dus la îndeplinire”, Franco Moretti, op. cit. , p. 96.
3 Ibid., p. 39.
4 Ibid., p. 44.
5 Ibid., p. 88.
6 Ibid., p. 93.
7 Ibid., p. 89.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
159
al politicilor liberale pro -burgheze, Lovinescu n -ar fi putut accepta un
portret literar al burghe ziei din care să dispară orice urm ă de eroism, de
idealism revolu ționar. Burghezii sunt, la urma urmei, copiii Revolu ției
Franceze, autorii Româ niei moderne, legatarii spiritului liberal, ai
valorilor civice, triumful ra țiunii asupra tenebrelor istoriei . Saga
burgheziei române n -ar fi putut avea, la E. Lovinescu, decât un exit
triumfalist sau m ăcar pozitiv. Lipsa în literatura rom ână a acelui
personaj burghez visat de el – incert moralmente, desigur, dar cu alur ă
prometeic ă și cu un indeniabil fler pentru vectorul istoriei – nu e decât
un argument suplimentar în favoarea ideii c ă burghezia nu și-a produs ,
din varii motive , „un mit al ei înseși”1, pre ferând, în locul mitului,
critica, adică expunerea propriilor contradic ții.
Discuția despre existen ța și cal itatea personajului burghez în
literatura român ă are sens și dincolo de tezele lui Lovinescu din Istoria
civilizației… , dar are sens mai ales în contextul creat de ele. Într-o
literatură care cultiv ă – în afara personajul ui-țăran –, preponderent
personaje -mari proprietari fu nciari sau imobiliari, rentieri sau
moștenitori ai unor date feudale (vezi prozele lui Duiliu Zamfirescu ,
I.Al. Brătescu -Voinești, Sadoveanu și Rebreanu ) și în care segmentul
social median de tipul micii nobilimi și al „fruntașilor” rura li ca preotul
și învățătorul ( prezenți în proza lui Creangă, Rebreanu sau
I. Agârbiceanu ) atestă mai cur ând perpetuarea unor rela ții sociale de tip
premodern și preburghez, doar intelectualii de la oraș, cărora li se
adaugă funcționari, soldați și ofițeri de rang inferior , jurnaliști, studen ți
și profesori de diferite ranguri sau locuitori ai urbanului de tranzi ție –
mahalaua – pot fi considera ți compatibil i cu prototipul burghez, într-o
accepție foarte permisiv ă. Aceasta e zona acoperit ă, în prima parte a
secolului al XX-lea, de prozele unor Gib I. Mih ăescu, Cezar Petrescu și
G.M. Zamfirescu, precum și de autori minori ca V. Demetrius, Carol
Ardeleanu, I.A. Bassarabescu, Dem. Theodorescu ș.a. Însă candidații la
burghezie reflecta ți într-o astfel de literat ură bat mai mult spre sordidul
din proza naturali știlor francezi sau al mediilor etilizate din proza
rușilor, observase Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane –
aspect prea puțin concordant cu profilul voluntarist și electrizat de spirit
patriotic al burghez o-liberalilor din Istoria civiliza ției… , de unde și

1 Ibid., p. 16.

Teodora Dumitru
160
tendința predilect ă a criticului de a analiza f ără apetit proza acestor
autori, a c ăror (in)adecvare la dezideratul unei literaturi pro -burgheze
sau derapaje criticist -satirice ori trivial e sunt sanc ționate frecvent în
volumul al patrule a al Istoriei literaturii române contemporane , conchi –
zându -se cel mai adesea slaba ei calitate estetic ă ori, când exist ă merite
în acest sens, lipsa „marelui suflu epic ”1.
Într-o literatur ă în care personaj ul masculin burghez sau proto –
burghez e mai cur ând antipatizat sau chiar stigmati zat ( vezi modelele
Tănase Scatiu, Hagi Tudose sau tipul cârciumarului evreu ), unicul tip
prizabil sub aspectul moralit ății sau al umanit ății se dovede ște tipul
femeii întrepri nzătoare din sfera micului comer ț: Mara lui Slavici, Ancu ța
lui Sadoveanu sau Maria T. M ănescu, proprietara unui magazin bucu reș-
tean de mobil ă și decorațiuni – doamna T. din romanul Patul lui Procust al
lui Camil Petrescu. De asemenea, trebuie remarcat ă ascen dența teatrului
asupra prozei în problema recept ării ambigue moralmente sau, în orice
caz, fără stigmat , a etosului burghez: vezi Caragiale (cu popula ția
eminamente burghez ă din O Noapte furtunoas ă, începând cu jupân
Dumitrache, comersantul de chere stea) sau Victor Ion Popa, cu Take, Ianke
și Cad îr, dramaticul fiind un gen în care personajul burghez reu șește, mai
mult decât în proză, să suscite o oarecare empatie și să fie „asimilat”.
Din analiza consacrat ă de el „poeziei epice urbane” și poeziei
mod erniste române ști, Lovinescu ar fi putut deduce existența unor
referințe pro -burgheze doar dacă s-ar fi limitat la tematica urban ă și la
limbajul neologizat; în rest, Camil Petrescu, Hortensia Papadat -Ben-
gescu, An ton Holban sau Mircea Eliade pot fi consid erați mai cur ând
autori „anti -burghezi” și „antiintelectuali ști” dacă sunt receptați prin
sursele lor străine mai mult sau mai pu țin directe: Proust, Gide, Papini,
Bergson ș.a.2 Romancierul Camil Petrescu, de pild ă, se poate spune c ă

1 Istoria literaturii române contemporane , vol. IV, op. cit ., p. 260; vezi și analiza
prozei lui Carol Ardeleanu, I.A. Bassarabescu sau Dem. Theodorescu în ibid.,
pp. 250 -267.
2 Totuși, așa cum reiese dintr -un dialog purtat cu N. Steinhardt dup ă apariția
articolului acestuia despre Istoria civiliza ției… („Un mare critic burghez”, în
„Revista burghez ă”, nr. 6, 20 februarie 1935), Lovinescu pare s ă fi păstrat
convingerea c ă proza pe care o promovase el însuși (romanele lui Camil
Petrescu, Hortensia Papadat -Bengescu, Liviu Rebreanu ș.a.) este o proz ă

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
161
aduce în scenă o filosofie transparent antiburgheză, unde ariviștii sau
capitaliștii de tipul Tache Vasilescu -Lumânăraru sau deputatul Nae
Gheorghidiu sunt negativa ți, arunc ând, în schimb, o lumină favorabil ă
asupra unor inadapta ți sau revolta ți ca Ștefan Gheorghidiu, G.D.
Ladi ma ori Fred Vasilescu. În aceeași ordine de idei, burghezii deja tara ți
sau numai aspiran ți ai Hortensiei Papadat -Bengescu pot fi și ei imagina ți
ca simptome ale unei umanit ăți declinante, iar personajele lui Mateiu I.
Caragiale – eminamente neangajate în câmpul muncii, tr ăitoare din
zestrea trecutului material și spiritual – sunt nici mai mult nici mai pu țin
decât reversul anti burghez al celor care populeaz ă literatura tat ălui,
Momente -le și comedii le. Mai târziile romane „balzaciene” ale lui
G. Călinescu nu reprezintă decât colateral romane ale burgheziei: ele
urmăresc în primul r ând ilustrarea unei tipologii universale, a unor
tipuri psihologice general umane existente de la Molière și Shakespeare
până la Balzac – a căror lipsă o constatase scrutând arhiva literaturii
române. Mai mult decât o recuperare a realismului, C ălinescu
întreprinde prin prozele sale o recuperare a clasicismului vest -european.
Abia în al doilea rând se poate spune c ă unele „tipuri” ale sale intr ă în
contact cu etosul burghez (St ănică Rațiu ar fi, în această ordine de idei ,
cel mai serios candidat); în rest, panoplia romanului c ălinescian abundă
în inadapta ți cu mai mult sau mai pu țin geniu, în excentrici, tara ți și
femei fără cultul muncii, a c ăror viață graviteaz ă în jurul cre șterii și
descreșterii forței de seduc ție.
Câtă vreme se confund ă cu o critic ă a burgheziei, Lovinescu nu
pare să admită funcția critică a literaturii, el urmărind, dimpotriv ă,
obiectivul armonizării acesteia cu statu quo -ul burghez. De aceea își
asumă riscul d e a respinge criticismul caragialian și junimist. Nu e
nevoie de întoarcere la jargonul realist -socialist pentru a conchide,

burghez ă, măcar prin simplul fapt c ă în aceast ă literatur ă „clasa de mijloc a
încetat a fi un cal de b ătaie” (N. Steinhardt, Monologul polifonic , Editura Dacia,
Cluj -Napoca, 1991, pp. 321 -328). Problema de receptare a lui Lovinescu e ge –
nerată, în acest caz, tocmai de mult prizata obiectivitate a discursului, de i n-
discernabilitatea punctului de vedere auctorial în raport cu cele relatate în
operă: criticismul din proza lui Camil Petrescu sau a Hortensiei Papadat -Ben-
gescu fiind altfel ambalat naratologic decât satira caragialian ă, el trece
neobservat de Lovinescu sau, în orice caz, e tratat de el sub alt ă optică.

Teodora Dumitru
162
totuși, asupra naturii critice a marilor romane din interbelicul românesc.
Se poate afirma deci c ă proza interbelic ă românească este sincronizat ă
(măcar la nivel formal) cu proza european ă postromantic ă, dar fără să fi
experimentat faza unei literaturi pro -burgheze (oricum dificil de
localizat, în genere, cât ă vreme chiar marea frescă a burgheziei – Comedia
umană a lui Balzac – implică o privire critic ă asupra valorilor burgheze1).
Pe de altă parte, acea segregare generică care favorizeaz ă net proza
ca gen burghez, segregare de acela și tip cu disocierea formei civiliza –
ționale de fondul cultural , nu va rezista mai departe de Istoria c iviliza –
ției… . Ea ilustrează o concep ție reprezentativ ă pentru prima parte a
carierei de critic și de ideolog a lui Lovinescu, începută cu tezele din
„Gândire–poezie”. Începând cu volumul al treilea al Istoriei literaturii
române contemporane – Evoluția po eziei lirice (192 7), se precizeaz ă tot mai

1 Natura privirii critice a lui Balzac a fost decriptat ă însă în cele mai complexe
maniere. Exist ă un oarecare consens al istoriei literare asupra calit ății
conservatoare a etosului balzacian (motivat ă și de filo -catolicismul și filo –
monarhismul autorului), consens care func ționează și azi. Astfel, urm ărind
interpretarea la Erich Auerbach din Mimesis a ideii balzaciene de unitate
organică a mediilor, Franco Moretti conchide c ă ochiul care discerne rela ția de
necesitate dintre oameni și lucruri în descrierile lui Balzac poart ă lentila
conservatorismului – „cea mai puternic ă ideologie a epocii ” (The Bourgeois , op.
cit., pp. 91 -92). De altfel, mai probabila afinitate a lui Balzac cu tradi ția gân-
dirii fixist -esențialiste, pe care se sprijin ă convingerile contra revoluționare,
reiese și din modul în care sunt interpretate teoriile biolog iste ale lui Geoffroy
Saint -Hilaire în „Avant -propos”-ul Comediei umane . După Auerbach, Balzac ar
aduce conceptului de milieu preluat de la Geoffroy Saint -Hilaire o interpretare
cvasi -„mistică”, mai apropiat ă de idealismul formelor platoni ciene dec ât de
imanentul spre care îl coboar ă Taine ( Mimesis , în române ște de I. Negoi țescu,
prefață de Romul Munteanu, Editura pentru literat ură universal ă, București,
1967, pp. 524 -525). Ideea îns ăși de tipicitate pe care sunt chema ți s-o ilustreze
eroii balzacieni ar ține și ea de o filosof ie mai cur ând fixist ă, imobilist ă, asupra
structurilor existentului, decât de una specific ă paradigmei e voluționiste. Pe
de altă parte, aceast ă perspectiv ă conservatoare a lui Balzac, care a fost
identificat ă în bună măsură și cu o satir ă a burgheziei în ascensiune, nu l -a
împiedicat pe Engels s ă declare, într-o cunoscut ă scrisoare din 1888, c ă tot ce
știe d espre societatea francez ă a învățat de la autorul Comediei umane . Privirea
antiburghez ă, de romantic ă și reacționară simpatie pentru clasa în declin a
nobililor, a putut fi însă convertit ă într-o privire post -burghez ă, utilă acelei
denunțări a capitalismul ui capabile s ă-i imagineze și punctul terminus.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
163
decis caracterul modernizabil al poeziei , cel puțin la nivel formal, de
techné , prin procesul de „intelectualizare a emo ției” sau m ăcar prin
folosirea neologisme lor în poezie . Antagonismul sau dialectica genurilor
se păstrează la nivel formal (poezia înseamnă subiectivare, proza
înseamnă obiectivare), însă lirica unor Ion Barbu și Lucian Blaga și, chiar
mai devreme, a unor Bacovia, Minulescu ș.a. – pare să satisfacă, mai
rapid și mai sintetic decât produc țiile proz atorilor din aceea și epocă,
dezideratele lovinesciene de „modernizare ” a literaturii în ansamblu.
Poezia se arată mai preg ătită decât proza să(-și) modernizeze limbajul și
concepția asupra vie ții. Până la apariția marilor romane ale Hortensiei
Papadat -Beng escu, ale lui Camil Petr escu sau Anton Holban, proza c e i
se oferă lui L ovinescu nu pare a purta niciunul dintre semnele
„intelectualiz ării emoției” existente deja în poezie, a șa că criticul de la
„Sburătorul” e constr âns să admire, înainte de proza unor m oderni cu
program , scrisul „obiectiv”1 al unui „s ămănătorist ardelean ”, Rebreanu,

1 Termenul de realism sau realist există rar la Lovinescu și desemneaz ă prepon –
derent o calificare stilistic ă (notații realiste, descrieri realiste etc. – cu sensul de
notații neutre sau plate, care nu permit distingerea „tendin ței” autorului, a
punctului s ău de vedere în raport cu cele relatate), nu o calificare global ă, cu
sensul de curent literar. În critica rom ânească a începutului de secol XX, tipul
de proză numit ast ăzi realist era indicat mai cur ând pri n sintagmele „poezie
epică”, proză de „concepție” sau de „creație”, pe fondul disocierii între o
formă de scriere subiectiv(at) ă și una obiectiv(at) ă. Conceptul de realism cu
sensul de curent literar a intrat mai târziu în jargonul criticii române ști,
înaintea lui uz ându-se de „naturalism ”, cu un sens mai larg dec ât acela
restr âns la școala lui Zola, oficializat în istoria literar ă, și care îngloba ceea ce
se desemneaz ă azi prin realism. Trat ând despre Rebreanu, Lovinescu
amintește de pild ă „formula romanul ui naturalist a Comediei umane ” (Istoria
literaturii române contemporane , vol. IV, op. cit. , p. 357). De v ăzut, în aceeași
ordine de idei, terminologia lui Dobrogeanu -Gherea, pentru care Balzac și
Tolstoi erau „naturali ști”, naturalismul opun ându-se romant ismului
(„O problem ă literară”, 1895), și studiul Creație și analiză (1926) al lui
G. Ibrăileanu, unde profilul realist al lui Caragiale se traduce, în linia teatrului
clasic, prin crea ția „de tipuri ” care „fac concuren ță stării civile ” (ed. a II -a,
Editura „Cartea Rom ânească”, Bucure ști, f.a., pp. 33 -39), iar Balzac e definit
drept „cel mai mare creator occidental de tipuri din vremurile mai dincoace –
așadar un creator ale c ărui tipuri au putut fi bine comparate cu realitatea”
(ibid., p. 51); conceptul de „realism” apare la Ibr ăileanu și într-un context

Teodora Dumitru
164
mai apropiat de obiectivismul birocratic weberian cerut de Weltan –
schauung -ul burghez1 decât lirismul subiectiv (ist) al unui Sadoveanu,
chiar dac ă literatura lui Rebreanu nu se înscria în tematica urban ă
preferată de Lovinescu. Devansarea de facto a prozei de c ătre poezie are
însă și o explica ție de ordin practic: concep erea și realizarea unui roman
sau a unei serii de nuvele necesit ă mai mult timp dec ât scrierea unui
eșantion semnificativ de poezii: Ion Barbu s -a revelat printr -un
asemenea grupaj, ap ărut în „Sburătorul”, cu mult înainte de debutul în
volum. În privința prozei și a prozatorilor, verdictul critic se decanteaz ă
mai greu, neput ând funcționa pe baza unor scurte fra gmente publicate

nereținut de istoria literar ă, context în care figureaz ă, alături de teoria „artei
pentru art ă”, ca o specie de asocia ționism dep ășit de mai modernul ener ge-
tism: „[r]ealismul și arta pentru art ă presupu n teoria asocia ționistă […] după
care sufletul prime ște pasiv, ca o past ă de ceară, aportul sim țurilor exterioare ”
(ibid., p. 56). În Fran ța, după patentul lui Champfleury, conceptul de realism a
intrat în cele mai variate combina ții – chiar și în definire a simbolismului
(Édouard Dujardin propunea, de pild ă, în subtitlul volumului s ău De Stéphane
Mallarmé au prophète Ezechiel , din 1919, o „teorie a realismului simbolic”). La
Thibaudet, conceptul de realism figureaz ă alături de cel de naturalism, într-o
formă de sinonimie sau suprapunere semnificativ ă („Realismul și natura –
lismul vor fi fost, dup ă Balzac și de la Flaubert la Huysmans, adev ărata
stâncă, temelia substan țială și solidă a romanului francez ”, „Le groupe de
Médan”, 1920; reprodus în Albert Thibaude t, Réflexions sur la littérature ,
édition établie et annotée par Antoine Compagnon et Christophe Pradeau;
préface par Antoine Compagon, Gallimard, Paris, 2007, p. 500).
1 Specifică romanului Ion ar fi „formula ciclic ă a zugrăvirii, nu a unei por țiuni
de v iață limitată la o anecdot ă, ci a unui vast panou curg ător de fapte
învălmășite, ce se perind ă aproape f ără început și fără sfârșit, fără o necesitate
apreciabil ă, fără o finalitate, deci, și această zugrăvire nu printr -o selecțiune de
elemente simple, car acteristice, ci printr -o îngrămădire de imponderabile. E
negreșit, o metod ă fără strălucire artistic ă, fără stil, cu mari primejdii ( și cea
mai amenin țătoare e banalitatea), dar care ne d ă impresia vie ții în toate
dimensiunile ei” ( Istoria literaturii româ ne contemporane , vol. IV, op. cit ., p. 357).
Deși prin protagonistul s ău, care dep ășește ordinea naturii pentru a se ridica
la simbol, romanul Ion n-ar fi o crea ție autentic „naturalist ă” (i.e. realistă),
stilul rebrenian, a șa cum îl interpreteaz ă Lovinesc u, nu poate fi dec ât stilul
prozei burgheze, aglomerarea de banal, de m ărunt (de „imponderabile”
însumate „impasibil”) care izbutește totuși să coagu leze acea plusvaloare de
semnificație remarcat ă de Moretti.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
165
în reviste. Pe de alt ă parte, chiar și după apariția acelor scrieri în proză
considerate de el reprezentative pentru profilul unei literaturi moderne
și modernizate, sc ăpate de servitu țile romantismului liricoid și ale
țărănismului, Lovin escu va continua s ă identifice sau s ă limiteze
conceptul de modernism la poezia unui Ion Barbu și Lucian Blaga,
desemnând proza contemporan ă prin alte mijloace ( „poezie epic ă
urbană”, „creație obiec tivă”, „de analiz ă” etc.) și calificând modernismul
drept un „principiu de dizolvare a poeziei epice”1. Printr -un proces nu
lipsit de contradic ții, despre care am vorbit și cu altă ocazie și pe care îl
voi rediscuta în partea a doua a c ărții de față, acea literatur ă română
modernizat ă care merge , după Lovinescu, în sensul istoriei ajunge să se
identifice, în Istoriile sale literare, cea din 1926 -1929, dar mai ales în
compendiul din 1937, cu perechea format ă din poezia modernist ă și din
proza obiectivă sau de analiză – modernismul r ămânând, așadar, arestat în
sfera poeziei, respectiv în acel proces de subiectivare continu ă a
discursului, imaginat într-o opoziție ireductibil ă cu procesul invers de
obiectivare a discursului , din sfera prozei. Printr -un complicat, dar nu
ininteligibil traseu, dac ă se au în vedere ant ecedentele gândirii lui
Lovinescu, modernismul ajunge, în ultimul deceniu al carierei criticului,
să echivaleze, nici mai mult, nici mai pu țin dec ât cu genul liric sau cu
subiectivarea discursului, în vreme ce proza modern ă e (doar ) obiectivă
sau analitic ă, fără să fie și modernist ă. Din parte a fondului cultural și
sufletesc, cum atest ă textele de tinere țe ale lui Lovinescu, poezia devine
– și rămâne – eminamente un amba sador al formei, un agent civilizator
mai eficient și mai elocvent decât proza.
Nu e necesar însă ca tipul de descriere a modernit ății române ști pe
care l -a oferit Lovinescu începând cu Istoria civiliza ției… și sfârșind cu
Istoria literaturii… din 1937 s ă fie închipuit ca o descriere dup ă natură:
„natura” care i se oferea și pe care încerca el însuși s-o suscite, ca patron
de cenaclu , critic și istoric al literaturii contemporane, era o natură în
mișcare, se conforma pân ă la un punct portretului, pentru a evolua apoi
în direcții nescontate de observator : în loc de pro -burgheze și intele c-
tualiste, poezia și proza considerate de Lovinescu modern(ist)e vor fi

1 „«Modernismul» ca principiu de dizolvare a po eziei epice” este titlul unui
subcapitol din Istoria literaturii române contemporane , vol. IV.

Teodora Dumitru
166
fost, de la simbolism încoace, mai curând po st-burgheze. „Form ă” în
perpetuu proces de sincronizare , literatura, îndeosebi poezia româ –
nească, s-a adaptat (a „imitat”) literatura euro peană a momentului,
elud ând realitățile fondului burghez autohton. Solicitând o literatur ă
burgheză pentru un fond burghez, Lovinescu proceda ca un evolu ționist
organicist, el, promotoru l teoretic al evoluției în salturi. Poezia moder –
nistă a unui Ion Barb u sau Lucian Blaga ș.a. ca poezie post -burgheză (în
sensul provocator, de critică a statu quo -ului), nu antiburghez ă (în sens
reacționar sau conservator) – iată o ipoteză pe care Lovinescu n -a
sesizat -o, dar care pare s ă explice și să aducă la masa tratati velor
perspectivele divergente ale lui Lovinescu și Matei C ălinescu. Lovinescu
avea o concep ție unitar ă și armonic ă asupra rela ției dintre fondul și
formele burgheze , concepție ce nu i -a permis s ă anticipeze previzibilul și
neobositul „avans” de form ă prin care poezia unor moderni ști devansa
ori provoca schimbare a fondul ui burghez, în timp ce Matei C ălinescu a
evitat problema inerentelor decalaje dintre modernitatea artistic ă și
fondul socio economic , imaginând între ele o relație de tensiune con –
stitutivă. În acest sens, se poate spune c ă reprezentarea cea mai realistă a
moderni știlor români n -o dă Lovinescu, criticul -istoric care, în calitate de
patron de cenaclu și de filtru al actualit ății literare, s -a ocupat nemijlocit
de crearea și de impunerea moderni smului literar române sc, ci un altul
care, operând exclusiv la nivel formal, poate ar ăta că, atâta vreme cât
este o „imita ție diferen țiată” după modelele Baudelaire sau Mallarmé,
literatura unor Arghezi sau Ion Barbu nu poate fi decât una post-bur-
gheză sau critică la adresa modului de via ță burghez1. (Așa capătă mai

1 Pentru Eugen Negrici ( Iluziile literaturii române , Editura Cartea Româneasc ă,
București, 2009) poezia rom ână modernă a unui Arghezi, Blaga ș.a. ar fi, de
fapt, pre-modernă, în orice caz, nu îndeajuns de modern ă pentru a exprima
„structura liricii moderne” descris ă după război de Hugo Friedrich. Concep ția
lui Negrici se apropie aici de concep ția lovinescian ă din Istoria civiliza ției… – a
literaturii ca factor „r eacționar” sau iner țial –, drapată însă într-o umoare mai
tragică, de vreme ce Negrici retrage atributul de moderni tocmai autorilor
prin care Lovinescu spera ca literatura s ă câștige „lupta cu iner ția” – pentru a
folosi vorba unui alt poet. La cap ătul opu s perspectivei lui Negrici, exist ă însă
și puncte de vedere care disting un acord substan țial între doxa postbelic ă a
modernit ății și formula liric ă a poeților rom âni din prima parte a secolului al
XX-lea, cele dou ă părând a se confirma reciproc – vezi prefețele și studiile

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
167
mult sens aparent contradictoria lamenta ție lovinescian ă referitoare la
Caragiale: „Înainte de a avea o literatur ă burgheză, i-a fost dat literaturii
române să aibă un astfel de talent antiburg hez” – IC, 224.) La drept
vorbind, decalajul dintre formele importate și fondul autohton s -a
dovedit insurmontabil în istoria literaturii române; poezia, cel pu țin,
pare să nu fi avut niciodată răbdare a de a se adecva realităților indigene,
preferând s ă importe, odat ă cu formele str ăine, și iluzia fon durilor
succesive care le -au stat acestora la baz ă. Însă la fel se întâmplă și cu
proza, lui Lovinescu fiindu -i reproșată imediat dup ă apariția volumului
al patrulea al Istoriei literaturii… , Evoluția „prozei l iterare”, neînțelegerea
faptului c ă proza european ă a momentului mergea spre subiectivare, nu
spre obiectivare, cum pretindea el.
Așa stând lucrurile , traseul „imit ării” străinilor de c ătre moder –
niștii noștri se dovede ște mai greu de urm ărit dec ât se pute a preconiza :
căci pe cine imit ă moderni știi chemați de Lovinescu să susțină fondul
burghez și ideea statului na țional? Curentele revolu ției burgheze, al
industrializ ării și al mișcărilor de emancipare na țională sunt romantis –
mul și realismul, nu ceea ce înțelegem azi prin modernism. N aturalis –
mul zolist expunea deja fața hâdă a industrializ ării, iar simbolismul,
cubismul, avangardele vin s ă se opună moștenirii burghezo -capitaliste
(vezi dezideratul mallarméan al „epat ării burghezului ”) și clișeelor
propagat e prin institu ții și limbă, cu riscul de a -și adăuga la eticheta de
mișcări antiintelectualiste și eticheta de mi șcări decadente și degenerate
(dinspre pozitivi ști sau „științiști” ca Max Nordau și în genere dinspre
adepți necondi ționați ai avansului științific și civilizațional).
Pentru a înțelege c ât de dificil ă este interpreta rea modernismului
românesc în compara ție cu sursele lui str ăine, îndeosebi franceze, e
suficient s ă se aibă în vedere conceptul de intelectualism . Există, de pildă,
o neconcordan ță majoră între felul în care descrie Lovinescu moder –
nismul în sens r estrâns – poezia unor Ion Barbu sau Lucian Blaga – și
felul în care este reprezentat ă lirica „de la Baudelaire la suprarealism” în
istoriografia postbelic ă, dar și la comentatorii de la finele secolului al

introductive semnate de Mircea Martin pentru edi țiile române ști din Structura
liricii moderne a lui Hugo Friedrich (Editura Univers, Bucure ști, 1998) și Cinci
fețe ale modernit ății de Matei C ălinescu ( op. cit ).

Teodora Dumitru
168
XIX-lea, mai precis din anii 1880 și din primele decenii ale secolului al
XX-lea. Lirica modern ă european ă și îndeosebi francez ă, de la simbolism
până la avangarde , a fost inclus ă în paradigma antiintelectualist ă cu
originea în reacțiunea față de scientism și pozitivism și a fost identificat ă
cu o căutare a purității pierdute a limbajului, a unei rela ții nemediate de
tradiții și instituții cu verbul prim al unei presupuse vârste de aur a
umanității și cu poezia -Muzică, inspirat ă simboliștilor de voga lui
Wagner, în lipsa căreia Mallarmé va prefera t ăcerea foii albe. În sensul
acesta, ca întoarcere spre esen țele originare, poezia descins ă din
Baudelaire, Rimbaud și Mallarmé este revolu ționară1: merge înainte
dinamitând tradi ția imediat ă și privind înapoi spre originile limbajului ,
care, cu cât devin mai obscure, sunt cu atât mai adorate. Aici pot fi
remarcate mai bine similitudini le dintre tipul de „reac țiune” reprezentat
pe de o parte de lirica modern ă și modernist ă în doxa metaliterar ă
postb elică, iar pe de alt ă parte, de etosul Reform ei, adus în discuție de
Lovinescu ca form ă de reacțiune : modernismul literar ar merge înainte
și, totuși, înapoi, spre originile cuvântului , pretinzând c ă abandoneaz ă
spiritul fa lsificat de veacuri în discursuri le suprapus e ale diverselor
epoci istorice , dar atingând f ără doar și poate numai o originaritate
fictivă a limbajului ori a ipostazei auctoriale; sau, dimpotriv ă, modernis –
mul literar pare că merge înapoi, spre origini, dar, în fapt , merge înainte,
spre p ropria disolu ție, cum arat ă Hugo Friedrich și alți exegeți ai moder –
nității. Lovinescu a vorbit atât despre literatur ă, cât și despre Reform ă în
termeni de reac țiune și involuție, dar acest fel de reprezentare a
modernismului poetic, ca nostalgie sau misti că a origini lor ori ca di –
soluție a reperelor , i-a rămas totuși străin. Modernismul nu putea fi
pentru el decât un discurs al progres ului, incluzând avansul către
„inefabil” și către „poezie pur ă” a liricii descinse din simbolism, a șa cum
se poate observa citind unele secven țe din Mutația valorilor estetice .
Intelectualism înseamnă, deci, pentru simboli știi francofoni și
pentru descenden ții lor, osificarea indus ă de tradiția gândirii carteziene,

1 „Restaurarea paradisului primordial, promis ă de orice revolu ție, ținea de
metaforica aferent ă a conceptului, a șa cum a fost el împrumutat de limbajul
politic, știut fiind faptul c ă e dificil s ă promiți mântuirea sau anularea
înstrăinării altfel decât prin întoarcerea la o stare d e fericire pierdut ă cândva”
(Reinhart Koselleck, Conceptele și istoriile lor , op. cit. , p. 215).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
169
opacizarea limbajului, pierderea leg ăturii cu „natura” spirit ului uman și
cu adevărul conștiinței; antiintelectualismul ar fi, prin urmare, eliberarea
de aceste servitu ți seculare1. Lovinescu preia această accepție când
descrie simbolismul românesc drept antiintelectualism, însă renunță la
ea atunci când alege conce ptul de intelectualizare a emo ției pentru a
descrie modernismul – curent opus simbolis mului, dar în același timp,
imaginat într-o relație de contiguita te cu acesta . Pentru Lovinescu,
simbolismul este un „antiintelectualism” ( în acord cu teoriile fran țuzești
de sf ârșit de secol XIX, care graviteaz ă în jurul mo ștenirii anti -pozitiviste
și a bergsonismului), însă modernismul și moderni știi sunt prin
excelență intelectuali ști, poezia lui Ion Barbu și a lui Lucian Blaga
ilustrând prin excelen ță conceptul de „intelectualizare a emo ției”. Dar
intelectualizarea – deși pare să trimită la intelectualism, calul de b ătaie al
lui Bergson și al pleiadei de comentatori ai simbo lismului2, adică la

1 „[…] pentru a contempla eul în puritatea lui originar ă psihologia ar trebui s ă
înlăture sau s ă corecteze anumite forme ce poart ă semnul vizibil al lumii
exterioare” (Henri Bergson, Eseu asupra datelor imediate ale con științei [1889],
traducere, studiu introductiv și note de Horia Laz ăr, Editura Dacia,
Cluj -Napoca, 1993, p. 148).
2 Tancrède de Visan, în L’Attitude du Lyrisme contemporain (Mercure de France,
Paris, 1911), lucrare men ționată și de Lovinescu în Istoria literaturii… , susține
că „[r]omanticii germani, ca și modernii simboli ști, luptă cu aceea și energie
contra unui ra ționalism str âmt și a unui pozitivism anti -poetic. Ie șind din
atmosfera sufocant ă a secolului al XVIII -lea și din materialismul
Aufklärung -ului, spiritele tinere sim țeau nevoia unei guri de aer ” (ibid., p. 409).
În Franța, reacțiunea împotriva zolismului și a parnasienilor a dus în aceeași
direcție: „temelia esteticii simbolismului st ă, ca și în romantismul german, în
idea lismul transcendent [ …] natura e o stare de spirit [ état d’âme ]; suntem
recep taculi de senza ții și imagini pe care le proiect ăm în afară prin intui ții
imediate ” (ibid., p. 410). Spre deosebire de romanticii francezi, „ simboliștii se
întemeiaz ă pe o doctrin ă definită, «sprijinit ă pe o teorie a cunoa șterii », axată
pe descoperirea unei facult ăți lirice, care ofer ă o «viziune central ă și directă a
universului » – Einfühlung -ul german, omolog al intuiției bergsoniene” ( ibid.,
p. 412). Reac ția nu e numai contra parnasianismului, ci și contra unui raționa-
lism și a unui intelectualism (reducerea realit ății la legi impersonale și ab –
stracte) mult mai vechi în Fran ța, unde inteligen ța e un „reziduu al vie ții, iar
ideea – o sărăcire a realit ății”; de aici lupta trăitului (vécu), care e continuu, cu
gânditul (pensé), care e discontinuu: „Miza lui Bergson, ca și a simboli știlor, e
să resta bilească continuitatea Vie ții, ruptă de abstrac țiile intelectuali știlor,

Teodora Dumitru
170

filosofilor ra ționaliști sau poe ților parnasieni ” (ibid., p. 444). De aceea,
„[t]rebuia s ă cobor âm până la Descartes, p ărintele intelectualismului modern,
pentru a surprinde pe viu eroarea acestei estetici comb ătute de simboli ști”,
scrie Visan, l ămurind mai departe temeiurile reacțiunii simbolisto -bergso –
niene: „Deja Boileau îi m ărturisea lui Brossette c ă autorul Discursului asupra
Metodei «tăiase g âtul poeziei ». Dar Descartes înseamnă toată estetica secolului
al XVII -lea. Idealul acestui m ăreț secol se poate intitula «idealul ideilor
limpezi». Atâta vreme cât spiritul lui Racine a r ămas îndeajuns de ml ădios
pentru a se feri de legile sec ătuitoare ale Artei poetice sau ale Discursului ,
poezia a str ălucit. Dar formalismul n -a întârziat să se facă simțit, și a apărut
Voltaire. [ …] Arta poetic ă [a lui Boileau] nu e decât un Discurs asupra metodei
ritmat, iar toat ă doctrina cartezian ă e rezumat ă de Boileau astfel: «Ce e g ândit
temeinic se poate rosti clar » (Ce que l’on conçoit bien, s’énonce clairement ). Or,
prea puține lucruri pot f i gândite limpede. A pune acest precept în practic ă
însemna a te dedica ideilor generale și abstracte, unei arte statice și pur
formale” (ibid., p. 446). În același sens, Arthur Symons, istoricul englez al
simbolismului, vorbea, referindu -se la poezia lui Mallarmé, despre o „spiri –
tualizare a cuvântului” ( The Symbolist Movement in Literature , Archibald
Constable &Co., London, 1908, p. 134), tot curentul simbolist ap ărându-i ca o
„spiritualizare a literaturii” și o apropiere de natur ă, ca revoltă contra reto ricii,
a tradiției materialiste și a exteriorit ății (ibid., p. 9). Revolta contra exteriorit ății
se face pe temeiuri comune cu idealis mul german, îndeosebi cu cel
schopenhauerian – vezi Édouard Dujardin, De Stéphane Mallarmé au prophète
Ezechiel , Mercure de France, Paris, 1919, pp. 10 -14, dar Dujardin insist ă –
contra derivei idealiste, care reducea lumea la eul subiectiv sau la idee : „Ce au
făcut simboli știi? Au exprimat sau m ăcar au căutat sensul profund; c ăutarea
neîncetată a ideii în spatele lucrului” (ibid., p. 13), cu riscul de a sucomba în
abstracțiunea și în ininteligibilul mallarméan – să reabiliteze simbolismul ca
realism : „Realismul simbolic înseamn ă a exprima lucrurile în realitatea lor cea
mai vie, dar a le conferi și semnifica ția lor simbolic ă” (ibid., p. 59 ). Trebuia
conservat ă teza unei poezii care caut ă natura (lul), despărțindu -se pretutindeni
de conven ție și de ipoteza acelei cartogra fieri raționale a realului revendicate
de știință. Ideea simbolismului sau a impresionismului antiinte lectualist s -a
perpetuat în mediul francofon pân ă la Michel Décaudin: „Ca reali știi, de unde
se și trag, impresioni știi se revendic ă de la adev ăr și de la natur ă împotriva
convențiilor școlii; ei pretind c ă sunt «doar un ochi sau o m ână», alungând din
pictură orice inten ție de ordin intelectual sau moral ” („Poésie impressioniste
et po ésie symboliste 1870 -1900”, în „Cahiers de l ’Association internationale
des études fran çaises”, 1960, n °12, pp. 133 -142). Pe de alt ă parte, criticii de
limbă engleză nu par s ă fi m oștenit de la francofoni dezgustul fa ță de
intelectualism, ca tradi ție opresiv ă: același Symons pomenea , de pild ă,

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
171
pierderea relației naturale a individului cu sine, cu limbajul, cu realita tea
etc. – nu semnific ă pentru Lovinescu ceea ce înseamnă pentru
antiintelectuali știi francezi sau francofoni . Unde ace știa din urm ă se
confrunt ă cu un exces de civiliza ție (reglementare, legife rare,
instituționalizare) a limbajului și a resurselor de cre ație, cultura român ă
la care se raporteaz ă Lovinescu sufer ă de un exces de primiti vism, de
ingenuitate, de naturale țe; importul de forme clasice și roman tice – de la
Gr. Alexandrescu, Alecsandri și Eminescu – abia reușise să imprime
literaturii noastre o patină cultă; nu putea fi vorba, prin urmare, de un
exces intelectualist. În orice caz, misia civiliza țională atribuită de
Lovinescu modernismul ui literar românesc reprezint ă o speță
epistemologic ă absentă în Franța, unde existen ța unei culturi urbane și a
unui limbaj academic – de la abstract la pre țios – are o tradi ție
plurisecular ă. Dorind urbanizarea literaturii, Lovinescu nu urm ărea
promovarea unei filosofii a anti -naturii, ca Baudelaire, ci un scop mai
degrabă iluminist, de ridicare a na ției spre cul tură.
Căutând, așadar, pe teren autohton o „cauz ă” a simbolismului
românesc și găsind-o în „poezia de concep ție” a unor Alexandrescu sau
Vlahuță, Lovinescu gre șea: poezia româneasc ă „de concep ție” nu era
intelectualist ă în sensul pe care -l avea acest cuvâ nt la exege ții simbo –
lismului dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea; de aceea, simbolismul
românesc n -ar fi putut deveni antiintelectualist à la française dacă s-ar fi
limita t la cauzalit ățile autohtone ; simbolismul românesc era – dacă era –
antiintelect ualist , doar fiindcă așa era simbolismul francofon, la care se
raporta se prin imita ție. Însă modernismul rom ânesc ar fi trebu it să fie,
dacă era imaginat în sincronie cu cel francez și vest -european, tot
„antiintelectualist” , ca și modelele sale străine, a dică preocupat de pu –
rificarea limbajului, de „epatarea burghezului ”, de ermetism ca retezare
a legăturilor cu „cuvintele tribului ” (vezi Mallarmé) etc. Și va fi. P oezia

referindu -se la Maeterlinck, de frumuse țea unei „emoții intelectuale ”
(The Symbolist Movement in Literature , op. cit ., p. 160), iar Edmund W ilson nu
ezită să foloseasc ă – foarte aproape de lovinesciana „intelectualizare a emo ți-
unilor” – sintagma de „senzații intelectuale” („intellectual sensations”) atunci
când îl comenteaz ă pe Paul Val éry (Axel’s Castle , Charles Scribner ’ Sons, New
York, 19 31, reed. 1959, p. 78) , să discute teoria acestuia asupra poeziei ca
„problem ă intelectual ă” (ibid., p. 80) și să vorbească despre „supra -intelectu a-
lizare a” versului provocat ă de imitatorii lui T.S. Eliot ( ibid., p. 122).

Teodora Dumitru
172
lui Ion Barbu este probabil cea mai transparent ă legătură a modernis –
mului poetic rom ânesc cu poetica lui Mallarm é, cu mersul ei spre esen țe
și cu idealul originilor ( vezi modelul poetic absolut imaginat ca od ă
pindarică). Însă pentru Lovinescu, acest profil „antiintelectualist” al
poeziei moderniste europene și autohtone și al lui Ion Barbu în mod
special rămâne ascuns ; Barbu continuă să fie și în Istoria literaturii…
poetul „emo ției intelectualizate” din primele poezii parnasie ne1, publi –
cate și introduse de Lovinescu la „Sburătorul”, în 1919 -1920, adică
poetul sentimentelor exprimate ind irect, prin apel la concepte noi din
jargonul tehno -științei; evoluția barbian ă spre stadiile baladic -oriental și
ermetic este asimilat ă cu dificultate de Lovinescu (fie și numai din
pricină că, în ciclul Isarl îk, îi pare că „orientul învinge occidentul ”2). Prin
„obiectivarea lirismului” qua emoție intelectualizat ă – cea mai personal ă
definiție lovinescian ă a modernismului autohton , cu originea în studiul
„Poezia nou ă” și în câteva articole premerg ătoare, între care cel despre
Lucian Blaga din 1921 (definiție la care va renun ța totuși în al patrulea
volum al Istoriei literaturii române contemporane din rațiuni de incom –
patibilitate sistemic ă implicând perspectiva sa asupra genurilor literare,
aspect asupra c ăruia voi reveni în partea a doua a lucr ării de față) –
modernismul românesc rămânea destul de departe de tipologia „poezi ei
pure” ajunse , de la Mallarmé , până la Paul Val éry și la Henri Brémond.
Îi va fi , de aceea, dificil lui Lovinescu să mențină această definiție și să
păstreze, în același timp, rela ții cordiale cu exege ții francezi ai moder –
nității lirice (Valéry și Bré mond sunt cooptați în discuția pe marginea
mutației valorilor estetice , în volumul al șaselea al Istoriei literaturii
române contemporane ) și, pe de alt ă parte, cu propria concep ție asupr a
genurilor literare, în care proza și poezia nu pot merge în același sens.
(De altfel, atât în sfera prozei, cât și a poeziei, jargonul critic al lui
Lovinescu s -a fixat, cel mai probabil, în primele dou ă decenii ale
secolului al XX-lea, modific ările ulte rioare, cu toate riscurile incumbate,

1 În doxa simbolist ă, parnasiani smul era considerat omologul liric al poziti –
vismului pe care simbolismul însuși credea a -l fi detronat printr -o doctrin ă de
semn opus, a șa cum s -a putut vedea în pasajele citate mai sus din lucrarea lui
Tancrède de Visan. Modernist, simbolist sau doar poz itivist, Lovinescu ar fi
fost satisf ăcut probabil cu orice tip de „sincronizare ” câtă vreme ar fi impri –
mat literaturii rom âne un aspect neologizat, intelectualist.
2 Istoria literaturii române contemporane , vol. III, op. cit. , p. 402.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
173
survenind în interiorul unor categorii și concepte deja rigidizate. ) De
aceea, formula lirică a aceleiași poezii care-i alimentase ideea de
intelectualizare a emo ției va fi subsumat ă, încep ând cu volumul al
patrulea al Istoriei literaturii române contemporane , unei tendin țe de
subiectivare, nu de obiectivare a discursului. Lovinescu revine, astfel, în
rând cu omologii s ăi străini, renun țând la ideea c ă intelectualizarea
emoției înseamnă obiectivarea discursului liric, a dică aducerea poeziei
în contact și în armonie cu Weltanschauung -ul modernit ății extra -literare,
a modernit ății civiliza ționale, cu tot bagajul ei de conexiuni și emoții, de
la industrie și economie la știință și, în genere, la cultură. Până la un
punct, obiectivare însemnase la Lovinescu modernizare , cu armonizarea
influențelor între toate domeniile vie ții intelectuale (emoția poetic ă
putea fi exprimat ă prin conceptele științei, specula ția intelectual ă putea
deveni emo ție poetică etc.). Presiunea interna țională a echival ării poeziei
post-mallarm éene cu o dep ărtare progresiv ă de Weltanschauung -ul lumii
moderne, spre idealul unei „poezii pure” incompatibile cu limbajul
comun, trebuie s ă fi contat semnificativ în decizia lui Lovinescu de a
schimba prima defi niție a modernismului, ca „obiectivare ” a lirismului
via intelectualizarea emo ției, cu o a doua definiție, ca adâncire în subiect
(mai compatibil ă cu dezideratele sincron e al „inefabilului” sau al
„poeziei pure” – dar fără a ajunge, cum am ar ătat mai sus, la imaginea
regresului spre origini sau a disolu ției reperelor, de la Hugo Friedrich) .
Pe de alt ă parte, în prima jumătate a secolului trecut nu au l ipsit nici
perspectivele care vedeau în conceptul de „poezie pur ă” o formă de
civilizație extrem ă (extremis tă), în sensul unei hiperlucidit ăți care
îndepărta din ideea de poezie orice urm ă de barbarie ( vezi T.S. Eliot,
„De la Poe la Valé ry”, 1948) – iar citită în acest sens, „poezia pur ă” se
apropie mai cur ând de primul scenari u lovinescian asupra poeziei, acel a
al obiectivării discursului.
Sincronizat, în cele din urm ă, la nivelul aparen țelor terminologice
și conceptuale, Lovinescu r ămâne totuși în bună parte străin de auten –
tica formul ă a modernit ății unor Arghezi, Blaga și Barbu. Obiectivat ă
sau subiectivat ă, poezia lor pare că eludează constant acel contact cu
modernitatea burghez ă dorit de autorul Istoriei civiliza ției… Cu greu se
poate susține că literatura promovat ă de „Sburătorul” sau scriitorii
nesburătoriști apreciați de Lovines cu în istoriile sale lite rare au un profil
pro-burghez. Ei sunt , într -adevăr formele care confirm ă fondul burghez ,

Teodora Dumitru
174
dar numai întrucât pot fi descri și drept contestatari ai modelului
burghez, pe urmele lui Baudelaire și Mallarmé; dar este etosul lor
contra -burghez o reac ție organic ă față de burghezia autohton ă sau e mai
curând tot un proces mimetic, o critic ă după model a burgheziei
occidentale ? Imitând formele cvasi -contemporane de poezie, moderni știi
români nu doar că nu par să cânte în strună burgheziei (rom âne și în
genere), dar se postuleaz ă chiar dincolo de ea, într-o zonă a purificării
limbajului care – de la Mallarm é la Val éry – este și o purificare de
burghez(ism) și de civilizator, de institu țiile și de viciile unei societ ăți
industrializate alienante. În acest sens, al sin cronizării ideologice cu
poezia momentului, moderni știi români fac o lite ratură de „formă” –
câtă vreme „fondul” revoltei anti burgheze și anti -industriale le rămâne
străin, neavând corespondent în realitățile rom ânești.
Neconcordan ța dintre proiectul modernist al lui Lovinescu
(literatura ca form ă care se armonizeaz ă cu fondul societal burghez) și
datele poeziei din teren (literatura ca form ă care mai curând depășește
modelul burghez) explic ă și inconsecven ța lovinescian ă a abordării
literaturii : când ca „forță reacționară”, care întârzie s ă se adecveze
procesului social , în Istoria civiliza ției… , când ca avangard ă inaccesibil ă
gustului public, în prefața compendiul ui din 1937, unde criticul constata
cu amărăciune ( pronunțând chiar vocabula „tragedie” ) că pleiada
autorilor la promovarea c ărora contribuise nu se reg ăsea printre prefe –
rințele publicului: „Tragedia scrisului românesc const ă în faptul c ă evo-
luția gustului literar a[l] publicului n -a mers paralel cu evolu ția litera tu-
rii însăși. Pe când l iteratura prin scriitorii cei mai însemnați (T. Arghezi,
Hortensia Papadat -Bengescu, L. Rebreanu, I. Barbu etc., etc.) s -a încadrat
printre valorile absolute, educa ția estetic ă a publicului a r ămas mult
îndărăt”, ca atare, „literatura bun ă întâmpină rezist ența sau indiferen ța
lui”1. Mai mult decât avangard ă în raport cu publicul, literatura
figurează, la un moment dat, și ca avangard ă a criticii – vezi scurta
secvență dedicată revistei „Contimporanul ” în același compendiu, unde
se poate citi c ă „[a]devăratele revolu ții le fac arti știi”2. Dar dacă publicul

1 Istoria literaturi i române contemporane 1900 -1937 , Editura Libr ăriei Socec & Co.,
București, 1937, p. 6.
2 Ibid., p. 56.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
175
și, poate, critica nu gustă literatura care se presupune c ă-i repre zintă este
tocmai pentru c ă acea literatur ă i-a depășit! Altminteri, dac ă
modernismul literar ar fi fost o emana ție în armonie cu fondul burghez,
conform dezideratelor din Istoria civiliza ției… , n-ar fi trebuit s ă existe
motive pentru a nu fi prizat de un cititor burghez, care s -ar fi recunoscut
în acest tip de literatur ă. În realitate, cu excep ția poate a romanului Mara
al lui Slavici și a unora dintre naturali știi români, ca Delavrancea,
literatura român ă n-a experimentat o literatur ă a burgheziei ofensive, ca
la Balzac ori ca la Ibsen, sau o literatur ă a efectelor epocii industriale, ca
la Dickens ori ca la Zola. Modernismul lui Arghezi, B laga, Barbu sau
Camil Petrescu exprimă o altă vârstă a poeziei și a societ ății decât
imagina se Lovinescu, vârsta care denunță „binefacerile” civiliza ției.
Desincronizarea celor dou ă modernisme – cel dezirat de Lovinescu și cel
pus în operă de autorii conte mporani lui – rămâne ascuns ă vigilenței
lovines ciene și criticul continu ă să militeze fervent pentru un acord
organic între fondul burghez și literatura aferent ă, neimagin ând saltul
făcut de unii scriitori ai vremii sale , direct spre formele și etosul pos t-
burghez e din literatura occidental ă.
Faptul că literatura rom ână a însemnat totu și, în bună parte, o
succesiune de forme necerute de un fond societal intern – de la junimism
și modernism la neomodernism și la postmodernismul românesc – și că
„mutațiile” se petrec , în literatur ă, cu o frecven ță superioar ă celor de la
nivel strict civiliza țional și social, nu conduce însă la a spune că
Lovinescu, în linii mari, gre șea. Eroarea lui, dac ă poate fi numit ă astfel, a
fost doar aceea de a subestima capacitatea perpetuu „formalizant ă” a
literaturii , de a căuta să echilibreze balan ța organicismului excesiv al lui
Maiorescu printr -un organicism „moderat”, în care literatura și cultura
răspund mutațiilor societale și politice printr-o evoluție totuși organic ă,
implic ând diferen țierea, adaptarea la ras ă etc.
Una peste alta, se poate constata cu u șurință că acea filosof ie a
modernismului literar c ăutată Lovinescu pe pia ța literelor rom âne nu
concordă cu aceea a modernismului artistic descris de Matei C ălinescu:
modernis tul visat de Lovinescu se afl ă în stadiul asimil ării valorilor
burgheze și/ sau urbane, deci nu -și poate pune problema dep ășirii
modelului burghezo -capitalist. A șa se explic ă gestul respingerii satirei
antiburgheze a lui Caragiale și încurajarea unui Br ăescu, așa se explic ă

Teodora Dumitru
176
ostilitatea fa ță de pulsiunile deconstructive ale avangardei și, pe de alt ă
parte, pasiunea „etatistă” și construc ționistă din teoriile lovinesciene
asupra prozei – legifer ând construc ția (de tipuri și de medii) în dauna
„adâncirii în subiect” (anarhia individualist ă). La Matei C ălinescu, într-o
formă autentic hegelian ă, societatea este teza, iar literatura , care o
chestioneaz ă spre a o dep ăși, joacă rol de antitez ă. Literatura critic ă
prezentul într-un mod con știent, dar numai după ce l-a epuizat ca fond.
Pe de alt ă parte, Matei C ălinescu susține, cum am ar ătat, că produsul
cultural direct al capitalismului și al societ ății burgheze n -ar fi decât
kitsch -ul. Lovinescu vine și el în atingere cu o proto teorie a kitsch -ului
atunci când respin ge sentimentalismul romantic și epigonatul post –
eminescian ca lirism facil, care flateaz ă gustul maselor. Diferen ța față de
optica unor Daniel Bell și Matei C ălinescu este însă că Lovinescu are
convingerea c ă societatea burghez ă poate da na ștere unei liter aturi
valoroase și în sensul burghezo -capitalismului, nu doar împotriva lui .
Deosebirile de interpretare a reacției (reacțiunii) literaturii
modern(ist)e fa ță de societate nu sunt , la Lovinescu și la Matei
Călinescu, doar consecința distanței cercetătorulu i față de obiect –
Lovinescu fiind un actor și un promotor al modernit ății literare și al
modernismului in progress , iar Călinescu, un i storic dezimplicat al
acestora. Deosebirile vin și din extensia fenomenului: Lovinescu are în
vedere cazul românesc prin excelență, Matei C ălinescu face o teorie a
modernit ății universale. Totu și, raportarea la sursele franceze ale
acesteia e comun ă ambilor. De unde atunci aceast ă înțelegere diametral
opusă a raportului modern dintre literatur ă și artă, pe de o parte, și
societate, pe de alt ă parte? De ce modernitatea literar ă românească pe
care o solicită și care, pân ă la un punct, i se ofer ă lui Lovinescu, at ât în
poezia, cât și în proza interbelic ă, ar merge în sensul burgheziei și al
capita lismului, într-un proces de in telectualizare, ra ționalizare, moderni –
zare ale limbajului și ale gândirii, iar literatura ( preponderent occiden –
tală) la care se refer ă Matei Călinescu ar merge, fără a ajunge la o schis –
mă ireversibil ă, împotriva societ ății burghezo -capitaliste sau, într-un
sens și mai larg, împotriv a instituțiilor și a tradițiilor de orice fel? Se
invalideaz ă reciproc aceste dou ă perspective? Are dreptate una împo –
triva celeilalte ? Și dacă da, cine ar fi mai îndreptățit să revendice juste țea
perspectivei: autorul care a trăit și a participat nemijlocit la construirea

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
177
modernit ății române ști, martorul din miezul evenimentelor – adică
Lovinescu –, sau Matei C ălinescu, ochiul care, la decenii bune dup ă
intrarea în istorie a acestei modernit ăți, poate sus ține că a câștigat un
unghi de observa ție superio r, de la scară cvasi -planetară, ajutat și de
„datele” oferite de al ți istorici afirma ți între timp? Adevărul este c ă
fiecare își poate justifica op țiunile potrivit contextului în care -și
formuleaz ă tezele. Inadecvat marii nara țiuni postbelice a modernit ății
artistice qua inadaptabilitate fundamental ă și contestare critic ă a
structurilor socio politice – discursul lui Lovinescu a fost probabil
adecvat acelui proiect de modernizare în primul rând civiliza țională și
societală de care „sistemul -lume” modern a ar ătat că avea nevoie statul
român în zorii secolului al XX -lea.

Teodora Dumitru
178
Lovinescu antimodern?
pera sociologic ă și istoriografic ă a lui E. Lovinescu este un
bun teren pentru verificarea pertinen ței conceptului de anti –
modern (itate), așa cum este ilustrat acesta de Antoine
Compagnon în lucrarea sa din 2005 , Antimodernii . Pentru anularea
suspansului, o spun de la început, opera lovinescian ă este mai curând un
argument pentru invalidarea acestui concept , dat fiind c ă același autor și
aceeași operă pot furniza at ât argumente în favoare moder nității, cât și în
favoarea antimodernit ății – uneori prin acelea și opțiuni punc tuale. Iar
ipoteza unui Lovinescu antimodern – și nu în textele sale be letristice sau
memorialistice , ci tocma i în inima platformei doctrinare a sin cronismului,
Istoria civiliza ției române moderne , și în istoriile sale literare care celebreaz ă
modernismul – devine pur și simplu o ipoteză nedigerabil ă. Odată cu cel
mai solid avocat al scrisului modern din prima pa rte a secolului
al XX -lea, istoria literaturii și chiar istoria culturii noastre și-ar pierde, în
acest mod, probabil singurul etalon cert al modernit ății1.
În cele ce urmeaz ă voi demonstra c ă istoriografia lui Lovinescu
furnizeaz ă rațiuni at ât pentru încadrarea sa ca modern, conform
tipologiei lui Compagnon din lucrarea amintit ă, cât și pentru trecerea lui
sub zodia antimodernit ății.

1 Deși Compagnon a sus ținut în mai multe ocazii c ă antimodernitatea e un
fenomen local, eminamente francez, el n -a fost consecvent sau, de dragul
cariere i interna ționale a conceptului, a acceptat și scheme care dep ășeau
spațiul francez (vezi imaginarea lui F.T. Marinetti, Ezra Pound sau De Chírico
drept posibili antimoderni, în „Introducere” la Antimodernii etc.). În prefa ța
ediției române ști, Mircea Marti n invita, în aceast ă logică expansionist ă,
universalist ă, a conceptului, la o lectur ă a literaturii rom âne prin filtrul anti –
modernit ății – primele abord ări în acest sens apar ținându-i Oanei Soare
(Modernitate și reacții antimoderne în cultura român ă, Edit ura Muzeul Literaturii
Române, Bucure ști, 2013; vezi și teza de doctorat din aceea și arie tematic ă
susținută în 2013 la Universitatea Paris IV Sorbona, consultabil ă pe site -ul
universit ății franceze). O

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
179
LOVINESCU – MODERN. Care sunt argumentele prin care Lovi –
nescu – confruntat cu cele șase propriet ăți ale antimodernului du pă
Compagnon1 și cu profilul, ob ținut prin contrast, al modernului etern
progresist – rămâne încă modern? Înainte de toate, se poate spune că
modern este idealismul / raționalismul teoriei formelor stimulatoare de
fond – o teză prin excelen ță intelectualist ă, care mizeaz ă, ca hegelienii de
stânga, pe „realitatea ra ționalului”, nu pe „ra ționalitatea realului”, pe
cultură, nu pe natur ă, pe conceptul care preced ă realizarea actului.
(Realistul Maiorescu, critic al formelor f ără fond, ar fi, în contrapondere,
hotărât antimodern.) Istori smul și realismul pragmatic al unor Joseph de
Maistre sau Edmund Burke, sprijinit pe moravuri și pe lecțiile trecutului,
este, cel puțin teoretic, neconform opticii ra ționaliste lovines ciene , care
preferă, pentru cazul rom ânesc, r ealitatea abstract ă a ideolo giei
Revoluției Franceze unor cutume care – reale sau confec ționate de
ideologi a concurent ă a tradiționaliștilor – ne-ar ține prea aproape de
Orient, departe de familia latin ă și de Fran ța îndeosebi . Între Hobbes și
Rousseau, L ovinescu pariaz ă pe emanciparea prin cultur ă, pe Contract,
pe Declarație sau pe Chartă, nu pe laissez -faire -ul naturii sau al tradi ției,
căreia, observase el, tradi ționaliștii noștri nici m ăcar nu -i putea u oferi un
temei științific. Așa trebuie înțeles mil itantismul s ău pentru recunoa ș-
terea preeminen ței ideologicului asupra economicului, pentru p ărăsirea
țărănismului și pentru urbanizare ( în Istoria civiliza ției… ) și pentru
„intelectualizarea” literaturii ( în scrierile sale de critică literară ) – măsuri
inerente consolidării civilizației române moderne n ăscute din ideologia
Revoluției de la 1848. Modernitatea ca expansiune a ra țiunii și a
raționalismului sau a intelectualismului , scientismul (vezi pasiunea greu
camuflat ă a lui Lovinescu pentru legile care p atronează devenirea lumii
fizico -chimice și socio culturale deopotriv ă – de la teoria sincro nismului
la mutația valorilor estetice, unde biologul Hugo de Vries e mai
substanțial invocat decât Kant, Croce sau oricare critic literar al

1 Este vorba de c ontrarevolu ționarism, antiiluminism, a petența pentru doctrina
păcatului originar, natura pesimist ă, cultivarea sublimului și a vitupera ției,
propriet ăți tratate într-o primă parte a lucr ării, intitulat ă „Ideile” – vezi
Antoine Compagnon, Antimodernii , traducere de Irina Mavrodin și Adina
Dinițoiu, prefa ță de Mircea Martin, Editura Art, Bucure ști, 2008, pp. 27 -180.
Portretul modernului se ob ține printr -un joc de contraste nu întotdeauna
stabil, din care se re ține totuși fascinația irepresibil ă pentru mitul Progresului.

Teodora Dumitru
180
momentului), gândirea secularizat ă (Lovinescu e departe de ideea de
stat providen țial1) și în spirit ul evoluționismului (hegelian și
darwinian o-spencerian , dar corectat prin muta ționismul lui Vries) –
aceste trei ingrediente reprezint ă cheia de bolt ă a teoriei și a practicii
critico-istorice lovinesciene. Nic ăieri nu suspin ă Lovinescu dup ă trecutul
idealizat, dup ă valorile ancestrale zdrobite sub ro țile trenului accelerat
sau dup ă gustul zahărului de trestie , detronat de produc ția mai
abundent ă de sfeclă. El e un emisar nedezmin țit al progresului – chiar al
progresului cu orice chip –, dar asta înseamnă, în viziunea lovinescian ă,
că progresul e consecin ța unui conglomerat de legi comprehensibile
rațional și anticipabile, nu expresia haosului, a entropiei, a involu ției
clamate de „antimodernii ” lui Compagnon, descin și din stirpea lui
Joseph de Maistre. Reac țiunile spiritualiste, antipozitiviste, anti -obiec –
tiviste, adic ă iraționalismul psihologiei mul țimilor a lui Gustave Le Bon,
sociologia psihologist ă a lui Gabriel Tarde ( și nu o biectivismul
antropologiei lui Émile Durkheim), psihologia ra ționalistă a lui
Théodule Ribot, intui ționismul bergsonian – adică diferite vârste ale
antimodernit ății, după Compagnon2 – nu au lipsit din lista de referin țe a
lui Lovinescu , însă ele nu sunt identificate , ca la istoricul francez , cu
direcțiile contrare misticii progresului și moștenirii lui 1789, ci cu
expresia unui flux de valori sincrone , venite pe filiere diverse , dar nu
scindate sau incompatibile3. Sursele potențial „antimoderne” ale lui

1 În concep ția lovinescian ă asupra statului nu exist ă nimic din fundamentele
„mistice” pe care Roger Caillois le descoperea, c ătre finele anilor 1930, la
temelia autorit ății statale, propun ându-și să resacralizeze „«o societate care a
devenit extrem de profan ă»” (Roger Caillois, « Le vent d ’hiver », NRF, iulie
1938, apud Antoine Compagnon, op. cit. , p. 87). Misticofilia genera ției lui
Eliade și Cioran r ămâne ne împărtășită de Lovinescu.
2 Dar trebuie amintit aici labirintul definirii lui Bergson din Antimodernii :
modern în raport cu unii, el este declarat antimodern în raport cu al ții; în felul
în care a șază Compagnon lupa, nimic nu e decisiv modern sau antimodern la
Bergson, iar acesta nu este decât o mostr ă, poate una emblematic ă, a labilit ății
conceptului de antimodern(itate).
3 Nota bene : J.-J Weiss, subiectul co -tezei de doctorat a lui Lovinescu, era un
„spiritualist” care respingea determinismul lui Taine (determinism care, la
Compagnon, pare când modern, când antimodern), îns ă marile sinteze
istoriografice lovinesciene nu s -au dezis de facto de determinism, dimpotriv ă,
cel puțin în Mutația valorilor estetice , esteticul va fi discuta t în funcție de spa țiu,
de timp, de cauzalitate.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
181
Lovinescu – Thomas Carlyle, Hippoly te Taine, Gabriel Tarde, Émile
Hennequin , Gustave Le Bon, Fr. Paulhan, Henri Bergson ș.a. – sunt la el
mesagere egal de oneste ale științei. Toate școlile interesate de ideea de
psihic ca nou obiect de studiu, care se adaug ă sau înlocuiește ancestrala
idee de spirit (trecân -du-l întrucâtva din domeniul filosofiei și al
teologiei spre cel al medicinei) , atât în domeniul psihologiei individuale,
cât și în al psihologiei colective, se consider ă, de altfel, întemeiate
științific: ele susțin că fac știință la fel de mult ca științele reale, însă cu
metodele speciale cerute de obiectul lor . Accentul pe subiectivitatea
ireductibil ă din lucrările unor Le Bon, Tarde sau Ribot nu excludea
pretenția demnității lor științifice (Tarde vor bea de o „lege” sociologic ă a
imitației, Ribot – de o „logică” a sentimentelor etc .). Iar la sfera științei,
Lovinescu se raporteaz ă cu acribia ultimei nout ăți, a ororii de demodat,
de infirmat, de revolut: evolu ționismul gradual al conservatorilor
junimiști (Buc kle, Spencer, chiar Darwin) îi pare, de pild ă, detronat de
noile descoperiri ale lui Hugo de Vries. A șa se face c ă – dintre
„dezastrele ” aduse de Revolu ție secolului al XIX -lea: „democra ția,
parlamentarismul, lupta de clas ă, sufragiul universal, mat erialismul,
anarhia, toat ă moștenirea lăsată de anul 1789 ”1 – Lovinescu s -ar face
vinovat, în ochii „antimodernilor” , de apetență pentru cele mai multe
dintre ele , cu excep ția decisă a materialismului, motiv capital de
discordie cu Marx , iar în spațiul rom ânesc îndeosebi cu Ștefan Zeletin.
Dar cum se face c ă tocmai acea c alitate prin care Lovinescu ar fi
eminamente modern – intelectualismul , credința în raționalitatea „forme –
lor fără fond” – ar putea deveni , ca antagonist ă a materialismului,
antimodern ă?2 Riscul pare semnificativ, însă, în realitate, modul în care

1 Antoine Compagnon, op. cit. , p. 49.
2 Problema este îns ă că materialismul însuși poate fi raliat a mbelor concepte: și
modernului științist, intelectualist, ra ționalist, convins de „realitatea
raționalului ”, și antimodernului conservator – care pleac ă de la experien ța
realității din teren spre teorie, nu invers. E vorba de a -l opune pe Hegel lui
Marx și de a conchide, dup ă jocul contextelor, c ă modernitatea (hegelian ă)
devine, prin contribu ția descenden ților săi, antimodernitate (aspecte ale
acestei probleme au mai fost discutate – sumar, în capitolul „Geometria legilor
și meandrele concretului”, vezi supra pp. 8 0-81, nota 2, iar pe larg, în Rețeaua
modernităților. Paul de Man – Matei Călinescu – Antoine Compagnon , op. cit. ). Dar,
se pune întrebarea, este oare convenabil a conchide c ă „(anti)modernul” Marx

Teodora Dumitru
182
Lovinescu percepe și manipuleaz ă ideea de intelectualism se dovede ște
în mare parte imun la posibilitatea convertirii lui într-o proprietate a
antimodernului (chiar și atunci c ând se opune materia lismului, dar
acolo lucrurile trebuie c ântărite mai atent) .
Dacă antimodernii lui Compagnon se sprijin ă pe „trei premise
critice – intuiția împotriva metodei, pesimismul împotriva progresismu –
lui, forța împotriva justi ției –, toate denun țând intelectualism ul sau
abstractismul modernilor , în numele voin ței de a adera la real”1, dacă, pe
scurt, antimodernii resping intelectualismul de pe temeiurile realis –
mului, al experien ței, al tradi ției etc., pentru Lovinescu intelectualismul
(inclusiv intelectualizarea d iscursului literar) urm ărește nu altceva decât
adecvarea la re al(ul) burghez. R ealul și intelectualul nu se exclud în
gândirea lui ; nicio disonan ță nu se strecoar ă între proiectul mental și
realitate, între ele nu exist ă decât un decalaj atenuabil printr -o educație
justă și rezolută, decalaj care pleac ă de la imita ție și, prin diferen țiere,
poate ajunge la armonizarea formei și a fondului. Nimic nu -i este mai
străin gândirii lovinesciene decât echivalarea metafizicii progresului și a
intelectului cu barbari a, echivalare calificată de Compagnon drept
gândire antimodern ă, pe seama „antimodernului” Charles Péguy din
Situation (I-IV), din Notre jeunesse și din alte luări de pozi ție critice ale
acestuia . Pentru antimodernii lui Compagnon, „intelectual” înseamnă
„barbar”2; pentru Lovinescu intelectualizarea e condi ția sine qua non a
civilizației și, în consecin ță, a culturii. „Barbaria intelectual ă” ca „igno –

se trage din „ (anti)modernul” Hegel? Aduce vreun profit cognitiv real ace st
nou calificativ ?
1 Antoine Compagnon, op. cit. , p. 256.
2 Am ales forma simplificat ă a schemei din Antimodernii : există, în același volum
al lui Compagnon, și „antimoderni ” pe care nu abuzul de intelect(ualism) îi
supără: Julien Benda, de pild ă, este excedat de promovarea emo ției în dauna
inteligen ței (vezi Antoine Compagnon, op. cit. , p. 357). Antimodernul anti –
intelectualist de tip Péguy și antimodernul anti -emoționalist de tip Benda sunt
însă perfect contemporani; ca atare, in stabilitatea definirii ideii de antimodern
nu beneficiaz ă, în acest caz, de scuza distan ței istorice care ar justifica
remanierea defini ției în func ție de parametrii momentului, acceptând, în
același timp, existen ța unor constante „antimoderne” fundamental e, ca
nostalgia pentru trecut etc., în virtutea c ărora g ândirea unui Joseph de Maistre
și a unui Baudelaire ar putea fi imaginate în continuitate.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
183
rare a realului ” și ca ofensivă contra culturii e ste un nonsen s pentru
autorul Istoriei civiliza ției… Tot așa, ridicarea în slăvi a misticului
popular, a „inteligen ței profunde a poporului” sufocate chipurile de
tradiția școlii și a universit ății (tradiție creată de intelectuali – dar o
„falsă cultură”, pentru P éguy) e ste o atitudine complet ne lovinescian ă.
Între neologismul bine ajustat și nestematele gândirii arhaice, Lovinescu
alege fără să clipească neologismul. Misiunea lui nu e dezrobirea
autenticit ății populare, a genuinului din pivni țele culturii, ci construirea
unei culturi pe tentaculele analfabetismulu i și a folcloristicii de cabinet .
E binecunoscut ă aversiunea criticului de la „Sbur ătorul” pentru disci –
plina care pretinde c ă studiază esențele gândirii și ale creației populare
(vezi ironizarea cercetătorilor „de scoar țe oltenești”), iar acel „instinct” și
acea „inteligen ță profundă a poporului ” care-l fascinau pe
„antimodernul” Péguy sunt admise la el doar în ocazii polemice1 și în
lipsa altor argumente. Dimpotriv ă, Lovinescu pariaz ă totul pe acea
„lume modern ă, istorică, științifică, sociologic ă, incura bil burghez ă”,
lumea celor c e „n-au nici o mistică”, deplorată de P éguy în Notre jeunesse
(1910)2. Totuși – fapt ce atac ă pretențiile universaliste ale conceptului de
antimodern – atunci când vorbesc de intelect, de cultură și de civilizație,
Péguy și Lovin escu înțeleg și nu înțeleg acela și lucru: francezul braveaz ă
când face apologia spiritului popular (francez) în dauna universit ății
pentru simplul fapt c ă tradiția școlară având în Franța secole de
existență, proba de dificultate st ă abia în reconstituirea formulei
spiritului popular autentic (și e la fel de greu de admis c ă Péguy ar fi
estimat cu seriozitate „costurile” întoarcerii francezului în evurile pre –
universitare din zorii medievalit ății, dacă așa ceva ar fi fost de imaginat).
„Antimodernii ” lui Co mpagnon țes aici nimic mai mult decât scenarii
utopice, retoric ă de salon, de concuren ță a establishment -ului
universitar : Péguy nu dore ște, de fapt, dinamitarea universit ății (cum,
literal ori metaforic, propunea Maiorescu când critica „formele f ără
fond”), ci înlocuirea unei paradigme universitare (neokantian ă) cu alta
(eventual bergsonian ă), într-o logică concuren țială nu îndeajuns de

1 Vezi polemica cu N. Davidescu din preliminariile studiului „Poezia nou ă”
(1923).
2 Antoine Compagnon, op. cit., p. 266.

Teodora Dumitru
184
mascată. (Oricum, acolo unde P éguy deplora inclusiv „instituirea școlii
obligatorii”, Maiorescu n -ar fi fost atât de radi cal.) Lovinescu, în schimb,
nu simte câtu și de puțin nevoia – așa cum fac „antimodernii” francezi de
la începutul secolului al XX -lea – să (re)inventeze ruralul, s ă-l
recompun ă din molozul secolelor de g ândire raționalist -urbană pentru a
găsi acolo soluția unui nou jargon; pentru el, ruralul e un agent infestant
în plină ofensivă, atât în ipostaza genuin ă (i.e. needucat ă) a celor patru
cincimi din popula ția României de la începutul secol ului al XX-lea
reprezentate de țărani, c ât și în ipostaza folclor(ic)ul ui gestionat
dogmatic (citește alterat) de universitate, unde tradi ția romantic ă își
impusese lideri i și referințele, de la Eminescu și Coșbuc, la N. Iorga.
Pasiunea pentru abstract și ideologie ar fi, dup ă Lovinescu, for ța
care face posibil ă trecerea for mei în fond. Dar premisele prin care se
disting ( și se opun unele altora) teoriile sunt a șa-zisele ipostaze
impostoare ale istoriei: fiecare teorie se crede emisarul istoriei a devărate,
în vreme ce adversara ar reprezenta o fals ă istorie ori aspecte irelev ante
ale celei reale . Ca produse ale istoriei, unele evenimente par învestite cu
girul autenticit ății și al substanței, cu posibilitatea de a marca epoci
viitoare, ca Revolu ția Francez ă, altele, în schimb, par simple „furtuni”,
„epifenomene” nereprezen tative pentru spiritul istoriei ( vezi atitudinea
lui Lovinescu fa ță de fascism și bolșevism în Istoria civiliza ției…: este o
atitudine de negare în direcția fascismului și de rezer vă, dar nu total ă, în
fața bolșevismului , singura ideologie verificat ă de istori e rămânând
pentru el democra ția burghez ă). O poziție cu totul particular ă are
Lovinescu în privința protestantismului, pe care, departe de a -l asocia cu
raționalismul și cu spiritul capitalist, îl consider ă o întoarcere la tiparele
primitive ale religiei, la pre -raționalul angajat sub deviza Sola fide , Sola
Scriptura . Rezerva lui fa ță de Reform ă nu vine , ca la antimodernii lui
Compagnon (Chateaubriand, Maistre, Montalembert)1, din convingerea
că între Reformă, Lumini și Revoluție este o filiație certă sau din viciul
religiei reformate de a fi ne populară, gener ată de sus în jos, de la elite
către popor . Dimpotriv ă, prin aceste calit ăți – care apropie spiritul
reformat de spiritul revoluționarilor de la 1848, ini țiator de institu ții și
educator „de sus în jos” al moravurilor poporul ui, îndrumându -l de pe

1 Ibid., pp. 207 -208.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
185
calea orientalismului vetust și nereprezentativ etnic spre valorile
umanismului francez –, Reforma (în plus, o emanație a Vestului, nu a
mentalităților orientale, cum apare la el ortodoxia) ar fi trebuit s ă-l
atragă pe Lovinescu și rămâne o curiozitate resortul care a f ăcut să nu se
întâmple acest lucru. În orice caz, dac ă antimodernul lui Compagnon
rămâne o natur ă religioasă și preponderent un bun catolic care acuz ă
„falsul misticism” al modernului , ei bine, to cmai acest „ fals misticism” –
i.e. mimarea religiosului prin filtrul unei gândiri individual (ist)e și
cultural(izat)e – îl va încânta pe Lovinescu în poezia ( pe care o consideră
indubitabil modernă și chiar modernist ă) a unui Arghezi1.
Concepția lui E. Lov inescu asupra evolu ției civiliza ției române
moderne – o evoluție în salturi, muta ționistă – ar ține tot de paradigma
intelectualist ă, adică de modernitate, după Compagon . Dacă profilul
conservatorului junimist e afiliat evolu ționismului gradual de tip
Spen cer (și chiar Darwin), revolu ționarul liberal func ționează, crede
Lovinescu, în logic a mutației descrise de biologul olandez Hugo de
Vries. Muta ționismul ar fi, prin urmare, intelectualist – sau modern –, iar
evoluția lentă, organic ă, mai compatibil ă cu id eea de tradi ție și de
experien ță, ar fi antimodern ă2. Conceptul de revoluție e disputabil și el
între gradualism și mutaționism, adic ă între antimodern și modern.
Lovinescu e modern când pledeaz ă cauza revolu ției „de imita ție” puse
în scenă de liberalii ro mâni dup ă model francez, dar e „antimodern ”
când crede, ca Tocqueville, c ă în țările m ai evoluate, cu un profil
socio politic și economic consolidat, revolu ția e fructul natural al unor
acumulări istorice. „Noutate radical ă”, clădită pe reducerea trecutului la
tabula rasa , n-ar aduce revolu ția decât na țiunilor tinere, și asta pe calea

1 Vezi analiza atitudinii fals mistice din psalmii arghezieni în E. Lovinescu,
Istoria literaturii române contemporane , vol. III, op. cit. , pp. 330 -332.
2 Păstrând cadrele stabilite de Compagnon în Antimodernii , evoluționismul
gradual ar trebui asimilat paradigmei antimoderne a experien ței și a
pragmatismului, unde bagajul genetic al trecutului trece obligatoriu în
prezent și se reflect ă în viitor. Totu și, e greu de acceptat c ă evoluționiștii (nu
doar cei radicali, antifi naliști și antiprogresi ști, de tip Darwin, dar și Spencer
sau transformi știi de tip Lamarck, care mai p ăstrau pun ți de comunicare cu
finalismul doctrinei cre știne), ca agen ți ai ofensivei scientiste contra teoriei
creaționiste, pot figura, într -o schem ă de gândire oarecare, altfel decât ca
moderni.

Teodora Dumitru
186
importului de idei; dar ideologia de împrumut, teoria înaintea practicii,
e chiar acea „crea ție ex nihilo ”1 pe care n -o accept ă conservatorul
„antimodern ”. Acea „sacralitate” r evelată a Revolu ției de care vorbea
Maistre se pierde complet la Lovinescu, unde e înlocuită de cultul
secularizat al na țiunii – mai precis al statului na țional român întrupat
în jurul lui 1848 din spuma Declarației Drepturilor O mului și ale
Cetățeanului .
Opiniile despre democra ție și vot universal formează o anexă a
concepției lovinesciene despre evolu ție, îndeosebi a celei aplicabile
spațiului românesc: evolu ția în salturi. Respins de junimi ști, caricatu –
rizat prin eroii lui Caragiale („box populi, box d ei”…), votul universal e
promovat de liberalul Lovinescu cu conștiința că reprezint ă, totuși, o
formă fără fond2 (IC, 138). U manistul și mutaționistul nu -și putea încălca
principiile tocmai în această privință. Totuși, o anume tenta ție de a
privilegia, din moștenirea Revolu ției Franceze, mai curând libertatea
(individului) decât egalitatea (maselor), atitudine consonant ă cu cea a lui
Émile Faguet ( Le Libéralisme ), trădează în multe dintre op țiunile lui
Lovinescu (din Istoria civiliza ției…, dar și din istori ile literare și din alte
luări de atitudine) persisten ța acelei aporii care ar fi opus, în Declarația
Drepturilor O mului… (1789; 1793) , conceptele de libertate și de egalitate,
sau drep turile individului și suveranitatea națiunii/ poporului (IC, 29-
30). D acă, așa cum crede Compagnon, antimodernul e anti -individualist,
societatea (morala, tradi ția, religia) reglementând dintotdeauna via ța
individului, atunci Lovinescu – care, cu tot umanismul, nu se poate
împiedica s ă nu re marce în egalitarism pericolul îngrădirii libert ății
individului – e cât se poate de modern. Libertatea pe care o ap ără el, în
dauna egalit ății, nu e libertatea aristoc ratului , ca la antimodernii lui
Compagnon3, ci libertatea burghezului ajutat de institu țiile statului s ă
prospere. Nici f aptul că nu crede în pertinen ța teoriei drepturilor
naturale ( IC, 29) nu -l poate apropia de antimoderni, de vreme ce în
drepturile cutumiare crede cu atât mai pu țin („statul nostru nu se
sprijină pe tradițiile de la 1300” – IC, 116 ). Singura form ă a dreptu lui
acceptată de Lovinescu e dreptul reglementat juridic – i.e. rațiunea care

1 Antoine Compagnon, op. cit. , p. 61.
2 Va fi legiferat abia dup ă Primul R ăzboi Mondial.
3 Vezi Antoine Compagnon, op. cit. , p. 39.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
187
controleaz ă natura. Antimodernii ar fi spus Providența care controleaz ă
natura (omului) – însă chiar asta e diferența capitală dintre Lovinescu și
așa-numiții antimoderni : Lovine scu refuză imixtiunea parametrilor
divini în ecuațiile sale.
Atitudinea lui Lovinescu față de progres este un alt reflex al
paradigmei intelectualiste. Modernul, dup ă cum confirm ă Compagnon,
s-ar confunda cu un maniac al progresului , un progres pe care
antimodernul îl revocă neîncetat, fără a-l putea disloca. De fapt, multe
dintre ipostazele „imobilismului” antimodern din cartea lui Compagnon
sunt, în realitate, probe de gândire evolu ționistă graduală, nu de fixism
irevocabil. Astfel, conservatorul Maiores cu și sociațiștii Dobrogeanu –
Gherea și Ibrăileanu împărtășesc – așa cum remarc ă Lovinescu în Istoria
civilizației… – spiritul aceluia și evoluționism gradual în critica lor asupra
formelor f ără fond din cultura sau din sfera economiei rom ânești
(clasificare a reacționarilor beneficiind în istoria lovinescian ă de o rigoare
în multe privin țe preferabil ă conceptului compact , dar a tât de confuz, de
antimodern: Lovinescu distinge două blocuri reac ționare – reacționarii
conservatori de tip Maior escu, Eminescu, Car agiale, Carp și reacțiunea
marx ist-materialist ă –, dar identifică tipologii variate și în interiorul
acestor două categorii reac ționare, stabilind scheme de lucru fertile pân ă
în cercetarea contemporan ă1). Mai mult decât atât: acel „mai binele este
dușmanul binelui”2 pe care -l declam ă antimodernii lui Compagnon nu
funcționează și la criticii români ai formelor f ără fond , adică la
potențialii noștri antimoderni, încep ând cu Maiorescu : nocivitatea „mai
binelui” ține, în optica lor, de procedur ă, nu de natur a bine lui
(organicistul Maiorescu nu contest ă, de pild ă, utilitatea sufragiul ui
universal în sine, ci implementarea lui f ără preparative pe teren
românesc, bruschețea altoirii3). Din acest punct de vedere, Lovinescu e

1 Cf. Sorin Alexandrescu „«Junimea» – discurs politic și discurs cultural ” și
„Populism și burghezie ”, din Privind înapoi, modernitatea , op. cit ., unde atât
conservatorii, cât și populi știi sunt surprinși într-o diversitate tipologic ă
realmente utilă reconstituirii luptelor de idei din epocă.
2 Antoine Compagnon, op. cit. , p. 60.
3 Și, câtă vreme re ținerea lui Maiorescu în privin ța votului universal prive ște
carențele de educa ție ale rom ânilor, iar nu inteligen ța ca facultate nativ ă,
criticul junimist pare chiar mai optimist decât „antimodernul” Renan, pentru
care „[s]ufragiul universa l nu va fi legitim decât atunci când to ți indivizii vor

Teodora Dumitru
188
un progresist salta ționist, pentru car e votul universal – deși nepotrivit
unei popula ții majoritar f ără conștiință politică precum aceea din
România celei de -a doua jum ătăți a secolului al XIX -lea – trebuie
acceptat, ca form ă care-și va suscita , în timp, fondul. Iar concep ția lui
politică optimistă (Lovinescu nu cunoa ște melancolia, pesimismul, r ăul
de secol, el a șezându-se, dimpotriv ă, de partea cauzelor care ar sta la
originea acestora, i.e. de partea mediocrit ății utile și fertile ) și credința lui
în rolul burghezi ei urbane ca agent al istor iei sunt rezultatele unei ima –
ginații evoluționiste care deriv ă din Hegel și Marx, ca exegeți progresi ști
ai Revolu ției. Amărăciunea lui Taine în fața decăderii gene rale cu sursa
în Revoluție1 sau tonusul sc ăzut al lui Spengler în privința destinului
civilizației occidentale nu sunt compatibile cu etosul emina mente op –
timist și voluntar din gândirea lovinescian ă. „Satanismul ” lui Baudelaire
– în care Compagnon cite ște psihologia antimodernului mar cat de con –
cluzia răutății incurabile a omului2 – denotă pentru criticul de la „Sbu ră-
torul” tocmai fuziunea de „principii contradictorii ale omului modern”3,

poseda acea inteligen ță fără de care nu merit ă numele de om ” (Antoine
Compagnon, op. cit. , p. 50).
1 Originile Fran ței contemporane se încheie, de pild ă, cu o discu ție despre
„Alterarea echilibrului m ental și moral al tineretului contemporan ”.
2 Antoine Compagnon, op. cit. , p. 107.
3 Istoria literaturii române contemporane , vol. III, op. cit ., p. 326. Opiniile de aici
fuseseră precedate de cele din studiul „Poezia nou ă” (1923), unde Lovinescu
constatas e același „amestec” de „principii contradictorii” care ar caracteriza
sufletul omului modern. Arghezi era situat în descenden ța lui Baudelaire, al
cărui „modernism ” ar „consta din individualism violent, din misticism ames –
tecat cu voluptate, din satanism, din contradic ții puternice ” („Poezia nou ă”, în
E. Lovinescu, Opere , ed. cit., vol. IX, p. 337) . Calificarea tipologiei baude –
lairiene ca fuziune sau ca dinamic ă a contrariilor era, de altfel, comun ă în
epocă, vezi și articolul lui G. Ibr ăileanu, „Charles B audelaire” („Via ța rom â-
nească”, nr. 12, decembrie 1911), unde se vorbe ște despre „nostalgia vie ții
primitive ” ca revers al „plictisului ” sau al „urâtului” (l’ennui ) baude lairian și
despre acea „neliniște în fața naturii ” care i -a dat „obositului ” neurast enic
Baudelaire „fiorul misterios al lucrurilor care vor fi fiind dincolo de aparen țe”.
Profilul acestor compensa ții sau al acestui balans al contrariilor se recunoa ște
și în diagrama psihologic ă a criticilor rom âni Ibrăileanu și Lovinescu: ambii
caută să compenseze inac țiunea din planul biografiei concrete – neurastenia,
în cazul lui Ibr ăileanu, bovarismul sau oblomovismul, în cazul lui Lovinescu
(dacă dăm credit autoportretului din 1942, semnat Anonymus Notarius ) prin

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
189
un spirit complicat, faustian, născut de civiliza ție, pe care omul socie –
tăților primitive n u-l putea avea . Adversarii criticului român sunt, din
contră, „imobilismul ” statului agrar sau rural al poporani știlor, bazat pe
un actor al istoriei considerat de Lovinescu revolut, țăranul, sau lupta
pentru p ăstrarea privilegiilor și reformismul cu pa și (prea) mici impu –
tabile taberei conservatoare1. (În filosofia „mobilist ă” a lui Lovi nescu
trebuie inclus și „filosemitismul” de care a fost acuzat în anii 1930, sesi –
zarea virtu ților modern -cosmopolite ale nomadismului iudaic și
calificarea evreului drept „propagandist al nout ății”2, definiție existent ă,
cu o semant ică cvasiidentic ă, și în Antimodernii , unde evreul figurează ca
„agent al modernismului”3.) În aceste condi ții, „coruperea poporului de
către burghezie ” și „infernul social modern laicizat” denun țate de anti –
modernul lui Compagnon4 devin , după Lovinescu, adevăratele șanse ale
poporului român de a se sincroniza cu familia european ă de care ține.
Nici de partea unui Jaurès, nici de a unui Péguy, autorul Istoriei
civilizației… nu crede exclusiv nici în virtuțile apriorice ale maselor, nici
în individ, ca „bun sălbatic”, dar crede – cu un meliorism inalterabil – în
capacitatea fiin ței umane de a se emancipa și a se adapta la mai -bunul
pe care istoria nu preget ă să-l construiasc ă într-o parte a lumii sau în
alta. Progresismul lovinescian se propag ă și în concep ția asupra artei:
chiar dac ă nu crede – ca „antimodernii ” lui Compagnon și ca mul ți
dintre contemporanii s ăi, de la Croce la Ibr ăileanu5 – că arta modern ă e
superioar ă artei clasice sau antice, existen ța dintotdeauna a geniilor fiind
un argument suplimentar în demiterea ideii de progres în artă, teoria

proiecte de mare activism, de urnire a lucrurilor în logica dictat ă de ceea ce
fiecare dintre ei consider ă că reprezint ă progresul.
1 În capitolul „Științific – politic – literar. Mecanismele unui cerc vicios” am
respins plauzibilitatea incrimin ării exclusive a conservatorilor pentru e șecuril e
democra ției autohtone de la finele secolului al XIX -lea și de la începutul
secolului urm ător.
2 În ultimul capitol din Istoria literaturii române contemporane , vol. III, op. cit. , p. 439.
Pentru o problematizare a atitudinii ambigue, dar în context pozit ive a lui
Lovinescu fa ță de evrei, vezi Mihai Iov ănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o
monografie ideologic ă, Editura Cartea Româneasc ă, București, 2012, pp. 215 -221.
3 Antoine Compagnon, op. cit. , p. 227.
4 Ibid., p. 269.
5 Vezi articolul acestuia „Poezia nou ă” (1922).

Teodora Dumitru
190
lovinescian ă a mutației valorilor estetice e ste totuși consecin ța unei
gândiri „mobiliste”, eminamente moderne.
Teoriile care proclam ă mersul umanit ății spre entropie, uzur ă,
decadență1 nu-l conving nici când par confirmate de realitatea zilei.
Remarcă și Lovinescu un poten țial pericol în uniformizarea soci ocultu –
rală a societăților dictat ă de „spiritul veacului ”, dar îl consider ă contra –
carat prin diferen țierile na ționale. Oricum, cu toat ă uniformizarea
societ ală cu care amenin ță cultura planetar ă modernitatea consolidat ă a
începutului de secol XX, Lovinescu nu e părăsit de meliorism : așa cum
se poate constata la lectura însemnărilor intime din Agende , criticul nu
are viziuni apocaliptice ni ci atunci când îi trec legionarii pe la fereastră.
Atât în 1925, când scrie Istoria civiliza ției… , unde evaluează (și
desconsider ă) pericolul fascismului și al bolșevismului, cât și în 1937,
când publică Istoria literaturii române contemporane sub spectru l
triumfului radicali lor de dreapta , Lovinescu e convins că expe –
rimenteaz ă doar o bucl ă inesențială în destinul umanit ății, că
extremismele sunt „furtuni” efemere pe care gustul spre modera ție – i.e.
raționalitate – al omenirii le va suprima dup ă ce timpul lor legal de
vizită în istorie se va fi consumat.
LOVINESCU – ANTIMODERN. Intelectualismul (cu sinonimele
sale idealism , teorie , raționalism ), concep ția mutaționistă asupra evolu ției
și progresismul sau mobilismul – laturi ale aceluia și triunghi, în fond –
sunt suficiente c alități care asigur ă de modernitatea irevocabil ă (în
termenii lui Compagnon) a g ândirii lui E. Lovinescu. M ăcar una dintre
ele poate fi însă întoarsă semnificativ în favoarea antimodernit ății: e vor –
ba de progresism . Până unde merge în realitate progresism ul
lovinescian? Cum arat ă el în raport cu progresismul unor Dobrogeanu –
Gherea sau Ibrăileanu ( în faza lui marxist ă din articolele publicate la
„Munca” etc.), care visau deja la răsturnarea burgheziei ? Comparat cu al
marxiștilor locali sau europeni, „mobil ismul” lui Lovinescu nu e câtu și
de puțin radical, nu prive ște dincolo de orizontul prezentului burghez
(in actu în state mai evoluate și de consolidat la noi); pentru el, forma
democra ției burgheze reprezint ă forma socio politică optimă , spre care
trebuie să tindem, dar pe care nu avem motive s -o depășim. Din aceast ă

1 Vezi Antoine Compagnon, op. cit. , p. 269.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
191
perspectiv ă, Lovinescu poate fi privit ca un cripto -imobilist înghețat în
staza burghez ă, deși unul deosebit de activ în direcția schimbării unei
societăți și a unei literaturi marcate de iner ția istoriei.
Nici idealist ( recte intelectualist) nu e Lovinescu în toată paleta sa
argumentativ ă. Același idealism care sub întinde teoria formelor stimula –
toare de fond se sprijin ă, când se pune problema respingerii materia –
liștilor de tip ul lui Zeletin, pe baze realiste. Lovinescu îi reproșează
acestuia (apropiindu -se în această privință de mai realistul Dobrogeanu –
Gherea ) că, în articolul „Revolu ția burghez ă în Rom ânia”, ignoră – de
dragul adecv ării la teoria lui Marx – tocmai „materialul existent ” (cu
vorbele lui Burke din Reflecții asupra Revolu ției din Fran ța), adică istoria și
realitatea socio economic ă a fenomenului asupra c ăruia se apleac ă. La
istoria locului și la „lecțiile religiei” apeleaz ă Lovinescu și când respinge,
în bloc, materialismul istor ic, care ar reduce totul la ponderea factorului
economic ( IC, 20-25). Când e criticat pentru idealismul formelor stimu –
latoare de fond ( vezi C. Rădulescu -Motru și critica tiparului hegelian din
Istoria civiliza ției…), Lovinescu r ăspunde îndeobște favorizân d
„realitatea raționalului” – instituțiile care trebuie importate împotriva sau
mai degrab ă în locul unei tradi ții cvasi inexistente –, însă, pentru a -și
apăra propria viziune asupra formelor generatoare de fond, nu ezită să
recurgă și la paradigma ira ționalistă alimentat ă de studiile unui Gustave
Le Bon1 asupra psihologiei mul țimilor în context revolu ționar . Apărat
ori nuanțat prin iraționalism, ra ționalismul (intelectuali smul, idealis mul)
lovinescian se astfel colorează brusc în culori le antimodernit ății.
Antimodern, adic ă atent mai cur ând la particularit ățile locale dec ât la
geometria legilor, pare Lovinescu și atunci când respinge ra ționalismul
lui Mihail Kog ălniceanu ( IC, 53), care trecuse realit ățile române ști prin
filtrul schemei evoluționiste de sorg inte engleză sau german ă, fără ca noi
să fi experimentat condițiile materiale și culturale din Anglia, Germania
sau Franța. A miza pe drepturile istorice ale țăranilor sau pe principiul
tradiției, cum făcuse Kog ălniceanu, însemna a nu înțelege că românii au
sărit din Evul M ediu în plină istorie contemporan ă (IC, 53) . Pentru a -și
susține teoria muta ționistă a formelor generatoare de fond – soluție

1 Gustave Le Bon apare ca antimodern la Compagnon, în descenden ța lui
Villiers de l ’Isle Adam, care ridiculizase, înaintea lui, „orbirea ira țională” a
mulțimii ( Antimodernii , op. cit. , p. 43 ).

Teodora Dumitru
192
eminamente ra ționalistă –, Lovinescu nu ezită, așadar, să critice
raționalismul altuia. Astfel, modernul Lovines cu devine „antimodern”,
iar „antimodernul” Kog ălniceanu – modern. Tot așa, Lovinescu e realist
(antimodern ) când, invocând dreptul de proprietate din Declarația
Drepturilor O mului …, consideră neviabilă ipoteza „socializării bunurilor ”
din comunismul ruse sc (IC, 55), dar e ra ționalist ( modern ) când merge
pe ideea caracterului eminamente individual („proprietatea individual ă
e la baza progresului ” – IC, 55) și eminamente utilitarist al propriet ății,
desprins de mistica propriet ății fondate pe drept ul istori c sau cutumiar .
Materialismul istoric, care p ăcătuiește prin „exagera ția raționalismului
de a crede în legi geometrice de valoare universal ă” (IC, 78), este recuzat
de Lovinescu tot de pe poziția antiintelectualismului antimodern : „nu
există un socialism, ci tot at âtea socialisme c âte națiuni l -au îmbrățișat”
(IC, 78). Ra ționalismul Revolu ției Franceze adoptat pentru cauza
națională primise, în schimb, aviz favorabil ( IC, 66).
Modern la 1789, universalismul devine, pentru Compagnon,
„antimodern” în deceniil e marcate de extremism din secolul al XX -lea
(un „antimodern ” universalist ar fi Julien Benda) . Dar, în aceste condi ții,
prin credin ța sa neatins ă de pesimism în valorile universalismului, în
virtutea c ăreia respinge fără disperare particularismul extremis melor
(argumentul ultim al na ției, ortodoxismul politizat etc.) la care devine
martor în ultima parte a vie ții sale , nu cumva devine și Lovinescu,
alături de autorul Trădării cărturarilor1, un „antimodern de stânga”?
Lovinescu „antimodern ” în 1937, anul istoriei sintetice și al prefe ței sale
cvasi -testamentare – iar adversarii săi, extremiștii, „moderni” ? Iată o
ipoteză care demoleaz ă toate certitudinile peisajulu i socio cultural din
prima jum ătate de secol XX rom ânesc.
Pledoaria lovinescian ă pentru democra ție burgheză – cu indeci da-
bilul balans între libertate și egalitate – poate și ea să cadă sub inciden ța
antimodernit ății prin interesul mai mare acordat „omului social” în
detrimentul individului (vezi butada lui Maistre, comentat ă de
Compagnon, dup ă care „în lume nu exist ă om”, ci doar societatea, care
„pre -există indivizilor ”, îndeosebi prin familie, pe care Paul Bourget și
Charles Maurras o considerau „celula social ă”2). Chiar dac ă „omul

1 Vezi Antoine Compagnon, op. cit. , pp. 369 -374.
2 Vezi ibid., pp. 57 -58, 90.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
193
social”, care, sus ține Lovinescu, reprezint ă adevăratul subiect al Istoriei
civilizației… (IC, 317) , nu se inters ectează decât sporadic cu mul țimea
irațională a lui Le Bon, îndeplinind, în rest, func ția comunit ății educabile
prin institu ții și legi – adică prin forme –, totuși, această trecere a omului
individual în plan ul secund al reflec ției e singur ă de natur ă să
recomande „antimodernitatea ” viziunii din Istoria civiliza ției…. Apetitul
mai mare pentru libertate în dauna egalit ății l-ar apropia, în plu s, pe
Lovinescu de „antimodernul ” Chateaubriand, care deplâng e pulsiu nea
egalitarist ă a francezului1, dar l -ar despărți de convingerile lui Edmund
Burke – alt „antimodern”2 –, care nu vedea cu ochi buni impasurile
practice spre care ar fi dus teoria drepturilor naturale și primatul
libertății individuale. Există aici un con flict de idei pe care numai
pretenția lui Compagnon de a distinge între moderni și antimoderni îl
alimen tează: de ce liberalismul Declarației Drepturilor O mului și ale Cetă-
țeanului ar fi mai pu țin modern decât egalitarismul ei și de ce, pe de alt ă
parte , accentul pe individ ar fi mai modern în raport cu accentul pe
societate, pe colectiv sau pe clas ă? Individualist, Lovinescu accept ă că
numai în cadrele unei societ ăți cu legi și instituții care asigur ă echitatea –
i.e. statul na țional – își poate asigura individul libertatea. Democrat,
pledează doar pentru dreptul juridic, nu pentru dreptul isto ric (ca
„antimodernii” iubitori de cutume ) și nici pentru jusnaturalism (ca
modernii în fața „antimodernilor ”), recuzând și moștenirea statului me –
dieval, dar și utopia egalit ății absolute a sociali știlor și a „creștinismului
social” ( IC, 28-29). Iar faptul c ă Lovinescu lucreaz ă cu accep ții diferite,
uneori antagonice, ale ideii de individ (el distingând între „omul
ancestral”, ale c ărui inerții psiho sociale sunt gr eu de modificat, și omul
„contradic țiilor moderne”, foarte permeabil la schimbare, dispus la
„contagiune”3) face și mai dificil ă emiterea unei opinii ferme în privința

1 Vezi ibid., p. 38.
2 Vezi ibid., p. 84.
3 În descenden ța lui Baudelaire, Arghezi ar fi expresia „individualismului ”
modern – vezi Istoria literaturii române contemporane , vo l. III, op. cit. , pp. 326 –
329. Rămâne de judecat cât de raliabil este „individualismul” baudelairian
(modern, dup ă Lovinescu, antimodern dup ă Compagnon) libert ății
individuale preconizate în Declarația Drepturilor Omului.. . Oricum, atitudinea
antimodernulu i față de individualism este ea însăși scindat ă: antimodernul

Teodora Dumitru
194
naturii „indivi dualismului” vehiculat în discursul lovinescian și, ca
atare, în privința interpret ării acestuia . Pe de alt ă parte, c ând respinge
reducționismul materialismului istoric (reducerea la economic ),
Lovinescu o face tot pentru a respinge un determinism: modernul indi –
vidualist nu se supune presiunii tradi ției, a societ ății și a ins tituțiilor
moștenite, dar nu se supune nici determinismului economic ca univer –
salism (dictaturii uni versale a economicului) ( IC, 20-25). Psihologia
individual ă și marxismul consumat via Ed. Bernstein și G. Jellinek i se
par preferabile atât psiho logiei maselor , cât și marxismului „integral” al
lui Marx, adică a marxismului originar, nereformat . Dar materialismul
istoric e și pragmatic sau realist ( pleacă de la fond c ătre form ă, ca
„reacțiune împotriva idealismului ”) – iar prin asta ar fi antimodern –,
dar și opus „filosofiei istoriei unui Bossuet, De Bonald sau De Maistre”
ori „misticis mului” lui Quinet (IC, 23) – prin aceste calit ăți fiind modern,
raționalist. Și dacă materialismul istoric e și modern, și antimodern –
cum poate fi calificat Lovinescu în condițiile în care pare s ă-l refuze doar
în forma marxismului integral ?
În chestionarea modernit ății/ antimodernit ății lui Lovinescu, lupa
poate fi îndreptat ă și spre mărunțișuri. Ferm progresist și modern(ist) în
scrierile teoretice, el își descoperea în Memorii „bovarismul” care -i trăda,
în beletristic ă, afinitățile cu „psihea moldav ă”. Dar ce e bovarismul –
concept vehiculat de Jules Gaultier? O alt ă „maladie modern ă” atacată de
antimodernul Benda1! Iată-l pe Lovinescu modern prin ceea ce credea c ă e
cel mai pu țin modern. A fost remarcat, apoi, misoginismul lovines cian
camuflat în spatele tentativelor de a „obiectiva ” (citește „viriliza”) stilul
scriitoa relor care treceau pragul „Sburătorului”. Dar ce e misoginia? Nu
altceva dec ât o atitudine „antimod ernă” manifestă la Benda, în Belphégor2.
Iată-l deci, pe Lovinescu, antimodern chiar atunci c ând încerca
promovarea scriitoarelor în canonul literelor rom âne. Și așa mai departe.
Poate mai elocvent însă decât pe terenul Istoriei civiliza ției… se
exprimă dilema (anti)modernismului lui Lovinescu în Istoriile sale

luptă contra barbariei indi vidualiste, dar și împotriva progresului societal care
răpește individului in dependen ța pe care i -o asigurase natura (vezi Antoine
Compagnon, op. cit. , p. 84).
1 Vezi Antoine Compagnon, op. cit. , p. 356.
2 Vezi ibid.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
195
literare sau, și mai bine, coroborând cele două demersuri istoriografice.
Devine, astfel, mai vizibil ă trecerea de la idealismul schemei din prima
Istorie , cea a civiliza ției, la realismul tablei de valori din „literatura
contemporan ă” de după 1900, imaginată ca exponent ă a unei civiliza ții
burgheze deja consolidate.

LITERATURA REAC ȚIONARĂ. Există în Istoria civiliza ției… o
afirmație la care ar subscrie probabil to ți antimodernii lui Compagnon,
începând cu Albert Thibaudet : „literatura este de la sine o for ță
reacționară” (IC, 220). Comentând viziunea lui Thibaudet asupra
literaturii franceze din Republica profesorilor și din Ideile politice ale Fran ței,
autorul Antimodernilor începe spunând c ă „[l]iteratura [ …] prin natura ei
se opune întotdeauna”1, pentru a ilus tra apoi aceast ă generalitate prin
particularul alegațiilor lui Thibaudet: via ța politică a Franței postrevo –
luționare ar fi eminamente de stânga , „sinistrogir ă”, în vreme ce
literatura și îndeosebi literatura valoroas ă ar fi preponderent de dreapta
sau „dextrogir ă”.
Textele lui Thibaudet invocate de Compagnon sunt din 1927,
respectiv din 1932, istoria l ui Lovinescu e mai veche cu doi -trei ani. Dar
spun ei acela și lucru? Aparent, da: și Lovin escu, și Thibaudet emit
judecăți cu valoare general ă, despre „natura” reacționară a literaturii. Se
poate constata însă curând că afirmațiile lui Thibaudet se limiteaz ă la
natura eminamente politic ă a reacțiunii literare , câtă vreme Lovinescu
vizează natur a ei psihologic ă, de valență a omului ancestral, rezistent la
schimbarea de orice fel. Thibaudet opune capitala (dextrogir ă) provin –
ciei (sinistrogire) , literatura „de dreapta”, a „familiei tradi ționaliste”,
singura valoroas ă după el2, făcând contrapondere „stângismului
imanent al vie ții politice franceze”3. Pentru Lovinescu, spiritul reacționar
al literaturii trădează o regretabil ă fatalitate, amendabil ă prin acțiunea

1 Ibid., p. 252.
2 „trăsătura cea mai important ă a familiei tradi ționaliste este importan ța ei în
lumea celor care scriu și slăbiciunea sa în lumea politic ă” (Albert Thibaudet,
Les idées politiques de la France , Stock, Paris, 1923, pp. 14 -15, apud Antoine
Compagnon , op. cit. , p. 14 ).
3 La République des professeurs , Grasset, Paris, 1927, p. 29, apud Antoine
Compagnon , op. cit. , p. 252.

Teodora Dumitru
196
sincronismului; pentru Thibaudet, e doar o constatare acompaniat ă de o
nedisimulat ă satisfacție. Literatura „se opune”, în concep ția lui
Lovinescu nu neap ărat dintr -un elan de dreapta confundabil cu „familia
tradiționalistă”, cât dintr -o inerție involuntar ă, cauzată de faptul c ă –
fiind parte a culturii, iar cultura evolu ând mai lent dec ât civilizația –
literatura nu reu șește să asimileze inova țiile așa cum face, în schimb,
civilizația. Dacă se accept ă totuși realitatea c ă liberalii autohtoni – roșiii
opuși albilor conservatori în a doua parte a secolului al XIX -lea – duc,
prin inițiativele lo r pro -burgheze și antifeudale, o lupt ă de stânga , atunci
judecățile lui Lovinescu și Thibaudet coincid, m ăcar formal: atât spiritul
natural reac ționar al literaturii blamat de Lovinescu , cât și „familia
tradiționalistă” a lui Thibaudet se opun „stângismulu i imanent ” al vieții
politice dintr -o epocă și dintr -un spațiu anume , forța de reac țiune fiind
direct propor țională cu valoarea estetic ă (de unde și „superioritatea ”
literaturii moldovenilor criticist -reacționari față de cea a „revoluțio-
narilor” munteni – IC, 45, adic ă a „dextrogirilor” fa ță de „sinistrogiri ”).
Crede însă Lovinescu, precum Thibaudet, c ă literatura e „reacționară” și
„dextrogir ă” fiindcă e atașată de valorile trecutului? Nu cu necesitate.
Caragiale, de pild ă, deși raliat taberei conservatoa re, nu e un dextrogir,
nu se uit ă înapoi, către o ipotetic ă vârstă de aur, ca „antimodernii ” lui
Compagnon, de la Joseph de Maistre la Baudelaire , sau ca pasei știi
noștri Eminescu și Sadoveanu. Dar Lovinescu îi desparte pe pasei știi
Sadoveanu și Eminescu d e nepaseist ul Caragiale apelând l a un filtru
aparent irepro șabil – melancolia sau nostalgia: pasei știi sunt melancolici,
în vreme ce criticismul caragialian se exercit ă, ca la Molière , în lipsa
acestui ingredient. (Din acest punct de vedere, s -ar putea ded uce –
interesant aspect! – că paseismul eminescian sau sadovenian, ata șabil
unei filosofii deprimist -romantice a timpului ireversibil, e mai modern
decât filosofia satiric -universalist ă a lui Caragiale, care ar fi mai
apropiată de evul teatrului clasic.)
În orice caz, d acă „reacționarismul ”, psihologic sau politic , al
literaturii cade sub blamul său mai mult sau mai pu țin explicit , nimic nu
e totuși mai evident în Istoria civiliza ției… decât faptul că Lovinescu
visează la o literatur ă română non-reacționară, sincronizat ă cu realizările
politicii liberal -burgheze, una care s ă fie – așa cum cere momentul –
progresist ă și, păstrând termenii lui Thibaudet, „sinistrogir ă” în raport

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
197
cu „reacțiunea” junimisto -poporanist ă. Dar ce înseamnă în Istoria civili –
zației… literatura „familiei tradiționaliste” – aceea căreia caut ă
Lovinescu s ă-i riposteze printr -o literatur ă conceput ă în sensul , nu împo –
triva burgheziei modernizante? În cadrele ei par s ă intre Nicolae Filimon
și Duiliu Zamfirescu – cu critica rea ciocoilor de lume nou ă –, dar și
Eminescu – cu al său cult pentru medievalitate –, și Caragiale – care
critică totul și nu cultiv ă nimic. Dar dac ă, respinși în bloc de moder –
nitatea ofensiv ă și politic sinistrogir ă a lui Lovinescu, ei par cu to ții
„antimoderni”, cum arată acești scriitori români confrunta ți fiecare în
parte cu profilul antimodernului ? Antimodern prin ironizarea providen –
țialismului democra ției („box populi, box dei”…), Caragiale e modern
prin faptul c ă teatrul lui recuz ă, cu aceea și relaxare, și ideea
„antimodern ă” a familiei ca „celul ă de bază a societății”1; o fi Rică
Venturiano antimodern, în spiritul lui Bonald, Bourget ș.a., însă
adeziunea autorului la ideile personajelor e deseori minim ă în cazul lui
Caragiale. Dificil de stabilit , prin urmare, da că autorul Momente -lor este
modern sau antimodern ; doar personajele sale pot fi trecute mai
convingător prin aceast ă grilă. La Eminescu , problema e alta: melancolia
și pesi mismul ar recomanda deîndată calificarea lui ca antimodern ; însă
inspi rația franc eză a romanticului nostru e incert ă, melancolia și
pesimismul său nu vin din e șecul Revolu ției decât pe calea foarte
întortocheat ă a ecourilor lui germane. În plus, și mai tentant ă este
etichetarea sa drept tradi ționalist sau retrograd pur și simplu, în contul
pasiunii eminesciene pentru epoca pârc ălabilor. Totuși, ce este p ână la
urmă Eminescu : un tradiționalist sau un antimodern? Având în minte
faptul c ă Antoine Compagnon îl de osebește pe antimodern de
tradiționalist, cazul Eminescu demonstreaz ă că preti nsa diferență
specifică dintre cele dou ă concepte este mai curând inexistent ă.
Pledând, în Istoria civiliza ției… , pentru modernizare societală,
pentru urbanizare și industrializare , iar în Istoria literaturii… pentru
modernismul literar intelectualizant, n u cumva pleda Lovinescu chiar
pentru „marea nara țiune a modernit ății dinamice și cuceritoare”
împotriva c ăreia se ridicau „antimodernii ” la Compagnon și – poate mai
interesant – exponen ții modernit ății artistice la Matei Călinescu? Pu ține

1 Vezi Antoine Compagnon, op. cit. , p. 90.

Teodora Dumitru
198
argumente ar pute a să combată această afirmație – probabil cele ținând
de vederile mai pu țin originale, neformate, ale criticului român, din
vremea începuturilor sale publicistice, când condamna invazia
simbolismului în literatura român ă, la unison cu s ămănătoriștii și
poporaniștii. În rest, acea tensiune care opunea modernitatea artistic ă
modernit ății civiliza ționale (la Matei Călinescu) sau care așeza
disperarea antimodernilor în răspăr cu modernitatea perpetuu stenic ă a
progresiștilor (Antoine Compagnon) a știut să fie a proape mut ă în
scrierile lui Lovinescu: în cazul lui, economicul, socialul și artisticul sunt
strunite pentru a ilustr a consens ul deplin, nu dialectica . La Matei
Călinescu, modernitatea civiliza țională și cea literar ă mergeau în
contrasens; lucrurile stau cam în același fel la Compagnon: pe cât de
modern e ste „intelectualismul ” sferei politic o-social e dintr -o epocă dată,
pe atât de antimodern e „antiintelectualismul ” literaturii din aceea și
epocă. Pentru Lovinescu , în schimb , modelul intelectualist merge peste
tot în același sens , atât în sfera politic o-socială, cât și în cea literară:
intelectualizarea literaturii este, la el, în primul rând o operație de
„civilizare” și abia apoi una de „culturalizare”. De aici și lipsa lui de
apetit pentru curentele a șa-zis anti burgheze, de la romantism la
pesimism , și poziția sa – divergent ă în raport cu mari le narațiuni
canonice postbelice ale mo dernității literare europene1 – în privința
modernismului literar ro mânesc, în care n -a văzut, ca al ții, un reflex
critic con tra unei modernit ăți tehno -industriale și societale alienante, ci o
literatură de suport, care confirm ă, însoțește și legitimeaz ă o
modernitate sinonim ă cu progresul.
Atitudinea lui Lovinescu fa ță de romantism (care dictează și
poziția lui față de ideile de pesimism, de p ăcat originar etc. ), cel puțin în
expresia lui autohton ă, este atitudinea fa ță de un curent revolut, a c ărui
moștenire se confund ă cu folclorismul și cu eminescianismul, respectiv
cu o liric ă sentimentalist ă de proast ă calitate sau, cum cr ede „antimo –
dernul” Benda în Belphégor , cu „estetica omului în starea sa natural ă”,
una pe gustul „bonelor și portăreselor”2. Da r dacă rolul roman ticilor

1 Sau cu nara țiunea canonic ă a antimodernit ății, dacă acceptăm că teoria lui
Compagnon a atins, în mediile academice contemporane, propor țiile unei
narațiuni canonice alternative la cea a modernității.
2 Antoine Compagnon, op. cit. , p. 358.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
199
mesianici (de genul lui Gr. Alexandrescu) e acceptat în contextul
revoluției pașoptiste, secolul al XX -lea trebuie s ă se dispenseze de
pasiunile romantice , crede Lovinescu . Prima dintre ele? P aseismul, nos –
talgia față de trecutul idealizat care de cele mai multe ori se confund ă cu
acel trecut feudal asanat prin efortul revolu ționarilor liberali de la 18481.
Este aceasta o atitudine modern ă? Dacă da, la ce tip de modernitate
trimite – la modernitatea universalist ă a Luminilor sau la modernitatea
măcinată de contradic ții a lui Baudelaire, autor care n -ar mai fi pe gustul
bonelor și al port ăreselor? Cel mai pr obabil la prima : din ea deriv ă
civilizația român ă modernă și principiile optimismului burghez, precum
și preferin ța pentru practicile cognitive emancipatoare inclusiv la nivelul
discursului („intelectualizarea literaturii”, urbanizarea tematicii, neolo –
gizarea etc.), discursul – scrisul – apărând la E. Lovinescu și ca o form ă
de centralizare, de familiarizare cu structurile abstracte și cu autoritatea
limbii.
Aici, Lovinescu s -ar întâlni însă, iarăși, cu „antimodernul” Benda,
și el antiromantic și avocat al „clasicismului, al ra țiunii și al univer –
salului”2, dar, spre deosebire de Lovinescu, și avocat al tradiției. Ceea ce
e raționament disjunctiv pentru Benda – „antiromantic”, dar „pentru
tradiție” (tradi ția pornită din Lumini ) – în cazul lui Lovinescu de vine

1 Antimodern la Compagnon, „cultul ruinelor și al istoriei ” se asociaz ă, la
pașoptiștii rom âni și la Eminescu însu și cu o melancolie ce nu exclude
activismul na țional(ist) și cu proiectul unui stat -națiune de sorginte iluminist ă,
nu medieval ă – respectiv cu un proiect modern. Monografiile lovinesci ene
consacrate lui Gh. Asachi și Gr. Alexandrescu semnaleaz ă la autorii din jurul
lui 1848 tocmai acest voluntarism modern al construc ției. Iar cel mai mare
pesimist al nostru, Eminescu, de și pare a confirma melancolia tipic francez ă
alimentat ă de eșecul R estaurației (căci „rădăcina pesimismului ținea de
incapacitatea modern ă de a adera la o credin ță. Această neputință de a crede îi
făcea melancolici pe mul ți tineri”, Antoine Compagnon, op. cit. , p. 103 – etosul
fiind acela și din Epigonii lui Eminescu), în realitate î și nutrise pesimismul
direct de pe filiera german ă (Schopenhauer), nu prin medierea autorilor
francezi. Asta nu înseamn ă decât că pesimismul nu se bucur ă de acea calitate
eminamente francez ă invocată de Compagnon atunci c ând pledeaz ă pentru
fran citatea ideii înseși de antimodernitate (pentru afirmarea naturii franceze a
antimodernit ății, vezi interviul cu Antoine Compagnon publicat de
„Le Point”, în num ărul din 28 noiembrie 2013).
2 Antoine Compagnon, Antimodernii , op. cit. , p. 358.

Teodora Dumitru
200
conjunct: și antiromantic, și anti -tradiție. Pe de alt ă parte, tematica
orașului curtat ă de teoriile lovinesciene, cu varianta urbanit ății tenta –
culare, este o temă mai cur ând anti-universalist ă, baudelairian ă și
simbolist ă, creșterea demo grafică dimi nuând , în timp, entuziasmul
pentru „egalitate” și „fraternitate ”. Însă conceptul de romantism nu este
câtuși de puțin stabil în viziunea lui Compagnon: antimodern prin
cultivarea trecutului medieval, rusticism și filo-catolicism, prin
melancolie și nostalg ie, romantismul ar fi modern prin anarhism, prin
ura față de filistin, prin individualismul și indisciplina fa ță de tradiție
moștenite din Reform ă și de la Revolu ție (vezi opiniile unor Charles
Maurras, Pierre Lasserre ș.a.)1. Și dacă așa stau lucrurile, n u cumva
antiromantismul lovinescian – ca pledoarie pentru abandonarea zestrei
medievale, a rusti cității etc. – devine, pe loc, modern? Ostil
romantismului, Lovinescu nu -l agreeaz ă însă nici pe antimodernul
Maurras ( în care detectase una dintre sursele tra diționaliștilor români2),
fiindcă nu împărtășește genul de ostilitate antiromantic ă al acestuia.
Lovinescu nu vede cu ochi r ăi relația dintre individualismul romantic și
egalitarism sau democra ție, ca Maurras; pur și simplu accep țiile politice
ale romantis mului sunt neglijate de el în favoarea preocupării pentru
estetica romantic ă3. Pe de alt ă parte, optica antiburghez ă dezagreat ă de
Lovinescu la scriitorii români nu e necesarmente de sorginte romantic ă:
o dovede ște opera lui Caragiale, care, a șa cum consta tase Lovinescu
însuși în Istoria civiliza ției… , nu cultiva viciile romantismului.
Opiniile lovinesciene despre simbolism sunt, poate mai acut
decât cele despre romantism, cu care criticul nu s -a intersect at decât

1 Vezi ibid., p. 157, 359.
2 Istoria literaturii române contemporane , vol. I, Evoluția ideologiei literare , Editura
Ancora, Bucure ști, 1926, p. 210.
3 Pierre Lasserre, din a c ărui lucrare Romantismul francez. Eseu asupra revolu ției
sentimentelor și ideilor în secolul XIX (1907) citeaz ă Compagnon c âteva mostre
de g ândire „antimodern ă”, e amintit și de Lovinescu, în volumul Mutația
valorilor estetice , cu conceptul de „antiromantism”. Lovinescu era deci la curent
cu bibliografia în care se discuta de antiromantism ca de un efect sau ca o
continuare a romantismului; de aici provin probabil ezit ările sale în definirea
simbolismului și ca antiromantism, și ca ad âncire a romantismului, i.e. a sen-
sibilității sau a lirismului (în jurul lui 1890 apare și termenul de „pan-lirism”, de
care vorbea Maurice Barrès – alt „antimodern” din pleiada lui Compagnon).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
201
incidental, un teren propice verificării cuantumului s ău de antimo derni-
tate. În cazul simbolismului, Lovinescu urmează în general doxa
franceză a mo mentului, disting ând în el fie un curent nou, care rupe cu
romantismul (ca antiretorism1), fie, cel mai adesea, o conti nuare sau o
adâncire a romantismului, cu noi consecin țe pentru lirism2. Viziunea
continuist ă asupra simbolismului e ste însă și viziunea (antimodern ă a)
lui Maurras din Viitorul inteligen ței, pentru care simbolismul este „ a treia
stare a unuia și aceluiași rău – răul romantic ”3. Aspectele moderne ale
simbolismului – anarhismul unor Anatole Baju, Bernard Lazare sau
Rimbaud – ajung prea pu țin în sfera de interes a lui Lovinescu. Pro –
blema nu st ă, iarăși, în imprecizia filierelor lui Lovinescu, ci în insta –
bilitatea conceptului de si mbolism la Compagnon: modern prin Baju și
Rimbaud (iar mai apoi modern, al ături de bergsonism – ca „doctrine
germane ” – pentru „antimodernul ” Benda4), simbolismul e „antimo –
dern” prin spiritul decadent și „degenerat” (Nordau), prin accentul pe
intuiție, an ti-raționalism și antiintelectualism ( via Bergson, dar și
Schopenhauer și Pascal), refractar noii ordini moderne. Lovine scu se afl ă
în plin jargon anti intelectualist când scrie, în „Poezia nou ă”, de pildă,
despre poezia simbolist ă, pe care nu -o imagineaz ă deloc în ton cu
Jacques Rivi ère5, ca pe un artefact rațional, ci mai degrab ă ca pe un
„efluviu muzical ” sau ca pe un fruct al unei transe muzicaloide , à la
Théodule Ribot , referentul poeziei – stările „vagi și neorganizate”6 –

1 Vezi Istoria literaturii române contemporane , vol. III, op. cit., p. 287, unde adjec –
tivele „retoric ă” și „romantic ă” apar ca sinonime.
2 Istoria literaturii române contempor ane, vol. IV, op. cit., pp. 13 -14.
3 Apud Antoine Compagnon, op. cit. , p. 159.
4 Ibid., p. 375.
5 Pentru Rivière, „[t]otul în opera simbolist ă poartă marca unui creator foarte
conștient” și a unei „inteligen țe” care „merge p ână la capăt” („Le roman
d’avent ure”, 1913; reprodus în Études (1909 -1913) , édition renouvelée, textes
réunis et annotés par Alain Rivière, préface par Alix Tubman -Mary,
Gallimard, 1999, p. 309).
6 Imaginile „vagi, evanescente” și „asociațiile instabile, analoage acelora ale
reveriei și visului” prin care Ribot caracteriza procesul de crea ție simbolist,
încheind cu „[p]oezia aceasta, fiind aproape exclusiv opera imagina ției
emoționale, nu poate fi tradus ă printr -un ansamblu de semne intelectuale,
clare și bine legate între ele ” (Théodule Ribot, Logica sentimentelor [1905],

Teodora Dumitru
202
ajungând s ă se confunde în gâ ndirea lovinescian ă cu însuși actul de
creație și cu poezia ca produs estetic1. Când critic ă simbolismul (sau

traducere de Leonard Gavriliu, Editura Științifică și Enciclopedic ă, București,
1988, p. 149, 151) apar cu mare frecven ță la Lovinescu, în analizele dedicate
poeziei simboliste. Sintagma „st ări vagi și neorganizate ” poat e fi întâlnită, de
pildă, atât în studiul „Poezia nou ă”, cât și în volumul al treilea al Istoriei
literaturii române contemporane – Evoluția poeziei lirice .
1 Vezi interpretarea poeziei lui Bacovia în „Poezia nou ă” și în istoriile literare
lovinesciene : nu ca produs al unei elabora ții conștiente, ci ca o excre ție
organică – așa cum igrasia este „lacrima zidurilor umede”. Lovinescu ar putea
fi adăugat, alături de Claudel, Barrès, Maeterlinck, Suarès și de alții, celor
acuzați de Benda în Belphégor că „vedeau în artă o stare afectiv ă pură, «din
care se evapor ă orice activitate intelectual ă»” (apud Antoine Compagnon, op.
cit., p. 354). Rivière avusese, în „Le roman d ’aventure ”, o opinie similar ă,
combătând ideea unui simbolism decerebrat. Izvor de inspira ție pe ntru
Lovinescu în tema simbolismului, Théodule Ribot, dar și Fr. Paulhan – ca
artizani ai școlii de „psihologie ra țională” care va fi pus ă ulterior în umbră de
succesul lui Bergson – sunt totu și accepta ți de „antimodernul ” Benda, în
numele sintezei dintre Kant și Comte pe care o admira la Charles Renouvier
(vezi Antoine Compagnon, op. cit. , p. 355), ca o solu ție alternativ ă la arta prea
„emoțională” a prezentului s ău. Psihologia „imaginilor vagi, evanescente ”
are, așadar, o alur ă științistă – e o „psihologi e rațională”, nu „emoțională” – și
la ea, nu la Bergson, autorul „duratei pure ”, se întoarce „antimodernul”
Benda. Cum se situeaz ă Lovinescu la limita extrem de fin ă și de problematic ă
dintre psihologii „raționaliști” și psihologia bergsonian ă a „duratei p ure”?
Însă cine e „modern” și cine e „antimodern ” aici? Cum trebuie considera ți
„antiinte lectualiștii” duratei pure? Dar adep ții unei arte totu și filtrate prin
intelect? Compagnon surprinde: antimoderni sunt, în acest caz, Benda (vezi
Antimodernii , op. c it., pp. 355 -357) și Rivi ère, tipii s ătui de influen ța lui
Bergson, care priveau dincolo (dar înapoi sau înainte ?) de Bergson. Oricum,
dacă etalonul (anti)modernit ății este, în acest caz, Bergson, lucrurile devin
extrem de complicate, dat fiind c ă, între c omentatori ca Maritain și Péguy,
Bergson oscileaz ă permanent în analiza lui Compagnon, ba ca „modern”, ba
ca „antimodern”. În acest caz, pozi ția lui Lovinescu, care nu poate ocoli borna
reprezentat ă de filosofia lui Bergson în problema intelectualiz ării po eziei,
ajunge și ea imposibil de elucidat. Totu și, s-ar putea spune c ă Lovinescu n -a
ajuns să aprofundeze simbolismul via bergsonism, mul țumindu -se cu doxa
antiintelectualist ă în sens larg, f ără alte sondaje în bibliografia feno menului
(care să lămurează, de pildă, diferen ța dintre filosofia lui Th. Ribot și
Fr. Paulhan, pe de o parte, și a lui Bergson, pe de alta), pentru a se concentra,
în schimb, pe definirea modernismului ca intelectualism antisimbolist.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
203
„literatur a „esteților”) în texte din primul deceniu al carierei sale de
critic (vezi „Literatura și critica noastr ă”, 1906) , Lovinescu n -o face deci
ca „antimodernul” Benda în Belphégor , adică deplângând dispari ția
„plăcerii intelectuale ” și reproșând „artei contemporane […] faptul c ă nu
evoca dec ât individualul și că proscria generalitatea, c ă-și lua ca model
muzica, v ăzută ca pură fluiditate, c ă refuza tot ce însemna determinism
sau că se întemeia pe subiectivitate și pe cultul eului, într-un fel de
«concentrare asupra persoanei proprii, afazice și neintelectuale»”1.
Tânărul Lovinescu critica simbolismul de pe pozi țiile filo-eminescia –
nului care în zadar căuta în poezia simbolist ă filonul liricii de succes a
lui Eminescu; pe de alt ă parte , poezia rom ânească anterioar ă lui
Eminescu și simbolismului nu se poate spune c ă-i oferise criticului
român experien ța acelei „pl ăceri intelec tuale” pe care o r egreta Benda și
pe care ar fi nimicit -o, între altele, intui ționismul lui Bergson.
Ca istoric literar, în teorie Lovinescu ajunge chiar s ă vadă simbolis –
mul drept un „steag” temporar pentru „moderni ști”, „individuali ști”,
„idealiști” ș.a.2, însă în abordările analitice va avea nevoie de antiteza cu
„antiintelectualismul” simbolist pentru a putea izola acea faculté
maîtresse a modernismului care e ste, după el, „intelectualizarea emo ției”.
Pentru a fi modern (intelectualist) în chestia modernismului, Lovines cu
trebuie s ă fie deci „antimodern ” (antiintelectualist) în chestia simbol is-
mului! For țând lucrurile pentru a intra în grila lui Compagnon, se
obține, de fapt, o perspectiv ă nulă epistemologic, din care rezult ă că
Lovinescu face „antimodernism ” fără s-o știe și, mai ales, în beneficiul
modernismului…
LITERATURA SINCRONIZAT Ă. Odată cu primii moderni ști
apăruți în literatura român ă a începutului de secol XX, odată cu poezia
unor Ion Barbu, Camil Petrescu, Lucian Blaga, s-ar putea spune c ă
maturul Lovinescu a regăsit, în fine, „plăcerea intelectual ă” pierdută de
Benda, angaj ându-se cu toate for țele în promovarea ei. Și dacă Benda
criticase înlocuirea „inteligen ței cu emo ția în societatea francez ă”3, prin
conceptul specific modernist de „intelectualizare a emo ției”, avansat în

1 Antoine Compagnon, op. cit. , p. 356.
2 „Poez ia nouă”, în E. Lovinescu, Opere , ed. cit ., vol. IX, p. 335.
3 Antoine Compagnon, op. cit. , p. 357.

Teodora Dumitru
204
„Poezia nou ă” și în Istoria literaturii… , Lovinescu aduce intelectualismul
și emotivismul (discrepante la Benda și Compagnon) la un punct de
fuziune.
Este însă „plăcerea intelectual ă” căutată de antimodernul Benda
de aceeași natură cu „emoția intelectualizat ă” constatat ă de Lovinescu la
unii poeți români din vremea lui? Dac ă ar fi așa, identitatea de „proiect”
dintre Benda și Lovinescu i -ar face pe amândoi fie modern (ișt)i, fie
antimodern (ișt)i. Însă există o serie de argumente potrivnice acestei
identități. Primul prive ște lipsa unei autentice tradi ții a scrisului
„intelectual(ist)” în literatura român ă de p ână la Lovinescu , aspect pe
care l -am adus în discuție și mai sus . Tradiția în care se exprim ă Benda îi
are pe Descartes, pe lumini ști, pe Comte, pe Renan și pe Taine. Când
vorbește de antiintelectualismul simbolismului românesc, Lovinescu
n-are, în schimb, alte repere decât „poezia de concept” a lui Vlahu ță și a
lui Panait Cerna . Al doilea argument este acela că poeții moderni ști
român i care lucreaz ă cu „emoția intelectualizat ă” n-ar putea fi raporta ți
la „intelectualismul” universalist și clasicist al lui Benda, ci mai curând
la antagoni ști ai acestuia : Baudelaire ( care l -a atras pe Arghezi) și
Mallarmé (model al lui Ion Barbu) . Adică la poezia individualismului
anarhic, a c ăutării purității originare dincolo de institu ții și tradiții.
Mergând mai departe cu paralela dintre Benda (văzut prin Compagnon)
și Lovinescu, se dovede ște totuși că Benda e doar un caz particular și
extrem de cont orsionat al tezelor despre antimodernitate: dac ă până
atunci judecase inte lectualismul ca apanaj al modernului, în cazul lui
Benda Compagnon întoarce dialectic oglinda și tratează intelectualismul
luminist drept un deziderat antimodern. Intelectualismul definește, în
genere, la Compagnon, modernul descendent din Lumini – dar nu și în
cazul lui Benda, care îi pare „antimodern ” tocmai prin întoarcerea la
univer salismul Luminilor și prin repulsia fa ță de emotivismul și
individua lismul modern. Dac ă „antimo dernul” Péguy denun ța barbaria
intelectu ală, „antimodernul ” Benda denun ță barbaria emo ționalistă1.

1 O privire similar ă tezelor lui Benda și Rivi ère favorabile revenirii în literatur ă
a „inteligen ței” sau a intelectualismului, ca valori universale, în dau na
emoționalismului, va dezvolta și T.S. Eliot în sus -amintitul eseu „De la Poe la
Valéry”, unde asociaz ă ideea de „poezie pur ă” cu „conștiința de sine ” și cu
„civilizația” care s -ar opune preten ției că „poetul trebuie s ă lucreze spontan și

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
205
Cum o astfel de sinusoid ă a reperelor – chiar admi țând jocul dialectic al
istoriei și al contextelor – face practic imposibil ă păstrarea unei coeren țe
conce ptuale, tran șarea gândirii l ovinesciene prin filtrul modern vs
antimodern devine încă o dată problematic ă.
Important e, mai curând, de sesizat c ă – minus excep ția Benda –
poezia modernist ă românească dominată, după Lovinescu, de procesul
„intelectualiz ării emoției”, se suprapune într-un mod care deconc ertează
peste literatura antimodernilor lui Compagnon. Intelectuali știi noștri
„corespund” în bună măsură „antiburghezilor ” Baudelaire, Mallarmé,
Rimbaud. În acest caz însă, Ion Barbu, cu idealul s ău de clas icitate
(Elada, oda pindaric ă), Lucian Blaga (cu preferin ța pentru mit și
rusticitate), dar și Eminescu ( cu reveriile sale medievale ) ar fi, dup ă
Compagnon, deopotriv ă antimoderni, în virtutea preferin ței comune
pentru modele ale trecutului. Ce numește Lovinescu „modern” („con –
tradicțiile omului modern”, „intelectualizarea emo ției”), Compagnon
numește „ambivalen ță antimodern ă”; e însă doar cuvântul unui ideolog
contra cuvântului altui ideolog. Dac ă Lovinescu s -ar putea spune c ă
ratează etosul sau fondul antiburghez (importat „integral” sau par țial
din Occident) al moderni( ști)lor săi atunci c ând le cere pactizare a cu
proiectul unei burghezii autohtone în proces de consolidare (altfel spus,
adecvarea formei literare la fondul societal ), Compagnon ratează form a,
quidditatea litera ră modernă a antimodernilor s ăi, faptul c ă etosul lor

negândit, că trebuie să se încreadă exclusiv inspira ției și să neglijeze tehnica ”,
fapt ce ar însemna „o decădere de la ceea ce e în orice caz o atitudine de înalt ă
civilizație, la o atitudine barbar ă” (reprodus în T.S. Eliot, Eseuri , traducere în
română de Petru Cre ția, prefață de Radu Stoenescu, Editura Humanitas ,
București, 2013 , p. 435). Admirând acest „progres al con științei de sine ”
poetice adus la ultimele consecin țe de autori ca Paul Val éry, Eliot lanseaz ă
însă, în final, și ipoteza imposibilit ății de a merge mai departe în artă pe acest
drum al „extremei lucidit ăți”, i.e. al extremei civiliza ții care, îndepărtându-se
de barbarie, se îndepărtează, în fond, și de limba real ă. Scepticism fa ță de
ideea de „poezie pur ă” ca limbaj distinct de „vorbirea curent ă” manifest ase
Eliot și în eseurile „Muzica poeziei ” (1942) și „Funcția social ă a poeziei ”
(1943). Cum trebuie judecat ă această complex ă atitudine unde pledoaria
pentru rafinamentul și conștiința de sine a artei e subminat ă de necesitatea de
a nu rupe leg ăturile cu r ealitatea limbii vorbite, i.e. cu funcția primar ă
(„barbară”) a limbajului – ca modernă sau ca antimodernă ?

Teodora Dumitru
206
antiburghez și antidemocrat, zguduit de tensiuni, de melancolii, de
disperări fără soluție, s-a exprimat într-o formă care dep ășise cu mult
retorica ante -luministă a pasiunilor cato lice, monarhiste, aristocratiste
etc., și asta fiindcă după Lumini nu s -a mai scris ca înainte de Lumini,
după Revoluție nu s -a mai scris ca înainte de R evoluție, nici după
romantism ca înainte de romantism etc . Această logică a diferen țelor
infinitezimale care, puse una lâng ă alta, dezvăluie cum a evoluat în timp
literatura , e cu neputin ță de regăsit într-un demers ca al lui Compagnon.
El arată cum s -a modificat percepția asupra trecutului și a valorilor
socio politice, însă nu pune în valoare și distanța care-i separă pe literatul
Chateaubriand de literatul Roland Barthes: a mândoi sunt nostalgicii
unei ordini pierdute, amândoi t răiesc prezentul cu ap ăsare, ce -i
desparte nu pare demn de semnalat . Despre faptul c ă fiecare dintre ei
sunt parte a prezentului lor prin modul în care scriu – mod în care nu s -a
mai scris înainte de ei – Compagnon nu spune nimic . Lovinescu , în
schimb, face parte dintre spiritele care disting mai curând diferen țele
întemeietoare.
Modern prin progresism, antimodern prin fixarea în sta za
burgheză, modern prin bovarism, antimodern prin misoginism; modern
prin antiromantism și, tot prin antiromantism, antimodern; modern prin
modernism( -ul emoției intelectualizate), antimodern prin simbolism( -ul
antiintelectualist); modern prin sincronism, antimodern prin convin –
gerea că literatura e o „forță reacționară” etc. Unde duce acest șirag de
contraste care l -ar caracteriza pe Lovinescu, urmând tipologia lui
Compagnon din Antimodernii ?
„Antimoderne” în spațiul lor de origine, Fran ța, multe dintre
ideile importate de Lovinescu devin moderne odat ă adaptate la con –
dițiile și la prioritățile culturii noastre . Întrebările de genul „C ât de
(anti)modern e Lovinescu în raport cu al ți (anti)moderni?” ajung însă,
inevitabil, într-un punct mort: ele nu spun n imic cu valoare
operațională, oferă doar informații fără forță de generalizare despre
gramajul suprapunerilor dintre gândirea lui X și gândirea lui Y. Și dacă
modernitatea e plauzibil s ă fie imaginat ă ca un cadru dialectic care
cuprinde toate aceste afirma ții, negații și autonega ții, antimodernitatea,

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
207
ca modulator de sens, func ționează doar pentru a conchide c ă orice
modern are sincopele lui de palpare a prezentului, pe care le
împărtășește mai mult sau mai pu țin aleatoriu cu al ți moderni.
Gândirea lui E. L ovinescu nu e însă câtuși de puțin teatrul luptei
dintre modern și o altă entitate (antimodern, tradi ție etc.). Este, în
schimb, spa țiul „omului deliberativ ”1, în care se întâlnesc „reac ții” și filiere
de sorgin ți variate încercând s ă colaboreze la o solu ție, iar e fortu l de
sinteză se poate dovedi cel puțin la fel de spectaculos ca șirul
contradic țiilor vizibil e în acest pact al divergentelor. Pozitiviști și
psihologi ști, raționaliști și iraționaliști, individuali ști sau colectivi ști,
materiali ști sau spiri tualiști, cu toții intră la E. Lovinescu într-un discurs
a cărui preten ție ultim ă este, în fond, acurate țea sau consonan ța
științifică, adecvarea intelectului la obiect – o preten ție eminamente
modernă. Niciuna dintre aceste filiere nu e imaginat ă ca alter nativă, ca
un dincolo sau ca un dincoace de discursul intelectual(ist), ra țional,
legifera(n)t; a vorbi despre art ă și literatur ă înseamnă, pentru Lovinescu,
a produce un tip de discurs care s ă nu poată fi combătut de pe principii
rațional(ist)e. Legea imi tației a lui Tarde e știință, la fel psihologia masei
iraționale a lui Le Bon sau mutația valorilor estetice sus ținută de
cercetările lui Hugo de Vries. Spațiul de manevr ă lovinescian e spa țiul
dogmei secularizate, spa țiul științei.

1 Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit , ediția a doua, op. cit., vol. I,
p. 103. Sintagma folosit ă de Simion pentru a -l caracteriza pe aut orul Istoriei
civilizației… cred că funcționează și ca formul ă a întregii personalit ăți
lovinesciene.

Partea a I I-a
Sursele modernismului literar
românesc

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
211
Deriva reperelor
începe o discu ție despre modernism – și, în genere, despre
modern, modernitate – n-a fost niciodat ă o sarcină ușoară;
cât despre a o încheia într-un chip satisf ăcător pentru to ți
actorii s cenariului, a întrezări liniile unei elucid ări fie și temporare, nu
s-a pus deocamdat ă problema. Genealogiile conceptului și ontologia lui
sunt at ât de controversate , încât edificarea într-un sens sau altul – de la
câte „modernisme” sunt, ce timp și ce sp ațiu ocupă ele în istoria
literaturii și a culturii și până la întrebarea asupra existen ței (asum ării)
reale a acestui concept în epoca spre care e trimis s ă refere – a ajuns să se
confunde cu un bazar al fic țiunilor critice și istoriografice.
A vorbi însă despre modernismul literar rom ânesc pare, raportat
la corpusul istoriografiei mondiale, o opera ție cu mult mai simpl ă,
modernismul nostru fiind certificat ideologic și estetic de la E. Lovinescu
la Nicolae Manolescu – dubiul asupra existen ței reale a aces tui curent în
interbelicul rom ânesc pălind înaintea probelor livrate de Istoriile
lovinesciene (a civilizației rom âne moderne și a literaturii române contem –
porane ), de rapida proliferare a conceptului în limbajul criticii și al publi –
cisticii noastre din prima jum ătate a secol ului al XX-lea, de disponi –
bilitatea sa de a genera conexiuni și conflicte de idei în epocă (născut în
și din disput ă, existen ța modernismului literar rom ânesc e atestat ă
dublu, at ât de protectori, c ât și de adversari), precum și de h arul de a
induce post factum consensul criticii – sub formula unui modernism
integrator, care ar include simbolismul și tradiționalismul. Dac ă s-a ivit
cumva, dubiul ontologic în privința modernismului literar rom ânesc s -a
expri mat, în epocă și în postumi tatea conceptului, doar în dileme de
genul: modernismul românesc îl include pe x (de pildă, simbolismul)
sau pe y (avangardele)? Le cuprinde și pe x, și pe y? Sau nu se identific ă
cu niciun ul dintre aceste curente , soluția reprezentând -o un terț?
Solidita tea conceptului de modernism literar românesc a decurs ,
pe de altă parte, și din prezumata soliditate a reperelor în relație cu care a A

Teodora Dumitru
212
fost promovat pe teren autohton , respecti v a conceptelor critico -istorio –
grafice livrate de Occidentul european și îndeos ebi de spa țiul fran co-
german – repere conceptuale considerate la noi nenegociabile, adică
valori incon testabile create în cadrul un or culturi puternice, cu o
evoluție organică, în funcție de care trebuiau judecate decalajele culturii
și ale literaturii r omâne și soluțiile compens ării lor. Aproape toate
querelele criticii rom ânești de la finele secolului al XIX -lea și din prima
jumătate a secolului al XX -lea dezbat cu prec ădere oportunitatea
transpla ntului de valori occidentale în spațiul românesc, în log ica unui
organicism vexat (de la teoria formelor f ără fond la toate avatarurile sale
reacționaroide – sămănătorism, poporanism, tradi ționalism) sau invers,
în logica unui salta ționism fast, favorabil unei „sincroniz ări” cu valorile
europene. Simbolismul fr ancez a reprezentat , de pildă, un astfel de reper
nenegociabil – tot ce rămânea de făcut criticii rom ânești fiind s ă
chestioneze rostul încura jării unui simbolism rom ânesc sau posibilit ățile
ființării lui în ograda noastr ă, așa cum procedeaz ă N. Iorga sau
G. Ibrăileanu atunci când se întreabă dacă „avem condi țiile naționale”
pentru apari ția unui Baudelaire rom ân și, în genere, pentru importul de
„esteți” și „deca denți”. Un reper de ace eași natură fusese și romantismul
(în variantele lui franceză și germ ană) – o realitate poate mai consistent ă
decât simbo lismul , în jurul căreia erau chemate să gravi teze fără rezerve
realitățile literare rom ânești.
Singura grij ă a criticilor rom âni de la Maiorescu încoace a r ămas,
prin urmare , justa diagnosticare și comp ensare a decalajelor, îmblân zi-
rea distan ței care ne separa de culturile mari – a căror evolu ție se în-
tâmplase organic și a căror „originalitate ” fusese scutit ă de etapa prea la-
bilă a importului masiv din alte culturi. Însă toată această tradiție
cultur ală românească obișnuită să întoarcă pe toate fe țele soluția optimă
a recu perărilor, toat ă această tânjire spre Vest n -ar fi avut sens dac ă
modelele de acolo n-ar fi fost considerate la noi valori indiscutabile .
Ridic ulizarea simbo liștilor rom âni n-a presupus , de exemplu, respin ge-
rea fundamental ă și integral ă a simbolismului francez, cu toat ă
logomahia excitat ă via Max Nordau spre încurajarea unei literaturi
„tinere” și „sănătoase” în dauna uneia care -și trăiește declinul . Întreaga
energie a criticismu lui românesc a mers, ca atare, preponderent spre
simpla incriminare a imposturii indigene crescute la umbra unui

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
213
„original” -obiect al admira ției (în discursul criticilor organiciști) sau spre
sublimarea ei prin „diferen țiere” (în discursul sincroni știlor) . Când un
N. Davidescu sau un B. Fundoianu se pronun ță asupra inexisten ței unei
poezii (literaturi ) române „organizate” înainte de etapa ei simbolist ă sau
asupra calit ății ei pur coloniale, subordonate celei franceze, nim ănui nu -i
trece prin cap s ă chestio neze soliditatea comparantului, s ă se întrebe
bunăoară dacă Franța are „poezie” sau dacă are „o literatur ă organizat ă”
(până și N. Iorga, promotorul purismului autohton, sus ținea că, odată ce
l-a cumpărat, nu s -a mai desp ărțit de volumul lui Baudelaire) . Reperul
francez e învestit cu calit ăți aprioric e, funcția lui fiind aici de axiom ă, nu
de ipotez ă, iar această soliditate a reperului e comandat ă în primul r ând
de un confort psihologic: ea se confund ă până la un punct cu proiec țiile
aspirantului, cu imagin ea lui despre sine și despre ce ar trebui sau ar
dori să devină.
În aceste condi ții, se înțelege de ce – oricât de complicate ar fi fost
polemicile care au marcat geneza și acreditarea modernismului literar
românesc istoric și oric ât de variat ă paleta pre textelor de stimulare sau
de respingere în epocă a literaturii considerate moderniste (inclusiv prin
acțiuni divergente sau expres contradictorii ale comilitonilor și adver –
sarilor) – istoriografia rom ânească din prima jum ătate a secolului
al XX -lea și me tanarațiunile postbelice de la noi au văzut în moder –
nismul românesc un bun dat, obținut prin raport are la un etalon extern
ferm (progenitur ă aflată sub autoritatea unui pater certus ), un bun c ăruia
nu-i mai trebuiau elucidate dec ât tribulațiile intern e și moștenirea lăsată
descenden ților săi pe teren autohton.
Se întâmplă însă ca imaginea de sine a „reperului ” să nu coincid ă,
în diferitele sale v ârste istorice, cu imaginea delegat ă lui de aspirant ( și
ea cu varia țiile ei). Criticul rom ân interbelic dorito r să ridice (prin
evoluție organic ă ori în salturi) poezia româneasc ă la nivelul celei fran –
ceze ar fi putut afla, de pild ă, că, în opinia unor ilu ștri literați francezi
din stricta sa contemporaneitate, Fran ța n-ar avea, de fapt, „poezie”, ba
chiar nici e pic ( în sensul unei tradi ții a genului, reflectat într-o istorie
literară) – așa cum ar avea Anglia, de pild ă –, și că singurul motiv de
mândrie na țională rămânea, în ce -o privește, literatura morali știlor.
Ipoteza unei Fran țe (a unei limbi franceze) inapt e pentru poezie (!) sau a
unei Fran țe fără „modernism ” – deși cu o modernitate luxuriant ă și în

Teodora Dumitru
214
nenumărate privin țe deschiz ătoare de drumuri – ar fi trebuit s ă schimbe
jocul de idei pe pia ța cultural ă a secolului al XX -lea rom ânesc. Corectând
acest viciu d e imagologie, s -ar fi putut observa că reperul „nenegociabil ”
francez suferea și el, mutatis mutandis , de angoasele aspirantului român,
acuzându -și nu de pu ține ori organicitatea imperfect ă, incluz ându-se în
compara ții neflatante cu repere la r ândul lor pr ivite ca nenegociabile
(poezia de limb ă engleză, de pildă)1 sau observând post factum că, prin
solipsism și cultivarea exclusiv ă a soluțiilor indigene, Fran ța n-a parti –
cipat la formarea unor a dintre concepte le cu impact și descenden ță în
moștenirea intele ctuală a istoriei și istoriografiei mondiale postbelice – și
aici e vorba tocmai de pomenitul concept de modernism literar . (Evident,
acel „ar fi trebuit s ă schimbe jocul de idei pe pia ța cultural ă românească”
de care vorbeam mai sus presupune în primul râ nd o chestionare a
solidității sacrosanctului reper francez, însă adevărul este că, nici în
cazul unei raport ări mai pu țin idealizante la acest model , angoasa
autohton ă n-are motiv s ă scadă: diferen țele de „angoasă” dintre cele
două culturi, cultura -reper franceză și cultura -aspirant română, sunt

1 Pe de alt ă parte, admira ția lui Baudelaire fa ță de E.A. Poe – reper nenegociabil
constituind, dup ă unele teorii, adev ărata surs ă a modernit ății literare – este
deconstruit ă de T.S. Eliot într-o manier ă care atest ă faptul c ă realitatea
reperului e de cele mai multe ori fructul proiec ției aspirantului: un vorbitor
nativ de englez ă și educat în tradiția poeziei engleze fiind apt s ă distingă
imperfec țiunile l imbii lui Poe (care e „deseori o englez ă neglijent ă și de
proastă calitate”, „De la Poe la Valéry”, în T.S. Eliot, Eseuri , op. cit. , p. 430), nu
va resim ți acea stranietate cuceritoare pe care o transmite universul autorului
american unui alogen. Ca atare, după Eliot, fascina ția francezului Baudelaire
pentru opera lui Poe nu s -ar sprijini pe „valoarea real ă” a acesteia (valoare
indisociabil ă de o bun ă cunoaștere a limbii engleze), ci pe autoproiec ția unui
spirit ce se caut ă pe sine în aburii unui reper idea l. Din perspectiva Degenerării
lui Max Nordau, simboli știi îi imită pe prerafaeli ți – deci simbolismul nu
poate pretinde c ă este francez; René Wellek arat ă, în eseul „Termenul și
conceptul de simbolism în istoria literar ă” (1969), c ă americanii îi imită pe
simboliștii francezi. Dar ace știa îl au la origine pe Baudelaire – care -l avusese
drept reper pe Poe și pe prerafaeli ții englezi; ori pe romanticii germani… Gestul
raportării la repere sau la surse „nenegociabile” poate ajunge, prin urmare,
vicios și lipsit de calit ăți efective. A distinge autenticul (modelul) de „imita ție”
devine, în aceste condi ții, o întreprindere extrem de anevoioas ă, cum tot mai
obscure devin și cauzele frustr ărilor sau ale complexelor de inferioritate.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
215
îndeajuns de mari pentru a putea ignora evenutalele similitudini ținând
de raportare a ambelor la repere presupus tari din alte culturi . Iar aceste
diferențe provin dintr -un decalaj de câtev a secole: dac ă poezia fra nceză,
incluz ând monitorizarea evolu ției genului liric în Franța, începe în
genere cu Ronsard, cea rom ână începe cu Eminescu – sau cu
simbolismul, anun țat de un Eminescu -simbolist, dac ă dăm crezare
teoriilor lui N. Davidescu.)
O sensibil ă corectare a pers pectivei asupra reperului francez
„nenegociabil ” și-o poate procura istoricul literar român de azi
consultând, de pild ă, eseurile din La Langue des dieux modernes a lui
Michel Murat, profesor la Sorbona și specialist în modernitatea poetică
franceză, de la Rimbaud ( L’Art de Rimbaud , 2002) și Mallarm é (Le «Coup
de dés» de Mallarmé , 2005) la Versul liber (2008), Julien Gracq și
suprarealism. Într-un demers arondat, în sens larg, unei istorii a
formelor, Murat se preocup ă aici îndeosebi de acomodarea premiselo r
unei „istorii franceze a poeziei ” (inscriptibil ă într-o istorie intern ă a
genului) cu datele unei istorii literare na ționale, în care poezia e
convocat ă să participe dincolo de particularit ățile genului – concuren ța
generic vs național func ționând în bună măsură ca argument al
antologării celor unsprezece eseuri din acest volum .
Michel Murat discut ă în primele patru secven țe ale cărții anumite
forme sau instrumente de stocare și triere a liricului pe care le judec ă
importante în disecarea rela ției dintre generic și național: posibilitatea
unei „istorii franceze a poeziei”, în condițiile în care „constr ângerile
epistemologice ale unei istorii a genului nu sunt în întregime
compatibile cu miza ideologic ă a unei istorii a literaturii na ționale, de uz
univers itar și școlar”1, particularit ățile „antologiei de poezie ” – antologia
fiind „un gen constitutiv al tradi ției poetice ”, soarta „poemului în
proză” sau a „poemului în distih”, rezerv ând pentru o parte a doua a
volumului șapte micromonografii dedicate poe ților Léon -Paul Fargue,
Guillaume Apollinaire, Saint -John Perse, Tristan Tzara, Paul Éluard,
Louis Aragon și Ren é Char.
Binevenit pe fondul unei reevalu ări interne a poeziei și a
istoriografiei franceze din perspectiva tensiunii generic vs național,

1 La Langue des dieux modern es, Garnier, Paris, 2012, p. 12.

Teodora Dumitru
216
frontul d eschis Michel Murat în aceste eseuri ajunge, pe de alt ă parte, să
semene dubiul în toate celelalte literaturi și istoriografii na ționale
crescute în bazinul de influen ță al Franței. Pentru cazul rom ânesc,
deosebit de utile pentru corectarea viciului imagol ogic de care vorbeam
mai sus sunt trei dintre „angoasele” care mineaz ă, după Michel Murat,
relația Franței cu genul liric și cu istoria lui: prima angoas ă privește
dificultățile realizării unei istorii a poeziei franceze, a doua are în vedere
dilemele alc ătuirii unei istorii f ranceze a poeziei, iar a treia s e referă la
cvasiinexistența , în Franța primei jum ătăți de secol XX , a conceptului de
„modernism ” literar, absență compensat ă, în ultimele decenii ale
secolului trecut , de un proces de recuperare sau de „teoretiz are
retroactiv ă” a modernismului în spațiul francez .

Vicisitudinile unei istorii a poeziei franceze
Istoria poeziei franceze nu este neap ărat o istorie franceză a poeziei
(de acordare a fondului cu forma, cum ar fi spus la noi Maiorescu ) – asta
arată primul studiu din volum ul lui Murat („Une histoire française de la
poésie” ). Diferendele au mers până acolo încât tot ce se poate spune mai
sigur despre reprezent ările succesive ale genului liric pe teritoriul
francez este că, atunci când e suficient de valoroas ă pentru a fi inclus ă
într-o istorie a poeziei, poezia din Fran ța s-ar înscrie nu într-o istorie a
poeziei franceze, ci într-o istorie a poeziei tout court . Poeții Franței n-ar fi
scris, deci, o poezie francez ă – iată o concluzie de un scepticis m radical,
pe care niciunul dintre criticii și ideologii rom âni rodați, la începutul
secolului al XX -lea, în secretele spe ței etnic vs estetic n -o experimentase
la o asemenea intensitate .
Istoria p oeziei ar fi mers , așadar, în Franța pe dou ă trasee, în care
naționalul și generic ul (evolu ția intern ă a genului liric ) s-au intersectat
fără să coincidă. Astfel, „tradi ției naționale” reprezentate de Marot și
Saint -Gelais îi succedă „divergen ța” neologizant ă și latinizant ă instau –
rată de Du Bellay și Ronsard, între 1549 și 1550 – Odele lui Ronsard fiind
mai mult „o poezie « în francez ă», decât o poezie francez ă”1, susține
Murat, ajutat de Boileau și de E.R. Curtius (Ronsard ar scrie o poezie a

1 Ibid., p. 17 .

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
217
Evului Mediu latin, nu francez). „Istoria poeziei franceze, sau drama s a”,
se poate citi mai departe , „se leagă așadar pe o scen ă foarte restr ânsă,
între Ronsard și Malherbe”, care , cu o vorb ă a lui Bruneti ère, „națio-
naliz ează”, în fine, poezia1. De la ideea universalist ă de „gust” a lui
Voltaire se ajunge, în romantism, la prețuirea tot mai mult, și în sfera
litere lor, a așa-zisului esprit français2. Așa, pentru Désiré Nisard , „istoria
poeziei franceze nu poate fi decât un comentariu la versurile lui
Boileau”, clasicismul ilustrând o culme a „spiritului francez”. Abia
Sainte -Beuve tulbur ă întruc âtva acest consens, prin Tableau historique et
critique de la poésie française et du théâtre français au seizième siècle (1828),
care „manifest ă, mai puțin agresiv, dar nu mai puțin radical, divergen ța
dintre o istorie intern ă a poezie i (istoria genului, devenirea poeziei
moderne) și o istorie literar ă națională în care clasicismul joac ă în orice
caz rolul de episod fondator. Aceast ă divergen ță se păstrează de-a
lungul timpului. Istoria poeziei franceze se scrie la dublu”3. O „istorie
reconstruit ă”, așa este calificat demersul lui Sainte -Beuve, iar sintagma
trebuie reținută, fiindcă reflectă modul predilect al lui Michel Murat de a
depista viciile manipulării trecutului în istoriografia literar ă și în
metanara țiunile aferente , prin solu ții de tipul: lecturi „în logica
prefigurării”, „teoretizări retroactive ” sau „unificări retroactive ” ale
unor produse estetice4 între care nu se poate proba existen ța acelor
relații atribuite lor post factum în diverse forme de discurs pe marginea
literatu rii.
Romantismul francez nu e ste nici el scutit de conflict e: „clasic prin
tratamentul formelor și al versului, precum și prin men ținerea unei
discursivit ăți retorice; modern prin adoptarea triparti ției genurilor și
prin concep ția sa despre liric ca poezie a subiectului ”, romantismul e
împărțit „între dou ă Franțe, cea a Vechiului R egim, ap ărătoarea Muzei
franceze , și cea a Revolu ției”5. Această „ambiguitate ”, continu ă Murat
contabilizarea angoaselor, „îi creeaz ă stilul propriu în peisajul
romantismului euro pean, făcând, în același timp, dificil ă integrarea sa

1 Ibid.
2 Ibid., p. 14.
3 Ibid., p. 16.
4 Ibid., p. 110, 115.
5 Ibid., p. 21.

Teodora Dumitru
218
într-un discurs global, care va pune în mod necesar accent pe unul sau
altul dintre ace ști poli”.
Incertitudinile în legătură cu calitatea franceză a poeziei din Fran ța
persistă și în eseul „Deux paysa ges avec figures ”, unde, arat ă Murat, la
întrebarea „Există o poezie franc eză?”, de la Antoine de Rivarol pân ă la
Thierry Maulnier și Andr é Gide, răspunsurile converg în mod cov ârșitor
spre nu. După Maulnier, autorul unei Introduceri în poezia francez ă (1939),
Franța e „singura țară care n -a dezvoltat leg ături între tradi ția sa,
istorică, popular ă, legendar ă, și tradiția sa poetic ă”1. „Rezultă deci”,
comenteaz ă Murat mai departe , „că poezia noastr ă națională (a se
înțelege: republican ă) nu e dec ât literatur ă proastă. Marseieza e un poem
prost, iar cei mai populari dintre poe ții noștri sunt și cei mediocri:
publicul francez îl va prefera mereu pe Rostand în locul lui Valéry”2.
Concluzia la care aju nsese Maulnier era că, propriu -zis, nu există poezie
franceză: „«Patria francezilor e Fran ța […] Patria poeziei franceze este în
cele treizeci de secole de poezie universal ă»”. „Dar” – continuă Murat
revenind la argumentul etnic – „tocmai prin asta e ea francez ă, în cel mai
înalt grad: «Poezia francez ă constituie cea mai literar ă dintre toate
activitățile literare, într-o țară în care literatura e obiectul unui cult, ca s ă
zic așa, național»”3.
Există, apoi, desigur, „o istorie a poeziei care începe cu Baudelaire,
ca în biblioteca lui Des Esseintes”. Dar, puncteaz ă în acest caz Murat,
„această istorie nu e ste cea a poeziei franceze: e ste cea a poeziei
moderne. A șa cum bine arat ă cartea lui Hugo Friedrich Die Struktur der
modernen Lyrik , e o istorie intern ă a genului și, din nou, e o istorie
european ă”4. Dacă despre Bau delaire – ca și despre Ronsard, dar cu at ât
mai mult! – dacă despre Baudelaire , deci, se poate spune c ă nu inițiază o
poezie ( în primul r ând) francez ă, în orice accep ție am folosi acest
calificativ (afirmația venind , în plus , din condeiul unui universitar
sorbonard ), se poate conchide că trăim în postumitatea argumentului
etnic. Evident , se poate afirma c ă Murat cedeaz ă prea ușor fascina ției

1 Thierry Maulnier, Introduction à la poésie française , Gallimard, Paris, 1939, p. 34,
apud Michel Murat, op. cit. , p. 35.
2 Mich el Murat, op. cit. , p. 35.
3 Thierry Maulnier, op. cit. , p. 39, 42, apud Michel Murat, op. cit. , pp. 35 -36.
4 Michel Murat, op. cit. , p. 21.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
219
structuriste a lui Friedrich și că, la o adic ă, ar fi putut bate moned ă pe
ceea ce ar putea fi considera t totuși emin amente francez în acea poezie
modernă pornită din Baudelaire (cum, într-o bună măsură, se poate
spune că o istorie a poeziei franceze scria, de fapt, Marcel Raymond în
cunoscuta sa lucrare De la Baudelaire la suprarealism , 1933; 1940 ). Cert este
însă că, pe de o parte, acest argument al esen ței etnice pare s ă-și fi
epuizat, în paradigma academic ă actuală, puterea de convingere, iar pe
de altă parte, că soluțiile generate de metanara țiunile postbelice (cartea
lui Friedrich ap ărând în 1956) au ajuns s ă pară mai credibile chiar decât
documentul epocii despre care trateaz ă.

Vicisitudinile unei istorii franceze a poeziei
Dacă tensiunea dintre universal (latin) și național marcheaz ă deja
istoria poeziei din Franța prin arcul întins între Ronsard și Malherbe,
spre 1730 apare „prima criz ă a versului ” – văzută ca o criză a genului,
independent ă de presiunea na ționalului, dar specific ă, într-o măsură
bine definit ă, Franței. D upă Ronsard, arat ă Michel Murat, secolele
gonesc spre o „consecin ță frapantă: primul rol de «liric francez », ocupat
mai înainte de Ronsard, r ămâne vacant. Racine se situeaz ă pe alt plan,
iar La Fontaine se prezint ă ca traduc ător al lui Esop și al Fedrei. Nu
există un Milton francez ”1. Iar asta fiindc ă „poezia se sustrage cumva
propriei sale istorii , se insularizeaz ă […] se deplaseaz ă spre roman, între
ficțiune și medita ție spiritual ă (la Rousseau și apoi Chateaubriand și
Senancour). Romanul mo ștenește pentru moment prerogativele liris –
mului modern. E vorba de un fenomen francez: în Anglia, care pent ru
acea epoc ă e cel mai bun comparant, nu se întâlnește un fenomen

1 Ibid., p. 17. Totu și, trebuie amintit aici și faptul c ă – reper „nenegociabil ”,
simbol al poeziei engleze pentru francezi și desigur, pentru mul ți alții –
Milton nu era receptat unanim în același fel în propria literatur ă. Eliot știe mai
multe în acest sens: „stilul lui Milton nu este un stil clasic: este stilul unei limbi
în curs de formare, stilul unui scriitor ai cărui maeștri nu au fost englezi, ci
latini și, în mai mic ă măsură, greci. Cred c ă tocmai asta voiau s ă spună
Johnson și, mai t ârziu, Landor c ând se plângeau c ă stilul lui Milton nu e chiar
englezesc ” („Ce este un clasic ”, în T.S. Eliot, op. cit. , p. 91).

Teodora Dumitru
220
echivalent ”1. Așa că „[d]incolo de romantism, marcat de «completa și
absoluta emancipare a eului» (Brunetière)”, continu ă Murat, „literatura
[franceză, n.m., T.D. ] se salveaz ă prin roman, a jung ând prin Balzac și
Flaubert la un nou clasicism [ …] Clasicismul ca manifestare a geniului
național trece astfel de la poezie la roman: o divergen ță majoră se
instalează între istoria genului [liric] și cea a li teraturii care -l înglo –
bează”2. În aceste condiții, „apariția lui Baudelaire pe firmamentul
poeziei franceze [ …] are ceva din aerul unei catastrofe ”3, o putere de a
disocia și a coagula neexperimentat ă înainte; Baudelaire pare să conțină
postulatele fundamentale ale clasicismului și ale romantismu lui, după
cum „toate scenariile modernit ății și antimodernit ății se află în el”4.
Concomitent însă cu promovarea „catastrofei” Baudelaire, devine
problematic ă regândirea locului delegat lui Victor Hugo în această nouă
istorie – mai mult sau mai pu țin franc eză – a poeziei ( căci Hugo e
„suprarealist” când nu e „idiot”, dup ă André Breton; e un poet mo dern,
cvasi -baudelairian și un artist al formei – urmaș al lui Virgil și Horațiu –,
după Paul Valéry; adev ăratul Hugo ar fi D ’Aubign é, după Thierry
Maulnier, în vreme ce Louis Aragon imagineaz ă un Hugo -realist etc.).
Dar această repoziționare a lui Hugo în istoria poeziei nu se poate face –
observă Murat – fără scoaterea lui Baudelaire și a simbolismului în afara
ei!5 O recuperare sistemic ă a genului liric, care să cuprindă toate verigile
angajate de -a lungul epocilor de istoria literar ă a Franței, se reveleaz ă
de-a dreptul imposibil ă: spațiile albe din istoria poeziei sau lecturile
făcute „în logica prefigur ării”, care tind s ă acopere aceste spa ții albe
(prin raționamente de tipul: Ronsard are „presentimentul” poeziei
romantice , Hugo îl „premerge” pe Baudelaire ori , dimpotriv ă, e „anun –
țat” de D’Aubign é etc.) ar stânjeni, în realitate, scenariul unei dezvoltări
organice a genului . Acest tip de de lectur ă atenueaz ă, pe de o parte,
impresia de intermiten ță în evoluția unu i gen; pe de alt ă parte, trădează

1 Ibid., pp. 17 -18.
2 Ibid., p. 13.
3 Ibid., p. 20.
4 Ibid., p. 21. Murat trimite aici probabil la dubletul modern/ antimodern
promovat în ultimii ani, îndeosebi cu referire la Baudelaire, de Antoine
Compagnon.
5 Vezi ibid., pp. 21 -23.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
221
însă mina unei enciclopedii carente și mistificatorii, inapte de a
reconstitui credibil verigile lips ă și satisfăcută cu explic ații care reduc
necunoscutul trecutului la cunoscutul prezentului1.
Discutând mecanismul selec ției din Anthologie de la poésie française
(1949) întocmită de André Gide, Murat constat ă, în fine, c ă acesta
„ilustrează teza lui Mallarm é privind «intermiten țele» poeziei franceze:
două mari secole [ …] un secol al XVI-lea, care merge pân ă la Ludovic al
XIII-lea, și un secol al XIX-lea care se sfâr șește, fără ruptură sau
restaurație, cu Val éry”2. Concluzia e… sceptic ă: abia La Fontaine „se
ridică singur în acest de șert” – în condițiile în care rigiditat ea generic ă a
antologiei nu -i permite lui Gide atenuarea impresiei de „deșert” prin
cooptarea „poeziei” lui Racine. Ca antidot al acestui pesimism și
împotriva scenariului deprimant al spațiilor goale din antologiile lui
Gide și Arland sau din Introducerea … lui Maulnier , Michel Murat
propune o mai bun ă documentare, care s ă elimine iluziile furnizate de
comoditatea reducerii trecutului la prezent printr -o lectură teleologic ă
camuflat ă sub dubioasa „logic ă a prefigurării”.
Detronat de roman în epoca realismu lui și brăzdat, altminteri, de
aceste „intermiten țe” seculare (hiatul dintre Villon și Hugo; Fran ța n-a
avut un Milton etc.), liricul ar detrona romanul pe teren francez abia în
anii celui de -al Doilea R ăzboi Mondial3, cân d capacitatea marilor

1 Procedeul e folos it și de G. C ălinescu în Istoria literaturii române de la origini
până în prezent (1941), a șa cum a ar ătat Mircea Martin, în G. Călinescu și
complexele literaturii române (1981), care îl nume ște „analogie invers ă”. Dacă
exegeții lui Călinescu justific ă într-un fel sau altul op țiunea analogiei sau a
lecturii „inverse”, imagin ându-o ca parte a unei strategii de emfatizare a
organicit ății literaturii autohtone (vezi Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea
esență, Editura Cartea Româneasc ă, Bucure ști, 2009, pp. 2 94-298), Murat nu
pare dispus s ă investigheze avantajele acestei op țiuni; mai mult, el acuz ă fron –
tal „neștiința” autorilor care recurg la procedeul cu pricina („Din pricina ne –
cunoașterii codurilor și a contextelor sociale, Gide sau Maulnier nu au acces l a
semnifica ția literaturii medievale, nici la estetica sa; o citesc neap ărat invers,
într-o logică a prefigur ării”), procedeu care sluje ște precar ideea de organi –
citate, în primul rând prin suspiciunea de inconsisten ță a cercetării („foarte
proasta cunoa ștere a culturii medievale, filtrat ă prin reconstruc ții romantice, și
nu prin cercet ări de erudi ție contemporan ă”, Michel Murat, op. cit. , p. 36).
2 Michel Murat, op. cit ., p. 42.
3 Ibid., p. 29.

Teodora Dumitru
222
narațiuni (a epicului) de a oferi iluziile cerute își pierde efectul.
Altminteri, oscila țiile și intermiten țele par să facă parte din destinul
liricii în Franța. Istoria francez ă a poeziei , s-ar putea conchide dup ă
Murat, e ste o istorie a „locurilor vacante”, tot a șa cum istori a poeziei
franceze s-ar suprapune peste una a „loviturilor de stat”1.
Bref, indiferen ța criteriului etnic propagat ă via Evul Mediu latin,
via universalismul Luminilor și, sărind peste romantism, prin moder –
nitatea care, mai mult dec ât națională, se pretinde european ă, s-ar opune
pasiunii pentru acel esprit français esențialist căutat de unii istorici.
Această opoziție alimenteaz ă, crede Murat, ireductibila tensiune care
face at ât de problematice at ât dezideratul unei istorii franceze a poeziei,
cât și dezideratul u nei istorii a poeziei franceze. Existe nța a „două
Franțe”, „divergen ța”, „ambiguitate a”, „integrare a dificilă într-un
discurs global ”, poezia care se joac ă pe o „scenă foarte restr ânsă”, nimic
cu adevărat francez dincolo și dincoace de clasicism sunt tot atâtea
argumente pentru o reconsiderare sceptic ă a relației spiritului francez cu
genul liric.
La întrebarea „Exist ă o poezie francez ă?”, primul r ăspuns al
autorilor francezi de antologii na ționale este, așadar, nu: „Gide îl deleagă
încă de la începutul prefe ței sale unui interlocutor englez care -l întreabă
de ce nu exist ă o poezie francez ă: «Anglia își are poezia sa, Germania, pe
a sa, Italia a șijderi. Fran ța n-are poezie » […] Arland se face ecoul acestui
răspuns la sf ârșitul prefe ței sa le: «E posibil, cred eu, ca francezii s ă se fi
exprimat mai fidel și mai puternic în proză»”2. Dar nici privind lucrurile
dinspre o istorie a genului r ăspunsul nu devine mai optimist: „Rivarol

1 Ibid., p. 15.
2 Ibid., pp. 33 -34. Citatul din André Gide e ste din prefa ța la Anthologie de la poésie
française (Gallimard, Paris, 1949, p. viii), iar cel din Marcel Arland, din
Anthologie de la poésie française , Stock, Paris, 1941, p. 9. Apropo de Fran ța care
„n-are poezie ”, ar putea fi amintit ă aici, în acest co ntext propice demitiz ărilor
și flagelării reperelor „nenegociabile ”, o afirma ție a lui T.S. Eliot: „nu avem, în
literatura englez ă, nici o perioad ă clasică și niciun poet clasic ” („Ce este un
clasic?”, 1944; reprodus în Eseuri , op. cit. , p. 92). Totu și, dacă momentul de
sinceritate al francezilor include sau presupune lamenta ția, constatarea lui
Eliot e mai degrab ă stenică în măsura în care clasicitatea se confund ă, la el, cu
„maturitatea” și cu epuizarea (unor filoane în care au excelat deja înainta șii);
lipsa clasicilor ar echivala, astfel, cu promisiunea unui viitor fructuos.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
223
deja spusese despre limba francez ă că e «mai puțin propice muzi cii și
versului dec ât orice alt ă limbă veche sau modern ă»: Gide și Arland
moștenesc acest loc comun ”. Nu numai „cap poetic” n -ar avea, deci,
francezii, pluseaz ă aici Murat, dar nici cu genul romanesc nu stau bine,
conchiz ând, cu Gide, c ă „Franța e o țară a moraliștilor, a arti știlor fără
pereche, a compozitorilor, a arhitec ților, a oratorilor ”, dar că „între
Villon și Baudelaire” nu g ăsești dec ât „discursuri rimate ”, „spirit și
elocință”, „virulență”, „patos” – „mais jamais de la poésie ”!1
La întrebarea „E xistă o poezie rom ână?” (implicită în titlul unei
suite de articole din 1922 a lui E. Lovinescu, intitulat ă, mai larg, „Există
o literatur ă română?”) nu se livreaz ă însă niciodată un răspuns at ât de
radical negativ. Dar spectrul de șertului literar, al locu rilor vacante, ideea
unor „catastrofe ” care energizeaz ă brusc un peisaj amorf sau letargic
(Baudelaire la francezi, Eminescu la noi) și lectura „în logica
prefigurării” ca soluție compensatorie pentru o istorie care aduce mai
mult cu o salb ă de hiaturi au marcat îndelung , în spațiul rom ânesc,
dinamica discursurilor critico -istor iografice din prima parte a secol ului
al XX-lea. Iar imaginea lui Baudelaire ap ărut ca o „catastrof ă” în peisaj ul
literelor franceze sau cea a lui La Fontaine ridicându -se „singur în acest
deșert” – devin metafore aproape literal recurente în jargonul unui
G. Ibrăileanu confruntat cu enigma Eminescu2.
Pentru un familiar al istoriei literare franceze, datele vehiculate aici
nu sunt noi – însă montajul și climaxul generat de interpreta rea lui
Michel Murat fac s ă se decanteze acea radicalitate proprie unui vector
deconstructor care love ște în avalan șă: ori Fran ța n-a fost o cultur ă
organică, de vreme ce experimenteaz ă de timpuriu conflicte de genul
etnic vs generic (sau estetic); ori con flictele de acest tip sunt inerente în

1 Michel Murat, op. cit. , p. 34.
2 Vezi de pildă articolele „Postumele lui Eminescu” (1908) și „Mihail Eminescu ”
(1919), unde poetul rom ân e descris ca „un meteor din alte lumi ” sau „un
eveniment aproape inexplicabil în literatura noastr ă”. La fel sintetizase
Thibaudet receptarea apari ției lui Proust în peisajul literar francez: „ În căutarea
timpului pierdut s-a ivit mai întâi în literatur ă ca o oper ă neașteptată și
inclasabil ă, ca o r uptură, ca o aventur ă” (Histoire de la littérature française
[1936], CNRS Éditions, Paris, 2007, p. 558); tot aici vorbe ște Thibaudet de
survenirea meteoric ă a lui Proust – „l’arriv ée en m étéore de Proust ”.

Teodora Dumitru
224
orice tip de cultur ă – caz în care autoflagelarea tinerei culturi române pe
motiv de lips ă a organi cității și militarea pentru o evoluție așa-zis „natu –
rală” par gesturi excesiv e. (În tot cazul, ipoteza unui Baudelair e care,
aflându -se totuși la originea poeziei moderne, se dezbrac ă de francitate
în așa fel încât nu mai poate participa la o istorie a poeziei franceze ar fi
sunat extrem de straniu în prima parte a secolului, chiar și în dis –
cursurile celor mai deci și „internaționaliști” de la noi sau din alte p ărți.)

Presiunea metanara țiunilor postbelice.
Franța ratează modernismul
Neliniștii de a nu putea credita o istorie a poeziei nici din
perspectiva imanent ă a evoluției liricii în genere, nici din perspectiva
criteriului na țional – altfel spus suspiciunii de a nu avea o „limbă
poetică”, o evoluție organic ă a poeziei pe teren na țional, și nici o istorie a
poeziei franceze care să nu se confunde cu un discurs al genului proxim
(latinizant, universalist, europenist et c.) – i se adaug ă angoasa de a fi
ratat, dintr -un alt complex de cauze, participarea la marile metana rați-
uni postbelice ale modernit ății. Murat alege s ă se ocupe, în acest sens, de
speța Apollinaire –„un poet important ” al Franței, care -și pierde, în
istoria genului (reperul invocat de Murat este , din nou, Structura liricii
moderne a lui Hugo Friedrich), locul pe care l -ar avea ( încă) în istoria
literaturii sale na ționale: „locul lui Ap ollinaire nu poate fi g ăsit în
metanara țiunile modernit ății, adică în construc țiile conceptuale și critice
produse în a doua jum ătate a secolului al XX -lea pentru a ra ționaliza
istoria cultural ă și a legitima cele mai recente di ntre produsele ei. Nu
numai c ă [Apollinaire ] nu exemplific ă aceste metanara țiuni în mod
satisfăcător, dar oblig ă chiar la chestionarea presupozi țiilor acestora,
într-o manier ă care aminte ște de distan ța critică pe care el însuși o luase
față de futurism. Consecin ța e ușor de prev ăzut: Apollinaire e ocolit sau
lăsat la margine ”1. Murat nu ofer ă soluția unei mai plauzibile fix ări a lui
Apollinaire într-o astfel de metanara țiune, alegând s ă rezolve sarcina,
mai ingrat ă probabil, de a deconstrui e șecurile succesive de încadrare și

1 Michel Murat, op. cit. , p. 108.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
225
de interpretare a acestui poet în istoria liricii moderne. De a explica,
altfel spus, cum a ajuns Apollinaire un „marginal” în acea istorie a
poeziei care-și are originea în Baudelaire. Traseele depist ării acestui
mecanism al marginaliz ării sunt dou ă: pe de o parte, (in)compatibilitatea
lui Apollinaire cu o istorie a poeziei france ze, iar pe de alta, (in)compa –
tibilitatea sa cu metanara țiunile modernit ății literare.
Apollinaire vs istoria poeziei franceze. Dacă în metanara țiunile
postbelice ( respectiv într-o istorie a genului) Apollinaire nu e considerat
relevant ca aport francez (spre deosebire de antecesorii s ăi Baudelaire,
Rimbaud, Mallarm é), trebuie constata t, arată Murat, c ă nici într-o istorie
a poeziei franceze (o istorie na țională) Apollinaire n -ar putea fi cooptat
decât cu multiple concesii. Și asta pentru c ă legăturile lui Apollinaire cu
poezia francez ă sunt prea puține (!) pentru a încuraja o (de)codare în
cheie etnică a liricii sale: „Dintre scriitorii epocii sale, Apollinaire e f ără
îndoială singurul care «nu l -a citit pe Baudelaire »; dacă l-a citit pe
Mallarm é – un Malla rmé «proparnasian » – îl ignoră aproape complet pe
Nerval și l-a frecventat pe Leconte de Lisle mai mult dec ât pe Rimbau d
[…] Această cultură [a lui Apollinaire] nu e poetic ă; nu e decât în parte
literară; în fine, nu e francez ă …”1 (subl.m. , T.D.). Mai mul t: „Așa cum
arată Vendémiaire și Zone , spațiul său mental [al lui Apollinaire] e
parizian și european2 – Italia, Germania renan ă, Boemia, adic ă sfera
Contrareformei, cu enclavele ei evreie ști și orizontul s ău modern al
emigrației. Dificultatea situ ării lui Apollinaire într-o istorie a genului
care se construie ște în Franța în jurul unor genealogii extrem de
pregnante – inclusiv prin rupturile sale, cum arat ă raportul lui Rimbaud
cu Hugo și Banville – își află aici o explica ție”3. (Trebuie remarcat ă însă,
în acest caz, fluctua ția reperului Baudelaire în argumenta ția lui Michel
Murat: în această secvență unde pune la îndoială dependen ța poeziei
lui Apollinaire de spa țiul francez și implicit calitatea lui reprezentativ ă

1 Ibid., p. 106 .
2 Este suficient ă, pentru a motiva acest verdict, citarea unui singur distih din
poemul Vendémiaire : „J’ai soif villes de France et d ’Europe et du monde/ Venez
toutes couler dans ma gorge profonde” (reprodus în Guillaume Apollinaire,
Œuvres poétiques , préface par André Billy, texte établi et annoté par Marcel
Adéma et Michel Décaudin, Gallimard, Paris, 1965, p. 149).
3 Michel Murat, op. cit. , p. 107.

Teodora Dumitru
226
într-o istorie a poeziei franceze și mai probabila lui înscriere într-o istorie
globală a modernit ății lirice, primul nume invocat pentru desemnarea
acelei tradiții lirice franceze ignorate de Apollinaire este nimeni altul
decât Baudelaire – acel Baudelaire mai mult modern decât francez așezat
de Hugo Friedrich la originea poeziei moderne, într-o perspectiv ă care
anterior păruse acceptată de Murat1.)
Apollinaire vs istoria poeziei moderne. Cauzalități mai mult sau mai
puțin obscure fac ca unul dintre poe ții importan ți ai Franței, Apollinaire,
să nu-și găsească locul nici într-o istorie (nena țională) a modernit ății
poetice europene, ca Structura liricii moderne a lui Friedrich, în aceeași
măsură în care, pe de alt ă parte, de și se poate spune c ă a stat la originile
modernit ății, Franța ratează moder nismul . Este vorba de conceptul inte –
grator de modernism literar , existent în jargoanele critico -istoriografice
ale altor culturi (europene și americane) din prima jumătate a secolului
al XX -lea, în interiorul c ărora s -au coagulat apoi marile metanara țiuni
postbelice ale modernit ății, responsabile de canonul și de conceptele
interpret ării de până acum a poeziei pornite din Baudelaire.
Virtuțile „globaliste” ale poeziei lui Baudelaire – pe care însuși
Michel Murat o găsise, după Friedrich, mai degrab ă „mode rnă” (euro –
peană/ universal ă) decât francez ă – au condus, p are-se, la bizara conse –
cință a efasării progresive a naționalului până acolo încât chiar un autor
prea puțin etniciza(n)t , „parizian și european ”, ca Apollinaire ajunge ,
paradoxal , să piardă teren în metanara țiunile postbelice ale modernit ății,
între altele și pentru că a fost deferit cu totul suprarealismului – i.e. unui
curent „interna ționalist”, însă de sursă și de expresie predilect franceze.
Cauzele și soluțiile acestei marginaliz ări a lui Ap ollinaire în
istoriografia francez ă și internațională sunt investigate de Michel Murat
într-o demonstra ție care surprinde pe mai multe planuri desincronizarea
conceptuală dintre metanara țiunile postbelice ale modernit ății, domi –
nate de o anume înțelegere și reprezentare a ideii de modernitate, și
calitățile liricii lui Apollinaire, ireductibile la acest prototip. Dup ă Murat,
Apollinaire pierde teren fiindc ă apare ca un „contraexemplu” pentru
majoritatea „modelelor explicative” curente în istoriografia mode rnității
literare, moderniste și/ sau avangardiste , de la Hugo Friedrich la Peter

1 Vezi ibid., p. 21.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
227
Bürger ( Teoria avangardei , 1974) și Antoine Compagnon (Cele cinci
paradoxuri ale modernit ății, 1990) . Narativitatea poemelor lui Apollinaire
ar fi, de pild ă, un „contraexempl u flagrant al tezelor privind «excluderea
narațiunii » din poezia modern ă”1, adică scenariului „auto -purificării
artei” promovat via Structura liricii moderne . (Totuși, a face din
Apollinaire o verig ă în lanțul care -l leagă pe Rimbaud de suprareali ști,
cum face Friedrich, îi pare lui Murat o ipoteză „artificială, aproape
postișă”2 – lucrată probabil sub aceeași îndoielnic ă strategie a acoperirii
spațiilor goale care dicta și lecturile „în logica prefigur ării”.) Inaderent la
o istorie a poeziei franceze, dup ă cum nici la o istorie francez ă a poeziei,
Apollinaire – tocmai prin acest „regionalism ” al său globalist ( „parizian
și european ”) – pare să fi pierdut pariul atât cu metanara țiunile
postbelice ale modernit ății, cât și cu istoriografia na țională.
În privin ța recuperării lui Apollinaire strictamente prin grila
modernist ă, delimitările angajate în acest sens de Michel Murat sunt de
cel mai stringent interes pentru istoriografia româneasc ă: în Franța
primelor decenii ale secolului al XX -lea n-a existat un cure nt literar care
să se numeasc ă „modernist ”. Simbolism ul, dadaismul, suprarealismul,
cubismul literar etc. n-au coagulat un front comun recognoscibil în
epocă drept modernism : „Să ne reamintim c ă dacă acest termen n -a
circulat în Franța epocii respective, a șa cum s -a impus în desemnarea
mișcărilor novatoare din lumea anglofon ă și hispanofon ă, e pentru c ă nu
era disponibil: «modernismul » desemna f ără ambiguitate acel curent
novator din interiorul Bisericii Catolice condamnat recent în epocă de

1 Ibid., p. 119. În acest punct, optica metanara țiunilor invocate de Murat pare
congr uentă cu aceea a lui E. Lovinescu din Istoria literaturii române
contemporane , unde „obiectivarea” progresiv ă a prozei contracareaz ă, într-o
logică a genurilor literare, puternica tendin ță spre „subiectivare” ( și implicit
spre non -narativizare) a genului l iric exprimat prin poezia modernist ă. Dacă
există o consonan ță oarecare între aceste puncte de vedere, ea nu exprim ă
totuși un consens general, c âtă vreme aceast ă optică asupra evolu ției poeziei
nu se întâlnește cu aceea din poeticile și din teoriile anglo -americane – de la
E.A. Poe, la T.S. Eliot. Acesta din urm ă nu încurajeaz ă câtuși de puțin decon –
taminarea liricului de proz ă, fie că e vorba de prozaicul limbii comune, pe care
Eliot nu -l vede, ca Mallarmé, ca fiind str ăin de poezie, fie c ă e vorba de na ra-
tivismul indispensabil poemelor ample (vezi eseul „Muzica poeziei”).
2 Michel Murat, op. cit. , p. 114.

Teodora Dumitru
228
«europeanul cel mai modern », Papa Pius al X -lea, în enciclica Pascendi
din 1907 ; Alfred Loisy, principalul reprezentat al acestui curent, fusese
excomunicat în 1908. Era vorba deci de o problem ă de o actualitate
stringent ă, iar aceast ă criză, după cum se știe, a marcat s piritele p ână la
finele anilor ‘20”1. Ca atare , ipoteza „modernismul ui” lui Apollinaire
(studiată de Laurent Jenny , în La fin de l’intériorité , 2002) n-ar fi, dup ă
Murat, decât o (altă) „reconstruc ție ce pare dotat ă cu un soi de eviden ță
retrospectiv ă”, ne putându -se vorbi, în acest caz, decât de un modernism
„virtual, ce nu faciliteaz ă confruntarea cu suprarealismul, acesta din
urmă bine ancorat în istorie”2.
Aceste desincroniz ări conceptuale vinovate, între altele, de soarta
lui Apollinaire în istoriografi a postbelic ă franceză și interna țională, se
soldează cu o concluzie dublu alarmant ă: pe de o parte, Fran ța a creat –
prin poe ții săi din a doua parte a secolului al XIX -lea – premisele și
substanța a ceea ce astăzi numim modernism literar , dar n -a particip at la
dezbaterile teoretice soldate cu promovarea acestui concept integrator3;

1 Ibid., p. 117.
2 Ibid.
3 Următorul apel la contribu ții lansat de University of Rochester, New York,
poate fi util în certificarea acestei st ări de f apt:
„2002 Colloque international d'études françaises du 20e / 21e siècle
Etudes Françaises et / dans les autres disciplines
Le modernisme littéraire en France. Comment peut -on le définir, le décrire, l'établir?
Qui étaient les 'modernists' français et qu els étaient leurs buts littéraires? Est -ce
Proust l'écrivain le plus 'modernist' ou est -ce qu'avec Cixous qu'on puisse vraiment
comprendre la subjectivité de la langue écrite? En général, les études sur le
modernisme littéraire s'intéressent plus aux texte s anglophones, se limitant à
quelques références à Beckett, à Rimbaud, à Robbe -Grillet, à Artaud, ou à Valéry. Si le
'modernism' était un véritable mouvement international, qu'a contribué la France à
part une presse pour Joyce? Peut -on trouver des repères géographiques, des périodes
spécifiques ou des paramètres stylistiques en considérant la question du genre mo –
derniste dans la littérature française? Projets comparatistes et interdisciplinaires sont
invités ainsi que des textes provenant de spécialistes e n histoire de l'art ou en anglais.
Veuillez envoyer une page (en anglais ou en français) et vos coordonnées avant le 10
septembre 2001 à […]” etc. etc. (sursa : http://www.fabula.org/actualites/le –
modernisme -litteraire_2457.php) . Ipoteza unei Fran țe care n -a contribuit la
doxa modernist ă decât cu tipărirea operei lui Joyce este mai mult decât…
marginalizatoare.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
229
pe de alt ă parte, vehiculatorii modernismului par s ă fi trecut prea u șor
peste faptul c ă, în unele cazuri, „modernismul” nu e decât o form ă de
„teoretizare retroactiv ă”, un conc ept decantat în postumitatea curentelor
pe care pretinde a le îngloba , și nu o realitate confirmat ă, pretutindeni,
de documentul epocii.
În condițiile în care modernismul literar este un concept cvasi –
absent în discursul metaliterar francez din prima jum ătate a secolului al
XX-lea și în condițiile în care hispanicul el modernismo (datorat unui poet
nici măcar spaniol, ci nicaraguan – Rubén Dar ío) și anglo -americanul
modernism circulau în arii mai pu țin presupuse a fi influen țat mișcarea
de idei din România interbelic ă, nu mai poate fi ocolit ă întrebarea: cum a
ajuns E. Lovinescu – înaintea criticilor și a istoricilor literari francezi,
reperele sale predilecte – să utilizeze conceptul de modernism și să-i ia
atât de hot ărât partea în lucrările sale de critică și de istorie literar ă?

Teodora Dumitru
230
Modernismul în critica occidental ă
ante – și interbelic ă
emersuri le de revizuire conceptual ă și istoriografic ă de
tipul celui oferit de Michel Murat în eseurile din La Langue
des dieux modernes pun foarte serios problema con secin-
țelor pe care con știentizarea absen ței conceptului de
modernism literar în Franța primei jum ătăți a secolului al XX -lea le pot
genera în istorio grafia româneasc ă, unde acest concept s -a impus f ără
echivoc, cel pu țin de la E. Lovinescu încoace. Și asta în condițiile în care
cultura francez ă era, la acel moment, o sursă de inspira ție important ă
pentru criticii și istoricii literari ro mâni și, în orice caz, principala surs ă a
lui Lovinescu, promotorul cel mai tenace și mai organizat al conceptulu i
de m odernism literar românesc .
Teoria absen ței în Franța primelor decenii ale secolului trecut a
unui curent literar asumat și desemnat prin vocabula „modernist” pare –
la o sumar ă reved ere a peisajului critico -istoriografic francez din epoc ă –
pe deplin îndre ptățită. Pentru Jacques Rivi ère, de pild ă, curentul car e se
succedă simbolismului este „cubismul literar ” („cubismul literar nu e în
fond nimic mai mult decât o rafinare a simbolismului”1), mișcarea Dada
trăgând „consecin țele extreme ale principiilor pe ca re s-au întemeiat
simbolismul și apoi cubismul ”2.
Deși în „Discussion sur le Moderne” (1920) folosise de câteva ori
cuvântul „modernism”3, în Histoire de la littérature française de 1789

1 Jacques Rivière, „Le Roman d’aventure”, reprodus în Études (1909 -1924) ,
op. cit. , p. 385.
2 Idem, „Reconaissance à Dada” [1920], reprodus în op. cit. , p. 388.
3 În „Discussion sur le Moderne”, Thibaudet tinde mai degrab ă spre accep ția
universalist ă, pancronic ă, a unui „modernism ” care, deși patentat termino –
logic de Baudelaire și de frații Goncourt, adic ă într-un interval istoric definit,
ar ex ista în toate curentele, înc ă din clasicism: „De la Baudelaire și frații
Goncourt exist ă în literatura francez ă un «modernism » care nu intr ă în D

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
231
à nos jours (1936) Albert Thibaudet scrie despre „Generația de la 1885 ”
sau despre „Generația de la 1914 ” fără a califica vreuna dintre ele drept
„modernist ă”1 și fără a situa acest concept în rând cu romantismul, cu

niciuna dintre categoriile clasicism, romantism, realism, simbolism, dar care le
traverseaz ă pe toate, dubl ându-le câteodată pe ultimele trei ( și chiar pe pri –
mul: g ândiți-vă la unele aspecte ale lui Baudelaire), iar alteori opun ându-li-se”
(reprodus în Albert Thibaudet, Réflexions sur la littérature , op. cit. , p. 428).
Thibaudet deconstruie ște aici logica preopinen tului său de moment,
Gonzague Truc, care, acuzând „deform ările artei literare ” contemporane, ar fi
vânat „forme de art ă ce nu sunt pe gustul s ău, adică cele care, în genere, au un
aer de modernism” ( ibid., p. 429) și vorbește despre Baudelaire și despre frații
Goncourt ca despre „teoreticieni ai modernismului ”, însă, așa cum se deduce
din fragmentul citat mai sus, accep ția dată conceptului e foarte larg ă și difuză
(„isteria” diverselor „forme extreme de modernism” s -ar opune dintotdeauna
„sclerozei” „formel or extreme de tradi ționalism ” – ibid., p. 428). Pe de alt ă
parte, în articolul „Unanimism” (1921), Thibaudet aminte ște de un inventar al
-ismelor antebelice realiz at de Ernest Florian -Parmentier în La Littérature et
l’Époque. Histoire de la litt érature fra nçaise de 1885 à 1914 (1914), inventar despre
care ofer ă detalii editorii sus -citatului volum Réflexions sur la littérature
(p. 559): printre școlile înregistrate aici figureaz ă, alături de unanimism,
simbolis mul, futurismul, vers -librismul, paroxismul, naturismul, jammismul,
sintetis mul, somptuarismul, integralismul, efreneismul, druidismul, totalis –
mul, filo prezentaneismul etc. Modernismul nu e înregistrat printre ele, cel
puțin în enume rarea aleas ă de editorii francezi; însă chiar dac ă ar fi apărut în
lucrarea lui Florian -Parmentier, într-un peisaj at ât de aglomerat și, în fond,
monoton al -ismelor , modernismul n -ar fi avut șansa de a figura altfel dec ât ca
o rețetă pasageră printre altele asemenea. Alteori, „modernism” apare la
Thibaudet într -o sin onimie vag peiorativ ă cu „actualism”, importat de pe
filiera italian ă (Giovanni Gentile).
1 În Histoire de la littérature française… , Thibaudet folose ște, e drept, sintagma „le
terme de modernisme” – atribuindu -l fraților Goncourt –, dar într-o accepție
similară celei din „Discussion sur le Moderne ”, adică nu în sensul unui curent
distinct în istoria literaturii, ci pentru a desemna global și pancronic
reacțiunile anti -clasice și anti -tradiționale (avataruri ale C ertei anticilor și
modernilor). Sintagma apa re, de altfel, într -o secțiune unde se discut ă despre
„Noul regim școlar”: „Termenul de modernism, introdus de fra ții Goncourt
pentru a exprima o form ă de artă literară, întrebuin țat de teologi pentru a
desemna o manier ă mai supl ă de a înțelege evolu ția do gmelor, ar servi aici [ în
chestiuni de pedagogie, n.m., T.D.] la exprimarea a ceea ce p ătrunde ca anti –
vechi, anti -clasic, anti -tradițional în educația noilor genera ții” (Histoire de la
littérature française , op. cit. , p. 540).

Teodora Dumitru
232
realismul, cu „mișcarea naturalist ă”, cu parnasianismul, simbolismul ,
unanimismul, futurismul, dadaismul , suprarealismul și altele reper –
toriate aici, în capitole speciale sau de o manier ă pasageră. Mai atractiv
este pentru Thibaudet, atât pentru calificarea prozei, cât și a poeziei de
după 1914, conceptul de „aventură pură”, deprins în descenden ța lui
Jacques Rivière și a romanelor lui André Gide și Alain -Four nier1, însă,
măcar în ce prive ște poezia, „aventura ” se consum ă, pentru Thibaudet,
doar în regim deziderativ, cât ă vreme „Generația de la 1914 ” îi pare, de
la 1789 încoace, singura care „n-a avut poeții săi” (al cărei reprezentant
ar fi „marele poet necunoscut ”), punându -și în lumină mai degrab ă
antecesorii . (Thibaudet expune aici o teorie conform c ăreia literatura
franceză se poate nutri, în vremuri de criz ă și de sterilitate, din stocul
generațiilor anterioare – o teorie c e justifică, semnal ând totodat ă, lipsa
autorilor reprezentativi pentru anii de dup ă 1914 și explică, pe de alt ă
parte, rolul delegat „mai vechi lor” Mallarmé, Rimbaud, Lautréamont,
Gide, Proust, Valéry ș.a. – acela de a „men ține” sau de a alimenta o
literatură care nu și-a creat un limbaj și niște figuri originale , adică o
literatură care nu și-a creat modernii .)
Un alt istoric cu vizibilitate în epocă, Daniel Mornet, își încheie a
sa Historie de la littérature et de la pensée f rançaise contemporaine. 1870 -1925
(1927) inventariind „romanul umanist” sau „literatura amabil ă, veselă și
fantezistă” – fără o vorbă despre modernism; singurele concepte desem –
nând curente ferme sunt, în ce -l privește, clasicismul, romantismul,
naturalism ul și simbolismul2. Cât despre Marcel Raymond, acesta ape –
lează sporadic, în De la Baudelaire la suprarealism (1933; 1940), la termenii
de „modernism”, „moderniste”, „modernist ă” în capitolele „Originile
poeziei noi. Guillaume Apollinaire ” și „Către o poez ie a acțiunii a vie ții
moderne ”, dar faptul nu -l determin ă să delege moder nismului calitatea
de curent, ca simbolismului, sau m ăcar de mi șcare, ca dadaismului ori
suprarealismului. Pe de alt ă parte, „modernismul ” nu era un personaj
absolut absent în vocab ularul litera ților francezi ai vremii: Louis Aragon,

1 Pentru voga conceptului d e aventur ă în critica și în literatura vest -european ă
de la finele secolului al XIX -lea și de la începutul secolului urm ător, cf. Mihai
Iovănel, Evreul improbabil , op. cit , pp. 92 -96.
2 Vezi Daniel Mornet, Histoire de la littérature et de la pensée françai se contem –
poraine. 1870 -1925 , Librairie Larousse, Paris, 1927.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
233
de pildă, îl folosește tel quel , în 1929: „ Modernismul este acceptarea
cuvintelor de ordine condrete care sunt cuvintele, obiectele, ideile
moderne”1.
În istoriografia postbelic ă franceză, Philippe van T ieghem își
încheie periplul prin „realism”, „simbolism ” și „suprarealism ”, fără a
menționa „modernismul”2; Henri Meschonnic chestioneaz ă epistema
modernit ății din mai multe unghiuri, inclusiv discutând fraza de mai
sus unde Aragon pronun ță cuvântul „le mod ernisme”, însă când vine
vorba de accep ția restr ânsă, anglofonă sau hispanofonă , a modernis mu-
lui, ca mi șcare delimitat ă în timp, aproximativ între 1910 și 1930, devine
limpede c ă această viziune fragmentarist ă este departe de a intra în
grațiile teore ticianului francez: „Dacă istoria literar ă decide să numeasc ă
modernism cutare mi șcare, englez ă ori spaniol ă, atunci termenul cap ătă
un sens tehnic. Se fixeaz ă. Nu mai particip ă decât fragmentar la mo –
dernitate”3. Lucrurile par să se clarifice întruc âtva între timp și „vidul” de
modernism din Franța primei jum ătăți a secol ului al XX-lea începe să fie
revelat și asumat tot mai des spre sf ârșitul secolului: Yves Vad é susține un
punct de vedere consonant cu acela vehiculat de Michel Murat în
La Langue des dieu x modernes : conceptul de modernism nu a intrat în
jargonul critico -istoric francez din prima jum ătate a secolului al XX -lea:
„Franceza nu cunoa ște deloc, de fapt, dintre modernismele inventariate,
decât modernismul teologic [condamnat de Papa Pius al X -lea, în 1907,
n.m., T.D. ] și, mai t ârziu, modernismul din arhitectur ă, referitor la Charta
de la Atena, semnat ă în 1933. În literatura noastr ă, nicio mi șcare nu s -a
intitulat modernism. Folosirea termenului de «mo dernism» în istoria
literară, în locul celui de «modernitate », ar fi deci o solu ție terminologic ă
de sintez ă, a cărei oportunitate r ămâne de discutat ”4.

1 „La Révolution Surréaliste”, nr. 12, 15 dec. 1929, apud Henri Meschonnic,
Modernité modernité [1988], Gallimard, Paris, 2005, p. 21.
2 Vezi Philippe van Tieghem, Marile doctrine literare în F ranța [1968], traducere
de Alexandru George, Editura Univers, Bucure ști, 1972.
3 Henri Meschonnic, op. cit. , p. 26.
4 Yves Vadé, „Modernisme ou Modernité?”, în The Turn of the Century.
Modernism and Modernity in Literature and the Arts , Christian Berg, Fr ank
Durieux, Geert Lernout (eds.), Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1995,
pp. 53 -54.

Teodora Dumitru
234
O istorie a literaturii franceze și mai recent ă1 nu înregistreaz ă, în
secțiunile dedicate poeziei secolului al XX -lea, decât curentele simbo –
lism, noul clasicism, avangard ă, poezie pur ă, Dada, suprarealism. Mai
mult dec ât atât: pentru a desemna poezia de la cump ăna secolelor al
XIX-lea și al XX -lea, Antoine Compagnon, autorul sec țiunii despre
secolul al XX -lea, prefer ă descrieri neutre de tipul „Après Mallarm é”
(După Mallarm é), „Après le positivisme ” (După pozitivism), „Après la
rhétorique” (Dup ă retorică) etc . Într-o lucrare nou ă despre Bergson2,
François Azouvi nu înțelege prin „modernismul” acestui gânditor decât
accepția teologal ă, utilizată de co ntestatarii operei sale din 1907 Evoluția
creatoare .
În Italia, prigoana împotriva catolicilor moderni ști pare s ă se fi
soldat cu tabuiz ări și mai drastice, modernismului , conotat peiorativ și ca
„modernolatrie”, preferându -i-se conceptul de avangard ă3. Din aria lati –
nității, doar metaliteratura hispanofon ă cunoaște varianta el modernismo ,
propagat ă pe filiera poetului nicaraguan Rub én Dar ío spre sf ârșitul
secolului al XIX -lea și crescut ă în sfera de influen ță a simbolismului
francez – însă e mai pu țin prob abil ca acest „modernism ” latino –
american s ă fi pătruns în ariile familiare criticilor și istoricilor români de
la începutul secolului trecut.
În spațiul anglofon, Ezra Pound, cu teoria imagismului din
„A Retrospect” (1913 -1918) , și T.S. Eliot, cu cea a „disoc ierii sensibili –
tății”, expusă în „Poeții metafizici ” (1921), se apropie întruc âtva de
dezideratele post -simboliste exprimate de Jacques Rivière în „Le Roman
d’aventure”, în „Reconnaissance à Dada” sau în „La Crise du concept de
littérature” (1924). P ound proclam ă aici abandonarea sub iectivității
multivalent stoarse până în simbolism (coinciz ând cu o resping ere a
întregului secol XIX – acea „sentimentalistic mannerish sort of a period”)
și cucerirea unei „distan țe” salubre a subiectului fa ță de realita te – o
poezie, cum îi place lui Pound s ă spună, „mai aproape de os”, „auster ă,

1 La littérature française: dynamique & histoire , vol. I, autori J. Cerquiglini -Toulet,
F. Lestringant, G. Forestier și E. Bury; vol. II, autori M. Delon, F. M élonio,
B. Marchal, J. Noiray, A. Compagnon; coordonator Jean -Yves Tadi é,
Gallimard, Paris, 2007.
2 François Azouvi, La Gloire de Bergson , Gallimard, Paris, 2007.
3 Vezi Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernit ății, op. cit., pp. 86 -88.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
235
directă, fără derapaje emo ționale” („nearer the bone”, „austere, direct,
free from emotional slither”1). Niciunul dintre ace ști poeți-teoreticieni
nu se revendic ă însă, cel puțin în primele dou ă decenii ale secolului, de
la un curent calificat și disociat expres de alte mi șcări contemporane ca
modernist . Metaliteratura anglofon ă postbelic ă explică și de ce. Malcolm
Bradbury , de pild ă, sintetizeaz ă astfel modul cum au fost asimila te în
jargonul criticii „normele neo -simboliste ale modernismului”, într-o
epocă în care scriitorii țineau deja s ă uite de experimentele „moder –
niste”: „Felul în care modernismul a fost acreditat – atât de criticii
literari, cât și, ulterior, de public – are un interes deosebit în sine. […]
multe dintre teoriile Noii Critici din Statele Unite și din Anglia, at ât în
tratarea literaturii prezentului, c ât și în cea a trecutului, sunt derivate
din anume aspecte ale esteticii moderniste. Vârful de acceptare [a
esteticii moderniste în critica literară , n.m., T.D.] s-a înregistrat între 1940
și 1950 – chiar în momentul în care scriitorii înșiși păreau să fugă de
modernism”2 (subl. autorului ). Așadar, asumarea explicit ă a conceptului
de „modernism ” în Anglia și în Statele Unite nu trebuie c ăutată mai de –
vreme de 1940, oric ât de timpurii vor fi fost indicii coagul ării lui infor –
male. În aceeași ordine de idei, o sinteză recentă, Modernism – Blackwell
Guides to Criticism (2007), arat ă că, în lumea anglofon ă, prima ates tare
metaliterar ă a modernismului apare în 1927, la Robert Graves & Laura
Riding, Survey of Modernist Poetry , presupunând că termenul mo dernism
apăruse în presa anglofon ă în jur ul lui 1908 ( vezi J.A. Scott -James,
„Modernism and Romance”; T.E. Hulme, „Lect ure on Modern Poetry”,
ambele din 1908), c ă ulterior are o vehiculare sporadic ă (mai frecvent ă
după 1920 – informație preluat ă apud Matei C ălinescu, Faces of
Modernity , 1977 ), dar că, așa cum ar ătase și Malcolm Bradbury, nu e
asumat conving ător înainte de 1940 („e o raritate ” – apud Chris Baldick,
The Modern Movement , 2004)3.

1 Ezra Pound, „A Retrosp ect”; reprodus în Modern Poetry. Essays in Criticism ,
edited by John Hollander, Oxford University Press, London, Oxford, New
York, 1968, p. 11.
2 Malcolm Bradbury, The Social Context of Modern English Literature , Oxford,
Blackwell, 1972, p. 98.
3 Modernism – Blackwell Guides to Criticism, ed. Michael H. Whitworth, Oxford,
Blackwell, 2007, pp. 39 -40.

Teodora Dumitru
236
Într-un consens de oarecare soliditate , metanara țiunile anglo –
americane postbelice identific ă germenii modernismului teoretic în
imagis mul lui Ezra Pound și în discuția privind „disoc ierea sensibi –
lității” a lui T.S. Eliot1. Poe nu e ste, în genere, creditat de criticii
anglofoni a se fi aflat la începuturile modernit ății literare ( vezi T.S. Eliot
– „De la Poe la Valéry”, 1948) cu for ța cu care a u făcut-o Baudelaire (dar,
dacă tot vine vorba de spa țiul francez, vezi și Jacques Rivière,
„Le Roman d’aven ture”, unde, într-o notă de subsol, referirea la Poe ca
la „inițiatorul simbolismului ” are alură de loc comun) și, la multe
decenii dup ă Baudelaire, René Wellek, în eseul „Termenul și con ceptul
de simbolism în istoria literar ă” (1969). În orice caz, în ce-l privește pe
Wellek , trebuie menționat și faptul că interpret ările sale din Istoria criticii
literare moderne (în volumele VII și VIII, care trateaz ă critica de la finele
secolului XIX și din prima jum ătate a secolului XX , despre modernism,
cu varianta „modernisme”, se pomene ște doar în secvența dedicat ă lui
Georg Lukács) și din eseul despre simbolism sunt , în bună măsură, o
excepție de la doxa nord -american ă postbelic ă a cercetării literare, unde
moder nismul aju nge la un moment dat să fie echivalat cu întreaga
literatură post-romantic ă, incluzând avangardele (vulgat ă semnalat ă în
manieră critică și de Matei C ălinescu, în Cinci fețe ale modernit ății). Nu
numai că reputatul istoriograf ame rican cu r ădăcini central -europene nu
acceptă această expansiune a termenului de moder nism în metalite –
ratura post belică (preferând cuplul „simbolism ” plus „avangarde” ), dar
contestă din principiu beneficiile unui astfel de con cept integrator2, după
cum nu crede în avantajele sistemelor dicotomice universale, care

1 Vezi Frank Kermode, „«Dissociation of Sensibility»: Modern Symbolist” (1957) .
2 Când nu -i contest ă, de-a dreptul, autenticitatea, ca în critica fic țiunilor pe rio-
dizante expus ă în cap. „Istoria literar ă” din Teoria literaturii : „acești termeni de
origini at ât de diferite [desemn ând post factum mișcări și curente pretins
intitulate ca atare în epoc ă, n.m., T.D.] n-au fost folosi ți în epoca la care se
referă. […] Romanticii, dup ă cum știm, nu -și spuneau romantici, cel pu țin în
Anglia. [ …] Astfel, nu exist ă nicio justificare istoric ă a actualelor denumiri
curente ale perioadelor literaturii engleze. Nu putem decât s ă tragem
concluzia c ă ele constituie un talme ș-balmeș de etichete politice, literare și
artistice imposibil de justificat ” (Ren é Wellek, Teoria literaturii [1948], în
românește de Rodica Tini ș; studiu introductiv și note de Sorin Alexandrescu,
Editura pentru Literatur ă Universal ă, București, 1967, pp. 348 -349).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
237
deleagă toată istoria culturii unor tipare binare presupus învestite cu o
valabilitate ubicu ă și pancronic ă.
O mai probabil ă carieră va fi făcut, după același Ren é Wellek,
termenul de mode rnism (ca die Moderne ) în spațiul germanofon , unde
s-ar fi impus în dauna celui de simbolism : „Cartea lui Eugen Wolff
Die jüngste Literaturströmung und das Prinzip der Moderne , Berlin , 1887 ,
pare să fie sursa acestui termen. În 1884 Arno Holz d ă următorul
îndemn: Modern sei der Poet, Modern von Scheitel bis zur Sohle (Poetul s ă
fie modern, modern din cap p ână în picioare) ”1. Dacă acestei pozi ții i se
coroboreaz ă apariția, la Viena, în ultimul deceniu al secolului XIX, a
mișcării Wiener Moderne – activă aproxi mativ între anii 1890 -1910 și
exprimat ă în artă, arhitectur ă, muzică, iar prin operele lui Hugo von
Hofmannsthal, Stefan George, Rainer Maria Rilke, Arthur Schnitzler,
Karl Kraus , și în literatur ă – ipoteza lui Wellek pare plauzibil ă.
Comparat ă însă cu op iniile altor istoriografi ai spa țiului germa –
nofon, teoria lui Wellek devine chestionabil ă. Hans Ulrich Gumbrecht,
de pildă, în „A History of the Concept «Modern»”2, distinge o scurt ă
perioadă în care die Moderne , a cărui accep ție post -romantic ă o dăduse
Eugen Wolff ( în lucrarea citat ă și de Wellek), pare a -și croi un public la
limita secolelor al XIX -lea și al XX -lea pentru a intra apoi într-o criză
internă și a suferi, dup ă 1900, o debarcare în favoarea conceptului de
„avan (t)-gardă”, într-un context pute rnic marcat de conflictul papal cu
modernismul teologal . Modernism – Blackwell Guides to Criticism (ediția
citată) confirm ă teza lui Gumbrecht, îndeosebi prin spe ța traducerii în
engleză drept „Ideology of Modernism”3 a unui text de Georg Lukács

1 René Wellek, „Termenul și conceptul de simbolism în istoria literar ă”, 1969;
reprodus în René Wellek, Conceptele criticii [196 3], în române ște de Rodica
Tiniș, studiu introductiv de Sorin Alexandrescu, Editura Univers, Bucure ști,
1970, p. 411.
2 Apărut inițial în Otto Brunner, Werner Conze, and Reinhart Koselleck (eds.),
Geschichtliche Grundbegriffe: Historisches Lexikon zur politischsozialien Sprache in
Deutschland , vol. 4, Klett -Cotta, Stuttgart, 1978, pp. 93 -131; reluat în Making
Sense in Life a nd Literature , translated by Glen Burns, University of Minnesota
Press, Minneapolis, 1992, pp. 116 -123. Gumbrecht se ocup ă aici și de efectele
accepției teologale a modernismului, din 1907 pân ă în perioada postbelic ă.
3 În Georg Lukács, The Meaning of Cont emporary Realism , translated from the
german by John and Necke Mander, Merlin Press, London, 1962.

Teodora Dumitru
238
intitulat, în originalul german, „Die weltanschaulichen Grundlagen des
Avantgardismus” ( în fapt, un capitol -secțiune din Wider den
mißverstandenen Realismus , 1958): „Traduc ătorii au redat termenul de
«Avantgardismus » folosit de Lukács prin «modernism», în locul mai
literalului «avangardism». Din perspectiva importantei distinc ții pe care
Peter B ürger și alții au făcut-o între «modernism » și «avangard ă»,
decizia translatorilor poate p ărea nefericit ă, însă unul dintre pu ținii
comentatori care au semnalat problema a opi nat că Lukács a apelat la
termenul de «avangardism » fiindcă nu exista un altul mai bun în 1958”1.
În orice caz, Wellek și Gumbrecht ajung la pace dac ă limităm discuția la
scurta perioad ă de două decenii dintre 1887 și 1907/ 1910 în care
germanul die Modern e e posibil s ă fi fost preferat în aria germanofon ă
conceptului francez (francofon) de simbolism, dup ă care va fi fost
înlocuit de Avantgardismus .
În concluzie: ori simbolismul nu s -a impus în Germania, unde a
circulat mai degrab ă die Moderne , care, dup ă Wellek, era o solu ție
indigenă de respingere a naturalismului; ori termenul de modernism nu
s-a impus în Germania, prefer ându-i-se mai degrab ă Avantgardismus ,
cum arat ă Modernism – Blackwell Guide s to Criticism , fapt ce nu exclude
totuși scurta lui carier ă de circa două decenii, acoperind intervalul dintre
1887 și 1907. Sau, într-o altă variantă de interpretare: ori Modernism –
Blackwell Guide s to Criticism e confiscat de trendul cercet ării actuale (care
pare iremediabil convins ă că enciclica papal ă din 190 7 a retezat șansele
conceptului de modernism literar la afirmare, inclusiv în aria germa –
nofonă protestant ă), respectiv de ideea unui „modern (ism)” cvasi inexis –
tent în metaliteratur ă înaint e de 1940 ( dar nu absolut inexistent, dup ă
cum se încăpățânează să arate, totu și, documentele epocii – vezi
exemplele Wolff și Holz , invocate de Wellek în sus -citatul eseul despre
simbolism ; vezi și lucrarea lui V. Klemperer, Die moderne französiche
Lyrik , 1929 ); ori Wellek face o afirma ție hazar dată, decret ând succesul
termenului die Moderne doar pe baza unor dovezi sporadice (fiindc ă doi
autori, i s -ar putea replica, nu sunt de -ajuns pentru a deduce amploarea
uzul ui acestui concept ).
Astfel stând, pare -se, lucrurile în istoriografia occidental ă post-
belică a conceptului de modernism, e de mirare afirma ția lui Adrian

1 Modernism – Blackwell Guides to Criticism , op. cit., p. 102.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
239
Marino conform c ăreia „[m]odernismul românesc este oarecum sin –
cronic, nu însă și identic cu modernismul literaturilor occidentale ”1 –
unde prin „ modernism” trebuie presupus uzul metaliterar , nu corpusul
de op ere și autori denumit prin el . Cu atât mai mult cu cât , după o
enumerare a curentelor „încorporate și asimilate succesiv modernis –
mului”, adică „totalitatea curentelor literare de dup ă 1880 (dat ă conven –
țională): simbolism, prerafaelism, expresionism, futu rism, naturism etc.
și, mai ales, de avangard ă, superlativul modernismului literar: dadaism,
suprarealism, abstrac ționism, purism etc. ”, Marino atrage aten ția că
„except ând mișcarea literar ă hispano -sud-american ă de la sf ârșitul
secolului al XIX -lea, nici unul din curentele amintite nu se intituleaz ă
«modernist ». Titulatura apar ține exclusiv publicisticii și criticii curente,
unde produce nu pu ține simplific ări și confuzii ”2. Trecând peste
aspectul vehicul ării „titulaturii ” de „modernism ” în publicistica și în
critica literar ă a epocii – pe care o contest ă, cum am v ăzut, metaliteratura
de dată mai recent ă, cel puțin în cazul istoriografiei franceze și italiene ,
unde influen ța enciclicei papale va fi fost cea mai intens ă – și având în
vedere că nici litera ții vremii nu se recomandau drept „moderni ști”, care
mai rămâne temeiul afirmației că „modernis mul rom ânesc” (concept
critico -istoriografic atestat , totuși, în epocă) e sincron cu „modernismul
occidental” – dacă acesta din urm ă se dovede ște, cel pu țin pen tru aria de
influență catolică din Vestul european, un concept mai degrab ă inventat
post factum , în metaliteratura postbelic ă?

1 Adrian Marino, Modern, modernism, modernitate , Editura Univers, Bucure ști,
1969, p. 101.
2 Ibid., pp. 104 -105.

Teodora Dumitru
240
Modernismul românesc
prelovinescian
n presa cultural ă și generalist ă românească de dinainte de 1921,
vehicularea conceptu lui de modernism – chiar în faza în care nu
exprimă un concept cu o identitate semantic ă fermă, ci mai mult
suma unor ocuren țe difuze, utilizate în variație liberă cu „modern” sau
cu „nou”, adică aliniat ultimelor cuceriri ale științei și civilizației – nu e
câtuși de puțin o raritate.
Încă din 1880 uzul termenilor „modern” și „modernist ” era destul
de larg, accep ția pozitivant ă sau peiorativ ă oscilând după context. Într-o
publicație se putea citi, de pild ă, că „[p]lăcerea ce am sim țit cetind
această poemă eroică a mai avut un izvor: limba aceea rom ânească, care
poate nici de 15 cuvinte moderne nu e schimonosit ă”1. Aici, „modern” e
peiorativ. Nu și în secvențele publicitare ale aceleiași publica ții, unde
sunt lăudate „[c]ostume complecte, în jaquete, redingo te și sacuri –
calități diferite, nuan țe plăcute, croial ă modernă” și „[b]lănurile pentru
bărbați și dame – lucrate foarte solid și modern ” de la magazinul „La
Ursul Alb ”. Ideea de „modern ” era, deci, mai puțin agreată în secțiunea
literară a publicației, decât în cea economic -comercial ă.
În „Convorbiri literare”, dup ă o știre privind revista „Monde
moderne ” – „o publica țiune parisian ă de felul numit magasine de
Inglesi” –, în articolul „Iar ăși toponime” D. Dan se serve ște de cuv ântul
„modernism ” pentru a respinge o traducere fantezist ă a lui Hasdeu –
Kotoflean ț prin Gotofrean ț (de la Go ți+Franci): „Unde vede d -l Hasdeu
archaism Goți, Franci , d-l G. Weigand, mânat de sincera dorin ță de a găsi
adevărul, este silit s ă vază în Kotroflean ț, ceea ce este într-adevăr:
modernism, cartofi : «în versul batjocoritor ce se strig ă nemților: Neam ț,
Neamț, Kotoflean ț, este ascuns cuvântul Kartoffel , căci ’Kotoflean ț’

1 „România liber ă”, nr. 788, 16 ianuarie 1880. Î

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
241
însemneaz ă ’Kartoffelpflanze ’»”1 – „modernismul” vizat aici fiind de
natură lexicală (adaptarea unui cuvân t german ). În „Foaia popular ă”, pe
primele dou ă pagini troneaz ă proza Coada dracului , opera unui anume
I.D. Manolache, care con ține următoarea fraz ă: „Multă vreme a r ătăcit
Diavolul a șa în neștire, făr să-și fi dat încă de capătul planului s ău. Iar,
de la un timp, c ât era el de încăpățânat, nu -i mergea bine în pustie; ba, se
plictisea cum e mai r ău: un «modernist » de-ai noștri nu l -ar fi între-
cut…”2. În acest caz, e limpede c ă termenul „modernist ” (cu ghilimele)
se specializase deja în desemnarea ironic ă a unui tip de poet sau de
scriitor din școala simbolisto -decadent ă a lui Al. Macedonski.
În „Moda nou ă”, vocabula „modernism” apare și în limbajul
destinat promov ării unor modele de coafur ă și design vestimentar – însă
cu unele precau ții, căci segmentul vi zat e totu și unul comercial, iar
„modernismul” netemperat poate îndepărta clienții mai conservatori:
„Tricorn fantezie, pentru baluri costumate. – Părul este dispus în mod
original. Se recunoa ște ceva modernism, stilul însă e îndestul de
conservat ca s ă reproducă epoca tricornurilor”3. În 1910, „modernis –
mul”, ieșit din faza auroral -difuză a desemn ării novității plurivalente,
începe deja s ă fie decodat ca ideologie și asociat cu unele m ăsuri sociale
și economice care vor st ârni destule conflicte în anii urm ători. „Revista
economic ă” din Sibiu agață, de pild ă, conceptul de „modernism ” de
acela de „ feminism ” (un motiv suficient pentru a -i fi devoala te veleități
de stânga, s ocialist -democrate ): „[…] azi, când pretutindenea principiul
este sau ar trebui s ă fie ca, în interesul unui progres real , conducerea
băncilor să se încredințeze la specialiști, se găsește o banc ă, care, într-un
avânt de modernism, își alege în direcțiune o femeie și încă absolut
nespecialist ă în materie de economie și finanțe”4.
Foarte impo rtantă în specializarea uzurilor autohtone ale concep –
tului de modernism, dar și în „sincronizarea ” acestora cu Vestul
european și cu Estul slavofon este revista „Viața româ nească”, al cărei
atu major în compara ție cu alte publica ții de la noi este profilu l
enciclopedic, umanist, dar și științist, dublat de fervoarea comentariului

1 „Convorbiri literare”, nr. 2, 1 februarie 1897.
2 „Foaia popular ă”, nr. 14, 2 aprilie 1900.
3 „Moda nou ă”, nr. 4, 23 ianuarie 1904.
4 „Revista economic ă”, nr. 12, 19 martie 1910.

Teodora Dumitru
242
de actualitate abord ând cele mai recente apari ții editoriale str ăine și cele
mai noi dezbateri din via ța cultural ă, socială, politică sau economic ă a
momen tului, cu o sfer ă de in teres ce dep ășește cu mult europocen –
trismul altor publica ții autohtone din epocă , mergând pân ă spre Statele
Unite și Japonia.
În 1906, la „Viața româneasc ă”, în cadrul rubricii „Cronica peda –
gogică”, I. Botez alege, de pild ă, vocabula „modernist ” pentru a se referi
la absolventul unui Liceu „modern” (de limbi moderne)1. Tot aici, dar la
rubrica „Revista revistelor”, articolul lui Paul Göhre „Modernismul”
(apărut în „Sozialistische Monats -Hefte”, martie 1908) va fi comentat în
felul urm ător: „Lupta în juru l modernismului a devenit a șa de violent ă,
încât a început a interesa și alte cercuri în afară de cele catolice și de
aceea autorul își propune a -i schița pe scurt istoricul. Modernismul
înseamnă încercarea îndrăzneață de a revolu ționa complet dogma
catoli că și știința scolastic ă pe care ea se razem ă. El vrea ca prin ajutorul
științii moderne s ă mărească din nou influen ța catolicismului asupra
omului modern ”2. Publicația ieșeană e informat ă cu privire la scandalul
„modernismului” teologal din sânul Biserici i Catolice, soldat cu enciclica
Pascendi a Papei Pius al X -lea, și oferă comentarii la zi. Specializarea teo –
logică a conceptului de modernism a fost, prin urmare, înregistrat ă cu
promptitudine de presa rom ânească. În aceeași speță teologală, abatele
Loisy va fi numit „reformator modernist”3, iar peste un an , la dosarul
„modernismului” teologal din „Via ța Rom ânească” se va adăuga un
comentariu nou, via publicația francez ă „La Revue ”, unde Gaston Rion
făcuse un „bilanț al modernismului ”: „Modernismul a fost un sincre –
tism, un corp de doctrine f ără o armonie profund ă, n-a format un orga –
nism din lipsa unui suflet energic și simplu”4. Aceste vicii ale „moder –
nismului” teologal care-i probează absența organicit ății se vor reg ăsi, de
altfel, și în imputațiile adu se de G. Ibr ăileanu așa-numitei „poezii noi” .
La „Viața româneasc ă”, fenomenul „modernist ” poate fi urmărit,
de altfel, în toată disponibilitatea sa semantic ă. Primul num ăr din 1909 al
revistei ie șene vine cu o nouă accepție: modernism ul ca radicalism sau

1 „Viața româneasc ă”, anul I, vol. I, 1906.
2 Ibid., nr. 3, martie 1908.
3 Ibid., nr. 3, martie 1909.
4 Ibid., nr. 7, iulie 1910.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
243
ca „anti -intervenționism”, în jargonul sociali știlor deveniți poporaniști
(vezi recep tarea articolului „Modernitatea în luptă” de Eduard
Bernstein, apărut în aceeași „Sozialistische Monats -Hefte”; comentatorul
„Vieții românești” arată că autorul german „c ontinuă polemica sa
împotriva radicalismului socialist din partidul social -democratic, care își
ascunde intransigen ța și lipsa sa de aptitudine politic ă sub denumirea de
modernism ”, „modernis mul” însemnând , prin urmare , o formă de
„radicalism ”, adică „o atitudine negativ ă în fața oricărei reforme cu
caracter social ”, care, „de pe pedestalul neprih ănirii sale cu vreo idee
burgheză, condamn ă orice încercare de a se introduce îmbunătățiri în
sânul actualei organiza ții sociale ca fiind o renun țare, ce pune în pericol
conștiința revoluționară a proletariatului”1).
Specializarea literar ă a conceptului de modernism nu va întârzia
să se iveasc ă – mai multe numere din „Viața româ nească” (iulie și
noiembrie 1910; februarie și martie 1911; mai și iunie 1912) realizân d o
radiografie re a „Literat urii bulg ărești actuale ” prin triada tenden țio-
nism–modernism –naționalism, care ar caracteriza direc țiile literare din
țara vecin ă. Semnate de Ilie B ărbulescu, aceste „reportaje ” bulgărești,
adunate într-un material de sintez ă mai amplu ap ărut în „Luceafărul”,
dezvăluie o stare de fapt cu similitudini frapante dincoace de Dun ăre:
„tendenționismul ” bulgăresc, „de importa ție ruseasc ă”, are un corespon –
dent apropiat în poporanismul lui G. Ibr ăileanu și C. Stere. „C urentul
modernist” , care „imiteaz ă apusul și îndeosebi literatura francez ă” (i.e.
„parnasienii”, „decadentismul” și „simbolismul ” – e vorba, deci, de un
concept integrator de modernism, post -romantic), stă sub aripa lui
Penčo Slavejkov – descris mai degrab ă ca un romantic, decât ca un
decadent veritabil: iubitor de folclor și natură, apropiat de Goethe și
Eminescu, Slavejkov ar fi „modernist ” doar prin cultul supraomului ( în
fapt, al titanului romantic, n.m., T.D. ) și prin folosirea versului alb. Și
cum „tendenționiștii simt numai pentru popor, pe care nu -l văd dec ât în
mizerie; iar moderni știi aceștia nici nu se uit ă la popor, ca și cum ei nu
trăiesc pe p ământul bulg ăresc, ci într-o lume abstract ă și fac numai art ă
pentru art ă”2, se pare c ă literatura bulgar ă avea nevoie de o soluție

1 Ibid., nr. 1, ianuarie 1909.
2 „Luceafărul”, nr. 32, 1 decembrie 1912.

Teodora Dumitru
244
autentică: împotriva „tendenționiștilor” și a „moderni știlor” se ridică,
prin urmare, direc ția „propriu na țională”, cons iderată de tradi ție
bulgărească și ilustrată de scriitorul Ivan Vazov și de criticul Spas Ganev
– primul, un na ționalist roman tic de prim ev, al doilea , partizanul unui
discurs similar platformei doctrinare a lui Iorga și a „Sămănătorului”:
„Principiile c ălăuzitoare ale acestui curent sunt c ă: creațiunile artistice
bulgărești trebuie s ă stea afară și peste orice școală și modă streină; […]
artistul bulgar n -are nevoie s ă treacă hotarul țării sale spre a -și lua
subiecte și materiale pentru lucr ări, căci vieața de acum și trecută a
Bulgarilor îi poate oferi destule, dintre care multe chiar nelucrate, iar
natura Bulgariei îi desfășură destule frumuse ți; literatul bulgar trebuie
să lumineze ca o f ăclie nenum ăratele rane ale organis mului neamului
său și să fie ecoul celor ce sufer ă; scriitorul bulgar trebuie s ă stea în cât
mai str ânsă legătură sufleteasc ă cu g ândul și simțirea poporul ui său”1.
Dinamica vie ții intelectuale și literare bulg ărești confirm ă în bună
măsură dispunerea actorilor pe scena literelor române din acel moment
și din întreaga prim ă jumătate a secol ului al XX-lea: Vazov critic ă „haita
de nenoroci ți și socialiști” pilotați de tenden ționiști, iar „moderni știi”, la
rândul lor, critic ă Congresul slav organizat la Sofia, în 1912: „congresul a
fost considerat de litera ții moderni ști ca oper ă a Rusiei și a tendin țelor ei
panslaviste, – influență a Rusiei, pe care moderni știi o combat nu numai
în literatur ă, ci și în politic ă”2. „Moderni știi” bulgari sunt deci filo –
occidentali; „tendenționiștii” sunt filo -ruși, dar ambele direc ții sunt
„noi”, adic ă anti-naționaliste și, în consecin ță, com bătute de
naționali(ști) – la rândul lo r, de extrac ție neoromantic ă, adulatori ai unei
tradiții locale emanate dintr -o „bulgaritate ” pură etnic, în genul post-
simboliștilor francezi întorși spre galicitate și spre izvoarele latine ale
spiritului francez .
În paralel cu inform ările viz ând „literatura bulg ărească actuală”,
P. Nicanor&Co . semneaz ă în 1910 , la „Viața româ nească”, o notiță unde
critică apariția poetului J. -B. H étrat într-un manual de literatur ă atunci
editat: „Ne-am interesat cine este acest poet clasic ( în cărțile didactice
numai poeții consacrați au dreptul s ă fie dați ca exemplu – nu-i așa?) și ni

1 Ibid.
2 Ibid.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
245
s-a spus c ă este un autor de versuri din cercul «modernist » al d-lui
Densușianu”1. Patronul „modernismului” literar românesc era consi –
derat deci, la acea dat ă, Ov. Densusianu (de remarca t ghilimelele care
semnaleaz ă încă statutul de element provizoriu, ironizat , tolerat, al
acestui curent). „Universul literar”, prin tr-o recenzie la volumul Leii de
piatră de Mircea R ădulescu , afișează același scepticism fa ță de moder –
nismul literar: „Poate uneori se simte prea mult adorarea poeziei
franceze, care la d -sa influen țează și asupra cuvintelor. A șa veți găsi cu
mirare: «Eu simt », «Eu văz» etc., repet ându-se acel «eu» de zeci de ori. E
un prea mic cusur însă. În rezumat, d. R ădulescu vrea s ă cânte moder –
nismul, dar nu cânt ă decât coperișurile ora șului, asfaltul, galantarele
unde se opresc femeile frumoase etc. Via ța modern ă nu se mărginește la
aceste lucruri ne însemnate și talentul d -sale e prea mare pentru a
imortaliza m ărunțișurile vie ței moderne ”2. (Merită, în plus, observat
reglajul fin al sesiz ării imitației: nu numai referentul (obiectul urban al)
imitației e depistat drept str ăin, dar și sintaxa, în cele mai elementare
dintre combina ții: în sintagme le repetitive de tipul „eu v ăd”, „eu simt”
sunt detectate construc ții străine de uzul limbii române , calchiate dup ă
francezele „je vois”, „je sens” – unde pronumele e indispensabil. )
Un uz decis nepeiorat iv al termenului de „modernism ” literar în
primul și în al doilea deceniu al secolului al XX-lea oferă scrierile lui
D. Caracostea. În „Conferen țele «Vieței nouă»”, seria întâi, din 1910, îi
apare un material intitulat „Poezia română de azi”, unde discută despre
„o mișcare literar ă nouă”, exprimat ă preponderent în poezie, care ar
avea ca „menire” „realizarea emo țiunei estetice potrivit sufletului
modern” și căreia el însuși îi este favorabil – „[c]ăci, mlădiind limba,
făcând-o aptă să noteze sentimente mai complicate, mai fine, mai
nuanțate, o preg ătim pentru genuri ca romanul de analiz ă, drama de
conștiință etc. Deci, din toate punctele de vedere, direc ția aceasta
modernist ă ne apare îndreptățită: ea corespunde unor reale nevoi
literare”3. Peste patru ani, în articolul „Un poet nou”, unde analiz ează

1 „Viața româneasc ă”, nr. 9, septembrie 1910.
2 „Universul literar”, nr. 41, 13 octombrie 1913.
3 Apud Modernismul literar românesc în date (1880 -2000) și texte (1880 -1949) , ediție
de Gabriela Om ăt, Editura Institutului Cultural Rom ân, Bucure ști, vol. I, 2008,
p. 379.

Teodora Dumitru
246
opera lui Gala Galaction „din perspectiva literatur ilor esteuropene”,
Caracostea va obser va că în literat ura român ă – ca și în cea rus ă (și în cea
bulgară, s-ar mai fi putut ad ăuga), unde „sla vofilii” se opun „apuse –
nilor” – se manifest ă două tendințe: pe de o parte, poe ții „gliei”, pe de
alta, cei cu ochi i ațintiți către Paris, direc ția optimă const ând, după Cara –
costea, într-o „sintez ă superioar ă”, fiindcă „nici poezia «gliei», care r ămâne
străină de viața sufleteasc ă a literaturii moderne universale și nici moder nismul
în cutare formul ă trecătoare a lu i, nedospit și neasimilat cu sufletul nostru, nu
puteau să fie formule, care s ă ne îndestuleze îndelung con știința noastră
literară”1 (subl. autorului ); această „sinteză” ar fi plauzibil ilus trată, în
opinia sa, de literatura l ui I. Al. Brătescu -Voinești și de „poetul nou”
Gala Galaction. Pentru precizarea no țiunii de „literatură modernă
universal ă”, Caracostea trimite la „F. Bruneti ère, La Littérature européenne
au XIXe siècle […] și mai ales la însemnata lucrare a profesorului berlinez
R. Meyer: Die Welt literatur im XX Jahrhundert ” (apărută în 1913). În
aceste dou ă texte ale lui Caracostea , modernismul este invocat ca gen
(ori ca sumă a unor „formule” sau mișcări literare contemporane de oa –
recare efemeritate), revista „Via ța nouă”, patronată de O v. Den susianu
și calificată aici drept „modernist ă”, stimulând, se înțelege, global „for-
mule le” literare noi, indiferent de surs ă ori de poetic ă. Modernitatea
(poate chiar modernismul?) prozelor lui Galaction ar sta, pe de alt ă
parte , după Caracostea , în „muzic alitatea simbolist ă”, în „partea muzi –
cală a concep ției […] modern redat ă” și în simbolistica din Moara lui
Călifar, „ceea ce aduce Galaction nou” fiind „ lupta eroului cu p ărți din
propriul suflet, subliniata «dezbinare cu sine însuși». Și nu este aici o l uptă
cornelian ă, în numele unui principiu superior, ci o lupt ă între dou ă
laturi suflete ști vii, ad ânc împlântate în sufletul persona jului”2. Pentru
certificarea acestui conflict propriu literaturii noi ( i.e. modernismului),
Caracostea apeleaz ă, într-o no tă, la autoritatea aceluia și Richard Moritz
Meyer, pe care îl crede unul „dintre cei mai buni cunosc ători ai litera –
turilor moderne ”, citând din aceea și Die Weltliteratur im XX Jahrhundert :
„principalul , fundamentalul motiv al literaturii celei mai noui nu mai
este lupta individului cu individul, ca în vechea poezie , și nici lupta
individului cu lumea, ca în poezia mai nou ă, ci lupta indi vidului cu sine

1 „Viața rom ânească”, nr. 4 -5, ap rilie-mai 1914.
2 Ibid.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
247
însuși”1. (Trebuie subliniat , în acest punct al discuției, faptul că, deși
superior în multe privin țe de scrierii și interpret ării livrate aici de
Caracostea unui text modern(ist), Lovinescu va specula aceeași diferență
specifică a modernit ății/ modernismului lui Arghezi , referin du-se, în
Istoria literaturii… din 1927, la faustianismul poetului român ca la o
fuziune de „principii contradictorii ale omului modern” și definind lirica
arghezian ă drept „sintez a poeziei moderniste și tradiționale” în
compendiul din 1937 – soluție, cum se vede, foarte apropiat ă de „sinteza
superioar ă” dintre poezia gliei și formule le modernismului , invocată în
1914 de Caracostea. Ca un detaliu ironic, trebuie ad ăugat că tocmai acest
text despre Galaction va avea de îndurat o respingere minu țios-
ridiculizant ă din partea criticului de la „Sburătorul”.) Modernitatea
prozei lui Galactio n – și chiar „modernismul ” său – sunt raportate, de
Caracostea la o „pild ă suggestiv ă din actualitatea literar ă germană: se
joacă acum la Burgtheater și deșteaptă un deosebit interes piesa
Yedermann, das Spiel vom Sterben des reichen Mannes de Hofmannsthal ,
unul dintre reprezentan ții cei mai de seam ă ai modernismului german.
Această piesă este înnoirea unui scenariu la baza c ăruia stă una din
frumoasele, suggestivele povestiri din romanul religios, at ât de mult
cetit și la noi pe vremuri, Varlaam și Ioasaf […]. În orice caz a împreuna
pe temelia unei personalit ăți răspicate ceea ce este un bun comun al
nostru str ăvechi esteuropean sau b ăștinaș, cu înrâurirea neexagerat ă a
literaturilor moderne, aceasta ni se pare problema de c ăpetenie a zilei de
mâine”2. Contactul cu „modernismul german” al lui Hofmannsthal și cu
scrierile lui R.M. Meyer3 îl presupune , așadar , și pe D. Caracostea în
proximitatea acelor surse care, pe filieră germanofon ă, au condus – în
simbioză ori în paralel cu influen ța francez ă – la coagul area unui
concept autohton de modernism literar.

1 Ibid.
2 Ibid.
3 „Docentul berlinez” intrat și el, alături de al ții, în moara persifl ărilor
lovinesciene av ându-l drept țintă pe Caracostea, era un istoric german de
factură pozitivist ă interesat de periodizarea „literaturilor mode rne”, de
„noua” literatur ă germană și chiar de lucr ările lui Eugen Wolff – propa ga-
torul, în opinia lui René Wellek, al conceptului die Moderne în spațiul ger –
manofon –, a cărui Poetik o recenzeaz ă în „Deutsche Literaturzeitung”, nr. 10,
11, martie 1899 ( http://www.uni -due.de/lyriktheorie/scans2/1899_meyer1.pdf ).

Teodora Dumitru
248
Dincolo de t oate, deși uzul lui general e încă instabil, aceast ă
ocurență a „modernismului ” întâlnită în textul lui Caracostea din 1914
face dovada unei specializ ări literare tot mai accentuate a acestuia , cu
sensul de mi șcare sau conglomerat de mi șcări noviste , chiar dac ă lipsite
de nuan ța proprie pe care o va cuceri, de pild ă, în opera lui
E. Lovinescu: aceea de curent „antisimbolist ”, a cărui diferen ță specifică
față de poeticile anterioare st ă în „intele ctualizarea emo ției” și în „diso-
luția lirismului ”.
În aceiași ani în care „modernismul ” căpăta certe specializ ări
semantice (teologal ă, politică, literară – aceasta din urm ă, deopotriv ă
internă și internațională), uzurile sale generaliste – unde „moderni sm”
înseamnă, larg spus, tot ce ține de civiliza ție, de progres, de vectorul
ascendent al istoriei – nu intră câtuși de puțin în umbră. Același număr
al publica ției ieșene care g ăzduia comentariul asupra modernismului
catolic via Gaston Rion și „La Revue” oferă, de pildă, într-un material
intitulat „Impresii de c ălătorie”, o descriere a Istanbulului din prisma
„unui ora ș al plăcerii și al modernismului ”; într-un articol despre insula
Creta, se vorbe ște despre „modernismul vie ții lor [al cretanilor] în
deose bire de rigiditatea și despotismul zdrobitor oriental ”1. În Tabla de
materii 1906 -1911 a „Vieții româ nești” (apărută la Tipografia „Dacia”,
din Iași, în 1912) construc țiile cu etimonul modern sunt în proliferare
continuă; se va fi putut citi deci, în revis ta ieșeană, despre: „La Belgique
moderne ”, la „codificati on moderne” ( în limbaj juridic), „tendinți peda –
gogice moderne ”, „Le Japon moderne ”, „La philosophie moderne ”,
„Ideile moderne în Persia”, „Modernitatea în luptă”, „D’Annunzio fa ță
de viața mod ernă”, „Binefacerea modern ă” etc. Eulespiegel D. era
prezent cu „Shakespeare și scena german ă modernă”, Eugène Fournière
cu „Les condi tions de l’association moderne”, Göhre Paul cu „Moder –
nismul”, Phillips Le March cu „Rolul criticii artistice moderne”, Maurice
Pézard cu „Modernismul la Evrei”. Se scrisese despre chimia și
„Alchimia modern ă” ș.a.m.d . Unele volume sunt tip ărite chiar la
„Tipografia «Modernă»” din Ploie ști…
O sinteză extrem de util ă a infiltrării și prolifer ării conceptului de
modernism literar pe teren rom ânesc ofer ă antologia în două volume

1 „Viața rom ânească”, nr. 9, septembrie 1913.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
249
realizată de Gabriela Omăt – Modernismul literar românesc în date (1880 –
2000) și texte (1880 -1949) (2008) . În consonan ță cu inițiative istoriografice
mai recente ( vezi Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernit ății, 2000),
autoarea antologiei deplor ă lipsa unui „model, c ât mai integrator, al
conceptului de modernism în spațiul rom ânesc” și își propune s ă acopere, pe
cât posibil, „petele albe de pe harta cunoa șterii”1 acestui curent în
România. Față de penuria de „modernism” literar cu care par să se
confrunt e, la începutul secolului trecut, francezii și italienii, visul
românesc al dibuirii unui concept integrator de modernism, care să
împace toate contradic țiile și multitudinea de formule experimentate,
pare un m oft așezat în calea unor ini țiative mai fertile. Totu și, provo –
cările lansate ( și mare parte rezolvate) în această antologie a Modernis –
mului literar românesc se dovedesc de cea mai strictă urgență. E vorba în
primul rând – aspect stringent cu prec ădere în cele ce m ă preocupă aici –
de identificarea filierelor de infiltrare a conceptului de modernism pe
teren românesc în primii ani ai secolului XX (bilateral: atât dinspre
adepți – aflați, la r ândul lor în concordie sau în discordie –, cât și dinspre
detract ori) și de umplerea lacunelor dintre uzurile rare și nespecifice ale
conceptului, din primele dou ă decenii ale secolului trecut , și uzul
specializat pentru domeniul literar care debordeaz ă începând cu
deceniul al treilea. Datele relevante pentru fenomenul de „creștere” a
modernismului românesc din antologia Gabrielei Om ăt încep cu trio -ul
format de Al. Macedonski („Poezia viitorului”, 1892), N. Iorga (care
atacă poezia „bolnavă” și decadent ă, arătând că adevărata „poezi e mo –
dernă” e o poezie „sinceră” – vezi „Poezia veacului”, 1890) și C. Dobro –
geanu -Gherea (care, spre stupefac ția lui Macedonski, îl identific ă pe
Eminescu la originea „acestui nou curent ” cerut de „noua stare social ă”
– vezi „Asupra mi șcării literare și științifice”, 1893), baza ideologic ă a
respingerii și/ sau a explic ării științifice a decaden ței reprezent ând-o,
între altele, volumele Degenerare de Max Nordau (1892 ) și L’Art au point
de vue sociologique de J.-M. Guyau (1889). În această configura ție aparent
simplă, dar în realitate destul de imprevizibil ă (căci Dobrogeanu -Gherea
ajunge, pân ă la urmă, de partea „degenera ților” Tolstoi, Ibsen sau
Wagner2, Macedonski ajunge să pledeze el însuși pentru „sinceritate ” în

1 Modernismul literar românesc , op. cit. , vol. I, pp. 8-9.
2 „O problem ă literară” (1895).

Teodora Dumitru
250
poezie1, iar Iorga – să recunoasc ă meritele lui Baudelaire în raport cu
„decad enții” noștri2), un personaj nou este poetul Ștefan Petic ă – primul
care folose ște la noi , în opinia Gabrielei Om ăt, conceptul de
„modernism”. Dac ă în „Noul corent literar ” (1899), Petic ă discută despre
„esthetismul” școlii macedon skiene, în „Poezia nou ă” (1900) e de părere
că simbolismul e „laitmotivul ” care „st ăpânește poezia modern ă”,
„primul simbolist român” fiind decretat, din nou, Eminescu. Dup ă
estetism și simbolism, poetul va apela , în „Critica artistic ă” (1901), chiar
la calificativul „modernist” r eferindu -se la mișcarea vienez ă „Secession ”
din artele plastice: „Klimt este un pictor modern ist”. În „Arta na țională”
(1901) vorbe ște, la fel, despre „școala estet ă modernist ă” și despre
„modernismul estetist ”. Pentru filiera germanofon ă a termenului de
modernism pledeaz ă și o afirma ție a lui Ilarie Chendi, care observă la
Sextil Pu șcariu influența german ă: „[e]fectul teoriilor estetice îndrăznețe
ale școalei moderne germane, compus ă în literatur ă din impresioni ști-
naturaliști, în pictur ă din secesioni ști etc.”3. Anul 1902 marcheaz ă,
conform acestei antologii, primul uz peiorativ al conceptului punctual
de „modernism” literar, deta șat din amalgamul lexical denotând
literatura zis ă decadento -simbolist ă: e vorba de articolul „Moder –
nismul”, semnat de un anume C. Săteanu, text care , după Gabriela
Omăt, dovedește că „vocabula devenise, în acei ani, o adev ărată obsesie ,
neînregistrat ă de retrospectivele în uz p ână acum”4. Scriind peste doi ani
despre Ștefan Petică („Dintre to ți «modernii » noștri, el avea cea mai
solidă cultură. […] Citise mult ă literatură mai nouă franceză și italiană și
m-a uimit c ât de bine cuno ștea pe tinerii germani, dintre cari își alesese
ca model pe cei mai eterici, pe Hugo von Hofmannsthal și pe Stefan
George. Era bine orientat și asupra c urentului nou al artelor, îndeosebi al
picturei”5) și ulterior despre O v. Densusianu (ale c ărui cursuri de

1 „Literatura modern ă” (1897).
2 Lui Baudelaire îi recunoa ște Iorga o „dibăcie pe care poe ții eminesciani de la
noi n -au avut -o niciodat ă” („Poezia veacului”, în „Lupta”, nr. 3, 8 septembrie
(1890), apud Modernismul literar românesc , op. cit ., vol. I, p. 198).
3 „Zece ani de mi șcare literar ă în Transilvania (1890 -1900)”, în „Familia”, nr. 1 -8,
7 ianuarie -februarie 1901, apud ibid. , p. 207.
4 Ibid., p. 63.
5 „Moartea lui Ștefan Petic ă”, în „Voin ța națională”, 20 octombrie 1904, apud
ibid., p. 214.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
251
literatură franceză modernă ar fi urm ărit să combată „propaganda
«nesocotit ă» împotriva literaturei moderne din Fran ța, propagand ă în
capul căreia s -ar găsi câțiva ignoran ți și exclusivi ști, creațiuni mititele ale
influenței germane ”1), I. Chendi se poate spune c ă izolează deja dou ă
filiere concurente care -și disput ă introducerea conce ptului de
„modernism” în spațiul rom ânesc : prin Macedonski și Densus ianu –
filiera francez ă, iar prin Petic ă – filiera germanofon ă. Acestuia din urm ă
îi poate fi ad ăugat cu mult temei și D. Caracostea, care, în „Poezia
română de azi” (1909/ 1910) afirma c ă „Vieața nouă” este o „revistă
estetic modernist ă” –, calificativ ca re, oric ât de intens laudativ în intenția
lui Caracostea, nu e ra acceptat, așa cum amintește Gabriela Om ăt, de
patronul revistei , Ovid Densusianu – un fanatic al surselor franceze ale
„poeziei noi” și, prin urmare, al denomina ției „simbolism ”, în dauna
germanului „modernism ”. (În 1912, într-o anchet ă realizată de Mihai
Cruceanu pentru „Rampa”, pe tema mersului literaturii, a introducerii
„elementului intelectual” și a „progresului ” în acest domeniu, Ovid
Densusianu respinge calificativul „modernism ” care ar fi „un cuv ânt
mai puțin potrivit ”2, iar Th.D. Speran ță confirmă existența a „două
curente” în literatura epocii: „E un curent de imita ție și unul care ne
aparține nouă, propriu. Primul e sub influen ța culturii franceze, c ăci
francezilor le cunoa ștem limba , deși contactul ne cam lipse ște cu ei. Dar
cultura e at ât de puternic ă, încât învinge curentul care s -ar putea forma
prin contact cu popoarele cu care venim în mai strâns ă legătură, cum ar
fi cel german. Curentul german e mult simpatizat și aprobat în alt e
ramuri de activitate; nu e însă pus în practic ă niciodată. […] Densusianu
e unul din cei ce a fost preg ătit [sic!] prin cultur ă să adopte acest curent
modern. Lui i se datore ște indirect multa prefacere în cercul
intelectualilor ”3. Opinia favorabil ă term enului francez e menținută de
Ov. Densusianu peste ani, în Sufletul latin și literatura nou ă (1922), unde
ține ferm partea Fran ței în „conflictele dintre cultura latin ă și cea

1 „Spovedania unui decadent”, în „Voin ța națională”, 1 aprilie 1905, apud ibid.,
p. 215.
2 Ovid Densusianu în dialog cu Mihail Cruceanu, în „Rampa”, nr. 65, 6 ianuarie
1912, apud ibid. , p. 393.
3 „Rampa”, nr. 92, 10 februarie 1912, apud ibid. , pp. 399 -400.

Teodora Dumitru
252
germană, așa cum ele s -au accentuat în 1914”1.) În orice caz, a șa cum
arată Gabr iela Omăt, „[d]upă momentul Petic ă (1901) [și] C. Săteanu
(1902), utilizarea termenului [modernism , n.m., T.D. ] de către
D. Caracostea r ămâne una de referin ță pentru accep ția lui prelovines –
ciană”2. Trebuie însă accentuat aici faptul c ă toate aceste uzuri prelo –
vinesciene vin cel mai probabil pe filier ă vieneză sau germanofon ă.
Modernismul ar fi, se poate deduce din coroborarea opiniilor de
mai sus, o mi șcare sau un curent care, sub un nume german, ascunde un
fond francez, cu originea în simbolism3. Anul 1913 e al „Modernismului

1 Apud ibid ., p. 350.
2 Ibid., p. 73.
3 Concuren ța filierelor francofon ă și germanofon ă în forjarea literaturii sau a
poeziei zise „noi” a fost pare -se resim țită mult mai de timpuriu: Macedonski
însuși se pronun ța cu condescenden ță la adresa „germani lor” care și-au făcut
un obicei din a se opune modelelor literare ale Fran ței, câtă vreme, în realitate,
chiar „literatura lor, când nu este un reflex al spiritului latin, din care – de
altminteri ar fi și imposibil a se t ăgădui aceasta – izvorăște întreag a cultură
germană, când nu este dar un reflex al acestui spirit, se pierde în nebulozit ăți,
în abstrac țiuni, în fraze de c âte o poștă și cuvinte de șarte, cum este bun ăoară
faimoasa înșirare a lui Schopenhauer: Despre împ ătrita rădăcină a rațiunii
suficient e prin ea însăși” („În pragul secolului”, în „Literatorul”, nr. 1, 20
februarie 1899, apud Modernismul literar românesc , vol. I, op. cit ., p. 292). Lesne
de înțeles că panlatinitatea culturii europene clamat ă aici reduce reac țiunea
germanofon ă dintotdeauna (y compris teoriile lui Max Nordau) la autocon –
tradicție sau, în orice caz, la paricid, în ălțând, pe de alt ă parte, geniul francez,
belgian și, nu în ultimul r ând, rom ân – dat fiind c ă, susține Macedonski, „se
poate zice aceasta cu mândrie și despre unii din rom âni” (sunt aminti ți
Al. Bogdan -Pitești, Charles A. Cantacuz ène, A. Sturdza) care, „dac ă n-au fost
tocmai precursorii mi șcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme
întinderea str ălucită ce se deschidea glorioas ă dinaintea poeziei viitorului ”
(ibid., p. 293). În aceea și ordine de idei, dar cu mai mult ă vehemen ță, Mircea
Demetriade cur ăța și el locul din jurul „Artei noi ”, îndepărtând infiltra ția
germano -iudaică: „Știu că [adepții „artei noi”] vor fi întâmpina ți cu indi –
ferență, deoarece cetit orii, în cea mai mare parte, sunt b ântuiți de lucr ări cu
pretențiuni psicologice sau de searbede imita țiuni germane; știu că au să fie
bârfiți de nulit ăți de pe la ziarele ce habar nu au de ce e Arta; știu că toată
droaia de jidani care și-au pus în gând să ne schimbe limba într-un jargon
leșesc va c ăuta printr -un critic demn de ea s ă anatemizeze pe noii preo ți ai
Zeității de ei necunoscut ă” („Arta nou ă”, în „Românul literar”, nr. 9, 17 -18

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
253

septembrie 1896, apud ibid ., p. 296). F ără să pronunțe ideea unui an tagonism
franco -germanofon esen țial și chiar ireductibil, unele informa ții oferite de
Ștefan Petic ă – care nu vede niciun disconfort în a cataloga simbolismul drept
„acest laitmotiv care stăpânește poezia modern ă”, dar folosește, pe de alt ă
parte, concept ul non -francez de „modernism ” pentru a -l desemna – ajută la
decorticarea modului în care poligeneza ideii de modernism în context euro –
pean a ajuns la noi, în unele cazuri, s ă fie așezată în cadre direct concuren țiale,
de conflict deschis al filierelor fra ncofonă și germanofon ă. (Chestiunea
depășise deja argumentul etno -rasial: filierele nu mai sunt abordate etnic, ci
lingvistic – vezi asocierea germanilor, a vienezilor și a evreilor contra
francezilor, belgienilor și rom ânilor.) Astfel, coment ând „mirarea tuturor
esteților” de a fi citit în „Neue Freie Presse ” „un articol scris anume pentru
ziarul jidovesc vienez de c ătre cunoscutul scriitor francez Camille Mauclair,
care vestea, nici mai mult, nici mai pu țin decât moartea simbolismului”,
Ștefan Petic ă întărește, prin simpla semnalare a unui fapt divers ținând de
orgoliul litera ților zilei, convingerile privind antagonismul franco -germanofon
din administrarea mo ștenirii simboliste: criticat de Remy de Gourmont pentru
implicarea sa în Afacerea Dreyfus, Camill e Mauclair „spre a se r ăzbuna, a
început a înjura tocmai pe acei pe cari îi slăvea odinioar ă. Dar cum presa
franceză nu voia s ă se facă răsunetul urilor și răzbunărilor meschine ale lui
Mauclair, acesta a fost nevoit s ă se îndrepte c ătră presa german ă, și astfel se
explică articolele din «Zukunft », «Neue Freie Presse » și alte reviste și ziare
germane ” („Poezia nou ă”, în „România jun ă”, nr. 65, 68, 13, 16 februarie 1900,
apud ibid., pp. 300 -301). Cum Mauclair acuzase, între altele, originea englez ă și
germană a simbolismului ( ibid. p. 301), trebuie amintit, în acea și ordine de
idei, faptul c ă și pentru autorul Trădării cărturarilor , Julien Benda, simbolismul
și bergsonismul erau „doctrine germane”, la fel ca ira ționalismul sau ca etica
violenței. În orice caz , viziunile etnic -puriste asupra „poeziei” sau a „artei
noi” cad în momentul în care – fie „din r ăzbunare ” sau spirit reac ționar, fie
din scrupul istoric -obiectivist – rețeaua influen țelor și a revendic ărilor se
complică atât de mult încât simbolismul fran cez ajunge s ă fie „demascat ”
drept „de origine englez ă și german ă” (Nordau e una dintre surse acestei
teorii), iar dezbaterile privind geneza și moartea lui ajung tautologice: dac ă,
pe de o parte, germanii sunt captivi (asimila ți?) în aria panlatinit ății europene,
după cum vedea lucrurile Macedonski, și dacă, pe de alt ă parte, simbolis –
mului francez îi sunt căutați predecesori în prerafaeli ții englezi și în romanticii
germani, se vede treaba c ă argumentele alearg ă în cerc. Interesul lui Arthur
Symons pentru simbolismul francez, râvnit și adoptat în mai multe culturi
europene și nu numai – căci Franța este „țara unde se nasc curentele ” (vezi
prefața dedicat ă lui Yeats, în The Symbolist Movement in Literature , op. cit. , p. v)
– pare, în aceste condi ții, de o c ecitate inexplicabil ă: pentru ce s ă aduci de la

Teodora Dumitru
254
pe toate liniile” – articol -manifest al lui Emil Isac, decisiv favorabil
curentului, și al un ui material mai amplu, semnat de Gh. Savul, care
proble matizeaz ă cu temei rela ția genului „modernism” cu -ismele dele-
gate sau imputate ac estuia: „Este oare literatura ce studiem modernist ă?
Și mai întâi, ce să fie oare modernismul? Se nume ște modernist ă oare
pentru că a venit dup ă 1453, adic ă după căderea Constantinopolului, de
când începe era modern ă? […] Nu, decaden ții vor să spuie că ei se
inspiră dintr -un mediu unde formele civiliza ției – indiferent de valoarea
lor, adăugăm noi – au pătruns mai mult. Numai c ă, în acest caz,
termenul de modernism e prea general. Dar, în sfârșit, fie și modernism;
numai că atunci literatura de care ne ocup ăm nu e singura modernist ă, e
numai o parte a l iteraturii moderniste la noi [= contemporane, n.m.,
T.D.], care, în cealaltă parte a ei [nepreocupat ă de progres qua civilizație,
urbanizare etc., n.m., T.D. ], cred că e superioar ă; așa că, tot decadent ă
sunte m nevoiți a o numi. [ …] Și-au mai zis: individuali ști, singurali ști,
insulari [ …] instrumentali ști, magnifici ști, romani ști, paroxi ști, ezote riști,
jammiști, regionali ști, sinteti ști, somptuari ști, umani ști, integrali ști,
neomallarmi ști, impulsioni ști, ne oromaniști, vizionari ști, viitori ști,
subiectivi ști, intenzi ști, druidi ști […] Așadar, întregul curent e mai mult
un romantism decadent”1. Trebuie subliniat aici că, din 1913, „moder –
nismul” și afinele sale încep deja să fie asumate sau instituite con știent
chiar de c ătre literați – care, dup ă Gh. Savul, „își zic” din proprie ini ția-
tivă „individuali ști, singulari ști …” – ceea ce înseamnă că scade pon –
derea asum ării unor titulaturi ob ținute prin convertirea pozitivant ă a
unor uzuri inițial peiorative (cazul scriitorilor cataloga ți global drept

Paris o poezie inspirat ă tocmai de prerafaeli ții englezi – nu era mai bun
„originalul ” autohton? Influen ța lui Max Nordau pe teritoriu rom ânesc poart ă
și ea marca acestei concuren țe a filierelor franco -german ofone: autorul scrie în
germană, dar e tradus în române ște după o versiune francez ă, ceea ce induce
deja suspiciunea recodific ării franceze a „degenerării”: vocabulele „modern”
și „modernitate ” există și la Nordau (vezi sintagma „snobii moder nității”, în
Degenerare , traducere din fran țuzește de R. Vermont și H. Streitmann, vol. I,
Editura Libr ăriei H. Steinberg, Bucure ști, 1894, p. 425), îns ă nu suficient de
frecvent pentru a se impune înaintea mult mai apelatelor, la el, „simbolism”,
„misticism”, „diaboli sm” etc.
1 Despre micul curent literar decadent de la noi și în special despre poezia d -lui Ion
Minulescu (1913), apud Modernismul literar românesc , op. cit ., vol. II, pp. 251 -252.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
255
„decadenți”) și că „moderni știi” nu-și mai așteaptă botezul via detrac –
tori.
Apariția, în 1921, a revistei „Gândir ea”, favorabil ă filierei germa –
nofone – îndeosebi expresionismului – nu îmbogățește ocuren țele ter –
menul ui de modernism în presa vremii, prefer ându-i noțiunea de
„modern”1, însă poezia unuia dintre autorii majori etala ți de aceast ă
publicație, Lucian Blaga , va oferi terenul propice pentru hiperspe –
cializarea autohton ă a conceptului de modernism – prin disoci erea lui
tot mai ferm ă de simbolism –, în varianta tatonat ă de E. Lovinescu în
„Poezia nou ă” (1923) și consolidat ă în volumul al treilea din Istori a
literaturii… , Evoluția poeziei lirice (1927). (Un antecesor al lui Lovinescu
este, în acest caz particular, Al. Busuioceanu, care încă din 1919 sus ținea
că „Blaga e modernist și prin fondul și prin forma poeziilor sale. Aduce
și intelectualizarea pe care de atâta vreme o c ăutăm în poeziile
maeștrilor din Apus ”2).
În concluzie, impus cel mai probabil grație filierei germanofone,
conceptul prelovinescian de modernism, anterior apari ției studiului
„Poezia nou ă”, fie este considerat , prin adepții filierei franceze , drept un
element str ăin de uzul francez și, ca atare, respins de fidelii acestei filiere
(ipoteză în consens cu constatarea absenței, în epocă, a unui conc ept
critico -istoriografic de „modernism” literar în spațiul francez –
constatare popular ă, cum am v ăzut, în metaliteratura postbelic ă), ori e
văzut în genere ca un termen prea vag, prea cuprinz ător (numa i în presa
românească a primului deceniu al secolulu i trecut „poezia nou ă”
înregistr ând o abunden ță de echivalente: „străinism”, „m ania
estetismului”, „sim bolism”, „decadentism”, „instrumentalism ”, „genul
impresionist de cadent”, „sen zualism”, „misticism ”, „degenerare”,
„abstractism”, „indi vidualism”, „idealism ” etc. ). Termenul de
modernism era, prin urmare, privit cu reticență nu neapărat din pricina
contamin ării de uzurile sale peiorative, ci și pentru c ă nu-și denota
eficient particu laritatea : noutatea („modern” vine din latinescul modo =
„acum”) devenise un criteriu de o elastic itate infinit ă, fără putere
indexativ ă, o proprietate aplica bilă prea multor entități. În ultimă

1 Vezi Modernismul literar românesc , op. cit., vol. I, p. 95.
2 Apud ibid., p. 93.

Teodora Dumitru
256
instanță, chiar poporanismul era „nou” față de sămănătorism, care era
„nou” față de eminescianism ș.a.m.d .
După prima și cea mai probabil ă ipoteză apărată în studiul de fa ță
– adoptarea conceptului de modernism literar în spațiul rom ânesc via
filiera germanofon ă –, ipoteza genezei chiar pe teren autohton a acestui
concept, prin r econversia unui calificativ inițial negativ ant (obținut prin
sufixare cu peiorativul -ism), nu trebuie nici ea scoas ă din calcul.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
257
Modernismul în concep ția
lui E. Lovinescu
ână spre 1 920 (articolul despre Lucian Blaga din 192 1 și
secțiunile rezervate poe ților Lucian Blaga și Ion Barbu în
stud iul lovinescian „Poezia nou ă”, din 1923, reprezentând
ocazia taton ării a ceea ce numesc aici conceptul hiperspecializat de
modernism), interven țiile lui E. Lovinescu în presa epocii nu depășesc
standardele uzului publicistic al acestui termen, atât prin rezerva sa de
principiu față de modernism, ca modă pasageră sau ca -ism, cât și prin
faptul că Lovinescu nu era singura voce care promovase pân ă atunci
intelectualizarea literaturii rom âne ( cerută și de O v. Densusianu, de
Caracostea ori , cu varii ocazii, de N. Davidescu).
Între 1905 și 1910, Lovinescu se manifest ă așadar doar ca un bun
întreținător al vulgatei s ămănătoriste și, în genere, conservatoare (Maio –
rescu însuși se declarase, în 1906 , împotriva „mievreriilor moderne ”).
Așa se face c ă, la începuturile carierei sale, în „Literatura și critica
noastră” (titlu sub care au fost reunite în 1906, la publicarea în volumul
Pași pe nisip , articole ap ărute în urmă cu un an în presa vremii ),
Lovi nescu se pronun ța acid la adresa „esteților” și a „literat urii deca –
dente” – ca Iorga –, lăudând literatura rus ă pentru organicitate; pe de
altă parte, anti -estetismul și pro -organicismul erau însoțite, încă de pe
atunci la Lovinescu, și de o atitudine care descuraja invazia „ țărănis-
mului” în literatură și care -și propunea s ă stimuleze ceea ce nu peste
mult timp el va numi „intelectualizarea literaturii ”. Sunt motive pentru
a argumenta c ă, în ce-l privește pe Lovinescu, m ăcar în faza anterioar ă
studiu lui „Poezia nou ă”, dezideratul intelectualiz ării literaturii (litera –
tură prin care trebuie înțeleasă îndeosebi proza) nu se asociaz ă cu mo –
dernismul (a șa cum bine observ ă Gabriela Om ăt1) și, mai mult decât
atât, că termenul „modernism ” nu e fol osit decât în critica poeziei, anu-

1 Ibid., p. 10. P

Teodora Dumitru
258
me într-o variant ă conotată peiorativ , care acuz ă fetișizarea noutății
(poezia beneficiind , spre deosebire de proz ă, de un „fond” imuabil, de la
Homer încoace – vezi articolul „Gândire –poezie” ). Ca atare, devine
explicabil de ce, predic ând tot mai intens intelectualizarea scrisului, dar
tributar unei optici mai degrab ă romantice asupra poeziei, c ăreia îi cere
adâncime de s entiment, adecvare la etnic etc. , Lovinescu prive ște încă
reticent spre experimentele „poeziei noi” . El peroreaz ă astfel, ca un
Nordau edulcorat, despre „misticismu l” poeziei Elenei Farago (1906) și,
în contrast cu „sinceritatea” acesteia, despre „exotismul” și „erotismul
baudelairian” al lui Ion Minulescu, la care condamn ă „noutatea cu orice
preț” și „senzaționismul ” (sau ceea ce Lovinescu va numi mai târziu un
„modernism formal”) , și apeleaz ă, pentru a contura universul acestor
autori, la referin țe din literatura clasic ă (nicidecum la simboli ști), ca
Goethe sau Mme de Sévigné ( vezi „Un triptic: 1. Ion Minulescu; 2. D -na
Elena Farago; 3. D. Herz”, 1908). În „Curente literare” (1911), Lovinescu
își deconspir ă implicit refuzul fa ță de poezia nou ă prin ostilitatea ar ătată
ideii de „curente” și „școli” literare, care îi amintesc de Norii lui
Aristofan – „admirabilul simbol al «ideilor» nel ămurite ce plutesc
pentru a încurca mintea oamenilor ” –, spre a conchide: „Dacă se simte
nevoia unui «curent » în zilele noastre, atunci se simte desigur nevoia
unui curent de aer s ănătos, care s ă măture de pe cer ace ști «nori» atât de
primejd ioși literaturii rom âne”1; iar în 1912 , într-un articol dedicat lui
Macedonski („Flori sacre – poezii de Al. Macedonski”) , remarcă dez-
gustat „modernismul exagerat” al poetului, venit din „cultura francez ă
în ce are ea mai putred ”2 (sunt vorbele unui proas păt doctor la Sorbona,
întors de la Paris nu mai devreme de trei ani, și care pare, în această fază
a carierei sale de critic, mai ata șat de vulgata anti -simbolist ă internă și
internațională decât de mo ștenirea l ăsată de simboli ști în Parisul
stagiului s ău doctoral). R ăspunz ând la ancheta „Rampei” despre mersul
literaturii rom âne, Lovinescu va milita din nou pentru „Intelectualizarea
literaturii” (1912 ), întărind ideile din „Gândire–poezie” (1910) , din
„Criza actual ă a literaturii noastre ” (1911) și din alt e articole .

1 E. Lovinescu, Opere , ed. cit., vol. I, pp. 348 -349.
2 Articol antologat în Critice , vol. IV, edi ție definitiv ă cu titlul „Macedonski poet
parnasian”; reprodus, dup ă Critice , ed. I, Editura Flac ăra, 1915, cu titlul
„Alexandru Mace donski”, în E. Lovinescu, Opere , ed. cit., vol. V, 1987, p. 123.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
259
Modificarea acestei presupuse prime concep ții a criticului potrivit
căreia intelectualizarea literaturii prive ște, de fapt, nu mai proza, aso –
ciind, implicit, modernismul cu poezia (fără a echivala, deci, intelectua –
lizarea cu modernismul) , va fi motivat -o probabil și constatarea c ă
„intelectualizarea literaturii ” e mai ușor de realizat în poezie și, deci, de
valorificat conceptual în critica aferent ă, dec ât o „urbanizare ” convin –
gătoare a prozei și a romanului, și asta pentru simplul fapt c ă a scrie un
grupaj de versuri semnificative se dovede ște deseori o întreprindere mai
puțin cronofag ă decât scrisul unui roman , iar poeții au fost, prin voia
hazardului, mai numero și la ușa criticului sbur ătorist, dec ât prozatorii
cu greutate. Dar, altfel priv ind lucrurile, exist ă argumente la fel de bune
și pentru ipoteza unei concep ții lovinesciene care ar include dintru
început poezia în dezideratul intelectualiz ării literaturii – „intelectua –
lizarea emo ției” revelându -se o soluție ideală atât pentru a confi rma
imuabilitatea fondul ui general -uman al poeziei, respectiv emoția, cât și
pentru a proba reînnoi rea permanent ă a variabilei formale prin care
acest fond se poate exprim a de -a lungul timpului ( în cazul liricii
moderniste, variabila formal ă fiind reprezen tată de filtrul intelectual(ist),
de un discurs care, pentru a -și transmite emo ția, apeleaz ă la concepte
din sfera tehno -științei). Că poezia era și ea compatibil ă cu programul
global al intelectualiz ării și al urbanizării literaturii o demonstreaz ă în
epocă viziunea despre simbolism a lui O v. Densusianu, mai elastic ă
decât a lui Lovinescu și mai dispusă să includă poeticile unor Émile
Verhaeren și Walt Whitman.
Între 1921 și 1923, conceptul de modernism apare tot mai des în
scrisul lovinescian, în liberă variație cu „poezia nou ă”, „antisimbolism ”,
„intelectualism ”, „sleire”/ „insuficien ță” a lirismului, „obiectivare ” a
literaturii, „emoție intelectualiza tă”, „impresionism exterior” etc .
(vezi articolul despre Blaga din 1921 – unde termenul modernism balan-
sează indecis între ideile de decadență și progres ). Mai mult: la trei ani de
la apariția „Sburătorului”, în articolul „Confesiuni ” (1922), Lovinescu ia
tocmai pozi ția împotriva c ăreia se ridicase în „Curente literare ” (1911):
„Curentul care pornise priz ărit din condeiul meu a crescut fluvial [ …]
Reprezint în critica rom ână o direcție care e a viitorului și care îmi
aparține […] Oric ât ar părea de paradoxal, în lipsa total ă de acum la
celelalte publica ții a unui criteriu intrinsec, sunt adiacent cu N. Ior ga și
Ov. Densusianu. «Sbur ătorul literar », «Ramuri » și «Vieața nouă» duc în

Teodora Dumitru
260
trei direc ții contradictorii, dar duc. Negre șit că, între acestea, «Sburătorul
literar » are aripi!”1. Ideea promov ării unui nou -ism nu-i mai aminte ște
acum criticului de Norii lui Aristofan.
În studiul „Poezia nou ă” (1923), conceptul de modernism apare
fără a desemna numele unui curent distinct, ca specie de simbolism sau
aflat în aria de influen ță a acestui curent: „În reacțiunea lui fireasc ă
împotriva parnasianismului și a natur alismului, adic ă împotriva crea ți-
unii obiective, simbolismul a pornit la lupt ă cu tovarăși luați printre to ți
cei ce voiau s ă răstoarne tirania formulelor învechite; moderni știi,
individuali știi, ideali știi au luptat, a șadar, împreună sub steagul simbolis t”
(subl. m., T.D. ), notează criticul în debutul sec țiunii „Falsul simbolism ”
din studiul amintit2. Simbolismul apare aici, a șadar, ca gen proxim al
speciilor „modernism”, „individualism”, „idealism”. Pe de alt ă parte, tot
în acest studiu, definiția specia lizată pe care o va delega Lovinescu
modernismul ui se anun ță prin recursul la distinc ții și nuanțări de genul
„post-simbolism”, „ fals simbolism”, „anti simbolism ”, „intelectualism”,
„imagism” , „poezie de nota ție” etc. – toate func ționând ca diferen țe
specif ice față de simbolism. Important este însă faptul că, deși nu
promoveaz ă conceptul de modernism ca atare, analizele din „Poezia
nouă” încep să cimenteze structura argumentativ ă, jargonul și pro –
prietățile ce vor crea ulterior profilul conceptului lovinesci an de moder –
nism : de-liricizarea din poemele lui Ion Barbu, Lucian Blaga sau Camil
Petrescu (semnalat ă inițial ca „insuficien ță” a lirismului și coincide ntă cu
procesul de intelectualiza re a emo ției, i.e. de obiectivare3) va proclama ,
în Istoria literaturi i…, despărțirea de simbolism și botezul unui curent tot
mai bine fixat în terminologia critic ă lovinescian ă: modernismul .
În Istoria civiliza ției rom âne moderne (1924 -1925) – platforma doc tri-
nară a modernismului literar susținut de teoria sincronism ului – ocu-
rențele termenului de modernism vizeaz ă încă exclusiv lexical ul,
„modernism ” semnificând aici neologism. Iar filiera introducerii cuvin –

1 „Confesiuni”, în „Ideea european ă”, nr. 84, 15/ 22 ianuarie 1922; reprodus în
E. Lovinescu, Opere , ed. cit., vol. IX, pp. 96 -97.
2 „Poezia nou ă”; reprodus în E. Lovinescu, ibid., p. 335.
3 Pentru discutarea conceptului lovinescian de intelectualizare a emo ției și a
relației acestuia cu obiectivarea lirismului, vezi supra subcap. „Literatura, for ță
reacționară sau braț al avangardei?”.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
261
telor noi în limbă o constat ă Lovinescu mai deschisă în presa zil ei decât
în literatur ă, jurnaliștii dovedindu -se mai permeabili la nou decât
scriitorii, c ăci literatura, cu infinitele sale rezerve sale fa ță de tematica
burgheză și cu nostalgia pentru rural ul romantic și romanțios, joacă
deseori, în Istoria civiliza ției…, de partea „reacțiunii”. Alături de pres ă,
între mișcările literare „recente” Lovinescu distinge mișcarea simbolist ă,
care ar participa, prin neologizare, „la aceast ă operă necesară de
modernizare și adaptare a limbii la condi țiile sensibilit ății contem –
porane” (IC, 241) . Totuși, printre curentele cu care lite ratura român ă s-ar
putea sincroniza (c ăci „în timpurile noastre, impresionismul și cubismul
francez, expre sionismul german, dadaismul, construc tivismul s -au
răspândit concen tric în toate țările” – IC, 270) , Lovinescu nu semnaleaz ă
și un curent cu numele de modernism. În istoriile sale literare , moder –
nismul va ajunge s ă ilustreze , conform tezelor din Istoria civiliza ției…,
„sincro nism ul sincer”, iar „m ișcarea modernist ă” va fi declarat ă o
„rezultant ă a sin cronismului ” (în condițiile în care tradiționalismele din
speța sămănătorismului ar ilustra tipuri de „sincronism anacronic ”).
Istoria literaturii române contemporane , I-VI (1926 -1929) repr ezintă
cel mai solid demers de impunere a conceptului lovi nescian de moder –
nism, mai decis în unele p rivințe chiar decât compendiul din 1937. În
volumul întâi, Evoluția ideologiei literare , sunt de pild ă analizate „Înce-
puturile mi șcării moderniste ” prin prisma adversarilor și a tovarășilor
de drum. Aici g ăsește oportun Lovinescu s ă vorbeasc ă „cu mai mult ă în-
drep tățire” despre „«modernism »” – un „modernism ” pe care ghilimele
nu-l mai sc ad, ci îl emfatizeaz ă – echivalându -l cu un „spirit de contem –
poraneitate”: semn al unei „sensibilit ăți diferen țiate” de „misticismul
eminescian, fie sub forma s ămănătoris mului, fie, mai t ârziu, sub forma
democratic ă a poporanismului ”, se poate a șadar „distinge o mi șcare de
emancipare a artei de contingen țele ideologiei na ționale și sociale [ …]
acțiune care, de și cu note multiple și adesea contradictorii, e cunoscut ă
în literatură sub numele de «simbolism »: cum însă nota ei distinctiv ă stă
în spiritul de contemporaneitate și de spargere a formelor tradi ționale
prin limb ă, ritm, expresie figurat ă, ea s -ar putea numi cu mai mult ă
îndreptățire «modernism »”1. Tot în acest volum , Lovinescu trece în

1 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane , vol. I, Evoluția ideologiei
literare , op. cit ., p. 120.

Teodora Dumitru
262
revistă publicații ca: „Forța morală”, unde, ca și la „Literatorul ”, află
„aceeași dezor ganizare intelectual ă și morală de totdeauna, prin care
modernismul s -a prezentat de la început într-o lumină de dezechilibru ”1,
„Linia dreapt ă”, unde „s-a afirmat cea mai puternic ă personalitate a
modernismului rom ân, d. T. Arghezi ”2 – „importan ța revistei ” con-
fund ându-se, deci, cu importan ța apariției literare a d -lui T. Arghezi”,
„cel mai însemnat poet modernist”3, sau „Vi ața nouă” – „revista ca re a
apărat modernismul sub forma simbolismului ” („departe de apele mari
ale literaturii momentului și chiar de izvorul adev ăratei literaturi
moderniste ce se forma al ături, nereu șind, deci, s ă ne impun ă o
literatură, «Viața nouă» ne-a dat, fără vigoare to tuși, o doctrin ă a
ideologiei moderniste și a întreținut, într-un str âmt cerc universitar,
cultul poeziei simboliste franceze ”4). Criticând aici „eroarea” lui
Densusianu („Deși principial opuse, d -lui Densusianu i se p ărea, totuși,
că Verhaeren arunc ă o pu nte solid ă între naturalism și simbolism; ca și
Zola, poetul belgian are «darul de a desprinde tainele de via ță intensă
din mulțimea de aspecte ale lumii de azi » – cu acea specificare c ă în
astfel de «taine» Verhaeren încetează de a fi simbolist: eroare de
definiție, caracteristic ă întregei concep ții a d -lui Densusianu despre
simbolism ”5), Lovinescu nu pare să fi luat act de acele perspective
critico -istoriografice în care naturalismul și simbolismul nu erau
„principial opuse”6 ori de faptul c ă simbolismul în sens extins și
simbolismul în sens restr âns erau, în epocă, două opțiuni la fel de libere,
debitoare unor filiere diversificate. „Mai fecund ă” i se înfățișează lui

1 Ibid., p. 121.
2 Ibid., p. 122.
3 Ibid., p. 124.
4 Ibid., p. 126.
5 Ibid., p. 131.
6 Thibaudet nu distingea , de pild ă, o opozi ție între simbolism și naturalism, ca
descendente ale romantismului, sc opul artei fiind, dup ă el, „puritatea,
absolutul operei de art ă, evanghelia lui Gautier și a lui Baudelaire care
cimenteaz ă mai mult sau mai pu țin legătura romantismului cu realismul și va
asigura, mai t ârziu, cu Remy de Gourmont, de exemplu, aceea și legătură a
naturalismului cu simbolismul” („Le groupe de Médan”, 1920; reprodus în
Albert Thibaudet, Réflexions sur la littérature , op. cit. , p. 501). Max Nordau
mersese și mai departe, v ăzând similitudini între simbolism și „tolstoism ”.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
263
Lovinescu varianta restr ânsă a simbolismului, care -i permite să pro-
pună, prin diferen ța specifică a „intelectualiz ării”, ipoteza unui nou
curent, diferit de simbolism – modernismul –, care în interpretarea lui
Densusianu s -ar fi rătăcit în ve rsiunea extins ă a simbolismului.
Lovinescu pledeaz ă deci pentru „situarea simbolismului în literatur ă,
între modernismul lui Baudelaire, între frenezia lui Rimbaud, între
idealismul lui Villiers de L ’Isle Adam și muzicalismul lui Verlaine și
ermetismul lui Mallarm é; în muzică, alături de arta lui Wagner, Debussy
și César Frank, iar în pictură, alături de m ișcarea impresionist ă de la
1870, prin care conturul lucrurilor se șterge în viziunea vaporoas ă a
totalului”, fiindcă „[da]că simbolismul ar fi poezia energetismului
universal [propagat via W. Ostwald, iar la noi, prin C. R ădulescu -Motru
– n.m., T.D. ], est eticei nu i -ar mai conveni sugestia – adică impreciziunea
expresiei, discre ția, elegan ța. Existente la unii poe ți simboli ști, notele
considerate de d. Densusianu ca note specifice ale simbolismului nu -i
sunt și esențiale; în afară de idealism, în afară de principiul eliber ării
artei de orice amestec no țional [ via Kant–Hegel–Bergson–Croce, n.m.,
T.D.], în afară de principiul originalit ății prin individualism strict – note
comune întregei mi șcări moderniste, simbolismul, dup ă cum am ar ătat
aiurea [ Critice , IX, nota lui Lovinescu ], reprezint ă adâncirea lirismului, pe
care mai mult de sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc. Prin
prelungirea lirismului până la inconștient, mistic uneori, el nu numai c ă
nu reprezint ă o «intelectualizare » literară, cum c redea d. Densusianu, ci
reprezint ă, în esență, o reacțiune împotriva intelectualismului și nu are
nimic comun cu concep ția energetic ă a universului ”1 (subl. autorului ).
Faptul c ă însuși Lovinescu recunoa ște că proprietățile reclamate de
Densusianu drept si mboliste se reg ăsesc în textele poe ților simboli ști,
dar că, în același timp, nu toate propriet ățile operelor simboliste ar fi
„esențialmente ” simboliste, este o ipotez ă ad hoc produsă în folosul
accepției hiperspecializat e conferite de el modernismului ( ca „intelec –
tualizare a emoției”, respectiv ca „insuficien ță” a lirismului – ca „fals
simbolism”, „antisimbolism” și, mai larg, ca anti -romantism) – accepție
care presupune în primul rând limitarea ariei de ac țiune a simbolis mului
sau cantonarea acestuia într-o definiție mai restr ânsă. E de observat aici
și că diferența specific ă delegată de Lovinescu modernis mului ,

1 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane , vol. I, op. cit. , pp. 131 -134.

Teodora Dumitru
264
„intelectualizarea emo ției”, exista totu și – ca „intelectualizare” literar ă și
chiar ca „emoțiune superioară, intelectualizată” (vezi răspunsu l la
ancheta din „Rampa”, 1912) – și în felul în care definea simbolismul
Ovid Densusianu . Pentru promovarea conceptului s ău de modernism,
autorul Istoriei literaturii române contemporane n-a avut, ca atare, decât să
opereze o selec ție dintr -o mulțime de caracterizări ale „ poeziei noi”
vehiculate pe teren românesc din 1900 și până în deceniul al treilea .
Totuși, este evident, în fragment ul de mai sus , faptul că și
Lovinescu amestec ă uzurile extinse și restr ânse ale conceptului s ău de
modernism. Vorbind de o „întreagă mișcare modernist ă” – care ar
include simbolismul – îi reproșează lui Densusianu c ă nu distinge, în
magma modernist ă, „esența” simbolist ă; pe de alt ă parte, încep ând cu
studiul „Poezia nou ă” și trec ând prin Istoria literaturii… , Lovinescu va
elabora un concept aproape punctual , bine delimitat, de modernism ,
diferențiat de simbolism tocmai prin „intelectualism” – un ingredient
considerat anterior „esenței” simbolismului, c ăruia acesta i s -ar opune, ca
reacțiune. Lipsa unei terminologii adecvate și a unor descriptori preci și
va face ca, în reprezent ările lui Lovinescu de dup ă 1923, simbolismul s ă
fie definit, simultan, și ca posterior , și ca anterior unor „intelectualisme”
– posterior „intelectualismului” din poezia „de con cepție” a unor Panait
Cerna și Al. Vlahu ță (simbolismul mimând , pe teren românesc,
reacțiunea spiritualist ă a poeziei de la finele secolului al XIX -lea față de
pozitivism și de cartezianism) și, în același timp, anterior acelei
„intelectualiz ări a emoției” reprezentate de modernis mul-în-sens-
restr âns, hiperspecializat, imaginat ca anti -romantism radical și ca
obiectivare a literaturii, începând cu „Poezia nou ă”1.
Revenind la vehicularea acestui concept în fragmentul citat mai
sus din primul volum al Istoriei literaturii… , Evoluția ideologiei literare ,
sintagma „modernismul lui Baudelaire”, a șezată alături de sintagmele

1 Pentru detalii în privin ța instrument ării cu totul particulare a ideii de
intelectualizare în raport cu simbolismul și cu modernismul (situa ție care face
ca simbolismul s ă fie imaginat ca o reacție la „intelectualismul ” poeziei de
concepție, dar și ca punct de plecare pentru un alt „intelectualism ” – cel al
modernismului qua emoție intelectualizat ă), vezi Teodora Dumitru, „Moder –
nitatea – evoluție sau revolu ție? E. Lovinescu vs istoria moder nității poetice
europene”, în Sindromul evolu ționist , op. cit., pp. 116 -117.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
265
„idealismul lui Villiers de l’Isle Adam” și „ermetismul lui Mallarmé”, ar
putea să înșele, suger ând că Lovinescu e de p ărere că modernismul
premerge simbolismului, de și îi este, totodat ă, posterior. Lucrurile stau
însă altfel, „modernismul” pre -simbolist al lui Baudelaire fiind mai
degrabă un caz de pur ă omonimie cu modernismul post -simbolist,
criticul vizând aici mai degrab ă acea „modernit é” în sens larg delegată
îndeobște lui Baudelaire. C ă așa vor fi stat lucrurile demonstreaz ă și
acest comentariu privind „Viața socială” a lui N.D. Cocea: „revista a luat
fatal o atitudine de st ânga, novatoare în orice caz, pe care, în confuzia
genurilor, și autorii , și cititorii o co nsiderau drept simbolist ă, deși era
numai modernist ă”1. Aici, restrictivul „ numai modernist ă” nu are un
sens peior ativ, ci, dimpotriv ă, un sens ce vizeaz ă cuprindere a, incluziv
sau excluziv: ori modernismul e v ăzut ca un cadru global care asigură
existența simbolismului (modernitatea – acel „spirit de contempo ra-
neitate” de care vorbise ant erior) , el, modernismul, nefiind esen țial-
mente simbolist; ori modernismul e văzut strict ca un curent post –
simbolist, caz în care Lovinescu apeleaz ă iar la argumentul „esenței”,
spre a -l discrimina de alte mi șcări: „[…] direcția «Vieței sociale » vedea
în d. Arghezi un poet al revolu ției sociale [ …] Ceea ce înseamnă că d.
N.D. Cocea nu -și dădea seama de esen ța sensibilit ății moderniste și-l
putea face pe d. Arghezi s ă rătăcească cu el”2. Așadar, pe de o parte
modernismul joac ă rolul de cadru general, de „mi șcare de st ânga”,
„novatoare ”, incluz ând simbolismul, iar pe de alt ă parte, se bucur ă de o
„esență” proprie, care -l distinge de alte „sensibilit ăți” contemporane. (În
tot cazul, având în vedere faptul c ă și alte voci, ca Ion Barbu sau Mihail
Sebastian3, vor vedea în modernism sau în lirica promovat ă de

1 Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane , vol. I, op. cit., p. 144.
2 Ibid.
3 Ion Barbu mergea pân ă la a decreta caracterul „bol șevic”, „revoluționar” sau
„demonic ” al „literaturii moderniste ” („Genera ția nouă față de tradiție și de
modernism ”, în „Universul literar”, nr. 12 și 13 din 20 și 27 martie 1927), iar
Sebastian, în cronica sa la Evoluția „prozei literare ”, începe prin a afirma c ă
Lovinescu a adaptat la via ța noastră literară „o artă poetică de «extrema
stângă»” („E. Lovinescu: Istoria literaturii române contemporane , vol. IV: Evoluția
«prozei literare» ”, în „Universul literar”, nr. 50, 9 decembrie 1928; reprodus în
Mihail Sebastian, Opere . III. Publicistic ă (1926-1929) , ediție coordonat ă de

Teodora Dumitru
266
Lovinescu un curent de stânga, interpretarea lui Cocea pare să nu fi
depășit, totuși, carosabilul, „rătăcirea” insinuând u-se mai degrab ă în
comentariile criticului sbur ătorist, confruntat cu situa ții care -i impun
când un uz restr âns, c ând un uz larg al conceptului de modernism. )
În volumul al doilea al Istoriei literaturii …, Evoluția criticei literare
(1926), critica modern istă e ilustrat ă tacit prin capitolul „E. Lovinescu ”
(limitat la simpla enumerare a operelor) și, nu fără o doză de ironie, de
speța Ov. Densusianu, c ărora, li se adaug ă capitolul „Critica nou ă”
(concept eteroclit ilustrat de Lucian Blaga, Paul Zarifopol, Tudor Vianu,
Camil Petrescu, Pompiliu Constantinescu). Pe de alt ă parte, „meritele”
modernismului – ca disociator , mai eficient decât în critica maiorescian ă,
al esteticului de etic și îndeosebi de etnic , dar și ca agent al inovației în
limba literar ă – sunt mai bine expuse în capitolul dedicat unui adversar
al modernismului, G. Ibrăileanu: „E, desigur, un merit al simbolismului
și, în genere, al mi șcării moderniste de a fi procedat la disocierea
fenomenului estetic de toate contingen țele întâmplătoare” și „este un
merit al modernismului de a fi înfruntat, nu f ără riscuri, problema limbii
și de a fi impus, într-o largă măsură, principiul necesit ății actuale și al
esteticei. Lupta dus ă de douăzeci de ani a schimbat, sub acest raport,
fața literaturii noastre și nu vedem sensul dezvolt ării ulterioare a
problemei dec ât în cadrele moderniz ării pe baza valorii de circula ție a
cuvintelor ”1. Tot acolo vorbe ște Lovinescu despre „spiritul nou ”, care –
cu toate criticile aduse în volumul anterior viziunii lui Ov. Densu sianu,
respectiv simb olismului în sens extins – solicită, de asemenea, o
decodare în sens extins ( i.e. incluzând simbolismul) a modernismului:
„Apărut încă de la 1880 în literatura noastr ă și caracterizat prin indivi –
dualism și emancipare de formulele trad iționale, spiritul nou s -a mani –
festat în chip ne întrerupt, f ără răsunet mare și […] în publica țiuni spo –
radice, lipsite de prestigiu, hulit și contestat de întreaga critic ă oficială,
până ce s-a impus pretutindeni, încep ând cu paginile «Vieții rom ânești»,
și a devenit, într-o mare m ăsură, însăși literatura contemporan ă”2. Dacă

Mihaela Constantinescu -Podocea, Academia Rom ână, Fundația Națională
pentru Știință și Artă, București, 2013, p. 447).
1 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane , vol. II, Evoluția criticei
literare , Editura Ancor a, Bucure ști, 1926, p. 81, 84.
2 Ibid., p. 215.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
267
se ține cont și de calificarea , la finele volumului al treilea al Istoriei
literaturii… , a sămănătorismului drept „sincronism anacronic ” – deci,
totuși, sincronism! – larghețea defin irii acestui „spirit nou ” se încarcă de
viciile semnalate cu anticipa ție de Gh. Savul în Despre micul curent literar
decadent… (1913): primejdia obnubil ării unor antagonisme reale, prin
anexarea întregii literaturi contemporane sub umbrela unui concept f ără
identitate (aici, „spiritul nou ”, în altă parte, „spiritul de contem –
poraneitate”) și revendicarea de la el dup ă bunul plac, din varii direc ții
și fără criterii (dac ă pentru Lovinescu s ămănătorismul era „sincronism
anacronic”, orice contestatar al „moder nismului” lovinescian e liber s ă
considere, la r ândul său, că „modernismul” „poeziei noi” e ste, de fapt,
„decadent” sau „degenerat” și că direcțiile care i se opun, oricare ar fi
ele, reprezint ă un „modernism superior ”).
Volumul al treilea al Istoriei literaturii… , Evoluția poeziei lirice
(1927), oferă cel mai complex (în sensul hiperspecializ ării semantice a
conceptului, gra ție multiplelor gradaje și a sistemului detaliat de
contraste prin care sunt trecu ți poeții epocii) proces de fixare a
coordonatelor m odernismului din opera critico -istorică a lui Lovinescu
și o probă în plus a faptului c ă poezia înseamnă pentru el genul „moder –
nist” prin excelen ță. Nu lipsesc de aici judec ățile incluzive, continuiste,
în vari anta extins ă a „spiritului nou ” sau „de conte mporaneitate”, con –
form cărora simbolismul și modernismul n -ar sta în posturi dialectice, ci
contigue, ambele în descenden ța romantismului și merg ând p ână la
anexarea „modernismului extremist” al avangardelor („deși mult mai
complex ă și înglob ând în ea pri ncipii contradictorii și fenomene ce nu
pot nivela uniform, mi șcarea modernist ă se confund ă adesea cu
simbolismul, care, în realitate, nu e dec ât numai una din formele ei ”1;
„am putea defini mi șcarea modernist ă ca o mișcare ieșită din contactul
mai viu cu literatura francez ă mai nou ă, adică de după 1880”2)3. Dar

1 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane , vol. III, op. cit. , p. 267.
2 Ibid.
3 Există, în critica lui Lovinescu o ambiguitate, astu țios exploatat ă pe ambele
laturi, a acestei optici continuist e: pe de o parte, o viziune asupra moder –
nismului ca discurs eminamente liric, specific evului post -romantic și, deci,
continuator al simbolismului ( în cadrul unei rigori generice conform c ăreia
poezia nu poate fi altceva decât „adâncire în subiect”) și, pe de altă parte, o

Teodora Dumitru
268
modernismul cap ătă în acest volum și o mai precis ă ilustrare în varianta
excluzivă, restr ânsă, ilustrând acea dialectică dintre subiectiv și obiectiv
conform c ăreia subiectiv ării reprezentate de sim bolism i s -ar opune
obiectivarea adusă de modernism1. Prin procesul de obiectivare angajat

viziune asupra modernismului indiferent ă la dinamica genurilor literare,
conform c ăreia modernismul s -ar identifica cu un spirit al veacului/ spirit nou/
spirit de contemporaneitate, exprimat în toate artele și în toate genurile
deopotri vă, și care, în context, echivaleaz ă cu obiectivarea discursului. Conse –
cințele acestei ambiguit ăți de judecare a modernismului s -au reflectat și în
contradic țiile alimentate, în Istoria literaturii române contemporane , de o serie de
opțiuni conjuncturale ce l-au determinat pe Lovinescu s ă se plaseze, succesiv,
în afara și în interiorul conven țiilor dictate de teoria genurilor literare, situa ție
care, finalmente, l -a condus la a decreta, în volumul dedicat poeziei, c ă mersul
acesteia e spre obiectivare, iar în volumul dedicat prozei, c ă poezia nu se
poate sustrage esen ței sale subiectivante (pentru detaliile acestei contradic ții,
vezi Teodora Dumitru, „E. Lovinescu și teoria genurilor. Provoc ări ale diadei
subiectiv –obiectiv în Istoria literaturii române con temporane ”, în Sindromul
evoluționist , op. cit. , pp. 92 -112; vezi și infra discuția despre statutul conceptului
de modernism în volumul al patrulea al Istoriei literaturii… ). De altfel, nici des –
părțirea simbolismului de romantism nu e decis ă clar la Lovin escu; sim bolismul
s-ar diferen ția de romantism doar în sensul renun țării la retoric ă și la con fesia
directă; altminteri, simbolismul va fi definit frecvent drept „adâncire a li ris-
mului”, i.e. aprofundare a discursului egocentric venit din ro man tism , căruia i
s-ar opune modernismul, ca obiectivare sau ca „insuficien ță” a liris mului.
1 Vezi articolul „Lucian Blaga” (1921, op. cit. ), unde procesul de intelectualizare
a emoției corespunde unei „sl ăbiri” post -simboliste a lirismului și unei
contamin ări intergenerice a liricii de mijloacele prozei: „ Intelectualizarea
emoției spre care se îndreaptă poezia modern ă este, de fapt, dovada
insuficien ței lirismului ” (E. Lovinescu, Opere , ed. cit., vol. IX, p. 25; ideea
revine și în studiul „Poezia nou ă”, tot în subcapitolul despre Blaga: „elemen –
tul intelectual se substituie elementului no țional, iar lirismul deviaz ă de la
scopurile lui ”, reprodus în ibid., p. 374). Aceast ă „insuficien ță” a lirismului,
dintr -o formă de evaluare negativ ă, va deveni o proprietat e pozitiv ă a
modernismului, coincident ă cu obiectivarea. Astfel, „inteligen ța” și „voința
încordată” care ar domina poezia lui A. Maniu, conduc ând la „forma aliric ă” a
versurilor lui, sunt apreciate pozitiv ( Istoria literaturii române contemporane , vol.
III, op. cit ., p. 358), la fel prozaismul liricii lui Camil Petrescu, la fel poezia lui
F. Aderca, unde se remarc ă „nota esen țială a acestei poezii, pe care am numi -o
frenetică, de n -am găsi-o intelectualizat ă și de n -am simți în plăcere sbuciumul
minții, bi ciul imagina ției peste nervii osteni ți” etc. ( ibid., p. 367). Forma cea
mai înalt ă a prețuirii lui Lovinescu pentru procesul de obiectivare a liricii o

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
269
de „intelectualizarea emo ției”, modernismul ar fi , deci, un „antisim –
bolism” sau un „fals simbolism” (și totodat ă un anti -romantism , ca și
simbolismul, cu care împărtășește antiretorismul, dar de care îl desparte
faptul că simbolismul, de și antiretoric, „adâncește” lirismul, pe când
modernismul , ca form ă de obiectivare a expresiei, l-ar „slei”1).
Aceasta e ste, în fine, concepția tipic lovinescian ă asupra
modernismulu i, ale cărei fundamente și direcții deschise taton ării se
găsesc in nuce în textele dedicate poeziei lui Ion Barbu, Lucian Blaga,
Camil Petrescu ș.a. în studiul „Poezia nou ă”, din materia c ăruia se vor
decanta și conceptualiz ările din Istoria literaturii.. . În plus, evoluția liricii
românești spre modernism e certificat ă în Istoria literaturii… și printr -o
listă de poeți explicit categoriza ți ca „moderni ști” (gest absent în „Poezia
nouă”): e vorba de Tudor Arghezi (cap de serie al secțiunii „Poezia
modernis tă”), Ion Barbu, Camil Petrescu, F. Aderca, Adrian Maniu,
N. Davidescu, Lucian Blaga, Al. Philippide. „Sbur ătorul” obține, de
asemenea, atestatul de tribun ă modernist ă: „Activitatea acestui cerc [al
„Sburătorului”] se desf ășoară, în genere, într-un singur plan, pe care
l-am putea numi al esteticului […] și al modernismului ”2 (subl. autorului ).
Volumul al patrulea al Istoriei literaturii… , Evoluția „prozei literare ”,
se confrunt ă cu unele consecin țe neluate în calcul la momentul promo –
vării ideii discontin uiste a modernismului, ca reac ție de obiectivare a
liricii în raport cu simbolism ul definit ca adâncire a lirismului.
Disconfortul vine din faptul c ă ingredientul care asigura diferențierea
celor dou ă curente – dialectica dintre subiectiv (are) și obiectiv (are) – este
exploatat acum de Lovinescu pentru diferen țierea genurilor liric și epic.

provoac ă însă poezia „modernistului ” Arghezi, în speță „acea admirabil ă
Duhovniceasc ă”, unde „psihologia călugărului halucinat de viziunea Domnului
este impresionant ă – adevărată psihologie a misticului fixat ă obiectiv de un
mare artist ” (ibid., p. 332).
1 Sintagma „sleire a lirismului”, cu variantele „disolu ție” sau „insuficien ță” a
lirismului, pare metamor foza suferit ă de o mai veche caracterizare a lui
Dobrogeanu -Gherea f ăcută poeziei decadente: „decadentismul modern nu e
altceva dec ât degenerarea liricii moderne înseși, e un termen la care trebuie s ă
ajungă lirica în evoluția ei, e b ătrânețea, degenerarea , decăderea liricii, e un
termen deci la care trebuie s ă ajungă și lirica eminescian ă” („D-l Panu asupra
criticei și literaturii ”, în op. cit ., p. 121).
2 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane , vol. III, op. cit. , p. 399.

Teodora Dumitru
270
În atari condi ții, criticul retrage liricului ( și implicit modernismului)
proprietatea obiectiv ării și o deleag ă global mente genului epic, l iricul
rămânând caracterizat e xclusiv prin ac țiunea de subiectivare: „evoluția
poeziei lirice nu se poate îndruma decât în sensul esen ței sale subiective.
[…] Procesul de subiectivare nu s -a oprit, fire ște, la romantism, ci a mers
mai departe spre forma evoluat ă a simbolismului [ …] Iată motivul
interior, pentru care am privit simbolismul ca o etap ă firească în dez –
voltarea poeziei lirice și, desigur nu ultima, întruc ât mai toate curentele
noi se reclam ă de la ad âncirea în subiect ”1. Ca atare, pe temeiul
discrimin ării romantice a genuril or literare, modernismul poetic –
descris, contradictoriu, în Evoluția poeziei lirice , ca „disolu ție a lirismului ”
(obiectivare), dar atestat, în Evoluția „prozei literare ” drept „subiectivare”
– ajunge să fie blamat pentru influen ța „nefastă” exercitată asupra epicii
contemporane, c ăreia nu i -ar permite s ă-și afirme esen ța obiectivant ă
(vezi capitolul „«Modernismul» ca principiu de dizolvare a poeziei
epice”, ilus trat prin proza unor D. Anghel, T. Arghezi, I. Minulescu,
N. Davidescu, Matei u I. Caragiale ș.a.). Capitolul simetric celui consacrat
modernis mului liric în Evoluția poeziei lirice se intituleaz ă, în Evoluția
„prozei literare ”, „Poezia epic ă urbană” (nota bene , nu „modernist ă”).
Dacă în volumul despre poezie, modernismul – ca intelectualizare a
emoției – însemna îndepărtare de lirism, în volumul despre proza
literară moder nismul depistat în scrierile prozatorilor e acuzat tocmai de
retenția lirismului2 (de altfel, atât capitolul care -i discută pe moderni știi
liricizanți, cât și capitolul dedica t „Poeziei epice urbane ” sunt separate
de cel care tratează „Creația obiectiv ă” – unde strălucește Rebreanu) . În
orice caz, dincolo de controversa genurilor și de oscila țiile definirii
modernismului, se pare c ă dezideratul timpuriu al criticului privind
„intelectualizarea ”-ca-obiectivare a literaturii s -a realizat mai bine în
poezie, decât în proza „modernist ă”.

1 Idem, Istoria li teraturii române contemporane , vol. IV, op. cit., pp. 10 -12.
2 Mihail Sebastian este unul dintre primii critici ai prognosticului lovinescian cu
privire la evolu ția genurilor literare și unul care distinge cu temei diferen ța
dintre lirismul „paseist” de ti p sadovenian și lirismul „de altă esență și de cu
totul altă semnifica ție” al prozatorilor no ștri familiariza ți cu scrisul lui Proust,
de la F. Aderca la Hortensia Papadat -Bengescu (vezi Mihail Sebastian, op. cit. ,
p. 455).

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
271
Cea din urm ă sinteză istorică a lui Lovinescu, Istoria literaturii
române contemporane 1900 -1937 (1937) , oferă o privire deja retrospectiv ă,
asupra unui „modernism” literar contemplat de pe pozi ții post –
militantiste. Ponderea utiliz ării conceptului cu titlu de categorie se
restr ânge, modernismul nu mai figureaz ă în titluri de capitole dec ât în
secțiunea despre critic ă, ilustrat ă doar de Lovinescu , și în cea despre
proză, unde „epica modernist ă”, subsumat ă, de aceast ă dată, „Poeziei
epice urbane”, este, din nou, deosebit ă de „epica narativ ă”, de „epica de
analiză psihologic ă” etc. În ce prive ște genul liric, dispare sec țiunea care
desemna, în volumul d in 1927, „Poezia modernist ă”.
După această sumară inspecție a operei critico -istoriografice a lui
E. Lovinescu, în condițiile în care surselor sale franceze pare s ă le fi fost
nefamiliar termenul de modernism literar și în condițiile în care
contactul lui Lovinescu cu critica post -faguetian ă se face mai puțin
consistent și în regim selectiv1, se poate conchide c ă termenul de
modernism a intrat în jargonul criticului sbur ătorist mai degrab ă grație
participării la mediul publicistic autohton , decât prin conta ctul direct și
sistematic cu critica și cu istoria literar ă franceză din prima jum ătate a
secolului al XX -lea. Sau – o ipotez ă și mai confortabil ă pentru
istoriografia noastr ă și îndeosebi pentru lovinescieni – că termenul de
modernism, cunoscut de cel pu țin două decenii în publicistica
românească, era simțit de Lovinescu deja ca românesc ( i.e. „diferențiat”),
fapt c e-l elibera de necesitatea oglindirii fidele a surselor sale externe și
de problematizarea genealogiei sale compozite.

1 De altfel, cu excep ția unor co ntacte sporadice cu metaliteratura de surs ă
franceză a anilor 1920 (de tipul lucr ărilor lui Henri Br émond sau Fr . Paulhan),
aparatul conceptual specializat pentru studiul literaturii r ămâne, în cazul lui
Lovinescu, produsul frecvent ării unor referin țe străine care circulau la finele
secolului al XIX -lea și aproximativ în primul deceniu al secolului al XX -lea. La
moartea lui Thibaudet, criticul î și nota în jurnal regretul constat ării că, după
Faguet, peisajul literelor franceze pierde cel mai solid cap criti c al său. Totuși,
în scrierile lui Lovinescu, autorul Fiziologiei criticii este invocat rarisim – în
Istoria literaturii române contemporane , de pildă, numele lui Thibaudet apărând
doar spre finele Evoluției ideologiei literare , într -un citat din Ibr ăilean u.

Teodora Dumitru
272
Concluzii
pariția și fixarea conceptului de modernism în metalite –
ratura româneasc ă a primei jum ătăți a secol ului al XX-lea
s-a datorat probabil concuren ței, activă încă din primul
deceniu al secolului, dintre conceptul de „simbolism ” (debitor spa țiului
francofon, surs ă a ma i multor -isme, între care preponderent a fost „sim –
bolismul” , văzut ca specie de „decadentism”) și „modern(ism) ” (debitor
spațiului germanofon și îndeosebi vienez) – respectiv concuren ței dintre
linia francofil ă reprezentat ă de Al. Macedonski și Ov. Densu sianu și
linia germanofon ă, ilustrată de Șt. Petică și D. Caracostea.
Cariera conceptului românesc de modernism literar ar debuta ,
prin urmare, acolo unde prin alte p ărți se va fi terminat înainte de a fi
început : în contextul enciclicei papale pronun țate de Papa Pius al X -lea
împotriva reformi știlor („moderni știlor”) din sânul Bisericii Catolice.
După acest eveniment, conform celor mai multe dintre sintezele actuale
consacrate conceptul ui de modernism, în țările Europei catolice con-
ceptul de modernism a fost confiscat de conota ția teologal ă, ratându-și
astfel cariera metaliterar ă. În spațiul rom ânesc , șansa acestui concept a
fost poate aceea c ă și-a asigurat un spa țiu oarecare în publicistica rom â-
nească de dinainte de 1910 ( prin surse germano -vieneze concurate de
„modernismul ” francez – simbolismul), înainte ca traiectoria lui pe pia ța
culturală european ă să vireze decisiv spre disputele teo logale. Fapt este
că, la noi , conceptul de modernism și-a câștigat deja în primul deceniu al
secolului al XX -lea un câmp de referin ță intern întrucâtva autarhic (atât
susținători, c ât și oponen ți – un trafic dublu deci), necenzurat de
instituții care în alte țări vor inhiba uzul s ău metaliterar (Biserica
Catolică în Vestul și în Centrul european sau regimul sovietic din URSS ,
ostil „modernismelor” burghezo -decadente și formalismului). Un
argument în acest sens este faptul c ă, deși cunoaște termenul de „cubism
literar”, vehiculat în Franța în deceniul al doilea al secolului XX pentru
desemnarea unora dintre produc țiile po st-simboliste ( vezi Jacques A

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
273
Rivière, „Reconnaissance à Dada”, 1920), Lovinescu nu mai simte nevoia
să-l importe pentru a -l aplica poe ților rom âni, câtă vreme modernismul
își câștigase o notorietate intern ă suficientă și se fixase într-un vocabular
comun pr omotorilor și adversarilor s ăi. Convingerile „moderniste ” ale
criticilor, istoricilor și istoriografilor rom âni vor merge, în prima
jumătate a secolului trecut, până la a-i atribui paternitatea termenului de
modernism lui Baudelaire (care, în ultrainvocatu l „Le Peintre de la vie
moderne” , pronunțase doar „la modernit é”, iar în „Salon de 1846” și
„Salon de 1859 ”, doar „la vie moderne”, „l ’artiste mo derne” sau „le
public moderne”) – așa cum face Al. Philippide, în articolul „Moder –
nismul” (1929) – și la a mod ifica, în traducerea rom ânească, titlul artico –
lului lui Thibaudet „Discussion sur le Moderne” în „Discuții asupra
modernismului ” – cum va face Constantin Stelian în „Cu privire la
modernism. Schi ță pentru un studiu ” (1942).
Prin urmare, dac ă se pot formu la unele îndoieli referitoare la
concep tul românesc de modernism literar din prima jum ătate a secolului
al XX-lea, ele nu pot ține de realitatea sau de calitatea definirii sale ( i.e.
de conformitatea cu doxa metaliterar ă postbelic ă), ci doar de
identifica rea precis ă a filierelor externe și/ sau interne ale adopt ării și
elaborării sale. Important este c ă acest concept există în arhiva criticii și a
istoriei literare românești din prima jum ătate a secolului al XX -lea, în
abordări teoretice și doctrinare solide, nu doar în regim publicistic.
În aceste condi ții, a-l obliga la examen în fața unor metanara țiuni „recu –
pera toare” și „integra toare” – care pretind a „descoperi” post factum acea
identitate a moder nismului rămasă străină artizanilor s ăi – pare un gest
de „sincronizare” spasmodic ă, un tic a l discursului cultural românesc
obișnuit să graviteze la marginea paradisului ideilor , dar neatent la
continua instabilitate a reperelor care marcheaz ă și culturile zise majore
ale Vestului.
Pe de altă parte, un posibil motiv pentru care ghidurile , antologiile
de studii și istoriile literare străine de dat ă recentă conchid aproape la
unison că termenul modernism nu se reg ăsește în metaliterat ura francez ă,
italiană, german ă sau anglo -american ă de dinainte de 1940 c u o frec –
vență care să facă proba unui concept asumat (de și nu pot demonstra
nici că termenul e inexistent) , un posibil dedesubt al acestei situa ții,
așadar, poate fi și acela că modernismul va fi circulat probabil în varii

Teodora Dumitru
274
ocurențe, dar, neînregistrat sistematic în titluri de volume, de publicații
sau de grupări, nu a fost reținut de istoria literar ă (o dovad ă că „moder –
nismul” – chiar cu ghilimelele relativizante – nu era o vocabulă inexis-
tentă în Franța anilor 1920 este chiar polemica lui Al bert Thibaud et cu
Gonzague Truc din „Discussion sur le Moderne”). Faptul că nici istoriile
literare ale lui Lovinescu nu -l afișează în titlu explică poate cum a fost
posibil ca un autor informat asupra literaturilor central și sud -europene
ca Péter Krasztev să afirme că, spre deosebire de literaturile menționate ,
unde discu ția despre modernism angajează grupări și reviste fondate în
jurul anului 1900 și chiar mai târziu, în România „modernismul” intr ă
odată cu descinderea lui Titu Maiorescu pe scena literar ă autohton ă,
adică la 1865 (!)1. Și asta fără a pomeni, în schimb, nimic despre Lovi nes-
cu, mai apropiat, spre deosebire de criticul de la „Junimea” , de ma-
joritatea referin țelor „moderniste ” central și sud -europene vehiculate de
Krasztev în studiul s ău. (La fel de bi ne s-ar fi putut argumenta – de la o
distanță suficientă și prin colportarea unor informa ții nu de prim ă mână
– că Maiorescu a preg ătit futurismul prin ideea desfiin țării instituțiilor
„fără fond” ca Academia, Universitatea, teatrul, școala de bele -arte e tc.)
Acestea fiind zise, se pune următoarea întrebare : dacă trauma
lipsei unui concept de modernism literar e plauzibil a se cere analizat ă și
tratată în istoriografia francez ă actuală, cum altfel – dacă nu traum ă
autoprovocat ă – poate fi considerat ă încercarea de a „recupera” moder –
nitatea2, i.e. modernismul literar românesc, printr -o imagine integrato are
ca aceea oferit ă de Hugo Friedrich, și asta în condițiile în care istoria
literară românească nu a înregistrat modernismul doar sporadic, ci și
doctrina r, prin Lovinescu și prin criticii contemporani și succesori ai s ăi?
Spre deosebire de penuria francez ă sau italian ă, avem totu și cel puțin
trei istorii literare ( două ale lui E. Lovinescu și una a lui G. Călinescu)

1 Deși mai plauzibil ă ar fi fost abordarea lui Maiorescu în termeni de moder ni-
tate ( modern , modernity ), Krasztev alege s ă-l așeze pe criticul junimist în capul
discuției despre „modernismul ” rom ânesc: „[în] literatura român ă, moder nismul
a intrat într-o formă diferită […]” – „In Romanian literature, Moder nism
arrived in a different way [ …]” (History of the Literary Cultures of East -Central
Europe , Marcel Cornis -Pope & John Neubauer (eds.), John Benjamins
Publishing Company, Amsterdam/ Philadelphia, vol. I, 2004, p. 338 ).
2 Vezi Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernit ății, op. cit.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
275
care nu ezită să foloseasc ă, în prima pa rte a secolului trecut , conceptul
de mo dernism. Ideea de a trece moder nismul românesc istoric prin
filtrul modernismului livrat de cutare metanara țiune postbelic ă în-
seamnă mai cur ând a deforma o realitate atestată istoric după legile
unor ficțiuni obținute post factum și îngrășate până la iluzia solidit ății
abso lute, decenii la r ând după consumarea faptului, cu sedimentele
contribu țiilor științifice bazate pe cit ări în buclă din clasicii
metaliteraturii post belice, și nu pe explorarea materialului docum entar
din epoca avut ă în vedere. M ăcar în cazul modernism ului, frust rarea
noastră – legitimă în situații în care ne -am dovedit retardatari –, se
dovedește net de plasată. Ion Vinea avea dreptate s ă considere
modernismul românesc, prin B râncuși, Marcel Ianc u și Tzara, singurul
nostru produs „de EXPORT” ( vezi „Modernism și tradiție”, 1924). Și
dacă asupra literaturii sau a autorilor români califica ți – atunci sau acum
– drept moderni ști pot exista îndoieli și controverse în compara ție cu ce
se consider ă astăzi a fi (fost ) modernismul, prin Lovinescu avem, în
critica și în istoria noastr ă literară, că ne place sau nu stilistica lui, un
concept de modernism cert, atestat documentar și angajat în construc ții
istorio grafice de anvergur ă.
Dar ce este, în fond, ace astă traumă a absenței „vinovate” a ideii
de modernism literar din cutare sau cutare cultur ă? Nimic altceva decât
o obsesie indusă de presiunea metaliteraturii post belice de surs ă pre-
dilect anglofonă , de trendul favoriz ării monismelor globali zante, care
tind spre unificare (citește: simplificare ) lexicologic ă și conceptual ă, și a
căror utilitate practic ă în cercetare o contestase cu mult ă pertinență René
Wellek cu patru decenii în urmă, în „Termenul și conceptul de istorie
literară”. Și o „traumă” justific ată, în fond, doar par țial, c âtă vreme
termenul de modernism și calificarea generic ă de modern , cu sensul de
curent post -romantic și chiar post -simbolist, au circulat, de și nesiste ma-
tic, în prima jum ătate a secolului XX, at ât în Franța și în German ia, cât și
în țările slavofone și – dincolo de orice dubiu – în spațiul rom ânesc .
Acest trend al cercet ării literare actuale va fi având, ne îndoielnic,
meritele sale, dar și nemeritul stimul ării unei poliloghii a consensului
vicios, în care o solu ție de tipu l definirii modernismului drept „perioada
de d inainte de postmodernism ” poate fi emisă și înregistrat ă cu tot
aplombul unei dic ții științifice serioase.

Modernitatea politic ă și literară în gândirea lui E. Lovinescu
277
Cuprins
Partea I
Științific–politic–literar:
mecanismele unui cerc vicios
Argument ………………………….. ………………………….. ………………………….. …9
Geometria legilor și meandrele concretului ………………………….. ………… 13
Valorile stângii lovinesciene ………………………….. ………………………….. ….93
Literatura, for ță reacționară sau braț al avangardei? ………………………. 132
Lovinescu antimodern? ………………………….. ………………………….. ………. 178

Partea a II -a
Sursele modernismului literar românesc
Deriva reper elor ………………………….. ………………………….. ………………… 211
Vicisitudinile unei istorii a poeziei franceze ………………………….. ……… 216
Vicisitudinile unei istorii franceze a poeziei ………………………….. ……… 219
Presiunea metanara țiunilor postbelice.
Franța ratează modernismul ………………………….. …………………………. 224
Modernismul în critica occidental ă ante- și interbelic ă ……………………. 230
Modernismul românesc prelovinescian ………………………….. …………….. 240
Modernismul în concep ția lui E. Lovinescu ………………………….. ………. 257
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. 272