Modelul Turcesc

Modelul turcesc se referă la concentrarea Turciei ca un exemplu de stat musulman modern si moderat care funcționează. Turcia a fost văzuta ca o combinatie dintre un stat laic și o constituție, cu un guvern condus de un partid politic sau partide politice (Partidul Justiției și Dezvoltării, AKP) cu rădăcini în islamul politic. AKP, condus de Recep Tayyip Erdoğan, a condus Turcia, cu o largă majoritate în parlament inca din 2002. În acest timp Turcia a avut relații bune cu Occidentul, dar și relațiile cordiale cu Republica Islamică Iran, dar mai ales o politică pro-palestiniana. Acesta a fost contestat puternic, insa alegeri libere și corecte, o cultură vibrantă și un boom economic, au dus la dezvoltarea unei clase de mijloc majore si in continua crestere.

Termenul provine din legătura cu Primăvara Arabă și statele arabe – Tunisia, Egipt și Libia, care au răsturnat dictatorii în 2011 și au început construirea de noi sisteme politice și economice. Prim Ministrul profund religios al Turciei, Erdoğan, în timpul unei vizite în Egipt în septembrie 2011, a fost primit de mulțimi care il adorau, Turcia avand o pozitionare favorabila in sondaje in multe dintre țările arabe. Laudele au venit de la fostul președinte egiptean Mohamed Hussein Tantawia, care a declarat reporterilor după întâlnirea sa cu președintele Turciei, Abdullah Gul, "Experiența turcă este cea mai apropiata experiența a poporului egiptean. Turcia este modelul din care te poti inspira".

Au fost identificate cinci caracteristici principale ale modelului turcesc:

includerea secularismului, democrației si islamul politic;

un rol de stabilizare a armatei;

liberalizarea economică de succes și integrarea comerciala;

membru în cadrul organizațiilor multilaterale occidentale, precum: NATO, Consiliul Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului;

încrederea populară în instituțiile statului.

Unii critici s-au plâns de tratamentul aplicat grupurilor kurde si minoritatilor alevi, precum si a unor jurnaliști încarcerați. În martie 2013, un număr de avocați turci, politicieni, jurnaliști au fost închiși, în ceea ce unii au numit-o ca fiind o campanie dura pentru a zdrobi opoziția internă".

Alții au remarcat că istoria unica a Turciei ar putea însemna ca modelul va fi utilizat limitat in Egipt sau în alte țări si ca succesul se bazează pe acceptarea islamiștilor, a unui acord secular-democrat al statului turc și nu islamiști care dezvolta structuri instituționale și politice care includ atât principiile islamice, cat și pe cele democratice. De asemenea, sunt multe motive de prudenta cu privire la așteptarile turcilor ca arabii sa ii urmeze, precum evoluția lunga a islamismul democratic, puterea și prestigiul relative ale secularismului, precum și toleranța pentru politicile electorale ale conducătorilor militari. Pe de alta parte, a fost reclamat faptul că în perioada Erdoğan, 2002-2012, creșterea economica a fost asociata cu puține beneficii sociale. Principala forță de creștere economică a fost de capital străin, dar imperialiști au jefuit efectiv tara, transferand echivalentul a 120 miliarde dolari în țări străine. De asemenea, șomajul a rămas ridicat, drepturile muncii deteriorate și represiune dură a jurnaliștilor si sindicatelor, iar kurzii au păstrat 10.000 de prizonieri politici în închisorile turcești.

În mai-iunie 2013, au existat proteste publice masive, inclusiv un număr mare de studenți, împotriva guvernului Erdoğan. Deși Erdoğan i-a descris pe protestatari ca fiind "doar câtiva jefuitori", s-a estimat ca circa 3,5 milioane de turci din cei 80 de milioane, ar fi luat parte la aproape 5.000 de demonstrații. Cinci persoane au fost ucise și mai mult de 8.000 răniți de tunuri de apă și gaze lacrimogene. Evenimentul a fost descris ca parte a unei acțiuni de către Erdoğan departe de o Turcie mai toleranta, diversificata și democratica, ci mai degraba autoritarism răzbunător, care reprezinta subminarea propriei sale reputații.

Un numar ridicat de oameni de știință și comentatori au susținut că Partidului Justiției și Dezvoltării din Turcia (AKP) a apărut ca un model atractiv pentru țările din Orientul Mijlociu și regiunea Africa de Nord (MENA).

In procesul de democratizare în Orientul Mijlociu, proeminența Turciei ca un model a crescut pe baza unei puteri necoercitive, exercitata de la alegerea AKP si aderarea Turciei la Uniunea Europeană (UE).

Turcia a inceput sa fie privita ca un model pentru democrațiile din MENA din cauza a trei factori principali în curs de dezvoltare:

echilibrarea Islamului și a democrației printr-o abordare de jos în sus la islam,

creșterea economică și dezvoltarea durabilă,

capacitatea de a exercita puterea necoercitiva din regiune.

Turcia este atrăgătoare pentru oamenii din regiunea MENA, nu numai din cauza unei afinitati culturale bazate pe Islam, dar, si mai important, din cauza capacitatii AKP de a detașa militarii din politica internă.

Din multe puncte de vedere islamiștii din Turcia par a fi facut totul corect. Dar le-a luat mult timp să iasă din secularismul ghidat de armata turca.

Din Africa de Nord pana la Golf, regiunea pare a trece printr-un moment turc. În ultimii ani democrația Turciei a fost de multe ori citata pentru a dovedi un oarecare negativism. Cazul Turciei a arătat că Islamul nu reprezintă o barieră de netrecut pentru democrație. Turcia este acum studiata de către arabi ca un fenomen unic: o mișcare de islamiști moderați, un boom economic sub Partidul Justiției și Dezvoltării (AK), care arată că venirea la putere a oamenilor evlavioși nu trebuie să reprezinte o ruptură dramatică în relațiile cu Occidentul.

Oricare ar fi defectele experimentului turc, este în mod clar adevărat că Turcia sub partidul AK prezintă o imagine mai buna decât multe alte versiuni, reale și ipotetice, a regulilor islamiste. Țara a câștigat influență în Orientul Mijlociu prin menținerea legăturilor cordiale cu Iranul și sustinerea palestinienilor. Dar nu există nici o sugestie că va lăsa NATO sau va rupe relatiile diplomatice, dar tensionate, cu Israelul. Viața musulmanilor pioși a devenit mai ușoara în moduri neplacute pentru turcii seculari.

Turcia a început anul 2008 în umbra unei dezbateri foarte aprinse. Problema era dacă studenti de sex feminin si-ar putea acoperi părul cu un văl, aceasta fiind o practică permisă în întreaga lume liberă, cu excepția Turciei, unde a fost interzis cu înverșunare de către Curtea Constituțională în 1989. Actualul Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) a fost un partid conservator, condus de musulmani devotați. Ei au câștigat cu o victorie zdrobitoare alegerile cu șase luni înainte, în iulie 2007, și au fost dispuși să permită vălul, pe care soțiile și fiicele lor il purtau in campusuri.

În februarie2008, AKP, cu sprijinul altor două partide din parlamentul turc, a adoptat un amendament care introduce două clauze în constituție. Una dintre ele enunta că toți cetățenii, indiferent de religia, rasa sau etnia lor, ar fi beneficiat de servicii publice în mod egal. Cea de-a doua clauza a oferit garanția ca niciunui cetățean nu-i poate fi interzis dreptul de învățământ superior.

Aceste clauze ar putea suna ca declarații de bun simt pentru cei mai mulți oameni, dar la asezamantul secularist au constituit o erezie inacceptabila care a deschis porțile universităților musulmanilor conservatori cu "minti înapoiate". În curând Curtea Constituțională a intervenit. Ea a anulat nu numai modificarea, ci, de asemenea, a aplicat o amendă guvernului AKP pentru încălcarea secularismului țării. Partidul de guvernământ, abia a supravietuit fara a fi desființat și îngropat în cimitirul politic al Turciei, unde mai mult de două duzine de partide se odihneasc în pace, pur și simplu pentru că nu a respectat unele aspecte ale ideologiei oficiale.

Intre societățile musulmane din Orientul Mijlociu, Turcia, în ciuda tuturor defectelor sale, este în continuare cel mai bun exemplu de o democrație funcțională. Mișcările sale islamice aproape ca nu au urmat o agendă radicală și au ajuns chiar să aprecieze binecuvântările democrației liberale moderne. Din aceste motive, Turcia a mers atât de departe încât să devină o sursă de inspirație pentru diversi actori care au propagat activ Primăvara Araba.

Cu toate acestea, a existat o diferență profundă între modernizarea otomana și urmasii "Kemalisti", și anume Kemal Atatürk și adepții săi: otomanii au încercat să creeze o sinteză a Islamului și a modernitatii, in timp ce kemaliști nu au avut nici timpul, nici viziunea de a face acest lucru. În schimb, inspirându-se din inversunatul iluminism francez si revoluția impotriva clerului din Franta, kemaliștii au încercat să minimalizeze rolul religiei în societate prin utilizarea puterii de stat.

De fapt, proiectul Kemalist, realizat de către Partidul Popular Republican fondat de Atatürk în 1923, nu a fost singura viziune disponibila pentru Turcia modern, la început fiind un alt partid politic cu o stare de spirit mai otomana. Fondata de eroi de război, cum ar fi Kazim Karabekir, Refet Bele și Rauf Orbay, Partidul Republican Progresist (PRP), a subliniat un program in 1924 care a propus o economie de piață liberă, un proces de reformă gradual, o abordare mai binevoitoare față de kurzi, și, cel mai important, stima pentru religie. Dar partidul nu a putut supraviețui decat șase luni, fiind închis de către regimul Kemalist la 05 iunie 1925, liderii săi fiind excluși din politică. Motivul invocata fost articolul 6 din programul său, care a remarcat, "Suntem respectuosi ideilor și sentimentelor religioase."

Astfel s-a născut "regimul partid singular" in Turcia (1925-1950) și politicile sale au vizat secularizarea pietei publice. Manualele și retorica de stat au început să slăvească cultura păgână a turcilor pre-islamici, scientismul devenind un fel de credință oficiala. Unii kemaliști au considerat chiar ca ar putea transforma magnifica Moscheea Albastră a Istanbulului într-o galerie de artă.

Republica Turcă timpurie a zdrobit nu numai opoziția politică, dar și societatea civilă. Printre altele, societățile feminist, datând din anii otomanilor, au fost închise. Regimul nu s-a opus feminismului în sine, dar presupune că, la fel ca orice altceva, a fost "a statului, de stat și pentru stat."

Destul de evident, Revoluția Kemalista a fost un mare salt înainte pentru secularizare, dar a fost un mare regres pentru democrație. Aceasta din urmă a avut rădăcinile în perioada otomană târzie, în care un parlament ales și partide politice concurente au emers. Dar Atatürk a transformat sistemul pluripartit într-o dictatură a unui singur partid. Cu alte cuvinte, el a sacrificat democrația, pentru secularismul autodefinit pe care l-a introdus.

Inca de la inceput, AKP a declarat că nu a fost "un partid politic cu o axă religiosa", definindu-si ideologia ca si "conservatorism democratic." În noiembrie 2002, putin peste un an de la fondarea sa, AKP a câștigat alegerile generale cu 32% din voturi și a preluat puterea.

Acest lucru ar putea fi interpretat ca o înfrângere istorică pentru islamismul turc, dar kemaliști au crezut exact opusul. Ei nu au avut niciodata încredere in AKP, insistand a-I denumi "islamiști" și afirmand că transformarea partidului a fost doar un truc pentru a-i înșela pe cei din afară.

Unele dintre teoriile lor ale conspirației au fost uluitoare. În 2007, de exemplu, un autor kemalist înverșunat, Ergun Poyraz, a produs o serie de bestseller-uri, susținând că atât Erdoğan, cat și Gül au fost in sectre evrei care ar fi colaborat cu "sionismul internațional", cu scopul de a distruge republica Atatürk și a înrobi națiunea turca.

Această nebunie antisemita a fost doar una din multele semne ale transformării uimitoare care a avut loc în peisajul politic. Mobilizarea AKP spre Occident a schimbat situatia, iar kemaliști, care erau de asemenea îngroziti că UE cerea mai multe drepturi pentru kurzi și alte minorități, au început să se intoarca impotriva occidentului.

Cu toate acestea, kemaliști nu au fost singurii care au suspectat că AKP a avut o "agendă ascunsă." Unii observatori occidentali credeau de asemenea că orice partid format din musulmani practicanți trebuie să fie în mod necesar neliberal și nedemocratic. Criticii ar putea indica cu siguranță urme de sentiment islamist in rândurile AKP, împreună cu problemele tipice ale politicii patrimoniale ale Turciei, inclusiv nepotism și corupție. Erdoğan a aratat, de asemenea, semne de ceea ce poate fi numit "naționalism musulman" sau pur și simplu "Muslimism" in modul în care el a demonstrat o afinitate emotionala pentru actorii musulmani din întreaga lume.

În primul rând noua direcție îmbrățișata de AKP, si anume "conservatorism democratic" nu a fost ceva nou in Turcia, ci dimpotrivă, a avut rădăcinile, așa cum am văzut, printre liberalii islamici ale Imperiului Otoman, precum și în tradiția de centru-dreapta a politicii turcești reprezentate de Partidul Republican Progresist în 1924, prin Adnan Menderes între 1950 și 1960, precum și prin Turgut Özal între 1983 și 1993.

În al doilea rând, transformarea politică AKP a fost în conformitate cu schimbarea peisajului intellectual în Turcia. Liberalismul clasic, o idee populara la sfarsitul Imperiului Otoman, dar denunțat de către Republica Kemalista, a fost redescoperit la sfârșitul anilor 1980, datorită reformelor din Özal și eforturile depuse de noile organizații cum ar fi Asociația pentru Gândire Liberala. Grupul de intelectuali liberali a fost critic secularismului Kemalist și în favoarea libertății religioase mai largi. Interacțiunea lor cu conservatorii islamici au dat grupului de mai tarziu o noua perspectiva și retorică. Astfel, de la începutul anilor 1990, intelectualii islamici au început să pună la îndoială ideea de stat islamic și în loc a vorbit despre "un stat non-ideologic" sau "un stat neutru," apărau "pluralismului" ca idealul lor social.

În 1998, influenta Mișcare Gülen, o comunitate islamică, a organizat o conferință intitulată "Islamul și secularismului", la care au participat cativa dintre cei mai importanti teologi și analiști islamici din Turcia. După trei zile de discuții, au declarat că Islamul și statul secular erau compatibile, atâta timp cât acesta din urmă respecta libertatea religioasă.

Al treilea factor care poate explica transformarea AKP a fost capitalismul pietei libere. Acest factor a fost cel care în cele din urmă a fost definitiv și vital pentru modificarea Islamului turc.

Ceea ce s-a întâmplat în Turcia în ultimii optzeci de ani este faptul că societatea nu a devenit secularizată la fel de bine cum a intentionat Revoluția Kemalista. O mare parte a societății a rămas pios musulmana, dar datorită accesului acestora la democrație din 1950, acesti turci musulmani pioși nu au urmat niciodata o agenda radicala. În loc de a se opune democrației, asa cum au facut unii islamiști din Orientul Mijlociu, mișcările islamice din Turcia au devenit treptat campioane ale democratiei.

Pe de altă parte, economia de piață s-a extins, împreună cu urbanizarea, a închis treptat decalajul dintre laicii urbani și conservatorii anterior rurali și "islamiștii Calviniștii". Acest lucru este important, pentru intreg Orientul Mijlociu, decalajul secularist-islamist este de multe ori un conflict – cei bogați față de săraci. Calviniștii islamisti din Turcia au depășit acest nivel avand o minte cosmopolita si uneori, chiar mai mult decât seculariștii.

Prin urmare, se poate spune foarte bine că secretul Turciei consta mai puțin în moștenirea seculară a lui Atatür, ci mai mult în moștenirea "conservatoare" a lui Menderes, Özal și în ultimul timp Erdoğan. Viziunea Atatürk a fost bazata pe o respingere și suprimare a islamului de dragul modernitatii. Viziunea din urmă este despre cum se poate a fi modern și musulman în același timp. În aceasta consta cel mai bine "modelul turcesc", în cazul în care alte națiuni musulmane ar avea vreodată nevoie de unul.

Concluzii

Turcia ar putea inspira Egiptului, Libiei si celorlalte state din Orientul Mijlociu si Africa de Nord, de pilda, modul in care un guvern ales poate functiona intr-un cadru mai larg de reguli definit de armata – cu mentiunea ca Ankara incearca sa lase azi acest model in urma, arata politologul turc Ilter Turan.

FP Romania: Se pot indrepta statele din Orientul Mijlociu si Africa de Nord spre un model turcesc (o democratie stabila, dar in acelasi timp cu un stat secular si o societate islamica)?

Ilter Turan: Regiunea este mult prea mare pentru ca Turcia sa exercite un soi de spirit calauzitor ori sa influenteze evenimentele care sunt acum in desfasurare. Faptul ca au aceeasi religie nu este suficient sa decretam Turcia ca model. Mai mult, in fiecare societate cauzele tulburarilor difera. Experientele lor istorice si stadiul de dezvoltare este diferit.Unele sunt societati tribale, altele societati de masa. Punctul de convergenta este dat de faptul ca popoarele din Africa de Nord si Orientul Mijlociu sunt in general conduse de regimuri autoritare (dictaturi militare sau monarhii absolutiste), astfel ca aspiratiile si interesele celor care astazi se revolta nu sunt reprezentate de guvern si nu se reflecta in procesul decizional.

Dar revenind la Egipt, poate fi Turcia un model politic? Si ce anume poate Egiptul copia din modelul turcesc?

Inca nu este nici pe departe foarte clar spre ce se indreapta Egiptul. Dar daca tinem cont de stadiul in care se afla astazi, nu sunt deloc convins de argumentul ca Turcia poate fi luata drept model. La ce Turcie ne referim cand vorbim de un posibil model? Pentru ca in trecut, la momente diferite, Turcia a ales trasee politice diferite. Daca luam ca reper Turcia de astazi intram iarasi pe un teritoriu necunoscut: suntem in plina redistrubutie a puterii intre politicienii alesi si elitele statului. Daca Egiptul este interesat sa se inspire din "modelul turcesc" trebuie ca mai intai sa identifice perioada specifica pe care doreste sa o emuleze. Totusi, dat fiind rolul pe care armata il joaca astazi pe scena politica egipteana, sunt cateva elemente din experienta Turciei care ar putea fi utile: modul in care un guvern ales poate functiona intr-un cadru mai larg de reguli definit de armata; sau cum interventia armatei in competitia politica poate fi institutionalizat. Dar cu mentiunea ca Turcia de azi incearca sa lase toate aceste ingrediente in urma.

Cat de influenta este astazi armata turca in politica interna?

Tocmai se afla in derulare un mare proces in care fosti sau actuali generali ai armate turce sunt acuzati de tentativa de rasturnare a unui guvern ales perceput ca fiind de orientare religios conservatoare. Acesta a plasat armata in defensiva, o pozitie din care este incapabila sa influenteze prea mult deciziile guvernamentale. Si toate acestea in contrast cu vremurile de altadata in care armata putea da ultimatumuri spunandu-le civililor ce sa faca. Un lucru ce pare imposibil acum. Mai mult, adoptarea legislatiei europene in vederea integrarii a condus la eliminarea unor mijloace institutionale prin care armata ar fi putut exercita un control asupra politicii interne: spetele judecate de curtile speciale care vegheau securitatea statului sunt acum judecate de instante civile, iar posturile aferente reprezentantilor armatei in organisme de stat precum televiziunea, radioul sau sistemul universitar au fost desfiintate. La acest moment rolul politic al armatei se afla intr-un declin accelerat, ea nemaiputand sa-si exercite un "drept de veto" asupra politicilor guvernamentale. Armata nu mai este cea care defineste regulile jocului sau organismul care ar putea limita optiunile politicienilor alesi.

In ce masura ciocnirea dintre elitele traditional kemaliste si AKP formeaza astazi clivajul decisiv din societatea turca?

Este o linie majora de clivaj a scenei politice din Turcia. Dar directia schimbarii este foarte clara. Elitele secular kemaliste nu au performat prea bine in competitia electorala fiind fortate la o pozitie minoritara pe scena politica. In plus numeroase dintre institutiile traditional kemaliste (rolul politic al armatei si curtile care judecau cazurile care afectau securitatea statului) traverseaza reforme structurale. Am putea chiar spune ca bastioanele institutionale controlate de elitele kemaliste se ingusteaza, devin din ce in ce mai slabe. In scurt timp nu vor mai exista mecanisme politice prin care sa-si exercite influenta. Intotdeauna vom avea o miscare kemalista, dar acum numarul aderentilor si suportul institutional este in scadere.

Este mostenirea kemalista (secularismul si orientarea occidentala) in pericol?

Nu cred. Este gresit sa presupunem ca guvernul actual este in intregime anti-secular, anti-democratic sau anti-occidental. Acest stereotip este o consecinta a faptului ca elitele kemaliste se portretizeaza ele insele drept depozitarul societatii seculare sau al unei atitudini favorabile catre UE. Adevarul nu este chiar acesta. Sondajele ne indica faptul ca majoritatea societatii turce este seculara: majoritatea nu doreste sa fie guvernata de Sharia. Iar in ceea ce priveste locul Turciei in lume, impresia este aceea ca Turcia nu vrea sa se desprinda de Europa pentru a se pierde intr-un ocean arab, musulman. Turcia isi extinde influenta in aceste regiuni, dar nu cred ca turcii doresc sa-si transforme societatea, redevenind una traditional islamica.