Modelul Olandez de Planificare Teritoriala Strategicadocx

=== Modelul olandez de planificare teritoriala strategica ===

II.3. Cadrul legal

Multe țări au făcut schimbări fundamentele asupra legislației privitoare la planificarea strategică, pentru a putea să pună în aplicare schimbările necesare. De exemplu Irlanda, Olanda, Slovenia sau Marea Britanie au schimbat legislația și astfel au reușit să implementeze mai eficient măsurile ce se impuneau pentru a atinge obiectivele strategice urmărite.

În multe cazuri nu lipsa legislației este problema ci mai degrabă faptul ca legislația actuală nu mai corespunde realității ci chiar intarziesau chiar împiedică implementarea măsurilor necesare.

Acolo unde sistemul juridic privitor la amenajarea teritoriului și planificarea strategică a fost schimbat s-au observat următoarele efecte:

O mai mare coordonare a acțiunilor dintre diferitele sectoare (sectorul economic, mediul înconjurător, agricultură, sănătate, etc.).

O mai mare flexibilitate în cadrul procesului de planificare, prin simplificarea planurilor care duce la evitarea incertitudinilor de către actorii implicați în procesul de decizie

O mai mare responsabilizare a instituțiilor regionale și locale cu privire la conformitatea acțiunilor lor cu directivele și planurile naționale

O participare mai concentrată a comunităților locale în cadrul procesului de planificare și implementare reușită autorităților în a aloca mai transparent drepturi de a dezvolta investitorilor pentru a aduce beneficii comunităților locale

O mai mare responsabilitate asupra efectelor pe care dezvoltarea le are aspra mediului în așa fel încât efectele negative să fie minimazate sau chiar înlăturate.

În legea 350/2001 la capitolul al III-lea din sunt descrise atribuțiile diferitelor niveluri ale administrației publice:

nivelul central,

nivelul județean

nivelul local.

În administrația centrală un rol esențial al acesteia este de coordonare și avizare în raport cu toate proiectele de planificare urbană și amenajare teritorială.

Ministerul de resort, elaborează planurile de amenajare teritorială la nivel național și la nivel regional și avizează documentațiile de planificare urbană și amenajare teritorială pentru nivelurile teritoriale inferioare (și anume județe, orașe-reședință de județ și alte așezări rurale și urbane). Atât ministerul de resort, cât și consiliul județean pot solicita consiliilor locale „să elaboreze sau să modifice o documentație de planificare urbană sau amenajare teritorială, în vederea obținerii unei conformări mai bune cu cerințele, detalierii documentației, aplicării prevederilor din programele strategice sectoriale ale guvernului, precum și respectării intereselor generale ale statului “- Art. 20 din Legea 350/2001 .

În caz de aprobare, documentele de planificare urbană, împreună cu regulamentele de urbanism, sunt opozabile în justiție oricărui cetățean interesat – (Art. 49, par. 3, Legea 350/2001) .

Tot în legea 350/2001 sunt arătate și sancțiunile pentru persoanele abilitate să conducă instituțiile menționate mai sus, însă eficacitatea sancțiunilor depinde de capacitatea de control a instituțiilor abilitate, așa ca întrebarea este dacă aplicare legii este dificilă ca urmare a capacității locale reduse (necesitând mai degrabă măsuri de susținere, decât penalități) sau dacă legea este aplicată cu adevărat în mod incorect și inconsecvent(Heroiu și alții, 2008).

Activitatea de planificare urbană și amenajare teritorială la nivel național este coordonată de Guvern, prin intermediul MDRAP în calitatea să de organism central specializat în domeniul planificării urbane și a spațiului. MDRAP deține următoarele responsabilități în domeniu (Legea 350/2001, art. 17 – 20):

Elaborarea strategiei naționale pentru dezvoltare teritorială, precum și a planurilor de amenajare a regiunilor, care fundamentează planurile de dezvoltare regională;

Elaborarea regulamentului general pentru planificarea urbană;

Elaborarea și aprobarea actelor normative referitoare la activitătea de urbanism și amenajare teritorială;

Cooperarea cu ministerele și alte organisme ale administrației centrale pentru fundamentarea programelor sectoriale strategice dintr-o perspectivă teritorială;

Cooperarea cu consiliile locale, județene și pe probleme de dezvoltare și urmărirea implementării programelor și liniilor directoare guvernamentale în domeniul planificării urbane și a spațiului la nivel regional, județean și local;

Aprobarea documentelor de urbanism și amenajare teritorială, conform competențelor stabilite prin lege.

În cadrul MDRAP, Direcția Generală Dezvoltare Regională reprezintă departamentul pentru amenajarea teritoriului. Fiind responsabilă pentru planificarea și dezvoltarea spațiului la nivel național și regional, cooperarea în teritoriu, planificarea urbană și amenajarea teritorială, gestionarea și elaborarea programelor urbane și imobiliare, gestionarea locuințelor.

Miniștrii de resort și alte organisme ale administrației publice centrale transmit către MDRAP, la solicitarea acestuia, toate informațiile necesare pentru desfășurarea activității de urbanism și amenajare teritorială. Ministerul poate solicita administrațiilor publice centrale să elaboreze sau să modifice documente de planificare urbană și regională, în vederea extinderii, detalierii sau aplicării prevederilor incluse în programele sectoriale strategice ale Guvernului, cât și în vederea respectării intereselor generale ale statului(Heroiu și alții, 2008).

În esență, înainte ca planurile spațiale să fie integrate în planul de amenajare a teritoriului național, acestea sunt elaborate în primă fază de ministerele de resort. Prin urmare, Ministerul Transportului creează un plan spațial indicând unde vor fi construite noile autostrăzi, unde vor fi reabilitate căile ferate existente sau unde va fi construit un nou pod de importanță națională. În mod similar, Ministerul Mediului creează un plan spațial cu zonele naturale protejate ale țării, centrele poluatoare și zonele unde trebuie întreprinse acțiuni de gestionare a apelor curgătoare. Ministerul Culturii furnizează o listă cu toate clădirile cu valoare istorică, împreună cu localizarea acestora(Heroiu și alții, 2008).

Consiliul Județean stabilește orientările generale cu privire la planificarea spațiului și organizarea și dezvoltarea localităților, pe baza planurilor de amenajare teritorială. În acest scop, CJ coordonează activitatea consiliilor locale, cărora le oferă asistență tehnică. Consiliile Județene sunt susținute de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, precum și de alte ministere și organisme ale administrației publice centrale (Legea 350/2001 Art. 21,22,23,24 și 241).

Prin introducerea articolului 241 s-a introdus o prevedere în Legea 350/2001, care indică faptul că președintele CJ, prin intermediul arhitectului șef, deține următoarele responsabilități în domeniul planificării urbane și a spațiului:

Asigură elaborarea strategiilor de dezvoltare teritorială și le înaintează spre aprobare către CJ;

Asigură elaborarea planurilor de amenajare a teritoriului;

Propune asocierea, în baza legii, a județelor cu comunele și orașele interesate, coordonând elaborarea planurilor de amenajare zonală;

Recomandă planurile de amenajare și le transmite CJ spre aprobare, pe baza expertizei tehnice a arhitectului șef;

Acționează în sensul aplicării și implementării prevederilor aprobate ale planurilor de amenajare a teritoriului.

În privința implementării Consiliul Județean asigură faptul că prevederile incluse în planurile naționale, regionale și zonale sunt luate în considerare în cadrul planurilor de amenajare a teritoriului județean, precum și în cadrul tuturor documentelor de planificare urbană publice în limitele administrative și jurisdicționale ale județului. De asemenea, acesta asigură elaborarea planului spațial județean, pe care îl aprobă în condițiile legii(Heroiu și alții, 2008).

Consiliul Județean poate solicita consiliilor locale să elaboreze sau să actualizeze documentele referitoare la planificarea urbană sau a teritoriului, în vederea implementării prevederilor incluse în programele de dezvoltare ale județului. Solicitare este trimisă către CJ, împreună cu motivarea deciziei C.J. și termenele limită pentru elaborarea sau modificarea documentelor. În cadrul sarcinilor de urbanism și amenajare teritorială, C.J.trebuie să utilizeze informații centralizate la nivel de județ, informații care provin din toate domeniile(Heroiu și alții, 2008).

Responsabilitatea creării unei fundații solide pentru planificare o au ministerele și alte organisme ale administrației publice centrale care trebuie să furnizeze autorităților județene sau locale, în mod gratuit, informații din domeniile lor de activitate, informații care au impact asupra teritoriului județului în cauză, în timp ce consiliile județene vor avea sarcina de a furniza informații care vor fi utilizate pentru dezvoltarea economică, socială și urbană a localităților componente.

Când ne îndreptăm atenția înspre Consiliul Local vedem ca potrivit legii coordonează întreaga activitate de planificare urbană desfășurată în unitatea administrativ-teritorială și asigură respectarea prevederilor incluse în documentele de planificare urbană și amenajare teritorială aprobate. Consiliul Local cooperează și este susținut de Consiliul Județean în activitatea de planificare urbană și amenajare teritorială(Heroiu și alții, 2008).

Mai precis, articolul 271, introdus prin recente amendamente la Legea 350/2001, stipulează că primarul, prin intermediul arhitectului șef, are următoarele responsabilitățiîn domeniul planificării urbane:

Asigură elaborarea strategiilor de dezvoltare teritorială și urbană și le recomandă spre aprobare Consiliului Local (Consiliului general, în cazul orașului București);

Asigură elaborarea planurilor urbanistice în baza competențelor autorităților publice locale și în condițiile legii;

Recomandă spre aprobare din partea Consiliului Local, respectiv a Consiliului general al Municipiului București, în baza expertizei tehnice a arhitectului șef, documentația de urbanism, indiferent de inițiatorul acesteia; acționează în sensul aplicării și implementării prevederilor documentațiilor de planificare urbană (Ionescu-Heroiu și alții, București, 2008).

În cadrul Consiliului Județean, Consiliului Municipal sau al Consiliului Local, precum și în cadrul Consiliului General al Municipiului București, își desfășoară activitatea unități specializate în domeniul planificării urbane și a teritoriului. Aceste unități sunt conduse de un arhitect șef la nivel de județ, municipiu sau oraș, respectiv de arhitectul șef al Municipiului București.

Postul de arhitect șef este deținut de un ofițer civil, a cărui formație este cea de arhitect sau planificator urban și care a absolvit o instituție de învățământ de nivel înalt, cu studii pe termen lung.

Arhitectul șef nu poate, prin lege, să fie subordonat unul alt oficial din unitatea administrativă din care face parte. Această măsură asigură faptul că arhitectul șef își poate exercita rolul de coordonare intersectorial pe care îl implică poziția pe care o ocupă (Heroiu și alții, 2008).

Alte niveluri ale administrației publice, care au responsabilități în domeniul planificării spațiale, includ nivelul metropolitan. Asociațiile de dezvoltare intercomunitară create în acest sens au rolul de a facilita elaborarea și implementarea unor planuri de dezvoltare integrată, care acoperă zonele urbane și periurbane ale polului de creștere. Aceste entități sunt relativ noi, ca tip de structură, fiind înființate prin Legea nr. 215/2001 administrației publice locale și Legea nr. 51/2006 referitoare la serviciile comunitare de utilitate publică. Fiind gândită să vină în ajutorul unui prim exercițiu de cooperare și guvernare la nivel metropolitan, alocarea de fonduri pentru polii de creștere în baza Axei 1 a POR indică faptul că 79% din fonduri au fost alocate prin intermediul autorităților locale care guvernează orașele(Heroiu și alții, 2008).

Numai 0,7% din fonduri au fost direcționate prin intermediul asociațiilor pentru dezvoltare intercomunitară, fapt ce sugerează un statut mai degrabă simbolic – explicat și prin statutul juridic și lipsa de competențe în asigurarea unui buget propriu suficient pentru co-finațarea proiectelor sau realizarea cheltuielilor în avans cu proiectele. O analiză mai aprofundată indică faptul că, în realitate, numai două astfel de asociații, cele aferente zonelor metropolitane Constanța și Brașov, au reușit să se implice în implementarea efectivă a proiectelor care au traversat granițele granițele administrative ale acestor municipii (Heroiu și alții, 2008)

II.4. Procesul decizional

Într-o societate care este deschisă, democratică și bazată pe economia de piață guvernul național sau entitățile statale regionale sau locale nu au o autoritate absolută, de aceea politicile și deciziile în privința modului de planificare și dezvoltare se iau într-un mod colaborativ împreună cu actorii locali și investitorii. Desigur există aspecte de mare importanță care trebuie să fie decise într-o manieră de sus în jos, asigurându-se astfel rezultate decisive și lipsite de ambiguitate.

Acest lucru poate fi necesar pentru a aborda o problemă urgentă, o problemă de importanță națională sau chiar internațională sau de a pune capăt unei controverse locale și unui posibil conflict social. Exemplele ar putea include necesitatea de a proteja o zonă a capitalului natural critic, pentru a proteja bunurile de patrimoniu de activitățile speculative, sau să faciliteze o decizie privind dezvoltarea infrastructurii energetice majore.

Deciziile de acest fel fie la nivel național, regional sau local trebuie să fie obligatorii pentru toți actorii, și să urmeze un proces care asigură responsabilitatea și transparență. Aceste decizii ar trebui să respecte un acord politic și să fie însoțite de explicații clare. Toate nivelurile de guvernare ar trebui să poată avea oportunitatea de a juca un rol în procesul de luare a deciziilor, de exemplu prin consultarea privind proiectele majore de infrastructură, sau prin posibilitatea de a furniza soluții unor situații care privesc nivelul lor de competență refionala sau locală.

În general, intervenția centrală în deciziile luate în mod normal, la un nivel inferior va fi limitată la chestiuni de importanță națională și internațională sau probleme cu potențial controversat.

II.4.1. Declarațiile de politică a planificării

Declarațiile lipsite de ambiguitate de politică națională și regională joacă un rol critic în integrarea eficientă a acțiunilor între nivelurile de guvernare și între sectoare. Declarațiile politice ar trebui să includă un set clar de obiective și principii generale pentru amenajarea teritoriului. Cele mai multe țări fac acum declarații foarte ferme la nivel național cu privire la obiectivele generale de dezvoltare spațială, precum și necesitatea de a atinge un grad mai mare de dezvoltare durabilă. Astfel de afirmații sunt legate de obiective și indicatori convenite colectiv.

Primul pas al pregătirii unui astfel de cadru va fi un "raport național de dezvoltare spațială" care rezumă rezultatele monitorizării și cercetării obiective. Cu toate acestea, cadrele politice naționale necesită un grad înalt de capacitate în guvern, o înțelegere în profunzime a tendințelor de dezvoltare spațială și implicațiile acestora, precum și un grad ridicat de consens politic. Eu cred ca un astfel de cadru nu ar trebui să aibă prioritate față de dezvoltarea de strategii regionale. O perspectivă națională poate fi construită în sus, de la nivel regional spre cel național.

Toate țările ar trebui să aibă, de asemenea, un cadru național de dezvoltare durabilă.

Politicile detaliate privind chestiunile de dezvoltare spațială pot fi de ajutor pentru a crea un climat pozitiv pentru investiții. Acestea pot acoperi subiecte variate, cum ar fi protecția habitatelor, criteriile de accesibilitate pentru diferite tipuri de standarde de dezvoltare.

Declarațiile politice ajută investitorii prin stabilirea unor criterii comune pentru planicare și de luare a deciziilor, încurajând astfel o acțiune mai consistentă. Sectorul privat vrea criterii clare, lipsite de ambiguitate, care se pot aplica peste tot, pentru toate interesele și care indică faptul că au fost luate măsuri pentru a asigura un "climat de concurență echitabilă" pentru toți investitorii la fel. Deciziile politice sunt deosebit de influențe atunci când au fost produse printr-un proces de consultare și dialog, pentru că acest lucru le dă o șansă mai bună de a fi sprijinite pe scară largă de către toți actorii implicați(Heroiu și alții, 2008).

Deciziile politice ar trebui să fie, în general, obligatoriii pentru toate nivelurile, dar permit o marjă de modificare în cazul în care există motive întemeiate. Atunci când se iau decizii contradictorii prin decizii politice, acestea ar trebui să fie însoțite de explicații raționale.

Forma de exprimare a obiectivelor și politicilor naționale de dezvoltare spațială necesită o analiză atentă. Este ideal pentru a promova o schimbare pozitivă și o dezvoltare durabilă de o abordare flexibilă și transparentă.

Nu este nevoie de o varietate de forme de aplicare a deciziilor politice la nivel național, regional și local. În cazul în care autoritățile locale și sistemul de planificare nu sunt bine stabilite, este mai bine să avem decizii politice clare și lipsite de ambiguitate, care permit mai puțin loc de modificări.

Odată cu stabilizarea administrației publice locale, va deveni posibil să se adopte o abordare mai interactivă pentru dezvoltarea de politici de amenajare a teritoriului. Declarații politice nu sunt doar directive privind sistemul de amenajare a teritoriului.Ele sunt un mecanism important pentru integrarea acțiunilor disparate ale diferitelor departamente guvernamentale, ale sectorului privat și ale comunităților între ele (Heroiu și alții, 2008).

II.4.2. Reglementarea utilizării terenurilor sau managementul dezvoltării

Cele mai multe decizii privind dezvoltarea ar trebui să fie adoptate la nivel local pe baza unor criterii (reguli de decizie), prevăzute în documentele de planificare (inclusiv planul-cadru), adoptate de autoritatea locală, după consultarea cu nivelurile superioare.

Ar trebui să existe o procedură care să îi oblige pe toți cei (inclusiv toate organismele publice (care intenționează să întreprindă o dezvoltare (mai sus de anumiți parametri) să obțină o autorizație de la autoritatea locală.

În mod inevitabil, vor există propuneri care nu sunt identificate în strategiile și planurile locale prestabilite, astfel încât dispozițiile-cadru generale și criteriile de selecție se vor aplica în acest caz.

Toate deciziile asupra managementului dezvoltării ar trebui să răspundă față de un organism ales, la nivelul corespunzător. Procesul de luare a deciziilor ar trebui să fie guvernat de transparență, imparțialitate și corectitudine. De exemplu, autoritatea de planificare ar trebui să ușureze difuzarea informațiilor disponibile pe scară largă și de a face ședințele sale deschise publicului, astfel încât deciziile luate de reprezentanții politici pe baza recomandărilor făcute de către funcționarii publici sau de către profesioniștii administrației publice locale să fie privite ca transparente.

După cum să menționat mai sus, în cazul în care sistemul politic local nu are o susținere puternică, ar putea fi necesar să se desemneze un comitet separat pentru luarea deciziilor alcătuit din reprezentanți ai sectorului de afaceri și din reprezentanții comunității. Din motive de eficiență, multe decizii de rutină să fie adesea delegate consilierilor tehnici ai primăriilor.

Legea planificării va trebui să identifice și să separe tipurile de dezvoltare care vor administrate de guvernul național sau de autoritățile regionale sau cele locale aici făcând referire la principiul subsidiarității. Această înseamnă că cele mai multe decizii ar trebui să fie lăsată la nivel local. Guvernul național ar trebui să asigure îndeplinirea intereselor și priorităților sale prin declarații de politică a planificării și planuri regionale și cele cadru. În cazul în care este nevoie de intervenție de la niveluri mai ridicate, procedurile ar trebui să permită consultarea cu autoritățile locale și alte părți interesate locale cu privire la deciziile luate.

Regulamente detaliate au fost de obicei normate prin legi ale urbanismului în cea mai mare din Europa. Planurile de urbanism alocă astfel în mod eficient drepturile de dezvoltare la momentul în care sunt adoptate de către autoritatea publică locală. Propunerile de dezvoltare avute în vedere sunt verificate conform planului urbanistic local înainte de emiterea autorizației.

Această abordare necesită capacitatea sistemului de planificare de a produce planuri urbanistice. Acestea sunt dificil să fie ținute la zi, în special în cazul în care conceptele urbanistice locale devin parte a legii. Ele sunt rigide și inflexibile, dar există situații în care acest lucru este capătă valoare (de exemplu, pentru a proteja mediul). Inflexibilitate lor a însemnat că, în multe țări aceste planuri devin caduce și sunt ocolite prin înțelegeri informale și dezvoltarea neautorizată crește în afară sistemului.

Această abordare funcționează mai bine atunci când administrația publică este principalul dezvoltator, astfel încât modelele de dezvoltare pot fi prezise cu o anumită certitudine.

Alte instrumente care fac o reglementare mai simplă și eficientă și sunt utilizate pe scară largă, sunt în special adoptarea de coduri naționale de urbanism și planificare care să acopere aspecte cum ar fi cerințele de eficiență energetică și criterii-cheie de proiectare pentru clădirile noi. Acestea vor fi necesare în majoritatea țărilor, dar sunt deosebit de importante în cazul în care administrația locală nu dispune de capacitatea de a se ocupa de aceste probleme.

Codurile de planificare și urbanism ar trebui să fie obligatorii din punct de vedere de a putea oferi un mecanism eficient pentru îmbunătățirea calității proiectelor de dezvoltare din teritoriu.

O cerință minimă este ca diferitele reglementări să lucreze într-un mod complementar și coerent. Interesele de dezvoltare vor avea nevoie de o cale clară, care să arate ce permise și autorizații sunt necesare și la ce etape. Ar trebui să existe o coordonare între autoritățile de reglementare sectoriale, astfel încât acestea toate să tindă spre obiective comune.

Coordonarea organismelor de reglementare poate fi facilitată prin implicarea lor în pregătirea planurilor strategice și a planului cadru local regional sau local și înființarea unei politicii regionale și urbane strâns legate de prevederile planului-cadru național.

II.4.3. Implementarea

Sistemul de management al dezvoltării va fi la fel de eficace pe cât va fi și capacitatea să de a pune în aplicare normele convenite. Această este o sancțiune principală în amenajarea teritoriului. Pași mari au fost făcuți prin aducerea activitatiilor neautorizate sub controlul guvernului această fiind în interesul dezvoltării durabile și a unei mai bune calități a vieții, deoarece dezvoltarea neautorizată este încă larg răspândită în mare parte a Europei chiar și în vestul continentului. Inutil să mai spunem ca obiectivul de dezvoltare spațială integrată va fi dificil de realizat până când se vor lua măsurile necesare opririi dezvoltării de proiecte neautorizate.

Dezvoltatorii pot fi pregatititi să “lupte” cu sistemul, dar consecințele pe termen mediu al unor astfelde acțiuni vor submina activitatea investițională din cauza riscului și incertitudinii suplimentare create. Investitorii privați majori vor sprijini activitatea eficientă de aplicare dacă normele sunt aplicate în mod consecvent, pe baza politicilor și proceduri transparente.

Prima sarcină în ceea ce privește punerea în aplicare sau implementarea este de a asigura faptul că strategiile, planurile și reglementările nu sunt prea limitate, că acestea conțin prevederi multisectoriale și că acestea sunt comunicate în mod clar, concis cetățenilor și investitorilor. În al doilea rând, trebuie să se ia măsuri ferme privind oprirea dezvoltării neautorizate. De exemplu, această poate solicita demolarea clădirilor construite fără aprobarea corespunzătoare. Acest tip de acțiune va obliga guvernele naționale și autoritățile regionale să trebuiască să includă măsuri eficiente de salvgardare pentru a se asigura că orice acțiune întreprinsă este atât de legitimă și proporțională.

În al treilea rând, guvernul trebuie să se asigure că proiectele de investiții mari sunt evaluate în detaliu potrivit cu constrângerile sistemului de amenajare a teritoriului. În unele țări, această se numește "re-urbanizare". Este o sarcină de revizuire retroactivă a dezvoltării într-un efort de a integra interesele sectoriale într-un proces coordonat de modernizare și de servicii, astfel încât aceste zone să ajungă la un standard mai ridicat de dezvoltare durabilă.

II.4.4. Evaluarea de mediu

Evaluarea de mediu este o abordare sistematică de măsurare a impactului asupra mediului al proiectelor de dezvoltare. Evaluarea strategică de mediu, evaluarea de mediu a planurilor și programelor de dezvoltare măsoară sustenabilitatea proiectelor de dezvoltare. În unele țări, evaluările de mediu lezga implicații economice și sociale ale proiectelor sau planurilor cu efectele fizice pe care proiectul de dezvoltare le-ar putea avea asupra mediului.

Evaluarea de mediu și evaluarea strategică de mediu sunt acum o practică comună pentru proiecte de dezvoltare, planuri și programe în mai multe țări din . -O.N.U..

O astfel de orientare a fost publicată cu privire la modul de a efectua aceste procese într-un mod care asigură că acestea sunt o parte integrantă a procesului de luare a deciziilor și nu un gând ulterior pentru a satisface cerințele. Unele țări au adoptat tehnici de compensare de mediu care încurajează dezvoltarea să procedeze într-un mod mai durabil. Se asigură astfel că proiectele de dezvoltare îndeplinesc costurile de mediu impuse, compensarea investițiilor de mediu, astfel încât efectul general net este neutru, dacă nu pozitiv (Heroiu și alții, 2008).

Procesul de evaluare de mediu pentru necesită expertiza resurselor și datelor. Cu toate acestea, criteriile generale de evaluare a impactului asupra mediului ar putea fi adoptate în forme mai simple, folosind raționamentul profesional. În cazul în care există o incertitudine cu privire la impactul sau în cazul în care există întrebări care necesită evaluare mai detaliată, ar trebui să fie adoptată abordarea precaută.

Această presupune ca proiectele de dezvoltare cu consecințe negative asupra mediului, care nu pot fi compensate trebuie evitate sau deturnate. Unele țări au aplicat cu succes o abordare generală de evaluare și se aplică la proiectele mai mici, de rutină, prin liste de verificare simple. Dezvoltatorii pot contribui în mod semnificativ la procesul de evaluare de mediu prin furnizarea de expertiză, informații sau resurse (Heroiu și alții, 2008).

II.4.5. Instrumente economice

Scopul în amenajarea teritoriului este de a contribui la atingerea scopurilor impuse de societate – dezvoltarea unei economii locale mai robuste, dezvoltarea durabilă și o mai bună calitate a vieții. Planificarea poate ajută la realizarea acestor obiective prin crearea și concentrarea de interese, investiții, prin îmbunătățirea și protejarea valorii terenurilor și a proprietății, reducerea riscurilor pentru investiții prin furnizarea de certitudine.

O metodă primară de punere în aplicare este funcția de reglementare – în cazul în care această contribuie la furnizarea de strategii și legi-cadru în planificare. Pentru a maximiza efectul sarcinilor de execuție, sistemele de amenajare a teritoriului trebuie să îmbrățișeze, de asemenea, mecanisme proactive care ajută și asigură modele de dezvoltare care contribuie la atingerea aceste obiective. Instrumentele de planificare ar trebui să completeze alte instrumente economice care contribuie la dezvoltare.

Coordonarea dintre sectoare este deosebit de importantă. Dezvoltarea economică și agențiile de mediu, în special, vor trebui să colaboreze cu privire la strategiile de amenajare a teritoriului. Experiența sugerează că ar putea există un anumit nivel de conștientizare în privința planificării spațială în sectorul economic, care este în primul rând interesat de aspectele sectoriale, cum ar fi crearea de locuri de muncă sau de formare profesională, precum și eficientizarea și maximizarea în livrarea de bunuri și servicii.

Cu toate acestea, o abordare eficientă în planificarea spațială poate adăuga valoare investițiilor lor, prin combinarea activităților și coordonarea dimensiunii teritoriale a dezvoltării, inclusiv prin utilizarea eficientă a activelor publice, a terenurilor. Sistemul de amenajare a teritoriului trebuie să fie îndreptat pentru a identifica și a coordona diferitelor sectoare din economie în asigurarea infrastructurii.

Atribuirea sau achiziționarea obligatorie a pământului și a proprietății ar trebui strâns legate de strategiile spațiale adoptate și planuri. Cadru convenite la nivel politic.

Amenajarea teritoriului poate afecta, de asemenea valorea monetară a terenurilor și a proprietății prin încurajarea investițiilor, sporind astfel siguranța investitorilor.

II.4.6. Monitorizarea

Furnizarea de informații este un element critic pentru gestionarea dezvoltării spațiale, dar apare un pericol în întârzierea aplicării politicilor importante prin concentrarea resurselor pe colectarea date. Este necesar un proces interactiv, care poate implica atât implementarea planurilor și politicilor, în timp ce baza de date se dezvoltă.

În cazul în care este posibil, datele trebuie strânse într-o bază de date comună care să stea la baza unui simplu sistem de informații geografice unitar fie la nivel local, regional sau național. Baza de date ar trebui să faciliteze înregistrarea și cartografierea tuturor schimbărilor în utilizarea terenurilor și a bunurilor, schimbărilor demografice, înregistrării activități sociale și economice, de mediu și asupra calității sau riscului de mediu. Este de o importanță critică să se cunoască schimbările și ce cauze le-au produs (sau cine). Abordarea ar trebui să fie în primul rând orientată spre identificarea problemelor, astfel încât problemele și implementarea proiectelor importante să fie identificate ca puncte de reper în dirijarea sistemului de planificare.

Procesul de planificare spațială ar trebui să poată să se integreze și să utilizeze datele create de alte organizații, atât publice cât și private. O abordare în privința această a fost crearea de “observatoare” regionale de date spațiale care lucrează în numele unor părți interesate “privați” care leagă datele angrenate la toate nivelurile, în scopul de a oferi o analiză regională și locală în același timp. O mare parte a acestor lucrări este în curs de dezvoltare printr-o înțelegere a organizării spațială și a funcționarii piețelor, în special în privința cererii de locuințe și a ocupării forței de muncă, precum și pentru a monitoriza tendințele în transport și accesibilitate (Heroiu și alții, 2008).

Obiectivele și indicatorii sunt componente esențiale în procesul de planificare și sunt utilizate pentru a ajută la formularea politicilor, la evaluare și la revizuirea lor. După cum să menționat mai sus, în ceea ce privește monitorizarea la nivel național, indicatorii pot “vorbi” despre rezultatele planificării (în cazul în care acestea sunt de multe ori măsuri surogat) în contextul dezvoltării spațiale (cum ar fi comportamentul cetățenilor în privința călătoriilor), sau procedurile de gestionare și dezvoltare (asigurându-se că deciziile sunt luate în mod eficient și corect).

Acești indicatori vor ajută la “benchmarking”, un proces care implică învățarea de la alții prin schimbul de informații și prin adoptarea celor mai bune practici în monitorizarea și îmbunătățirea performanței organizației. Benchmarking a fost adoptat pe scară largă de către mai multe țări și implică selectarea și definirea criteriilor de referință și a face comparații de performanță, atât în timp cât și între organizații.

Rolul guvernului național în monitorizarea dezvoltării spațiale și planificare este format din trei activități principale:

• Examinarea rezultatelor din sistem, în raport cu obiectivele și indicatorii de baza și a priorităților naționale;

• Monitorizarea contextului național și internațional care stabilește condițiile de dezvoltare spațială;

• Monitorizarea procedurilor pentru a asigura luarea unor deciziilor eficiente și echitabile.

Acesta poate fi realizat prin integrarea tuturor rapoartelor de monitorizare într-un "raport național de dezvoltare spațială". Monitorizarea rezultatelor dezvoltării spațiale și a condițiilor dinteren cel mai probabil sunt concentrate la nivel local. Guvern național are rol în stabilirea de obiective și parametri, precum și în colectarea de informații, cu scopul de a oferi o bază națională.

Exemple de utilizare a studiilor de monitorizare sunt pentru supravegherea conversiei terenurilor extravilane în utilizări urbane sau pentru a oferii soluții la accesibilitatea la servicii urbane. Aceste informații ar trebui să contribuie la procesele naționale de planificare (Heroiu și alții, 2008).

II.4.7. “Prețul” planificării spațiului

Planificarea spațială este o activitate care aduce beneficii evidente, folosită în mod eficient. Valoarea unor investițiilor responsabile în infrastructură și dezvoltare, este mult mai mare decât costurile unui sistemului de planificare. Amenajarea teritoriului eficientă integrează deciziile și activitățile multor actori, care sunt anticipate de reglementări pentru a adăuga valoare procesului de dezvoltare. Această va ajută pentru în crearea de valoare a terenurilor și a proprietăți și pentru a proteja această valoare și de a ajută pentru a se asigura randamente bune pentru investitori.

Coordonarea investițiilor printr-o strategie bazată pe valorificarea strategică a teritoriului poate direcționa investițiile publice, astfel încât să se evite cheltuielile inutile. Amenajarea teritoriului ar trebui să contribuie la reducerea costurilor de mediu, cum ar fi congestionarea traficului. În unele țări, amenajarea teritoriului este văzută ca o contribuție importantă la sănătatea și bunăstarea cetățenilor, reducând astfel costurile din alte sectoare. Mai presus de toate, pe termen lung, planificarea spațială eficientă va reduce costurile unor modele de dezvoltare necoordonate, dăunătoare mediului și fragmentate, prin adăugarea de valoare prin sinergia investițiilor.

Un sistem eficient de planificare spațială poate ajută la furnizarea infrastructurii necesare, prin taxe de impact și acorduri încheiate cu dezvoltatorii. Această poate ajută, de asemenea, în a oferi facilități suplimentare și alte servicii prin intermediul unor informații care recuperă o parte din valoarea de dezvoltare a terenurilor și a proprietăților. Mai exact, costurile de administrare a planificării spațiale pot fi compensate prin perceperea de taxe pentru emiterea aprobărilor de construcție. Multe țări au deja astfel de sisteme de taxe.

Informațiile colectate în procesul de planificare spațială au o valoare importantă pentru industrie sau sectorul construcțiilor. Unele informații vor fi disponibile prin intermediul planului cadru sau a procesului de reglementare, dar este un lucru obișnuit pentru autoritățile de planificare în a percepe o taxă pentru furnizarea de informații speciale.

De exemplu, aceasta ar putea include evaluări mai detaliate a performanțelor economice a terenurilor și a proprietăților. În unele cazuri, autoritățile de planificare taxează pentru furnizarea de documente de planificare, deși acest lucru este, de obicei doar pentru a acoperi costurile administrative. Informații succinte relevante ar trebui să fie întotdeauna imediat disponibile pentru comunitate sau pentru investitori.

II. 5. De ce planificare strategică?Care sunt beneficiile unei sistem de planificare eficient ?

Beneficiile amenajării teritoriului sunt de natură economică, socială, de mediu, după cum le voi expune mai departe:

Beneficii economice:

• Furnizarea de mai multă stabilitate și încredere pentru investiții;

• Identificarea în teren a unor locații corespunzătoare pentru a satisface nevoia de dezvoltare economică;

• Asigurarea că terenul pentru dezvoltarea este bine plasată în legătură cu rețeaua de transport și a forței de muncă;

• Promovarea calității mediului, atât în zonele urbane și rurale, care pot crea apoi condiții mai favorabile pentru investiții și dezvoltare;

• Identificarea planurilor de afaceri care satisfac nevoile comunităților locale;

• Promovarea regenerării și reînnoiri urbane;

• Luarea deciziilor într-un mod mai eficient și consecvent.

Beneficiile sociale:

• Integrarea nevoilor comunităților locale în dezvoltarea de politici;

• Îmbunătățirea accesibilității atunci când se analizează locații noi de dezvoltare;

• Sprijinirea furnizării de facilități locale în cazul în care lipsesc;

• Promovarea reutilizării terenurilor vacante și abandonate, în special în cazul în care acestea au un impact negativ asupra calității vieții și a potențialului de dezvoltare economică a zonei.

• Înlesnirea, crearea și menținerea unui mediu plăcut, sănătos și sigur.

.

Beneficii de mediu:

• Promovarea regenerării și utilizării adecvate a terenurilor, clădirilor și a infrastructurii;

• Promovarea utilizării așa-numitelor ("brownfield") terenuri abandonate, părăsite și minimizarea dezvoltării pe "greenfield" terenuri extravilane cu valoare agricolă;

• Conservarea activelor de mediu, a celor istorice și culturale importante;

• Abordarea potențialelor riscuri de mediu (de exemplu, inundații, calitatea aerului);

• Protejarea și consolidarea zonelor pentru recreere și a patrimoniului natural;

• Promovarea accesului la dezvoltare a tuturor modurillor de transport (de exemplu mersul pe jos, cu bicicleta și transportul public), nu doar cu mașina;

• Încurajarea eficienței energetice în structură și proiectarea planurilor de dezvoltare.

II.5.1.“Motive” pentru amenajarea teritoriului

1. Pentru a oferi o viziune și o direcție coerente, precum și o evaluare strategică responsabilă și echitabilă

2. Pentru a proteja drepturile cetățenilor. Odată ce oamenii au acces la terenuri, obțin și anumite drepturi și obligații. Este necesar de a gestiona schimbarea în așa fel încât aceste drepturi și obligații să fie respectate.

3. Pentru a proteja sistemele naturale. Sistemele naturale au propriile cerințe operaționale care trebuie respectate în cazul în care dezvoltarea umană pe termen lung să fie durabilă și în care degradarea mediului pe scară largă să fie evitată sau cel puțin minimizată;

4. Pentru a face utilizarea resurselor mai eficientă. Resursele, cum ar fi terenurile, apa, energia, finanțele, materialele de construcții, abilitățile comunităților, etc sunt în cantități limitate. Cele care sunt disponibile trebuie să fie folosite cu înțelepciune pentru a se asigura că se obțin beneficii maxime.

5. Pentru a obține o calitate mai bună a furnizării de servicii de către toate sferele de guvernare.

6. Pentru a coordona acțiunile și investițiile și pentru a asigura un impact maxim pozitiv din învestirea resurselor, este necesar să se coordoneze acțiunile și investițiile în timp și spațiu. Această coordonare este de două feluri: coordonarea diferitelor forme de acțiuni și investiții a autorităților publice, precum și o mai bună coordonare între acțiunile publice și private;

7. Pentru a stabili priorități. Pentru a permite satisfacerea nevoilor de dezvoltare ale țării într-un mod echitabil, este necesar să se prevadă un plan rațional pentru prioritizarea și gestionarea resurselor direct acolo unde acestea sunt necesare cel mai mult.

8. Pentru a evita suprapunerea eforturilor ale diferitelor departamente și sfere de guvernare.

Așadar din cele prezentate mai înainte pot trage următoarele concluzii:

Instrumentele legale, de politicii și a procedurilor care alcătuiesc sistemul de amenajare a teritoriului au fost revizuite în numeroase țări în ultimii ani. Efectele rezultate au fost în mare parte in scopul de a crește importanța strategiei, pentru a asigura o colaborare mai eficientă între interesele sectoriale și pentru a permite o mai mare flexibilitate în reglementarea dezvoltării. Adoptarea de legi care stabilesc un set simplu de instrumente de planificare spațiala și a unor proceduri transparente pentru crearea lor ar trebui să fie o prioritate.

Sunt necesare strategii spațiale coerente pentru a coordona activitățile sectoarelor economice distincte și munca administrației publice pe teritorii relativ mari. Acestea pot fi completate cu directivele care se ocupă cu problemele cele mai urgente. Declarațiile politice sunt valoroase, la toate nivelurile, pentru a asigura luarea deciziilor în mod consecvent și eficient și pentru a oferi o sursă bogată de informații și de a reasigura investitorii.

Acestea vor include planuri-cadru care stabilesc un minim de declarații de politică și a denumirilor specifice pentru a ghida dezvoltarea, reabilitarea și coordonarea infrastructurii. Aceste mecanisme ar trebui să fie susținute de un sistem pentru evaluarea de mediu a planurilor și proiectelor, precum și pentru aplicarea fermă și consecventă a deciziilor.

Capitolul III . Modelul olandez de planificare teritorială strategică

III.1. Suportul spatial al planificarii in Olanda

Dacă oricare dintre noi, românii, am trăi în Olanda, statisticile(ifitweremyhome.com) spun câteva lucruri interesante, pe care am să le înșir în rândurile următoare: în primul rând am cheltuii pentru serviciile de sănătate și cheltuielile de întreținere a sănătății de 13,7 ori mai mult în Olanda decât în România, dar aceleași statistici ne spun ca am și trăi cu 6,43 ani mai mulți decât în România.

Speranța de viață în Olanda este de 81,12 ani, iar în România este de 74,69 ani. Mai apoi am consuma de 6 ori mai mult combustibil și de 2.9 ori mai multă electricitate. Am avea cu 63.98 % șanse de supraviețuire mai mari la naștere, decât în România. Așadar prin aceste statistici am făcut o întroducere în studiul de caz pe care încerc să-l prezint în lucrarea de față.

III.1.1. Cadrul spațial al planificarii in Olanda

Olanda are așezarea geografică în Europa de Vest, se învecinează cu Marea Nordului; între Belgia și Germania. Coordonate Geografice: 52 30 N, 5 45 E. Regatul Olandei are o suprafață totală de 41.543 km2 locul 134 în lume cu o suprafață de uscat de 33.893 km2 și de apă de 7.650 km2. Olanda are o lungimea a granițelor total de 1027 km, cu Belgia 450 km și cu Germania de 577 km, are o lungimea a coastei de 451 km.

Climatul pe care îl găsim în Olanda este temperat marin cu veri răcoroase și ierni blânde.

Terenul se prezintă în cea mai mare parte câmpie de coastă și teren recuperat (poldere); câteva dealuri în sud-est, cel mai jos punct în Olanda este Zuiplaspolder : -7m, iar cel mai înalt punct al Regatului Olandei este Mt. Scenery: 862m (pe insula Saba din Caraibe, acum considerată parte a Regatului Olandei ca urmare a dizolvării Antilelor Olandeze), cel mai înalt punct din Olanda “continentală” (parte a continentului european) este Vaalserberg: 322m.

Resurse naturale ale Olandei sunt gazele naturale, petrolul, turbă, calcar, sare, nisip și pietriș, pământ arabil. Olanda are următoarea reprezentare statistică a împărțirii terenului:

arabil: 21.96%

culturi permanente: 0.77%

alte folosiri: 77.27% (2005)

suprafața irigată: 5.650 km2 (2003)

resursele de apă: 89,7 km3 (2005)

Hazardele naturale care afectează Olanda sunt inundațiile, Olanda este pe coastele Mării Nordului și este situată la gura de vărsare a 3 râuri europene importante (Rin, Maas sau Meuse și Schelde).

În Olanda în privința mediului sunt următoarele probleme curente: poluarea apelor din cauza metalelor grele, compușilor organici și nutrienților cum ar fi nitrații și fosfații; poluarea aerului din cauza vehiculelor și activităților de rafinare; ploile acide.

Așadar recapitulând, Olanda ocupă o suprafața de 41 526 km2; 14% din suprafața țării utilizată pentru locuințe, zone de afaceri și a infrastructură, aproximativ 70% sunt terenurile agricole, iar zonele de conservare a naturii ocupă mai mult de 13% din Olanda.

Cunoscut ca un stat unitar descentralizat, format din provincii și municipalități, în Olanda municipalitățile au obligația de a se angaja în activități administrative comune, în care responsabilitatea deciziilor este delegată de către guvernul național. Mai mult, conducătorii de provincii și municipalități sunt numiți personal prin comanda regelui.

Țara este compus din 12 de provincii și 489 de municipalități din care 418 de bază (din 2010). Ca rezultat al fuziunii, numărul de municipalități de baza a scăzut de la 431 în 2009.

Alături de această structură, s-au dezvoltat diverse tipuri de organizații administrative regionale compuse din mai multe municipii (cum ar fi orașe-regiuni), cu toate acestea, guvernul de coaliție stabilit în octombrie 2010, care promovează "guvern mic", a dorit să înlăture aceste orase-regiuni a dus o politică de eliminare a orașelor-regiuni (nu a fost încă pus în aplicare).

Țara este formată din:

1 autoritate națională

12 autoritățile provinciale:

Province Drenthe

Province Flevoland

Provincia Friesland

Province Gelderland

Province Groningen

Provincie Limburg

Provincia Noord-Brabant

Provincia Noord-Holland

Provincia Overijssel

Province o Utrecht

Provincia Zuid-Holland

Province o Zeelanda

489 municipalități: din care patru sunt cele mai mari: Amsterdam, Rotterdam, Haga și Utrecht (Association of Regional Water Authorities, 2009);

Autoritatea centrală (Guvernul)

!

!

Provinciile (12)

!

! !

! !

! !

! !

Municipalitățile (408) Autoritățile regionale ale apei (25)

Olanda, cuprinde terenuri sub nivelul mării, multe fiind înconjurate de apă, astfel a pus în aplicare politici spațiale naționale specifice așa cum este exemplificat prin crearea polderelor în urmă inundațiilor din 1916 și a planului de deltă și apoi terenuri cu scop util, după potopul din 1953.

Eforturile privind politică spațială datează de la Legea privind locuințele (Woningwet) din 1901. În timp ce accentul post-al doilea război mondial a fost de reconstrucție și schimbare în politică privind lipsa de locuințe, probleme principale s-au schimbat din 1960 încoace, când guvernul a început să pună în practică politică spațială și a variat de la dezvoltarea de centre de creștere “urban clusters” în afară zonei Metropolitane și până la politicile urbane orientate spre piață (cu scop de dezvoltare economică).

În ceea ce privește politicile regionale, disparitățile regionale au fost foarte scăzute în comparație cu alte țări europene. Deși sprijinul a fost în mod tradițional furnizat în principal spre regiunile de la periferie, țara a decis în 2006 să pună capăt politicilor regionale tradiționale și să pună accentul pe sprijinirea regiunilor care contribuie la dezvoltarea economică națională, în scopul de a spori competitivitatea și promovarea inovației (aceasta poate fi o soluție și pentru România).

III.2. Contextul socio-politic din Olanda

Contextul istoric al sistemului interguvernamental începe cu Constituția Olandeză care datează din 1814 și cunoaște cel puțin trei accepțiuni: Olanda este o monarhie constituțională din 1814. Regatul Olandei este o monarhie care a succedat „Republici a celor șapte provincii olandeze”. În următoarele decenii monarhia constituțională olandeză s-a transformat treptat în democrație parlamentară.

Dimensiunea teritorială a statului olandez a fost proiectată prin amendamentul din 1848 la Constituția olandeză în conformitate cu principiul de bază al „statului unitar descentralizat” (gedecentraliserde eenheidsstaat) conducând la un sistem trietajat: guvernare locală, provincială și națională (Lijphart, 1975).

Principiul statului unitar descentralizat continuă să constituie formula de bază a administrației publice olandeze și a sistemului de relații interguvernamentale(Kleinfield, Toonen, 1996).

Acesta conține cel puțin trei componente: conceptul de stat unitar, conceptul de descentralizare și conceptul de coguvernare și de interguvernare(Andeweg și Irwin, 1993).

Unele din responsabilitățile generale ale guvernării sînt delegate autorităților provinciale și municipale, care dețin un anume grad de autonomie și care, în perimetrul propriilor teritorii și în eventuala absență a pretențiilor nivelelor de guvernare mai înalte au libertatea de a reprezenta interesele generale. Guvernarea centrală, provinciile și municipalitățile formează împreună cele trei nivele administrative care protejează bunăstarea publică generală (Toonen,Haga, 1994).

Guvernul central stabilește politică națională. Autoritățile provinciale și municipale pot stabili politică de guvernare în cazul în care nu o face guvernul central. Politică externă, apărarea, prețurile, politică beneficiilor și sistemul judiciar rămân în întregime la latitudinea guvernului central. Responsabilitățile și cerințele guvernării sînt prevăzute în numeroase acte legislative și sînt implementate de guvernul central împreună cu municipalitățile și/sau cu provinciile. Acest proces este denumit “medebewind”, fiind o formă de coguvernare (Andewe și Irwin, 1993).

După al doilea război momndial aplicarea politicilor a avut loc în cadrul unui sistem dublu etajat în care guvernul central crea cadrul financiar și juridic, iar municipalitățile aveau rolul de “cei mai importanți agenți ai implementării”. Provinciilor le rămâneau puține responsabilități și competențe. Pe măsură ce planificarea și coordonarea au devenit premise ale procesului politic locul și rolul provinciilor a câștigat treptat importanță. Ele s-au implicat tot mai mult în sarcinile a căror scară depășea capacitățile unei singure municipalități și care nu necesitau o coordonare de nivel național.

Din 1918 toți cetățenii olandezi adulți au drept de vot. Ei au posibilitatea de a-și alege reprezentanții în guvernarea centrală, provincială și municipală, sau pot fi ei înșiși candidați. Toate aceste organisme sînt alese printr-un sistem de reprezentare proporțională. Parlamentul național este compus dintr-o cameră superioară și una inferioară. Cei 75 de membri ai celei dintâi (Eerste Kamer) sînt aleși de consiliile provinciale. Calitatea de membru al acestei Camere este considerată a fi o a două ocupație. Membrii Camerei superioare nu se socotesc în primul rând reprezentanți regionali. Mult mai importantă este, în loc, culoarea politică. Camera inferioară deține mai multe puteri decât Camera superioară. Un proiect de lege votat de Camera inferioară este înaintat Camerei superioare, care îl poate adopta sau respinge, însă nu îl poate amenda. Respingerile sînt rare (și în general se produc pe motive etice), însă odată ce totuși au loc, ele sînt luate în serios. Existența Camerei superioare este pusă sub semnul întrebării de public.

Legitimitatea ei este destul de scazută, ea suferind o serie de schimbări în ultimele trei decenii. S-a susținut în trecut că, între două alegeri, modificările de opțiune ale electorului erau cel mai bine reprezentate prin alegerile parțiale periodice în Camera superioară.

Acest sistem a fost abandonat în urmă cu câțiva ani. În prezent toți membrii Camerei superioare sînt aleși deodată, imediat după alegerile de nivel provincial. În consecință, dezbaterea se concentrează în momentul de față asupra altui aspect: acela că funcția primordială a acestei Camere este aceea de a asigura un standard înalt legilor produse(Kleinfield, Toonen, 1996).

În prezent, formarea provinciilor orașelor este subiectul cel mai dezbătut. Țelul este sprijinirea dezvoltării marilor orașe ca pe niște motoare ale dezvoltării economice. Strategia de bază a fost aceea a fuzionării centrului unei aglomerații cu comunitățile suburbane din vecinătate într-un nou corp regional, care să le dea ambelor un mai mare potențial de dezvoltare și o mai mare libertate în soluționarea problemelor și în îmbunătățirea calității sistemului administrației publice. Interesul reînnoit a fost suscitat în parte de descoperirea dimensiunii europene a managementului urban și regional. Aceste planuri implică împărțirea orașelor Rotterdam și Amsterdam în mai multe municipalități (pe baza unităților districtuale locale deja existente) care vor câștiga statutul de municipalități autonome(Kleinfield, Toonen, 1996) .

Potrivit acestui plan scara orașului central și a orașelor satelit va crește simultan, liniștind astfel tradiționalele temeri ale suburbiilor de a fi dominate de orașul central. Pe de altă parte, numele orașului ar fi adoptat ca nume al noii provincii. Administrația orașului ar obține astfel statutul de administrație provincială sau regională. Responsabilitățile care ar depăși nivelul pur local ar fi transferate noului palier regional de guvernare.

Aceste planuri au fost adaptate problemelor specifice ale marilor aglomerații, dar nu au ținut cont de ceea ce li s-ar putea întâmpla părților rămase din provincii și nici de găsirea unei relații juste între provinciile deja existente și noile autorități regionale. Ca urmare a acestor planuri, provincia Olandei de Sud ar urmă să fie divizată. Nu trebuie uitat că a existat deja o lege care prevedea divizarea acestei provincii în anii ’70, creându-se nouă provincie Rijnmond. În jurul lui 1980, legea a fost blocată, chiar înainte de a se lua decizia finală în Parlament, guvernul olandez hotărând brusc să stopeze toate planurile cu privire la reorganizarea teritorială la nivel regional și provincial.

Este evident că aceasta structură viitoare a palierului de mijloc de guvernare este deocamdată ambiguă. Chiar si in prezent au loc o mulțime de dezbateri, există multe planuri, însă nu există o majoritate durabilă în favoarea nici unei opțiuni concepute până în momentul de față(Kleinfield, Toonen, 1996).

Privind astfel lucrurile acest fapt ar putea fi o oportunitate atât pentru municipalități cât și pentru provincii de a-și întări pozițiile în sistemul interguvernamental olandez și de a face astfel statul olandez unitar descentralizat să funcționeze în felul în care se plănuise în urmă cu mai bine de 150 de ani!(Kleinfield, Toonen, 1996).

III.2.1.Contextul politic în Olanda

În ceea ce privește aspectul social al societății olandeze, cazul este foarte bine prezentat de către însuși regele Olandei, Willem-Alexander. Atunci când noul rege și-a făcut prima apariție anuală în fața parlamentului, a făcut unele valuri atunci când s-a adresat cu prezentarea deficiențelor statului social olandez. "Având în vedere evoluțiile sociale, cum ar fi globalizarea și îmbătrânirea populației, piața noastră a muncii și a serviciilor publice nu mai sunt adaptate la cerințele vremii de acum", a spus regele într-un discurs, el a fost completat de prim-ministru liberal Mark Ruttes care a spus: "statul bunăstării clasice evoluează încet, dar sigur într-o" societate de participare ca a noastră", Willem-Alexander a continuat: “prin această însemna că sistemele publice ar trebui să înceapă să încurajeze încrederea în sine a cetățenilor și scăderea dependenei excesive față de guvern.”

Sumarizând ceea ce a spus regele: este util să se reflecteze asupra provocărilor cu care se confruntă sistemul de protecție socială olandez. Într-o economie bazată pe cunoaștere, influențat de concurența globală puternică și de o dinamică a dezvoltării economice ridicată, politicile publice trebuie să încurajeze cumpătarea, educația și acumularea de capital social, iar politică: “taxe mari și beneficii mari” nu este un mod încurajator de a face acest lucru, a mai spus regele.

Astfel de politici sunt, prin urmare, susceptibile de a deveni obstacole și mai mari pentru dezvoltarea socială și economică așa cum sunt ele astăzi (www.newgeography.com).

Îngrijorarea față de statul bunăstării sociale nu este un subiect nou în Olanda. La începutul anilor 1980 Olanda era clasată ca un cheltuitor de top în ceea ce privește politică de bunăstare. În timp ce SUA și Marea Britanie alocau aproximativ 22 respectiv 27 la sută, din PIB pentru cheltuielile sociale, Olanda a cheltuit integral 40 la sută. Dar, de atunci tendința a fost de a reduce cheltuielile pentru “bunăstare”.

La începutul anilor 2000 OCDE estima cheltuielile sociale publice în Olanda au ajuns la 21 la sută din PIB – în timp ce în Europa s-a redus cotă la sub 15 la sută.. Conform unui alt studiu, cheltuielile pe beneficii sociale a fost reduse de la 27 la 22 la sută din PIB între 1988 și 2001, în comparație cu media UE de 15 % în aceeași perioadă.

Soluția a fost “privatizarea securității sociale” și o trecere de la bunăstarea “garantată de stat” la workfare adică bunăstarea “garantată de muncă” aceste măsuri au fost cuplate cu introducerea nivelelor elaborate în furnizarea de asistență medicală și protecție socială.

România poate învăța multe din politicile olandeze de combinare a unui sistem de asigurări sociale de sănătate universal obligatoriu cu mecanismele de piață competițională și dinamică. Olanda are, în mod similar cu Danemarca, un sistem de "flexicuritate", în cazul în care reglementările de pe piața forței de muncă au fost liberalizate în mod semnificativ în cadrul sistemului social nou. Taxele din țară au ajuns la 46 la sută din PIB la sfârșitul anilor 1980, dar au scăzut de la cca 38-39 la sută în anii 2000. Olanda a realizat că sistemele de protecție socială excesiv de generoase și taxele mari au dus la o creștere economică lentă, dar și la excluderea unor grupuri mari de pe piața forței de muncă, cel puțin dacă ne uităm la dificultatea de a integra indivizii născuți în străinătate și a celor cu competențe reduse (cum sunt românii care lucrează în Olanda).

Cu toate acestea, Olanda în general continuă să aibă un rang înalt în ceea ce privește măsurile sociale, cum ar fi condițiile bune școlare, speranța de viață ridicată, participarea civică puternică și studiile care spunca olandezi se bucură mai mult de viața. Reforma statului bunăstării la o dimensiune mai mică și introducerea unui mecanism de piață în cadrul sistemului, au dat rezultate (www.government.nl/topics/social-policy, 2009).

În aceste condiții, modificarea strategiei publice în urmă crizei financiare ce a debutat la sfârșitul anului 2008 a schimbat multe certitudini sociale, în timp ce criza economică afectează Olanda structural. În iunie 2011, Piet Hein Donner, ministrul afacerilor interne atrăgea atenția că tăierilor bugetare vor schimba statutul Olandei de societate multiculturală. În acest sens, printre cele mai disputate inițiative legislative de criză se numără noua obligație a imigranților de a-și acoperi individual costurile cursurilor pentru dobândirea cetățeniei, urmând ca cei ce nu pot face acest lucru să își piardă permisul de rezidență (Dolghin, 2013).

Olandezii continuă să sprijine acest tip de societate a bunăstării. Acest lucru nu înseamnă, totuși, ca sistemul este unul excesiv de generos "leagăn până în mormânt"(Dolghin, 2013) după expresia lor și anume ca toată lumea are un nivel de trăi similar, indiferent de realizările lor individuale. Așa cum se arată în cartea " Contested Welfare States: Welfare Attitudes în Europe and Beyond" (Svallfors, 2012), Olanda se situează pe locul al doilea, urmând îndeaproape după Elveția, în a avea sprijinul cel mai limitat pentru ideea că guvernul ar trebui să fie responsabil pentru perspectivele de viață ale oamenilor. Un motiv probabil este că, în timp ce olandezii sunt în favoarea politicilor de bunăstare, în general, ei cred în promovarea responsabilității individuale în cadrul sistemului. "Societatea de participare", despre care regele olandez a vorbit recent.

Există șanse ca Olanda va continua pe un traseu pe termen lung către o influență a guvernului mai mică și o mai mare prosperitate. Acest lucru nu înseamnă renunțarea la ideea de a oferi bunăstare publică pentru cetățenii săi, dar concentrându-se mai mult pe reforme care să permită oamenilor să aibă grijă de ei înșiși. Experiența pozitivă a schimbărilor din trecut, împreună cu ideea că schimbarea este necesară, poate cataliza însăși aceata reformă această schimbare. În cazul în care schimbarea se întâmplă într-adevăr, probabil, nu va avea loc peste noapte. Pașii mici spre schimbare sunt mult mai siguri.

Poate că există o lecție de învățat despre valoarea reformelor pragmatice și despre echilibrul social pe care și România poate să o învețe acum.

III.3. Decrierea modelului social-juridic olandez

Modelul de societate poate fi înțeles ca tipul de regim sau statutul bunăstării, care reprezintă"valorile și practicile diverse în relațiile dintre stat, piața și cetățeni, pe un teritoriu stabilit " (Nadin și Stead, 2008). În tradiția europeană sunt cunoscute trei tipuri ideale de regimuri de stat privind bunăstarea propuse de Esping-Andersen (1990),

Modelul social olandez sau statutul bunăstării olandez este adesea clasificat ca fiind de tip conservator, fie, social-democrat, sau chiar ca un tip hibrid în între aceste două (van Oorschot, 2008). Unii secialisti(Svallfors, 2012), susțin ca în perioada de după război, sistemul de protecție socială olandez s-a extins rapid, cu un puternic caracter paternalist. Dreptul la protecție socială a fost considerat ca fiind universal și necondiționat (van Oorschot, 2006). Sistemul de protecție socială olandez a fost de asemenea recunoscut ca un verzorgingsstaat adică de “stat de îngrijire”, care întruchipează un concept care spune ca " un stat puternic ar trebui să aibă grijă de cei slabi ", și de dragul beneficiilor armoniei sociale ar trebui să fie și generos " (Svallfors, 2012).

Cu toate acestea, după criza financiară de la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, în Olanda sistemul de bunăstare socială a început să aibă probleme financiare, ceea ce a dus treptat la dezvoltarea de un nou concept de protecție socială. Noul concept pune accentul mai mult pe persoane, pe responsabilitate și a condus la diverse măsuri de politică liberală, cum ar fi privatizarea, descentralizare și așa mai departe. Presiunea tot mai mare din partea concurenței și efectele globale ale europenizării au consolidat și mai mult procesul de reorganizare, dar unele caracteristici paternaliste precum și elementele social-democrate rămân în sistem. Cu alte cuvinte, noul sistem de bunăstare olandez cuprinde "atât o acceptarea pe piață – în cadrul societatii- ca este nevoie de un mecanism superior pentru a ajunge la anumite rezultate și un rol crucial pentru intervenția statului puternic. "

Reorientarea modelului social olandez a modificat, de asemenea, rolul pe care îl au sectoarele public și privat în planificarea și punerea în aplicare a teritoriului. De exemplu, « Stellingnamebrief Nationaal Ruimtelijk Beleid » (Declarația Națională privind Politică spațială) din 2002 a propus o cooperare strânsă a guvernelor, asociațiilor cetățenești și a altor organizații ale societății și participanții de pe piață, pentru dezvoltarea spațială a unei zone stabilite în comun și a obiectivelor de calitate formulate în comun, urmat de acorduri elementare între părți.

III.4. Sistemul Juridic, Dreptul constituțional și relațiile funciare in Olanda

Sistemul juridic olandez este situat în grupa codurilor juridice napoleoniene. Ideologia care stă la baza acestui stil juridic este de a face planuri, de a reglementa lucrurile în avans și astfel să se elaboreze norme abstracte și sistematizate. Constituția olandeză definește dreptul tuturor cetățenilor de a avea un trăi decent și implica autoritățile locale în asigurarea unor condiții bune de viață, această responsabilitate vine combinată cu o legitimitate care este dată la fiecare nivel de guvernare. Pentru a menține calitatea și cantitatea de locuințe suficientă pentru toată lumea (să nu uităm densitatea populației în Olanda) printr-o planificare spațială riguroasă s-a creat un așa numit drept la un domiciliu decent și este una dintre preocupările cele mai importante ale sistemului de planificare olandez.

Realizarea politicii și planurilor spațiale se bazează pe anumite competențe de planificare, cum ar fi utilizarea terenurilor potrivit unor regulamente, emiterea de autorizații de construire în scopul de a gestiona locația unor afaceri și găsirea formelor de dezvoltare spațială potrivite, care pot limita modul în care proprietarii de terenuri folosesc proprietatea lor. Când se are în vedere protejarea drepturilor de proprietate și competențele de planificare ale autorităților olandeze, Burgerlijk Wetboek (Codul civil olandez) declară că:

“Dreptul de proprietate este dreptul cel mai cuprinzător pe care o persoană – proprietar- îl poate avea asupra unui lucru. Proprietarul este liber să utilizeze lucrul cu excluderea a oricine altcineva, cu condiția ca acesta să respecte drepturile altora asupra lucrului și restricțiile bazate pe normele de drept scrise și nescrise. Proprietarul lucrului devine proprietarul fructelor sale separate și a beneficiilor aduse de lucrul deținut, cu excepția cazului în o altă persoană îndrituită de a le avea”.

Cu alte cuvinte, deși legea olandeză protejează dreptul de proprietate asupra terenurilor, inclusiv capacitatea de ocupare a terenurilor, statul olandez are puterea de a restricționa capacitatea de a-și exercita drepturile în teren, în conformitate cu interesele publice. Cu toate acestea, două condiții trebuie să fie în conformitate cu legislația olandeză. În primul rând, restricțiile asupra unui teren trebuie să fie conforme cu principiul legalității, care deține două valori fundamentale: egalitatea universal în fața legii și securitatea actului juridic. Asta intrun mod informal spune ca "guvernul este autorizat să intervină doar pentru a determina limitări privind libertatea asupra proprietății cetățenilor săi în baza unei acțiuni legale " (Hobma și Schutte-Postma 2011) În al doilea rând, în conformitate cu legislația olandeză de amenajarea a teritoriului, proprietarul unui drept de proprietate în țara poate pretinde despăgubiri pentru pierdere druptului sau de proprietate, atunci când rezultatele restricțiilor guvernamentale duc la pierderea dreptului proprietarului asupra terenului, cum ar fi o modificare în planul de utilizare a terenurilor (Needham 2006; Hobma și Schutte-Postma 2011).

Această logică juridică urmează principiile din dreptul napoleonian care consideră ca dreptul de proprietate asupra terenurilor includ și beneficii dar și obligații, restricții sau chiar obligația de a ceda acest drept pentru un interes mai mare (exproprierea de interes public) (Booth 2007; Needham 2007).

Principiul juridic expus mai sus conferă de asemenea, proprietarului terenului deținut puterea de a crește valoarea terenului, chiar dacă este cazul în care creșterea este cauzată de lucrări publice sau de decizii de planificare (Needham 2007). Cu toate acestea, după intrarea în vigoare a noului “ruimtelijke Wet ordening” (Act de amenajare a teritoriului olandez), în 2008, în cazul în care un bestemmingsplan (planul de utilizare al terenului municipalității) conține o exploitatieplan (clauză specifică de utilizare a terenului), este posibil să se impună anumite condițiile financiare privind acordarea unei astefel de autorizații de construcție, ca o contribuție la costurile de infrastructură și alte lucrări publice în zona planului, precum și la costurile de planificare.

III.5. Sistemul administrativ și modul de utilizare al terenului in Olanda

Există trei niveluri de guvernare în sistemul de administrare olandez, inclusand guvernul național, autoritățile provinciilor și municipalităților) Gemeenten. În ciuda deplasării rolului decizional dinpre sectorul public spre cel privat, sistemul administrației publice olandez susține caracteristică unui stat unitar descentralizat (Faludi și van der Valk, 1994; Hajer și Zonneveld, 2000; Lagendijk și Boekema, 2009; Needham, 2007). Mai degrabă decât un sistem de sus în jos de comandă și control, astfel politicile publice sunt adoptate prin intermediul "unui subtil amestec de stimulare și dialog bazat în primul rând pe practici discursive, alături de un sistem sofisticat de sprijin financiar și de control" (Lagendijk și Boekema, 2009) Pe de o parte, veniturile provinciilor și municipalități depind încă în mare masaura de guvernul național. Provinciile și municipalitățile realizează venituri de doar 24 la sută respectiv 19 la sută din veniturile lor totale, iar restul vine ca un grant de la guvernul național (Needham, 2007). Acest lucru întărește puterea guvernului național, iar pe de altă parte, sistemul obligă diferitele nivele de guvernare să caute un consens.

În privința elaborării politicilor spațiale (Faludi și van der Valk, 1994 ; Hajer și Zonneveld, 2000; Lagendijk și Boekema, 2009). Două forme de mecanisme de coordonare sunt stabilite prin lege și în practică și anume coordonarea verticală și orizontală. Competențele de supraveghere ale statului sunt folosite pentru a facilita coordonarea de jos în sus, pentru a genera un consens și să se facă astfel schimb de experiență. Logică care stă la baza acordului instituțional olandez se bazează pe o teorie potrivit căreia unitatea statului nu poate fi impusă de sus ", ci mai degrabă vine de la" o multitudine de forțe care se “luptă” cu diferențele lor într-un cadru convenit " (Faludi și van der Valk, 1994), acest lucru contribuie la stabilitatea politică.

III.6. Evoluția politicii de planificare spațială națională în Olanda

Relația dintre teritoriu și sistemul de planificare în Olanda este dezbătut utilizând ca și exemplu zona numită “Inima Verde a Olandei” Randstad. Această zonă este relativ deschisă, este o zonă agricolă în inima țării cu cea mai mare densitate din Europa. Păstrarea acestei zone a fost dintodeauna un obiectiv major pentru planificarea strategică a Olande, dar shimbarea este imanentă chiar și pentru Inima verde a Olandei (Faludi, van der Valk, 1994).

Rădăcinile sistemului de planificare olandez pornesc din anii ’20. În decada a două a secolului trecut o nouă generație de cercetători în planificare au călătorit în țări ca Marea Britanie sau Germania și au adunat “idei”. Revenind înapoi în Olanda, au beneficiat de efervescența economică a micilor orașe olandeze și astfel au primit sprijinul autorităților locale și centrale pentru a-și pune planurile în aplicare.

Rezultatul a însemnat un val de planuri și proiecte de dezvoltare regională sau locală.

Ceea ce este interesant la gândirea strategică a acelei periaoade a fost nu doar abundența de idei de dezvoltare ci și “abundența de restricții de a construi în zonele rurale”

Cu toate ca aceste restricții au fost o caracteristică istorică în multe zone din Olanda, care au fost întotdeauna considerate ca fiind ceva intrusiv, venit din provinciile periferice sau din țările vecine, cum ar fi Belgia. Cum se poate proba chiar la sfârșitul anilor 1990, când o propunere de planificare dintr-un într-un raport național a putut fi cu ușurință refuzată pe motiv ca este pe "model belgian". Exagerând puțin putem să spunem că sistemul de planificare olandez își are originea (cel puțin în parte) în dorința de a păstra sistemul de planificare olandez departe de orice dezvoltare spontană și neplanificată (Faludi, van der Valk, 1994)

Primul plan de dezvoltare regională în Olanda a fost conceput pentru Regiunea Eindhoven de către un tânăr planificator numit De Casseres. În zona Eindhoven politică restrictivă în construcții a modelat satele și comunitățile locale, De Casseres a propus o schimbae radicală prin comprimare tuturor viitoarelor extensii urbane în jurul unor căi de acces și căi de transport asfel să transforme aceste sate în comunități nucleare în jurul unui centru puternic.De Casseres a avut succes și asfel a început ca materia și știință planificare urbane și rurale să inseamne foarte mult pentru Olanda (Faludi, van der Valk, 1994).

Olanda este o țară care se întemeiază pe consens(Svallfors, 2012).

S-ar putea chiar afirma că Olanda, ca atare, sa născut ca urmare a consensului în privința unui efort colaborativ legat de revolta celor șapte provincii unite împotriva Imperiului Spaniol la mijlocul secolului al șaisprezecelea.

Aceste șapte provincii ale Olandei erau încă din acele timpuri auto-guvernate prin numeroase ‘aranjamente multi-parteneriale’ și în absența unei autorități centrale stricte.

Mai recent, caracterizarea de ‘model polder’ a fost introdusă în acest sens, un termen cu origini incerte care este folosit în prezent pentru a descrie aclamata versiune olandeză a elaborării politicilor economice și sociale pe baza consensului.

În anii optzeci și nouăzeci, această modalitate consensuală de a acționa între guvern, sindicate și asociațiile patronale și a atras atenția internațională ca un mijloc al ‘politicii căii a treia’ între piața clasică și doctrinele de stat.

“Polderen” acest verb intraductibil ‘polderen’ are acum un înțeles mult mai amplu și denotă toate tipurile de luare consensuală a deciziilor prin recunoașterea pragmatică a diversității care nu este opusă cooperării.

Constituția din anul 1814 a pus bazele organizării administrative-teritoriale ale căror limite sunt în continuare, cele mai multe dintre fostele "Provincii Unite" formate în anul 1795.

Organizarea administrativ-teritorială este consacrată în articolele 123 – 126 din Constituție.

Istoria sistemului e planificare spațială din Olanda începe odată cu adoptarea în 1901 a “legii locuinței”.În 1931 s-a realizat o revizuire a acestei legi prin care se introducea nivelul regional între nivelul local și cel național. Acest lucru a dus la adoptarea primei “Legi a planificării spațiale” în 1960(Svallfors, 2012).

În perioada dintre 1960 și 2010 relația dintre planificarea spațială și protecția mediului a fost mai mult la nivel dialectic prin abordarea unor atitudini diferite și prin încercări de a uni concepte privind diferite aspecte ale planificării..

Primul “val” al “trezirii” cu privire la importanța planificării și a protecției mediului a fost în anii ’60, ani care au repreentat atât o perioada de înflorire cât și o periada turbulentă din punct de vedere al reușitei sistemului de planificare olandez.

În 1966 Cel de-al doilea document de planificare spațială a fost publicat. Conținutul sau a fost unul inovativ, în parte deoarece s-a concentrat pe problemele de protecție a mediului înconjurător mai mult decât pe depășirea deficiențelor economice și a scos în evidență legătura dintre producția și procesele industriale și problemele mediului înconjurător(Goedman, Houtsma, Zonneveld, 2008).

. Politicile strategice în Olanda în special cele care promovează dezvoltarea urbană au o reputație remarcabilă în Europa. Încă de la sfârșitul anilor ’60 autoritățile olandeze au urmărit să ducă o politică de urbanizare compactă sub diferite forme (Dieleman și alții, 1999).

În anii ’70 principalul scop a fost să controleze dezvoltarea necontrolată și să mențină “curate” zonele rurale și astfel să prezerveze mediul înconjurător cât mai mult.În anii ’80 și ’90 planificarea spațială și de transport din Olanda s-a concentrat pe restricționarea folosirii mașinilor personale prin oferirea unei alte alternative durabile – bicicleta- și prin creearea unui sistem de căi de transport care să fie eficient și durabil.

De-a lungul ultimilor 30 de ani în Olanda s-a ajuns la “A cincea lege a planificării teritoriale “adoptată în 2001 și revizuită în 2010 prin – Nota Ruimte -. Acest al cincilea document de organizare a planificării teritoriale din Olanda are ca motto: “Crează spațiu, împarte spațiu”(Pelin Alpkokin, Yoshitsugu Hayashi, Kazuyuki Kuriyam, 2009).

III.6.1. Politici de planificare teritorială în Olanda și unele comparații cu România

Pământul este o valoare deoarece pământul este rar, pământul este fragil.

Aceste trei afirmații reflectă relațiile de bază ale omenirii cu terenul, acestea sunt relații sociale, economice și de mediu. Asociere umanității cu pământul vine de la natura durabilă a terenurilor: pământul este baza de producere a produselor alimentare, pământul este adăpost și mijloc de trăi.

Cel mai important lucru este înțelegere faptului că omenirea trebuie să decidă cum să negocieze principiile de organizare ale legăturii dintre societate și pământ. Modurile în care societatea umană se adaptează la constrângerile date de natură și modul în care oamenii acționează asupra mediului înconjurător în eforturile lor de a face față pre-condițiilor de mediu sunt esențiale pentru prezent, dar mai ales pentru viitor. Aceste interacțiuni din păcate de cele mai multe ori nu se întâmplă să fie gestionate înțelept astfel că sustenabilitatea cantitativă și calitativă a societății în sine poate fi subminată (Svallfors, 2012) .

Încă de la sfârșitul anilor 1960 autoritățile naționale olandeze au urmat o politică de urbanizare compactă sub diferite forme, deși de mlte ori cu obiective politice diferite, care nu au fost bine înțelese.

O analiză bazată pe metodologii de evaluare și pe un cadru de analiză a eficienței politicilor naționale de amenajare a teritoriului descrie ceea ce ar fi fost cu Olanda dacă intervențiile masive din mediul urban din 1970 cu scopul dezvoltării nu ar fi fost puse în aplicare, sau în cazul în care rețeaua de autostrăzi extinsă anticipat la sfârșitul anilor 1960 nu ar fi fost realizate. Impactul scenariilor au fost calculate și evaluate cu un model de interacțiune GIS bazat pe criterii privind utilizarea terenurilor, utilizând o gamă de criterii privind moduri de utilizarea terenurilor, de transport, accesibilitate, indicatori ecologici și sociali. Analiza a arătat că politicile de infrastructură, de utilizare a terenurilor au avut succes în privința extinderii urbane deasemenea și partea care este dedicată conservării zonelor naturale.

Direcțiile generale în politicile de planificare teritorială din Olanda au urmat două direcții evidente: politici urbane și politici rurale.

Planificarea urbană în Olanda este un proces complex, care va fi rezumat aici în linii mari.

Procesul de planificare urbană are temeiul juridic în Legea amenajării spațiului, în limba olandeză “de Op de Wet Ruimtelijke Ordening” (WRO) elaborată de Ministrul Locuințelor, al Amenajării Teritoriului și Mediului care răspunde politic.

Olanda are o infrastructură modernă care permite utilizarea ei eficientă și intensă, dar națiunea a reușit să limiteze să limiteze zonele cu “densitate” de dezvoltare scăzută, care este atât de tipică în multe țări după al doilea război mondial. Olanda este una dintre cele zece țări cu densitate mare din lume, dar și ei încă au mare zone de teren neamenajat. Guvernul central a jucat un rol important, deoarece după al doilea război mondial și-a însușit rolul atât de dezvoltator cât și de preservationist.

Până de curând guvernul a controlat politică spațiala, dar a început procesul de descentralizare în scopul de a permite provinciilor să se dezvolte în funcție de nevoile fiecărei comunități în parte. Această flexibilitate dobândită permite pentru provincii mai multe posibilități de dezvoltare. Opțiunile variază din cauza situațiilor unice ale fiecăreia dintre provincii. Această nouă flexibilitate este dobândită în contextul spațial al politici spațiale din trecut care încă influențează metodele și instrumente din prezent (Schiess, 2007).

În Olanda, politică de dezvoltare rurală cade in responsabilitatea Ministerului Agriculturii, Naturii și Calității Alimentelor.

Dezvoltarea rurală este foarte importantă, dat fiind faptul că are un rol esențial în dezvoltarea tuturor aspectelor legate de peisajul rural, gospodărirea apelor și activitățile recreative în aer liber din Olanda. Programul de Dezvoltare Rurală (PDR) al țării reprezintă o transpunere practică a Strategiei de Dezvoltare Rurală a Olandei (SDRO), care este fundamentată pe orientările Europene pentru dezvoltare rurală și reflectă deciziile strategice ale Olandei în acest domeniu.

Programul de Dezvoltare Rurală al Olandei contine următoarele obiective generale:

Consolidarea spiritului antreprenorial și a capacității de inovare în acest sector;

îmbunătățirea răspunsului la solicitările venite din partea societății referitoare la calitatea mediului, gospodărirea apei, calitatea alimentelor, sănătatea și bunăstarea animalelor;

îmbunătățirea condițiilor materiale în domeniul agroindustrial;

îmbunătățirea calității produselor și a proceselor de producție prin consolidarea lanțului agroalimentar;

gestionarea durabilă a zonelor Natura 2000 și întărirea sprijinului pentru amplificarea biodiversității, în special în cadrul întreprinderilor agricole;

conservarea și ameliorarea peisajelor antropice specifice („Peisaje Naționale”) aparținând patrimoniului cultural olandez;

creșterea gradului de împădurire a terenurilor agricole, exploatarea multifuncțională și gestiunea durabilă a pădurilor (cu rol de producție);

refacerea sistemelor hidrologice printr-o gospodărire durabilă (economică și ecologică) a apei, îmbunătățirea calității apelor de suprafață și subterane, prevenirea deficitului de apă pe terenurile agricole și zonele naturale;

diversificarea activității agricole;

promovarea microîntreprinderilor în zonele rurale;

creșterea accesibilității zonelor rurale și promovarea turismului rural;

îmbunătățirea calității guvernanței rurale și mobilizarea capacității de dezvoltare

În România în ultimii ani asistăm la un proces de transformare internă a localităților de dimensiuni mai mari și la un proces de extindere a majorității localităților, proces însoțit de următoarele fenomene

reașezarea în teritoriu a populației, emigrarea sau plecarea temporară în alte țări a unei părți din adulții apți de muncă,

Transformări funcționale în interiorul localităților, determinate de necesitatea implantării construcțiilor comerciale, birourilor și locuințelor colective, reconversia zonelor industriale sau a unităților industriale izolate, reconversia unităților militare și a unităților industriale mici și mijlocii private.

Ocuparea și desființarea parcurilor și pepinierelor – asistăm la o avalanșă de situații litigiose și care impun o dezvoltare contrară principiilor de dezvoltare urbană durabilă

dezvoltarea sistemului de legături în teritoriu și în localități (necesitatea de autostrăzi, drumuri rapide, șosele, căi ferate și modernizarea clădirilor stațiilor C.F.R, apariția porturilor de agrement, extinderea aeroporturilor existente, înființarea unor aeroporturi noi, organizarea circulațiilor în localități, amenajarea spațiilor pietonale ș.a.).

Extindere urbană necontrolată care este sursa multor consecințe negative

– Degradarea mediului natural

– Consumul ireversibil de teren

– Distanța care duce la dependinta de mașini, generând fluxuri importante de mașini, blocaje de trafic, poluare.

Promovarea dezvoltării urbane înseamnă a acționa în sensul creșterii diferitelor tipuri de potențial- economic, social, de mediu și cultural ale orașelor și zonelor urbane. Această implică o gamă largă de politici publice urbane bazate pe cunoștințe multidisciplinare. Implicarea societății civile prin acțiuni bazate pe participare reprezintă de asemenea un aspect esențial pentru rezolvarea problemelor complexe ale dezvoltării urbane. În ultimii ani, obiectivele de durabilitate și promovare a coeziunii au devenit prioritare în cadrul strategiilor de dezvoltare urbană.

Planificarea integrată (în opoziție cu planificarea sectorială) este un proces, care implică gruparea eforturilor de planificare specifică de nivel și sectorială, ce permite un proces decizional strategic. În contextul planificării integrate factorii economici, sociali, ecologici și culturali sunt utilizați în comun și îmbinați pentru a dirija deciziile de folosință a terenurilor și a obiectivelor în vederea unei dezvoltări urbane durabile.

Instrumente pentru o planificare și dezvoltare urbană durabilă în România:

– Planuri și proiecte urbane integrate

• regenerarea urbană vizează zonele urbane în dificultate, situate într un cadru urban predefinit care necesită relansarea economică, reinserție socială și economică a locuitorilor, ameliorarea calității vieții

• Programele de regenerare urbană urmăresc

– Consolidarea prosperității economice și a locurilor de muncă în orașe

– Promovarea egalității, inserția socială și îmbunătățirea cadrului de viață

– Protejarea și ameliorarea mediului urban pentru obținerea unei dezvoltări urbane durabile locale și globale

– Contribuția la o bună guvernare urbană și la consolidarea capacității instituționale.

III.6.2.Planificarea spațială în Olanda. Instrumente și actori

Referindu-mă la Olanda ca la un stat descentralizat, provinciile și municipalitățile olandez au obligația de a se implica în “munca” administrativă, care este delegată de către guvernul național în scopul de a duce la îndeplinire proiecte și sarcini administrative ca și corpuri administrative autonome.

Olanda cuprinde un teritoriu în mare parte sub nivelul mării și înconjurat de apă, așa ca fiind în mod constant afectată de inundații fie de pe Rin fie dinspre Marea Nordului, Olanda a creat un sistem de poldere, care să o protejeze și chiar să câștige și teren în detrimementul mării. Eforturile mari în câștigarea aceste bătălii cu apa a dus politicile de planificare olandeze să fie printre cele mai restrictive din Europa.

Cu privire la autoritățile implicate în sistemul de planificare,

Spațiale autoritățile de planificare Legea de planificare de Amenajare a Teritoriului (Wet op de Ruimtelijke Ordening, WRO), care reglementează amenajarea teritoriului și urbanismul separat de” Legea locuinței”, a fost legiferată în 1965.

Guvernul național este cel care ia decizii cheie de planificare, provinciile au obligația de a elabora planuri regionale chiar și de provincie care acoperă regiuni largi, municipalitățile au fost obligate să elaboreze planuri structurale, iar instituțiile administrative de nivel inferior au fost împuternicite să se ocupede planificare și de planurile regionale provinciale (Svallfors, 2012) .

Municipalitățile elaborează planuri de urbanism sau de utilizare a terenurilor, care au necesitat aprobarea în prealabil a autorității provincială.

Spre deosebire de orientările naționale tradiționale de politică spațială, regulamentele date de către guvern stabilesc ca o perspectivă pe termen lung scopul de a "competitiv, accesibil, locuibil în condiții de siguranță în Olanda".

Obiectivele pe termen mediu spre 2028 sunt:

I) îmbunătățirea competitivitatatii prin consolidarea structurii economice spațiale,

II) modernizarea și asigurarea unui spațiu accesibil cu prioritate a utilizatorilor

III) asigurarea unui mediu durabil și sigur care conservă natura bogată și valoare istorică și culturală ridicată.

Lucrul interesant la sistemul olandez de planificare spațială este că nu există o ierarhie oficială între planurile de amenajare teritorială. La nivel național există decizii esențiale specifice (care sunt plasate undeva între o declarație politică și o lege), ale căror elemente principale trebuie luate în considerare la nivel provincial și municipal.

Asemenea decizii esențiale la nivel național, referitoare la amenajarea teritorială, pot include, spre exemplu, desemnarea unei anumite zone ca rezervație naturală. Guvernele provinciale elaborează planuri regionale, care au în mod principal caracter consultativ (de exemplu, propuneri pentru dezvoltări urbane, industriale sau de agrement), deși pot conține elemente ce obligă din punct de vedere legal, de c are municipalitățile trebuie să țină cont. Din cele trei niveluri la care se desfășoară amenajarea teritorială, cel municipal este considerat a fi cel mai important. Din nou, ca și în cazul Spaniei, planificarea spațială este considerată a avea cel mai trategic rol la nivel urban. În consecință, MDRAP ar trebui să ia serios în considerare elaborarea unei strategii de dezvoltare urbană în tandem cu strategia de dezvoltare teritorială propusă.

Două tipuri de planuri sunt elaborate la nivel municipal: planul structural și cel al utilizării terenului. Planul structural conține o analiză socio- economică și o declarație de politică referitoare la viitoarele proiecte ale municipalității. Acest plan trebuie aprobat de Consiliul municipal. Interesat este faptul că planul de utilizare a terenului este obligatoriu doar pentru terenurile aflate în afară intravilanului, nu și pentru cele din intravilan. Planul este elaborat cu o valabilitate de 10 ani și are putere de lege.

Cetățenii au dreptul și adesea îl folosesc, să se opună propunerilor de planuri. Adesea, în aceste cazuri, primesc aprobarea judiciară. De fapt, acest lucru este considerat a fi punctul cel mai slab al sistemului de amenajare teritorială olandez.

Posibilitățile complexe de a face apel pot întârzia elaborarea planurilor timp de mulți ani și pot diminua eficiența documentelor de planificare spațială. Adesea, până să fie aprobate, planurile de amenajare teritorială sunt deja învechite. Această este o problemă de care se lovesc și planificatorii spațiali români care au de-a face cu interese private (apărarea drepturilor la proprietate privată în instanță), care adesea subminează instrumentele de planificare spațială.

Într-o tentativă de a reforma un sistem funcțional, noua Lege a planificării spațiale a fost dată în 2008. Legea include un număr de reguli noi pentru planificare spațială, cu atenție sporită acordată dereglementării, descentralizării și dezvoltării. Utilizarea instrumentelor de planificare spațiale a fost reformată pentru trei niveluri administrative (stat, provincii și municipalități). De aceea, cadrul planificării spațiale folosește acum trei instrumente: planul structural, cel al utilizării terenului și decizia de proiect.

Planurile structurale sunt concepute ca documente de politică, fără aplicare legală și care au rolul de a înlocui fostele planuri oficiale (planul național, planul regional și planul local).

Politicile expuse în planurile structurale sunt implementate cu ajutorul planurilor de utilizare a terenurilor. O procedură pentru decizia de proiect presupune o revizuire a planurilor existente cu privire la utilizarea terenurilor.

Olandezii au creat o Strategie națională de amenajare teritorială în anul 2005. O parte dintre elementele de bază ale acestei strategii sunt:

promovarea orașelor puternice și dinamice,

un cadru rural dinamic și

asigurarea siguranței publice.

Strategia națională de amenajare teritorială include procedurile de amenajare teritorială pentru guvernele locale și regionale, deși administrația centrală nu este responsabilă pentru punerea în aplicare a standardelor de calitate (Heroiu și alții, 2008).

CapitolulIV. Concluzii, reflecții, idei pentru România

Poate România învăța de la Olanda în domeniul managementului teritorial?

Eu spun ca da, România poate învăța foarte mult de la Olanda în domeniul planificării teritoriale. Acest lucru poate sună ieftin. Poate părea irelevant pentru a învăța de la o astfel de țară mică. Cu toate acestea, Olanda cu atât de mulți locuitori, pe atât de puțin spațiu, a trebuit să fie inteligentă, nu?

Olanda a ținut pasul cu explozia numărului de proprietari de mașini de la începutul anilor ‘60 la peste 8 milioane raportată la o populație de peste 18 milioane de oameni într-o zonă mai mică decât Banatul și Crisana luate la un loc, iar acestea două au doar 3 miliane de locuitori. În Olanda găsim cel mai mare grad de utilizare a bicicletei la nivel mondial.

În orașe precum Amsterdam, Utrecht, Groningen și Zwolle cotă de utilizare a bicicletelor este de peste 50%. În combinație cu cotă de transport în comun, cifrele ajung chiar la 70% din călătoriile urbane așadar strategia privind transportul este durabilă. Acest lucru contribuie în mod semnificativ la o calitate mai bună a vieții. În Olanda, sunt mai multe biciclete decât oameni.

Olanda are cel mai sigur sistem de mobilitate din lume, deoarece Olanda are cel mai mic grad de decese în trafic( Reid, 2012). În ciuda traficului lor “ dality vulnerabilityin ‘’, Olanda are de departe cea mai scăzută rată de mortalitate în întreaga lume cu bicicleta! 🙂

Acest lucru este legat de modul integrat de planificare a diferitelor rețele de transport, toate tipurile de intervenții comportamentale și acțiunile de punere în aplicare axate pe locațiile cu grad ridicat de risc și/sau un volum mare de trafic (Walljasper, 2015).

Încă din secolul al 16-lea s-au dat legi care protejează pământul, iar scoatere pământului din apele mării a fost scopul principal al olandezilor. Acum, crearea de orașe atractive și vitale este principalul obiectiv al Olandei. Planificarea mobilității urbane este utilizată pentru a crea condiții pentru condiții de trăi sustenabile și vitalitate economică. Orașele Olandei sunt înfloritoare, deoarece le-au planificat să fie așa. Ele sunt încă în creștere, în timp ce natura este încă doar la mică distanță (Randstad – inima verde a Olandei).

În Olanda nu au spațiu pentru adăugarea de drumuri sau de benzi suplimentare. Au învățat că nu au nevoie de ele. Sistemele de control al traficului inteligente cresc capacitatea rutieră.

În România avem nevoie de o simplificare a sistemului de planificare care înseamnă reducerea redundanței și suprapunerii între planuri și documente strategice, diminuarea complexității documentelor de planificare și stabilirea soluțiilor potrivite ținând cont de numărul și conținutul documentelor necesare, bazate pe nevoile teritoriilor luate în considerare.

Conducerea, strategia și coordonarea resurselor sunt fundamentele esențiale ale punerii în aplicare a planului de dezvoltare a României.

Acest lucru ar trebui efectuat atât pentru planuri și strategii teritoriale de nivel național, cât și pentru elementele de nivel inferior (Ionescu-Heroiu, 2008).

La nivel județean, planurile de amenajare a teritoriului ar trebui bazate pe strategii existente și ar trebuie să se evite dublarea muncii deja realizate. Un plan-cadru simplu, care să ofere certitudine și oferă posibilități de flexibilitate în zonele

Care sunt supuse unor modificări majore.

Acțiunile specifice necesare reduceri suprapunerilor și redundanțelor includ:

– Administrația centrală ar trebui să emită un set de linii directoare pentru elaborarea documentelor județene strategice. Acesta ar trebui să includă mențiuni specifice asupra rolurilor și tipului de conținut recomandat pentru fiecare dintre cele două și modul în care cele două ar trebui să se coordoneze reciproc. Un astfel de ghid ar trebui să includă sfaturi pentru aspectele ce necesită abordare, tipurile de analiză și indicatorii de performanță, precum și aspecte pentru monitorizare și implementare. Planurile de nivel superior ar trebui păstrate simple și clare. Planul de amenajare a teritoriului național este un exemplu bun în acest sens.

Acțiunile specifice necesare reducerii suprapunerilor și redundanțelor includ:

– Proiectarea și implementarea programelor necesare instruirii funcționarilor publici locali în lucrul cu documente de planificare strategică, cu scopul de a comunică bunele practici referitoare la planificarea spațială.

– Interacțiunea continuă cu autoritățile publice însărcinate cu funcții de planificare spațială, identificarea celor mai importante probleme din domeniu și identificarea bunelor practici care pot fi reproduse pe întreg teritoriul țării și care pot duce la schimbări de politică și reglementare în domeniu. Documentele de planificare trebuie să acopere criterii diferite, în funcție de contextul și complexitatea teritoriului studiat. Ghidurile pentru elaborarea PUG ar trebui să facă deosebirea între diferitele tipuri de așezări. Un oraș mare, dinamic, va necesita probabil un set de instrumente de planificare mai diversificat decât un sat mic unde nu se petrec foarte multe schimbări (Heroiu, Neagu, Țarălungă, 2008).

Implicarea părților interesate devreme în procesul de comunicare și a continuat și a dialogului. Implicarea tututor actorilor relevanți în procesul de planificare este esențială pentru a permite unui plan de amenajare a teritoriului să devină strategic. Mai mult decât a juca un rol de coordonare, planificarea spațială ar trebui folosită ca instrument strategic. La nivel național, miniștri de resort care desfășoară proiecte de dezvoltare (Transporturi, Mediu, Agricultură) trebuie să aibă o echipă de planificare spațială, care să asigure contribuția planificiării spațiale la alegerea strategiei.

Direcția Generală de Dezvoltare Regională ar trebui să se asigure că toate planurile de amenajare a teritoriului ajung la Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară. Această este agenția care administrează baza de date a terenurilor din România și este unul din punctele de referință pentru inițiativele de dezvoltare. Mai mult, toate datele și planurile organizate și administrate de DGDR ar trebui făcute publice.

Planurile trebuie elaborate într-o ierarhie clară. În principiu, planurile de nivel superior ar trebui plasate înaintea celor de nivel inferior (Svallfors, 2012) .

Planurile de amenajare a teritoriului ar trebui să fie flexibile, un proces flexibil pentru a aborda consecințele neprevăzute și de proiectare a unor soluții durabile luând în considerare condițiile locale.

Dacă înființarea agențiilor de planificare se dovedește a fi greu de realizat, se poate încerca externalizarea acestor funcții când lipsește capacitatea. Este importantă eficientizarea procedurilor de achiziție publică, pentru a se permite angajarea de companii nu doar pe baza celui mai mic preț (cum se procedează adesea în momentul de față), dar și pe baza calității propunerii prezentate și probabilității efectuări unei lucrări de calitate.

Dezvoltarea unei baze de planificare spațială care să adune informațiile necesare pentru a oferi o bază solidă pentru dezvolatarea de politici eficiente și echitabile și dezvoltarea procedurilor coerente care să garanteze că persoanele afectate au acces la procesul de luare a deciziilor.

Strategiile integrate urbane și rurale, pentru a se asigura că interesele sectoriale funcționează în mod concertat.

În paralel, autoritățile publice ar trebui să depună eforturi pentru îmbunătățirea capacităților, prin atragerea și reținerea oamenilor calificați care pot susține agenda locală a amenajării teritoriale (Ionescu-Heroiu și alții, 2008).

Aplicarea tehnicilor de evaluare și de fezabilitate pentru a evalua impactul potențial al politicilor de planificare strategică urbană. Proiectele finanțate de UE sunt o bună oportunitate pentru a crește rolul planificării spațiale. Planificarea spațială se îmbină cu dezvoltarea, iar fondurile UE au declanșat un val mare de proiecte de dezvoltare, răspândite pe teritoriul țării.

O altă problemă a cadrului legal este reprezentată de diferitele instrumente de planificare care nu au autoritatea de a asigura punerea în aplicare a prevederilor lor (Ionescu-Heroiu și alții, 2008).

Planificarea spațială poate contribui la obținerea unor beneficii economice, sociale și de mediu pentru România. Sistemul de planificare strategică a teritoriului dacă este în mod corect administrat, acesta este un instrument important pentru promovarea investițiilor, a dezvoltării, a protecției mediului și a îmbunătățiri calității vieții.

BIBLIOGRAFIE

Cărți

Ralf Kleinfield, Theo A.J. Toonen ,Aspecte politice, instituționale și juridice ale regiunilor Olandei , traducere de Doina Bac studiu publicat în volumul The Regions — Factors of Integration or Disintegration in Europe?, Editura Nomos, Baden-Baden, 1996,

sursa:http://www.unesco.org/culture/ich/doc/download.php?versionID=27902 ,vizualizat 29/02/16