Modernism Si Postmodernism In Literaturile Slave

Încă de la începutul secolului, criticul și istoricul literar Ferdinand Brunetière (1900) înțelegea prin „literatura europeană” doar cele cinci mari literaturi occidentale: franceză, germană, engleză, italiană și spaniolă. Această concepție a dominat în istoria culturii, literaturii, inclusiv în literatura comparată, până prin deceniul al șaptelea, când a început să fie contestată. În „literatura europeană” „intră” toate literaturile continentale, după cum în „literatura universală” „intră” toate literaturile lumii. Deci toate literaturile estice, inclusiv cea română, sunt de fapt și de drept „europene”. „Literatura europeană” nu se poate restrânge, în nici un caz, doar la câteva mari literaturi vest-europene. Literaturile central-europene și est-europene sunt nu mai puțin europene. Estul face parte și el din Europa.

După 1945, recunoașterea literaturilor central și sud-est europene, rusă și slave în general, devine cu atât mai mult o evidență, nu numai literară, dar și geopolitică și ideologică. Cine ar mai concepe azi cu seriozitate o „literatură europeană” fără ruși, polonezi, iugoslavi, unguri, cehi, bulgari și, bineînțeles, români etc.? Contribuțiile slave la literatura și conștiința europeană au atras, nu o dată, atenția cercetătorilor și comparatiștilor.

Ce este „literatura Europei Centrale și de Est”? De unde alte două întrebări-cheie: 1. Care sunt dimensiunile (spațiale, lingvistice etc.) ale acestei literaturi? și 2. În ce constă ea: care este specificul său, care sunt tendințele și valorile sale tipice? Care sunt dimensiunile și frontierele literaturii Europei Centrale și de Est?

Europa Centrală și de Est – înseamnă un spațiu (geografic, mental, afectiv, cultural) și un șir de teme și autori; un spațiu care comprimă timp, istorie, civilizație și cultură, o geografie inefabilă, un teritoriu „interior”

Europa Centrală și de Est – realitate geo-politică și istorică, matrice mental-afectivă și culturală sau doar un construct mental?

Segmente de timp în care Europa Centrală și de Est s-a redefinit dramatic: perioada interbelică, anii totalitarismului comunist și epoca post-comunistă;

Arcul de timp care cuprinde aproape 50 de ani (1945-1989), anii totalitarismului comunist în mai toate țările Europei Centrale și de Est, fixat în memoria scriitorilor cu o intensitate aparte (indiferent de faptul că unii au rămas în aceste țări sau au făcut experiența exilului);

Evenimente-cheie: triumful nazismului, declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, frontul, spatele frontului, ghetoizarea, deportările, exterminarea, prizonieratul – experiențe disolutive ale individului, dar și ale comunităților → jurnalele stării de criză domină cărțile Europei Centrale și de Est + romanele-reportaj, unde efortul de transfigurare fabulatorie a realului e suplinit de incredibila, halucinanta densitate a realului însuși.

MODERNISMUL

În întreaga Europă, perioada de tranziție dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea a fost marcată din punct de vedere estetic de metamorfoze fundamentale.

Secolul al XX-lea, caracterizat în multe moduri, „de la secolul extremelor până la postmodernism, de la secolul totalitarismelor la secolul societății deschise, […] a adus umanității cele mai paradoxale și mai neașteptate lucruri”.

Contradicțiile din societatea europeană de la începutul secolului al XX-lea, reflectate în Primul Război Mondial, în evenimentele revoluționare din Rusia, în Revoluția germană, au generat dileme în gândirea multor intelectuali. De asemenea, viziunea culturală consolidată la granița secolelor al XIX-lea – al XX-lea a fixat o serie de modificări de principiu, care au transformat profund realitatea socio-artistică. Aceste modificări au însemnat:

Democratizarea culturii, reflectată în faptul că realitatea cotidiană a fost inclusă în procesul artistic. De aici a rezultat accesibilizarea creațiilor artistice, corelată cu dezvoltarea sistemului de învățământ, a presei, a muzeelor, a expozițiilor regulate.

Apariția unor scheme iraționale și mitologizante de interpretare a culturii.

Renunțarea la modelul cultural european și descoperirea unor alte culturi ca sursă de inspirație artistică (temele orientale la postromantici, influența culturii japoneze asupra impresionismului etc.).

Atitudinea critică față de cultura contemporană a determinat apariția a numeroase utopii, precum și interesul pentru latura ludică a creației, ca întruchipare a libertății artistice.

Poziția utilitaristă față de realitate, care este supusă calculului, controlului și standardizării, în toate sferele culturii.

Caracterul antropocentric al culturii tinde către unul sociocentric, situație ce implică, de la o anumită limită, dezumanizarea culturii.

Fenomenele culturale manifestate la începutul secolului al XX-lea în cultura europeană au avut caracter hibrid și divergent. De altfel, modern/modernism/modernitate, ca și avangardism/ avangardă sunt concepte discutabile, eterogene, cu diferite semnificații, care uneori se suprapun. Adrian Marino afirma: „modernismul definește o noțiune globală, o etichetă generală, aplicată și aplicabilă tuturor curentelor literare postromantice”.

În sens larg, modernismul denumește totalitatea curentelor artistice, a școlilor, grupărilor și orientărilor de la începutul secolului al XX-lea, care au susținut delimitarea de valorile culturale ale secolelor anterioare și au afirmat alte valori. În sens restrâns, modernismul se referă la o mișcare artistică, ce a cuprins arhitectura și artele decorative (situație în care este folosită și titulatura de modern), din cultura europeană și americană de la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. În sens estetic, controversele cu privire la delimitarea cronologică a modernismului sunt inepuizabile. Unii exegeți îi situează punctul de pornire în anii ’60-’80 ai secolului al XIX-lea, suprapunându-l peste decadentismul francez, alții îl leagă de perioada cubismului (1907-1914). Practic, modernismul a schimbat concepția despre natură, despre om și despre cultură, în sensul că acestea au devenit, din valori absolute, valori relative. Oricare ar fi sensul termenului de modernism, larg sau restrâns, el a avut ca trăsături intrinseci:

antinormativismul și antitradiționalismul. Modernismul s-a pronunțat împotriva normelor artistice precedente și a vizat cu obstinație inovația. De aceea, rezultatul a fost o epocă de războaie și de revoluții, atât în plan artistic, cât și în plan social.

epatarea și rebeliunea (mai ales în varianta exacerbată, a avangardei).

Particularitățile prozei moderniste:

mutații la nivelul problematicii operelor; înlocuirea problematicii sociale și morale cu problematica psihologicului și cu cea existențialistă; cultivă introspecția și retrospecția, analiza conștientului și a subconștientului.

Temele sunt orientate spre universul citadin și spre resorturile interoare ale persoanajelor, urmăresc cazuri de conștiință, de existență individuală și de dilemă existențială (tema intelectialului, a cunoașterii și a creației, iubirea, moartea, războiul, nebunia);

Canonul modernității impune formule estetice moderne: persoana întâi narativă, principiul memoriei involuntare, construcția narativă multinivel, discontinuitatea narativă.

utilizarea categoriilor estetice negative: sumbrul, terifiantul, grotescul.

POSTMODERNISMUL

Postmodernismul a apărut în America anilor ’60. Este o direcție literară care recuperează tradiția la modul ironic, parodic, în spirit livresc, spre deosebire de moderniști care negau valorile literaturii anterioare.

Postmodernismul a fost identificat drept o disciplină teoretică la începutul anilor 80, dar ca o mișcare culturală a apărut cu ani buni înainte. Momentul de cotitură dintre modernism și postmodernism este dificil de stabilit, dacă nu chiar imposibil.

Trăsături:

spiritul ludic, relația interactivă autor-cititor;

coborârea poeziei și a prozei în stradă, atât ca limbaj, cât și ca tematică;

narativizarea liricii;

biografismul redat prin ancorarea poeziei în existența concretă a autorului;

lipsa metaforizării limbajului;

ironia;

amestecul de stiluri, colajul;

intertextualitatea, aluzia la textele literaturii anterioare (pastișa clișeelor literaturii anterioare);

fragmentarea textului;

sublinierea caracterului artificial, convențional al textelor literare și dezvăluirea mecanismelor de producere a textului (metaliteratura, textul care se răsfrânge asupra lui însuși).

tendința spre bricolaj

nouă narativitate, fragmentară, imprecisă, ambiguă, în care naratorul revine în scenă, dar la modul ironic și parodic,

autoreferențialitatea textului, care devine astfel metaficțiune,

palinodía (operă literară sau discurs în care autorul retractează cele spuse anterior; p. ext. schimbare de părere, retractare), figură stilistică semnificînd retractarea, luarea înapoi a sensului pe măsură ce se formează (ca în scrierile lui Beckett).

În 1987, teoreticianul american Ihab Hassan descrie unsprezece trăsături ale postmodernismului. Aceste unsprezece trăsături pe care Hassan își construiește propria viziune despre postmodernism au un caracter difuz: nu toate sunt specifice curentului discutat, unele se suprapun și se întrepătrund, altele se pot afla pur și simplu în contradicție.

Indeterminarea – descoperirea imensului și fertilului domeniu al aleatoriului, hazardului, indeterminării, ambiguității, fragmentului.

Fragmentarea. – Discontinuitatea textului

Decanonizarea. – „bătălie canonică"

Lipsa-de-sine. Lipsa-de-adîncime. Textul postmodern sfidează hermeneutica de orice fel

Neprezentabilul. Nereprezentabilul. Pentru artistul postmodern, referentul pur și simplu nu (mai) există. De aceea, operele lui pot fi complet nereferențiale (vezi experiențele fals referențiale, precum scrierile lui Barth, Eco sau Mârquez, autori înalt figurativi, al căror referent nu este însă realitatea, ci o foarte sofisticată invenție: textul lor se răsfrînge asupra lui însuși pentru a-și deveni, clipă de clipă, propriul referent (texte autoref erențiale).

Ironia (sau perspectivismul). Modernismul a cultivatei el intens ironia, deși esența sa este gravă și problematică, în postmodernism însă, ironia se generalizează, devenind însăși substanța operelor artistice. Trecutul, cum scrie Eco, nu mai poate fi recuperat cu candoare, ci cu ironie. Istoria, tragică inițial, prin repetare devine farsă. Postmodernul nu creează, ci mimează, ia în derîdere, fantazează.

Hibridizarea. Taxinomia elaborată a esteticii clasice, care împarte literatura în genuri și specii bine delimitate (cultura „înaltă" fiind la rîndul ei bine delimitată de cea „joasă"), este substituită în postmodernism de o disponibilitate formală fără frontiere

Carnavalizarea. Carnavalescul era pentru Mihail Bahtin o trăsătură specifică textelor premoderne în proza europeană: romanul picaresc, Swift, Rabelais, care se manifestă printr-o extraordinară vitalitate și productivitate a formelor.

Propensiunea pentru eroi-comic, burlesc, alegorii complicate

carnavalescul apocaliptic al postmodernității

Performanță. Participare. Pentru că textul postmodern este profund contextual, el este făcut să fie manipulat, chiar și după ce este „complet", prin scrieri și rescrieri ulterioare, prin deformări și chiar dezagregare. El este interactiv și cere participarea directă și intensă a receptorului la constituirea lui. Un obiect artistic postmodern se cere folosit, ca o unealtă, și nu așezat sub sticlă într-un muzeu. De-aici, toate formele de artă participativă: happening-u\, arta ambientală, body-art, arta pe computer etc. Chiar și unele texte literare se cer reasamblate și chiar rescrise de cititor. Scopul final nu mai este redarea vieții prin artă, ci este-tizarea completă a existenței, ceea ce implică participarea întregului public la vivificarea operei de artă.

Construcționism – pierderea tot mai accentuată a sentimentului realității, inclusiv al timpului și al istoriei.

Lumea devine ficțiune și, în consecință, relația referențială dintre aceasta și opera de artă încetează.

Imanență. – Lumea se dizolvă-n limbaj și limbajul în lume; O exuberanță intertextuală, metatextuală, hipertextuală, autoreferențială

În eseul Postmodernism, Ihab Hassan mai distinge încă șapte trăsături ale fenomenului (numite categorii negative):

01. urbanismul este caracterizat de: fragmentare, diversitate, ecologie, crimă;

02. tehnologismul e dominat de: genetică, informatică, tehnologii spațiale;

03. dezumanizarea provoacă anarhie, antielitism, umor negru, parodie, negare;

04. negativismul duce la fenomene New Age: magie, animis, mișcări de tip beat, hippy etc;

05. erotismul se îmbogățește cu noi specii: romanul homosexual, poezia lesbiană, pornografia comică;

06. antinomianismul (prezența, simultană, a unor tendințe contradictorii) explodează în contracultură, mișcări de emancipare, Black Power, feminism, filosofii orientale, misticism, vrăjitorie;

07. experimentalismul generează forme deschise, discontinui, aleatorii, improvizate.

Împreună, literatura modernă și postmodernă reprezintă o ruptură de realismul de secol XIX de narațiunea descrie un fir epic tratat dintr-un punct de vedere obiectiv sau omniscient. Sub raportul personajului, cele două literaturi explorează subiectivismul, renunță la realitatea exterioară, pentru a examina stări interioare de conștiință. În plus, și literatura modernă și cea postmodernă explorează fragmentarismul în narare și construcția.

În Rusia, ca și în România, și în literaturilor central și est-europene procesul de sincronizare cu literatura occidentală a început cu întârziere, prin anii ‘80, subteran și, evident, împotriva tendinței oficiale impuse de putere.

Faptul că termenul de postmodernism a fost preluat din cultura occidentală nu înseamnă că fenomenul nu a existat înainte în aceste literaturi, ci că, în înțelesul său occidental, nu reflecta o realitate culturală de aici, de aceea și-a găsit aici un corespondent ceva mai târziu. În acest context, s-a vorbit despre postmodernismul central și est-european ca despre o paradigmă diferită de cea occidentală.

Postmodernismul rus este diferit de cel occidental prin faptul că apelează nu la o ironie blândă la adresa literaturii anterioare, ci este agresiv, în spiritul avangardelor extremiste. S-a remarcat, ca de altfel în toate țările est-europene, printr-o politizare intensă și prin tendința de a parodia clișeele literaturii realismului socialist. Inconvenientele realismului socialist (și într-o oarecare măsură ale avangardei) erau închistarea în propriile idei, atitudinea de agresivitate față de orice model literar și artistic. „Pentru prozatorii postmoderni est-europeni, a scrie înseamnă a recupera realitatea în ipostaza ei de banalitate, de viață trăită, cu atât mai mult cu cât în societatea totalitară nu atât realitatea, cât mai ales reprezentarea ei se află în criză. Într-un asemenea context, reîntoarcerea la realism este și o modalitate de a distruge tiparul fals al Utopiei comuniste care substituie istoria”.

Direcții experimentate de postmoderniștii central și est-europeni la nivelul problematicii și al temelor literare:

Societatea în tranziție, dedublarea conștiinței, comportamentul schizofrenic, universurile paralele și compensatorii, grotescul social-politic, parodia societății totalitare (Viktor Pelevin);

Personajul specific esteticii postmoderniste este scamatorul, prezentat de pe poziția geniului (intelectual, estet, erudit), dar și a clovnului (grafoman, infantil, ipocrit). Adesea este accentuat statutul său de marginalizat, de outsider: „Este evidentă în proza postmodernistă predilecția pentru personajul proteic, însetat de experiențe multiple, apt să se descopere în ceilalți, ba chiar să-și asume identități multiple, percepându-se în repetate rânduri pe sine ca pe un altul”;

Sunt parodiate motive fundamentale ale literaturii clasice: omul de prisos, omul mărunt, eroul timpului nostru etc. (V. Makanin, V. Pelevin), ca și subiecte din istoria sovietică (Viktor Erofeev, Viață cu un idiot / Жизнь с идиотом, Apocalipsa de buzunar / Карманный апокалипсис); omul mărunt și marele poet rus sunt ipostazele ale eroului, versiuni travestite ale liricii cetățenești din epoca realismului socialist (D.A. Prigov);

Moscova și Kremlinul apar ca simboluri ale înăbușirii totale a personalității (Venedikit Erofeev);

Preocuparea pentru interpretarea polemică a literaturii clasice;

Toposuri predilecte – córso-ul (stradă din centrul unui oraș care servește ca loc de promenadă), cafeneaua, cazarma, gimnaziul, teatrul, hotelul;

Figuri dominante – funcționarul, ofițerul, negustorul, artistul;

Teme „mari”, dar și teme „mici”, reiterate obsedant – cosmopolitismul, multietnicitatea, plurilingvismul, toleranța, prezența evreiască, încrederea în valorile civilizației și culturii, chiar dacă, uneori, în varianta prostului gust și a kitsch-ului, un anume hedonism, manifestat printr-o senzualitate mai mult sau mai puțin temperată, tihna monotonă, aparent fără fisură, a programului cotidian etc.