Modelul Social European. Realizări și Perspective

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE ECONOMIE

TEORETICĂ ȘI APLICATĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Modelul Social European. Realizări și perspective

Coordonator științific:

Lector. Universitar:

Daniela Trașcă

Absolvent:

Camelia Dănuța Militaru

Cuvinte-cheie: modele social-economice; modele economice europene; economia fiscal; europa cu doua viteze. Coduri JEL: G01, P51. Coduri REL: 8C, 20F, 8N.

BUCUREȘTI
2016

Modelul Social European. Realizări și perspective

Cuprins

1.Caracterizare. Piloni

2.Spre ce se indreapta

3. Ce Uniune Fiscala ar fi ok pentru UE?(INCLUDE SI UNIUNEA BANCARA)

Guvernanta fiscala

Europa cu 2 viteze

Reguli fiscal (Propuneri de modificare a fiscalitatii)

Cum ar trebui sa arate UE in 3-4 ani?

Rezumatul lucrării

În prezenta

Introducere

Modelul social European se caracterizeaza printr-un grad ridicat de diferențiere între statele membre, astfel ca sunt simțite diferențe semnificative între sistemele naționale de redistribuire.

Modelul social european este înțeles ca o împletire specifică dintre sistemul de protecție socială autentic și o puternică instituționalizare a relațiilor dintre partenerii sociali (Ghral -Teague, 1997).

Aiginger-Guger (2005) caracteriza modelul european prin urmatorii termeni: responsabilitate, reglementare și redistribuire.

Responsabilitate: Societatea își asumă responsabilitatea de a asigura bunăstare și de a scadea riscurile indivizilor: prevenirea sărăciei, acordarea de ajutoare sociale în caz de boală, incapacitate de a lucra, bătrânețe șomaj. Nu în ultimul rând, un aspect extreme de important este acela ca societatea trebuie să încurajeze educația, sănătatea și familia.

Reglementare: Termenul se referă la faptul că relațiile de muncă sunt instituționalizate, se bazează pe comunicarea socială și sunt stabilite în baza reglementărilor legale din câmpul muncii și a contractelor colective de muncă. În același timp, mediul de afaceri este structurat în funcție de partenerii sociali și de reglementările legale în domeniu.

Redistribuirea veniturilor între categoriile sociale pe parcursul vieții: taxele și impozitul pe venituri reprezintă ajutor social financiar și servicii sociale.

Particularitatile procesului european de integrare

Integrarea economică se referă la înlăturarea frontierelor economice dintre cel puțin două economii. Principalul scop al integrarii economice este constituit de mărirea concurenței și de avantajele ce decurg de aici.

În Uniunea Europeană, gestionarea corectă a procesului de integrare economică urmarește o diminuare a decalajelor privind gradul de dezvoltare dintre economiile statelor componente. Economia Uniunii Europeme reglementează piața astfel încât procesele de integrare și globalizare să nu fie înfrânte, fapt ce constituie o diferență față de viziunea de tip laissez-faire a economiei globale.

Uniunea Europeană este considerată ca fiind o aproximare avansată a globalizarii, astfel ca între globalizare și integrare există o legatură extrem de strânsă explicată prin următoarele accepțiuni:

Prima accepțiune se referă la acceptarea procesului de integrare ca și răspuns politic la exigențele globalizării.

(Wallace,1996).”Integrarea europeană poate fi anlizată ca fiind efortul special al vest-europenilor de a asigura gestionarea consecințelor globalizării. Aceștia au inventat o formă de guvernanță regională în care politicile promovate au vizat extinderea rolului statelor și întărirea granițelor dintre ei și restul lumii.” Ineficiența solutiilor gasite de către politicile naționale la crizele economice din anii 70 sunt principalul factor al adîncirii procesului de integrare europeana.

Cea de-a doua acceptiune se referă la faptul că procesul de integrare europeana a susținut formarea instituțiilor care să urmeze la economia europeană pe traseul globalizarii. Aceasta este o poziție importantă pentru globalizare. Este de două dimensiuni: o dimensiune internă, ce se referă la răspândirea politicilor neoliberale din Europa și una externă, gandită în așa fel încât liberalizarea interna a comerțului nu poate avea loc în lipsa implicării în procesul de liberalizare globală.

Cea de-a 3 accepțiune este legată de relația dintre integrarea formală (realizată de către state și autoritățile comunitare) și cea informală (firmele la nivelul regiunilor europene).

De asemenea, globalizarea apare ca o nouă formă de organizare a lumii pentru a rezolva fără conficte procese precum alocarea resurselor, dar și neînțelegeri ale dezvoltării care nu au putut fi rezolvate pe principiul adversității. Globalizarea reprezintă, în consecință, o problemă de ordin politic de ultimă instanță, ce urmărește constituția unei societăți globale care să guverneze economia globală. Uniunea Europeană construiește structuri supranaționale, prin intermediul transferului de suveranitate. Aici apar actori cu identitate europeana de importanță majoră (de la agenți economici până la institutii); decizia se ia într-un sistem de guvernare desfășurat pe mai multe nivele, cu responsabilități bine structurate și delimitate; Uniunea Europeana pune în aplicare metode de coordonare a politicilor pentru a scădea esecurile pietei.  

Mai întâi de toate, globalizarea, din punct de vedere al Uniunii Europene este împinsă de o dorință umană, de speranța tuturor oamenilor la o viață mai bună. Este prezentă necesitatea pentru bunei functionari a piețelor și politicilor menite să atenueze efectele negative. Este nevoie, de asemenea, de reforme structurale pentru ca Uniunea Europeană să reprezinte un mediu atractiv pentru investitori. Domeniile cele mai vizate pentru investiții sunt activitățile de cercetare si inovare, simțindu-se o mare dorință de modernizare. În toate țările membre ale Uniunii Europene se va simți o creștere a cererii de servicii sociale, însă în acelați timp vor exista și provocări în susținerea acestora. Este nevoie de modernizare în toate domeniile de activitate: educație, sănătate, salarii si pensii. În concluzie, este o Europă nouă, care să se dezvolte continuu, modernă și care să ofere prosperitate economică și socială.

Modelul european se bazează pe o creștere economică susținută, coeziunea fiind elementul cel mai important. Noua economie are la bază resurse greu epuizabile sau chiar inepuizabile, cel mai bun exemplu fiind capacitatea de cunoaștere și inovare a capitalului uman. Integrarea în Uniunea Europeană se referă la alocarea mult mai eficientă a resurselor, creându-se astfel un mediu investitional mai bun, prin urmare, aceeași cantitate de capital și muncă să realizeze o productie mai mare. In cazul firmelor va crește capitalul pe muncitor angajat. Astfel, alocarea resurelor in cadrul Uniunii Europene va avea loc mult mai eficient, va crește PIB-ul pe locuitor, iar raportul capital/munca al întregii economii va crește, ajungîndu-se la o creștere accelerată a productiei pe muncitor. Pentru a se înregistra o creștere economică eficientă, este nevoie de o modernizare fară oprire, fiind posibilă numai pe baza unei economii având ca idee principală inovarea. Acest tip de economie are principiile stabilite prin Strategia de la Lisabona. In momentul de față, modelul european se confrunta cu problema procesului de îmbătrânire a populației având loc o tendință tot mai mare de îmbătrânire în rândul populației tuturor țărilor europene. O scădere a numarului forței de muncă se așteaptă să afecteze însă creșterea economiei într-un mod negative, astfel, o reducere a fortei de munca va actiona ca o frana asupra potentialului de crestere economica din Uniunea Europeană. Acest impact va fi remarcat cel mai bine in tarile nou aderate la Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană se adresează statelor ce respectă valorile Uniunii și se responsabilizează să le promoveze împreună. Aceste valori își propun respectarea demnității umane, a democrației, libertății, egalității, statului de drept și a drepturilor omului, acestea fiind aceleași pentru toate statele membre. Prevederile Constitutiei Europene relevă specificul modelului european drept o idee de globalizare a societății. În concluzie, Uniunea Europeană are ca idei centrale dezvoltarea de lungă durată, susținută de o creștere economică sănătoasă, pe o economie de piață competitivă, punându-se accent pe protecția mediului. Alături de coeziunea socială, economică și teritorială, Constitutia europeană este pasul către ridicarea unei Europe politice. Pentru a exista însă o uniune sustenabilă și din punct de vedere politic, pe lângă procesul de integrare economică (piața unică, moneda unică, concurența, comerțul cu exteriorul), ar trebui să se țină cont și de aspectele noneconomice. Prin intermediul unei valori politice cum ar fi Parlamentul Europei se realizează o legătură între obiectivele economice și cele noneconomice pentru ca așteptările indivizilor europeni să fie pe măsură.

Uniunea Bancară Europeană

Uniunea Bancară Europeană a fost gandită cu scopul de a gasi soluții pentru problemele băncilor aflate în criză, fără a se pune la dispoziție prea multe resurse publice. Tot prin intermediul Uniunii Bancare Europene va fi îmbunătățită și supravegherea sistemului bancar.

Pilonii Uniunii Bancare Europene sunt 3 la număr: Mecanismul unic de supraveghere, Mecanismul unic de rezoluție și Fondurile de garantare ale depozitelor naționale. În anul 2014 au fost adoptate în cadrul Uniunii Europene  trei reglementări legate de Uniunea Bancară Europeană și anume Directiva privind redresarea și rezoluția bancară, Regulamentul privind Mecanismul Unic de Rezoluție și Directiva privind schemele de garantare a depozitelor.

Mecanismul unic de supraveghere, ca prim pilon al Uniunii Bancare Europene, cuprinde Banca Centrală Europeană (BCE) începând cu luna noiembrie a anului 2014 ca și supraveghetor al tuturor bancilor din zona euro. Banca Centrală Europeană are dreptul de a veghea direct băncile care au solicitat sau primit asistență financiară publică directă, băncile mai puțin semnificative (în momentul în care este nevoie pentru a se asigura aplicarea unor standarde înalte de monitorizare) și primele trei cele mai importante bănci ale fiecărui stat membru participant. Deoarece România  s-a angajat ca participant, și bănci mari din aceasta sunt sub supraveghere.

Mecanismul unic de rezoluție (MUR) va fi funcțional din 2016 și va include și fondul unic de rezoluție (FUR) de 55 miliarde euro alimentat de bănci. Directiva privind redresarea si rezoluția bancară (BRRD) este aplicabilă tututor statelor membre din Uniunea Europeană și introduce un set extins și armonizat de instrumente de rezoluție pentru salvarea băncilor în situații de criză.

În cazul depozitelor garantate de 100.000 euro pentru fiecare deponent per banca, acestea sunt excluse de la recapitalizare prin măsura de rezoluție de bail-in. (www.arb.ro 2016)

Cel de al treilea pilon al Uniunii Bancare Europene este reprezentat de fondurile de garantare ale depozitelor naționale. Directiva revizuită și publicată reprezintă plafonul de garantare de 100.000 euro pentru fiecare deponent in parte per bancă și scăderea graduală de la 20 de zile la 7 zile a termenelor de rambursare în caz de indisponibilizare a depozitelor. Pe lângă toate acestea, directiva obligă fiecare stat european finanțarea în avans a schemelor de garantare. Conform acesteia, acoperirea depozitelor ar trebui să fie in proporție de 0,8% din depozitele garantate într-un deceniu. Din aceast punct de vedere România stă bine, având în vedere că gradul de acoperire al depozitelor garantate este de peste 2,8%.

Conturarea Uniunii Bancare Europene reprezintă cel mai important proiect al Uniunii Europene după înființarea acesteia, din punct de vedere al resposabilităților pe care le implică în aplicare și din prisma implicațiilor și provocărilor pentru planurile de distribuire a capitalului la nivel european.

Riscurile implicate în procesul de conturare, transpunere și respectare a reglementărilor constau în posibilitatea restrângerii expunerii și retragerea capitalului instituțiilor de credit cu capital străin. 90% din activele sistemului bancar sunt deținute de instituții cu capital străin. În România, băncile asigură peste 90% din necesarul de finanțare a economiei, iar dacă includem și finanțarea prin IFN-urile care aparțin grupurilor bancare, înseamnă că doar 5% din finanțarea economiei României este asigurată de alte piețe financiare. La nivel european, băncile asigură 75-80% din necesarul de finanțare a economiei, restul fiind realizat prin intermediul pieței de capital. În SUA, companiile se finanțează prin credit bancar în proporție de doar 15%. – (www.arb.ro 2016)

Guvernanța fiscală la nivel european

Guvernanța fiscală reprezintă acele reglementări, reguli și proceduri prin intermediul cărora politica bugetară este inițial planificată, mai apoi urmând a fi aprobată, condusă și monitorizată.

Guvernanța fiscală este compusă din:

Reguli fiscale de ordin numeric;

Instituții fiscale independente;

Cadre bugetare pe termen mediu. (www.consiliulfiscal.ro 2016)

Obiectivele guvernanței fiscale

Guvernanța fiscală și-a propus următoarele:

Să ajungă la deținerea unor poziții bugetare solide prin intermediul renunțării la a adopta politici fiscale nesustenabile, care mai apoi vor duce la deficite mari și la adancirea datoriei;

Scăderea pro-ciclicității politicilor fiscale;

Creșterea gradului de eficiență al cheltuielilor publice.

O politică fiscală prudentă este cea care îndeplinește urmatoarele caracteristici:

Controlează dinamica cheltuielilor;

Oferă protective împotriva datoriilor viitoare;

Asigură, de asemenea, protecție pentru datoriile prea mari;

Asigură protecție pentru perioadele cu dificultăți;

Este puternic consolidată din punct de vedere structural.

Politica fiscală în contextul Uniunii Europene

Uniunea Monetară și Economică (zona euro) reprezintă un model unic de integrare economică, având doar politică monetară comună, fără uniune fiscală. (www.consiliulfiscal.ro 2016). Însă uniunile ce au combinat în trecut uniunile monetară și pe cea fiscală sunt cele care au avut cu adevarat succes (exemplu: SUA, Canada, Germania și Elveția).

Între țările membre ale Uniunii Europene, nu există transferuri fiscale atunci când

apar șocuri asimetrice, iar mobilitatea și flexibilitatea forței de muncă sunt reduse comparativ cu

SUA sau Canada.

Statele membre ale Uniunii Europene sunt diferite din punct de vedere a dezvoltării economice și a competitivității.

Coordonarea politicilor fiscale în cadrul Uniunii Europene a fost impulsionată de către criza datoriilor suverane.

.

Reglementări ale Uniunii Europene în domeniul politicii fiscale pe parcursul timpului:

1992: Tratatul de la Maastricht

Conține reguli pentru adoptarea monedei euro;

În cadrul lui au fost stabilite limite pentru deficit (3% din PIB) și datoria publică (60% din PIB);

1997: Pactul de Stabilitate și Creștere (PSC)

A reprezentat baza legislativă;

Au luat nastere: Tratatul Funcționării Uniunii Europene, articolele 121 (reprezentând brațul preventiv) și 126 ( reprezentând brațul corectiv);

Limite pentru deficit și datorie – aceleași stabilite în Tratatul de la Maastricht;

2005: Pactul de Stabilitate și Creștere

A avut loc prima revizuire;

Au fost gândite caracteristicile de diferențiere ale fiecărei țări în parte, dar și cazuri economice speciale;

Modificări atât pe partea preventivă, cât și pe cea corectivă;

2011: Pactul de Stabilitate și Creștere

A avut loc a doua revizuire;

A luat naștere pachetul de șase măsuri legislative privind guvernanța economică (Six Pack);

2013: Tratatul privind Stabilitatea, Coordonarea și Guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare (TSCG) – Compactul fiscal

Impune țările membre să respecte convergența, sub limita a deficitului structural sub pragul de 0,5 % din PIB și 1% pentru țările membre ce dețin o datorie publică cu mult sub 60% din PIB;

2013: Pachetul de două regulamente privind guvernanța economică (Two Pack)

Prezent numai în cadrul statelor ce au adoptat moneda unică ( coordonare economică și instrumente noi de monitorizare);

2015: O nouă flexibilitate pentru Pactul de Stabilitate și Creștere

Pentru a se realiza legături între reformele structurale, investiții și responsabilitate fiscală, au fost stabilite reguli care ulterior au fost aplicate;

Reformarea Guvernǎrii fiscale în Europa.

Reformarea Guvernǎrii fiscale în Europa

Pactul de stabilitate și de creștere (PSC), se află în cadrul centrului guvernanței fiscale europene. Originea Pactului de Stabilitate și Creștere datează din Tratatul de la Maastricht din 1992, care a lansat Uniunea Economică și Monetară (UEM).

Datorită structurii unice de integrare a zonei euro, cu o politică monetară comună și politici fiscale descentralizate, regulile fiscale au fost introduse pentru a preveni ca politicile fiscale naționale să producă efectele colaterale negative asupra altor țări cu privire la desfășurarea politicii monetare. Aceste externalități fiscale pot lua mai multe forme, inclusiv înăsprirea monetară nedorită ce alimentează inflatia prin expansiune fiscală într-o anumită țară: rate mai mari ale dobânzilor la nivelul întregii zone; efecte de contagiune; precum și costuri de salvare.

Criza din zona euro a relevat lacune în eficacitatea guvernanței fiscale și în funcționarea uniunii monetare. În contextul unei crize economice severe a unor dezechilibre mari din sectorul privat, instituțiile fiscale nu ar putea împiedica o creștere bruscă a datoriei publice.

Normele fiscale au fost supuse unui test, în special cele ce nu prevăd în mod explicit modul în care să se ocupe de circumstanțe economice excepționale. Cu toate acestea, guvernanța fiscală slabă nu este o dezvoltare recentă. Cele mai multe țări au construit solutii fiscale insuficiente în vremuri bune înainte de izbucnirea crizei. În anii de dinaintea crizei, statele membre individuale nu au luat în considerare posibilele efecte secundare ale politicilor lor asupra altor țări.

Mai mult decât atât, aplicarea cadrului european de guvernanță fiscală a fost inegal. Eșecurile de guvernare au devenit evidente în special în cazul în care Consiliul European a decis să suspende procedurile Pactul de stabilitate și de creștere din anul 2003. De-a lungul anilor, s-au luat măsuri pentru consolidarea cadrului. Derapajele fiscale în timpul primul deceniu al UEM și criza financiară a dus la reforme succesive. Aceste reforme au fost ancorate de mai multe obiective, printre care: bazele economice mai bune ale sistemului de reguli; sancțiuni mai puternice și o supraveghere sporită a proceselor bugetare naționale.

Zona euro nu își poate permite o repetare a politicilor fiscale imprudente întreprinse de unele țările din primul deceniu al UEM. Datoria publică atinge niveluri periculos de ridicate în unele țări, iar încrederea în mecanismele existente de punere în aplicare este compromisă. Reformele suplimentare ar trebui să vizeze restabilirea angajamentul de disciplinǎ fiscalǎ și să aducă datoriile la niveluri de siguranță. Abordarea lacunelor rămase în arhitectura de guvernanță fiscală ar trebui să contribuie la prevenirea crizei datoriilor de o asemenea magnitudine în viitor, sprijinind în același timp eforturile de soluționare.

 Reforme din trecut ale cadrului fiscal

Sistemul european de guvernanță fiscală este stabilit printr-o serie de texte juridice.

Principiile esenṭiale sunt definite în cele două tratate ale UE (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), care pun bazele supravegherii și coordonǎrii politicilor fiscale ale statelor membre. Pactul de Stabilitate și Creștere se referă la o legislație secundarǎ ce pune în aplicare cerințele tratatelor.

Pactul de Stabilitate și Creștere cuprinde două forme de supraveghere – preventive și corrective, definite în regulamente separate. Încă din 1997, legislațiile secundare care reglementează Pactul de Stabilitate și Creștere au fost reformate de mai multe ori.

Prima revizuire majoră, în 2005, a introdus mai multă flexibilitate în proceduri prin îmbunătățirea bazei economice a normelor fiscale. În contextul crizei datoriilor suverane, Pactul de Stabilitate și Creștere a fost modificat în 2011 cu cinci regulamente noi și o directivă, care au adus numeroase modificări ale cadrului, inclusiv noi reguli si sancțiuni.

În anul 2013, guvernarea fiscalǎ a fost din nou consolidată. Angajamentele suplimentare au fost luate de 25 de state membre, prin intermediul Tratatului Interguvernamental privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța (TSCG), ale cărui dispoziții fiscale transferă elemente ale Pactului de Stabilitate și Creștere în legislațiile naționale.

Construcṭia zonei euro a lǎsat deoparte întrebarea referitoare la o uniune fiscalǎ, dar criza a redeschis aceastǎ dezbatere.

Dintre cele trei funcții clasice ale politicii fiscale (furnizarea de bunuri publice, redistribuirea și stabilizarea), stabilizarea este cea care oferă o justificare clară pentru politica fiscală la nivelul zonei euro. Politicile fiscale nesustenabile folosite la nivelul unui stat pot destabiliza întreaga zonǎ euro, iar politicile nationale pot deasemenea avea efect direct sau indirect asupra cererii, cu impact asupra inflaṭiei. “ Fiecare pentru el” nu reprezinta o opṭiune, dar coordonarea este dificilǎ deoarece implicǎ 19 procese naṭionale bugetare și o bancǎ centrală comunǎ.

Atȃt în zona euro cȃt și în celelalte zone, politica fiscalǎ are, uneori, tendinṭa de a accentua ciclul economic în loc sǎ îl atenueze.

Partea discreționară a politicii fiscale, față de stabilizatorii automați, este responsabilǎ pentru această caracteristică nefericită, în timp ce stabilizatorii automați, în general, funcționează bine. Federațiile cu drepturi depline atribuie stabilizare politică fiscală în mare măsură la nivel federal, fiind bazate pe un buget relativ mare. Ȋn zona euro, un buget federal mare nu este realist la nivelul politic și social de integrare, iar stabilitatea fiscal va continua sa se bazeze, in mare parte, pe politicile naṭionale.

Se sugereazǎ trei recomandǎri ce ar putea determina ca politicile naṭionale sǎ fie stabilizate în ceea ce privește ciclul economic, realizând în același timp durabilitatea pe termen lung:

Zona Euro ar trebui să evite impunerea unor ajustări fiscale autodistructive asupra țărilor în criză. Pentru a realiza acest lucru, restructurarea datoriei suverane ar trebui să fie făcută posibilă prin consolidarea în continuare a sectorului bancar și prin extinderea domeniul de competență al Mecanismului European de Stabilitate.

Politicile fiscale ar trebui sǎ fie, în vremuri exceptionale bune sau rele, ghidate de consiliul fiscal independent european planificat, în timp ce Pactul de Stabilitate și Creștere s-ar aplica strict în vremuri "normale". Bineînṭeles, coordonarea fiscală este necesarǎ în vremurile excepṭionale, atunci cȃnd Banca Centralǎ Europeanǎ nu mai poate sǎ stabilizeze zona euro de una singură.

Pactul de Stabilitate și Creștere ar trebui să poată să se adapteze într-un mod mai flexibil la ciclul economic prin reorientarea investițiilor și a cheltuielilor de șomaj și prin utilizarea conturilor naționale de ajustare, decât prin intermediul masurilor discreṭionare nedefinite, așa cum se întâmplă în prezent. Această a treia propunere ar consolida stabilizatorii automați, care au fost, de fapt tǎiaṭi, în unele cazuri, în timpul crizei.

Pe langa acestea, se mai recomandǎ și o orientare cǎtre o asigurare "federala" pentru șocuri foarte mari. Acest lucru ar trebui să se bazeze pe stabilizatori automați și nu ar trebui să implice o condiționalitate atunci când este activat.

Cea mai bună opțiune este probabil un sistem european de șomaj, de (re) asigurare pentru șocuri mari. Toate țările care respectă un set minim de criterii de armonizare pe piața muncii ar fi obligate să participe cu plățile lor în schema bazată pe criterii obiective. Armonizarea pieței muncii este, de asemenea, de dorit pentru buna funcționare a uniunii monetare și ar putea fi stimulată de sistemul de reasigurare.

Propuneri de modificări fiscale

Cel mai probabil sistemul de norme va fi simplificat, păstrând în același timp o anumită flexibilitate împotriva șocurilor și a consolidării mecanismelor de aplicare.

Federațiile recurg la aranjamente instituționale pentru a reduce puterea de apreciere fiscală a statelor individuale. Aceste aranjamente urmăresc două obiective principale, și anume impunerea disciplinei fiscale și consolidarea coordonării între nivelurile de guvernare. Constrângerile iau în principal trei forme, în funcție de gradul de "autonomie fiscală". Controalele directe ale guvernului federal sunt asociate cu cel mai scăzut grad de autonomie fiscală. De exemplu, guvernul central poate stabili și revizui fiecare plafoan anual, cu privire la datoria subnațională sau de a reglementa tipul împrumuturilor permise. Normele fiscale sunt mai puțin obligatorii decât controalele directe, deoarece regulile exclud guvernul central de la politica fiscală subnațională de scară mică și pentru că designul lor păstrează adesea o anumită flexibilitate politică. În plus, guvernele subnaționale au marje generale de respectare a normelor. Regulile la rândul lor pot fi clasificate, în funcție de faptul dacă au fost impuse de centru sau auto-impuse. În cele din urmă, abordările de cooperare asigură cel mai înalt grad de autonomie subnațională. Spre deosebire de normele fiscale, acestea permit guvernelor să renegocieze obiectivele fiscale subnaționale în mod regulat.

Normele fiscale sunt de departe cea mai comună formă de constrângere instituțională în federații. Eyraud și Gomez (2014) constată că acestea reprezintă aproape 90 la sută din constrângerile într-un eșantion de 13 federații. Regulile sunt impuse în primul rând asupra echilibrului fiscal al guvernelor sub-centrale. Constrângerea datoriilor și regulile de împrumut sunt, de asemenea, pe scară largă, urmate de regula cheltuielilor. Regulile pentru venituri sunt rare. Prevalența constrângerilor de echilibru fiscale și restricții de împrumut nu este specifică federațiilor; Sutherland și alții (2005) a găsi același rezultat pentru guvernele subnaționale în țările unitare.

Aproximativ jumătate din normele sub-centrale în federații tind să fie mai degrabă auto-impuse, decât impuse de guvernul federal. De exemplu, în Canada și Statele Unite ale Americii, provinciile și statele își stabilesc propriile reguli bugetare echilibrate și alte tipuri de norme fiscale. În Australia, regulile sunt, de asemenea, auto-impuse și diferă de la stat la stat. Același lucru se întâmplă la nivel de canton în Elveția. Acest lucru diferențiază federațiile de țările unitare, unde cele mai multe norme sunt impuse de către centrul (Joumard și Kongsrud, 2003; Sutherland și alții, 2005).

În federații, țintele fiscale sunt în general constrânse de reguli care urmează un model standardizat. Acest model include trei caracteristici principale. O regulă delimiteaza un obiectiv numeric pentru o variabilă fiscală (de multe ori soldul global) pe o perioadă lungă de timp. Sunt nerespectate o serie de prevederi atunci când obiectivele sunt încălcate. Guvernele locale ce nu reușesc să respecte regulile pot fi supuse unor sancțiuni și / sau acțiuni corective. În cele din urmă, clauzele de ieșire permit suspendări temporare ale acestor prevederi pentru evenimente predeterminate.
Componenta corectivă a Pactului de Stabilitate și Creștere se încadrează în linii mari în acest model standard, în timp ce componenta preventivă este mai specifică în ceea ce privește sistemul de guvernanță al Uniunii Europene. Similar cu federațiile existente, componenta corectivă definește ținte numerice pentru anumite variabile fiscale (deficitul și datoria) și prevede proceduri în cazurile de nerespectare, precum și clauzele de evacuare. În schimb, componenta preventivă nu are echivalent clar în afara Europei. Procedurile sale de supraveghere și de coordonare sunt menite să prevină apariția dezechilibrelor fiscale și să se asigure că statele membre obțin poziții fiscale solide pe termen mediu.

Reformele succesive au estompat distincția între cele două brațe ale pactului. În timp ce brațul preventiv a fost gândit inițial ca un mecanism de supraveghere și de presiune de grup, reformele au adăugat mai multe caracteristici modelului standard, inclusiv un obiectiv fiscal (deficit structural sub 0,5 la sută), o cale de convergență către acest obiectiv în cazul
devierilor, clauzelor de evacuare, și, mai recent, sancțiunilor.

Câtă vreme se va menține abordarea graduală a Pactului de Stabilitate și Creștere, pot exista modalități benefice de a integra cele două componente ale pactului. Consolidarea componentei preventive este o dezvoltare bine-venită (corecturile timpurii și sancțiunile au toate șansele să fie eficace). Cu toate acestea, distincția conceptuală între cele două brațe a slăbit de-a lungul timpului, creând ținte fiscale contradictorii. Faptul că setul cel mai elaborat de măsuri corective și sancțiuni este declanșat de regula de deficit de 3%
care are rațiune economică mai slabă decât regula echilibrului structural al componentei preventive este oarecum problematică. Este foarte dificil de justificat, din motive economice, că o țară la obiectiv pe termen mediu să fie plasată sub procedura deficitului excesiv, în cazul în care acesta încalcă plafonul de 3 la sută (acest lucru s-a întâmplat în trecut).
Este disponibilă o gamă largă de opțiuni pentru consolidarea celor două componente ale pactului. O abordare minimală ar putea spori compatibilitatea dintre cele două brațe – în același spirit cu noile reforme care stabilesc valori de referință similare pentru efortul fiscal anual. O abordare mai ambițioasă, ceea ce ridică dificultăți juridice substanțiale, ar fuziona cele două brațe într-o procedură în două etape pe baza unui set comun de norme, eventual cu un indicator de echilibru structural ca target general. În cazul derapajelor minore ar fi întreprinse acțiuni corective ușoare; Procedura de Deficit Excesiv ar trebui să fie utilizată exclusiv pentru cazurile grave de nerespectare. De-a lungul acestor linii, Fondul Monetar Internațional (2010) își propune să facă ca ieșirea din procedura de deficit excesiv să ducă la îndeplinirea obiectivului pe termen mediu.

Ar putea fi simplificate regulile actuale ale sistemului fiscal?

Obiectivul final de menținere a sustenabilității datoriei sugerează o abordare bazată pe doi piloni în ceea ce privește creearea cadrului fiscal , cu o ancoră fiscală și un obiectiv operațional . Prin analogie cu politica monetară , un cadru de regulă fiscală ar trebui să stabilească obiective pentru ambele obiective intermediare și finale. Deoarece obiectivul final al cadrului este acela de a păstra stabilitatea fiscală , o ancoră naturală pentru așteptări este rata datoriei , ceea ce creează o limită superioară repetată pentru derapajele fiscale.

În plus față de ancoră, cadrul ar trebui să includă un obiectiv operațional, care să fie sub controlul direct al guvernelor, având în același timp o legătură strânsă cu dinamica datoriei. În măsura posibilităților, obiectivul operațional ar trebui să fie ușor de monitorizat și să ajute la comunicarea orientării fiscale către public.

Alegerea unui obiectiv operațional este dificilă și controversată. Opțiunile disponibile includ o regulă de venituri, o regulă de cheltuieli, o țintă nominală de echilibru (excluzând eventual cheltuielile de investiții), un echilibru structural țintă sau o combinație a acestora ( FMI , 2009) . Datoria publică nu poate juca acest rol , având în vedere faptul că alti factori de politică monetară afectează modificările datoriei publice. În plus, utilizarea datoriei ca un obiectiv pe termen scurt poate cere țărilor să vândă active financiare într -un mod care este incompatibil cu principiile de buna gestionare a activelor .

În prezent, cadrul european include o serie de obiective operaționale cum ar fi: deficitul de 3%; valoarea de referință a cheltuielilor; țintele de deficit nominal în cadrul Procedurii de Deficit Excesiv și diverși indicatori structurali de echilibru ai nivelurilor și modificări ale acestuia. Prioritar ar fi să fie redus numărul acestora și pus accentul pe cele mai economice. În cazul în care consolidarea indicatorilor ridică prea multe obstacole juridice, un prim pas ar putea fi acela de a da mai multă atenție țintelor în analiza fiscală și recomandărilor Consiliului European.
Din punct de vedere politic, cel mai natural obiectiv operațional este reprezentat de variabila "efort fiscal". Efortul fiscal reprezintă modificarea poziției fiscale care rezultă din acțiunile fiscale discreționare luate în cursul anului privind cheltuielile și veniturile. Efortul fiscal ar trebui să fie afectat în mod direct de acțiunile de politică bugetară. Prin intermediul acestei variabile ca obiectiv principal de politică s-ar putea forma o cale structurală a balanței fiscale pentru soldurilor fiscale și, implicit, ar permite stabilizatorilor automați să funcționeze pe deplin.

Variabila „efort fiscal” poate fi măsurată în diferite moduri. Mai exact, acesta poate fi estimată prin identificarea măsurilor bugetare în procente din PIB-ul potential. Alte modalități de calcul ar fi: cea a variației soldului fiscal structural ( abordarea "top-down") sau prin intermediul altor indicatori structurali, cum ar fi un plafon anual de creștere a cheltuielilor legate de creșterea potențială. Deși aceste concepte sunt teoretic echivalente, se întorc adesea diferite cantități de efort fiscal. Unul dintre motive este faptul că modificarea soldului structural calculează efortul fiscal în raport cu anul precedent, în timp ce măsurile de cheltuieli fiscale sunt estimate de obicei în raport cu un scenariu de politică neschimbată, la un anumit moment de timp.
Dintre cele trei variabile ale efortului fiscal, plafonul de creștere a cheltuielilor poate părea cea mai atrăgătoare. Acest indicator este maleabil (constrânge în mod direct bugetul) și ușor de comunicat pentru public, și conceptual cu condiția că aceasta este legată de o anumită măsură de creștere a producției pe termen lung. Bazându-se pe simulări, Debrun și alții (2008) arată că o regulă de creștere a cheltuielilor cu un feedback al datoriei asigură o convergență mai bună față de obiectivul datoriei, permițând în același timp o mai mare flexibilitate, ca răspuns la șocuri. FMI (2012) demonstrează buna performanță a plafonului de creștere a cheltuielilor în ciuda mai multor criterii (stabilizare, transparență și disciplina fiscală), atunci când acesta este suplimentat cu un mecanism de corecție. Carnot (2014), de asemenea, arată că o regulă care vizează evoluția cheltuielilor primare în raport cu tendința de creștere a producției pot să stabilească un echilibru bun între obiectivele sustenabilității pe termen lung și stabilizarea macroeconomică pe termen scurt.

O altă problemă dificilă este aceea că, în plus față de efortul fiscal, ar trebui menținut și un obiectiv de echilibru structural. Plafonul ales pentru ancora datoriei publice determină, implicit pentru balanța structurală un nivel de echilibru, ceea ce sugerează că stabilirea de obiective pentru ambele variabile ar putea fi redundantă. Acest lucru nu este dorește să evidențieze faptul că indicatorul de echilibru structural (la nivel) nu este util și ar trebui să fie eliminate din cadrul cu totul. Ea îndeplinește funcția de a monitoriza progresul spre starea de echilibru, ce reprezintă istanța dintre poziția structurală curentă și nivelul ancorei datoriei. Astfel, această variabilă ar trebui să fie văzută mai degrabă ca un obiectiv operațional (efortul fiscal) la ancora (datoria), mai degrabă decat un obiectiv suplimentar pe termen scurt.

Mai exact, balanța structurală este un indicator util în cazul în care obiectivul fiscal nu este direct etalonat pentru a aduce înapoi nivelul datoriei față de ancora pe termen lung. În instanță, în sistemul european țările trebuie să facă un efort fiscal de 0,5% din PIB pe an, până când acestea ajung la obiectivul pe termen mediu. Cadrul de lucru folosește variabila sold structural pentru a evalua distanța rămasă de obiectiv pe termen mediu și, prin urmare, pentru a stabili dacă este necesar un efort suplimentar.

Dintr-un punct de vedere, soldul structural creează aspecte mai mari față de prima diferență. Acest lucru este datorat faptului că revizuirile de înainte ale output gap-uli afectează, în general, nivelul de serie, mai degrabă decât panta (Balassone și Kumar, 2007). Este disponibilă o gamă largă de opțiuni pentru a aborda deficiențele măsurii de echilibru structural. Fiecare dintre aceste opțiuni are avantaje și dezavantaje. În primă fază acest indicator ar putea fi mai puțin proeminent în cadrul de lucu. Metodologia ar trebui îmbunătățită în continuare până când erorile de politică rezultate sunt considerate suficient de independente.

Unele dintre normele existente nu se potrivesc bine în acest cadru simplu. Cu toate că este ușor de monitorizat, regula de deficit de 3% are rațiuni economice slabe și presupune costuri mari atunci când acesta favorizează o orientare fiscală pro-ciclică. Dominată de regula echilibrului structural, reducerea de referință de 1/20 din datorie ar deveni redundantă în cazul în care soldul structural a fost utilizat pentru a determina necesitatea unei Proceduri de Deficit Excesiv.

Cum ar putea fi mai bine monitorizată coordonarea politicii fiscale?

Schimburile de informații și dialogul politic dintre consiliile fiscale și Comisia Europeană ar putea reduce în mod substanțial riscul conflictelor de evaluare și ar aduce beneficii ambelor instituții. Pe de o parte, Comisia ar putea oferi îndrumări utile și clare asupra modului în care să pună în aplicare noul cadru de guvernanță fiscală, de la tehnic (de exemplu, calcularea output gap-ului) până la procedural (alocarea unor obiective de echilibru structural între nivelurile guvernamentale). Pe de altă parte, supravegherea Comisiei ar putea beneficia de opiniile independente ale consiliilor, care pot avea acces mai ușor la informații și o mai bună cunoaștere a specificității instituționale a țării.

Astfel că ar trebui să fie intensificate schimburile de informații prin intermediul unor întâlniri regulate între consiliile fiscale si Comisia Europeană sub forma unor cooperări. Această abordare ar putea fi suficientă pentru a difuza informații, însă o colaborare mai profundă ar putea fi complicată de numarul mare de actori și de natura Comisiei ca autoritate politică. Riscul ca rețeaua să fie percepută ca un canal de influență a autorității supranaționale asupra consiliilor naționale ar duce la instituirea unui organism autonom care să reprezinte și
coordonarea punctele de vedere ale consiliilor individuale. Acest nou organism ar putea deveni un partener de discuție cu Comisia (FMI, 2010). Unii au avansat propuneri mai ambițioase, cum ar fi crearea unui consiliu la nivelul UE care să raporteze direct Parlamentului European (Fatás și alții, 2003), care ar putea înlocui sau completa consiliile naționale. Cu toate acestea, interesul pentru crearea de noi instituții europene pare a fi limitat în acest moment și transferul responsabilităților naționale la nivel supranațional ar putea submina dreptul de proprietate a normelor fiscale solicitate de recentele reforme ale guvernanței fiscale.

Cum poate fi întărită și mai mult punerea în aplicare?

Două direcții principale pot fi urmate pentru a îmbunătăți acordul. Prima abordare consolidează cadrul existent supranațional prin intensificarea procedurilor, a mecanismelor de corecție, și sancțiuni, făcându-le mai automatizate. A doua abordare se bazează pe
mecanisme alternative (și complementare) de promovare a disciplinei fiscale, cum ar fi o supraveghere a pieței mai puternică sau transferul de competențe fiscale către centru.
În primul rând, mecanismele de aplicare existente pot deveni mai puternice. Mai multă automaticitate ar putea fi introdusă etapizat, o nouă regulă luându-i alteia vechi locul. În unele cazuri, etapele procedurale pot fi accelerate în condiții bine definite, de exemplu raportările eronate. Cu toate acestea, impunerea de sancțiuni ar trebui să rămână rezultatul unei decizii discreționare bazată pe o analiză economică solidă. O opțiune ar putea fi aceea de a crește rolul Comisiei plasandu-i decizia de a impune sancțiuni în mod direct, cu doar un drept de veto din partea Consiliului ales în unanimitate. În mod alternativ, Consiliul ar trebui să justifice în mod public (de exemplu, în fața Parlamentului European) de ce se abate de la recomandarea generalizată a Comisiei (FMI, 2010).

Ar putea fi avut în vedere un set mai larg de sancțiuni. Sancțiuni financiare în vremuri grele lipsite de credibilitate, deoarece ele agravează dificultățile financiare ale guvernelor aflate în dificultate. Prin urmare, aceste sancțiuni ar putea fi impuse numai în vremuri bune (de exemplu, accesul redus la fondurile structurale și alte subvenții UE), în timp ce sancțiunile morale ar putea fi, de asemenea, luate în considerare în vremuri grele. Sancțiuni administrative (de exemplu, sancțiuni personale sau constrângeri cu privire la noua angaja personal) există în alte federații. Sancțiunile politice (de exemplu, limitarea drepturilor de vot) sunt o altă opțiune, cu toate că domeniul de aplicare al acestora este limitat de constrângerile politice și democratice.

O întrebare cheie este dacă abaterile trecute de la obiectivele fiscale supranaționale ar trebui să fie compensate. În prezent, țările ce încalcă regula de 3% sau obiectivul pe termen mediu, sunt obligate să aducă deficitul înapoi sub plafon. Dar efectul devierilor anterioare asupra datoriei nu trebuie să fie corectat ulterior, creând un risc ca datoria să crească foarte mult, până să ajungă la 60% din PIB. Modelul de frânare a datoriei abordează această problemă prin solicitarea de compensații pentru derapajele din trecut. De exemplu, regula datoriei de frânare elvețiană prevede crearea unui plafon de un an, astfel incat cheltuielile publice centrale sa fie egale cu veniturile preconizate, ceea ce corespunde în mod eficient la menținerea unui echilibru bugetar structural în fiecare an. Diferențele dintre bugetele tinta și rezultate sunt înregistrate într-un cont speculativ. În cazul în care soldul negativ din cont depășește pragul stabilit, autoritățile sunt obligate să ia măsuri pentru a reduce soldul sub acest nivel, în termen de trei ani. Modelul de frânare a datoriei a fost criticat deoarece impune ajustări nerealiste fiind urmate de derapaje mari, având în vedere faptul că poziția fiscală nu ar trebui numai să atingă nivelul vizat în anul următor, ci să îl depașească, ca rezultat al corecției. O abordare mai echilibrată ar fi să vizeze o corecție treptată pentru țările cu o datorie sub 60% din PIB. Această abordare ar putea fi realizată prin calibrarea adecvată a formulelor regulii fiscale (FMI, 2009).

În al doilea rând, o mai bună respectare a normelor fiscale pot proveni de supraveghere a pieței și mai puternică disciplină. Punerea în aplicare este mai puternică atunci când piețele financiare penaliza țările care încalcă normele fiscale. Dispoziția consacrată în Tratatul de la Maastricht pentru a se asigura că statele membre nu își asumă angajamentele fiscale ale altor state membre (articolul 125 din TFUE) – de multe ori denumit în continuare "nici un plan de salvare" clauza – era menit să dea piețelor financiare un stimulent pentru discriminare între țări și prețul de risc implicit al fiecărui stat membru. Cu toate acestea, disciplina de piață nu a funcționat corect în UEM din diverse motive: dispoziția nu-salvare a lipsit de credibilitate încă de la începuturile UEM; amploarea crizei financiare a justificat crearea unor instituții de partajare a riscurilor, cum ar fi Mecanismul european de stabilitate; și link-ul suveran-bancar a denaturat de stabilire a prețurilor de risc de piețele (Allard și alții, 2013). Restabilirea disciplinei de piață și de atenuare a hazardului moral sunt eforturile pe termen lung. ar trebui să fie îndeplinite anumite condiții, inclusiv norme clare de implicare a creditorilor privați în planurile de salvare (de exemplu, UE și Banca de recuperare a Directivei Resolution). Tranziția de la un astfel de regim ar trebui să fie gestionate și puse în aplicare într-un mod gradual și coordonat cu atenție, astfel încât să nu declanșeze reajustări ascuțite în portofoliile investitorilor și mișcări bruște ale prețurilor obligațiunilor.

O altă posibilitate ar fi aceea de a se baza mai mult controalele centrale. Restabilirea disciplinei de piață este un element important pentru promovarea respectării și a disciplinei fiscale, dar acest lucru va dura ceva timp. Ca o soluție pe termen lung prea de aplicare poate fi aceea de impunere în mod direct de către centru. Acest lucru ar putea veni în detrimentul unei pierderi permanente a suveranității fiscale pentru membrii zonei euro.

Europa cu doua viteze

Unele țările care fac parte la Uniunea Europeană, datorită crizei economice și financiare declanșate în 2008 au fost puternic lovite față de alte țări deoarece au întârziat punerea în aplicare a reformelor și astfel se confruntă și în ziua de astăzi cu consecințele acesteia.

În privința acestui aspect, Jean – Claude Juncker este de părere că este imposibil ca 33, 34 sau 35 de țări să țină aceelași pas în ceea ce privește dezvoltarea economică. Astfel, arhitectura Uniunii Europene ar trebui reorganizată cu un grup de țări ce vor desfășura aceleași activități împreună, acestea fiind nucleul, iar pe o altă orbită vor fi poziționate alte țări diferite de cele ale nucleului.

Analistul Aurelian Dochia este de părere că “Europa celor două viteze” reprezintă o direcție ce a început să se contureze de mai mult timp. Conform opiniei sale, declarațiile lui Juncker au legătură cu modul de construire a zonei euro. În nucleul Uniunii Europene urmează să își aiba locul Germania, în timp ce statele poziționate pe orbita periferică ar avea libertatea de a părăsi sau de a nu adera la zona euro.

Tot Aurelian Dochia este de parere ca Germania, statele nordice și Austria sunt state cu mare potențial și cu un grad mare de integrare, având cicluri economice extreme de similare. Acestea ar putea repreyenta nucleu Uniunii Europene și a păstrării monedei euro. Ar putea exista posibilitatea ca celorlalte țări din zona euro: Italia, Spania, Grecia sau Portugalia să li se ofere libertatea de a ieși din zona euro, având libertate asupra politicilor economice, monetare.

După părerea sa, România își are locul în linia a doua a Uniunii Europene, acest lucru reprezentând atât avantaje cât și dezavantaje. De asemenea, analistul atenționează asupra faptului că zona euro vine cu o serie de avantaje, asemeni cazului Greciei, care în cazul în care ar fi părăsit zona euro este greu de crezut că s-ar fi descurcat, aceasta beneficiind de un support amplu din partea Uniunii.

Aurelian Dochia afirmă faptul că existenta unor “condiții mai dure și criterii mai stricte de acceptare“ vor form un nucleu mai bine structurat, iar țările situate în exteriorul nucleului vor fi evaluate altfel de către investitori, crescând costurile de împrumut.

Diferența dintre cele două blocuri formate va fi extreme de mare, dat fiind exemplul piețelor financiare care au acționat eronat față de Grecia, Italia, Portugalia, sau Spania în momentul în care au fost de părere că acestea au un risc aproape zero, asemeni Germaniei”, a spus Dochia, adăugând că este nevoie de schimbarea tratatelor odată cu proiectul “Europei celor două viteze”, iar Marea Britanie este posibil să delanșeze o mișcare în acest sens prin intermediul referendumului de anul viitor.

Aurelian Dochia propune ca nucleul să includă atât o integrare fiscală, cat și un buget european mai amplu, în valoare de 5-6% din PIB, comparative cu cel de 1% din PIB-ul Uniunii Europene de acum, buget care să permită transferul de fonduri spre țările ce întâmpină freutăți.

Lucian Croitoru, consilierul guvernatorului Băncii Naționale a României Mugur Isărescu, este de părere că declarațiile date de Juncker pot fi interpretate diferit, astfel că trebuie clarificate.

În opinia sa, “România ar trebui să intre în zona euro în momentul în care va exista un grad de competitivitate mai mare, iar regulile de politică fiscal vor fi bine puse la punct.”

Croitoru este de părere că este nevoie atât de politica monetară cât și de o politică fiscală unificată pentru ca o monedă solidă.

Concluzii

În ciuda îmbunătățirilor recente, sistemul european de guvernanță fiscală se confruntă cu o serie de provocări. Decalajele rămase sunt cele mai evidente în proiectarea complexă a normelor fiscale și a mecanismelor de aplicare deficitare. În timp ce datoria publică se apropie de teritoriu nesigur în mai multe state membre, cadrul fiscal trebuie să joace pentru a pune finanțele publice pe o bază solidă un rol-cheie. Guvernanța fiscală trebuie să fie deosebit de puternică, împiedicarea apariției dezechilibrelor fiscale fiind mai eficientă decât corectarea acestora. În acest sens, componenta preventivă a Pactului trebuie să devină mai eficientă în aplicarea țintelor de echilibru structural și să limiteze capacitatea statelor membre de a cheltui veniturile excepționale în timp util.

Reformele fiscale trebuie să fie bine eșalonate, luând în considerare compromisurile între prioritate și practicabilitatea. Cele mai importante reforme, acelea care abordează complexitatea cadrului de lucru și aplicarea acestuiare a acestuia, sunt, probabil, cel mai greu de implementat, (în mare parte din cauza constrângerilor legale) și constituie obiective pe termen mediu. Simplificarea cadrului de lucru ar putea necesita o regândire a structurii sale generale, inclusiv prin consolidarea componentei preventive și corective și eliminarea normelor reziduale (redundante). Consolidarea mecanismelor de punere în aplicare este de asemenea complicată, deoarece evaluarea respectării trebuie să ia în considerare mai multe elemente practice și politice. Pe de altă parte, unele dintre problemele cele mai maleabile sunt undeva jos în listă, de exemplu, îmbunătățirea monitorizării prin crearea unui forum de discuții cu consiliile fiscale.

Mergând dincolo de cadrul de lucru, o mai bună guvernanță economică poate juca un rol important în reducerea dezechilibrelor economice viitoare. În timp ce abordarea de la Maastricht deținut indisciplina fiscală ca riscul primar la viabilitatea euro, criza globală a arătat că dezechilibrele din sectorul privat, constituie, de asemenea, deficiențe grave (Moghadam, 2014). În special, cadrul inițial a neglijat riscurile asociate cu efectul de pârghie privat excesiv și divergențele în materie de competitivitate. O altă lecție de pe urma crizei este aceea că nu există nici o separare clară între bilanțurile din sectorul public și cel privat. Dezechilibrele private pot încheia în cele din urmă pasivele sectorului public, fie printr-un plan de salvare directă a sistemului bancar (ca și în Irlanda), fie prin intermediul venitului pierdut și creșterii cheltuielilor cerute de scăderi profunde și prelungite a producției (ca și în Spania). Pe de altă parte, dezechilibrele publice pot agrava dezechilibrele private. De exemplu, un conducător slab poate crește stresul din sectorul privat, în cazul în care băncile au expuneri mari la datoria publică internă sau în cazul în care capacitatea guvernului de a-și onora obligațiile nete de siguranță financiară este depreciat (Goyal și alții, 2013). Prin urmare, îmbunătățirea guvernanței fiscale și economice ar trebui urmărite împreună pentru a minimiza apariția dezechilibrelor interne (private și publice), precum și domeniul de aplicare a acestora pentru perturbarea economiei. Unele reforme recente reprezintă pași spre o directive pozitivă. Procedura macroeconomică de dezechilibru depășește valorile fiscal, luând în considerare natura datoriei private, conturi curente externe și a pozițiile nete internaționale de investiții. Uniunea bancară, în special regimul de recapitalizare, ar trebui să preteze stimulente în sectorul financiar și să reducă expunerea contribuabililor la pierderi din sectorul bancar.

Bibliografie

http://bruegel.org/wp-content/uploads/2016/03/Speech-F.-Villeroy-Bruegel-22032016.pdf

http://bruegel.org/2016/02/which-fiscal-union-for-the-euro-area/

http://www.consiliulfiscal.ro/GuvernantafiscalainUEDumitrescu.pdf

https://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2015/wp1567.pdf

http://ec.europa.eu/economy_finance/economic_governance/sgp/index_ro.htm

www.consiliulfiscal.ro

www.arb.ro

www.cursdeguvernare.ro

www.hotnews.ro

.