Modelul European de Economie

Cuprins

=== Prezentare ===

MODELUL EUROPEAN DE ECONOMIE

Astăzi, în lume se confruntă trei modele economice și sociale: modelul american, modelul european și modelul asiatic (sunt în același timp și modele de dezvoltare economică și socială).

Caracteristici ale principalelor modele economice la nivel mondial

Sursa: Marin D., Socol C., Marinaș M. – Economie Europeană – o prezentare sinoptică, Ed. Economică, 2004

Sursa: Marin D., Socol C., Marinaș M. – Economie Europeană – o prezentare sinoptică, Ed. Economică, 2004

Specificul modelului european

Modelul economic european nu reprezintă o schemă rigidă, ci constituie un reper care vizează următoarele aspecte:

principii, criterii și valori comune, bazate pe diferite modele sociale, care sunt generate de „unitate prin diversitate”;

sectorul public deține un rol important în reglementările naționale și oferă servicii de interes general, de înaltă calitate;

oportunitățile de integrare, armonizarea și coeziunea, la nivel european reprezintă factori de consolidare a sistemelor economice naționale, de exemplu, prin crearea pieței unice și mecanismele financiare structurale ale UE;

parteneriatul și dialogul dintre guverne, industrie și sindicate, reprezintă factori economico-sociali cu îndelungată tradiție, care se manifestă prin mecanisme și instrumente sensibil diferite de la o țară membră la alta.

Politicile economice și construirea unei economii bazate pe cunoaștere

Consiliul European de la Lisabona, martie 2000, a stabilit ca obiectiv strategic, pentru următorii 10 ani, transformarea UE în „cea mai competitivă și dinamică economie din lume, bazată pe cunoaștere, pe asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă și a unei mai mari coeziuni sociale (growth, stability, cohesion)”. Scopul acestei strategii este de a permite recuperarea decalajul economic care separă SUA de UE, prin accentul pus pe economia bazată pe cunoaștere, concept cuprinzător, care include inovația, societatea informațională și capitalul uman.

În vederea promovării unei creșteri economice susținute, principalele direcții de politică economică recomandă:

elaborarea unor politici macroeconomice sănătoase pentru a susține procesul de creștere economică și ocuparea forței de muncă, precum și stabilitatea prețurilor;

promovarea competitivității si dinamismului economiei prin majorarea investițiilor în capitalul uman;

continuarea reformelor pieței muncii, care să conducă la creșterea producției potențiale;

întărirea viabilității finanțelor publice, reducând datoria publică și reformând sistemele de pensii și sănătate.

Procesul de integrare este suma unor procese de integrare „pozitivă” și integrare ”negativă”.

Integrarea pozitivă

instituțiile comunitare sunt deseori prezentate ca un exemplu de integrare autentică;

Coordonarea politicilor economice ale Uniunii Europene poate fi privită ca un alt exemplu ce caracterizează procesul de integrare pozitivă.

Integrarea negativă (se face prin intermediul inter-direcțiilor):

constă în eliberarea tuturor barierelor din calea liberei circulații-elementul cel mai des întâlnit pentru a caracteriza acțiunea Comunității Europene;

eliminarea bruscă a frontierelor in 1958 ar fi dus la o catastrofa economică, în condițiile unor niveluri diferite de dezvoltare a statelor;

eliminarea definitivă a tuturor barierelor din calea liberei circulații a mărfurilor a fost diferită;

Teoria economica a integrării arată că, într-o zonă caracterizată prin mobilitatea bunurilor și a factorilor de producție, activitățile agenților economici privați și ale decidenților de politică economică trebuie să fie consistente.

Eficiența modelului european

După cei treizeci de ani postbelici în care „triunghiul magic” a făcut din Europa o economie remarcabilă, începând cu 1970, odată cu cele două șocuri petroliere, acesta începe să-și arate slăbiciunea. Presiunea din ce în ce mai crescută asupra acestuia s-a datorat, în principal, schimbărilor profunde din mediul economic și social care au avut loc pe continent și în lume: trendul demografic, tehnologia și globalizarea.

Motivul pentru care Europa părea prinsă în această capcană avea două determinări majore:

În primul rând, șocurile suferite de sistem au fost de durată. După cele două crize petroliere din 1973 și 1979, Europa s-a confruntat cu fenomenul de îmbătrânire a populației, cu revoluția IT și cu globalizarea, toate având drept efect creșterea nevoii de protecție socială.

În al doilea rând, sistemul părea incapabil de a se autoreforma pentru a determina creștere economică și a păstra nivelul de trai. Trebuia găsită soluția la următoarea dilemă: păstrarea costisitorului model social european necesita o creștere mai mare a PIB care, la rândul său, presupunea adaptarea modelului social la noul mediu socio-economic.

Astăzi, după progresele înregistrate în anii ’90 – reîntoarcerea la stabilitatea prețurilor și la consolidarea fiscală – Europa încă se mai zbate în capcana creșterii lente și a cheltuielilor bugetare ridicate. Ca atare, Uniunea Europeană se vede constrânsă să afle cât mai rapid răspuns la cele mai importante problemele care amenință economia comunitară: îmbătrânirea populației, decalajul tehnologic care o separă de economiile competitive, și în principal de SUA, precum și provocările generate de globalizare și extindere.

Trendul demografic

După 1960, populația europeană a cunoscut un puternic proces de îmbătrânire. Astfel, între 1960 și 2000, rata medie de dependență (definită ca numărul de persoane peste 60 ani raportat la 100 de persoane între 15-59 ani) a crescut de la 26 la 35. Divizia pentru Populație a Națiunilor Unite estimează o creștere a ratei de dependență la 47 până în 2020 și la 70 până în 2050. De asemenea, Comisia Europeană se așteaptă ca între 2000 și 2050 îmbătrânirea populației să ducă la creșterea cheltuielilor bugetare cu aproximativ 8% din PIB.

Evoluții tehnologice

Există opinia generală, conform căreia Europa a rămas în urma SUA în ceea ce privește asimilarea și dezvoltarea tehnologiei comunicațiilor și informației. Acesta este unul dintre motivele pentru care, în a doua parte a anilor 1990 Comunitatea a înregistrat o creștere atât de lentă comparativ cu SUA.

Globalizarea

Deși lumea cunoscuse o experiență similară în perioada 1870-1914, când nu numai bunurile și capitalurile, dar și forța de muncă, au început a avea o liberă circulație pe glob, noua fază a globalizării este radical diferită de etapa anterioară. La începutul anilor ’70 economia mondială a intrat într-o etapă de liber schimb și de mobilitate a capitalului fără precedent.

Încă din perioada 1870-1914 s-a format un tipar în ceea ce privește comerțul între Nordul industrializat și țările în dezvoltare din Sud (Sudul exporta materie primă Nordului în schimbul produselor manufacturate produse de acesta). Această diviziune tradițională a muncii a rezistat până în a doua parte a secolului al XX-lea. În 1970, ponderea importurilor (extra) UE de bunuri manufacturate oferite de țările din Sud era de abia 10%. În următorii 30 de ani, ponderea s-a triplat: la 25% în 1985 și 36% în 2000, cea mai mare parte a creșterii datorându-se statelor din Asia de Est și, în special, Chinei. China a pătruns relativ târziu pe piața internațională, dar evoluția ei a fost spectaculoasă. Ponderea produselor manufacturate importate de UE din China a crescut, de la mai puțin de 1% în 1970, la 2% în 1985 și 10% în 2000.

După 2000, evidențierea Sudului ca un important producător și exportator de produse manufacturate a ridicat inevitabila întrebare privind efectele sale asupra ocupării, salariilor și redistribuirii veniturilor în țările industrializate cu care acesta era acum în competiție. Se poate spune, în aceste condiții, că procesul de globalizare a avut aceleași efecte ca și revoluția ICT (Information and Com Techonologics). În SUA, unde piețele funcționează eficient, aceasta a generat mai multă bogăție, dar și o mai pronunțată inechitate socială. Dimpotrivă, în UE, unde sistemul de protecție socială este mai generos și piețele mai puțin eficiente, globalizarea a creat mai puțină bogăție, dar și o inechitate socială mai redusă.

Extinderea

Extinderea UE se constituie, comparativ cu elementele deja menționate, ca un factor endogen determinant al creșterii și stabilității economice. Poate și din acest motiv, problemele ridicate de acest proces și implicațiile lui sunt extrem de variate. În primul rând, lărgirea este susceptibilă de a aduce beneficii economice atât pentru vechile state membre cât și pentru cele nou intrate în Uniune. În funcția de metoda utilizată, se estimează că procesul va contribui la creșterea cumulativă a PIB-ului UE-15 în perioada 2000-2010 cu 0,5-0,7%, iar pentru noile state, această creștere va varia între 6% și 19% . În al doilea rând, amintim aici despre accesul la fondurile de coeziune, despre reforma PAC și adaptarea organizării și funcționării instituțiilor la un număr aproape dublu de membrii.

În literatura de specialitate sunt formulate și efectele negative care ar putea apărea. Între acestea amintim: riscul migrării în masă a populației din noile state membre, riscul relocării industriei către noii membrii (inclusiv reorientarea investițiilor străine directe), probabilitatea unei reduceri semnificative a fondurilor structurale alocate vechilor membri prin programul de coeziune și mai ales, riscul adâncirii inechității sociale pe ansamblul UE. Astfel, UE se vede pusă în situația de a realiza nu numai o reformă instituțională, ci și pe cea a politicilor structurale și de convergență.

Pentru toate aceste probleme și mai ales pentru dezvoltarea economiei comunitare și reducerea decalajului între Europa și America s-a simțit nevoia elaborării unei strategii pe termen mediu care s-a concretizat în anul 2000, în Agenda Lisabona.

Provocările modelului economic european în perioada următoare

Combinația contradictorie dintre o creștere economică redusă și cheltuieli bugetare ridicate (legate de procesul de îmbătrânire a populației);

Diferențele de venituri din Uniunea Europeană sunt mai mari după extindere. Noile state membre sunt nu doar mai sărace, ci și mai diferite din punctul de vedere al structurii economice;

Compromisul dintre creșterea economică și coeziune. Un grad mai ridicat de integrare a generat mărirea ecarturilor dintre regiuni.

Principiile care vizează reorientarea politicii Uniunii Europene:

Reforma la nivel microeconomic pentru a mări potențialul de creștere economică prin modificări ale actualei politici macroeconomice și prin redefinirea politicii de coeziune;

Asigurarea unei bune funcționări a piețelor concurențiale în ceea ce privește munca, serviciile, capitalul, pentru a accelera procesul de creștere economică;

Fiecare instrument de politică economică ar trebui să vizeze un singur obiectiv. Sunt instrumente care urmăresc, în prezent, două obiective simultan.

Ameliorarea modului de funcționare a Uniunii Europene extinse, care să genereze o creștere economică pentru toate statele membre;

Aceste reforme vor afecta structura vechiului model european și vor crea premisele construirii noului model european.

Tabel Nr.2.1

Sursa: Marin D., Socol C., Marinaș M. – Economie Europeană – o prezentare sinoptică, Ed. Economică, 2004

Politica socială europeană – O cerință cu privire la integrarea europeană și la competitivitate

Integrarea europeană s-a concentrat inițial pe chestiunile economice. Garantarea comerțului liber prin eliminarea diferitelor obstacole și restricții  și consolidarea economiilor naționale și a competitivității lor au reprezentat interesul primar al politicii europene. Chestiunile sociale aveau clar mai puțină importanță. Politica socială europeană s-a limitat multă vreme la simpla evitare a denaturărilor într-o competiție, creată din cauza unor standarde sociale diferite, și la sporirea mobilităților angajaților.  

Liniile generale ale responsabilităților UE în domeniul politicii sociale

Toate țările din Uniune sunt state de drept. Ele au în comun – într-o măsură diferită, cu puncte focale diferite și folosind metode diferite – sentimentul de responsabilitate socială și națională pentru nevoile sociale ale cetățenilor lor. Toate se folosesc de mijloace naționale pentru a garanta și dezvolta drepturile sociale ale cetățenilor lor. Această convingere generală este continuată la nivelul Uniunii Europene. UE – la fel ca și statele sale membre luate fiecare în parte – se simte legată de ideea unui model social european. 

Datorită globalizării economiei, competitivitatea țărilor europene devine un imperativ categoric. Sporirea competitivității și protecția drepturilor sociale nu se exclud reciproc. Din contră – politica socială inovativă joacă un rol esențial în protecția și sporirea competitivității companiilor europene în cadrul economiei globale. Standardele educaționale ridicate (inclusiv învățământul general, cât și pregătirea profesională), o protecție efectivă și eficientă împotriva unor riscuri precum îmbolnăvirile, accidentele, șomajul, ca și o protecție a nivelului de trai al persoanelor în vârstă, care contribuie la existența unei mari stabilități sociale și securitate internă într-o societate, reprezintă factori decisivi pentru competitivitatea unei economii tehnologice și globale. De aceea, o politică socială modernă joacă un rol cheie în competiția economică globală.

Datorită standardelor sociale inegale din fiecare stat membru, există în continuare condiții inegale de concurență în cadrul Pieței Unice. Dacă Piața Unică va deveni realitate, diferențele dintre standardele sociale va trebui să fie echilibrate. Acesta este unul dintre scopurile cele mai importante ale Tratatului de la Maastricht. O veritabilă Uniune Europeană va exista numai atunci când toți cetățenii săi se vor bucura de o securitate socială similară. Numai atunci piața fără frontiere va deveni o realitate pentru Europa.

În sfârșit, este din ce în ce mai evident faptul că integrarea economică și politică în Europa va eșua dacă oamenii nu au sentimentul că situația lor socială s-a îmbunătățit. O simplă uniune a trusturilor nu va avea nici o șansă de reușită politică. În orice caz, o uniune a cetățenilor necesită politici sociale concrete.

Politica socială este, în primul rând, problema fiecăruia dintre statele membre și ar trebui să rămână așa. În fiecare țară, sistemul de securitate socială este rezultatul a multe secole de lupte politice și dezvoltare. O societate este definită prin prosperitatea țării, ceea ce influențează profund modul de viață și cultura cotidiană ale cetățenilor săi. Politica socială la nivel european va trebui să respecte această diversitate de tradiții, evoluții, puncte focale și metode. Prioritatea fiecăruia dintre statele membre va diferi din alte considerente,  precum politica competiției. Numai acele probleme sociale pentru care nu se poate găsi o soluție satisfăcătoare în alt mod, vor fi tratate la nivel european (subsidiaritatea). Statele membre vor determina sferele de acțiune, metodele, mijloacele și ritmul dezvoltării socio-politice la nivel european.  

Domeniile principale vizate de protecția socială sunt :

includerea socială – combaterea discriminării și a excluderii sociale

pensii sigure și sistem de pensii sustenabil

asigurarea calității și sustenabilității sistemelor de ocrotire a sănătății

stimularea ocupării și asigurarea de venituri sigure.

Competitivitatea economică și modelul social european

În sens generic, conceptul de model social european este folosit cu referire la anumite trăsături comune instituționale în Europa postbelică. Modelul social european este frecvent prezentat în opoziție cu modelul dereglementat american sau cu cel din Asia de Sud Est, axat pe dezvoltare. Fiecare dintre aceste trei modele au modalități distincte de reglementare și competiție. În acest context, modelul european se caracterizează prin protecție socială extinsă și rezolvarea conflictelor sociale prin metode consensuale si democratice. Una dintre primele definiții ale modelului social european se regăsește în Cartea albă a politicii sociale, elaborată de Comisia Europeană în 1994, și face referire la un set de valori comune: angajamentul pentru democrație, libertate personală, dialog social, oportunități egale pentru toți, securitate socială și solidaritate față de persoanele defavorizate.

În al doilea rând, în cadrul modelului social european au fost identificate o varietate de modele naționale specifice (britanic, suedez, german etc.). Cu toate acestea, trebuie făcută precizarea că toate sistemele naționale aderă la aceleași principii comune: creștere economică, protecție socială, sustenabilitate ecologică, variind accentul pus pe fiecare dintre acestea. Toate statele UE au însă la bază, în domeniul social, trei caracteristici comune:

cetățenia socială, care completează cetățenia civilă și politică și are ca principiu de bază echitatea, privită nu ca egalitate a veniturilor, ci ca egalitate în fața legii și din punctul de vedere al drepturilor politice, economice și sociale.

protecția împotriva distorsiunilor pieței, ceea ce presupune plasarea indivizilor pe o poziție mai importantă decât piața, astfel încât piața să nu fie cea care decide care indivizi au dreptul să supraviețuiască și care nu. Această protecție nu exclude funcționarea pieței, ci doar protejează individul de posibilele consecințe negative ale acesteia.

renunțarea la caracterul de marfă al unor bunuri, necesare pentru o viață socială decentă, ca de exemplu educația și asistența medicală.

Modelul nordic se caracterizează prin niveluri ridicate ale cheltuielilor pentru protecția socială, sistem al bunăstării generalizat, intervenție fiscală extensivă pe piața muncii și sindicate puternice, care asigură un nivel relativ omogen al salariilor.

Modelul anglo-saxon se individualizează prin importanța pe care o au măsurile active pentru combaterea șomajului, precum și prin transferurile monetare orientate în principal către populația activă. Sindicatele au o putere mai redusă, iar disparitățile în ceea ce privește nivelul salariilor sunt mai mari.

Modelul continental se bazează pe asigurările sociale și pe sistemele de pensii, iar sindicatele, deși au o importanță în declin, rămân totuși puternice.

Modelul mediteranean se axează pe cheltuielile importante pentru sistemul de pensii, protecția locurilor de muncă, structură relativ omogenă a salariilor, obținută prin negocieri colective.

Cele patru modele acționează destul de diferit în plan social. În timp ce modelul mediteranean dispune de o legislație puternică pentru protecția locurilor de muncă (cel puțin pentru angajații permanenți), modelul nordic oferă ajutoare de șomaj generoase, dar nu are un sistem legislativ pentru protecția angajaților la fel de strict. Gradul de ocupare este sensibil mai ridicat în modelul nordic și în cel anglo-saxon, diferența fiind în mare parte atribuită menținerii unei rate mai mari de ocupare pentru persoanele în vârstă și a unei rate mai scăzute a șomajului pentru tineri.

Presiuni contemporane asupra modelului social european

Uniunea Europeană se confruntă, în planul politicii sociale, cu două provocări majore:

teama că procesul globalizării va afecta capacitatea de asigurare a securității sociale a indivizilor;

și, teama că însăși politica socială amenință capacitatea UE de a se adapta schimbărilor produse de globalizare și de competiția internațională.

Lipsa flexibilității pieței muncii, combinată cu costurile excesive ale protecției sociale sunt considerate un obstacol în calea eficienței economice și a reformelor esențiale.

Există o varietate de factori exogeni și endogeni care exercită presiuni asupra modelului social european și care au fost sistematizați în tabelul de mai jos.

Presiuni contemporane asupra modelului social european

CONCLUZII

Economia europeană este forma de manifestare a modelului european de economie.

Tranziția la economia de piață este parte componentă esențială a traseului de compatibilizare, pentru țările Europei Centrale și de Est, a economiilor lor cu modelul european.

Economia europeană ca economie a integrării are relevanță teoretică în raport cu nevoia de soluții pentru conștiința europeană doar dacă se ia în calcul ceea ce este esențial pentru funcționarea modelului astăzi.

Parametrii definitorii ai modelului sunt sporurile de productivitate, intensificarea proceselor de inovare (tehnologică, instituțională, socială etc.) și creșterea competitivității, care recompun de natură durabilă formulele de combinare a factorilor pentru creșterea economică, pe baza politicilor comune care urmăresc realizarea coeziunii și dezvoltării.

Semnificația distinctivă a modelului european de economie este susținută de soluționarea problemelor dezvoltării prin raportarea în egală măsură la parametrii contrapuși ai eficienței și echității.

Modelul european de economie are nevoie acută de metode adecvate pentru a fi înțeles, ca să pună în valoare esența mecanismului, să vizibilizeze fenomenele și procesele specifice, să expliciteze instrumentele cu care se operează.

În viitor, modelul european are nevoie de noi instrumente și metode de integrare și guvernare. Creșterea în diversitatea internă a U.E., prin procesul de extindere, a condus la mărirea heterogenității interne, precum și la nevoia de restructurare internă a sistemului de guvernare și de consolidare a guvernului central.

Modelul economic european bazat pe dezvoltarea durabilă reflectă evoluția sistemului de valori, aducând omul „înapoi la natură”, creând o conștiință globală și o nouă viziune asupra politicilor publice și afacerilor. El este o provocare pentru capacitatea inovațională în domeniul guvernării și găsirea de noi reguli de guvernare, de noi instrumente de compatibilizare a unității cu diversitatea crescândă.

Modelul economic european bazat pe economia socială de piață necesită o redefinire a intereselor naționale, economice și sociale, ținând seama de procesul de eroziune a distincției clasice dintre politicile naționale și internaționale ca și de necesitatea ca subsistemele funcționale ale unui sistem complex, cum este cel al UE, să fie inclusive.

Modelul economic european conștientizează totodată limitele actualului capitalism în cadrul căruia se aplică și propune o serie de amendamente ale acestuia, unii autori pledând pentru un „nou capitalism” în care să se acorde o atenție mai mare sustenabilității pe termen lung, protecției mediului, conservării resurselor, îmbunătățirii infrastructurii și consolidării culturii.