Moderinzarea Sistemului Electoral din Secoul 19

=== f92f8aca16a8096fb733866db69917337c62854e_538155_1 ===

Modernizarea sistemului electoral din secolul al XIX-lea

CUPRINS

Cap. I Constituția promulgată la data de 1 iulie 1866 și evenimentele asociate

Adoptarea Constituției la data de 1 iulie 1866

Inamovibilitatea magistraților sub regimul Constituției de la data de 1 iulie 1866

Revizuirea de la data de 12 octombrie 1879

Cap. II Reforma electorală 1884

2.1 Schimbarile in cazul numarului de colegii si in cazul censului

Cap. III Modernizarea sistemului electoral

Cap. I Constituția promulgată la data de 1 iulie 1866

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza au fost întreprinse o multitudine de reforme cu caracter limitat. În ciuda faptului că nu satisfăceau interesele maselor largi populare, acestea au participat la zdruncinarea raporturilor de producție feudale facilitând evoluția capitalismului.

Înfrânte în lupta pentru reforma agrară, forțele conservatoare au recurs la sabotarea aplicării legilor elaborate în perioada domnitorului Alexandru Ioan Cuza pregătind, în același timp, detronarea acestuia, evenimentul neîntârziind să aibă loc. Astfel, pe 23 februarie 1866, complotiștii au pătruns în palat forțând domnitorul să semneze actul de abdicare. Ulterior, pe data de 8 mai a aceluiași an de pe un vapor austriac debarca la Turnu Severin Carol de Hohenzollern iar după alte două zile, pe data de 10 mai 1866, Carol a depus jurământul de credință, instaurând domnia unei dinastii ce a avut continuitate până la data de 30 decembrie 1947.

Exploatarea tot mai intensificată a claselor muncitoare precum și apărarea privilegiilor de clasa ale burgheziei și moșierimii impulsionau către crearea unui aparat de stat apt să apere regimul burghezo – moșieresc. În scopul de a întreprinde acest lucru, spre apărarea și fortificarea monarhiei și a regimului burghezo – moșieresc, în viața politică a statului a fost introdusă o nouă Constituție, respectiv Constituția din 1866.

Astfel, în luna martie a anului 1866, Locotenența domnească instaurată în urma căderii lui Cuza a dizolvat Adunarea Electivă, convocând corpul electoral pentru alegerea Camerei.

Ulterior constituirii noii Adunări Elective, Locotenența domnească a expus proiectul Consiliului de Stat aprobat în primă instanță de Consiliul de Miniștri. Sub egida unor schimbări din partea Comitetului delegaților, proiectul de Constituție a fost votat de Adunarea Electivă la data de 29 iunie 1866.

Constituția de la 1866 a fost influențată de Constituția belgiană din anul 1831 văzută drept model de constituție burgheză.

Constituția a proclamat un număr de principii, toate inspirate din actele constituționale ale revoluției burgheze din anul 1789 din Franța. Acestea făceau referire la “responsabilitatea ministerială”, la “libertățile și drepturile fundamentale ale cetățeanului”, la “separația puterilor”, la “suveranitatea națională” sau la un “guvernământ reprezentativ”. Majoritatea acestor principii au rămas doar la etapa de declarație formală întrucât aplicarea acestora ar fi adus prejudicii claselor dominante.

Constituția a fost structurată pe opt titluri, titlurile pe capitole iar capitolele pe secțiuni. Cele trei, titlurile, capitolele și secțiunile cuprind dispoziții legate de reprezentarea națională, de teritoriul României, de puterile statului, de drepturile românilor, de puterea armată, de Senat, de finanțe, de miniștri, de instituțiile comunale și județene, de puterea judecătorească și de dispoziții generale, de revizuirea Constituției și de dispoziții suplimentare și tranzitorii.

Până la realizarea statului național unitar, în 1918, Constituția a fost supusă la trei revizuiri: în anul 1879, în anul 1884 și în 1917.

Cea dintâi revizuire, de la 1879, a fost reclamată de deciziile Congresului de la Berlin, din anul 1878 și a cuprins modificări în ceea ce privește modul de dobândire a cetățeniei române prin lege.

Revizuirea din anul 1884 a fost parțial justificată prin declararea Independenței și ridicarea Principatelor Unite la rangul de Regat. Schimbările făceau referire la compunerea puterii armate, ridicarea statului la rang de Regat, dreptul la diurnă al membrilor Corpurilor Legiuitoare, la regimul presei, electorat și operațiile electorale, invalidarea mandatelor, votarea în Adunări sau constituirea biroului Senatului.

Finalmente, cea din urmă revizuire a avut loc în 1917, revizuire prin intermediul căreia s-a decis exproprierea de terenuri cultivabile în scopul reformei agrare, introducându-se un nou sistem electoral fundamentat pe reprezentarea proporționala și pe votul universal.

Prin Constituția de la 1866 s-a susținut faptul că statul român era regat ereditar și constituțional. Domnul era Capul Statului Român, acesta fiind cel care personifica suveranitatea națională, reprezenta suveranitatea Statului în raporturile internaționale, exercitând cele mai reprezentative părți ale acesteia în interiorul statului.

Potrivit celui de-al 92-lea articol, Domnul era inviolabil. Prin Constituție, se înțelegea că inviolabilitatea presupunea faptul că Domnul nu putea fi urmărit și supus la acțiuni represive pentru nicio faptă de-a sa. Pentru orice act al Domnului, răspunzători erau miniștrii. Consecința era că documentele Domnului aveau validitate în condițiile în care erau subscrise de acesta și contrasemnate de un ministru.

Tot prin prisma Constituției, Domnul putea dizolva cele două Corpuri Legiuitoare simultan ori doar pe unul dintre acestea. Domnul putea să utilizeze dreptul de dizolvare înainte de expirarea mandatului legal de patru ani. Simultan cu dizolvarea era imperios să aibă loc convocarea noilor Adunări. La expirarea mandatului de patru ani, sesiunile Adunărilor se închideau. Acest drept aparținea Domnului, închiderea Adunărilor având loc prin Decret Regal ce trebuia să cuprindă convocarea noilor Adunări. Domnul avea dreptul de a închide sesiunile atunci când termenul fixat pentru durata sa expira.

Constituția a acordat Domnului dreptul de a iniția orice proiect de lege, drept exercitat de Domn prin miniștrii săi. Mesajul Domnului avea caracterul unei inițiative personale întrucât cuprindea un program de legiferare. Din dreptul de inițiativa al Domnului reiese că ministrul era dator să obțină aprobarea Domnului pentru fiecare proiect de lege pe care dorea să îl aducă în fața Parlamentului. Această aprobare se numea sancțiune prealabilă.

Constituția din anul 1866 încredința activitatea executivă Domnului. Această activitate nu era restrânsă la simple acte executive ci se extindea asupra întregii vieți statale în afara acelor atribuții ce erau rezervate prin Constituție organelor judecătorești și legislative. Pe fundamentul activității executive Domnul domnea și, prin intermediul miniștrilor săi răspunzători guverna, executa legile și administra utilizându-se de organizația puterii executive. Altfel spus, Domnul coordona întreaga existenta statală pe fundamentul puterilor și drepturilor atribuite prin Constituție. Printre aceste atribute de putere se numărau și drepturile reprezentative precum identitatea de Cap al Puterii Armate, numirea și revocarea miniștrilor, dreptul de a face regulamente sau dreptul de a numi ori a confirma in toate funcțiile publice.

Constituția a încredințat judecătorilor prerogativele puterii judecătorești, cea mai înaltă instanta identificându-se în Curtea de Casație. Toate deciziile ce se pronunțau în fața instanțelor judecătorești legal constituite erau executate în numele Domnului (care avea dreptul de numire a magistraților însă care nu putea să suspende cursul urmăririi ori al judecății ori să intervină în vreo manieră în distribuirea justiției.

Adoptarea Constituției la data de 1 iulie 1866

Drept urmare pe de o parte a Legii agrare, pe de altă parte a promulgării Statutului adoptate subsecvent, antagonismul dintre susținătorii domnitorului și adversarii săi se adâncea permanent și, în același timp, se accentua predispoziția către un regim autoritar al puterii executive.

Punctul culminant a fost atins la incipitul anului 1866, atunci când presa a atacat virulent puterea, aceasta, ca răspuns, suprimând trei publicații într-o singură lună: “Cicala” – la data de șase ianuarie 1866 -, “Revista Dunării” – la data de 11 ianuarie 1866 – și “Sentinela Română” – la data de 27 ianuarie 1866.

Situația s-a agravat iar guvernul și-a prezentat demisia colectivă însă domnitorul, prin Decretul nr. 103 de pe data de 30 ianuarie 1866, nu a primit-o și a procedat doar la o remaniere a guvernului substituind prin interimate pe ministrul de război și pe ministrul de interne.

În acest context, criza politică nu a fost rezolvata iar prejudiciații primordiali ai Reformei agrare a lui Cuza din anul 1864 au fost membri ai Partidului Conservator alături de adepții unui sistem de guvernare liberal, membrii Partidului Liberal cărora li s-au alăturat o parte din armata s-au unit și au pregătit o lovitură de stat contra lui Cuza pe care l-au acuzat de dictatura și de starea deplorabilă a finanțelor statale.

La data de 11/23 februarie 1866, ca urmare a loviturii de stat, Cuza a fost obligat să abdice și sa plece în exil. Astfel, a avut loc alcătuirea unei locotenente domnești, alcătuită din trei persoane respectiv generalul Nicolae Golescu, Lascar Catargiu și colonelul N. Haralambie ce a reluat vechea cerere a Adunărilor Ad – Hoc de a aduce pe tron un prinț străin dintr-o dinastie domnitoare din Europa Apuseană – se evita un stat vecin cu România.

Dorind imediat ca scopul pentru care a dat lovitura de stat să fie îndeplinit, locotenența domnească a adresat propunerea de a urca pe tronul României contelui Filip de Flandra din dinastia domnitoare a Belgiei pe care Adunarea Electivă l-a și proclamat drept domn sub numele de Filip I. Întrucât oferta a fost respinsă, locotenența domnească l-a propus prin Decretul nr. 569 de pe data de 30 martie 1866 pe principele Carol – Ludovic de Hohenzollern chemând națiunea să își exprime adeziunea printr-un plebiscit.

Peste nu foarte mult timp, la data de 8 mai 1866, prințul Carol a sosit în țară și la 10/12 mai 1866 a depus în fața Parlamentului următorul jurământ: “Jur a fi credincios legilor țării, a păzi religiunea românilor, precum și integritatea teritoriului ei și a domni ca Domn constituțional”.

La mai puțin de două luni de la depunerea jurământului noului domn, la data de 29 iunie/11 iulie 1886, Adunarea Constituantă a votat și a adoptat o nouă constituție inspirată din Constituția belgiană de pe data de 7 februarie 1831, una dintre cele mai liberale din Europa, adaptată de națiunea română prin reprezentanții ei aleși prin vot secret și liber la realitățile vieții românești.

În ciuda faptului că a fost votat în unanimitate de Adunarea Constituantă, proiectul de Constituție expus de guvern a fost dezbătut și amendat pe parcursul a unsprezece ședințe.

Constituția a fost promulgata de domnitorul Carol I la data de 30 iunie 1866 și a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1866, data publicării sale în Monitorul oficial.

În ciuda faptului că statul se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman, căruia îi plătea tribut și din care era parte nominal totuși nicio prevedere nu a menționat și nici nu a făcut vreo referire la această dependență. Primul articol apărea astfel: “Art. 1 – Principatele Unite Române constituiesc un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”.

Calificativul “indivizibil” reprezenta un răspuns la insistența puterilor garantate ca Principatele să se separe prin alegerea unui nou domn. Totodată, denumirea de “România” în contradicție cu prevederile Convențiunii de la Paris sublinia decizia de a indeplini toate cerințele exprimate de Adunările Ad – Hoc.

Ca formă de guvernământ, România s-a transformat dintr-o monarhie electivă în una ereditară – potrivit celui de-al 82 – lea articol – aspect ce reprezenta o desconsiderare a Convențiunii de la Paris însă corespundea cu cerințele Adunărilor Ad – Hoc raportate la existența dinastiei ca ereditară (nu doar ca străină) în scopul de a evita declanșarea ambițiilor dinastice la succesiunea Tronului.

Potrivit celui de-al 35 – lea articol, puterea executivă era încredințată domnului iar puterea legislativa într-o manieră colectivă domnului și Reprezentanței Naționale – potrivit primului alineat al celui de-al 32 – lea articol – iar puterea judecătorească, curților și tribunalelor – conform celui de-al 36 – lea articol.

Titlul II, legat de drepturile românilor, avea sub egida sa cele mai largi libertăți: libertatea întrunirilor, a conștiinței, a învățământului ori a presei. Potrivit celui de-al 12 – lea articol, titlurile de noblețe străine și privilegiile erau desființate. Inviolabilitatea domiciliului și a individului erau garantate. Erau interzise confiscarea averii și aplicarea pedepsei cu moartea. Era asigurat secretul corespondenței.

Potrivit celui de-al 24 – lea articol, libertatea presei era categoric garantată, precizându-se că ziarele nu necesitau autorizație în scopul de a apărea, nu puteau fi poziționate sub regimul avertismentelor neputând fi nici suspendate ori suprimate. Totodată, nu era posibil să se voteze legi excepționale în ceea ce privește presa.

Conform celui de-al 30 – lea articol, cetățeanului român îi era “atribuită” o singură interdicție identificabilă în a nu intra în serviciul altei țări în lipsa autorizației guvernului sub sancțiunea pierderii cetățeniei române iar o singură discriminare era impusă cetățenilor străini: doar creștinii puteau solicita împământenirea (potrivit celui de-al doilea alineat al celui de-al șaptelea articol).

Pe de altă parte, în această constituție liberala a fost totalmente înlăturat cel de-al 100 – lea articol din Constituția belgiană ce prevedea stabilitatea și inamovibilitatea judecătorilor, aspect care apărea sub identitatea unui regres în raport cu Convențiunea de la Paris, în care se prevedea inamovibilitatea magistraților Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Conform celui de-al 51 – lea și celui de-al 52 – lea articol s-au prevăzut imunitatea și inviolabilitatea senatorilor și deputaților și răspunderea ministerială – conform celui de-al 101 – lea articol – cu interdicția ca domnul să poată să apere un ministru de răspundere prin ordin scris ori verbal – potrivit celui de-al 100- lea articol.

Din momentul în care Principatele Unite Române au acceptat Convențiunea de la Paris ca lege fundamentală, acestea au început să o vadă ca pe un act intern transformând-o prin intermediul acestei acceptări în ciuda celor decise de puterile garantate, dintr-o favoare concedata de acestea într-un real pact fundamental. Încă de la început a fost manifestată intenția de adaptare a Convențiunii la necesitățile naționale.

Alte revizuiri ale Convențiunii rezidau în elaborarea unei constituții proprii, în alegerea prințului Carol I ca domn al Principatelor Unite Române ori în declarația Adunării Constituante ca unirea este definitivă, revizuiri ce puneau puterile garantate in fața unui fapt împlinit care, pe de o parte, era acceptat cu o evidentă satisfacție, pe de altă parte era privit cu dezaprobare.

Așadar, la data de 1 iulie 1866, Principatele Unite Române s-au emancipat totalmente, adoptând o Constituție proprie. Aceasta se identifică într-o revizuire totală a Convențiunii reprezentând un pact fundamental ce reprezenta voința națiunii. De această dată, națiunea și-a rezervat dreptul de a își revizui propria Constituție.

La data de 23 octombrie 1866, Înalta Poartă a recunoscut alegerea lui Carol I ca Domn al Principatelor Unite Române și, în același timp, a acceptat unirea definitivă. Din respectivul moment, România a avut o Constituție proprie emancipandu-se de sub tutela puterilor garantate.

Inamovibilitatea magistraților sub regimul Constituției de la data de 1 iulie 1866

Constituția de la data de 1 iulie 1866 nu a reprodus cel de-al 100-lea articol al Constituției belgiene ce presupunea inamovibilitatea magistraților. Explicația acestei omisiuni rezidă în faptul că România nu avea la data respectivă (precum Belgia) o magistratură calificată aptă să aplice o legislație modernă (aceasta a fost introdusă doi ani mai apoi).

La data adoptării acestei Constituții erau inamovibili numai membrii Înaltei Curți de Casație și Justiție pe fundamentul Convențiunii de la Paris din 1858 însă Legea pentru organizare judecătorească de la data de 4 iulie 1865 prevedea oportunitatea acordării inamovibilității și magistraților de la tribunal și de la curțile de apel prin legi speciale, potrivit celui de-al 130-lea articol.

Acordarea inamovibilității a fost extinsă prin Legea pentru modificarea unor dispozițiuni din legile relative la organizarea judecătorească de pe 23 martie 1909 care, validând inamovibilitățile existente – potrivit celui de-al 129-lea articol – a acordat inamovibilitatea tuturor inspectorilor judecătorești – potrivit celui de-al 130 – lea articol – și judecătorilor de la tribunal numiți ori confirmați pe fundamentul acestei legi – conform celui de-al 132-lea articol. Judecătorii judecătoriilor au rămas fideli Legii pentru judecătoriile de ocoale de pe 28 decembrie 1907 ce prevedea doar o stabilitate în funcție garantată printr-o procedură specială a pedepselor spre promovarea unor magistrati apți și capabili – potrivit celui de-al 131-lea articol.

Așadar, inamovibilitatea a fost acordată stadiu cu stadiu magistraților, pe o linie ierarhică de sus în jos sub egida condiției de a poseda titlul de licențiat ori doctor în drept finalizându-se cu semigeneralizarea acordării inamovibilității. În doar trei ani s-au văzut rezultatele obținerii independenței judecătorilor, magistratura transformându-se într-o reală putere statală ce avea să limiteze cu succes documentele puterii legiuitoare și executive.

Revizuirea de la data de 12 octombrie 1879

Cea dintâi Revizuire a Constituției din anul 1866 a avut loc în 1879 drept urmare a obținerii Independenței României însă nu independenta însăși atrăgea nevoia revizuirii Constituției întrucât aceasta, prin anticiparea evenimentului, din primă instanță fusese concepută pentru un stat independent.

În primă instanță, întreaga opinie publică românească era lezată de faptul că din exterior i se impunea schimbarea legislației interne, chiar a Constituției dupa ce independența fusese cucerită prin luptă armată.

În instanță secundă, chestiunile problematice economice și sociale implicate de această revizuire erau deosebit de delicate. Situația turcilor nu a provocat niciun fel de reacții ori conjuncturi.

Pe lângă discursuri, s-a recurs la votarea urgenței pentru o multitudine de legi reprezentative în scopul de a amâna discutarea revizuirii care privea un singur articol din Constituție în același timp în care legile propuse ca fiind urgențe erau foarte ample. Existau, la un moment dat, șase norme pentru care s-a votat urgența nemaiștiindu-se căreia să i se dea prioritate. Președintele Consiliului de Miniștri, Ion C. Brătianu, a intervenit inutil în dezbaterile Parlamentului făcând apel la naționalismul parlamentarilor și prin insistența asupra nevoii discutării revizuirii a cărei amânare bloca intrarea României în cadrul comunității europene.

Mai mult decât atât, în scopul sfidării puterilor europene, cele două camere au adoptat înainte de cea dintâi lecturare a declarației de necesitate a revizuirii, Legea suplimentară relativă la legațiunile și consulatele românești în străinătate precum și administrația centrală a Ministerului Afacerilor Străine, nr. 274 de pe data de 14 februarie 1879 prin care agențiile diplomatice romanesti in străinătate erau ridicate la nivelul de legații în scopul de a arăta că România era considerata o țară independenta indiferent de recunoașterea internațională.

Odată ce cea dintâi etapă a procesului de revizuire a fost întreprinsă, la data de 25 martie 1879 (prin mesaj domnesc) cele două camere au fost dizolvate de drept.

Discuțiile au cuprins atât camerele de revizie cât și alegătorii și presa. Pe adresa camerelor de revizie au fost primite o multitudine de memorii semnate de sute de cetățeni cu drept de veto din județele Moldovei prin care s-a solicitat ori să fie respinsă propunerea de revizuire ori ca împământenirea evreilor să aibă loc într-o manieră individuală, “când vor da probe că s-au identificat cu românii”.

Ultimamente, în ciuda vehemenței dezbaterilor și a amplorii argumentațiilor, conștientizând lipsa oricărei șanse de succes a opunerii acestora precum și imposibilitatea de intrare în comunitatea statelor europene fără această revizuire, membrii camerelor de revizie au dorit să evite ca printr-un vot strâns să expună imaginea unui stat dominat de intoleranță religioasă și până și cei mai puternici adversari ai revizuirii au votat contra propriilor convingeri, în scopul revizuirii celui de-al șaptelea articol din Constituție, în așa fel încât, aceasta a fost adoptată de Adunarea Deputaților la data de 06 octombrie 1879 cu 132 de voturi pro, nouă voturi contra și două abțineri iar din partea Senatului la data de 11 octombrie 1879 cu 56 de voturi pro, două voturi contra și o abținere.

Articolul șapte original care, în inițiala să formulare cuprindea două alineate, în forma sa revizuită era constrâns la unul singur: “Art. 7 – Diferența de credințe religioase și confesiuni nu constituie în Romania o piedică pentru a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita”.

După doar doi ani, prin Legea nr. 710 de pe data de 15 martie 1881, România a fost declarată Regat. Întrucât prerogativele regelui rămâneau neschimbate, simpla schimbare a numelui statului și a conducătorului acestuia nu impunea declanșarea procedurii greoaie a revizuirii Constituției, aspect ce a fost subliniat și în presă și în adunările legiuitoare. Neluând în calcul modificările de ordin constituțional ci doar de terminologie, rectificările respective puteau avea loc odată cu cea dintâi revizuire reală a Constituției. Aceasta a venit foarte curând, fără nicio legătură cu proclamarea Regatului.

Concluzii

Constituția din anul 1866 a reglementat, conform percepțiilor timpurilor respective, drepturile fundamentale ale cetățeanului și structurarea puterilor în stat, fiind elaborate după modelul Constituției belgiene din anul 1831. Materialul normativ a fost structurat în opt titluri astfel:

Titlul I – Despre teritoriul României

Titlul II – Despre drepturile românilor

Titlul III – Despre puterile Statului

Titlul IV – Despre finanțe

Titlul V – Despre puterea armată

Titlul VI – Dispozițiuni generale

Titlul VII – Despre revizuirea Constituției

Titlul VIII – Dispoziții tranzitorii și suplimentare.

Această Constituție a consacrat principii precum cel al responsabilității miniștrilor, cel al suveranității naționale, cel al separației puterilor în stat, cel al monarhiei ereditare, cel al guvernării reprezentative sau cel al inviolabilității și neresponsabilitatii monarhului.

Domnul se identifica în acea persoană ce deținea prerogative în spațiul judecătoresc, legislative și executive având drept de amnistie la nivel politic precum și dreptul de a oferi iertare ori de a reduce pedepsele în materie criminală.

Puterea legislativă se exercita colectiv de către domn și reprezentanța națională alcătuită din adunarea deputaților și senat – conform celui de-al 32 – lea articol.

Puterea executivă era încredințată domnului, conform celui de-al 35 – lea articol.

Puterea judecătorească era exercitată de tribunal și de curți, potrivit celui de-al 36 – lea articol.

Constituția din 1866 a introdus principiul monarhiei ereditare decizând norme detaliate în ceea ce privește succesiunea la tron, vacantarea tronului, regenta, s.a.

Identificându-se într-o constituție burgheză, Constituția de la 1866 admitea principiile decise de Revoluția franceză de la 1789 militând pentru proprietatea individuală, pentru libertate, pentru fraternitate și pentru egalitate.

Constituția din anul 1866 a reprezentat o constituție rigidă, cel de-al 129 – lea articol hotărând metode foarte greoaie de revizuire și a fost văzută drept “o haină mult prea largă pentru cel care trebuie să o îmbrace” întrucât aceasta nu corespundea stadiului de evoluție socială și politică a României.

Regimul politic de ordin liberal instaurat în 1866 a fost încadrat în cele mai înaintate din Europa celei de-a două jumătăți a secolului anterior. În ciuda faptului că reprezenta un compromis între conservatorism și liberalism, acesta nu se identifica într-o înțelegere de împărțire a puterii între marii proprietari funciari și burghezie ci reprezenta o fixare a unor reguli de guvernare în scopul democratismului politic presupunând afirmarea părerilor în lipsa unor restricții de ordin administrativ și realizarea lor prin reprezentanții aleși. Libertăților colective și individuale, ce asigurau existența unei prese independente și conservarea partidelor politice și profesionale le erau opuse restricții electorale ce făceau din Senat și din Camera apanajul unei minorități culte și avute. Accesul cetățenilor la exercitarea puterii era, așadar, reglementat pe de o parte de nivelul intelectual și cultural, pe de altă parte de condițiile economice.

Așezământul electoral din anul 1866 a fost necorespunzător principiilor liberale proclamate de Constituție. Prevederile legii electorale din anul 1866 avantajau conservatorii care reușeau să-și controleze poziția prin cuprinderea în textul legii fundamentale a statului a unor prevederi electorale reprezentative în scopul ca acestea să nu poată fi schimbate prin legi obișnuite ci doar în interiorul unei Constituante care putea fi convocată numai în anumite conjuncturi.

Constituția de la 1866 impunea societății un mecanism politic apt de autoreglare, de deschidere stadiu cu stadiu către masele populare în raport cu stadiul acestora de evoluție economică și maturizare intelectuală și politică. Votul cenzitar ce a fost adoptat în anul 1866 reflecta, pe lângă interese speciale ale burgheziei și marilor proprietari funciari, un anumit nivel de imaturitate a societății, o etapă de tranziție către un regim democratic, către o societate în care cetățenii săi urmau să fie chemați să fie parte cu drepturi egale la viața politică.

Așadar, încă de pe parcursul elaborării însă în mod expres după adoptarea noului sistem electoral au apărut critici la adresa cuprinsului acestuia. Chestiunea legată de modificarea acestuia s-a transformat în una din preocupările primordiale ale unei părți însemnate din elita intelectuală și politică a României între 1866 – 1914.

După anul 1866, liberalii au reprezentat forța politică primordială care s-a opus conservatorilor și care s-a remarcat prin promovarea și aplicarea unor reforme, a unor idei inovative care au avut ca obiectiv primordial modernizarea societății românești la toate nivelurile.

În scopul adoptării legii electorale din anul 1866, pe parcursul dezbaterilor parlamentare liberalii au propus introducerea unui sistem cu două colegii – unul rural, altul urban – în care să se poată vota direct “toată poporația dela un cenz oarecare și cu vot indirect sub acel cenz”.

În perioada ce a urmat adoptării legii electorale din anul 1866 liberalii s-au remarcat prin criticile aduse așezământului electoral atunci când s-au aflat în opoziție și prin încercări de reformare a acestuia în perioada în care erau poziționați la putere. Astfel s-au petrecut lucrurile și în anul 1878, când sub motivarea interpretării legii electorale, Guvernul I. C. Brătianu a încercat o revizuire a sa însă inițiativa s-a izbit de puternica opoziție a conservatorilor.

În fața acestor proteste, liberalii au înțeles că schimbarea sistemului electoral trebuia pregătită într-o perioadă mai lungă de timp, impunându-se implicit o pregătire a opiniei publice. Aceștia conștientizau în anul 1878 că momentul respectivei schimbări nu era atunci.

În anii ce au urmat, propaganda efectuată de Partidul Național Liberal în scopul schimbării legii electorale s-a intensificat. În această campanie, s-a remarcat ziarul Românul condus de C. A. Rosetti în paginile căruia din luna aprilie a anului 1881 apăreau articole critice la adresa legislației electorale. Liberalii intenționau o extindere stadiu cu stadiu a dreptului de veto însă nu se realizase între anii 1881 – 1882 și nici ulterior în Campania de revizuire a Constituției, o opinie total acceptată de toți liderii liberali.

În luna august a anului 1882, C. A. Rosetti publica în Românul un articol complex în care se solicita revizuirea Constituției și a legii electorale întrucât “Legea noastră electorală este corupțiunea prescrisă, impusă și legalizată de Constituțiune”: afirm că nu este nici un om cinstit fără deosebire de partid care în conștiința sa să nu fie convins ca mine, ca legea electorală are la temelie Constituția”.

Cap. II Reforma electorală 1884

După doar un an de la proclamarea Regatului, chestiunile problematice constituționale s-au transformat în obiectul unor discuții aprige provocate de partizanul, prietenul lui Ion C. Brătianu, omul politic liberal C. A. Rosetti ce a lansat către toamna anului 1882 o campanie publicistică în cotidianul Românul, anticipând o extindere reprezentativă a electoratului prin desființarea celor patru colegii, pentru Adunarea Deputaților și a celor două colegii pentru Senat și substituirea lor cu un singur colegiu (al învățaților) aspect ce ar fi reprezentat un mare pas către sufragiul universal.

C. A. Rosetti s-a transformat în ținta unei multitudini de atacuri și a fost forțat să își dea demisia de la directoratul ziarului Românul pe care l-a încredințat lui Emil Costinescu și să se exileze la Paris depunându-și, în același timp și mandatul de deputat din pricina diferențelor de opinii dintre acesta și majoritatea parlamentară din care era parte.

În scopul de a nu declanșa o criză politică în cadrul propriului partid, finalmente, Ion C. Brătianu a împărtășit posibilitatea revizuirii Constituției fără a întrevedea amploarea acesteia iar în ședințele de pe data de 22 decembrie 1882 și Senatul și Adunarea Deputaților au procedat potrivit celui de-al 129-lea articol din Constituție la cea dintâi citire a declarației de revizuire și au adoptat-o.

Și Senatul și Adunarea Deputaților au adoptat necesitatea revizuirii ulterior celei de-a doua citiri, la data de 29 ianuarie 1883 respingând însă oportunitatea de revizuire a celui de-al 129-lea articol ce prevedea procedura de revizuire a Constituției întrucât simplificarea sa formală conducea la deschiderea drumului către tiranie, premoniție care avea să devină realitate după circa 60 de ani la data de 30 decembrie 1947, la instalarea republicii populare.

A treia și cea din urmă citire a declarației de revizuire a avut loc în cele două corpuri legiuitoare la data de 04 martie 1883 – sesiunea ordinară s-a prelungit printr-un mesaj regal în scopul de a exista posibilitatea îndeplinirii procedurii prevăzute de celui de-al 129-lea articol din Constituție – după care, în următoarea zi, pe 05 martie 1883, corpurile legiuitoare ordinare au fost dizolvate de drept printr-un mesaj regal, dispunându-se întreprinderea a noi alegeri în ceea ce privește camerele de revizie.

Ulterior alegerilor, camerele de revizie au fost deschise în sesiune extraordinară prin Mesajul regal de la 10 mai 1883 mesaj în care, de data aceasta, a fost subliniată misiunea prioritară a Parlamentului de a dezbate și de a adopta în primă instanta revizuirea Constituției și, în același timp, o nouă lege electorală, potrivit noilor principii.

Prin Decretul nr. 1 786 din 8 aprilie 1884, Carol I a promulgat revizuirea Constituției iar prin Decretul nr 1 788 din 08 iunie 1884 a promulgat și noua Lege electorală – 140 de articole – dezbătută, votată și adoptată simultan cu revizuirea Constituției, aplicând noul sistem electoral.

Revizuirea a luat în vizor, în primă instanță, extinderea dreptului de vot prin scăderea numărului colegiilor de la patru la trei în Adunarea Deputaților – articolul 58 – prin reducerea censului necesar în scopul de a avea drept de veto – articolele 59, 61 (60), 63 (61) și 68 (67, 68 și 69) prin desființarea deosebirii dintre alegătorii direcți și alegătorii primari – articolul 62 – și prin extinderea scutirilor de cens – articolul 75.

Alte revizuiri au vizat maniera de desfășurare a lucrărilor Reprezentațiunii Naționale – art. 40, 44 și 45. Sub egida noii sale redactări, cel de-al 77-lea articol prevedea ca și senatorii și deputații primeau diurnă de-a lungul sesiunii în același timp în care vechiul articol interzicea orice tip de remunerație – indirectă ori directă – pentru senatori.

Prin revizuirea celui de-al 121-lea articol, a fost desființată garda cetățenească care, în forma sa inițială prevedea, din contră, menținerea acesteia. Drept urmare, a fost revizuit cel de-al 118-lea articol eliminându-se referirea la garda cetățenească, suprimându-se cel de-al 122-lea articol ce decidea maniera de organizare a acesteia.

Totodată, a fost introdus un nou articol final ce primește numărul 133 prin care se dispunea ca prevederile Constituției vor fi aplicate și în Dobrogea prin legi speciale.

Drept urmare a transformării României în Regat și a alipirii Dobrogei la România, a fost revizuit și cel dintâi articol ce a căpătat următoarea formă: “Art. 1 – Regatul României cu județele sale din dreapta Dunării constituie un singur stat indivizibil”.

Revizuirea de pe data de 08 iunie 1884 a reprezentat o etapă intermediară către introducerea sufragiului universal ce avea să fie întreprinsă după 20 de ani.

Prin raportare la maniera de votare, potrivit legii electorale din anul 1884, fiecare candidat deținea un buletin de vot pe care era vizibil numele său. Alegătorul mergea la vot cu o carte de alegător. Președintele biroului tăia unul din colțurile cărții de alegător drept dovadă ca acesta și-a făcut simțită prezența la vot și îi oferea alegătorului câte un buletin de vot al fiecărui candidat alături de un plic din hârtie cu care acesta mergea singur în camera secretă. Alegătorul introducea buletinul îndoit în patru în plic, îl lipea iar ulterior îl oferea președintelui, acesta din urmă introducându-l în urnă.

Ca urmare a modificării legislației în anul 1884, numărul colegiilor a scăzut la trei în ceea ce privește alegerea Camerei Deputaților, condițiile de eligibilitate fiind aceleași cu cele prevăzute de legea din anul 1866. Cu privire la alegerea Senatului, corpul electoral a rămas împărțit în două colegii, având, mai departe, ca membri de drept, episcopii, prințul moștenitor și mitropoliții precum și câte un reprezentant al Universităților din Iași și din București.

Totodată, restructurarea colegiilor nu a condus și la o îmbunătățire a clasei rurale, în raport cu situația precedentă a reformei din anul 1884. În același context, „dintre cei 295 de reprezentanți ai națiunii, 257 sunt aleși de câteva mii mari proprietari și de locuitorii orașelor și nu sunt decât 38 care să reprezinte cele 5 milioane de țărani” cu mențiunea că cei 38 de deputați nu erau aleși direct de alegătorii rurali ci de delegații acestora. Altfel spus, sistemul electoral s-a dovedit a fi unul inechitabil întrucât transforma „majoritatea populației țării în minoritate politică și formează majoritatea politică din minoritatea populației țării.”

2.1 Schimbările în cazul numărului de colegii și în cazul censului

Amendamentele aduse Legii electorale din 1884 urmăreau schimbarea numărului de colegii.

Astfel, s-a trecut de la patru la trei colegii: primul colegiu al marilor proprietari, al doilea colegiu pentru orășenii cu educație primară, iar al treilea colegiu pentru cei ce plătesc un impozit minim la stat.

Reprezentarea era disproporțională. Al treilea colegiu era alcătuit din țărani (85 de procente din populație) alegea numai 38 dintre cei 295 de parlamentari. Legea presupunea o formulă electorală asemănătoare celei din anul 1864, alegerea senatorilor și deputaților făcându-se cu majoritatea absolută a voturilor exprimate. În condițiile în care este imposibilă obținerea majorității absolute în cel dintâi tur, s-a trecut la balotaj între primii doi clasați. Astfel, o majoritate relativă este suficientă. În condiții de paritate se trăgea la sorți. Se adăuga o precizie în scopul de a asigura secretul votului. Astfel, electorul venea cu buletinul său de vot imprimat ori scris. Nu se poate scria buletinul de vot pe loc, buletinul de vot trebuind pliat în scopul de a păstra secretul votului.

Prin decretul nr. 1786, Carol I a impus revizuirea Constituției, iar prin decretul nr. 1788 de pe data de 8 iunie 1884 a fost promulgată și noua lege electorală alcătuită din 140 de articole, prin care se punea în aplicare noul sistem electoral. Revizuirea urmărea, în primă instanță, extinderea dreptului de vot:

prin scăderea numărului colegiilor de la patru la trei pentru alegerea Adunării Deputaților

prin alăturarea colegiilor unu și doi – potrivit celui de-al 58-lea articol

prin reducerea censului necesar în scopul de a avea drept de vot – potrivit celui de-al 59 – lea, de-al 60-lea, de-al 61-lea, de-al 67-lea, de-al 68-lea și de-al 69-lea articol

prin extinderea scutirilor de cens – potrivit celui de-al 75-lea articol.

La incipitul domniei lui Cuza, de la câteva mii de alegători direcți s-a trecut în anul 1866 la câteva zeci de mii de alegători, numărul acestora crescând stadiu cu stadiu, în mod expres ulterior revizuirii Constituției din anul 1884. În anul 1891, au fost înregistrate în cele trei colegii aproximativ 48.000 de alegători, în cel dintâi colegiu figurând circa 8800 de indivizi, iar în cel de-al doilea circa 19.000, 10 ani mai târziu, în anul 1901, aproximativ 58.000, iar în anul 1905 cei ce aveau drept de vot în cele trei colegii cumulau aproximativ 94.000 de indivizi ce votau direct. În pofida micșorării stadiu cu stadiu a censului, în anul 1913 nu aveau drept de vot direct decât circa două procente din populația țării – 1,6 procente pentru Cameră și 0,4 procente pentru Senat.

Acestor procente reduse li s-a adăugat un număr de circa 1.140.000 de alegători ce aveau drept de vot indirect – respectiv 16% din populație.

Prin adunarea celor două categorii a rezultat că în apropierea celui dintâi Război Mondial, putea vota într-o manieră ori alta circa 18% din populația Regatului.

Cu privire la sistemul electoral din România, potrivit legii electorale din anul 1866 și, ulterior, prin noua lege electorală din anul 1884 – cu alte cuvinte, prin revizuirea Constituției – votul era cenzitar, descris fiind printr-un caracter restrictiv.

În același context, s-a impus revizuirea anumitor articole ale Constituției, revizuire ce a venit din partea Partidului Național Liberal, existent la guvernare. Odată cu desfășurarea campaniei electorale din luna mai a anului 1876, liberalii au elaborat un program (“Unirea democratică română”), care prevedea schimbarea Constituției, spre intensificarea legii electorale, abrogându-se discriminările după avere și promovându-se votul direct pentru cei învățați.

În ședința Adunării Deputaților din data de 14 martie 1881, liberalii au propus proclamarea Regatului.

La data de 29 august 1882, Rosetti a publicat în “Românul” un articol raportat la schimbarea legii electorale și a Constituției. În acest context, s-a propus ca țăranii să voteze indirect, prin intermediul unor delegați, într-un colegiu ce reunea colegiul I, II și IV. Cel de-al treilea Colegiu (Colegiul orășenilor) era diferit. Numărul deputaților progresa cu 50, stabilindu-se funcție de numărul locuitorilor din fiecare oraș ori județ. În ceea ce privește Senatul, s-a propus:

Creșterea numărului senatorilor (până la 150) să fie decis funcție de numărul locuitorilor din fiecare județ

Reunirea colegiilor

Abrogarea privilegiului potrivit căruia unii indivizi erau senatori de drept

Micșorarea censului

Dreptul de a vota a celor ce întreprindeau profesiuni liberale.

Reformele prevăzute pentru perioada respectivă au condus la dispute și la dezbateri ample, interesele generale ale României fiind limitate de ambiții individuale. În acest context, liberalii, care pe parcursul războiului de independență au afișat o unitate, au trecut, la sfârșitul războiului, printr-un proces de deconstituire. Grupul Vernescu era alcătuit din „liberali sinceri”, opozant aripii guvernamentale Brătianu. Acest grup, înființat în luna ianuarie a anului 1880, a redactat un program, semnat de către Ionescu, conducătorul liberalilor naționaliști de la Iași. La data de 25 ianuarie 1878, un grup de liberali moderați, alcătuit din Conta, din Mârzescu, din Cobalcescu și din Buicliu, a adoptat atât statutul cât și programul, unde erau precizate:

Inamovabilitatea corpului didactic și a magistraților

Descentralizarea administrativă

Împroprietărirea tinerilor căsătoriți

Protecționismul vamal în industrie.

Liberalii naționaliști ori fracționiști de la Iași se îndepărtaseră de Brătianu, căutând alianțe contextuale. Ulterior substituirii din fruntea guvernului, Brătianu s-a transformat într-un “element eroziv” intern al Partidului Liberal.

Poziționată față în față cu disensiuni interne dar și din necesitatea de a neutraliza grupările opoziționiste, guvernarea Brătianu evolua spre liberalism. Lărgind arealul liberalismului, Brătianu putea să ceară suportul grupului de centru (alcătuit din Ghica și Boerescu).

Distanțați de conducerea Guvernului și confruntându-se cu disensiunile din partid, conservatorii aveau predispoziție spre o regrupare. Individul ce își asuma această sarcină era Epureanu, cel ce și-a adus contribuția la subminarea internă a guvernării conservatorilor precum și la substituirea acestora cu o coaliție liberală.

De la data de 20 decembrie 1880, conducător al Partidului Conservator a fost ales Catargiu, din Comitetul central al clubului conservator făcând parte: Cantacuzino, Lahovari, Mavrogheni, Florescu, Carp, Manu, Lipseau, Ghermani, Teulescu, Triandafil și Păucescu.

Ulterior constituirii, în cadrul Partidului Conservator au avut loc o multitudine de dispute ideologice determinate de junimiști. Cei de la conducerea junimistă, Carp și Maiorescu au propus modificări prin care liberalismul să colaboreze cu ordinea în mărginirea puterilor statale.

Guvernul Brătianu, numit la data de 9/21 iunie 1881, nu era agreat de unele fracțiuni liberale și nici de opoziția conservatoare.

Începând cu toamna anului 1882 și până în primăvara anului 1883, în cadrul Corpurilor legiuitoare au avut loc dezbateri legate de revizuirea legii electorale și a Constituției. La data de 25 noiembrie 1882 a fost alcătuită o comisie în scopul de a hotărî articolele ce urmau să fie schimbate.

În Corpurile legiuitoare, propunerea legată de revizuirea Constituției a fost depusă de liberali, la data de 22 decembrie 1882. În ceea ce privește schimbarea sistemului electoral, erau prevăzute următoarele:

Țăranii votau prin delegate, fiind parte a celui de-al doilea colegiu

În ceea ce privește Adunarea Deputaților, corpul electoral era distribuit în fiecare județ în trei colegii

Censul pentru colegiul I era de măcar 600 de lei venit funciar anual.

În ceea ce privește Senatul, alegătorii erau distribuiți în:

colegiul I, de unde erau parte proprietarii rurali ce aveau un venit de minim 600 de lei/an și colegiul Discuții și dezbateri parlamentare, legate de revizuirile Constituției din anul 1866

colegiul II era rezervat orășenilor.

Propunerea de revizuire a Constituției a fost expusă Adunării Deputaților de Câmpineanu, fiind semnată de 62 de deputați.

Întâlnindu-se spre a dezbate Propunerea în scopul revizuirii mai multor articole din Constituție, membrii Secțiunilor Comitetului Delegaților au încuviințat și au denumit în fiecare Secțiune câte un delegat, care să expună diversele păreri enunțate cu acest prilej. La data de 10 ianuarie 1883 au fost trimise de Senat, președintelui Adunării Deputaților, amendamentele depuse legate de Propunerea pentru revizuirea anumitor articole constituționale.

În ședința de pe data de 11 ianuarie 1883, membrii Adunării Deputaților au votat majoritar propunerea de revizuire a articolelor 58 – 63, a articolelor 68 – 72 și a articolului 75 din Constituție. Dintre cei 88 de votanți, 67 au votat pro iar 21 contra. La ședința din ziua ce a urmat, revizuirea celui de-al 131 – lea articol din Constituție a fost adoptată. În această împrejurare, dintre cei 81 de votanți, 43 au votat pro iar 38 contra.

În raportul Comitetului delegaților secțiunilor Senatului era expusă declarația Senatului potrivit căreia trebuiau să se supună revizuirii următoarele articole din Constituție: articolele 58 – 63, articolele 68 – 72 și 75, articolul 76, articolul 77, articolul 78, articolul 131 și articolul 133.

Totodată, un articol din Constituție era imperios să statueze titlul de “Rege”, noțiunile de “România” și de “Regat”. Într-un alt articol adițional era imperios să se precizeze faptul că, prevederile Constituției erau aplicate prin legi speciale și în zona Dobrogei. Astfel, s-au mai adăugau articolele 24, 105, 118, 121 și 122. Ulterior deciderii articolelor care trebuiau supuse schimbării:

la data de 12 ianuarie 1883, rezultatul votului s-a identificat în 26 de voturi pro și 11 contra

la data de 29 ianuarie 1883, rezultatul votului s-a identificat în 31 de voturi pro și 11 contra

la data de 4 martie 1883, rezultatul votului s-a identificat în cei 42 de senatori liberali care au votat unanim.

În cadrul Senatului, în aceeași ședința de pe data de 12 ianuarie, au fost adoptate amendamentele legate de revizuirea articolelor 24, 105, 121, 122 și 129. La data de 31 ianuarie 1883, Senatul l-a informat pe președintele Adunării Deputaților că în ședința de pe data de 29, prin votul care a încuviințat supunerea revizuirii articolelor 40 și 45 din Constituție, s-a scos cel de-al 76-lea articol dintre articolele propuse spre revizuire și a respins rezoluția de a se supune revizuirii în întreaga lege electorală.

Reprezentanții partidelor politice și-au exprimat opiniile cu privire la ideea revizuirii Constituției. În acest context, conservatorii s-au opus respectivei revizuiri iar pe trei, respectiv pe patru martie 1883, au părăsit Parlamentul.

La data de 5 martie 1883, Corpurile legiuitoare s-au dizolvat. În zilele de 20, 22, 24 și 26 aprilie 1883 au avut loc alegerile în ceea ce privește Constituanta, în ceea ce privește Adunarea Deputaților iar în zilele de 28, 30 aprilie și 2 mai 1883, în ceea ce privește Senatul. Victoria a fost de partea liberalilor guvernamentali, opoziția fiind reprezentată de 12 senatori și de 12 deputați.

Din cauza faptului că nu se mai poziționa “în legalitate”, coaliția liberal – conservatoare a renunțat la funcțiile parlamentare, organizând demonstrații de stradă și proteste publice.

La data de 10 mai 1883 și-a avut incipitul sesiunea extraordinară a Corpurilor legiuitoare.

Din Biroul Senatului erau parte:

președintele Dimitrie Ghica

generalul Alexandru Cernat și colonelul Nicolae Bibescu care erau vicepreședinți

generalii Dimitrie Pișcă, Alexandru Anghelescu, Gheorghe Orleanu și Apostol Mănescu care erau secretari

Vasile Șeicaru și Nicolae Manolescu care erau chestori.

La data de 13 mai 1883 din Parlament s-au retras trei deputați și nouă senatori. În acest context, s-au retras de la dezbateri atât grupul liberal din preajma lui Brătianu cât și Partidul Conservator. În acest context, a rămas doar grupul junimist. La data de 1 iunie 1883, prin intermediul unui scrutin secret, Adunarea a numit o Comisie formată din 15 deputați, ce avea sarcina de a întreprinde un anteproiect de lege în scopul revizuirii Constituției. La aceeași dată, Senatul a ales Comisia de revizuire, formată din 11 membri, condusă de Ghica. La data de 2 iunie 1883, Corpurile legiuitoare au fost prorogate până la data de 15 octombrie 1883. Începând cu această dată, a fost redeschisă sesiunea extraordinară a Parlamentului.

În cadrul Adunării Deputaților, au avut loc dezbateri aprinse, între aripa moderată, condusă de Brătianu și stânga liberală, condusă de Rosetti. Cea dintâi se pronunța în scopul libertății presei și în scopul unei lărgiri a cadrelor electorale. Ca urmare a dezbaterilor care au avut loc, la data de 17 octombrie 1883, Rosetti a renunțat la președinția Camerei. În ședința Camerei, de pe data de 24 octombrie 1883, Costinescu a lecturat anteproiectul legii electorale și raportul Comisiei. În acest context, în ceea ce privește Adunarea Deputaților, comisia a propus împărțirea corpului electoral în trei colegii:

colegiul I care includea proprietarii rurali cu un venit de măcar 1000 lei

colegiul al II-lea ce includea orășenii ce plăteau statului o contribuție de 25 de lei

colegiul al III-lea – implică dezbateri și discuții parlamentare cu privire la revizuirile Constituției din anul 1866 destinat celor ce plăteau orice contribuție statului.

Arestul preventiv era interzis însă se admitea, în unele conjuncturi, dreptul tribunalelor civile de a judeca acțiunile în scopul despăgubirii rezultate din delictele de presă. În ședința de pe data de 20 decembrie 1883, proiectul a fost depus de Giani pe biroul Adunării. Proiectul era semnat de 35 de deputați. Potrivit prevederilor sale, corpul electoral în ceea ce privește Senatul și Camera era imperios să fie constituit, în fiecare județ, dintr-un singur colegiu, unde să se voteze direct cetățenii mai învățați și care plăteau țării o sumă de 25 de lei/an iar ceilalți prin delegați.

Numărul deputaților era decis funcție de populația fiecărui județ.

Aleasă de Senat, Comisia de revizuire a Constituției și-a depus raportul la data de 19 decembrie 1883, citită la data de 20 ianuarie 1884. Ulterior, a fost trimis Comitetului delegaților secțiunilor Senatului. La data de 26 martie 1884 și-au avut incipitul dezbaterile în sine, ulterior expunerii raportului de către Comitet, ce prevedea normele care erau imperios a fi respectate pe parcursul respectivelor revizuiri constituționale. În primă instanță, au fost supuse către revizuire articolele constituționale, ce nu se raportau la legea electorală. În acest context, primul articol modificat promova o stare de lucruri astăzi permanentă, stare recunoscută și legală de către Puterile străine: Regatul României ce formează, alături de teritoriul de peste Dunăre, o singură țară indivizibilă. Au fost întreprinse schimbări la următoarele articole:

în ceea ce privește articolul 40, legat de validitatea alegerilor

în ceea ce privește articolul 44, legat de oportunitatea ca Senatul să aibă mai mult de doi vicepreședinți

în ceea ce privește articolul 45, legat de ținerea ședințelor Corpurilor legiuitoare

în ceea ce privește articolul 77, legat de diurna senatorilor

în ceea ce privește articolele 118, 121 și 122, legate de desființarea gărzii cetățenești

în ceea ce privește articolul 131, legat de înființarea unei instituții în scopul elaborării proiectelor de legi precum și a regulamentelor de administrație publică

în ceea ce privește articolul 133, legat de “inalienabilitatea pământurilor foștilor clăcași”.

În ceea ce privește noua reglementare a regimului presei, în cazul celui de-al 24-lea articol, s-a propus interzicerea în mod expres a arestului preventiv. Întrucât nu a fost întrunită o majoritate, în cazul celui de-al 105 – lea articol (care făcea referire la curțile cu juri), s-a păstrat vechea redactare, urmând ca Senatul să se pronunțe în plen. Astfel, au fost exprimate două păreri:

tribunalele ordinare să aibă în competență delictele de presă orientate împotriva particularilor

revizuirea să facă referire la deciderea într-o manieră precisă a competenței jurului și cu privire la acțiunea civilă de daune rezultată dintr-un delict de presă, recunoscându-se părții vătămate dreptul de introducere a acțiunii civile înaintea juraților independent de acțiunea publică, ce este rezervată ministerului public.

În ceea ce privește sistemul electoral, Comitetul delegaților secțiunilor Senatului a admis conceptul distribuirii corpului electoral în trei colegii în scopul de a ajunge cu acest manieră, pe cât posibil, mai proximală de o luminată, de o reală și de o sinceră “Representațiune a națiunii”.

Astfel, s-a propus distribuirea corpului electoral, în ceea ce privește Adunarea Deputaților, în trei colegii, fixându-se componența celor două colegii ale Senatului.

În cazul Senatului, au fost adoptate:

articolul 1, pus de acord cu enunțul Camerei la data de 2 aprilie

articolele 40, 44, 45, 77, enunțate la data de 28 martie

articolele 118, 121, 122, 131, enunțate la data de 30 martie

articolele 124 și 133, enunțate la data de 31 martie.

La data de 1 aprilie a fost votată dispoziția potrivit căreia, în diversele articole ale Constituției se substituiau termenii “Regat”, “Principatele Unite”, “Rege”, “Domn” sau “Principat”. În același timp, în Senat și-a avut incipitul in dezbaterea articolelor raportate la principiile reformei electorale. Astfel, a fost votat cel de-al 58-lea articol, potrivit căruia, în ceea ce privește Adunarea Deputaților, corpul electoral era distribuit în trei colegii. Mai apoi, au fost adoptate articolele ce făceau referire la:

dispense de cens

formarea celor trei colegii în ceea ce privește Camera și a celor două pentru Senat

distribuția mandatelor pe județe.

Au avut loc discuții aprinse legate de articolele raportate la presă și a celor din spațiul electoral. În cadrul Adunării Deputaților, discuțiile au apărut între liberalii radicali și majoritatea guvernamentală. Retrasă din Parlament, opoziția a expus prin articole de presă, revizuirea constituțională ca fiind cea care lezează libertățile publice. Totodată, a făcut apel la Coroană în scopul de a nu sancționa schimbările constituționale.

La data de 16 mai 1884, proiectul raportat la schimbarea legii electorale a fost emis Senatului. Dezbaterile au început la data de 30 mai 1884. Articolele ce vizau:

împărțirea corpului electoral în colegii

alcătuirea colegiilor

numărul parlamentarilor pe județe, au fost incluse în legea electorală în scopul de a face parte din Constituție.

A fost discutată și schimbarea articolelor ce se raportau la:

incompatibilități

capacitate electorală

procedură electorală

condiții de eligibilitate

liste electorale.

La data de 7 iunie 1884 s-a votat abrogarea celui de-al 70-lea și celui de-al 71-lea articol din vechea lege electorală. La data de 8 iunie 1884 a fost promulgată legea legată de revizuirea și de schimbarea unor articole din Constituțiune. În aceeași zi a fost promulgată și legea electorală.

În ceea ce privește sistemul electoral, s-a decis extinderea dreptului de vot, prin scăderea numărului colegiilor electorale de la patru la trei în scopul Adunării Deputaților și prin reducerea censului de care este nevoie pentru intrarea în unul dintre colegii. Au fost abrogate distincțiile dintre alegătorii direcți și primari, categoria celor scutiți de cens fiind lărgită.

Potrivit stipulațiilor legii electorale din luna iunie a anului 1884, corpul electoral în ceea ce privește Camera era distribuit în trei colegii:

colegiul I – includea indivizii români, care, pe lângă celelalte condiții generale de ordin electoral, prevăzute în vechea lege, aveau un venit funciar urban ori rural de cel puțin 1200 de lei/an. În acest context, nu era admisă nici o dispensă de cens

colegiul al II-lea – includea toți cetățenii din zonele urbane, ce plăteau către stat o sumă anuală de orice natură, de măcar 20 de lei. Dispensate de cens erau tipuri de cetățeni precum:

indivizii care finalizaseră măcar învățământul primar

indivizii care practicau profesiuni liberale

pensionării

ofițerii în retragere

colegiul al III-lea – includea atât alegători indirecți cât și pe cei direcți, cetățeni români, care aveau vârsta de 21 de ani și care plăteau o sumă către stat. În scopul de a putea fi alegător, un individ era imperios să îndeplinească niște condiții precum să fie învățat și să aibă un venit funciar rural de măcar 300 de lei.

Beneficiarii dispensei de cens se identificau în:

indivizii care plăteau o arendă anuală de măcar 1000 de lei

învățători

preoți.

Restul alegătorilor din cadrul acestui colegiu votau într-o manieră indirectă.

În cadrul Senatului, corpul electoral era alcătuit din două colegii:

colegiul I ce implica toți indivizii ce aveau un venit funciar urban ori rural de 2000 de lei/an. În acest context, dispensa de cens se acorda:

indivizilor ce dețineau o diplomă de licențiat ori de doctor într-o specialitate și care și-au exercitat profesiunea pe o perioadă de șase ani

foștilor deputați și senatori

foștilor miniștri

generalilor

coloneilor

colegiul al II-lea din care făceau parte toți alegătorii direcți atât din sate cât și din orașe, ce aveau un venit funciar urban ori rural cuprins între 800 și 2.000 de lei și industriașii patentari și comercianții de clasa I sau de clasa a II-a. Beneficiarii dispensei de cens se identificau în:

liber profesioniști

indivizii cu diplomă de licențiate sau de doctor

foști magistrați și cei în funcție care au o vechime de măcar șase ani.

În scopul de a beneficia de capacitate electorală, erau reprezentative:

religia creștină

cetățenia română

vârsta de 21 ani împliniți.

Declarați lipsiți de capabilitatea de a fi alegători erau:

servitorii cu simbrie

cerșetorii

indivizii puși sub interdicție judecătorească

indivizii aflați în stare de faliment.

Legea electorală din data de 9 iunie 1884 a fost completată prin legea legată de procedură electorală din data de 9 iunie 1903, aceasta fiind schimbată la data de 25 septembrie 1903, de 14 februarie 1904 și de 14 martie 1906.

Păstrarea Constituției din anul 1866, cu schimbările sale cuprinse între anii 1879 – 1884, ajunge să devină o constantă a întregii acțiuni politice a regelui Carol.

Cap. III Modernizarea sistemului electoral

În ciuda tuturor disfuncționalităților din România, sistemul electoral a înregistrat un progres din anul 1866 până în 1937. Modernizarea a cunoscut un proces normal, din acest punct de vedere, România adaptându-se la realitățile europene ale timpului. Progresul sistemului electoral a fost stopată de instruirea regimului personal al regelui Carol al II-lea. Constituția din luna februarie a anului 1938 a adus modificări radicale prin raportare la restrângerea caracterului democratic și universal al votului. Prevederile electorale vor evolua prin expunerea unei legi electorale inovative în luna mai a anului 1939, întreprinsă pe fundamentul principiilor corporatiste.

Cea de-a doua jumătate a celui de-al XIX-lea secol precum si cel dintâi deceniu al celui de-al XX-lea secol au avut o funcție hotărâtoare în scopul evoluției politice, culturale, economice și sociale a României. Acest spirit al modernizării se resimțea, într-o formă ori alta, în aproximativ toate domeniile. Intervenția modernizatoare a fost poziționată succesiv sub egida liberalilor și conservatorilor, câteodată diferind procesele de intenție, metodele și ritmul.

Atât conservatorii români, cât și conservatorii europeni, au încercat să împace acceptarea principială a modernizării instituționale cu moderația politicã, adoptând prudența și gradualismul.

De aici a rezultat și preferința acestora în ceea ce privește un sistem politic bicameral, dar și tentativele de limitare a sferei libertăților și drepturilor cetățenești consacrate din punct de vedere constituțional.

Conservatorii au fost primordialii dacã nu singurii ce s-au opus permanent reformãrii sistemului electoral, în ceea ce privește lãrgirea dreptului de vot în avantajul categoriilor sociale cu o stare financiară mai precară.

Din contră, în câteva rânduri, aceștia au inițiat proiecte de legi care sã limiteze corpul electoral însă fãrã niciun succes. În altă ordine de idei, au existat și voci care au fost de acord cu o extindere a drepturilor electorale ori chiar cu introducerea sufragiului universal însă la o dată neprecizată care, în orice caz era foarte îndepãrtatã. Aceastã atitudine a fost generată de faptul cã prevederile legii electorale îi avantajau.

Din perspectiva grupãrilor conservatoare, simultan cu aducerea principelui strãin și cu adoptarea Constituției din anul 1866, România a intrat într-un stadiu nou, în care nu își mai gãseau loc disputele politice deoarece toate reformele necesare erau deja întreprinse. Pânã în anul 1866, erau susținuți reprezentanții marilor proprietari de pãmânt – prin lupte politice și prin existența unor grupãri care se identificau în direcționări și interese distincte, fiind motivate de nevoile structurării statului național. În anul 1866, problema structurării României moderne era închisã.

Pornind de la ipoteze de această natură, conservatorii au încercat să dovedească lipsa de utilitate a existenței unei multitudini de grupãri politice, dat fiind faptul cã nu mai era nimic de construit, numai de gestionat și de structurat. În acest context, ulterior anului 1866, conservatorii s-au îngrijit îndeaproape de acreditarea teoriei cã prin raportare la modernizarea sistemului electoral nu s-a mai procedat în nicio manieră pentru o lungă perioadã de timp.

Pe parcursul dezbaterilor, în ceea ce privește adoptarea legii electorale din anul 1866, conservatorul Ionescu, prin invocarea modelul european, indică faptul că pânã când votul alegãtorilor nu era totalmente liber, pânã când voința acestora, luminatã prin dezbateri publice, nu era lãsatã să se manifeste liber, pânã când guvernul nu mai exercita presiuni în ceea ce privește administrația în scopuri electorale, scrutinul identificându-se într-o iluzie, iar Parlamentul, numai o armă a guvernului. Distribuirea în patru colegii ar fi fost, potrivit acestuia, ultima exprimare a democrației, forma cea mai potrivită la care putea ajunge votul universal.

Expunând un spirit elitist, conservatorii au refuzat sã mai discute problematica așezământului electoral, invocând argumente de ordin politic. Legea electoralã din anul 1866 a distribuit corpul electoral în patru colegii, urmãrind ca atât averea cât și inteligența sã nu fie depășite de multitudinea celor săraci și lipsiți de cultură. Epureanu afirma cã nivelul de culturã a maselor nu le permitea atunci sã beneficieze de integralitatea drepturilor electorale. Acesta considera cã nu reprezenta cea mai eficientă lege electoralã cea care dã cel mai ridicat numãr de alegãtori, întrucât poate fi impus unei populații un drept politic în condițiile în care acea populație nu avea cunoștință de dreptul respectiv.

Punctul de vedere conservator în chestiunea problematică a modernizãrii instituțiilor politice statale și, implicit, a sistemului electoral s-a identificat într-o manieră interesantă descrisã de Blaremberg. Liderul conservator își baza conceptele pe drepturile naturale ale individului – siguranța și proprietatea – ce planeazã asupra instituțiilor care nu pot fi limitate ori atinse de nicio lege. Acesta citeazã, în susținerea afirmațiilor, o multitudine de indivizi politici occidentali și de juriști recunoscuþi în domeniu precum Carne, Constant, Cherbuliez, White, Laboulay, Guizot sau Destriveaux. În opinia sa, criteriul abilității electorale se identifică în cens. Potrivit aceluiași lider, sufragiul universal se identifică într-un ideal, într-un punct perfectibil către care trebuiau sã tindă toate încercările, în ciuda faptului că întreprinderea sa era o utopie. Toți indivizii aveau vocație la sufragiu, nu erau primiți însã la întreprinderea acestui drept decât cei care au ajuns la un anumit nivel de inteligentã și de independentă ce pot avantaja o sincerã alegere. O concepție de această natură urma sã fie infirmatã de procesul de modernizare politicã inițiat și sprijinit în principiu de liberali.

În perioadă ce a urmat elaborãrii legii electorale din anul 1866 au fost aduse o multitudine de critici la adresa sistemului electoral. Majoritatea au venit din partea liberalilor și câteodată au prins forma unor proiecte de reformã a sistemului electoral, ce vizau în mod expres desființarea Senatului, reîmpărțirea mandatelor de deputat pe colegii, s.a. Critici au venit și din partea unor conservatori. S-au ridicat obiecții în mod expres fatã de includerea în Constituție a unor largi libertăți ce permiteau inamicilor politici contactul nelimitat cu alegãtorii și utilizarea suportului acestora în luptele pentru obținerea puterii. Astfel, unii dintre cei din fruntea conservatorilor aveau în vedere atât limitarea libertăților publice însă și schimbarea sistemului politic existent.

Întrunind adeziunea a 89 de conservatori, implicit a unor junimiști, petiția a fost depusã pe biroul Adunãrii Deputaților la incipitul sesiunii parlamentare din anul 1871 însă nu a fost lecturată.

Societatea româneascã nu poate și nu ar trebui sã stea pe loc, aceasta trebuind sã meargã înainte însă nu către ținta demagogicã a numãrului și a puterii brutale, ci către ținta democraticã a rațiunii și a meritului personal.

Conturată tot mai concret, gândirea conservatoare era bazată pe conceptul cã progresul statului era imperios să fie realizat organic, prin pãstrarea instituțiilor clasice ale statului și nu prin rãsturnarea acestora și importarea altora noi. Potrivit criticii Junimii, democratizarea societății românești era imperios să aibă loc „de jos în sus, iar nu de sus în jos “, în condițiile în care fondul, prin extinderea instrucțiunii și prin ridicarea materialã, se ridica la stadiul priceperii formelor moderne imitate de liberali conform modelele occidentale.

Discuțiile pe tema modernizãrii sistemului electoral, a extinderii dreptului de vot vor cunoaște un accent distinct abia ulterior cuceririi independenței de stat, atunci când liberalii vor pune într-o manieră deschisă chestiunea reformei electorale.

Anul 1880 a marcat identitatea de jure a Partidului Conservator și expunerea programului și a poziției acestuia. Cel dintâi program politic al partidului nu punea problema vreunei schimbări a legislației electorale, exprima numai conceptul încrederii în principiul monarhiei constituþionale și în maniera de reprezentare în Corpurile Legiuitoare.

Simultan cu publicarea – de către Rosetti, în anul 1882, în ziarul „Românul “- a unui articol complex – unde se solicita revizuirea legii electorale și a Constituției – a început o puternică și interesantã polemicã pe subiectul posibilității și extinderii unei eventuale reforme electorale, între conservatori și liberali. „Petiția de la Iași “s-a identificat într-o primã tentativã de revizuire a Constituției, propunerile întreprinse de inițiatori fiind similare cu cele ale lui Carol I din memoriul întreprins de acesta la finalul anului 1870.

Aceastã dezbatere de idei a atins punctul culminant în anul 1884, simultan cu votarea proiectului de revizuire a Constituției.

Acțiunea în avantajul revizuirii desfășurată de „Românul “era văzută ostil de liderii politici conservatori. Aceștia au încercat sã genereze coalizarea tuturor grupãrilor politice opozante în preajma Partidului Conservator, în scopul de a menține nemodificată Constituția și legea electoralã din anul 1866, ce se baza, din punctul lor de vedere, pe reprezentarea intereselor și a drepturilor. Aceștia atrãgeau atenția cã Partidul Liberal urmãrea să desființeze colegiul I, dovedit a fi cel mai independent în a suprima controlul exercitat de opoziție. Conservatorii își justificau contrarea invocând cã legea reprezentativă a statului se identifică într-un pact între rege și națiune care a fost votatã și elaborată de toate forțele politice și, așadar o revizuire a acesteia nu putea avea loc decât în condiții similare.

Conservatorii vedeau în propunerile de revizuire ale lui Rosetti o încercare de tulburare a ordinii legale și, totodată, o primejdie ce amenința statul. Intră în discuție atacarea temeliei reprezentãrii naționale în maniera în care era prevãzutã de Constituție prin distingerea celor patru colegii ulterior cenzului alegãtorilor. Manifestul indica faptul că aceste concepte sunt strict republicane și se finaliza cu lansarea unui îndemn la rezistentã din partea indivizilor.

Potrivit lui Blaremberg, liberalii se grãbeau cu revizuirea, întrucât o reală reformã era imperios să fie pregãtitã. Acesta declara cã nu se împotrivește sufragiului universal însă aceasta se identifica în reforma viitorului, atunci când instrucția va fi răspândită și stadiul moral se va ridica.

Blaremberg era de părere că includerea sufragiului universal într-un stat mic, înconjurat de puteri cuceritoare reprezentative, nu poate să conducă la experiențe ori la erori care să fie plătite cu prețul națiunii în sine.

Conservatorii se poziționau contra legii electorale, în maniera în care o concepea Rosetti.

Conform acestora, nu drepturile politice lipseau românilor în acea perioadă, ci traiul material eficient și potrivit în scopul de a stopa degenerarea fizicã a acestora și bunul trai moral.

Potrivit lui Lahovary, un individ care nu lectura jurnale, ce nu lectura discursuri politice, ce nu știa ce este acela un buget, ce sunt finanțele, un individ cãruia munca și grijile îi ocupau majoritatea timpului nu se putea pronunța cu privire la chestiunile reprezentative pe care nu le cercetează și nu le înțelege. Legea electoralã în vigoare reprezenta, potrivit lui Lahovary, un compromis între partide, întreprins spre a-și asigura fiecare accesul la putere, așadar era imperios să nu fie încãlcat. Expunând o atitudine de elită, conservatorii declarau în Camerã, prin vocea lui Lahovary, cã aceștia sunt reprezentanții vointei unei clase de alegãtori autonomi și luminați și nu doar a câtorva membri de familie existenți într-un colegiu. Deputatul conservator recunoștea faptul cã legea electoralã existentă expunea o multitudine de defecte, însă era dispus să o protejeze deoarece orice reformã vor întreprinde liberalii „va fi desigur mai rea iar nu mai bunã “și, totodată, pentru cã era convins „cã o lege, fie ea chiar rea, când este aplicatã bine și într-un mod sincer și loial, acea lege se face bunã pânã la sfârșit”.