Modernitatea Limbii In Operele Lui Costache Negruzzi

Modernitatea limbii

în operele lui Costache Negruzzi

CAPITOLUL I

EPOCA PAȘOPTISTĂ SUB SEMNUL ÎNCEPUTULUI DE DRUM

Literatura română modernă își are rădăcinile în secolul al XIX-lea. În evoluția literaturii române începe să se distingă o nouă epocă, cu trăsături specifice, bine precizate, denumită în mod curent și generic „epoca pașoptistă”.

Termenul de pașoptism desemnează mișcarea democratică și revoluționară care precede, în Tările Române, Revoluția de la 1848 și pregătește Unirea principatelor (1859).

Pentru români, pașoptismul înseamnă o nouă întemeiere vizionară, idealistă, dar și obiectiv – realistă, adică o orientare spre vest a societății și civilizației române, o conștientizare a unui destin istoric.

Pentru români, pașoptismul a apărut ca o stare din care ei se revendică pentru toată construcția lor istorică din epoca modernă și contemporană in diferite țări europene.

Anul 1848 se încarcă de modernitate prin intermediul a două trăsături: în primul rând naționalismul care se manifesta atunci era deschis, el înscriindu-se într-o perspectivă

europeană și proclamând fraternitatea popoarelor. În al doilea rând, ideea de națiune este

la 1848 foarte strâns legată de democrație și doar mult mai târziu se va produce fractura, ce va conduce sentimentul național la identificarea cu valorile reacțiunii și ale regimurilor totalitare.

Programul de la 1848, proclama dreptul și libertatea individului, invoca separarea puterilor în stat, respectul pentru persoane, proprietate și pentru spiritul inițiativei economice.

Pașoptismul a propus aducerea Occidentului la malurile Dunării; o propunere cam abruptă și neanunțată

Datorită apartenenței la formațiuni statale deosebite, prezentând particularități proprii de dezvoltare, situația Țărilor Române este diferită în această perioadă. În Muntenia și Moldova, după mișcarea lui Tudor Vladimirescu și pacea de la Adrianopol, care consfințește libertatea comerțului în Marea Neagră și limitează monopolul turcesc, are loc o scelerare de ritm a evoluției istorice. În Transilvania, din cauza condițiilor de

asuprire națională și a inferiorității de poziție economică, românii nu au profitat decât în

parte de propășirea materială și intelectuală rezultată din mișcarea impetuasă a secolului. Dar în ambele părți ale Carpaților, sensul desfășurării istorice este același: poporul se eliberează treptat, deși incomplet și cu prețul unor mari eforturi, de cătușele aservirii feudale, capătă o conștiință tot mai clară a revendicărilor, forței și unității sale, își adaptează formele de viață și instituțiile Europei burgheze, își elaborează o cultură modernă, care tinde spre originalitate.

Profitând de condițiile favorabile create prin diminuarea puterii turcești și atragerea Principatelor în circuitul internațional al mărfurilor, deciși al ideilor, cultura se dezvoltă rapid. Se pun temeliile în toate domeniile: școală, presă, teatru, editură, creație artistică și științifică. Este o epocă de entuziasm și patriotism, de proiecte uriașe și veleități enciclopedice. Din toate inițiativele răzbate aceeași voință neclintită de a ridica neamul românesc din înapoiere și a-l face cunoscut Europei.

Greutățile sunt mari și fiecare pas este câștigat cu trudă. Lipesc experiența și mijloacele materiale, nu există cadre bine pregătite și nici o tradiție care să servească drept model. Cu toate acestea, cerințele obiective care impun opera de culturalizare și devotamentul celor ce o slujesc asigură o înaintare rapidă.

Perioada pașoptistă marchează începutul literaturii române moderne. Scriitorii acestei perioade provin din clase aristrocratice sunt educați în apus și pot fi considerați promotorii renașterii naționale. Acești scriitori încearcă o sincronizare a culturii și literaturii române cu spiritul european. 

Literatura pașoptistă s-a dovedit a fi democratică, națională, educativă,ea având și dificilă sarcina de a forma un public,de a-l modela conform idealurilor social- politice ale momentului. În numele aceleiași specificități naționale, s-a dus bătălia pentru o limbă unitară, cu constiință clară că existența acesteia e o conditțe pentru păstrarea identității naționale.Scriitorii de seamă au apărat principiul fonetic în ortografie și, pronunțându-se în problema neologismelor, au adoptat principiul împrumutului moderat,în limitele necesităților impuse de dinamica socială și culturală.

În angrenajul unei culturi în plin avânt și al unei situații politice care evolua în mod favorabil, literatura pașoptistă înregistrează un progres considerabil datorat amplorii frontului de desfășurare, ritmului dezvoltării și calității rezultatelor obținute.

Literatura ia avânt, solicitată fiind de teatru, care are nevoie un repertoriu, de învățământ care are nevoie de manuale, de presă care vrea să informeze, tinzând astfel să devină o oglindă a vieții naționale. Profesorii sunt primii slujitori, scena întâiul laborator, societățile și ziarele mijlocul esențial de vehiculare și stimulare.

Scriitorii generației pașoptiste au cultivat teme și motive romantice, au ales istoria ca sursă de inspirație și natura, au valorificat literatura populară și mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creație, aspirația spre absolut, spiritul rebel și contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor pașoptiști.

Cea mai frapantă trăsătură a prozei în epoca pașoptistă este caracterul memorialistic, lipsa invenției pure, a ficțiunii: aflată la început de drum, proza romanească pune, înainte de orice, faptul trăit; am putea vorbi chiar de o anumită pornire – comună tuturor prozatorilor epocii – de a respinge invenția. Tudor Vianu spunea că „primul nostru realism este memorialistic”, dar observația se poate extinde la proza pașoptistă în ansamblul ei. Primele încercări notabile a lui I. Heliade-Rădulescu, sunt amintiri („Dispozițiunile și încercările mele de poezie”); capodopera prozei lui C. Negruzzi este constituită de descrierea unor fapte trăite („Negru pe alb”); însemnările de călătorie fac o modă durabilă (la V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu); pe detalii autobiografice se bazeaza multe dintre bucățile în proza a lui V. Alecsandri.

A doua trăsătură globală a prozei pașoptiste o constituie importanța pe care continuă să o aibă retorismul, mostenirea oratorică a perioadei clasice și a culturii din secolele precedente. Proza largă, în care fraza se află construită pe tiparul perioade clasice și în care scriitorul caută să provoace efecte retorice, a inflorit mai cu seamă în Muntenia șiîin Transilvania. În perioada imediat urmaăoare înfrângerii revoluției, a existat o intensă producție de scrieri “mesianice”, unde nenorocirile prezentului trebuiau să fie prilej de renaștere a speranțelor, iar apelurile la istoria patriei aveau același sens exemplar.

Epoca pașoptistă, epoca de mare avânt revoluționar dar și de mari creații literare și artistice, a fost determinată pe plan social și politic de ridicarea noii clase sociale, revoluționară peatunci, burghezia.

Majoritatea pașoptiștilor provin din clasele de sus, dar nu din aristocrația de

protipendadă, fanariotizată, ci din pătura plină de vitalitate a boierimii mici și mijlocii. Educați în Apus sau în spiritul apusului, pașoptiștii sunt oameni instruiți, la curent cu dezvoltările moderne ale gândirii europene.

Pașoptiștii valorifică istoria și legenda nu atât (sau nu numai) pentru pitorescul ei, cât pentru rezonanța ei patriotică, în conformitate cu directiva „Daciei literare”. Legendele lui Ion Neculce (publicate în „O samă de cuvinte”), reprezintă punctul de pornire a numeroaselor lucrări ce aparțin epocii și tematicii pașoptiste. În legende, inclusiv în acele inspirate din tradiția neculceană, accentul cade pe discursul romantic care reprezintă esența patriotismului pașoptist. De aceea este inutil de a căuta conflicte bine conduse, tensiune, atmosferă ori psihologie într-o specie de clasicitate formală perfectăși care, dacă a devenit memorabilă, a devenit chiar prin această exemplaritate a ideii. Legendele istorice ocupă – și ca volum, și ca semnificație artistică – un loc aparte în creația lui Vasile Alecsandri.

Opera acestor creatori n-ar fi fost posibilă fără programul „Daciei literare”, deci fără ideile Revoluției de la 1848, idei care au animat o generatie unită de mari creatori, care, așa cum spunea Eminescu, „credeau în scrisul lor”. Animați de ideiler evoluției, Kogălniceanu și Bălcescu publică, după cum am văzut, cronici și documente care vor deveni izvor „concret” de inspirație și documentare literară. Răspandirea și circulația operelor cu tematică istorică se explică prin faptul că epoca însăși era frenetizată de sentimentul trecutului eroic, de mândria națională. 

Apariția în revistei „Dacia literară” a fixat în istoria literaturii și a întregii culturi românești un nou moment, de referință. Cu toate că a apărut doar în trei numere, acest periodic a dat mișcării literare un nou impuls, îndemnând-o spre progres. Însușindu-și romantismul cu implicații luministe inerent creației promovate de publicațiile anterior apărute, „Dacia literară” i-a imprimat un caracter național explicit.

Până la Kogălniceanu s-a scris în spirit național, fără conștientizarea faptului, el fiind cel care a formulat ceea ce toți patrioții gândeau și simțeau.

„ Dacia literară” devine un repertoriu general al literaturii românești, țelul ei fiind cultivarea „duhului național”, stimulând creația originală și stăvilind „mania traducțiilor”. Kogălniceanu nu respingea traducerile din principiu (a tradus el însuși), dar considera că acestea nu trebuiau să depășească literatura originală și nu trebuia tradus orice text lipsit

de calitate. După părerea lui Kogălniceanu traducerile erau bune in măsura în care nu

afectau creativitatea autohtonă: „Dorul imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național (…) Mai în toate zilele îes de sub teasc cărți în limba românească. Dar ce folos! Că sunt numai traducții din alte limbi și încă și acelea de-ar fi bune! Traducțiile însă nu fac o literatură. De aceea noi vom prigoni pe cât vom putea această manie ucigătoare a gustului original, însușirea cea mai prețioasă a unei literaturi.”

Kogălniceanu își propune să facă din revista sa „ literară” o foaie care să publice producțiile românești din orice parte a țării, cu singura condiție să fie de valoare.

Mihail Kogălniceanu, în articolul program al acestei reviste, subliniază clar ideile care vor sta la baza orientării literaturii: combaterea imitației și a traducerilor mediocre, necesitatea creării unei literaturi naționale prin stimularea scrierilor originale, aspirate din istoria patriei, din frumusețile ei, din pitorescul obiceiurilor populare; realizarea unei limbi unitare și a unei literaturi specific naționale.

Apărând ideea de originalitate în literatură, mentorul creației pașoptiste dezvoltă în același timp și spiritul critic, exercitând, în acest fel, o influență hotaratoare asupra fizionomiei culturii romanești de la mijlocul secolului trecut. „critica noastră – spunea M.Kogalniceanu – va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana". Ceea ce-i unește pe scriitori pașoptiști este militantismul regăsit în creațiile literare, care se constituie în adevărate manifeste pentru împlinirea unității și independenței naționale.

Kogălniceanu formulează necesitatea unei literaturi crescute din realitățile noastre, expresie a caracterului național specific: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm la alte nații.”

Imediat după „Introducție” este tipărită, semnificativ, sub genericul „Scene istorice din cronicile Moldovei, nuvela „Alexandru Lăpușneanul” a lui Negruzzi. La fel de elocvent se declară spirtul ctru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm la alte nații.”

Imediat după „Introducție” este tipărită, semnificativ, sub genericul „Scene istorice din cronicile Moldovei, nuvela „Alexandru Lăpușneanul” a lui Negruzzi. La fel de elocvent se declară spirtul călăuzitor al „Daciei literare” și sub alte generice: „Scene pitorești din obiceiurile Moldovei”, „Scene contimporane”, sub care apar nuvele și articole de Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri. Articolele sunt împărțite în patru

categorii în paginile revistei: l„iteratură originală inedită”, „alegere din alte foi” (reproduceri din „Curierul românesc”, „Albina românească” etc.), critică literară, note la zi.

Promovarea spiritului național, fiind crezul vieții sale, Kogălniceanu și l-a afirmat după interzicerea „Daciei literare”, prin înființarea în același an a unei noi publicații: „Arhiva românească”. În introducția la această publicație ca și în „Cuvântul pentru deschiderea cursului de istorie națională”, Kogălniceanu reformulează, în continuarea aserțiunilor din articolul introductiv al „Daciei literare”, ideea necesității de a ne cunoaște pe noi înșine, ca națiune și a ne menține identitatea.

Cercetarea istoriei este necesară în concepția lui Kogălniceanu pentru înțelegerea

prezentului. Periodicele scoase de Kogălniceanu au grupat pe toți scriitorii și cărturarii de

seamă din toate provinciile românești, dând astfel exemplu și altora.

La 4 octombrie 1848 apare la Cernăuți sub conducerea fraților Gheorghe, Alexandru și Eudoxiu Hurmuzachi, gazeta „Bucovina” la care vor colabora personalități precum Alecsandri, Neguzzi, Bolintineanu, Pogor, Șaguna, Mureșanu. În 1865, ia naștere sub conducerea lui Gheoghe Hurmuzachi sucursala bucovineană a ASTREI („Societatea pentru cultura și literatura poporului român în Bucovina”).

Basarabia se găsea într-o situație specială. După răpirea ei în 1821 se creează aici o cultură deosebită. După smulgerea de la România, nu a fost complet izolată de ea,

contactele cu conaționalii continuând, ca și circulația de cărți și periodice. În timpul zaverei eteriste, români de frunte s-au refugiat la Chișinău (A. Donici, Al. Beldiman, C. Negruzzi) unde se afla în exil și S. Pușkin. Un centru de cultură românească era în casa din Cristinești a lui Al. Hâjdeu, spirit enciclopedic, autor de scrieri științifice, juridice, filosofice, tatăl lui B. P. Hașdeu.

O directă urmașă a „Daciei literare”, a fost „Propășirea”, suprimată după numărul 42 datorită cenzurii. Reunind scriitori din ambele principate (Kogălniceanu, Negruzzi, Negri, Alecsandri, Donici, Ralet, Ghica, Alexandrescu, Bălcescu etc.) “Propășirea” a fost cea dintâi publicație cu profil enciclopedic din Moldova.

Spiritul național s-a oglindit și în alte publicații ca: „Poporul suveran”, apărut la București, redactat fiind de Bolintineanu, Bălcescu, Boliac, Alexandrescu; „Pruncul român” al lui C.A.Rosetti și Henric Winterhalder și „Reforma” lui Al. I. Crețescu, de asemenea apărute la București; la Craiova apare „Naționalul”, la Cernăuți „Bucovina”

Majoritatea scriitorilor pașoptiști sunt romantici, literatura acestei epoci prezentând o omogenitate remarcabilă și neatinsă de etapele ulterioare.

Romantismul pașoptist este un romantism specific, colorat național, închinat idealurilor Revoluției de la 1848: evenimentele acestui an vor reprezenta punctul crucial al existenței tuturor scriitorilor de care ne ocupăm. Participanți sau simpatizanți ai revoluției, scriitorii creează o literatură în care idealurile înaintate ale epocii își fac simțită prezența. scriitorii pașoptiști au creat o literatură  noua față de epocile anterioare.

În operele pașoptiștilor se manifestă predilecții romantice, deși par a-și asimila mai mult datele exterioare decât universul lăuntric al romantismului. Pașoptiștilor le este caracteristică o gândire mai mult pragmatică decât speculativă, desfășurându-se în

extensiune mai mult decât în adâncime. Sunt oamenii momentului, ai unei perioade de

construcție și pionierat, când nu era timp de pierdut în speculație sau sterile exploatări interioare. Ei sunt deopotrivă scriitori și oameni de stat ai gândirii și acțiunii în cele mai diverse zone ale culturii. Se situează cu hotărâre la nivelul prezentului, chiar atunci când se apleacă asupra trecutului sau se exaltă cu viziunea viitorului luminos. Literatura pașoptistă o continuă pe cea a Școlii Ardelene și a primilor scriitori culți din Principate. Literatura pașoptistă constituie un moment organic în evoluția spiritului românesc, înscriindu-se în continuitatea unor idei și aspirații tradiționale.

Este incontestabil că orice literatură începătoare împrumută teme, puncte de vedere, norme de gust și expresie de la literaturile mai avansate, literatura pașoptistă asimilând însă doar ceea ce corespundea trebuințelor lor sufletești și ideii pe care și-o făceau despre România. Spiritul literaturii pașoptiste se hrănește din solul autohton, pe fondul originar grefându-se sugestii din afară.

Pașoptismul a cernut ideile sociale, politice și estetice ale Europei prin sita specificului național, prin raportul dintre tradiția locală și interferențele străine, cultura română modernă găsindu-și formula proprie.

CAPITOLUL II

RECEPTAREA CRITICĂ A PROZEI LUI COSTACHE NEGRUZZI

Prozaror talentat, dramaturg, traducător, poet, Negruzzi vede lumina zilei pe malul Prutului, la Trifeștii Vechi (astăzi Hermeziu),  , la nord de Iași, în casa care astăzi a devenit muzeu, find fiul lui Dinu Negruț și al Sofiei Hermeziu. După obiceiul din casele boierești, învață cu dascăli particulari grecește, franțuzește, apoi să citească și să scrie românește („Cum am învățat românește”). Adolescentul trece în 1821 cu tatăl său în Basarabia și începe primele traduceri la treisprezece ani, pe când locuia în satul Sărăuți, raiaua Hotin. În 1822, tânărul îl cunoaște la Chișinău pe poetul rus Pușkin (va traduce „Șalul Negru”). Revenit la Iași ocupă mai multe funcții, între care cea de primar în fost de două ori surghiunit la moșia sa de la Trifești. Între 1840- fost directorul Teatrului Național din Iași (împreună cu Alecsandri și Kogălniceanu). A fost partizanul unirii de la murit, bolnav fiind de apoplexie, la Iași, lăsând o valoroasă operă literară, înmormântat fiind la Trifești.

La patru ani după moartea sa, a apărut prima ediție postumă completă a scrierilor sale (1872-1873), prefațată de Alecsandri, care elogiază literatura lui Negruzzi, apropiindu-l chiar de Prosper Mérimée. „Ca om politic, a fost liberal într-un timp când liberalismul era periculos, căci îl amenința exilul. Ca om de litere, a fost, este încă și va fi mult timp în fruntea prozarorilor români. Ca român cu simțul de adevărată naționalitate să-l lăsăm însuși a se exprima…”

Introducerea lui Alecsandri ne apare ca fiind prima micromonografie a operei și epocii lui Negruzzi, rămânând până azi un important punct de referință.

Nicolae Iorga este cel dintâi care a analizat opera lui Negruzzi și a recunoscut valoarea nuvelei „Alexandru Lăpușneanul”, despre care afirma că este prima încercare de a scrie „scene de moravuri”. „Nuvela este împărțită în adevărate scene de teatru cu dialogul firesc, având în el înțălepciunea românească îndătinată și mireasma de trecut, cu mișcări sigure ca pentru scenă, cu psihologii luminoase… cu o neobișnuită și unică putere de a face iluzie, prin toată viața ce se poartă înaintea noastră…”1

În „Spiritul critic în cultura românească”, G.Ibrăileanu îl considera pe Negruzzi drept primul junimist.

Junimismul, afirma Ibrăileanu este o stare vagă, un sentiment, este recomandarea de a ne feri de importarea civilizației, deși junimiștii nu s-au opus total ideii de a introduce forme noi de viață și gândire în societatea noastră ; Maiorescu vorbea în general de îndepărtarea formelor fără fond. „Costache Negruzzi are exact atitudinea d-lui Maiorescu. Cele câteva puncte de vedere în plus la Negruzzi – oarecare accentuare a curentului poporan și mai ales a celui istoric – se datoresc presiunii împrejurărilor de pe vremea sa”2.

Negruzzi era un om de cultură europeană, care aprecia bunurile lumii civilizate (se îmbrăca nemțește, era la curent cu teatrul și opera franceză, italiană, călătorește în Europa), dar nu este de acord cu civilizația pentru marea masă a poporului („Omul de țeară”, „Pentru ce țiganii nu sunt români”). El se declară împotriva mișcării de la 1848. „Costache Negruzzi find un critic și, pe de altă parte, liberalismului de la 1848, ar fi de ajuns atât pentru a justifica caracterizarea lui ca primul junimist”3. Ibrăileanu este de părere că junimismul se manifestă și în ceea ce privește limba utilizată de Negruzzi, el fiind raționalist și nu poporanist; raționalism oglindit mai ales în sistemul său ortografic. Negruzzi s-a manifestat pentru „scrierea care păzește etimologia cuvântului”, ca și Maiorescu.

Paul Cornea în studiul său din 1936, „Costache Negruzzi, Montesquieu și ideologia aripii moldovenești a pașoptismului”, îl vedea pe scriitor ca pe un reacționar. El a descoperit broșura scrisă de Costache Negruzzi „Elemente de dreptul politic”, pe care alți critici o considerau a fi pierdută, și pe care o prezintă în lucrarea sa, încercând chiar o reabilitare a omului politic Negruzzi. Broșura relatează despre datoriile obștii ce rezultă din dreptul natural, divin sau politic, despre natura și atribuțiile suveranității, despre diferitele forme de guvernământ, făcând în special referire la republică și monarhie, Negruzzi înclinând spre monarhia ce tinde spre republică (statul condus de monarh, ajutat de o cameră alegătoare și de puterea administrativă). Paul Cornea a observat caracterul liberal și nonconformist al broșurii, ca și pe cel antifeudal. De asemenea criticul nu este de acord cu G. Ibrăileanu în problema junimismului lui Negruzzi, arătând că în broșură este oglindit contrariul.

De asemenea Paul Cornea se opune și ideilor lui N. I. Popa, care în articolul său din 1958 din „Iașul literar”, nr.9, 10 îl caracteriza pe Negruzzi „sub influența climatului de luptă pașoptist și a marilor forțe sociale progresiste în creștere, el însuși înregistrează o îmbogățire a metodei sale de creație de la unele forme de romantism progresist, până la realismul critic, atât de pregnant din nuvela Alexandru Lăpușneanul”.

Opera lui Negruzzi a fost văzută ca cea a unui deschizător de drumuri, de majoritatea criticilor și cercetătorilor, fiind analizată în nenumărate rânduri.

Astfel G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” încearcă să schițeze portretul omului și scriitorului Negruzzi. După ce îi prezintă pe scurt viața, Călinescu îl proiectează pe Negruzzi în epoca sa, prilejuind astfel o atentă descriere a perioadei, Iașul de atunci apărându-ne ca un adevărat bâlci.

Călinescu nu contestă cultura scriitorului, care fără a fi vastă, este însă solidă. Este convins că îi citise pe clasici, că știa italiană (motto-uri din Metastasio); că îi citise pe Monti și Manzoni.

Deși îi analizează poezia, încercând pentru prima dată apropieri de Manzoni în „Aprodul Purice” Călinescu afirmă că: „poet, Negruzzi nu este, și versurile lui au mersul bătrânesc al stihurilor lui Beldiman. Însă e un artist, cunoscător al procedurilor literare, în stare de figuri și culori”4.

Teatrul, de asemenea este considerat a fi lipsit de vaoare.

Meritul lui Negruzzi este însă proza, fiind văzut de critic ca „un mare prozator, fără invenție, mărginit la anecdotă memorii, creator de valori pure, inefabile”5.

Printre primii, Călinescu vorbește despre scrisorile lui Negruzzi, revelându-le umorul „cu desăvârșire clasic” („Au mai pățit-o și alții”, al cărei motiv – soțul înșelat de soția aparent credincioasă, este specific nuvelei italiene vechi.

Hilaritatea clasică transpare violent din „Păcală și Tândală”, care deschide drumul prozei lui Creangă și Pann. „Râsul e de o subtilitate infinită și nu se pote comunica decât unui cititor de adâncă educație literară, care petrece la erudiția hohotitoare a lui Rabelais sau a lui Sterne”6.

Când spunem Negruzzi majoritatea spun „Alexandru Lăpușneanul”, nuvelă celebră, despre care Călinescu spunea că: „Ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”7.

În „Istoria literaturii române moderne”, din lui Tudor Vianu, Vladimir Streinu și Șerban Cioculescu, ultimul îl caracterizează ca fiind: „primul scriitor modern din Moldova”, ceea ce nu-l împiedică a-i arăta defectele : nu abordează marile probleme filologice, înzestrarea insuficientă și nereușita poeziilor.

„Aprodul Purice” este o compunere corectă, dar rece, în impersonalismul căreia stă poate secretul nereușitei”8. După ce remarcă greșeli de amănunt, anacronisme și termeni nepotriviți, Ș. Cioculescu recunoaște meritul de a fi prima încercare de epopee națională.

Criticul nu-i contestă rolul de întemeietor al nuvelei istorice prin „Alexandru Lăpușneanul”, observând însă nepotrivirile din text; ca termeni moderni : cutare boier este „curtezan”, Moțoc este un „intrigant”, „ministru”, are „credit “ la domn, Lăpușneanul este „tiran”, îl îndeamnă pe, Moțoc să fie „român verde”, Doamna locuiește în „apartamentele” ei etc.

Ideologia socială și fizionomia morală ale lui Negruzzi apar limpede în „Negru pe alb, scrisori la un prieten”.

Șerban Ciculescu îl consideră pe Negruzzi precursor al sămănătorismului (figura lui Bogonos), de asemenea fabulsul și proverbialul lui Creangă își au originile aici („Păcală și Tândală”), Negruzzi fiind primul culegător de proverbe din România, ca și primul autor de proză memorialistică („Cum am învățat românește”)

Ion Rotaru în „O istorie a literaturii române”, în analiza lui Negruzzi merge pe aceeași linie ca și Călinescu, numindu-l „întâiul mare prozator modern” și accentuând „fundamentul clasic” al scriitorului.

De fapt problema clasicității lui Negruzzi a fost amplu dezbătută de mulți cercetatori literari. Plasarea lui în romantism sau clasicism a fost o adevărată dilemă pentru critici.

D. Popovici, în 1950 în „Romantismul românesc”, îl plasează în romantism, demonstrând însă și influențele realiste care îi străbat opera. „Proza lui Negruzzi se realizează pe două linii de sens contrar, trădând pe de o parte febra romantică în descrierea naturii și cruda viziune realistă în pictarea omului și a situației. De-a lungul scrisorilor sale se întretaie două stiluri. În culori romantice este văzută nu numai natura, ci și unele momente din istorie”9.

D. Păcurariu în „Clasicismul românesc”, pledează pentru clasicismul lui Negruzzi: „Temperament ponderat, spirit ușor frondeur și ironic, Negruzzi era înclinat spre clasicism”10. Caracterul clasic al operei lui Negruzzi, afirma Păcurariu se manifestă mai cu seamă în scrisori („Negru pe alb”). Proza epistolară, se știe s-a afirmat și consacrat cu deosebire în clasicism”11. De asemenea portretele morale ale lui Negruzzi sunt creionate în spirit clasic, ca și cele mai cunoccute poezii („Aprodul Purice”).

De fapt, problema plasării lui Negruzzi în clasicism sau în romantism este una falsă, pentru că scriitorul este mult mai complex, opera sa avându-și rădăcinile atât în clasicism cât și în romantism, fiind presărată chiar și de elemente realiste.

Lui Negruzzi i-au fost dedicate și trei monografii de către E. Lovinescu în 1913, Al. Piru în 1966 și L. Leonte în 1980.

Lovinescu își structurează studiul în capitole clar delimitate :

Viața lui Costache Negruzzi

Opera lui Costache Negruzzi

Omul : 1. Atitudinea lui politică

2. Ideile lui sociale și politice

3. Ideile lui în materie de limbă

Criticul reușește astfel să acopere foarte bine tot ceea ce înseamnă Costache Negruzzi, caracterizând atât omul cât și cetățeanul, revelându-i limitele și calitățile. „El se mulțumea a merge pe calea de mijloc, pe calea bunului simț (…) sigură, fără urcușuri și povârnișuri, de unde poți privi în dreapta și în stânga, și pe cei ce se grăbesc, pe veșnicii zbuciumați de năzuința unor vremi nouă, ca și pe cei ce se încăpățânează a sta pe loc, ori pentru a-și da iluzia mișcării, fac un pas îndărăt”12.

În capitolul al II-lea, dedicat operei, aceasta este catalogată pe ani și este atent analizată. Lovinescu este de părere că importanța lui Negruzzi este deosebită ca prozator. Pentru contemporani și posteritate el este și va rămâne artistul care a creat într-o limbă vioaie, armonioasă, manifestând interes pentru limba populară.

Proza sa nu are dimensiuni impresionante, dar: „Bagajul literar al lui Negruzzi este mai puțin volominos, precum a fost și cel al lui Prosper Mérimée în Franța, însă câștigă în calitate ce-i lipsește în câtime” (scria Alecsandri în celebra prefață la volumul dedicat lui Negruzzi).

Neguzzi a cultivat nuvela romantică, nuvela istorică, dar și scrisorile despre care Lovinescu spunea că sunt „atât de frumoase, atât de colorate, atât de felurite, în care se caracterizează și mai bine firea și talentul lui Negruzzi”13.

Lovinescu este printre primii critici care dau importanță scrisorilor. De asemenea, el îl vede pe scriitor ca pe o persoană dornică de progres, însă unul lent ; un om liniștit, iubitor de țărani dar și reprezentant al boierimii mijlocii. Lovinescu considera drept cea mai importantă coordonată a lui Negruzzi, talentul acestuia, de alt fel definitoriu pentru întreaga sa creație, ca și pentru proza românească. „Talentul lui a creat proza noastră literară, ne-a dat un model nepieritor de nuvelă istorică, și s-a răspândit în horbota subțire a scrisorilor sale impresioniste ce se citesc și azi, pentru umorul lor nesilit și pentru simțul fin al limbii. Prin talent Negruzzi nu este numai o figură de însemnătate istorică și culturală, ca Asachi de pildă, ci de o însemnătate de azi și de totdeauna, ca orice talent ce a izbutit să se cristalizeze într-o operă de artă”14.

Alexandru Piru în monografia sa, oferă amănunte noi, care întregesc imaginea noastră despre Negruzzi. El împarte activitatea scriitorului în trei perioade : a începuturilor, a maturității, și a sfârșitului carierei. Prin opera sa, mai ales prin proză, Negruzzi „e nu numai un creator veritabil, dar și un inovator, un mare scriitor modern, un clasic al romantismului, comparabil în literatura franceză cu Prosper Mérimée”15.

Liviu Leonte în monografia sa, pune la punct amănunte de istorie literară, într-un studiu solid și atent construit. În primul capitol prezintă viața scriitorului, admițând

originea nobilă a acestuia. Apoi analizează perspectivele ideologico – culturale, traducerile, poezia, dramaturgia și scrisorile. Criticul consideră că prin intermediul scrisorilor transpare modernitatea lui Negruzzi. De asemenea, crede că cea mai bună antologie a făcut-o scriitorul însuși în „Amintiri din junețe”, „Neghină și Pălămidă”, „Negru pe alb”.

Din scrisori rezultă opiniile omului social Negruzi, ca și dualitatea acestuia: cărturarul însuflețit de idei generoase și boierul conservator înspăimântat de schimbarea ordinii.

Tudor Vianu, în „Arta prozatorilor români” îl încaderază pe Negruzzi în rândul primilor scriitori realiști, admirând imparțialitatea acestuia față de eroii și faptele din „Alexandru Lăpușneanul” mai ales. „Dacă din toată opera lui Negruzzi nu ar fi rămas decât nuvela Alexandru Lăpușneanul, nimeni n-ar fi putut aduce vreo precizare despre particularitățile morale ale omului care a scris-o . Impersonalitatea povestirii a fost punctul principal în estetica realismului și naturalismului”16.

Tudor Vianu observă importanța mai mult ca perfectului în tehnica narațiunii, reușind stabilirea cadrului temporal.

Continuând ideile lui T. Vianu, Gh. Bulgăr în articolul „Despre contribuția lui C.Negruzzi la dezvoltarea limbii literare” din 1955, analizează originalitatea creației lui Negruzzi din punct de vedere morfologic și sintactic, arătând și rolul acestuia de deschizător de drumuri, prin selecționarea și organizarea limbii și prin înnoirea construcțiilor stilistice din limba populară.

La fel ca Tudor Vianu, Ion Vlad remarcă importanța trecutului în evocare, în „Povestirea. Destinul unei structuri epice (Dimensiunile eposului)”. „Păcală și Tândală” pune problema relației povestitor – comunicare – auditoriu, conturând ambianța eposului. Criticul remarcă finalul brusc al scrisorilor, ceea ce duce la crearea unui spațiu nedeterminat, liber supozițiilor.

Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române” îl consideră pe Negruzzi drept primul prozator romantic, care nu a fost conștient de valoarea scrierilor sale. De asemenea, îi admiră intuiția și inteligența. Negruzzi cultivă cu precădere ironia, nu satira,

luând partea victimelor („Au mai pățit-o și alții”). În ceea ce îl privește problema limbii, îl vede moderat, adept al tradiției sprijinită pe limba populară și adversar al inovațiilor inutile.

În ceea ce privește clasicismul lui Negruzzi, acesta este apropiat memorialiștilor. „Negruzzi, un realist în sensul că-și împrumută modelele din realitate”17.

Portretistica este vie, iar scepticismul ironic vine din experiență nu din reflecție. Spiritul realist corectează la Negruzzi excesele romantice, iar cultura joacă rolul unei frâne.

În ceea ce privește lipsa de imaginație, Manolescu este de părere că o corectează prin observație și culoare (în scrisori). Manolescu, ca majoritatea criticilor lui Negruzzi așează pe primul loc, clasificându-le drept capodopere pe „Alexandru Lăpușneanul” și „Negru pe alb”. Scrisorile fac din Negruzzi întâiul nostru prozator artist și intelectual, scopul fiind estetic, intenția documentară, convertindu-se într-o artă de un mare rafinament expresiv și de o perfectă economie de mijloace”18.

Opera lui Negruzzi rămâne un capitol esențial în cartea istoriei literaturii române, și în paginile criticii literare, ea fiind considerată de toți cercetătorii drept un început de drum.

Clasic, romantic, realist, Negruzzi mai așteaptă încă destinul critic, opera sa neputând fi acoperită de praful istoriei, generații de-a rândul putând astfel dialoga cu marele scriitor prin intermediul paginilor sale memorabile.

NOTE

1 Iorga, N., „Istoria literaturii românești în veacul alXIX-lea, de la 1821 înainte”, Editura Minerva, București, 1983, vol.2, p.4

2 Ibidem, p.6

3 Ibidem, p. 9

4 Călinescu, G., „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Editura Cartea Românească, București, 1998, p. 198

5 Ibidem, p. 199

6 Idem

7 Ibidem, p. 200

8 Cioculescu, Ș., Streinu Vl., Vianu, T., „Istoria literaturii române moderne”, Editura didactică și pedagogică, București, 1971, p. 41

9 Popovici, D., „Romantismul românesc”, Editura Tineretului, București, 1973, p. 122

10 Păcurariu, D., „Clasicismul românesc”, Editura Minerva, București, 1971, p. 94

11 Ibidem, p. 95

12 Lovinescu, E., „C. Negruzzi – viața și opera lui, Editura Minerva, București, 1983, p. 176

13 Ibidem, p. 178

14 Ibidem, p. 202

15 Piru, Alexandru, „Permanențe românești”, Editura Cartea Românească, București, 1976, p. 184

16 Vianu, Tudor, „Arta prozatorilor români”, Editura Albatros, București, 1977, p. 217

17 Manolescu, Nicolae, „Istoria critică a literaturii române”, Editura Minerva, București, 1990, p. 321

18 Ibidem, p. 323

CAPITOLUL III

UNIVERSUL OPEREI LUI C. NEGRUZZI

Costache Negruzzi vine din clasa mijlocie a boierimii, care a fost pătura de rezistență a țării noastre în vremurile de grea cumpănă. Încetul cu încetul el se ridică, nu printr-o întâmplare a soartei, nu prin favoarea unui domn, ci prin vrednicie, prin merite, prin cinste, prin felul de a privi viața ca pe ceva serios, prin iubirea de pământ, de neam. De patrie care a făcut din el nu doar un îndrumător cultural, ci un cetățean folositor, înaintat în idei, dar devotat formei de stat pe care a slujit-o și fără dorința de a o răsturna printr-o revoluție.

Costache Negruzzi era deci un temperament moderat, cumpătat, credincios păturii din care ieșise, un bărbat menit a fi în slujba unei ierarhii, a unei ordini stabilite, lucru care îi dădea posibilitatea să vadă multe nedreptăți și să le biciuiască prin întorsura isteață a penei lui.

El se mulțumea a merge pe calea de mijloc, pe calea bunului simț, fără urcușuri și fără povârnișuri, de unde poți privi și în dreapta și în stânga pe cei care se încăpățânează a sta pe loc și pe cei zbuciumați de aspirația spre timpuri noi.

Orientarea lui Negruzzi poate fi dedusă mai bine din cursul vieții decât din luările de atitudine, sporadice și cu destule contradicții. Scriitorul nu a fost un ideolog, nu a teoretizat decât în umbra colegilor săi mai tineri, cu care s-a întâlnit adeseori, dar de care s-a și separat, mai mult sau mai puțin explicit după revoluția de la 1848

Începuturile literare ale lui Negruzzi datează din epoca refugiului în Basarabia și ele ne duc în atmosfera culturală franco-grecească a secolului al XVIII-lea, în Principate.

Nu se poate spune cu exactitate în ce măsură literatura cuprinsă în manuscrisul academic 3558, intitulat „Zăbăvile mele în Basarabia din anii 1821, 1822, 1823, în satul Sărăuți din raiaua Hotinu”, dăruit Academiei Române în 1909 de Iacob Negruzzi, cuprinde opere datorate lui Costache Negruzzi. Cercetătorii i le atribuie global, deși

există problema originalității acestora. Manuscrisul cuprinde mai multe povestiri. Cea dintâi este „Zuma sau descoprirea scorțișoarei tămăduitoare de friguri”. Povestirea este tradusă din scriitoarea franceză de mare circulație în acele vremuri, Madame de Genlis, din a cărei operă tatăl lui Negruzzi poseda în manuscris traducerea mai multor lucrări. După aceasta traduce „Moralicești haractiruri”, după o prelucrare neogrecească a „Caracterelor” lui Teofrast, prelucrare care îi aparține lui D. Davari. Din acest manuscris face parte și o altă povestire, al cărei prototip nu a putut fi descoperit: „Bărbatul cel greu, care luând o fimee guralivă să duce să cei moarte la giudecată”, și în cele din urmă traduce incomplet comedia lui Lesage, „Crispin rival stăpână-său”.

Din această epocă datează traducerea povestirii filosofice „Memnon”, care a ajuns până la noi în două manuscrise, publicate de E. Lovinescu în „Convorbiri literare” din 1911. Originalul este o traducere din Voltaire, Negruzzi netraducând însă din franceză, ci după un intermediar neogrec.

În 1918 Iorga publică în „Revista istorică” traducerea făcută de Negruzzi uneia din povestirile morale ale lui Marmontel, „Pirostria Elenii. Traducerea datează din 1824 și este făcută din franceză. Cu aceeași dată Lovinescu menționează și o altă compoziție intitulată „Idilie alcătuită de C. Negruzzi, 824: Satirii”.

Multe din scrierile sale ne sunt cunoscute numai de titlul menționat în ziarele timpului. Așa este cazul cu „Dama mânioasă”, „Fiica lui faraon”, „Elevul conservatorului”, „Profesorul și chineza”. În manuscris s-au păstrat alte scrieri: „Vicontele de Letorier”, adaptat după Bayard și Dumanoir, „Vicleșugurile lui Scapen”, cunoscuta comedie a lui Molière, „Nanina” din Voltaire și pensionul de fete în vreme de război”, vodevil tradus din d’Ennery și Cormon.

Cea dintâi dintre operele sale dramatice tipărite este „Triizeci ani sau viața unui jucătoriu de cărți”, publicată în 1835 la Iași. Lucrarea este o traducere după „Trente ans ou la vie d’un joueur” a lui Ducange și Dinaux piesă jucată la Paris în 1827, iar în 1833 la Iași. Piesa interesează mai ales pentru concepția pe care scriitorul o aduce despre teatru și prin programul pe care îl imaginează pentru teatrul românesc. „Teatrul îi o oglindă. El

învie pe eroul mort și după trcire de veacuri îl aduce e înflăcărează iarăși simțirea și inima privitorului”. Aplicând aceste considerații generale teatrului românesc, Negruzzi mărturisește ar dori “a auzi pe șenă limba patriei și a vide reprezentându-se virtuțile și eroiceștele fapte a Ștefanior și Alexandrilor.”

Aceste afirmați care anticipează „Dacia literară”, ne arată că „Aprodul Purice”, publicat în 1837, izvorăște dintr-o preocupare vie a autorului pentru istoria națională.

Din Victor Hugo, Negruzzi traduce două drame, „Angelo, tiranul Padovei” și „Maria Tudor”, publicate la București în 1837.

Celelalte scrieri dramatice ale lui Negruzzi sunt tot așa de puțin originale: „Carantina”, publicată la Iași, în 1851, este un vodevil cu situații comice, adaptat după „La quarantine” a lui Scribe. O adaptare este și “Muza de la Burdujeni”, farsă într-un act, publicat la Iași în 1851.

Negruzzi nu este un traducător numai în teatru. Același lucru se întâmplă și în poezia propriu-zisă, în care traducerile covârșesc cu mult opera originală. Astfel el traduce „Melodiile irlandeze” ale lui Thomas Moore, dintre care unele au fost publicate în volum, iar altele au rămas îngropate în paginile revistei „Convorbiri literare”. Traducerea „Baladelor “ lui V. Hugo , a constituit timp îndelungat marele titlu poetic al lui Negruzzi. Din Gessner cu libertăți ce transferă opera din sfera traducerilor în cea a imitațiilor „Potopul”, iar din Byron, „Oscar d’Alva”.

Negruzzi este unul din scriitorii români care s-au apropiat de literatura rusă. Din Pușkin, traduce „Șalul Negru”.

Din poeziile sale originale, cea mai cunoscută este „Aprodul Purice. „Opera este concepută ca un fragment dintr-o epopee închinată lui Ștefan cel Mare, „Ștefaniada”.

Îmbinată cu modestie, opera este structurată pe direcții precise, cu sentimentul unui semn de independență literară, fără complexul unei subordonări la o tradiție. Dimpotrivă, Negruzzi inaugura în „Amintiri de junețe”, în „Fragmente istorice”, „Neghină și Pălămidă”, dar mai ales în „Negru pe alb” diverse variante, majoritatea trainice, ale prozei memorialistice, nuvelei istorice și romantice, poeziei de anvergură epică și foiletonisticii impresioniste. Această diversitate a domeniilor, stilului, tonului a

născut însă suspiciunea diletanței, avănd în vedere vârsta autorului, dar mai ales a literatutii însăși în care se afirma neastâmpăratul său creator. „Valoarea scrierilor lui C. Negruzzi, mare prin calitățile lor se mărește în proporție colosală când gândirea mea se rapoartă la timpul se sterilitate. În care au fost produse în anii de secetă rodurile copacilor sunt mai cu seamă prețioase.”1

În special prin „Alexandru Lăpușneanul”, Negruzzi se instalează într-o sferă aparte a literaturii, recomandat generații după generații drept un model neîntrecut, recunoscut nu doar de critici, istorici literari ci și de marii creatori ai poeziei moderne, Liviu Rebreanu și Camil Petrescu.

Inspirat dintr-un episod istoric din secolul al XVI-lea, relatat în cronica lui Grigore Ureche, nuvela „Alexandru Lăpușneanul”, împrumută concizia verbală, aforistică a cronicarului, reconsiderând însă viziunea asupra istoriei, a raporturilor domnitor-boieri, reliefând în spiritul demonismului romantic figura protagonistului. Cu o savantă artă a gradării efectelor, distribuind evenimentele epice într-un crescendo dramatic (confruntarea cu boierii, uciderea lui Moțoc, ospățul sfârșit cu piramida de capete, răzbunarea boierimii, otrăvirea și moartea tiranului), secvențele componente au o simetrie studiată, conform cu principiile arhitecturii teatrale. Solemnitatea narațiunii, perfecta detașare a autorului-creator, astfel a unei proze obiective, prevestindu-l pe Rebreanu, se conjugă cu abilitatea reducțiilor portretelor definite prin psihologii sumare, dar puternice, autentice, cât și cu neașteptata maturitate în evocarea mișcării colective, a mulțimii revoltate anticipând arta autorului „Răscoalei”. „Dacă din toată opera lui Negruzzi n-ar fi rămas decât nuvela Alexandru Lăpușneanul, nimeni n-ar fi putut aduce vreo precizare asupra particularităților morale ale omului care a scris-o”2.

Nuvelei i s-au căutat modele străine, cu identificări ce merg la Victor Hugo și Walter Scott, însă ea nu-și respinge prin aceasta valoarea, autenticul și originalitatea, inclusiv modernitatea unei posibile lecturi prin prisma ideii de putere politice a cărei conștiință, demontată cu precizie, relevă deformitățile, excesele demențiale, virulența distructivă, mergând până la autodistrugere.

În această perspectivă (a esenței umanului și politicului, peste anecdotica strict istorică, a motivului de cronică) „Alexandru Lăpușneanul” este o operă de semnificație și valoare universală cu ecouri transgresând epoca, radiografie substanțială a ravagiilor puterii personale, detectându-I și sâmburele demențial.

Alte proze ale lui Negruzzi („Zoe”, „O alergare de cai”, ciclul „Negru pe alb”) au fost umbrite de celebritatea capodoperei.

„Zoe” este o nuvelă melodramatică, cu o intrigă și o gesticulație violent romantice. Eroina, o femeie pierdută dar inocentă sufletește, în stare de pasiuni furibunde, de un devotament fără margini, căzută însă pe mâna unor curtezani cinici, ea sfârșește prin a se sinucide.

Dincolo de pasajele de exaltare romantică, se reține tabloul colorat și exact a societății mondene a Iașilor. Preocuparea pentru analiza psihologică este pusă în relație cu aspectul fizic: „Zoe” este caracteristică pentru proza Biedermeier. Începutul nuvelei este balzacian, prefigurând „Misterele Parisului” și romanele lui Călinescu. Finalul cu descrierea încrucișării carului mortuar cu alaiul de sărbătoare îl anticipează pe N. Filimon în „Ciocoii vechi și noi”. Negruzzi posedă aici o tehnică incipientă a contrapunctului care va deveni mult mai consistentă în „O alergare de cai”, una din cele mai reușite proze ale scriitorului, o bijuterie de precizie tehnică apărută în 1840.

Nuvela împletește două povești de dragoste, una romanțioasă și o alta galantă a autorului însuși, repovstită cu umor fin, se încadrează într-un reușit tablou de epocă, luat din mediul nobilimii ruse și zugrăvit cu ascuțime și realism. Începe să se observe o îndepărtare treptată de la ispitele romantismului.În finalul nuvelei, adăugat mai târziu, autorul scrutează cu o privire lucidă, malițioasă, îngăduitoare însă propriile iluzii de tinerețe. Înainte de Duiliu Zamfirescu și Camil Petrescu, mondenitatea ușoară, delicată este surprinsă în această nuvelă.

O reconstituire a anilor de ucenicie este schița „Cum am învățat românește”, publicată în 1836, în acea memorabilă figură a dascălului Socoleanu.

„Au mai pățit-o și alții” este o farsă ce îmbină tema molierească a bărbatului naiv cu tema căsătoriei din interes.

„Toderică”, de fapt o traducere mai liberă a nuvelei „Fédérigo” de P.Mérimée, lasă prin aplomb și spontaneitate impresia de creație originală. Felul ingenios în care Toderică păcălește moartea îl prevestește pe Ivan Turbincă a lui Creangă.

„Fragmente istorice” este o secțiune neomogenă. „Regele Poloniei și domnul Moldovei” pare o pagină de istorie, folosind ca izvor „Histoire de Charles XII” de Voltaire și letopisețul lui Miron Costin.

„Sobiețki și românii”, celebrând eroismul plăieșilor, se inspiră din scrierile lui D. Cantemir, ajungând la rândul ei să fie izvor pentru V.Alecsandri și G.Coșbuc.

„Cântec vechi” este de fapt un pretext pentru inserarea unui cântec bătrânesc despre omorârea Costineștilor de către Constantin Cantemir.

Prin arta sa deosebită, Negruzzi observă cu un ochi atent în scrierile sale atât omul cât și natura. Natura nu este un loc al reveriei, al împărtășirii sentimentelor, el regăsind dincolo de exemplul romantic procedeul clasic al epitetului.

Natura este văzută prin prisma artei („Primblare”), când nu este redusă la dimensiuni umane, datorită ironiei scriitorului. În fața văii Cracăului, privitorul recunoaște în peisaj motivul artistic vrednic de penelul unui pictor. Pe fundalul unei naturi mărețe, solemne și veșnice Negruzzi nu pierde ocazia de a zugrăvi imaginea omenirii trecătoare. (Munții Cracăului sunt văzuți ca „tufoși și creți ca freza unei marchize din veacul al XVIII-lea”, apa Moldovei este „o cochetă ce după ce face multe cotituri, lângă Roman, vine de s-aruncă în brațele Siretului, amorezul ei”).

Descrierea omului este mai directă, fiind mai puțin blocată în amintiri literare, aglomerate după procedeul amplificației retorice.

Negruzzi creează abile portrete fizice ce rămân în memoria cititorului. Celebru este portretul lui Daniil Scavinschi, cu statura lui „mai mică decât mică”, ale cărui impunătoare mustăți „ar fi fost de fală celui întâi husar ungur”. Imaginea fizică creată lui Scavinschi este însă o consecință a caracterului său hipocondric.

Mai dezvoltat este portretul boierului „ținutaș” din „Fiziologia provințialului”. „Provințialul umblă încotoșmănat într-o grozavă șubă de urs, poartă arnăut în coada droștii înarmat cu ciubuc încălfat și lulea ferecată în argint; șuba de urs, arnăutul și

ciubucul sunt cele trei neapărate elemente ale boierului ținutaș; cel mai adesea este gros și gras, are față înflorită, favoriți stufoși și mustețe răsucite, dar pre lângă aceste firești podoabe natura, ca o miloasă mumă, a răspândit asupra-i și un nu știu ce care vorbește mai tare ochilor ispitiți decât orice altă”3.

Alt portret celebru este cel al primului profesor român al lui Negruzzi, care „avea un nas cu totul antiromân, căci lasă că era grozav de mare, dar apoi era cârligat, încât semăna a proboscidă decât a nas”4.

Negruzzi este însă și un moralist abstract care investighează mecanismele pasiunilor omenești. „Când consideră pe om în realitatea lui internă, el află de obicei ființa socială, produsul și exponentul mediului său, pe boierul din provincie la Iași și pe boierul din Iași în provincie, pe țătăni și pe descendenții lor dezrădăcinați, pe proprietari și pe chiriași”5.

Negruzzi nu surprinde caracterul personajelor sale prin analiză, ci în mod intuitiv, din întâmplările pe care le creează pentru ele, în care le implică, în modul lor de a se comporta în societate și în intimitate. Metoda sa este ca a unui memorialist, a unuia care a ajuns celebru pentru creațiile sale, dovedite adevărate modele în literatura română atât pentru contemporaneitate cât și pentru posterioritate.

În revistele timpului: „Albina românească”, „Curierul românesc”, „Curier de ambe sexe”, „Foaie pentru minte inimă și literatură”, „Propășirea”, „România literară” etc., Negruzzi publică numeroase articole, ce surprind instantanee din viața unui personaj sau aspecte ale unui peisaj; toate având un aer epistolar. Este preocupat și de probleme de limbă și ortografie, punându-și problema utilității slavonismelor în limba română. De asemenea a fost preocupat de necesitatea neologismelor și de modalitatea adaptării lor, precum și de unele particularități de pronunțare dialectică, ca palatalizarea lui „z” în graiul moldovean, fenomen pe care el îl pune în legătură cu pronunția spaniolă.

Proza din scrisori, mai modernă, caracterizată prin discursul nobil, spontan, plin de vervă stilistică, îl recomandă drept un precursor al „foiletonului impresionist”.

Negruzzi, cu sociabilitatea ce-l definea lăsa în scrisori impresia unei glume, decizia editării încercărilor aproape uitate venind mai mult din insistențele amicale acceptate nu fără ezitări. Nu lipsește din această explicație a autorului o doză de

provocare. „În subtextul autocondescent, în recunoașterea simultană a unor producții hibride, în mixajul textelor oferite cititorului tardiv, se ascunde de fapt conștiința unei rezistențe la dintele vremii”6.

Frecvent ideea originalității i-a fost contestată, încercându-se repetarea unor modele străine în paginile autorului. Citite azi fără prejudecăți comparatiste textele lui Negruzzi își revendică doza reală de creativitate, capacitate de a oferi o viziune proprie asupra unei realități tipice, chiar prin intermediul localizării sau adaptării. Ca document sociologic, literatura lui Negruzzi reconstituie o imagine autentică, indiferent de procesul ales, care era familiar întregii generații.

Dacă de exemplu pentru „Rețetă” s-a vorbit de o posibilă sursă într-un text de B. Franklin, problema rămâne azi lipsită de importanță, câtă vreme schița negruzziană păstrează un timbru autohton adecvat, deschizând chiar seria prozei românești de satirizare a existenței provinciale. „Rețetă” este deci un text pilot ce patronează numeroasele schițe și momente carageliene. La fel „Fiziologia provincialului” (1840) rând pe rând apropiată de La Bruyère, Balzac etc. „Este un cap de serie incitând emulația unor confrați (Heliade, Kogălniceanu) “7 .

Înscris în aria literaturii europene a epocii, personajul exista și în realitatea moldovenească unde ochiul sagace al observatorului îl detectează, evocându-i prezența, vestimentația, comportamentul, vocabularul într-o manieră proprie, inconfundabilă.

Tratând materia nu neapărat în funcție de modele, ci în sensul unor topoi aflați în circulație de la un cap la altul al literaturii europene a vremii, individualitatea operei lui Negruzzi trăiește în lectura noastră actuală prin calitățile sale autonome și originale.

Astfel, scrierile „Negru pe alb”, sunt un breviar alcătuit din 32 de scrisori publicate între 1837-1855 pe teme și structuri epico-anecdotice în spiritul epocii : scurte memoriale de călătorie, fiziologii, schițe de moravuri, dizertații pe teme de morală, istorie, folclor, economie, politică etc. domenii predilecte până la obsesie generației de la 1848. Ele sunt de asemenea o ambientală “causerie” după cum afirma Eugen Lovinescu : „prilej de a vorbi de orice sub o formă, cât mai liberă, de adevărată causerie, cu un aer de nepăsare, de diletantism, fugind de orice argumentație mai strânsă și de tot ce ar putea părea pedantism”8.

Ca formulă de proză Negruzzi încerca pentru prima dată la noi foiletonul. Interesul lecturii este maxim, tonul cordial, sprinten, familiar, de o vădită sociabilitate limba e cursivă și limpede. Impresionismul, simplitatea cordială, subliniată de comentariul lui Lovinescu se combină cu o doză de scepticism abia disimulat sub zâmbetul îngăduitor.

Scrisorile inaugurează genul epistolar în literatura română. Fizionomia acestui capitol, în care se resimt ecouri din „Impressions de Voyages” de A. Dumas este neunitară, pestriță, configurând un mozaic de aspecte, idei, probleme de la cele lingvistice până la cele istorico-socială.

Observator pertinent și moralist de esență clasică, scriitorul este înaintea lui Alecsandri sau Kogălniceanu un autor de fiziologii, amintind specia cultivată de La Bruyère și mai târziu în alt sens de P. Durand.

Fiziologia provințialului, Un poet necunoscut, Lumânărică, sunt încercări de caracterologie. Moralistul zugrăvește cu un ascuțit simț al grotescului tablouri de moravuri („Istoria unei plăcinte”) sau desprinde din faptele trecutului istoric învățăminte pentru prezent.

Negruzzi gândește ca un conservator, legat de tradiție și de obiceiurile strămoșești cu o slăbiciune pentru vechiul boier de țară cu deprinderi patriarhale (Bogonos, din „Pentru ce țiganii nu sunt români”, schiță în limbaj parodic).

Deplângând risipirea acelor urme care atestă originea străveche a neamului („Vandalism”), autorul e tot mai convins că civilizația nu face decât să spulbere vechile și bunele rânduieli („Pelegrinagiul”). Dacă scriitorului îi place să se refugieze în trecut sau măcar în liniștea tainică a unei mănăstiri, unde îi vin în minte triste cugetări despre vremelnicia celor omenești („Calipso”), el rămâne totuși un lucid, satirizând moravuri de odinioară („Un proțes de la ). Suferințele, martiriul țării îl mișcă pe cronicar („Un vis”), de altfel un spirit sceptic, reținut, discret, cu rare efuziuni, disimulându-și emoția și convertind înduioșarea de o clipă în glumă și autoironie.

Între scrisorile lui Negruzzi se mai găsesc pagini de critică literară (despre Scavinschi, despre poezia lui Dosoftei), polemici pe teme filologice.

O mică capodoperă este schița „Păcală și Tândală”, ingenios compendiu de proverbe și sentințe debitat cu voluptate paramiologică. Stilul scrisorilor este asociativ, capricios și autopersiflant, dar și cu o anume sfătoșenie calmă, bonomă, alternând exprimarea familiară cu cea populară sau cărturărească.

Între prozele lui Negruzzi se mai află un manual : „Vânătorul bun sau Meșteșugul de a nu-ți fi urât”, datorat lui E. Blaze, de care s-a folosit și Alexandru Odobescu în „Pseudo-cynegeticos”. Aici se întâlnește în afara unei adevărate erudiții în materie, o rafinată delectare cinegetică. În „Flora română” (1863) după o sugestie din A. Karr, se face o descriere plină de tandrețe a florilor grădinii, cărora li se atribuie însușiri omenești. Acest dicționar original botanic este însoțit de o grațioasă idilă.

Breviar de morală practică, prevestind geografia argheziană și călinesciană, „Negru pe alb” dezvălui o filosofie a vieții revelatoare pentru om, cetățean, artist deopotrivă. De exemplu un motiv ca acela al grădinii, recurent în textul scrisorilor, trădează la Negruzzi acea prefacere în modul de gândi și a simți, al oamenilor din pragul revoluțiilor burgheze despre care vorbește G. Lukacs în „Estetica” sa.

Negruzzi se află prins între aspirația spre o natură patetică și dominantă (romantică) și prin urmare către o viață conformă naturii, cu o vizibilă antipatie pentru artificialitate și acealaltă aspirație, la fel de legitimă către afirmarea drepturilor umane, către proclamarea valorii proprii, a personalității chiar și în particularitatea ei dată de natură. Ceea ce decurge din această atitudine în plan ideologic explică mai complet decât ipotezele formulate până acum, inaderența lui Negruzzi , derogările lui, singularitatea sa, umilitatea tenace cu care și-a apărat orgolioasa lui independență de conștiință.

Dincolo de formula estetică de calitățile relevante ale textului, dincolo de câteva pagini de mare antologie, descoperim în scrisori argumentul rezistenței operei negruzziene : modernitatea ei, prin tocmai caracterul eseistic al discursului, valoarea ei de anticipație (prefigurări ale sămănătorismului, structurilor epice odobesciene, carageliene, anticipații ale frazării argheziene etc.) și prin recurența unor motive, care fac posibilă diagnoza atitudinii autorului, de atâtea ori controversată în fața evenimentelor de răscruce ale epocii (1848-1859).

Cu Kogălniceanu, scriitorul publică în 1841 „Două sute rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești”.

În literatura noastră Negruzzi e un multiplu precursor. El inițiază prin „Aprodul Purice”, poemul istoric, anticipează în scrisori pe memorialistul I. Ghica, iar cu fiziologiile sale impune înaintea lui Kogălniceanu, Filimon, Ghica specia în literatura

română. Tipul boierului de țară, Bogonos („Pentru ce țiganii nu sunt români”) va deveni un personaj mult cultivat în literatura sămănătoristă. Prin stilul uneori erudit, clasicizant, amestecând elemente de arheologie, istorie, lingvistică, literatura lui Negruzzi precede pe Odobescu și pe Calistrat Hogaș. E un scriitor-artist, remarcabil în ceea ce privește concizia, densitatea și armonia expresiei. A servit la început manierei romantice, retorice, artificiale, stilul lui Negruzzi se emancipează treptat, adoptând un echilibru modulat cu luciditate ironică, devenind primul nostru mare prozator modern.

NOTE

1 “C.Negruzzi interpretat de…”, Editura Univers, București, 1981, p. 35 (reprodus după Introducerea la ediția din 1872)

2 Vianu, T., “Arta prozatorilor români”, Editura Minerva, București 1967, vol. 1, p. 68

3 Negruzzi, C., “Pagini Alese”, Editura Albatros, București, 1976, p. 194

4 Ibidem, p. 182

5 Vianu, T., op. cit., p.132

6 Zaciu, Mircea, “Scriitori români”, Editura Științifică, București, 1978, p. 227

7 Ibidem, p. 228

8 Lovinescu, E. “C. Negruzzi – viața și opera lui”, Editura Minerva, București, 1983, p.175

CAPITOLUL IV

MODERNITATEA PROZEI LUI COSTACHE NEGRUZZI

Linia moderatoare pe care din chemare lăuntrică Negruzzi se simțea îndemnat s-o urmeze se va întâlni cu excese nu doar în ceea ce privește limba, ci în tot spiritul epocii sale deloc moderate, calme. Nu este vorba despre evenimentele mari care au brăzdat-o, despre violențele istoriei, ci despre aspectele pe care un observator de oameni și moravuri ca Negruzzi le putea reține din cotidianul mărunt, din obișnuitele desfășurări ale vieții din anii 1830, așa cum el le-a fixat în „Amintiri de junețe" sau în unele „scrisori" din „Negru pe alb".

Ceea ce uimește imediat în imaginile despre acest cotidian sunt contrastele vii și nemăsura. În toate se observă un accent excesiv, o tendință de forțare a firescului și de neînfrânare : în felul cum decurg ceremoniile publice, în vestimentație, în trăirile sentimentale.

Contribuția fundamentală a lui Negruzzi rămâne proza, în care a făcut operă durabilă de pionierat. Negruzzi nu este numai primul nostru prozator modern, de ficțiune ; în proza memorialistică, documentară, unii contemporani sunt mai activi decât el, dar, pentru o bună bucată de vreme, și singurul citabil pentru cotele valorice atinse.

Publicată în „Curier de ambe sexe" din 1837, nuvela „Zoe", de un romantism tenebros, cu situații acut melodramatice, este tipică pentru perioada de debut a lui Negruzzi. Momentul acesta coincide cu apariția celor două traduceri din Victor Hugo, „Maria Tudor" și „Angelo, tiranul Padovei" (1837) iar, doi ani mai târziu Negruzzi va publica în „Albina" tălmăcirile „Baladelor" aceluiași Hugo.

În „Zoe" se resimte tonalitatea sau situațiile romanului sentimental de la finele secolului al XVIII-lea, la modă în tinerețea scriitorului. La republicarea în volumul „Păcatele tinereților" din 1857 s-a adăugat la sfârșit: „1829, apr.". Scriitorul apelează frecvent la procedeul datării operei, a compunerii sale care uneori anticipează cu mult publicarea. Rațiunile sunt diverse, adesea de ordin extra literar, astfel că aceste datări

trebuie privite cu circumspecție. Este posibil ca 1829 să fie anul elaborării, mai ales că între primele manuscrise din 1821 și 1835 când publică „Triizeci ani" se întinde o perioadă care, cu siguranță, a fost ocupată cu producții literare. Al. Piru se arată reticent

față de această datare a timpului principal din nuvelă. Negruzzi cunoștea deci tehnica retrospectivei și o folosea cu o dezinvoltură care va fi întâlnită ți în alte proze. Iancul, în care Zoe crede a fi găsit salvarea, de dovedește mai decăzut decât Iliescul. Cinic și calculat, el o părăsește pe Zoe atunci când află că aceasta va deveni „mumă". Finalul aglomerează elementele romantice și melodramatice: Zoe se sinucide, înmormântarea ei sărăcăcioasă se întâlnește cu o fastuasă paradă la care iau parte și cei doi tineri2, cioclii se bat de la podoabele moartei, iar dădaca ei înebunește. Curând după victimă va muri și Iancul „de o strașnică inflamație de crieri". Nu lipsește din nuvelă nici povestitorul tânărul „ca de douăzeci ani, cu sprincene negre", care urmează de la distanță convoiul mortuar, meditând la injustițiile lumii: „Ce veac! ce oameni! zicea el; pentru că o biată slabă ființă a căzut sub sarcina ticăloșiei vieții, pentru ca n-a mai putut suferi chinurile sale, oamenii nu vor să-i dea nici o rugăciune, nici trei coți de pământ în locul unde or să se întoarcă și ei. Ei fac pe Dumnezeu rău și nemilostiv. Stăpânitorul ce varsă în războaie pâraie de sânge pentru ambiție, ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan adunându-și o pomenire de blăstemuri, ucigașul ce ține drumurile merg cu pradă de să pun cu obrăznicie lângă însuși locașul Dumnezeului dreptății și al îndurării; și pe biata fată pământul nu o primește! Iartă-le lor, Doamne! că nu știu ce fac!"3

Purtați, în prima povestire a lui Negruzzi, „Zoe”, prin Iașii de la 1827 (anul întâmplărilor este menționat în chiar fraza de început), impresia care ni se impune de peste tot este aceea de excesivitate. Întâi de toate vizual, primim șocul unui desfrâu coloristic, al unei turmentatoare policromii. Iată câte culori sunt pe Iancul, seducătorul cinic al Zoei, „elegantul cuconaș”, câte culori și ce încărcată, împovărătoare costumație cerută, cum se precizează, de „moda Curții”: „El purta un antereu de suvaia alb, era încins cu un șal roșu cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stângă, iar capetile,

alcătuind un fiong dinainte, cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. Pe sub giubeaua de pambriu albastru, blănită cu samur, purta una dintr-acele scurte cațaveici, numite

fermenele, broderia căria, cu fir și cu tertel, îi acoperea tot peptul. În cap avea un șlic de o circoferență cel puțin de șăpti palme.” Împodobitul cavaler era așteptat de Zoe, iubita mințită, în „căsuța” ei „cu două ferestre cu perdele verzi”, de undeva din mahalaua Sărăriei.

Aceeași pregnanță plastică este pusă de narator în reprezentarea spațiului de intimitate al Zoei, un mic interior de odaliscă, adiat de efluvii îmbietoare. Elementele tabloului compun cu finețe sugestia de senzualitate, de așteptare lascivă: „În camera unde intră, pe un crevat cu perdele ponceau, ședea o fetișoară rezămată într-un cot pe perină. Fusta ei de atlaz albastru-deschis, de sub care se zărea un picioruș gras și mic; părul ei castaniu ce se slobozea în unde de mătase pe albii ei grumazi; poziția ei cea lenoasă, în sfârșit, lumina murindă a unei lampe…”

Se conturează din ipostaze ca aceasta imaginea unei lumi predate voluptății, senzuală, încă nedesprinse din cutumele veacului decadent al XVIII-lea, acel veac care în apus exhibase perucile, dantelăria abundentă, profuziunea de panglici în vestimentația ambelor sexe, iar dincoace, Orientul venise cu adăugirile sale de pastă, de culori și parfume tari. Atâta împodobire, atâta lux încărcat amorțeau gândul și înmuiau voințele boierilor din principate care, cufundați în largile lor sofale, petrec în lungi sieste cu ciubuce și cafele, după ce s-au îndestulat cu mâncăruri bogate și cu zaharicale greco-turcești. Afacerile publice s-au de alt ordin sunt date la o parte ori amânate la nesfârșit, și asistăm la un patriarhaism sui generis, în care un vodă nu are preocupare mai confiscantă în timpul guvernării sale decât plăcintele: „Un domn grec, al cărei nume ingrata istorie a uitat a ni-l păstra era un mare mâncău de plăcinte. Caimac, gugoașe, alivenci, iaurt, seralii, baclavale, plăcinte, învârtite se îngropau în stomacul lui ca într-un abis fără fund. În toată dimineața, pân-a nu face divan trata cu becerii săi despre felul plăcintelor ce trebuia să aibă la masă”. De această copleșitoare pasiune profită istețimea unui curtean care dobândește rangul râvnit de vornic trimițând, la un ceas bine găsit, o monumentală plăcintă la masa princiară.

După documentele din epocă, Pompiliu Eliade, „Influența franceză asupra stilului public în România”, recompune un tulburător tablou al acestei incredibile afundări a protipendadei noastre în viața pur vegetativă, o abulie ajungând să-și interzică fie și minime inițiative locomotorii, specie balcanică de oblomovism care uimește nespus pe călătorii din afară ce depun mărturie despre ea. „Această nepăsare față de treburile publice se extinde încetul cu încetul și asupra treburilor private ale boierului. Călătorii vremii îi admiră pentru darul lor inimitabil de a-și pierde toată vremea, de a-și petrece întrega viață nefăcând nimic. Un boier nu se ocupă niciodată personal de pământurile sale: le dă în arendă unor greci. Niciodată nu merge pe jos, în casă chiar, dintr-un amestec de trufie și lene, se lasă purtat dintr-o cameră într-alta de către slugi sau robi, care nu-l lasă să atingă podeaua cu picioarele și care din când în când, îi spun: Aici este un prag Înălțimea ta! Călătorii sunt uimiți să-i vadă cum petrec ore întregi, lăsându-se gătiți și parfumați ori întinși pe sofale, unde fumează și beau cafea fără să scoată un cuvânt, ascultând tăcerea sau dormind.”

Se evidențiază așadar puternicele contraste. Liniile acestei neclintiri, ale acestei „slave stătătoare” care îi miră atâta pe străini, pe apuseni de fapt, sunt tulburate de violența descărcărilor pasionale. Dramele erosului se consumă exploziv, hohotitor, se suferă cu „ohtături”, cu năbădăieli, cu nevricale, cum se observă și la Conachi sau la alți lirici erotici ai momentului, cu gesticuleție abundentă, patetică. Literar, aceste atitudini se întâlneau cu procedeele școlii romantice în expansiune, preluate și de Constantin Negruzzi în „Zoe” sau în „O alergare de cai” din impuls firesc de sincronizare. Istorisirile sale despre eroine înșelate în iubire, cu sinucideri spectaculoase în patul seducătorului sau în ziua nunții iubitului care trădase pentru altă femeie, cu foști cuceritori de inimi care peste un număr de ani ispășesc orbind pentru cât păcătuiseră, sau înnebunesc, sau se îmbolnăvesc din remușcare și mor, istorisirile de felul acesta ca și alte elemente de intrigă subliniat patetice și spectaculare îl înscriu pe C. Negruzzi printre cultivatori nuvelei romantice. Asachi, Filimon, Alecsandri au dat și ei narațiuni de aceeași factură, cu toții ilustrând o serie.

Dar nu elementele captate din contacte cu autorii romantici îl individualizează

literar pe Negruzzi. Personajele sale cu atât de apăsate trăsături romantice evoluează într-o anume atmosferă de epocă, în spații umane și de viață socială, de viață a străzii am fi tentați să zicem, în a căror înfățișare Negruzzi pune alt spirit decât acela de contaminație romantică. Aici, în aceste fragmente descriptive, mai restrânse în „Zoe”, mai largi în „O alergare de cai”, se manifestă încă de pe acum adevăratul Negruzzi : în observarea aspectelor epocii, scutită de orice efuziuni sentimentale, în mulțimea amănuntelor plastice, convocate pentru a însufleți tablourile, în precizia liniilor care încadrează aceste tablouri, în fine, în tot ce putem numi procedeu realist infiltrat în aceste narațiuni a căror (structură, intrigă, schemă conflictuală) este romantică.

În definirea sentimentelor, a proceselor sufletești, a raporturilor umane care susțin și explică dramele inimii, Negruzzi ne apare grăbit, nerăbdător să ajungă mai repede la altceva, rezumând faptele de viață interioară în termeni abstracți locuri comune, uzând cu stângăcie de exclamații și adjective potențatoare pentru a sugera intensitatea trăirilor: „Ea iubi, iubi, oh! Cum iubi! Neștiind ce e amorul și neprețuind urmările lui, se dete cu totul la această patimă dulce și amară, plăcută și groaznică. Se dete cu gând, cu inimă, cu suflet.”

C. Negruzzi pune în aplicație un bogat realism în configurarea ambianței, a cadrului, în notarea pitorescului acelor vremuri, refăcut din crâmpee de existență specifică, din scene și impresii de atmosferă a căror consemnare impune o puternică senzație de autenticitate, de firesc, de viață așa cum era ea în lumea de atunci. „Zoe” începe cu acel viu tablou al Iașilor într-o seară de septembrie în anul 1827, un concentrat de viață orășenească de epocă :

NOTE

1 Piru, Al., “C. Negruzzi”, Editura Tineretului, București, 1966, p. 97

2 “Întâlnirea celor două alaiuri – de veselie și de moarte – atât de obicinuită în

literatura dramatică a vremii, avea să fie întrebuințată și de Filimon în “Ciocoii

vechi și noi” (Lovinescu, E., op. cit., p. 177). La Filimon se întâlnesc două

procesiuni mortuare, fiind însă tot o modalitate de reunire a personajelor.

3 Negruzzi, C., op. cit., p. 24

CAPITOLUL V

MODERNITATEA LIMBII LUI C. NEGRUZZI

Literatorii români de la începutul secolului al XIX-lea, secolul naționalităților, dornici să sprijine, în procesul general de prefaceri, emancipare politică a națiunii lor, și-au văzut inițiativele și entuziasmul dramatic confruntate cu starea limbii acelui timp. Până atunci limba română trecuse prin grele încercări. Asemenea poporului care o vorbea, suferise de pe urma agresărilor din toate părțile, a invaziilor, a hărțuielilor. Se înfățișa în zorii secolului XIX, ca un câmp de război încă împânzit de fumul exploziilor cu porțiuni care, dacă fuseseră ocolite de lupte erau năpădite de vegetație stearpă ce trebuia extirpată spre a cultiva la loc soiurile purtătoare de rod. La margini mai ales pe urmele incursiunilor de tot felul colonizaseră elemente din afară, care împestrițau priveliștea. Acestea antrenaseră și aluviuni fertile, dar ele trebuiau infiltrate și îndreptate apoi către albia mare a limbii încadrate spiritului ei natural spre a nu se strica un echilibru deja amenințat.

Rezistaseră totuși miraculos în răstimpul istoric, neprielnic structurile originare ale limbii, adevărate reducte inviolabile. Limba nu pierduse nimic din ce era esențial al ei trăia deplin în aspectele întrebuințărilor zilnice, trăia de asemeni chiar dacă fragmentar, în producțiile truditorilor hârtiei, înscrierile literare ale autorilor români din acea vreme în care ni se vesteau schimbări, aducătoare de speranță.

Limba era deci vie, dar asta nu însemna totul pentru oamenii scrisului atunci când mai ales ceasul istoric le impunea obiective urgente și mari. Se considerau decisiv angajați în acțiunea vastă de reclădire în conștiințe a sentimentului național supus atâta timp erodării. Prin argumentele istoriei în primul rând dar și prin argumentele culturii ale unității și continuității spirituale trebuia dovedită îndreptățirea doleanțelor noastre politice. Se întrevedeau campanii largi pentru cauza națională, pe fronturi numeroase : în presa abia născută, în texte doctrinare tipărite în broșuri și răspândite în tot spațiul acoperit de români, în studii istorice și în compuneri literare, în cuplete și piese de teatru destinate reprezentării pentru prima dată în românește.

În climatul acesta de mobilizări generoase, de însuflețire unanimă, literatorii români din epocă trăiau intens drama insuficiențelor limbii. Ar fi avut nevoie în acțiunea lor de un instrument suplu și eficace, adaptat febrilității momentului, le-ar fi fost de trebuință vehicule lingvistice în stare să le transforme repede și exact ideile la țintă. Limba de care dispuneau însă, astfel cum se înfățișa după atâtea avataruri, era greoaie și imprecisă, nepregătită să exprime mulțimea noțiunilor noi, împiedicată în nodozitățile arhaismelor sau în stângăciile împrumuturilor pripite, inasimilabile. Oamenii cu instinct îi simțeau bogăția, energiile comprimate, îi intuiau frumusețile prizoniere, dar știau în același timp că a le elibera și pune în valoare nu e un lucru ce se poate face în grabă, cum reclamau, desigur, cerințele zilei. Urgentarea normalizării ar fi fost o intervenție din nou nefericită, după cum nefericite fuseseră acțiunile prin care se întârziase evoluția firească a limbii. Peste toate, haina chirilică improprie latinității substanțiale, placată pe trupul limbii încă de la începutul existenței ei scrise o anomalie care nici ea nu putea fi lesne lichidată, căci nu mai era, după ce funcționase atâta vreme doar un fapt exterior de grafie. Se impuneau acțiuni complicate de readaptare, de echivalări și reobișnuințe care trebuiau neapărat întreprinse dacă se dorea o emancipare autentică și o readucere adevărată a limbii pe linia evoluției naturale.

Așadar, la începutul veacului al XIX-lea, împrejurările care implică tot mai mult scrisul în slujirea cauzei naționale fac să se vadă în toată limpezimea suferințele limbii : întârzierile, negăsirea de termeni potriviți pentru noțiunile recente, contaminările improprii, nefixarea unor forme etc. Aceste aspecte vor ridica desigur dificultăți acțiunilor politice a căror sprijinire se urmărea prin scris, astfel încât unul din țelurile epocii, încadrat programului larg de redeșteptare națională, va fi ameliorarea situației în care se găsea limba.

În sfera propriu zis literară lucrurile nu stăteau astfel. Scriitorii români din primele decenii ale veacului al XIX-lea, istoric edificați asupra rosturilor noastre ca popor, racordați, datorită înmulțirii contactelor la curentele de sensibilitate europeană, instruiți, mulți dintre ei, la școlile din Apus, oameni de talent mai robuști sau mai firavi, cum sunt în orice epocă, acești scriitori români, angajați fierbinte în luptele politice, dar mobilizați și de ideea de artă, aveau la dispoziție pentru a exprima ce acumulaseră și ce trăiau

lăuntric o limbă anacronică din multe puncte de vedere nelimpezită, încâlcită în construcții defectuoase, o limbă ce încă se resimțea de pe urma traumelor suferite anterior, a maltratărilor suportate în vremurile vitrege. Se ghiceau desigur, resursele de vitalitate de care limba dispunea, se întrezăreau posibilitățile de vindecare a mult lovitului organism, dar deocamdată exista această ruptură, această neconcordanță între capacitățile expresive ale limbii și ceea ce aveau de exprimat scriitorii români ai acelui moment. Situația lor era alta, mai dramatică, decât a primilor oameni care au scris în românește luptându-se cu dificultățile începutului decât a cronicarilor, de pildă. Aceea nu aveau o conștiință literară. Foloseau limba ce le stătea la îndemână în niște cadre limitate. Nu acționau ca scriitori, și își făceau însemnările despre vremurile trecute cu sentimentul unei îndatoriri de martori. Că apărea și o dimensiune literară în scrisul lor, acesta era neurmărit în mod special. Ei notau cele auzite și trăite, cele citite în acte și cărți mai vechi, pentru a nu se pierde și atât. După mai multe veacuri ne aflam într-un orizont de neînțelegere schimbată. Scrisul începe să fie văzut și la noi ca o activitate ce se cuvine să exprime individualități. Ideea de originalitate se impune până acolo încât Kogălniceanu, în fața valului prea mare de adaptări și traduceri, de localizări și texte avea să avertizeze cu energie : „traducțiile nu fac o literatură!”. Se împământenise deci ideea că literatura materializează un efort de creație original. El se va diferenția tot mai net printre altele, după genul : poezie, proză, teatru. Mai mult, devenise limpede, în contextul luptelor pentru afirmare națională că a avea o literatură proprie era pentru poporul nostru, ca pentru oricare altul, un element de identificare dintre cele mai probante. Dovedirea existenței noastre de sine stătătoare nu mai putea fi făcută fără această grăitoare mărturie a capacităților de creație.

Imperativele acestea impuneau lichidarea neapărată a întârzierilor limbii și vindecarea ei de urmările diferitelor maladii care o loviseră. Generația literară a primelor decenii din secolul al XIX-lea s-a devotat misiunii de a refortifica limba, de a o reașeza în cadrele firești de evoluție, într-un moment când toate vechile alcătuiri se clătinau sub presiunea voinței de schimbare. Era un demers care pretindea acțiuni solidarizante.

Nimeni nu a stat deoparte, pentru că toți care scriau românește erau în cauză. Se propuneau soluții se încercau variante, se experimenta pasionat și adeseori cu sentimentul

amar al sacrificării de sine. Oricine scria în această de căutări și fluctuații se expunea riscului perimării vertiginoase a textelor sale, sub aspectul limbii care evolua cu mare iuțeală, înregistrând modificări parcă în fiecare zi.

Acest dinamism, această precipitare a tuturor către o stare nouă a limbii au alimentat ivirea multor alcătuiri bizare, neviabile. Rămân ca exponate în muzeul limbii spre a exemplifica momentul de tranziție. Tot acum încep să se aleagă și căile viabile, să câștige teren principiile rezonabile ale unui transformism organic, care chiar dacă acceptă, din rațiuni recuperatoare, grăbirea ritmurilor, veghează în același timp ca această accelerare să nu disloce structurile susținătoare. Astfel în numai câteva decenii prin achiziții și accelerări care ating cotele cele mai înalte în scrierile marilor clasici din perioada „Junimii”, limba română reușește să producă valori absolute de expresivitate literară, doveditoare ale bogăției și forței latente de care a dispus mereu.

Ca pe toată lumea din epocă, problema limbii îl va obseda și pe Constantin Negruzzi. La el însă, faptul dovedește alt relief, dacă privim către momentul său, cu ochii de acum. Întârzierile, alterările, constrângerile la care limba noastră fusese supusă și care lăsaseră atâtea urme întâlneau pentru prima dată voința de manifestare a unui mare scriitor.

De fapt, se petrecea în acele împrejurări un transfer semnificativ al preocupărilor pentru limbă : de la istorici, pedagogi, gramaticieni la aceea care acționau asupra ei, adică la scriitori. Perspectivei filologice îi urmează perspectiva creatoare, într-o succesiune care nu aducea eliminarea primei de către a două. Este vorba de o mutare de accent care favorizează activarea demersului creativ, după ce prin cercetare începuseră să fie lămurite aspectele evoluției istorice, originea limbii și canalele prin care a primit influențe, legile interne ale formării unor structuri. De pe urma abordării filologice efortul propriu-zis de creație , efortul literar, va trage foloase în această fază de indecizie, căci va putea să acționeze în conștiință de cauză în cuprinsurile agitate ale limbii române.

Cu toate că în mai multe scrisori din „Negru pe alb”, ca și în alte locuri, se poate observa că lui Negruzzi perspectiva filologică nu era străină – analizează lexicul, sintaxa, fonetismele, urmărește împrumuturile, propune etimologii – cu toate acestea spiritul esențial cu care tratează problemele limbii este fără îndoială acela al unui scriitor. Țelurile mari urmărite decurg și pentru Negruzzi din lupta pentru afirmare națională, în care emanciparea limbii se înscria ca un punct însemnat din program. Mobilurile sunt ale acestei lupte, și Negruzzi participă la toată desfășurarea cu sentimentul combatantului pentru o cauză ce aparține tuturor. Acționează ca militant pe fronturile unei campanii. Reflectând la problemele limbii din vremea sa se pune pe sine însuși în cauză, ca un om menit să plimbe toată viața condeiul pe hârtie, doritor să poată exprima fără împiedicări și cu toată bogăția de nuanțe ceea ce mintea sa creează.

Împuținarea limbii, moștenire nefastă, era un fapt care făcea mai dificil procesul de ridicare spirituală a națiunii, declanșat pe atâtea planuri. Cu atât mai dramatic și mai neliniștitor se va răsfrânge în conștiințele scriitoricești, ale acelor oameni care în trecutul limbii își jucau propriile șanse de ase realiza, de a-și impune talentul literar.

Sunt așadar mai multe moduri ale lui Negruzzi de a se apropia de realitățile limbii. Poate fi văzută ceea ce se numește cultivarea opticii filologice în opera lui Negruzzi. El adopta poziția omului care își face din materia limbii un domeniu de investiri propriu în sensul că, nu doar analizează anumite fenomene și evoluții, dar și acționează asupra lor prin scrisul să literar. Alteori asupra aceluiași domeniu, face să se reverse un conținut sufletesc, afecte și trăiri morale, astfel încât limba devine la Negruzzi tema unui demers emoțional. La fel cum Cârlova, Alexandrescu și alți romantici intonaseră după modelul lui Volney elegia imnurilor medievale, Constantin Negruzzi face să se audă cu alte accente, elegia ruinării limbii, a prigonirii și uitării limbii române îndelung oropsite de istorie. Un motiv elegiac structurează începutul episodului autobiografic „Cum au învățat românește”, cutreierat de inflexiuni dramatice cu toată unda infiltrată de umor care abia mai încolo în text face loc notei înveselitoare și pitorești: „Pe când uitasem că suntem români și că avem și noi o limbă, pe când ne lipsea

și cărți și tipografie; pe când toată lumea se arunca în dassi și perispomeni ca babele în căței și motani, căci la școala publică se învăța numai grecește ; când, în sfârșit, literatura română era la darea sufletului, câțiva boieri, ruginiți în românism, neputându-se deprinde cu frumoasele ziceri : parigorisesc, catadicsesc, ș.c. l. toate în esc, create de diecii disteriei, pentru că atunci între ei se plodea geniul, ședeau triști și jeleau perderea limbii, uitându-se cu dor spre Buda sau Brașov, de unde le veneau pe tot anul calendarul cu povești la sfârșit și, din când în când, câte o broșură învățătoare meșteșugului de a face zahăr din ciocolăi de cucuruzi sau pâne și crohmală de cartofe”1.

Prin larga deschidere a frazei, prin ritmarea interioară și acel evocator „pe când” repetat la anumite intervale („pe când uitasem că suntem români”, „pe când ne lipsea”, „pe când toată lumea se aruncase”) dezvoltă tonalități rapsodice. Sugestia acaparatoare este că s-a pornit o poveste, un basm, legănat, o cântare a nefericirilor mult urgisitei limbi românești, care nu pierise totuși, se reîntemeia acum acum din dureri și lacrimi. „ședeau triști și jăleau perderea limbii, uitându-se cu dor spre Buda sau Brașov”, aceasta este o imagine emblemă, sintetizând o valoare morală și semnalând un circuit spiritual. Acei oameni, „ruginiți în românism”, priveau către centrele de dincolo de munți, unde liderii școlii ardelene reaprinseseră în conștiințe ideea latinității originale. Printre acești întristați de suferințele limbii, printre acești bărbați mistuiți de dor și întorși cu privirile către Ardeal se va număra și Negruzzi, care consemnează ceva mai departe că a învățat românește de fapt citindu-l pe Maior în istoria românilor. Se observă însuflețirea specială a textului negruzzian și acea respirație plină și ritmică a frazei, care parcă reclamă desfășurări epice. Într-adevăr acestea survin, pagina se umple de personaje în acțiune, de tumult omenesc, de scene vii, toate răsfrângând crâmpeie din aventura limbii. În textele de abordări teoretice, Negruzzi se manifestă la fel de neînfrânat ca oriunde în scrisul său, dezmorțind abstracțiunile aducând rumoarea și coloritul bogat al vieți în foarte dinamice reprezentări.

Personificând limba și reprezentându-și mai mult epic istoria ei, Negruzzi se folosește, pentru a-și formula poziția, ideile lingvistice, de instrumentele bine stăpânite ale prozatorului. Originalitatea mai adâncă a lui Negruzzi stă în viziune. Pentru el,

realitatea limbii devine un domeniu al concretului uman, un spațiu însuflețit adăpostind trăiri omenești, simțind omenește, expus rănirilor și ofensei, lezărilor morale, pe de o parte deschis, pe de altă parte manifestând nostalgii și sete de comunicare. Devenind personaj în reprezentarea lui Negruzzi vede în această limbă a noastră o eroină care menține raporturi sufletești cu „surioarele” ei latine de departe.

Mai mult decât oricare altă preocupare, aceea pentru limbă introduce în scrisul lui Constantin Negruzzi o învolburare patetică. Sunt zone unde scriitorul devine locvace, neeconomicos cu semnele exclamării, cu interjecțiile, doritor nu doar să convingă prin elocvența simplă a faptelor, dar să miște și inimi, să emoționeze prin retorică.

Tonalitatea de ușoară exaltare este un fapt stilistic. În vâltoarea luptelor pentru limbă, Negruzzi își lua arme din panoplia romantică ce îi stătea la îndemână, dar promova slujindu-se de ele, o atitudine hotărât clasică de moderație și echilibru. În împrejurări când la o extremă „liberalii zic că trebui a goni toate zicerile slavone și ungro-turco-grece”, iar la cealaltă „conservatorii, astă veche rugină” nu admit nici o clintire a stărilor moștenite, sub cuvânt că „se strică limba”, Negruzzi mărturisește că s-ar „învoi” cu părerea „moderaților”, care nu împărtășeau nici elanul de purificări lingvistice de care mulți erau cuprinși, nici închistarea altora față de orice nuanță de schimbare. Acești moderați, cu care Negruzzi se „învoia”, socoteau că elementele luate din alte limbi decât latina, nu trebuiau alungate ca fiind „străine”, ci păstrate în limbă și adaptate spiritului nostru, românizate.

Ca în atâtea alte probleme care s-au pus generației lui și în aceasta prudentul Negruzzi optează pentru ceea ce s-ar numi calea de mijloc, plasat cu grijă în afara pozițiilor radicale. În chestiunea limbii cel puțin, bunul simț și bunul gust l-au ținut cu folos pe Negruzzi la distanță de soluțiile extreme, care de altfel, nu l-au ademenit niciodată. Chiar și atunci când, furat de pornirile inimii, expune teorii naive despre originea slavonă în limba română a termenilor care denumesc suferințe, năpăstuiri, abuzuri (obidă, silă, robie, caznă, năvălire, năpădire etc.), subînțelesul fiind desigur că, neavând cuvintele care să le numească, românii nu cunoscuseră, până la cei care le-au

adus, nici realitățile ca atare (adică obidirea, robirea, caznele, silnicia etc.); chiar și în acest caz Negruzzi nu găsește cu cale să vorbească de oportunitatea „curățirii” limbii, a epurărilor „de ziceri slavone-turco-grece”.

Scriitorul își reprezenta dispunera cuvintelor în limbă ca firele unei țesături, iar smulgerea lor, după ce s-au îmbinat în anume fel, ar fi actul cel mai păgubitor, pentru că s-ar destrăma toată pânza. Toate acestea îl conduceau pe Negruzzi către vederea lucidă și firea cumpătată împotrivitoare exceselor nu doar în sfera vieții, dar și în cea a ideilor. Mai mult își spune cuvântul în fixarea pe acest aliniament fericitul instinct literar a lui Negruzzi. Întemeietorul prozei noastre moderne unea realismul fundamental al viziunii sale scriitoricești cu realismul atitudinii față de limba vie a epocii sale.

În evoluția artistică a prozei lui Negruzzi se cunoaște faptul că începuturile activității lui literare se remarcă prin particularități prea regionale, graiul popular e neprelucrat, încât fonetic limba scrierilor izbește prin moldovenismele păstrate ca în limba vorbită. „Pe la mișlocul veacului al XVII-lea mânia indienilor asupra ispaniolilor urma necontenit. Auzârile celii adivarate n-au stâns dintre noroadili aceste asuprite înfricoșata pomenire a cumplitelor fapte a biruitorilor săi; ei era nupai supuși, însă nu era robiți. Întru aciastă vreme un guvernator ave asupra indienilor o mânie și o ură ascunsă mult mai mari decât aceia a procatohile său. Secretariul lui, cumplit împlinitoriu a poruncilor sale celor strașnice era răpitoriu piste măsură, pentru aceasta îl ura indienii…” (fragment dintr-o traducere din 1823).

Majoritatea cuvintelor și construcțiilor au aici un aspect neobișnuit. Nota regională în fonetică, morfologie, și sintaxă apare la fiecare pas : „mânie asupra”, „auzârile ce li adivarate”, „noroadili”, „ei era”, „secretariul…împlinitoriul a poroncilor”, „răpitoriul piste măsură” etc.

Găsim în primele exerciții de traducere cum este „Memnon” (1823) forme ca : „bini”, „undi”, „poati”, „faciri di bini”, „să margă”, „ci-i aiasta” .

Unele particularități regionale apar atenuate mai târziu, după 12 ani în prefața traducerii piesei „Treizeci de ani din viața unui jucătoriu de cărți” în care citim construcții ca „traducătoriul aceștii drame nu au privit la nimic”, „mulțămire”, „îmbrațoșa”, „vide” etc. Dacă alăturăm edițiile succesive ale poemului „Aprodul Purice” se observă că într-o

fază inițială (1837) există numeroase particularități regionale : „sărba”, „plugariu”, „să legăna”, „vrăjmașu”, „ave” etc. care sunt corectate în edițiile următoare apropiindu-se de formele literare ale vremii moderne : „serba”, „pluga”, „ se legăna”, „vrășmaș”, „avea” etc. Mulțimea regionalismelor din primele încercări nu este comparabilă decât cu limba pestriță „Scrisorilor” lui Kogălniceanu, tânăr student în apus.

Dacă Negruzzi ar fi continuat să scrie : „ave”, „mini”, „facerii di bini”, „aiastă”, „nu te vre”, „va pustie”, „am agiuns”, „fugisă” etc. ar fi rămas un autor minor sau chiar necunoscut. El a înțeles că scriitorul artist are datoria de a prelucra limba, de a-i da o haină luminoasă, colorată, expresivă, care să aibă armonie și muzicalitate.

„Șalul negru” publicat în „Curierul de ambe sexe” din 1837 apare într-o formă cu totul diferită de cea publicată în 1857. După 20 de ani artistul cu experiență dă o formă mult mai îngrijită poemului tradus din Pușkin : nu numai limba și stilul se clarifică, vocabularul și imaginea devin mai sugestive, construcția corectă, ca într-o limbă literară evoluată schimbându-se chiar și structura versurilor. Redactarea din 1837 : „Eu I-am dat lui aur și l-am blestemat/ Ș-al meu cu credință robul am chemat./ P-armăsarul sării cu grăbire,/ Și lăsându-I frâul ca vântul zburam,/ N-am simțit nici jale nici milostivire,/ Ca piatra eram.” În volumul din 1857 strofa este alta, versul scur fiind plasat în interiorul strofei : „eu îi dădui aur și îl blestămăi/ Și pe credinciosu-mi rob atunci chemăi/ Pe calul meu ager sării cu grăbire,/ Și lăsându-I frâul ca vântul zburam,/ Nu simțeam durere, nici compătimire,/ Ca piatra eram”. Cuvintele și limba apar modernizare; exprimarea este mai firească, mai artistică, dar și mai simplă : „jale și milostivire” devin „durere și compătimire”. Perfectul compus e înlocuit cu perfectul simplu.

Mai concludentă în privința șlefuirii limbii operei literare este comparația între forma „Scrisorii I”, varianta din 1837 din „Alăuta românească” și forma modificată, uneori în mod substanțial în volumul din 1857.

Una din problemele capitale ale limbii din acea epocă, era cerința unificării ei dorită încă de pe vremea lui Simion Ștefan Mitropolitul Ardealului. Odată cu acest proces trebuia urmărită simplificarea sistemului gramatical și ortografic al limbii, fără a neglija îmbogățirea, înnoirea lexicului, crearea aceea ce Negruzzi numea un „stil mai potrivit cu civilizația veacului nostru”.

Mult timp înainte de unirea Țărilor Române unitatea limbii a reprezentat un factor de seamă în înțelegerea și conlucrarea patrioților români din acea vreme. Terenul unirii politice a fost pregătit prin strădanii comune de luptătorii care oglindeau în scrierile lor aspirațiile maselor spre emancipare și cultură.

Negruzzi a mers hotărât pe drumul unificării limbii fără a ține seama de prejudecățile existente, în materie de limbă și literatură scrisă. Când Săulescu l-a atacat în „Albina românească” din 1839, învinuindu-l că a uitat că e moldovean, că trebuie să scrie în limba provinciei sale cu particularitățile ei regionale, nu să se alăture scriitorilor care își „schimonosesc” vorba pentru a se apropia de limba scrisă la București, Negruzzi respinge acuzația susținând că scriitorul are datoria să contribuie la cultivarea limbii literare, la unificarea ei : „Eu sunt acel care am scris urmând gramaticei muntenilor, eu am tradus și tipărit <<Maria Tudor>>, <<Angelo>> precum și alte mai mici compuneri ce s-au văzut în foile de București. Eu am scris <<a>> în loc de <<au>> și <<e>> în loc de <<îi>>…cuvântul pentru ce am urmat regulelor literaților munteni, este că ele mi-au părut potrivite pe tipul limbii, mai înțălese și mai românești decât ale acestui domn literar. De am zis <<a>> în loc de <<au>> este că am voit a-I deosebi singularul de plural, precum aceasta se vede în toate limbile ce au o gramatică. De zic <<e>> în loc de <<îi>>, este iarăși ca să nu amestec verbul cu articolul” („Albina românească” 1839, nr. 59).

Din această afirmație a lui Negruzzi rezultă că el urmărea procesul de unificare a limbii literare ; se observă și tendința spre statornicirea sistemului gramatical și grija de cultivare a limbii. Astfel se explică rapida transformare intervenită în limba și stilul lui Negruzzi, în sensul creșterii calitative a artei lui de prozator, în sensul maturizării și modernizării scrisului său, așa cum el apare, la numai un an după publicarea acestui răspuns în nuvela “Alexandru Lăpușneanu”.

În această nuvelă Negruzzi a ilustrat atât capacitatea expresivă a limbii literare cât și posibilitățile lui de artist care modelează materialul limbii după cerințele conținutului. Din punctul de vedere al rolului scriitorului în selecționarea și organizarea elementelor limbii, nuvela e cel mai interesant document literar din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Originalitatea creației lui Negruzzi apare aici mai ales în adaptarea mijloacelor limbii la specificul mediului, al personajelor, al stărilor sufletești descrise și în sinteza elementelor expresive și dozarea particularităților arhaice și regionale.

Povestirea istorică se impune prin dinamism și concentrare a mijloacelor limbii. Culoarea locală și forța conflictului între eroii epocii sunt sugerate prin cuvinte, expresii și construcții luate din fondul istoric al limbii : „ – Cu voia mării tale, zise Stroici, vedem că moșia noastră a să cadă de isnoavă încălcarea păgânilor. Când astă negură de turci va prăda și va pustii țeara, pe ce va domni măria ta?

– Și cu ce voi sătura lăcomia acestei cete de păgâni ce aduci cu Măria ta? adăogi Spancioc.

– Cu averile voastre nu cu banii țăranilor pre care îi jupuiți voi. Voi mulgeți laptele țării, dar au venit vremea să vă mulg și eu pre voi. Destul, boieri! întorceți-vă și spuneți celui ce v-au trimes să se ferească să nu dau peste el de nu vreau să fac din ciolanele lui surle și din pelea lui căptușeală dobelor mele.”

Acțiunea situată pe la mijlocul veacului al XVI-lea trebuia redată prin mijloace expresive potrivite, dar straturile lexicale atât de variate în această nuvelă neîncurcând înțelegerea textului. Cititorul nu are nevoie de dicționar ca să-l poată urmări pe povestitor. Unele construcții vechi sunt păstrate în graiul regional de azi : „o să cadă = va cădea”, „pe ce vei domni = peste ce vei domni”, „au venit vremea = a venit vremea”, „celui ce v-au trimes = celui ce va trimis”. Construcțiile și cuvintele amintesc de cronicari.

Puternic reliefată e ciocnirea între cele două tabere, sosirea noului domn fiind primită cu răceală de boieri, eroii apărând vii sub ochii noștri : ,,Apropiindu-se de Alexandru Vodă se închinară până la pământ fără a-i săruta poala ca de obicei.

– Bine ati venit, boieri! zise acesta silindu-se a zâmbi.

– Să fii Măria ta sănătos, răspunseră boierii.

– Am auzit urmă Alexandru de bântuirile țerii, am venit s-o mântui, știu că țeara mă așteaptă cu bucurie.

– Să nu bănuiești Măria ta, zise Moțoc, țeara este liniștită, și poate că Măria ta ai auzitr lucrurile precum nu sunt, căci asa este obiceiul norodului nostru, să facă din țânțar armăsar.

– Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau, răspunse Lăpușneanul, a căruia ochi scânteiară ca un fulger, și voi merge ori cu voia ori fără voia dumneavoastră”.

Caracterul voluntar și despotic a lui Lăpușneanul apare viguros conturat în replici hotărâte. Se vede că din punctul de vedere al exprimării autorul s-a situat la nivelul limbii literare moderne : au dispărut formele regionale : ca ,,nu te vre”, ,,nost” etc. Ca stil, remarcabilă este concetrarea frazei, dinamica dialogului potrivit cu situația de tensiune sufletească a celor ce se înfruntă. Orice adaos de prisos a fost eliminat, aspectul dramatic fiind astfel mai pregnant. Aceste calități fundamentale l-au făcut pe Alecsandri să caracterizeze nuvela astfel : ,,<<Alexandru Lăpușneanul>> acest cap d-operă de stil energic și pictură dramatică” (introducerea la ediția din 1872). În prima frază a nuvelei, într-o înlănțuire de subordonate se prezintă succint o bogăție de fapte istorice privind trei domnitori din trecutul Modovei : Eraclit, Tomșa, Lăpușneanul. Alți scriitori ar fi dezvoltat într-un întins capitol evenimentele care au precedat venirea lui Lăpușneanul. Negruzzi însă, folosește un singur paragraf ca să fixeze liniile mai ale epocii istorice. Fraza amplă, construită prin subordonare, e potrivită descrierii, spre deosebire de frazele scurte caracteristice analizei psihologice. Când prezintă portretul doamnei Ruxandra, precizia amănuntului vestimentar și evocarea figurii ei curg într-o limbă domoală, în fraze bogate, cu puține particularități lingvistice : ,,privise pe un frate “,,epădându-și relegea”; era tristă și ,,tânjitoare”, ca floarea ,,e pusă” arșiții soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească etc.

Stările psihologice în care domină pasiunile violente sunt construite într-un pitoresc amestec de elemente vechi și de neologisme necesare pentru fixarea nuanțelor afective. Deși suntem la începutul literaturii moderne nu avem impresia că autorul dibuiește în căutarea unor formule artistice, expresive, valabile. În analiza psihologică, vocabularul este nou, fraza scurtă, nervoasă, stilul uneori discontinuu ajungând chiar la izolarea părților frazei, care după normele tradiționale ale gramaticii formează un întreg indivizibil.

Îmbogățirea vocabularului se vede mai ales în utilizarea neologismelor și a termenilor vechi, în procesul zugrăvirii artistice a realității. Găsim astfel îmbinări de cuvinte : ,,Ca să sece influența boierilor și să stârpească cuiburile feudalității îi despuie de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni și corupe pre norod ; țidulă vestitoare greșealei lui ; boierii închinau și urau pre domn cu vivate zgomotoase”.

Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente în acea vreme în limbă, în scopul evocării sugestive, precise și dinamice acțiunii, a oamenilor și mediului prin aplicare unui criteriu estetic just de selecționare și organizare a materialului limbii. Pe această linie analistul modern, psiholog în adevăratul înțeles al cuvântului, cenzurează regionalismele și formele artificiale care nu erau potrivite limbii. Înnoirea continuă a construcției stilistice din rezervorul limbii populare și din tezaurul istoric, atribuirea unor funcții sintactice proverbelor și zicătorilor vechi (cum va face mai târziu Ion Creangă) contribuie de asemenea la îmbogățirea stilului său.

Astfel întâlnim în opera lui Negruzzi germenele procedeelor artistice literare care vor înflori în mod deosebit în secolul al XIX-lea. Ampla construcție frazeologică a prozei lui Odobescu în care se descrie natura își are punctul de plecare în pasajele narative din bucata ,,Pelegrinagiul”, pline de mănunte pitorești și de amintiri din literaturile clasice. Ciocnirea dramatică a caracterelor și desfășurarea violentă a pasiunilor din teatrul lui Alecsandri și Caragiale amintesc scene realiste din ,,Alexandru Lăpușneanul” și pitorescul tipurilor din ,,Scrisorile” lui Negruzzi.

În una din primele bucăți ,,Zoe” datată de autor în 1829 Negruzzi scria : ,,Un arnăut veni în curtea sa, merse drept în camera unde el dormea, deschise ușa, intră și scoțând un pistol din cingătoare, îl slobozi în el. Glonțul trecu alăturea cu capul tânărului, bortili perina pe care să răzema și se înfipse într-o cărămidă din părete, a căriea sfărmătiri să reîntoarseră și căzură pe pieptul dormitorului. Ilescu îl feri și să răpăzi ca fulgerul la noul venit, care scoase al doilea pistol. Arma se smânci și o îmbrâncătură aruncă pe ucigaș pe o canapea. Negreșit că ceasul morții ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă în căderea sa turbanul nu i s-ar fi desfășurat. Niște poame castanii unduioase se răsfirară pe umerii și pieptarul lui înfirat. Aceasta era Zoe”.

Regionalismele (,,bortili”, ,,răzăma”, ,,părete”, ,,îmbrătură”) sau arhaismele (,,a căria”, ,,sfărămături”, ,,dormitorul”, ,,Iliescul”) păstrează aspectul popular vorbit al limbii. Narațiunea se desfășoară în fraze scurte și repezi. Acumularea de verbe de la început anunță concentrarea stilistică din ,,Alexandrul Lăpușneanul”. Elementele graiului vorbit și neologismele apar într-un cadru literar nou: dispar formele prea regionale pe

care le-am întâlnit în primele traduceri ale autorului, când scria : piste cutezătoriu, dormitoriu etc. Numărul neologismelor și forma adaptării lor la ,,tipul limbei” sunt surprinzătoare pentru faza timpurie a activității autorului, când cei mai de seamă scriitori ai vremii se luptau cu mari greutăți în munca de îmbogățire și cultivare a limbii.

Elementele noi în limbă se văd la Negruzzi încă din primele lui scrieri , ca cele grupate în volumul ,,Amintiri de junețe”. Fraza lui capătă originalitate, precizie și vigoare stabilind legături interioare între fondul vechi și noile achiziții ale limbii care reflectau noutățile veacului și influența literaturilor europene clasice.

Se pot cita numeroase citate în care folosirea neologismelor nu distonează cu tonul firesc al povestitorului inspirat din realitățile societății vechi sau moderne, influențat nu numai de felul de a vorbi al poporului, dar și al cărturarilor vremii sale. Astfel, construcții de tipul: se lăsa la o melancolie ce o făcu mai interesant; duelul este un prejudeț; simtiment de onor; aste riflexii; să nu te ajungă intriga și calomnia etc., înseamnă de fapt un material nou în vocabularul limbii literare, care nu micșorează valoarea vechiului material de forme, expresii și cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbă au luat ceea ce le trebuia ca să exprime colorat și plastic o idee.

Valorificarea atentă a documentelor istorice și a literaturii populare s-a îmbinat în creația scriitorilor din generația revoluționară de la 1848 cu folosirea corectă a celorlalte surse de îmbogățire a limbii literare, cum sunt împrumuturile adaptările, calcurile lingvistice. În acest mod, jargonul pestriț al claselor explotatoare înclinate să imite nu numai felul de a trăi, a lucra, a gândi, ci și modul de a se exprima al turcilor, grecilor.

,,Scrisorile” lui Negruzzi oferă imaginea desfășurării mijloacelor lingvistice de care dispunea scriitorul pentru a reda plastic realitățile vieții (,,Scrisoarea a XIX-a” – ,,Ochire retrospectivă” și ,,Scrisoarea a XXVI-a” – ,,Pelegrinagiu”).

Ca și în nuvela care l-a consacrat în 1840, autorul, în aceste scrisori ilustrează principalele tendințe in dezvoltarea limbii literare de la mijlocul secolului al XIX-lea: folosirea materialului limbii vorbite, a limbi scrierilor vechi, îmbogățirea limbii literare prin introducerea neologismelor în legătura directă cu procesul limbii moderne și odată cu aceasta rapida dispariție a grecismelor și turcismelor. În îndreptările pe care le aduce

textelor, publicate în diverse periodice, atunci când întocmește volumul din 1857, neologismele adesea iau locul cuvintelor regionale sau vechi: ,,poftit”, ,,vreme”, ,,cinste”, ,,moaște”, ,,văzduh” devin: ,,invitat”, ,,timp”, ,,onor”, ,,relicvie”, ,,aer”. Criteriul estetic se întărește și formele neasimilate, greu de înțeles, sunt corectate: ,,rezoane”, ,,să ne înturnăm” devin: ,,cuvinte, ,,să ne întoarcem”.

Reminiscențele lecturilor din cronicari se împletesc cu cele din lectura clasică antică lexicul devine variat, iar metafora însuflețită: ,,chiar” e forma veche a lui ,,clar” (lat. ,,clarus”); ,,priincios ochiului”; ,,mădulari de granit”; culoarea locală apare din forme ca ,,piste”, ,,împregiur”; comparații care amintesc de arsenalul stilistic al romantismului: ,,oraș…beat de vuiet”; ,,ceața grea ca somnul trădătorului și rece ca mâna soartei”. Totul este organizat cu o mână de artist experimentat în fixarea nuanțelor expresive care oglindesc o comunicativitate caldă și o înțelegere adâncă a omului și a vieții.

În alte pagini întâlnim cuvinte și construcții care diferențiază opera lui Negruzzi de creația literară a altor scriitori: ,,De la Călugăra răcoreala atmosferei, sănineața orizonului, voioșia verdeței îmi arăta că intru în regiunea munților. Cu cât de ostenicios e drumul cu atât e și de pitoresc…În adevăratul înțeles camera este cantora sărăriilor, dar în ființă ea este curtea târgului Ocnei. Aicea se concentrează toate interesele nu numai ale rufetașilor, ci și a orășenilor. De la cameră se împrăștie favorul și disgrația, dragostea și urgia, binele și răul. Într-un cuvânt, ea este o autoritate mai mult sau mai puțin însemnată după gravitatea camarașului…

Ascultam cu mirare pe omul acesta ce a jucat o rolă însemnată în patria sa, cu dezgust și căință vorbea de politică, el care mai toată viața și-o petrecuse în intrigile diplomației și în zdruncinările politicei”2.

Scrisoarea XXVIII-a conține particularități de limbă și stil interesante pentru înțelegerea etapei istorice a dezvoltării limbii. Sunt întâlnite o serie de referințe și citate atât din literatura noastră cât și din cea universală, dovadă că scriitorul era familiarizat cu operele de mare circulație, intrate în patrimoniul culturii europene. Un vers, un proverb, o aluzie sunt folosite de autor în forma lor originală latină, greacă, franceză. Literatura veche laica și religioasă, folclorul și înțelepciunea proverbelor și zicătorilor aduc adesea nuanțe vii, plastice în ansamblul narațiunii. Valoare pe care scriitorul o punea pe

materialul expresiv transpare din ,,Păcală și Tândală”, în care Negruzzi a sistematizat, sub forma unei exprimări atrăgătoare, ingenios dezvoltată, proverbe și zicători populare, menite a servi drept ghid practic în viața cotidiană. Entuziasmul față de bogăția formelor și a conținutului literaturii vechi și populare, folosirea citatelor din literaturi străine, stilul erudit, vor caracteriza și pe Odobescu, pe când vioiciunea dialogului, nuanța familiară a conversației și dinamica stilului vor căpăta o mare amploare la Caragiale.

Negruzzi a ilustrat concert prin creația lui artistică modul just de îmbogățire a limbii literare, a deschis odată cu alți scriitori ai vremii, largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii vechi și a limbii populare, fără a abuza de elementele particulare ale graiului vechi sau regional. Scriitorul nu s-a ferit de influența neologismelor, a limbilor străine. N-a admis însă exagerările, a combătut lipsa criteriului logic și estetic în folosirea limbii. Aspectele negative în mânuirea limbii sunt combătute cu spirit. Mai devreme decât oricare alt scriitor moldovean Negruzzi a renunțat la unele forme arhaice sau prea regionale și s-a alăturat tendinței de a fixa reguli gramaticale care să stea la temelia unui sistem logic, stabil, al limbii literare.

Arta expresiei, la Negruzzi, cuprinde toate domeniile limbii : lexicul, fonetica, morfologia, sintaxa. Se remarcă la Costache Negruzzi o frecvență mare a construcțiilor gerunziale. Acest lucru trădează formația clasică a autorului, cultul pentru expresia concisă, sobră. Prescurtând prin intermediul gerunziului, acolo unde fluidul spontan al limbii tinde spre subordonate, Negruzzi strânge sub disciplina aceleiași unități sintactice un mare număr de fapte și pune accent pe tot ceea ce este principal în urzeala lor: ,,Deputații erau porunciți de Tomșa ca neputând înturna pre Lăpușneanu din cale, să-și urmeze drumul la Constantinopol, unde prin jaloabe și dare de bani, să mijlocească mazilirea lui. Dar văzând că el venea cu însuși învoirea Porții , pe de alta sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomșa, cerură voie să rămâie a-l întovărăși.”3

Textul cuprinde trei construcții gerunziale ; prima cu funcție de subordonată condițională, celelalte două cu funcții de subordonate cauzale, doar prima reprezentând o derogare de la structura frazeologică a limbii.

Claritatea deosebită a limbii lui Negruzzi provine și din simplitatea topicii lui, scriitorul nemaiurmând exemplul literaturii noastre vechi, ci pe al limbii populare și pe al

limbii franceze din care a dat numeroase traduceri. Literatura română veche, cu excepția lui Ion Neculce, folosește o construcție frazeologică sinuasă. Meritul lui Negruzzi, acela de a părăsi la începutul literaturii noastre moderne și într-o epocă dominată de venerația trecutului, construcțiile frazeologice întortocheate ale predecesorilor săi este mare. Simțul său lingvistic deosebit l-a oprit să le folosească, chiar ca element al culorii istorice. Semnificativă pentru felul în care scriitorul a ilustrat teoretic problema este ,,Scrisoarea a XVII-a”, în care el critică cu spirit și cu severitate deformarea limbii în construcții topice neadecvate.

Negruzzi a folosit totuși anumite inversiuni topice. Acestea apar frecvent, dar nu dislocă pe dimensiuni mari termenii din succesiunea lor firească, ei păstrând intactă claritatea comunicării, al cărei relief îl sporesc. Sunt așadar inversiuni stilistice ce cuprind întreaga serie de posibilități ale limbii române: ,,Dar precum după un veac trecut Mihai, nici Ștefan nu-și poate îndeplini frumosul plan; trage numai toate oardele turcești asupra sa, comandate de falnicul cuceritor al Constantinopolei”4.

În ceea ce privește structura frazei, se remarcă o dublă tendință: una spre construcțiile sobre, simple, alta spre frazele de dimensiuni mari, în ambele cazuri limpezimea gândului fiind deplină. Alegerea între cele două tipuri nu este întâmplătoare, ci are legătură cu conținutul de idei, cu tonalitatea de sentiment ce se cerea exprimată. La fel cum din aranjarea termenilor în propoziție și din unduirea propozițiilor în frază, Negruzzi a făcut un modalitate expresivă.

Frazele scurte dovedesc formația clasică a autorului, tendința lui de a reține esența și de a o comunica limpede cititorilor. Așa se explică marele număr de construcții frazeologice formate dintr-o singură propoziție, scrierea ,,Lumânărică”, fiind sugestivă în acest sens. Marea ei putere de impresionare vine din simplitatea desăvârșită a comunicării. Deși subiectul era prielnic dezvoltării retorice, Negruzzi are tactul de a nu recurge la ea.

Iată cum, într-o singură propoziție, prinde contur neuitatul portret al lui Lumânărică: ,,Desculț, cu capul gol, încins cu o funie și cu traista în șold, Lumânărică până în ziuă colinda toate bisericile, împărțind lumânări și cerșetorind nu numai pentru dânsul – lui nu-i trebuia nimică – pentru alții.”5

Structura simplă a frazei prin simetriile și opozițiile ei prelungite în straturi muzicale, fixează ca într-un medalion imaginea lui Lumânărică. ,,Într-o zi, trecând pe lângă o biserică, am văzut norod strâns și am auzit cântând rugăciunile morților. În mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată și împodobită ca pentru un mort bogat, și un arhiereu încongiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prieten vărsând lacrimi mincinoase; numai o vaduvă în haine negre sta la picioarele sicriului; iar pe fața tuturor săracilor, ce alcătuiau cortegiul repausatului, se vedea întipărită o întristare mută, o jale, dureroasă.”6

Propozițiile și frazele scurte sunt prielnice simetriilor binare și sesizării contrastelor. Contrastele binare dau pregnanță formulării iar retorismul lor este temperat de disciplina spațiului restrâns al propozițiilor. Momentele cu caracter grav, solemn, scriitorul le redă prin construcții sobre, ce opresc fantezia să alunece în stilul declamator. Patetismul lui Negruzzi se menține cel mai adesea în limitele artei, nu este discursiv, tocmai datorită laconismului exprimării care prelungește ideea în sugestii.

Clasic structural, Negruzzi a înțeles de timpuriu valoarea expresivă a frazelor scurte. ,,Mă simțeam foarte trist. Voiam să plâng și nu puteam. Am deschis fereastra…Vedeam orașul adormit desfășurându-se sub mine ca o umbră. Liniștea domnea pretutindeni, numai inima mea era tulburată…”7

Tristețea, ca stare sufletească depresivă, legată organic de tăcere este redată corespunzător în propoziții și fraze scurte, întrerupte de pauze de tăcere dese și mari. Segmentarea tabloului nopții în unitățile care îl compun, sporește rezonanța afectivă a fiecărei unități, lăsând-o mai mult în spațiul reprezentării. Dimensiunea restrânsă a frazelor este sugestivă pentru mulțimea de gânduri și impresii ce se perindau în conștiința scriitorului.

Frazele lungi sunt folosite în mai mică măsură de Negruzzi, prin intermediul acestora el redând de obicei, fie zborul fără oprire peste o lungă perioadă de timp, fie o priveliște din natură, văzută sintetic sub formă de tablou, fie o succesiune de fapte sau de stări sufletești al căror flux de expunere nu permite fragmentări. Frazele lungi ale lui Negruzzi, ca la orice scriitori se împart în două tipuri : fraze alcătuite dintr-o singură propoziție principală și mai multe propoziții secundare; fraze în care alături de grupul

secundarelor există și un grup al secundarelor format din două sau mai multe unități ; fraze în care există numai propoziții principale. Fiecare din aceste tipuri se împarte la rândul lui în două subtipuri : fraze în care fluxul expunerii este întrerupt prin punct și virgulă sau prin alt semn grafic indicând o pauză echivalentă și fraze în care nu există astfel de întreruperi.

Pentru frazele lungi în care există doar o propoziție principală și al cărui debit este scindat prin punct și virgulă în două sau mai multe unități, caracteristic este începutul Scrisorii XIX (,,Ochire retrospectivă”) : ,,dacă te-ai fi întâmplat a fi odată la apusul soarelui pe dealul cetățuii într-o seară a lunii lui iunie, după ce ai privit steaua zilei coborându-se după muntele pionul și după ce treptat razele lui încep a se stinge în umbrele nopții, în acel chiar obscur priincios ochiului, spune-mi întrunatu-ți-ai vederea de pe culmile învecinate pline de verdeață și de bucurie, asupra orașului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet, culcat pe costișa lui ca să-și odihnească mădularele sale cele de granit?”8.

Cel de-al doilea tip de fraze lungi folosite de marele nuvelist este acela în care, alături de propozițiile secundare nu există o propoziție secundară ci mai multe : ,,Iacov Eraclid, poreclit Despotul pierise ucis de buzduganul lui Ștefan Tomșa care acum cârmuia țeara, dar Alexandru Lăpușneanul, după înfrângerea sa în două rânduri de oștile despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești și să-și ia scaunul, pre care nu l-ar fi pierdut, de n-ar fi fost vândut de boieri”9.

Cel de-al treilea tip de fraze lungi, și ultimul, este format numai din propoziții principale : ,,Eroul a îmbătrânit, cărunțelile i-au răcit sângele, cercarea i-a potolit iuțeala, nenorocirea de la Valea Albă i-a stins ambiția”10.

Fraza lui Negruzzi se caracterizează prin corectitudinea raporturilor, prin deplină claritate și adaptare la conținut, fiind o frază mobilă și armonioasă.

Variată ca structură a părților, a părților fraza lui Negruzzi este variată și ca dimensiuni. Ea evoluează între construcții simple și scurte, formate prin coordonare, și perioade ample cu dezvoltări arborescente. Astfel arta lui Negruzzi este premergătoare celei a lui Bălcescu și Odobescu.

Frazele sale impun prin eleganța lor arhitecturală, în care simetriile și modulațiile ritmice nu mai urmează efluviile sentimentului, ci un simț de echilibru propriu clasicismului. Prin astfel de fraze, scriitorul anticipează problemele cu care literatura noastră se va confrunta conștient mai târziu.

Modelul de limbă literară pe care l-a urmărit și realizat în chip original Negruzzi e rodul unei pasionante munci de cunoaștere, asimilare și șlefuire a materialului limbii naționale. Principiul unității limbii scrise și scopul cultivării ei treptate prin strădania scriitorilor, l-au călăuzit în crearea unui instrument de comunicare limpede, concentrat, viguros. Stilul lui plastic și dens, familiar și nou de atâtea ori, a apărut în urma unei continue selectări a elementelor și a formelor limbii. Echilibrul clasic care domină stilul lui Negruzzi și caracterul original al artei sale a apărut în urma șlefuirii textului, conferindu-i astfel operei sale o aură inconfundabilă.

NOTE

1 Negruzzi, C., op. cit., p. 8

2 Ibidem, p. 231

3 Ibidem, p.115

4 Ibidem, p. 221

5 Ibidem, p. 208

6 Ibidem, p. 209-210

7 Ibidem, p. 31

8 Ibidem, p. 219

9 Ibidem, p. 111

10 Ibidem, p.223

Bibliografie

1. ,,Negruzzi interpretat de…”, Editura Univers, București, 1981, p. 35 (reprodus după Introducerea la ediția din 1872)

2. Vianu, T., ,,Arta prozatorilor români”, Editura Minerva, București 1967, vol. 1, p. 68

3. Negruzzi, C., ,,Pagini Alese”, Editura Albatros, București, 1976, p. 194

5. Vianu, T., op. cit., p.132

6. Zaciu, Mircea, ,,Scriitori români”, Editura Științifică, București, 1978, p. 227

8. Lovinescu, E. ,,C. Negruzzi – viața și opera lui”, Editura Minerva, București, 1983, p.175

1. Iorga, N., „Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte”, Editura Minerva, București, 1983, vol.2, p.4

4. Călinescu, G., „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Editura Cartea Românească, București, 1998, p. 198

8. Cioculescu, Ș., Streinu Vl., Vianu, T., „Istoria literaturii române moderne”, Editura didactică și pedagogică, București, 1971, p. 41

9. Popovici, D., „Romantismul românesc”, Editura Tineretului, București, 1973, p. 122

10. Păcurariu, D., „Clasicismul românesc”, Editura Minerva, București, 1971, p. 94

12. Lovinescu, E., „C. Negruzzi – viața și opera lui, Editura Minerva, București, 1983, p. 176

15. Piru, Alexandru, „Permanențe românești”, Editura Cartea Românească, București, 1976, p. 184

16. Vianu, Tudor, „Arta prozatorilor români”, Editura Albatros, București, 1977, p. 217

17. Manolescu, Nicolae, „Istoria critică a literaturii române”, Editura Minerva, București, 1990, p. 321

Cuprins

Capitolul I. Epoca pașoptistă sub semnul începutului de drum

Capitolul II. Receptarea critică a prozei lui Costache Negruzzi

Capitolul III. Universul operei lui Costache Negruzzi

Capitolul IV. Modernitatea prozei lui Costache Negruzzi

Capitolul V. Modernitatea limbii lui Costache Negruzzi

Bibliografie

Bibliografie

1. ,,Negruzzi interpretat de…”, Editura Univers, București, 1981, p. 35 (reprodus după Introducerea la ediția din 1872)

2. Vianu, T., ,,Arta prozatorilor români”, Editura Minerva, București 1967, vol. 1, p. 68

3. Negruzzi, C., ,,Pagini Alese”, Editura Albatros, București, 1976, p. 194

5. Vianu, T., op. cit., p.132

6. Zaciu, Mircea, ,,Scriitori români”, Editura Științifică, București, 1978, p. 227

8. Lovinescu, E. ,,C. Negruzzi – viața și opera lui”, Editura Minerva, București, 1983, p.175

1. Iorga, N., „Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte”, Editura Minerva, București, 1983, vol.2, p.4

4. Călinescu, G., „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Editura Cartea Românească, București, 1998, p. 198

8. Cioculescu, Ș., Streinu Vl., Vianu, T., „Istoria literaturii române moderne”, Editura didactică și pedagogică, București, 1971, p. 41

9. Popovici, D., „Romantismul românesc”, Editura Tineretului, București, 1973, p. 122

10. Păcurariu, D., „Clasicismul românesc”, Editura Minerva, București, 1971, p. 94

12. Lovinescu, E., „C. Negruzzi – viața și opera lui, Editura Minerva, București, 1983, p. 176

15. Piru, Alexandru, „Permanențe românești”, Editura Cartea Românească, București, 1976, p. 184

16. Vianu, Tudor, „Arta prozatorilor români”, Editura Albatros, București, 1977, p. 217

17. Manolescu, Nicolae, „Istoria critică a literaturii române”, Editura Minerva, București, 1990, p. 321