Modelul Cultural Si Implicatiile Sale Asupra Fenomenelor Si Proceselor Economice
MODELUL CULTURAL ȘI IMPLICAȚIILE SALE ASUPRA FENOMENELOR
ȘI PROCESELOR ECONOMICE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – MODELUL CULTURAL ȘI DIMENSIUNILE SALE
1.1. Conceptul de model cultural
1.2. Dimensiuni ale culturilor naționale
CAPITOLUL II – DIMENSIUNILE CULTURALE ÎN VIZIUNEA LUI GEERT HOFSTEDE
2.1. Individualism/Colectivism
2.2. Distanța față de putere
2.3. Evitarea incertitudinii
2.4. Masculinitate/Feminitate
2.5. Orientarea pe termen lung
CAPITOLUL III – MODELELE CULTURALE ROMÂNESC, ITALIAN ȘI GERMAN
3.1. Modelul cultural românesc
3.1.1. Colectivismul – expresie a dimensiunii individualism/colectivism la români
3.1.2. Predispoziția românilor de a delega responsabilitățile către centru – expresie a dimensiunii distanța față de putere
3.1.3. Opțiunea pentru siguranță, stabilitate – reflectare a dimensiunii evitarea incertitudinii
3.1.4. Feminitatea, dominanta raportului masculinitate/feminitate
3.1.5. Predispoziția pentru programe pe termen scurt
3.2. Modelul cultural italian
3.3. Modelul cultural german
CAPITOLUL IV – IMPLICAȚIILE MODELELOR CULTURALE ASUPRA FENOMENELOR ȘI PROCESELOR ECONOMICE ÎN ROMÂNIA, ITALIA ȘI GERMANIA
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Momentul istoric din data de 1 ianuarie 2007, intrarea României în rândul statelor membre ale Uniunii Europene, a marcat un nou început pentru poporul român. România a devenit din acel moment parte componentă a unui sistem politico-economic complex, compus din țări cu economii diferite atât din punct de vedere al dezvoltării, cât și din punct de vedere al nivelului de performanță.
Aderarea României la Uniunea Europeană a fost posibilă datorită marilor transformări sociale, economice și politice produse atunci când, la sfârșitul anilor '80, lumea comunistă a intrat în colaps, iar sistemul internațional al Războiului Rece devenea istorie. În lumea ulterioară Războiului Rece, pentru prima oară în decursul istoriei, politica globală a devenit multiplă și multi-civilizațională.
În perioada care a urmat Războiului Rece cele mai importante distincții între popoare s-au manifestat atât în domeniul ideologic, politic sau economic, cât și în cel cultural. Popoare și națiuni încearcă să răspundă la întrebarea fundamentală cu care se confruntă oamenii: cine suntem? Ele pot răspunde la această întrebare prin referință la lucrurile care, pentru aceste popoare și națiuni, au cea mai mare însemnătate.
Popoarele se definesc în termeni de vechime, religie, limbă, istorie, valori, obiceiuri și instituții ele identificându-se grupurilor culturale: triburi, grupuri etnice, comunități religioase, națiuni și la nivel cel mai general, civilizații. Oamenii folosesc politica nu numai pentru a-și promova interesele, dar și pentru a-și defini identitatea pentru că știm ceea ce suntem numai atunci când știm unde suntem și nu atunci când știm împotriva cui suntem.
Statele națiuni rămân principalii actori în lumea afacerilor. Conduita lor este caracterizată ca și în trecut, de preocuparea pentru bogăție și putere, însă de asemenea este caracterizată și de preferințe culturale, puncte comune și diferențe.
Cel mai important grup de state nu mai este constituit din cele trei blocuri din timpul Războiului Rece:
un grup de societăți, în marea lor majoritate bogate și democratice conduse de SUA ;
un grup format din câteva dintre cele mai sărace țări comuniste asociate și conduse de URSS, și, cel de-al treilea grup,
lumea a treia, în afara celor două lagăre – cel capitalist și cel socialist, compusă de țări de regulă sărace, lipsite de stabilitate ce pretindeau a fi nealiniate,
ci mai degrabă din cele șapte civilizații mari ale lumii: Occidentală, Islamică, Japoneză, Latino-americană, Chineză, Africană, Hindusă.
Societățile non-occidentale, în particular Asia de Est, își dezvoltă bogăția lor economică și creează bazele pentru o putere militară și o influență politică intensificată. Pe măsură ce puterea lor și încrederea în sine cresc, societățile non-occidentale își afirmă din ce în ce mai mult propriile valori culturale și le resping pe cele impuse lor de către Occident.
Henri Kissinger nota că: „sistemul internațional al secolului XXI va conține cel puțin șase puteri : SUA, Europa, China, Japonia, Rusia, și probabil India, împreună cu o mulțime de țări de mărime mijlocie și mică.“
Cele șase puteri enumerate aparțin de cinci civilizații foarte diferite, în plus, există state islamice ale căror poziții, populații sau resurse de petrol le fac influente în afacerile mondiale.
În această lume nouă, politica locală este politica etnicității, iar politica globală este politica culturilor sau a civilizațiilor. De asemenea, cele mai importante conflicte și cele mai periculoase nu vor fi între clase de bogați și săraci sau alții definiți din punct de vedere economic drept grupuri, ci între popoare aparținând diferitelor entități culturale. Violența între state și grupuri aparținând diferitelor civilizații poartă cu ea potențialul amplificării datorită tendinței acestor state și grupuri de a căuta sprijinul țărilor cu care sunt înrudite.
În conflictele din fosta Iugoslavie, Rusia a format sprijin diplomatic pentru sârbi, iar Arabia Saudită, Turcia, Iran și Libia au procurat fonduri și arme pentru bosniaci, nu din rațiuni ideologice, de putere politică sau interes economic, ci datorită înrudirii culturale.
„Conflictele culturale sunt în creștere și mult mai periculoase astăzi decât în orice perioadă a istoriei“ observa fostul Președinte al Cehiei și laureat al Premiului Nobel pentru pace Vaçlav Havel, iar Jaques Delors, fostul Președinte al Comisiei Europene, consimțea, afirmând că „viitoarele conflicte vor fi desfășurate mai degrabă de factori culturali decât de economie sau ideologie“.
Cele mai periculoase conflicte culturale sunt de-a lungul liniilor de falie între civilizații. În lumea posterioară Războiului Rece, cultura este o forță ce deopotrivă unifică și divide. Popoare separate de ideologie, dar îngemănate prin cultură se unesc, așa cum cele două Corei și diferitele Chine încep să o facă. Societăți unite de ideologie sau de circumstanțe istorice, însă divizate de civilizație se separă, așa cum s-a întâmplat în fosta U.R.S.S., Iugoslavia sau Bosnia, sau sunt supuse la o încordare intensă, așa cum este cazul Ucrainei, Nigeriei, Sudanului, Indiei și multor altora. Țările cu afinități culturale cooperează economic și politic. Organizațiile internaționale bazate pe state cu trăsături culturale comune, ca de exemplu Uniunea Europeană, au mai mult succes decât cele care încearcă să transceadă culturile. Timp de 45 de ani, Cortina de Fier a fost principala linie de diviziune în Europa acum însă, această linie s-a mișcat cu câteva sute de kilometri mai la est. Este linia ce separă acum popoarele creștinătății occidentale, pe de o parte, de popoarele musulmane și ortodoxe , pe de altă parte.
Ideile filosofice, valorile de bază, relațiile sociale, obiceiurile și perspectivele asupra vieții diferă semnificativ între civilizații. Revitalizarea religiei aproape peste tot în lume întărește aceste diferențe culturale. În momentul de față, diferențele majore în dezvoltarea politică și economică între civilizații sunt în mod clar înrădăcinate în diferitele lor culturi. În acest sens politologul american Samuel P. Huntington afirma că economiile de succes din estul Asiei își au originea în cultura est asiatică, la fel ca și dificultățile pe care le întâmpină aceste societăți în dobândirea stabilității sistemelor democratice și politice. Cultura islamică explică în mare parte eșecul răspândirii democrației în marea parte a lumii islamice. Evenimentele din societățile post comuniste din estul Europei și din fosta U.R.S.S. sunt modelate de identitățile lor civilizaționale: cele care au o moștenire creștin-occidentală fac progrese în direcția dezvoltării economice și a politicii democrate; șansele pentru dezvoltarea economică și politică sunt incerte în țările ortodoxe, iar șansele în republicile musulmane sunt aproape inexistente.
În acest context, studiul modelului cultural ca suport pentru întelegerea dinamicii dezvoltării social-economice a diverselor țări apare ca o necesitate.
Începând cu anul 2007, eterogenitatea sistemului economic european a fost și mai mult amplificată de criza economică instalată în S.U.A. și apoi în Europa. Statele dezvoltate din Europa, dintre care amintim Germania, Italia, Franța, Marea Britanie, au reușit să depășească mult mai repede starea de recesiune creată de criză. Nu același lucru se poate spune despre țările cu economii mai puțin dezvoltate și, prin urmare, mai sensibile la convulsiile sistemului economic mondial, – țări cum ar fi Grecia, Bulgaria, Romania și chiar Spania, Portugalia, etc. Trecând peste deosebirile istorice existente între statele componente ale U.E., din punct de vedere al organizării statale și al formelor de proprietate asupra principalelor mijloace de producție care s-au manifestat în a doua jumătate a secolului trecut, analiza implicațiilor modelului cultural asupra fenomenelor și proceselor economice, reprezintă o abordare interesantă și în același timp utilă .
Am abordat acest subiect pentru a scoate în evidență faptul că prin cunoașterea modelelor culturale specifice diferitelor țări putem să analizăm, în cunoștință de cauză, cum poate fi influențată dezvoltarea economiilor naționale de specificul cultural. Totodată, cunoașterea modelului cultural specific fiecărui popor este extrem de importantă pentru inițierea sau extinderea unor relații economice de colaborare și cooperare între firme românești și firme străine.
Am ales ca și modalitate de analiză comparația dintre modelele culturale din România, Italia și Germania. Dintre țările U.E. Italia, țară cu o cultură de origine latină, este poate cel mai apropiată, din acest punct de vedere, de România. Din punct de vedere economic însă, Italia și România au avut în a doua parte a secolului trecut sisteme politico-economice diferite: Italia, deși dezvoltată neuniform (nordul bogat și sudul sărac) a fost totuși o Republică parlamentară cu o economie de piață concurențială funcțională; România a fost Republică socialistă, parte componentă a așa numitului „lagăr socialist“, o sumă de țări aflate sub dominația U.R.S.S., având o economie în care forma predominantă de proprietate a fost cea de stat, lipsită de elementele pieței concurențiale. Am considerat că este interesantă comparația și cu Germania, care, distrusă aproape complet după cel de-al Doilea Război Mondial, cu ajutorul Programului European de Redresare (Planul Marshall), a reușit nu numai să își refacă economia dar și să devină în prezent una dintre cele mai dezvoltate țări ale lumii. Comparația este, credem, mai interesantă și pentru că Germania face parte dintre țările cu o cultură de origine germanică, destul de diferită de cea latină, specifică Italiei și României.
Prezenta lucrare își propune mai ales prezentarea coordonatelor dominant economice ale modelului cultural din România comparativ cu modelele culturale din Italia și Germania.
Pentru aceasta ne-am propus regăsirea celor cinci dimensiuni descrise în capitolul II, în modelul cultural românesc. Pentru fiecare dimensiune sunt detaliate valorile, atitudinile și comportamentele specifice. Din analiza acestora am desprins diverse combinații de valori, atitudini și comportamente pentru rezolvarea acelorași probleme umane de bază. În concluzie apreciem că, pe fondul existenței unor valori diferite de la o cultură la alta, se pot identifica seturi de atitudini și comportamente pe baza cărora o anumită națiune, pentru fiecare dimensiune, să fie caracterizată prin una din alternative. Am utilizat material bibliografic din literatura de specialitate precum și literatură beletristică română și străină. Valorile datelor statistice au fost culese atât din literatura studiată cât și din tabelele publicate de Eurostat, Oficiul statistic al Uniunii Europene.
CAPITOLUL I
– MODELferită de cea latină, specifică Italiei și României.
Prezenta lucrare își propune mai ales prezentarea coordonatelor dominant economice ale modelului cultural din România comparativ cu modelele culturale din Italia și Germania.
Pentru aceasta ne-am propus regăsirea celor cinci dimensiuni descrise în capitolul II, în modelul cultural românesc. Pentru fiecare dimensiune sunt detaliate valorile, atitudinile și comportamentele specifice. Din analiza acestora am desprins diverse combinații de valori, atitudini și comportamente pentru rezolvarea acelorași probleme umane de bază. În concluzie apreciem că, pe fondul existenței unor valori diferite de la o cultură la alta, se pot identifica seturi de atitudini și comportamente pe baza cărora o anumită națiune, pentru fiecare dimensiune, să fie caracterizată prin una din alternative. Am utilizat material bibliografic din literatura de specialitate precum și literatură beletristică română și străină. Valorile datelor statistice au fost culese atât din literatura studiată cât și din tabelele publicate de Eurostat, Oficiul statistic al Uniunii Europene.
CAPITOLUL I
– MODELUL CULTURAL ȘI DIMUNILE SALE
1.1. Conceptul de model cultural
Cercetătorii din domeniul modelului cultural, ca de fapt oricare categorie de cercetători, nu au rezistat tentației de a generaliza diferitele aspecte comune mai multor state și care se caracterizează printr-un grad ridicat de stabilitate în timp, construind astfel modele culturale bazate pe dimensiuni contradictorii. Semnificative din acest punct de vedere sunt modelele realizate de Geert Hofstede, rezultate din studiul a aproximativ 50 de țări, cuprinzând culturi occidentale și orientale.
Hofstede (1980) definește cultura națională ca fiind un fel de medie a credințelor și valorilor în jurul cărora se situează membrii săi. În esență, ea este o programare mentală colectivă, adică acea condiționare pe care o împărțim cu ceilalți membrii ai națiunii, regiunii, grupului, dar și cu cei care aparțin altor națiuni, regiuni sau grupuri. Fiecare individ este purtătorul unor modele de gândire, simțire și manifestări potențiale dobândite de-a lungul vieții sale.
Folosind analogia modului în care sunt programate computerele vom considera aceste moduri de gândire, simțire sau acțiune, ca reprezentând programe mentale, un fel de „software al minții“. Aceasta nu înseamnă că oamenii sunt programați ca și calculatoarele, deoarece comportarea unui individ este predeterminată numai parțial de programele lui mentale, el având o abilitate nativă de a devia de la ele și de a reacționa neașteptat. Prin software-ul minții se înțeleg reacțiile probabile și de înțeles, în condițiile unor antecedente cunoscute.
Sursele acestor programe mentale individuale provin din mediile sociale în care individul a crescut și a câștigat experiență de viață. Programarea începe din sânul familiei, la școală, în grupurile de tineri, la locul de muncă și în comunitatea în care trăiește.
Un termen obișnuit pentru acest software mental este cultura. Acest cuvânt are câteva înțelesuri, derivate toate din sursa sa latină, care se referă la cultivarea solului.
În majoritatea limbilor „cultura“ înseamnă în general „civilizație“ sau „rafinament al minții“ și în particular, rezultatul acestui rafinament: educația, arta și literatura acesta este sensul restrâns al cuvântului, este ceea ce Hofstede numea „cultura primară“.
Cultura ca software mental este un termen foarte utilizat de către antropologii sociali și reprezintă „cultura secundară“.
În antropologia socială, „cultura“ este termenul care desemnează toate acele tipare de gândire, simțire și acțiune menționate într-un paragraf anterior. În cultura secundară sunt incluse nu numai acele activități care rafinează mintea, dar și elementele curente ale vieții, ca de exemplu salutul, mâncatul, ascunderea sau nu a sentimentelor, menținerea unei anumite distanțe față de semeni, etc. Cultura secundară tratează mult mai multe probleme umane decât cultura primară, ea fiind întotdeauna un fenomen colectiv, deoarece este în cele din urmă acceptată, cel puțin parțial, de oameni care trăiesc sau au trăit în același mediu social. Prin urmare, cultura secundară este acea programare colectivă a gândirii care distinge membrii unui grup de un altul.
Cultura se învață, nu se moștenește, ea provenind din mediul social al individului și nu din genele acestuia. Cultura este deosebită de natura umană și de personalitatea individuală, deși limitele dintre natura umană și cultură precum și dintre cultură și personalitate sunt un subiect de discuție în lumea oamenilor de știință din domeniul științelor sociale.
Natura umană este ceea ce toate ființele umane au în comun reprezentând nivelul universal în programul mental al individului; prin analogie cu computerul este „sistemul de operare“.
Capacitatea omului de a simți frica, mânia, dragostea, bucuria, tristețea, nevoia de asociere cu cineva, ușurința de a observa mediul înconjurător și de a vorbi despre el cu ceilalți oameni, toate aparțin acestui nivel de programare mentală. Totuși, ceea ce face cineva cu aceste sentimente, cum exprimă cineva frica, bucuria, observațiile și altele, se modifică prin cultură.
Personalitatea unui individ, pe de altă parte, este unicul său set de programe mentale pe care respectivul nu le poate împărți cu nici o altă ființă umană. Aceasta se bazează pe trăsături din care o parte sunt moștenite și o parte sunt învățate. Aici învățat are sensul de modificat prin influența programării colective (a culturii), precum și prin experiențele personale unice. Figura 1.1. este elocventă pentru modalitatea în care sunt ierarhizate, ordonate cele trei niveluri ale unicității în programarea mentală umană și pentru caracteristicile fiecăreia dintre ele. Astfel, la baza personalității fiecărui individ se află natura umană, depozitara însușirilor esențiale și definitorii caracteristice speciei. Natura umană are caracter universal și se perpetuează din generație în generație. Următorul nivel este cel unde se află cultura, care este diversă, specifică unui grup sau unei categorii de indivizi; ea se asimilează prin învățare de toți indivizii ce aparțin grupului sau categoriei respective. Pe nivelul superior se află personalitatea. Ea este caracteristică fiecărui individ și însumează atât elementele specifice nivelurilor anterioare căt și ceea ce este particular, unic pentru fiecare individ.
Trăsăturile culturale au fost atribuite adesea eredității, deoarece filosofii și alți savanți nu au știut cum să explice în alt mod stabilitatea deosebită între modelele de cultură între grupuri umane. Ei au subestimat impactul învățării de la generațiile anterioare și educării unei generații viitoare cu ceea ce au învățat ei înșiși.
Aceste programe mentale sunt greu de modificat, dacă individul nu este detașat de cultura sa pentru că la nivelul unei națiuni sau a unei părți de națiune, cultura evoluează lent.
Fig. 1.1. – Trei niveluri ale unicității în programarea mentală umană
Sursa: Hofstede, Geert – Cultures and Organizations – Intercultural Cooperation
and its importance for survival, McGraw-Hill, 1994, p.6
Definirea trăsăturilor caracteristice ale unei culturi naționale nu trebuie să ne conducă să înțelegem că fiecare individ este programat mental de aceeași manieră, acesta este și motivul pentru care Hofstede definește cultura națională ca o medie.
Din mulțimea termenilor utilizați pentru descrierea manifestărilor de cultură, următorii patru acoperă împreună, aproape complet, conceptul global de cultură: simboluri, eroi, ritualuri și valori. În figura 1.2., aceștia sunt prezentați într-o structură similară foilor de ceapă, indicând că simbolurile reprezintă manifestările cele mai superficiale ale culturii, iar valorile pe cele mai profunde ale acesteia, între ele situându-se eroii și ritualurile.
Simbolurile – sunt cuvinte, gesturi, ilustrații sau obiecte care reprezintă un aspect particular ce este recunoscut numai de către aceia care sunt implicați într-o anumită cultură. Cuvintele dintr-o limbă sau jargon, îmbrăcămintea, coafurile, steagurile, simbolurile de stat – toate aparțin acestei categorii a simbolurilor. Deoarece noile simboluri sunt create ușor, pe când cele vechi dispar, iar simbolurile unui grup cultural sunt copiate sistematic de către alte grupuri, ele au fost situate în stratul cel mai superficial.
Eroii – sunt persoane vii sau decedate, reale sau imaginare care posedă caracteristici prețuite mult într-o cultură și care servesc drept modele de comportament.
Ritualurile – sunt activități colective, inutile tehnic în atingerea scopului final, dar care într-o cultură sunt considerate esențiale din punct de vedere social, ele fiind desfășurate ca scop în sine. Modalitățile de saluturi și de acordare a respectului celorlalți, ceremoniile sociale și religioase sunt exemple în acest sens.
În figura 1.2. simbolurile, eroii și ritualurile au fost rezumate sub termenul de practici ele fiind vizibile unui observator dinafară, semnificația lor culturală fiind însă invizibilă și determinată de modul cum sunt interpretate aceste practici de către inițiați.
Nucleul culturii, așa cum prezintă figura 1.2., este format din valori. Valorile sunt tendințe cuprinzătoare ce se referă la a prefera anumite situații, altora. Valorile sunt ipostaze care au o parte pozitivă și una negativă și tratează: răul în raport cu binele; murdarul vis-a-vis de curat; urâtul în raport cu frumosul; nefirescul în raport cu naturalul; paradoxalul în raport cu logicul; anormalul în raport cu normalul; iraționalul în raport cu raționalul.
Fig. 1.2. – Diagrama „Foii de ceapă“:
Manifestări de cultură de diferite niveluri de adâncime
Sursa: Hofstede, Geert – Cultures and Organizations – Intercultural Cooperation
and its importance for survival, McGraw-Hill, 1994, p.8
Deoarece individul aparține în același timp unui număr de grupuri și categorii diferite de oameni, el va fi inevitabil purtătorul a mai multor straturi de programare mentală. Aceste straturi de programare mentală corespund unor niveluri de cultură diferite, de exemplu :
Un nivel național corespunzător țării persoanei implicate;
Un nivel regional și/sau religios și/sau afiliere lingvistică în funcție de cum se compune națiunea respectivă din diferite regiuni culturale, grupuri etnice, grupuri religioase sau grupuri lingvistice;
Un nivel de gen după cum o persoană este fată sau băiat;
Un nivel de generație care separă bunicii de părinți și de copii;
Un nivel de clasă socială, asociat cu oportunitățile educaționale sau cu ocupația sau profesiunea unei persoane;
Un nivel de organizație sau corporație corespunzător modului în care acestea au fost grupate prin organizare;
Se pot face ușor completări la această listă, programele mentale din aceste diverse domenii nefiind obligatoriu armonioase, ci, dimpotrivă – în societatea modernă – fiind adesea în conflict. De exemplu: valorile religioase pot fi în conflict cu valorile de generație; valorile de gen cu practicile organizațiilor.
1.2. Dimensiuni ale culturilor naționale
În prima jumătate a secolului XX, antropologia socială a dezvoltat convingerea că toate societățile, moderne sau tradiționale, se confruntă cu aceeași problemă de bază; diferă numai răspunsurile lor la aceste probleme. Oamenii de știință din domeniul științelor sociale au încercat să identifice care probleme sunt comune tuturor societăților. Ei au considerat că următoarele elemente sunt socotite ca probleme de bază, comune la nivel mondial, cu consecințe în funcționarea societății, a grupurilor formate în aceste societăți și a indivizilor din aceste grupuri:
Relația cu autoritatea
Concepția de sine
2.1. Legătura între individ și societate
Concepția individului asupra masculinității și feminității
Modul de tratare a conflictelor, inclusiv controlul agresiunii și exprimarea sentimentelor.
Cele patru domenii de probleme fundamentale definite de Inkeles și Levinson și găsite empiric în urma unei analize statistice realizate de Hofstede, reprezintă dimensiunile culturii.
Domeniile problemelor de bază corespund dimensiunilor pe care Hofstede le-a numit :
Individualismul opozabil colectivismului
Distanța față de putere (mare sau mică)
Control puternic sau slab asupra incertitudinii
Masculinitatea opozabilă feminității
Există și o a cincea dimensiune, descoperită mai recent, pe baza unui chestionar folosit de orientali, mai precis de chinezi. Cea de-a cincea dimensiune este:
Orientarea pe termen lung sau scurt
Putem concluziona că diferențele dintre diversele modele culturale constau în:
Atitudinea față de inegalitatea socială – ecartul puterii,
Atitudinea față de comunitate – individualism/colectivism,
Atitudinea față de succes – masculinitate/feminitate,
Atitudinea față de necunoscut – evitarea incertitudinii și
Atitudinea față de scurgerea timpului – orientarea pe termen lung/scurt.
O prezentare mai detaliată a dimensiunilor modelului cultural, în viziunea lui Geert Hofstede, este efectuată în capitolul următor.
CAPITOLUL II
– DIMENSIUNILE CULTUE ÎN VIZIUNEA LUI GEERT HOFSTEDE
În anii ’60-70, profesorul Geert Hofstede de la Universitatea din Maastricht a realizat o cercetare asupra diferențelor de valori între angajații firmei dintr-un număr de peste 40 de țări, care a fost apoi extins la 60 de țări, cuprinzând culturi orientale și occidentale; concluzia la care a ajuns a fost aceea conform căreia, fiecare națiune poate fi descrisă din perspectiva locului pe care îl ocupă pe o scală de la 0 la 100 față de:
Modul de percepție al inegalității sociale, al puterii și al autorității, precum și al modul de relaționare cu autoritatea
Modul de relaționare între indivizi și grupuri
Implicațiile sociale și emoționale ale faptului de a fi născut de sex masculin sau feminin
Modalități de a face față incertitudinilor și situațiilor ambigue, controlul agresiunii și exprimarea emoțiilor
Orientarea către viitor spre deosebire de orientarea către trecut și prezent.
Cercetarea s-a bazat pe răspunsurile la chestionare colectate de la eșantioane de angajați care corespundeau din toate punctele de vedere, cu excepția naționalității. Intenția inițială a lui Hofstede a fost de a înțelege de ce unele organizații din țări diferite erau mai productive decât altele, deși aveau o cultură organizațională similară și foloseau aceleași tehnici de recrutare, prin urmare angajații ar fi putut avea un comportament similar. Hofstede a găsit diferențe semnificative în comportamentul și atitudinile salariaților și managerilor din firme multinaționale care operează în diferite țări – diferențe permanente care nu se schimbă în timp. Hofstede a descoperit că prin utilizarea elementelor specifice culturilor naționale pot fi explicate mult mai multe dintre diferențele existente între valorile și atitudinile legate de muncă, decât prin utilizarea aspectelor legate de poziția din organizație, profesiunea, vârsta sau sexul.
Cele cinci dimensiuni culturale au fost denumite ulterior:
PDI (Indexul Distanței față de Putere)
IDV (Individualism)
MAS (Masculinitate)
UAI (Indexul de Evitare a Incertitudinii)
LTO (Orientare pe Termen Lung).
Ultima dimensiune a fost adaugata în anii ’80 și reprezintă, în principal, modalitatea de diferențiere între culturile de naționalitate chineză și alte culturi.
Într-o nouă perspectivă bazată pe caracteristicile și principiile care definesc societatea cunoașterii și era informațională, Hofstede reconturează dimensiunile culturale în cartea sa Cultures and Organizations – Software for the Mind, plecând de la întrebarea: „Suntem o specie condamnată la neînțelegeri și conflicte continue ?“. Bineînțeles, se referă la conflicte din punct de vedere cultural, utilizând acest context pentru a introduce noi dimensiuni culturale: dorința de afirmare versus modestie, toleranță pentru ambiguitate, întârzierea motivării.
Diferențele culturale în plan regional, național sau corporațional exprimă abordări diferite ale unor comunități umane determinate, în legătură cu soluționarea problemelor de bază ale existenței: concepția despre lume, modul de asigurare a integrării interne și modul de adaptare la cerințele mediului. Studiul diferențelor culturale pleacă fie de la analiza comparativă a soluțiilor existente, pe de o parte, fie de la valorile și dimensiunile culturale, pe de altă parte.
Variabilele naționale creează contextul pentru dezvoltarea și perpetuarea valorilor culturale. Managerii trebuie să anticipeze efectele influenței particularităților culturale naționale asupra practicilor manageriale din alte culturi în care aceștia acționează din diverse rațiuni. Se impune dezvoltarea unui „profil cultural“ pentru fiecare țară, pentru fiecare context sau pentru fiecare cultură în care se urmărește să se facă afaceri sau cu care se intră în contact în domeniul managementului.
Pentru creionarea „profilului cultural“ pentru o țară, este necesară analizarea acesteia prin prisma dimensiunilor culturale enunțate de Hofstede. Se pot evidenția astfel grupe de țări ce poartă, sub o formă sau alta, amprenta unor culturi comune.
2.1. Individualism/Colectivism
Individualismul apare când oamenii se definesc ca indivizi. În acest sens, individualismul implică libertatea împletită cu dimensiunile mediului social în care sunt considerați a-și lua responsabilitatea grijii nu numai a lor înșiși, dar și a familiilor lor. Colectivismul este caracterizat de sisteme sociale fixe, rigide, prin care oamenii disting, definesc grupul lor (rude, clanuri și organizații) de alte grupuri. Oamenii așteaptă de la grupurile lor ca acestea să aibă grijă de membrii lor, să-i protejeze și să le confere siguranță în schimbul loialității lor.
Culturile colectiviste își controlează membrii mai mult prin presiunile externe ale societății – rușinea, în timp ce culturile individualiste își controlează membrii mai mult prin presiunile intrinseci, interne ale individului – vinovăția. Membrii culturilor colectiviste pun o mare importanță pe compatibilitate, pe armonie și salvarea aparențelor (confruntările deschise). Membrii societăților individualiste pun un accent deosebit pe autorespect. În multe privințe, cele două orientări sau culturi opun libertatea individului, protecției colective: „Fac ceea ce este bine pentru mine sau pentru grup?“; „Îmi port eu de grijă sau mă las în grija grupului ?“; „Voi fi angajat de șef datorită educației și instrucției mele corecte și potrivite, precum și datorită experienței mele (individuale) sau pentru că vin dintr-o familie corespunzătoare sau dintr-o clasă (grup) socială preferată ?“; „În perioadele de criză, muncitorii cu productivitatea cea mai mică vor deveni șomeri sau toți vom primi salarii mai mici ?“
S-a constatat că cu cât o țară este mai bogată cu atât mentalitatea locuitorilor ei este mai individualistă și cu cât o țară este mai săracă cu atât spiritul comunitar este mai dezvoltat. În general se consideră că la originile individualismului și, respectiv, colectivismului stau o serie de premise prezentate mai jos:
Tabelul 2.1 – Premise care stau la originile individualismului și colectivismului
Sursa: Constantinescu, Dan Anghel; Ungureanu, Ana Maria; Ghenciu, Adina; Rotaru, Andreia; Popescu, Dana; Stoica, Adina – Management comparat, Colecția Națională, București, 1999
Prin caracteristicile culturilor caracterizate prin individualism pot fi menționate: fiecare se ocupă de el însuși și de familia sa, forța vine din inițiativele și realizările individuale, fiecare are dreptul la o viață privată, este ideal să fi șef, etc. Pentru o cultură colectivistă pot fi remarcate alte caracteristici specifice între care: ne naștem pentru continuitatea unei familii și întărirea unui clan care ne va proteja pentru fidelitatea pe care o vom arăta, identitatea și statutul depind de grupul social de care aparținem, convingerile sunt cele ale grupului, se tratează diferit cei care fac parte din grupul nostru față de cei care nu fac parte din grupul de care aparținem, este ideal să faci parte dintr-un grup. În domeniul managementului, dimensiunea individualism/colectivism prezintă o serie de implicații, unele dintre acestea fiind prezentate în tabelul 2.2:
Între țările caracterizate printr-un coeficient ridicat de individualism pot fi menționate: SUA (91), Australia (90), Marea Britanie (89), Canada (80), Olanda (80), în timp ce prin țările cu un coeficient redus de individualism, respectiv cu un grad ridicat de colectivism, se remarcă: Guatemala (6), Ecuador (8), Venezuela (12), Indonezia (14), Pakistan (14), etc.. Finlanda (60), Austria (55), Spania (51) constituie exemple de țări în care indicele de individualism este mediu.
Tabelul 2.2 – Implicații ale individualismului/colectivismului în domeniul managementului
Sursa: Constantinescu, Dan Anghel; Ungureanu, Ana Maria; Ghenciu, Adina; Rotaru, Andreia; Popescu, Dana; Stoica, Adina – Management comparat, Colecția Națională, București, 1999
Determinismul este caracteristic culturilor colective ca Japonia, unde oamenii consideră că voința grupului trebuie să determine comportarea și credințele membrilor. Această credință este prezentă în sintagma japonezilor „cuiul care iese în afară va fi îndoit, distorsionat“. Până de curând Japonia a fost considerată drept cel mai reprezentativ exemplu de cultură comunitară, care a știut să organizeze întreprinderile în funcție de psihologia membrilor comunității.
Transpunerea unui astfel de sistem de management într-o cultură individualistă ar însemna probabil un eșec, dar, tot probabil, țările în curs de dezvoltare ar face mai bine să se îndrepte mai curând spre managementul japonez decât spre cel nord – american, pentru a conduce mai bine firmele. Se pare însă că și Japonia se îndreaptă spre un mod de viață individualist sub presiunea unei puternice creșteri economice a țării.
În contrast cu această viziune, culturile individualiste, cum este SUA, unde indivizii consideră că fiecare persoană își determină propriile credințe și comportări, reflectă un grad mare de autodeterminare. În cazul fiecărei națiuni, credințele acestora se auto-realizează. Oamenii din culturile individualiste tind, de asemenea, să creadă că sunt valori universale care vor fi împărtășite de toți. Oamenii din culturile colectiviste, pe de altă parte, acceptă că diferite grupuri au valori diferite.
2.2. Distanța față de putere
Distanța față de putere sau „complexul puterii“ reprezintă în viziunea lui Hofstede măsura în care membrii mai puțin puternici din instituții și organizații acceptă că puterea este distribuită inegal, și mai mult decât atât, măsura în care angajații acceptă faptul că superiorii au o putere mai mare decât ei. Indexul mare al distanței față de putere arată dependența relațiilor dintr-o țară.
Istoria umanității ne arată că inegalitatea dintre indivizi este o constantă a tuturor timpurilor, regiunilor și civilizațiilor, dar și lupta pentru egalitate este tot o constantă. Culturile se diferențiază între ele și după importanța acordată inegalității în funcționarea lor economică și socială. Societățile care încearcă să reducă inegalitățile în putere și bogăție se caracterizează prin distanță mică față de putere sau o apropiere mare a puterii, în schimb cele care instituționalizează diferențele în bogăție și putere sunt considerate cu distanță mare față de putere sau cu o apropiere mică a puterii.
În urma cercetărilor realizate au fost constatate o serie de trăsături care stau la baza unei distanțe față de putere mare sau mică, prezentate în tabelul următor:
Tabelul 2.3 – Trăsături specifice distanței față de putere
Sursa: Constantinescu, Dan Anghel; Ungureanu, Ana Maria; Ghenciu, Adina; Rotaru, Andreia; Popescu, Dana; Stoica, Adina – Management comparat, Colecția Națională, București, 1999
Cercetările au condus la concluzia că țările latine din Europa ( Italia – 50, Franța – 68, Spania – 57), țările din America de Sud (Mexic – 81, Venezuela – 81, Brazilia – 69, Columbia – 67) cât și țările din Africa, se caracterizează printr-o distanță medie spre mare față de putere, în timp ce în rândul țărilor cu distanță mică față de putere se numără Austria – 11, Israel –11, Danemarca – 18, Irlanda – 28, Suedia – 31, Norvegia – 31, SUA – 40. După cum se poate observa în majoritatea țărilor din Europa de Vest distanța față de putere este mică, în timp ce în țările din Asia de Sud Est distanța față de putere este mare.
Cu siguranță că și această dimensiune culturală influențează puternic managementul de la nivelul firmelor, determinând pe de o parte, diferite stiluri manageriale, iar, pe de altă parte o serie de particularități, care sunt sintetizate în tabelul 2.4.
Tabelul 2.4 – Implicații ale distanței față de putere în domeniul managementului
Sursa: Constantinescu, Dan Anghel; Ungureanu, Ana Maria; Ghenciu, Adina; Rotaru, Andreia; Popescu, Dana; Stoica, Adina – Management comparat, Colecția Națională, București, 1999
În concluzie, intensitatea puterii (cunoscută în trecut ca ponderea ierarhică) măsoară nivelul sau gradul în care membrii mai puțin puternici ai organizației acceptă distribuirea în egală măsură a puterii. În ce măsură, la ce nivel, salariații acceptă ca șeful lor să aibă o putere mai mare decât ei? Este șef, de drept sau recunoscut, pentru că este șeful formal (intensitate a puterii ridicată sau largă) sau numai când el cunoaște răspunsul corect la o problemă (intensitate a puterii slabă sau mică)? Salariații își fac munca lor într-o anumită modalitate pentru că șeful dorește această modalitate (intensitate a puterii ridicată) sau pentru că ei cred că această modalitate este cea mai bună (intensitate a puterii joasă)?
În țările cu distanță mare față de putere, superiorii și subordonații cred că ocolirea nivelurilor autorității ierarhice este un act de insubordonare, în timp ce în țările cu distanță mică față de putere, salariații sunt nevoiți să ocolească frecvent șeful pentru a-și putea îndeplini munca. Atunci când se negociază în țări unde intensitatea puterii este ridicată, firmele consideră că este important să-și trimită reprezentanți cu titluri egale sau superioare partenerilor de negocieri.
De asemenea, în țările în care distanța față de putere este mică subordonații și șefii lucrează împreună și se consultă unul pe celălalt. Superiorii și subordonații se consideră egali chiar dacă există diferențe în ceea ce privește nivelul de educație.
2.3. Evitarea incertitudinii
Premisa dimensiunii culturale „evitarea puternică sau redusă a incertitudinii“ o reprezintă faptul că timpul evoluează într-un singur sens, de la un trecut cunoscut, printr-un prezent asumat, la un viitor marcat de risc și incertitudine, ceea ce creează anxietate, neliniște și adesea violență.
În opinia lui Amedeo Istocescu, evitarea incertitudinii măsoară gradul de toleranță al societății, grupului, organizației, individului față de neliniștea produsă de posibilele evenimente. Când gradul de toleranță față de viitor este mare, evitarea incertitudinii este redusă, iar când toleranța este mică, evitarea incertitudinii este intensă ceea ce face ca riscul producerii unor evenimente neprevăzute să scadă.
Prin dimensiunea „evitarea incertitudinii“ se măsoară nivelul sau gradul în care oamenii dintr-o societate se simt amenințați de situațiile ambigue și nivelul la care ei încearcă să evite aceste situații, prin prevederea unei mai mari stabilități a carierei, stabilirea unor reguli mult mai formale, respingerea ideilor și comportamentelor care se abat de la standarde și acceptarea posibilităților absolute și obținerea perfecțiunii.
În cadrul unor culturi, oamenii consideră că incertitudinea face parte din viață și se pot face puține lucruri pentru a o influența, aceste culturi caracterizându-se printr-un control redus al incertitudinii. Dimpotrivă, în alte culturi, care pot fi caracterizate ca având un control intens al incertitudinii, oamenii sunt incitați să lupte pentru a influența și controla viitorul .
În opinia marelui specialist român în materie de management comparat Eugen Burduș, elementele aflate la originea unui control intens, respectiv redus al incertitudinii sunt indicate in tabelul 2.5
După cum se poate observa, opinăm că evitarea incertitudinii este o dimensiune dualistă, în sensul că nu poate fi identificată cu precizie. Există țări dezvoltate în care evitarea incertitudinii este mare și țări în curs de dezvoltare și modernizare în care evitarea incertitudinii este mică. Pentru a identifica corect această dimensiune trebuie să se țină seama simultan de toate elementele luate în considerare.
Între țările cu un indice ridicat de control al incertitudinii pot fi menționate Grecia – 112, Portugalia – 104, Guatemala – 101, Belgia – 94, Japonia – 92, Franța – 86, iar între cele cu un indice redus de control al incertitudinii se numără Singapore – 8, Jamaica – 13, Danemarca – 23, Hong-Kong – 29, Suedia – 29, China – 30, Marea Britanie – 35, India – 40, SUA – 46.
Tabelul 2.5 – Elemente aflate la originea controlului intens/redus al incertitudinii
Sursa: Burduș, Eugen, Management comparat internațional, Editura Economică, București, 2004
Cu siguranță că în foarte multe culturi religia are o importanță foarte mare în ceea ce privește evitarea incertitudinii, de exemplu, în țările în care predomină budismul există o toleranță foarte mare față de incertitudine, controlul acesteia fiind semnificativ redus.
Țările cu un control redus al incertitudinii se caracterizează prin tensiune nervoasă redusă la muncă, salariații nu ezită să-și schimbe locul de muncă, salariații preferă micile întreprinderi, se asumă mai multe riscuri personale.
Țările cu un control intens al incertitudinii se caracterizează prin multă tensiune nervoasă la muncă, salariații preferă să lucreze în marile întreprinderi, se asumă mai puține riscuri personale, se preferă instrucțiunile precise și scrise.
Țările cu control redus al incertitudinii se caracterizează prin mai puțin stres, prin dezaprobarea comportamentului agresiv; în aceste țări, este important să-ți ascunzi emoțiile, diferențele nu sunt considerate ca niște amenințări, autoritățile trebuie să servească cetățenii, etc.
Țările în care se manifestă un control intens al incertitudinii se caracterizează prin mai mult stres, prin acceptarea unui comportament mai agresiv, încurajarea unanimității, aprecierea valorilor și adevărurilor fundamentale, considerarea timpul ca reprezentând o resursă prețioasă, etc.
Această dimensiune culturală influențează managementul organizațiilor prin faptul că managerii vor încerca foarte mult să diminueze riscurile pe care și le asumă și care ar putea să apară ca urmare a luării unor decizii, pe de o parte, și să facă funcționabilă funcția de previziune, fără asumarea unor riscuri prea mari, pe de altă parte. În acest context, această dimensiune afectează conceperea și exercitarea funcțiilor clasice de management, precum funcția de previziune, funcția de organizare și cea de control, în sensul că se acordă o atenție foarte mare elaborării strategiilor și politicilor în programarea riguroasă a obiectivelor și sarcinilor, de multe ori până la nivelul locurilor de muncă. În tabelul 2.6 sunt prezentate sintetic implicațiile pe care controlul intens respectiv controlul redus al incertitudinii le au în managementul organizațiilor.
Tabelul 2.6 – Implicații ale controlului incertitudinii în domeniul managementului
Sursa: Constantinescu, Dan Anghel; Ungureanu, Ana Maria; Ghenciu, Adina; Rotaru, Andreia; Popescu, Dana; Stoica, Adina – Management comparat, Colecția Națională, București, 1999
Evitarea incertitudinii și distanța față de putere sunt două dimensiuni corelate direct și puternic între ele și care converg fie pentru a crește performanțele economice ale țării, fie pentru a rezista unor stări conflictuale perpetue.
Concepțiile indivizilor diferă destul de mult în funcție de orientările lor față de intensitatea puterii și evitarea incertitudinii, orientări determinate la rândul lor de țările de origine. Organizațiile din țări cum ar fi Danemarca, care prezintă niveluri joase pentru ambele dimensiuni, se aseamănă cu magazinele sătești: au o ierarhie slabă (foarte joasă), fiecare angajat discută cu toți clienții, iar asumarea riscului este deopotrivă așteptată, scontată și încurajată. Angajații din țările cu o intensitate a puterii mai mare și cu o evitare a incertitudinii joasă, cum este de exemplu Singapore, au tendința de a se gândi la organizațiile lor ca la familiile tradiționale. Ca și capul familiei, tatăl protejează psihic, fizic și economic membrii familiei. În schimb familia așteaptă o loialitate mare de la membrii ei.
Salariații din țări precum Mexicul, care au ambele dimensiuni la nivele ridicate, tind să-și vadă organizațiile ca pe niște piramide și mai puțin ca pe familii. Fiecare membru al organizației știe cui să se raporteze, iar liniile formale de comunicare sunt orientate vertical, niciodată orizontal în cuprinsul organizației. Într-o organizație piramidală care operează vertical, managerul reduce incertitudinea evidențiind în mod clar, fără ambiguitate, cine are autoritate și asupra cui.
Organizația piramidală se aseamănă cu o „unitate de pompieri“: aici nu numai că este clar cine e șeful, dar cuvântul „foc“ al șefului devine lege (intensitatea puterii mare). De asemenea, unitatea definește clar toate operațiile activității specifice și nu acceptă nici o ambiguitate. Când se produce alarma, luptătorii cu focul nu se opresc să discute cine va dirija pompa de apă sau scara circulară, întrucât toate rolurile și sarcinile pompierilor sunt clar precizate și cunoscute de fiecare pompier înainte de orice acțiune.
În țările unde se manifestă o puternică atitudine de evitare a incertitudinii și o intensitate a puterii mică, cum ar fi Israelul sau Austria, organizațiile tind să semene cu „mașini bine întreținute și bine unse“, ele fiind ușor de întreținut și previzibile, fără a fi nevoie de o ierarhie puternică.
2.4. Masculinitate/Feminitate
Hofstede în cartea sa „Cultures and Organizations – Intercultural Cooperation and its importance for survival” definește masculinitatea ca fiind nivelul sau gradul în care valorile dominante din societate accentuează susținerea și dobândirea de bani și bunuri materiale; în același timp se accentuează în mod special interesul, grija pentru oameni. De asemenea, el definește feminitatea ca fiind gradul în care valorile dominante din societate accentuează în mod deosebit relațiile dintre oameni, grija pentru aceștia și calitatea vieții în general. Masculinitatea este opusul feminității.
Premisa dimensiunii masculinitate/feminitate o reprezintă repartizarea rolurilor în cadrul societății sau organizației. Cu cât rolurile repartizate femeilor și bărbaților sunt mai diferite, cu atât cultura respectivă se caracterizează în principal pe masculinitate, iar cu cât rolurile repartizate femeilor și bărbaților sunt mai puțin diferențiate, cu atât cultura respectivă se caracterizează în principal prin feminitate.
În culturile caracterizate prin masculinitate, atât femeile cât și bărbații urmăresc să obțină putere decizională și de acțiune, bogăție materială, acces la informație, perfecționare continuă din punct de vedere profesional și managerial.
În culturile caracterizate prin feminitate, atât femeile cât și bărbații sunt interesați să lucreze într-o atmosferă deschisă, destinsă, într-un mediu curat și calm, să colaboreze bine cu șefii și colegii, să se poată ocupa de familie, iar în timpul liber și de problemele sociale. În țările puternic caracterizate prin feminitate bărbații nu vor ezita să preia din atribuțiile femeilor și nici nu vor considera acest aspect o „dezonoare“. Din analiza comparativă și corelativă a dimensiunilor culturale distanța față de putere și masculinitate, pot fi identificate o serie de grupe de țări:
țări în care distanța față de putere este mare și indicele de masculinitate este mare (Slovacia 104/110);
țări în care ambele dimensiuni culturale au valori medii ceea ce înseamnă că acestea sunt convergente (Belgia 65/54);
țări în care ambele dimensiuni culturale au valori mici (Danemarca 18/16);
țări în care distanța față de putere este medie spre mare și indicele de masculinitate este mediu spre feminitate (Portugalia 63/31);
țări în care distanța față de putere este medie spre mică și indicele de masculinitate este mediu spre mare (Elveția 34/70 , Austria 11/79).
Privind prin prisma acestei dimensiuni culturale, au fost identificate o serie de elemente care diferențiază țările sau organizațiile, indicate în tabelul următor:
Tabelul 2.7 – Elemente definitorii pentru masculinitate/feminitate
Sursa: Constantinescu, Dan Anghel; Ungureanu, Ana Maria; Ghenciu, Adina; Rotaru, Andreia; Popescu, Dana; Stoica, Adina – Management comparat, Colecția Națională, București, 1999
Între țările cu un coeficient de masculinitate ridicat se numără Japonia – 95, Austria – 79, Venezuela – 73, Italia – 70, Elveția – 70, Mexic – 69, Marea Britanie – 66, Germania – 66, iar printre cele cu un coeficient de masculinitate redus, respectiv cu un coeficient de feminitate ridicat pot fi menționate Suedia – 5, Norvegia – 8, Danemarca – 16, Costa Rica – 21, Finlanda – 26, Thailanda – 34.
În plan managerial, această dimensiune influențează în mod special modul de exercitare a funcției de previziune, de antrenare și organizare. Astfel, în societățile masculine managerii tind să promoveze strategii agresive în vederea exploatării oportunităților oferite de mediul de afaceri, atenția deosebită punându-se pe diviziunea muncii și definirea rolurilor, personalul masculin fiind net avantajat în raport cu cel feminin.
În organizațiile în care predomină feminitatea se promovează strategii mai puțin ofensive și care sunt implementate treptat, motivarea realizându-se atât pe seama stimulentelor materiale, financiare, cât și pe baza stimulentelor morale. Se acordă o importanță deosebită climatului organizațional și culturii organizaționale, stilul de management fiind unul participativ.
Această dimensiune culturală are implicații multiple la nivelul tuturor sistemelor, subsistemelor, tehnicilor și metodelor manageriale.
Tabelul 2.8 – Implicații ale masculinității/feminității în domeniul managementului
Sursa: Constantinescu, Dan Anghel; Ungureanu, Ana Maria; Ghenciu, Adina; Rotaru, Andreia; Popescu, Dana; Stoica, Adina – Management comparat, Colecția Națională, București, 1999
În acord cu definițiile lui Hofstede, societățile masculine definesc rolurile sexelor mult mai rapid decât o fac societățile feminine. De exemplu femeile pot conduce camioane, pot practica avocatura, iar bărbații pot fi balerini sau „casnici“ mult mai ușor și mai de înțeles în societățile feminine.
Dimensiunea masculinitate/feminitate are implicații importante privind motivația locului de muncă. Cercurile de calitate japoneze, de exemplu, se străduiesc în principal să obțină un maximum de calitate (masculinitate și evitarea puternică a incertitudinii), pe când grupurile inovative suedeze de la Volvo încearcă să sporească satisfacția și flexibilitatea (feminitatea și o joasă evitare a riscului).
2.5. Orientarea pe termen lung
Orientarea pe termen lung este evidențiată de modul în care societatea interpretează faptul că fenomenele și evenimentele pot evolua pe termen scurt, respectiv pe termen lung. Formulată ulterior celor patru dimensiuni culturale deja consacrate, orientarea pe termen lung este cea care oferă o viziune asupra timpului.
În acest sens, abordarea pe termen lung se caracterizează prin consecvență, perseverență, organizare riguroasă bazată pe elemente formalizate, pe supravegherea funcționării relațiilor în cadrul societăților sau organizațiilor, în timp ce abordarea pe termen scurt se caracterizează prin siguranță și stabilitate imediată, respect față de tradiție, reciprocitate în saluturi, favoruri și cadouri.
Dintre țările în care orientarea este pe termen lung fac parte China – -118, Hong-Kong – 96, Taiwan – 87, Vietnam – 80, Japonia – 80, Coreea de Sud – 75, țări care fac parte din grupul Asia Centrală și de Sud-Est, în timp ce din grupa țărilor cu orientare pe termen scurt fac parte Norvegia – 20, Marea Britanie – 25, Canada – 23, SUA-29, Suedia – 33.
Din punct de vedere managerial, abordarea pe termen scurt presupune pe lângă conservatorism, evitarea schimbărilor majore și un set de abordări manageriale tradiționale, față de abordarea pe termen lung ce presupune tenacitate în urmărirea scopurilor, abordări manageriale moderne, resurse importante pentru investiții.
Cultura este, în majoritatea cazurilor, explicația principală a faptului că unele țări se dezvoltă mai rapid decât altele. Dezvoltarea unei țări poate fi pusă pe seama culturii acesteia, însă nu există un model cultural care să asigure reușita, adică nu există o combinație a dimensiunilor culturale ale lui Hofstede care aplicată asigură dezvoltarea unei țări.
Cultura americană, caracterizată de individualism puternic, distanță față de putere redusă, masculinitate medie, nu reprezintă o rețetă de succes pentru alte țări. Spre exemplu, succesul Japoniei este asigurat de o masculinitate ridicată, de colectivism și de un control al incertitudinii intens.
Țări care nu de mult erau conservatoare deschid porțile afacerilor internaționale conștiente de faptul că relațiile de cooperare prezintă o serie de oportunități. Spre exemplu, Țările Arabe în care distanța față de putere este foarte mare au o libertate economică medie, libertate care oferă afacerilor internaționale posibilități de extindere, în ciuda diferențelor culturale care există.
Eșecul multor afaceri internaționale este pus, de multe ori, pe seama lipsei de competență trans-culturală a celor care fac afaceri. Este nevoie de conturarea unui model de „inteligență culturală“ care să înglobeze abilități, cunoștințe și atribute imperios necesare pentru competența culturală a managerilor.
In tabelul 2.9 sunt prezentate câteva particularități ale societăților și managementului caracterizate prin orientarea pe termen scurt/pe termen lung:
Tabelul 2.9 – Elemente caracteristice orientării pe termen scurt/pe termen lung
Sursa: Constantinescu, Dan Anghel; Ungureanu, Ana Maria; Ghenciu, Adina; Rotaru, Andreia; Popescu, Dana; Stoica, Adina – Management comparat, Colecția Națională, București, 1999
Deși nu a fost formalizată ca un model, concepția lui Geert Hofstede are un înalt grad de originalitate și stă la baza tuturor abordărilor care fac referire, sub o formă sau alta, la dimensiunile culturale ce caracterizează o țară.
CAPITOLUL III
– MODELELE CULTURALE ROMÂ, ITALIAN ȘI GERMAN
3.1. Modelul cultural românesc
Renașterea noastră ca națiune este tot mai mult condiționată de modernizarea politică, juridică și economică. Indiferent la care formă de modernizare ne vom opri, suntem nevoiți să începem și să sfârșim cu mentalitatea românească. Problema mentalității însoțește activitatea umană, în epoca modernă, practic, în toate formele acesteia, începând cu economia, trecând prin politică și artă, sfârșind în religie. De fapt, prin conținut, mentalitatea – „fel particular de a gândi al unui individ sau al unei colectivități”- este componenta acțiunii umane în fază superioară – creația.
Semnificativă pentru rolul specificului național, îndeosebi în perioada actuală, este confruntarea dintre diferite modele culturale, astfel, cunoscutul politolog Samuel P. Huntington, subliniază că în trecut modelele comerțului între națiuni au urmat și au mers în paralel cu modele de alianță între națiuni. Acum, în lumea pe cale de apariție, modelele comerțului vor fi în mod decisiv influențate de modele culturale. Oamenii de afaceri negociază cu cei pe care-i înțeleg și în care au încredere, statele își abandonează suveranitatea asociațiilor internaționale compuse din state având opinii și valori similare pe care le înțeleg și în care au încredere. Rădăcinile cooperării economice se află în ceea ce este comun din punct de vedere cultural.
Evitată până acum, problema referitoare la durabilitatea modelului cultural al unei națiuni în condițiile globalizării economiei, dar și al relațiilor social-politice, determină prezentarea câtorva opinii, ale unor personalități, reprezentative:
Marele disident al Estului Aleksandr Soljenițân, în lucrarea sa „Rusia pe marginea prăpastiei“, apărută la Moscova în 1998, critică preluarea mecanică a diferitelor modele și practici ale economiei occidentale, subliniind că nu este benefică năpustirea fără prea multă reflecție și cu o periculoasă viteză, în sfera economică vestică, în formele de viață occidentale. Un fel de viață străin nu poate fi copiat fără a degenera. Este necesar ca modul de viață să crească organic din tradiția țării. Așa cum zice un proverb: rănile nu ți le poți vindeca cu sănătatea altuia.
În mod firesc, și în România, țară așezată la intersecția a trei imperii, au loc încercări reușite în a sublinia importanța modelului cultural și căile și implicațiile formării și generalizării lui pentru România, unele dintre aceste încercări fiind prezentate sintetic în continuare.
Mihail Eminescu, genialul poet național al românilor, scria într-un articol din ziarul „Timpul“ în anul 1877: „Introducând legile cele mai perfecte și mai frumoase într-o țară, cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ți-ar fi cugetul și de bună inima. Și de ce asta? Pentru că – întorcându-ne la cărarea noastră bătută, – orice nu-i icoană ci viu, e organic, și trebuie să te porți cu el ca și cu orice organism. Iar orice este organic se naște, crește, se poate îmbolnăvi, se însănătoșează, moare chiar. Și, precum sunt deosebite soiuri de constituții, tot așa lecuirea se face într-altfel, și, pe când Stan se însănătoșează de o buruiană, Bran se îmbolnăvește de dânsa și mai rău.“
Nae Ionescu, în lucrarea „Roza vânturilor“, sublinia că toată falsitatea și artificialitatea culturii noastre, începând cu prima parte a secolului XIX, sunt rezultatul încercărilor făcute de români de a transpune în realitățile țării noastre anumite forme de viață apusene care acolo au apărut în mod natural. De asemenea este acreditată ideea că românii nu se vor reculege, nu vor lua cunoștință de ei însiși și nu vor izbuti să devină creatori în ordine spirituală, decât în momentul în care vor pricepe, în sfârșit, că în această ordine nu se poate construi decât pe bază de autoritate și că orice import de idei – valabil, desigur, în cadrele stricte ale tehnicii – rămâne sterp și duce la operațiuni ridicole, rostul acestor idei importante neputând fi decât cel mult combustibil, în nici un caz sămânță.
În spiritul ideilor expuse anterior, se impune o atentă racordare a valorilor culturale românești la cele ale statelor din Uniunea Europeană, pentru a fi evitate atât alterarea specificului național cât și apariția unor tensiuni interculturale. Mai mult, trebuie cunoscute și asimilate valorile americane deoarece se pare că Romania, în următorii ani, va intra definitiv în sfera de interes economic, militar și politic al S.U.A. Această stare de lucruri ar fi o confirmare a geniului lui Mircea Eliade care, vizionar, în ianuarie 1953, analizând situația existentă în Europa acelor timpuri, marcată de reîmpărțirea sferelor de influență după cel de al Doilea Război Mondial, remarca faptul că centrul, care se afla în Germania – urma să se deplaseze spre răsărit, spre istmul balto-pontic, rămânând în zona respectivă multe sute de ani. De asemenea, în cadrul acestei analize, se acredita ideea conform căreia în cazul unei victorii a lor, americanii nu ar mai fi avut nevoie de Franța, Italia și Anglia ca să supravegheze Rusia – ci de Europa Centrală și Orientală. Eliade credea în ridicarea nivelului de viață pentru noi românii care, urmând să ne pregătim pentru acel viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, trebuia să o rupem cu ceea ce n-am fost niciodată: cu lumea slavo-euroasiatică.
Totodată, în studiul fenomenelor economice nu trebuie să fie subestimată influența creșterii interdependențelor dintre factorii interni și factorii externi, dintre sistemele economice, sociale, politice, culturale, geopolitice, militare. În virtutea celor prezentate se poate aprecia că sistemul
economic al unei țări este implicat într-o rețea de interdependență care schematic, se poate prezenta ca în figura 3.1.
Din schema prezentată rezultă că modelul cultural al unei națiuni, mediază ca interferență între „interiorul“ și „exteriorul“ acesteia.
Referindu-se la influența „exteriorului“, acesta este de natură concretă (vezi spațiul economic și militar) și de natură abstractă (vezi modele teoretice și concrete ale economiei de piață). În ce privește influența „interiorului“ asupra modelului cultural al unei națiuni, lucrurile sunt mult mai complexe deoarece acesta îl formează și îl definește.
Fig. 3.1. – Locul subsistemului economic al unei economii naționale în lumea contemporană
Sursa: Done, Ioan – Modelul cultural românesc și influența sa asupra economiei naționale,
Revista Economistul, 6 martie, 2000
Individualizând sistemul economic în cadrul unei anumite națiuni, se poate spune că modelul cultural este acela care-i determină mișcarea, evoluția. Din această perspectivă, se poate afirma că însuși procesul de globalizare a economiei, care se află în plină desfășurare nu va avea câștig de cauză, decât dacă are în vedere construcția unor modele culturale care să-și respecte și să-și recunoască partenerii în mod egal. A nu se uita că omenirea a mai cunoscut momente în care s-a dorit reproducerea unui anumit model cultural într-un anumit spațiu geografic și economic – fascismul, comunismul, revoluția franceză – fără a reuși sau având o reușită efemeră.
Din analiza modalităților prin care națiunea română a rezolvat în momentele cruciale raportul dintre interesele naționale și cele externe, se poate aprecia că am renunțat cu greu și doar pentru un timp să ieșim din „statutul de alternativă”. În mod concret, aproape mereu când am optat pentru o cale, pasul imediat următor a fost schimbarea căii alese cu alternativa. Este suficient să amintim modul cum s-a soluționat problema Unirii Principatelor și a participării la cele două Războaie Mondiale.
În raport de cele prezentate apare necesitatea stabilirii coordonatelor majore ale dezvoltării, ale programului economico-social în România, pornind de la modelul său cultural.
Demersul în cauză întâmpină serioase dificultăți, deoarece, în primul rând, statutul de alternativă este bine conturat în istoricul dezbaterii de idei din țara noastră. Este suficient să amintim aici cunoscuta apreciere a lui Blaga: „românii au o cultură minoră, (dar nu inferioară calitativ) și ea s-a născut la țară“, însoțită imediat de o remarcă a lui Constantin Noica, cuprinsă în lucrarea „Manuscrisele de la Câmpulung“, conform căreia românii nu mai vor să fie eternii săteni ai istoriei.
Revenind în contemporaneitate, criticul Laurențiu Ulici, în teza sa de doctorat, sublinia caracterul dual al personalității românilor, faptul că adoptă două fațete, una nocturnă și una diurnă: românii sunt asemenea lui Eminescu noaptea și asemenea lui Caragiale ziua.
În al doilea rând, România a parcurs o perioadă de peste cinci decenii, caracterizată printr-o conducere care prin esență nu a fost construită pe economic și în consecință agenții economici își formează abia acum un comportament specific economiei de piață bazată pe dominația proprietății private și a mecanismelor de piață.
În al treilea rând, România este nevoită să-și reconsidere spațiul economic, militar și politic, prin orientarea spre Piața Europeană și spre NATO; această schimbare nu este decorativă, dimpotrivă este radicală, fără precedent și presupune fonduri uriașe, pe care țara noastră nu le poate crea doar din forțe proprii.
În al patrulea rând, România pornește spre noi spații economice, militare și politice în condițiile în care se confruntă cu o criză economică majoră și cu obligația de a respecta restricțiile impuse de partenerii economici.
Cunoașterea caracteristicilor culturale este imperios necesară atunci când o anume firmă națională are intenția de a intra pe piața altei țări, deoarece trebuie să fie acceptată cât mai rapid și cât mai eficient. Situația poate fi și invers, în sensul că economia națională care dorește să atragă capital străin trebuie să se adapteze cel puțin instituțional și legal coordonatelor dominante și asemănătoare modelului cultural din țările de origine ale capitalului străin. Totodată, cunoașterea modelului cultural al unei țări este o cerință a fundamentării unei politici economice realiste, corespunzătoare interesului național.
Din studiul literaturii de specialitate aferente spațiului economic occidental, se poate considera că țara noastră, din punctul de vedere al alternativelor fiecărei dimensiuni, poate fi asimilată modelelor culturale ale Italiei, Franței și Spaniei. Acest lucru poate fi considerat firesc, date fiind originea comună, cooperările în timp și existența unor resurse relativ asemănătoare ca volum și ca structură. În același timp, considerăm că nu reprezintă o surpriză faptul că Germania se deosebește de țările cu origini latine, atunci când sunt avute în vedere dimensiunile distanța față de putere și masculinitate/feminitate.
În tabelul de mai jos sunt prezentate scorurile obținute de România, Italia, Germania precum și de Spania și Franța din punct de vedere al încadrării în dimensiunile modelului cultural. Trebuie făcută mențiunea că pentru România, Italia, Spania și Franța, la dimensiunea Orientarea pe termen lung/scurt nu s-a acordat un scor ci numai s-a precizat că este orientare pe termen scurt.
Tabelul 3.1. – Comparație între modelele culturale din România, Italia, Spania, Franța și Germania
Sursa: http://www.geert-hofstede.com/hofstede_dimensions.php
Din tabelul prezentat anterior rezultă opțiuni clare pentru una din alternative, situație impusă de sinteza aprecierii; în realitate situațiile sunt mai nuanțate, în special în cazul alternativelor Individualism și Feminitate.
Pornind de la acceptarea elementelor fundamentale ale modelelor culturale ale Franței, Spaniei și Italiei ca fiind baza modelului cultural al României, se poate reține în continuare, pe baza surselor prezentate, ceea ce se poate considera ca fiind mai aproape de noi din alternativa aleasă pentru fiecare dimensiune.
Fig. 3.2. – Modelul cultural românesc
Sursa: http://www.geert-hofstede.com/hofstede_dimensions.php
3.1.1. Colectivismul – expresie a dimensiunii individualism/colectivism la români
România are multe din caracteristicile tipului individualism, dar conține și elemente ale colectivismului, explicabil prin faptul că între cele două războaie nu s-a putut dezvolta suficient burghezia (care se caracteriza prin extinderea individualismului) precum și prin cele patru decenii ale dominației proprietății de stat. „Simbioza nefericită dintre individualism și colectivism, probabil o consecință a celor patru decenii de existență a dominației proprietății de stat, a fost alimentată și de interesul diferitelor structuri de putere de a marginaliza și amâna constituirea proprietății private. Este suficient să ne gândim la jumătățile de măsură ce au însoțit reconstituirea proprietăților în agricultură, concretizată în lipsa logisticii cadastrului și a garantării creditelor pentru utilaje agricole, sisteme de irigații, ferme și
complexe zootehnice, etc. Nu cu producția asigurată sau bunul cumpărat, ci, dimpotrivă, cu simboluri sacre ale țăranului: pământul și casa“.
Individualismul a fost asociat cu o structură de familie tip nucleu, în care copiii sunt crescuți, în general în familii compuse din doi părinți și, posibil, alți copii. Totuși îngemănarea dintre individualism și colectivism se simte și în familie, căci deși este de tip individualist, legăturile cu rudele apropiate sunt strânse, ceea ce nu este caracteristică structurilor de tip individualist. De asemenea tot o nuanță colectivistă se regăsește și în modul de educare al copiilor care nu sunt educați în spiritul independenței față de părinți, cum ar fi de așteptat într-o familie de tip individualist.
Un concept important în familia românească este rușinea. Dacă societățile individualiste au fost numite drept culturi vinovate: persoanele care încalcă legile societății se vor simți adesea vinovate, apăsate de o conștiință dezvoltată individual, societățile colectiviste, dimpotrivă sunt culturi rușinate: persoanele aparținând unui grup în care un membru a încălcat regulile societății se vor simți rușinate, pe baza unui simț de obligație colectivă. Rușinea este socială în natură, vinovăția este individuală. Din acest punct de vedere, societatea românească este una de tip colectivist, deoarece rușinea este simțită doar dacă încălcarea legii a fost observată de alții, iar această luare de cunoștință este mai puternică decât încălcarea legii în sine. Acest lucru nu este valabil pentru vinovăție care este simțită indiferent dacă încălcarea legii este cunoscută de ceilalți sau nu.
În școala românească se întrepătrund caracteristici ale tipului colectivist cu cele ale tipului individualist, cu o pondere destul de mare al stilului individualist. Elevii aparținând acestei culturi rar se exprimă în clasă, chiar și atunci când profesorul pune clasei o întrebare. Pentru un student care are conștiința de sine ca parte a unui grup, este ilogic ca el să vorbească fără a fi aprobat de către grup pentru a face acest lucru. Dacă profesorul dorește ca studenții să comunice, el trebuie să se adreseze personal unui anumit student. Cultura românească este caracterizată și printr-o distanță mare față de profesor, astfel educația tinerilor tinde să fie centrată în jurul profesorului cu o mică șansă de comunicare în ambele sensuri.
În societatea românească există un stres al adaptării la calificările și virtuțile necesare pentru a fi acceptat ca membru al unui grup sau a unei alte clase sociale superioare. Acest stres este întărit și de rolul pe care îl joacă diplomele sau certificatele după absolvirea studiilor. Din acest punct de vedere se observă caracteristicile stilului colectivist ale culturii noastre: diploma este o onoare pentru cel care o deține, dar obținerea ei nu vizează în primul rând sentimentul de realizare ci mai curând ea este văzută ca un fel de „bilet de călătorie”, în sensul că îl îndreptățește pe posesor să se asocieze cu membrii grupului cu statutul social mai înalt. Acceptarea socială care se petrece o dată cu obținerea diplomei este mai importantă decât sentimentul demnității personale provenind de la o licență de specialist, și nu de puține ori s-au întâlnit cazuri în societatea românească în care s-au obținut diplome ilegal.
În perioada postdecembristă, în România nu a fost valorificată tendința puternică spre colectivism, care s-ar fi putut concretiza în acceptarea unor salarii mai mici în condițiile păstrării locurilor de muncă. De asemenea, tot în sfera neglijării modelului cultural putem înscrie și neglijarea cerințelor managementului participativ (specific culturilor colectiviste), concretizată în desființarea oricăror forme de implicare în conducere a salariaților. În cele mai multe cazuri actul de conducere s-a redus la ședințele AGA (manager, reprezentanți FPS și FPP, uneori și sindicatul). Această stare de lucruri a lipsit actul de conducere de implicarea în înțelegerea și realizarea hotărârilor de către salariați.
3.1.2. Predispoziția românilor de a delega responsabilitățile către centru – expresie a dimensiunii distanța față de putere
În cazul unei distanțe mari față de putere, situație în care se află și România, se așteaptă de la copii să fie supuși față de părinți. Uneori există o ierarhie și printre copii: copiii mai mici se așteaptă să se supună celor mari. Comportarea independentă la un copil nu este încurajată. Respectul pentru părinți și pentru oamenii mai în vârstă este privit ca o virtute fundamentală; copiii îi văd pe alții manifestând acest respect și în curând deprind și ei acest lucru. În mod obișnuit părinții și adulții îi tratează pe tineri cu o căldură deosebită, în special când copiii sunt foarte mici. Dar aceștia sunt supravegheați, nu sunt lăsați să acționeze singuri. Respectul pentru părinți și pentru rudele adulte durează și în perioada de maturitate: autoritatea părintească continuă să joace un rol în viața individului, atât cât părinții sunt în viață. Părinții și bunicii sunt tratați cu o considerație deosebită chiar și după ce copiii au devenit independenți. Există un model de interdependență față de persoanele mai vârstnice care se resimte în toate contactele umane și educația programată pe care o prezintă românii arată o necesitate puternică pentru această dependență.
La școală, în acest caz al unui grad mare de distanță față de putere, inegalitatea părinte-copil este perpetuată și prin inegalitatea profesor-elev, care alimentează nevoia de dependență bine întipărită în mintea elevului. Profesorii sunt tratați cu respect (profesorii mai în vârstă mai mult decât cei tineri); elevii trebuie să se ridice în picioare când intră profesorii. Elevii vorbesc doar atunci când sunt invitați; profesorii nu sunt contraziși sau criticați în mod public niciodată. Când un elev are o comportare necorespunzătoare, profesorii îi solicită pe părinți și așteaptă de la aceștia un ajutor în respectarea ordinii. În acest sistem de învățământ românesc, există ideea preconcepută că nivelul calității procesului de învățare este în mod virtual dependentă exclusiv de excelența modului de predare al profesorului.
În cazul unei distanțe mari față de putere, managerii și subordonații se consideră reciproc ca inegali existențial. Organizațiile centralizează puterea pe cât posibil în cât mai puține mâini. Se așteaptă ca subordonaților să li se spună ce să facă. Muncitorii au un nivel relativ redus de educație (calificare) și munca manuală în România are un statut mult mai scăzut decât munca funcționarilor. Managerilor li se acordă privilegii, iar contactele dintre manageri si subordonați se presupune a fi inițiate numai de către manageri. Șeful ideal, în ochii subordonaților, este un autocrat binevoitor, iar semnele vizibile ale poziției sociale contribuie la autoritatea șefului. Șefii mai vârstnici sunt în general mai respectați în raport cu cei tineri. A fi victima abuzului de putere din partea șefului se consideră a fi un ghinion; nu se pretinde că ar exista mijloace prin care să se redreseze această situație. Dacă evoluția spre rău este mai pregnantă, oamenii cu greu își unesc forțele pentru o reacție violentă.
Puterea este privită ca un factor esențial al societății, care nu de puține ori precede alegerea între bine și rău, legitimitatea sa fiind irelevantă și putând avea preponderență asupra dreptății. Deși este o afirmație dură, care poate fi rar prezentată sub această formă, ea se reflectă în comportamentul celor de la putere și a oamenilor obișnuiți.
Dorința de consolidare a puterii sociale este tipică pentru români, în această cultură, cei puternici sunt îndreptățiți să aibă privilegii și este de așteptat ca ei să-și folosească puterea pentru a-și spori averea. Pot apărea conflicte implicând persoane din structurile puterii și această apartenență explică faptul că ele vor fi acoperite. Dacă ceva merge prost, sunt acuzați oamenii cei mai de jos de pe scara ierarhică.
La noi, separarea puterilor în stat s-a tradus prin preocuparea de respectare a propriei puteri și nu pe cooperare. Mai mult, unele puteri funcționează în prea multe trepte (vezi puterea legislativă și cele două camere) și, de asemenea, prea devreme, puterea politică se bazează pe coaliții împotriva naturii. Consecințele existenței distanței mari față de putere, se regăsesc, conform sondajelor de opinie, în scăderea încrederii în parlament, justiție, președinție, structuri de putere care nu reușesc să se impună, în raport de sfera lor de putere, deși populația a acceptat tratamentul oricât de dur pentru cei care în mod deliberat se abat de la lege.
3.1.3. Opțiunea pentru siguranță, stabilitate – reflectare a dimensiunii evitarea incertitudinii
Gradul mare de evitare a incertitudinii, specific românilor, creează mari neajunsuri deoarece intră în mod direct în contradicție cu economia de piață modernă, care presupune asumarea permanentă a riscului, mobilitatea profesională și a locului de muncă, existența unor reglementări și reguli scrise pentru toate actele umane . Dacă în comportamentul din familie sau școală nu putem spune că întâlnim un grad mare de evitare a incertitudinii, în schimb la locul de muncă această dimensiune atinge mărimea sa maximă.
Legile și regulile reprezintă moduri în care societatea încearcă să prevină incertitudinile în comportamentul oamenilor. În cultura română, deși caracterizată printr-un grad mare de evitare a incertitudinii, nu există multe reguli protocolare și nici multe reguli interne și regulamente care controlează procesul de muncă. Aceasta se explică prin legătura strânsă între evitarea incertitudinii și distanța față de putere. După cum am văzut, România se caracterizează printr-o distanță față de putere mare, astfel exercitarea autorității superiorilor înlocuiește într-o bună măsură nevoia de reguli interne.
În contextul celor prezentate, pentru România apare ca negativă continua schimbare a legislației economice și lipsa unei strategii de atragere a tineretului în activitatea economică, cunoscut fiind faptul că acesta este dispus mai mult la acceptarea riscului și la schimbare. Studenții din România, unde evitarea incertitudinii este puternică, așteaptă ca profesorii lor să fie niște experți care să aibă răspunsuri pentru orice. Ca o regulă, studenții vor mărturisi foarte rar dezacordul intelectual cu profesorii lor.
Încă un aspect care se întâlnește la nivel de școală elementară și generală, este reprezentat de rolul părinților în raport cu profesorii: părinții sunt tratați de profesori ca un auditoriu, ei fiind rar consultați spre deosebire de țările unde evitarea incertitudinii este slabă și unde unii profesori încearcă să-i implice pe părinți în procesul de învățământ al copiilor lor.
Studiile sistemelor de valoare europeană au conținut o întrebare referitoare la încrederea oamenilor în instituțiile țărilor lor și s-a ajuns la următoarea concluzie: în țările în care evitarea incertitudinii este intensă (categorie în care este inclusă și România), funcționarii de stat civili tind să nutrească sentimente negative pentru politică și politicieni; în țările în care evitarea incertitudinii este redusă, sentimentele sunt pozitive față de aceștia.
În România, unde evitarea incertitudinii este intensă, cetățenii sunt obligați să poarte asupra lor documentele de identitate în scopul de a putea fi identificați legitim oricând li se cere acest lucru de către o persoană autorizată. În țările în care evitarea incertitudinii este redusă, nu există o asemenea obligație și sarcina identificării unui cetățean revine autorităților. Acest document de identitate obligatoriu împarte țările Europei în două părți aproape identice sub raportul evitării incertitudinii.
Un alt element demn de semnalat este acela că religia este o modalitate prin care omenirea evită incertitudinea. Se poate afirma că religia ajută la acceptarea incertitudinilor împotriva cărora oamenii nu se pot apăra, unele religii oferind siguranța unei vieți după moarte.
Biserica deține putere în lumea de azi, parțial datorită influenței ei morale, resurselor economice, dar și întrucât continuă și azi să servească drept mass-medium. Câtă vreme orice religie organizată poate aduna mulțimi imense, atingând astfel o audiență de masă, nici un guvern nu o poate ignora. Unele guverne au încercat să extirpe biserica-lucru aproape imposibil. Altele au încercat să strecoare un substitut de religie, bazat pe naționalism sau alte doctrine. Astfel se explică ferocitatea cu care regimul comunist a încercat să omoare biserica sau să o cumpere atunci când prima variantă s-a dovedit imposibilă.
Recunoașterea faptului că religia organizată, oriunde s-ar afla, este și un mass-medium, ajută la lămurirea multor transferuri de putere. De asemenea, ajută și în explicarea cauzelor pentru care atât de adesea în cursul istoriei, în țări diferite, ca Israel sau Coreea de Sud, nemulțumirile economice și de altă natură ale populației sunt canalizate în mișcări religioase.
Ortodoxismul este asociat cu conformitatea exterioară, mai exact cu dominația individului de colectivitate și opinia acesteia.
3.1.4. Feminitatea, dominanta raportului masculinitate/feminitate
Modelul nostru cultural este unul de tip feminin unde atât băieții cât și fetele învață să nu fie ambițioși ci să fie modești. Comportarea prin care să domini și încercările de a excela, care sunt apreciate în societățile de tip masculin, sunt ușor ridiculizate în societățile de tip feminin pentru că a excela într-un domeniu se consideră a fi un lucru care trebuie păstrat pentru sine. Și la noi, copiii învață simpatia pentru antierou, adică cel oprimat, bravura superficială fiind suspectă.
În cultura românească valorile dominante sunt grija pentru ceilalți și perseverența.
Dacă în cadrul culturilor masculine studenții încearcă să se facă vizibil remarcați și duc o competiție deschisă unii cu alții, în culturile feminine, (categorie în cadrul căreia ne încadrăm și noi), acest lucru nu este urmărit cu înverșunare, ci din contră, trecerea examenelor este considerată ca fiind suficientă și a excela nu este un scop declarat deschis. La noi este considerat ca standard studentul mediu, în timp ce în țările cu caracter masculin, ca SUA, studenții cei mai buni sunt considerați ca standard.
În cultura românească, specificul cultural al muncii este mai degrabă acela de „a munci pentru a trăi“ și nu de „a trăi pentru a munci“, specific culturii de tip masculin.
Managerul de preferat într-o societate de tip feminin ca a noastră, ar trebui să-și folosească intuiția și să caute consensul optând pentru rezolvarea conflictelor prin compromis și negociere. În România, însă, managementul practicat a fost și este încă de tip autoritar, bazat pe rigiditate și subordonare totală acesta necorespunzând modelului nostru cultural, ca fiind de tip feminitate, presupune un anume echilibru, acordând o mai mare atenție climatului de muncă, relațiilor dintre oameni, motivațiilor materiale, dar și morale.
Soluțiile încercate pentru o mai mare implicare a oamenilor în procesul muncii variază conform tipului de cultură. Aceste soluții au fost numite umanizarea muncii, dar ceea ce este considerată ca o slujbă umanizată depinde de modelul cultural referitor la ceea ce se numește umanizare. În culturile de tip masculin, o slujbă mai umanizată trebuie să dea mai multe ocazii de afirmare, avansare și competitivitate (principiu susținut de Frederick Herzberg). La polul opus, în culturile de tip feminin, printr-o slujbă umanizată se înțelege acea slujbă care va da mai multe ocazii ajutorului reciproc și contactelor sociale, deci o confirmare a aspectului social al slujbei. Deși aspectul de masculinitate al „umanizării slujbei“ nu trebuie neglijat constituind o expresie a economiei de piață, se poate considera că trebuie să se pună accent pe aspectul feminitate al umanizării slujbei, care este mai aproape de modelul nostru cultural.
Se pare că există o diviziune internațională a muncii în cadrul căreia țările au relativ mai mult succes în activitățile care se potrivesc preferințelor culturale ale populației lor decât în activitățile care sunt contrare acestor preferințe. Potrivit acestui studiu, culturile feminine ca a noastră, au un avantaj în sferele de servicii cum sunt consultingul și transportul, în industria manufacturieră și în tratarea materiei vii cum ar fi agricultura avansată și biochimia, paradoxal domenii relativ neglijate la noi în țară.
3.1.5. Predispoziția pentru programe pe termen scurt
România, alături de numeroase țări, manifestă o mare reticență în privința orientării pe termen lung. Singura regiune de pe glob unde orientarea pe termen lung este acceptată este Asia de Sud-Est. Orientarea pe termen scurt indică o înclinație spre prezent și trecut în detrimentul investiției în viitorul nesigur, precum și un nivel scăzut de economisire pentru viitor. Societățile orientate pe termen scurt trăiesc în principal prin instrumentele de credit. Este foarte cunoscut faptul că românii au contractat un mare număr de credite de consum. Este de asemenea cunoscut faptul că numai un număr mic de românii folosesc instrumente investiționale, tranzacțiile bursiere reprezentând o necunoscută pentru majoritatea populației. În concluzie, și românilor le va fi dificil să planifice pe termen foarte lung și vor prefera să aducă în discuție experiențele din trecut pentru a rezolva problemele din prezent. Orientarea pe termen scurt este la rădăcina nivelului scăzut de capital reinvestit și a nevoii de îmbogățire rapidă.
Orientarea pe termen lung a fost identificată ca urmare a analizei valorilor Confucianismului, religia pragmatică a populației de origine chineză. Confucianismul profesează virtutea și depunerea eforturilor de astăzi în vederea obținerii rezultatelor de mâine.
Tradiția religioasă este deci principala cauză a orientării pe termen scurt a României precum și a tuturor țărilor din Europa.
3.2. Modelul cultural italian
Atitudinile italienilor sunt strâns legate de regiunea în care trăiesc, ceea ce îi determină să manifeste o anumită animozitate față de italienii din zonele învecinate, cât și față de străini.
Spre exemplu, ei devin nerăbdători față de ritmul mai lent al unui vecin francez, dar tot ei spun despre francezi: „francezii nu ne iubesc, dar nici noi pe ei“, lucru care ar putea fi considerat o glumă, totuși conținând un sâmbure de adevăr. Aceeași situație de indiferență se regăsește și față de germani cu care se tolerează reciproc și chiar mai continuă o aversiune față de americanii „urâți“. O explicație în ceea ce privește rezistența italienilor față de străini ar putea fi aceea că Italia nu a fost niciodată un „creuzet“ din punct de vedere istoric.
În Italia, distanța față de putere este puțin sub medie, ceea ce demonstrează că italienii au un respect față de acei aflați la conducere dar, adesea sunt cinici cu aceștia. Încălcarea dispozițiilor superiorilor este o sursă de amuzament pentru unii italieni, ceea ce arată că ei sunt mai degajați la locul de muncă.
Italienii au un grad mare de individualism. Astfel ei au o atitudine individualistă și sunt încrezători în forțele proprii. Italienii manifestă mare grijă față de ei înșiși și de cei din familie .
Italia este o țară cu un grad înalt de masculinitate. Această stare de fapte este caracterizată prin aceea că bărbații urmăresc să aibă șanse mai mari de a accede la posturi cât mai înalte, să obțină un salariu cât mai mare și să fie permanent la curent cu evoluțiile din domeniul tehnologiilor, etc.
Se consideră că italienii sunt misogini. Bărbații italieni consideră că femeile sunt inferioare.
Acesta este un clișeu ce se naște din faptul că italienii sunt un popor lipsit de prejudecăți în ceea ce privește iubirea și formele ei de manifestare. De fapt, ei sunt crescuți în spiritul responsabilității față de femei, pentru a le asigura acestora bunăstarea (în special materială). Italienii au un simț al familiei deosebit de accentuat, având chiar o atitudine de protecție excesivă față de aceasta; bărbații reprezintă autoritatea familiei, ei dictează ce se petrece în cadrul acesteia.
Italia, ca exponentă tradițională a capitalismului vest-european, se caracterizează ca având un grad de evitare a incertitudinii peste medie. Scorul arată că totuși este deschisă spre risc, spre elemente noi și inovatoare. Italienii luptă oarecum pentru a influența și controla viitorul.
La fel ca în majoritatea țărilor europene, în Italia se manifestă orientarea pe termen scurt.
O prejudecată acreditează ideea că majoritatea italienilor sunt corupți. Marea majoritate a cetățenilor își văd de afacerile proprii fără a avea vreodată de a face cu Mafia. Sunt răspândite însă mita, specula și evaziunea fiscală în rândul celor care dețin puterea și abuzează de ea, împiedicând astfel efortul italienilor de rând către realizarea unei Italii unite, din punct de vedere economic și social.
Fig. 3.3. – Modelul cultural italian
Sursa: http://www.geert-hofstede.com/hofstede_dimensions.php
Din punct de vedere al interacțiunii economice, italienii pun în prim plan relația socială pe care o stabilesc cu partenerii de afaceri. Niciodată nu este încheiat un contract sau o afacere, fără ca italianul să cunoască îndeajuns de bine educația, caracterul și scopul persoanei cu care urmează să facă afaceri. De-abia după ce se realizează o cunoaștere în profunzime a părților și o apreciere, se poate discuta despre o eventuală negociere, iar italienii devin foarte deschiși la ofertele propuse. Aceste atitudini sunt o reflectare a valorii mari a dimensiunii evitarea incertitudinii.
Este recomandat să se stabilească relații personale pentru a avea parte de încredere din partea italienilor. Acest lucru cere timp și răbdare și nu presupune în nici un caz o atingere rapidă a scopurilor. Este nevoie de multe întâlniri pentru a câștiga încredea părții italiene și în acest scop se poate angaja un reprezentant cu relații solide care să poată aranja prezentări și întâlniri cu mult timp în avans, așa încât să se poată realiza o pregătire prealabilă.
Odată ajuns în Italia, se constată că ritmul de acțiune și activitate este încetinit, iar cel mai bun lucru este să se realizeze adaptarea la această nouă atitudine „adagio“ și să se păstreze răbdarea.
Italienii sunt renumiți pentru nota personală și deliberată pe care o acordă afacerilor, dar pentru un străin contează mult formalismul, în special atunci când nu este îndeajuns de cunoscut de partenerii italieni. Respectul față de titluri și persoane în vârstă, precum și în timpul conversațiilor, nu trebuie neglijat.
Italienii nu interpretează în cel mai strict mod regulile și normele, ei le consideră mai degrabă un ghid. De aceea au un spirit inventiv pronunțat, îmbrățișând și gustul pentru risc și imprevizibil. Este esențial să fie evitată atitudinea ofensivă și să se încerce să se accepte ideile neobișnuite, fără a pierde autoritatea și poziția în discuție.
În situația nestăpânirii limbii și a diferențelor culturale, limbajul nonverbal poate crea probleme deosebite. Este necesar să se acorde momente de interpretare a gesturilor, a afirmațiilor sau a schimbărilor de comportament, pentru că de multe ori, acestea pot fi decisive.
Italienii sunt foarte abili în a vedea „în om”. Recunosc cu ușurință minciuna, superficialitatea și ipocrizia și nu pot fi înșelați. Susținerea unei idei în mod logic, cu siguranță și încredere în sine, are mari șanse de reușită. Pot fi de folos elementele vizuale (desene, grafice, diagrame).
Italienii sunt fermecători și inteligenți, iar Europa le datorează mult din punct de vedere cultural. Sunt persoane care comunică foarte ușor, în care se combină un spirit de observație foarte dezvoltat cu o mare flexibilitate. Exuberanța continuă și spiritul comunicativ produc o reacție adversă asupra persoanelor rezervate cum sunt englezii, germanii sau scandinavii.
Italienilor le face plăcere să împărtășească celorlalți amănunte despre familia, vacanțele, speranțele, aspirațiile, dezamăgirile sau preferințele pe care le au. A-ți expune opțiunea politică sau religioasă constituie un lucru normal în Italia. La o întâlnire cu parteneri italieni nu trebuie să existe jena de a fi prea comunicativi, expunând părerile și opiniile fără teamă. Indiferent cât de mult s-ar încerca a se vorbi, un italian va vorbi de zece ori mai mult. O trăsătură de caracter specifică italienilor este aceea că nu sunt șovini și nu consideră că sunt mai buni decât alte popoare. Ca și spaniolii, germanii și francezii, italienii nu sunt ranchiunoși. Ei acceptă criticile și sunt foarte flexibili. Se poate discuta liber pe multe teme, însă nu trebuie a se exagera cu stilul direct. Stilul italian de comunicare este elocvent, demonstrativ și aparent emoțional, se recomandă a nu se acredita ideea că gesticularea peste măsură denotă instabilitate și iresponsabilitate. Partenerii italieni trebuie făcuți să se simtă confortabil utilizând cât mai mult limbajul trupului. În caz contrar, vor considera că interlocutorul este distant și rece. Italienii nu au aceeași concepție despre timp ca americanii sau nord-europenii, prin urmare nu sunt foarte punctuali. De exemplu, în Milano, să fi punctual înseamnă să întârzii 20 de minute, în Roma să întârzii jumătate de oră, iar în sudul Italiei să întârzii 45 de minute. Simpla prezență a unui străin nu va schimba acest mod de gândire. De aceea este recomandabilă adaptarea.
De asemenea, italienii au și o altă concepție despre spațiu. Ei sunt obișnuiți cu zonele aglomerate și cu spațiile înguste. Acest lucru creează o atmosferă de lucru în echipă asemănătoare cu cea din firmele japoneze. Pentru a lucra eficient, englezii, americanii sau germanii au nevoie de mult spațiu – acest lucru reflectându-se în modul de dispunere al spațiilor de lucru și al birourilor lor.
Spațiul personal la italieni este foarte mic. Un englez, de exemplu, preferă ca între el și interlocutor să existe un spațiu de 1,2 metri. Italienii însă se simt bine la o distanță de 80 cm. Dacă vă retrageți dintr-o astfel de poziție, vor crede că îi evitați sau că găsiți prezența lor fizică supărătoare. Un partener italian vă va bate pe umăr, vă va lua de braț sau vă va îmbrățișa pentru a-și arăta prietenia. Italienii își exprimă deschis afecțiunea și trebuie să găsiți o modalitate de a-i recompensa.
Multe persoane au impresia că italienii sunt un popor dezorganizat, deoarece nu își pot planifica metodic activitățile așa cum fac germanii de exemplu. Însă, nu trebuie omis faptul că economia italiană este a cincea pe plan mondial, iar în unele domenii italienii i-au întrecut chiar și pe germani sau pe americani. Pe lângă acestea, în Italia există o imensă piață neagră.
Din punct de vedere economic, particularitățile managementului italian și în mod special orientarea spre oameni și prețuirea factorului uman sunt frecvent subliniate pentru a explica dinamismul economiei. Practicarea unui management participativ, judicios conceput și riguros aplicat, se constituie ca un factor major de dinamizare a economiei italiene.
În practica managerială, managerii italieni urmăresc efectul pozitiv al participării asupra calității acțiunilor vizate și a motivării salariaților. În firmele italiene prin apelarea la principiile și practicile managementului participativ, specific colectivismului, sunt atrași în acțiuni concrete mai mulți salariați la actul de decizie, în procesul de producție, în transmiterea abilităților și deprinderilor profesionale, în felul acesta reușindu-se asigurarea spiritului de colectivitate.
În ultimul timp managementul resurselor umane din firmele italiene a suferit profunde transformări calitative ce au fost posibile prin acțiunea concretă a factorilor de natură economică, politică și social-culturală.
Datorită faptului că există o îmbinare a proprietății de stat cu cea privată, chiar dacă ponderea cea mai mare o deține sectorul privat, trebuie făcută diferența între managerii care conduc firmele de stat și firme private. Managerii din firmele de stat au un comportament convergent cu cel al autorităților și oficialilor, mai mulți dintre aceștia fiind apropiați de problemele de natură politică. De mai multe ori acești manageri sunt învinuiți de ineficiență managerială, scuza acestora venind din partea valorilor socialiste pe care le promovează și care nu au ca scop principal obținerea de profit.
În ceea ce privește managerii din firmele private, apar și aici diferențieri, în sensul că, posturile de manageri din firmele mari nu pot fi ocupate decât de doctori în științe sau de ingineri, pe când în firmele mici, de familie, această problemă este rezolvată prin prezența familiei proprietare la elaborarea actului decizional.
Pentru a înțelege mai bine funcționarea firmelor italiene și comportamentul managerilor se face apel la tradițiile de familie din contextul italian. Ca și în cadrul unei familii, firma așteaptă din partea angajaților săi loialitate, iar ea, oferă, la rândul ei, suport acestora chiar și în afara locului de muncă. Chiar dacă procesul decizional are tendința de a fi centralizat, decidenții caută să se asigure că deciziile pe care le iau sunt acceptate de subordonați.
În Italia sunt întâlnite trei mari categorii de firme: grupul marilor companii private (de exemplu firma Olivetti), care acoperă o mare parte a sectorului economic; companiile holding (exemplu compania Alitalia), proprietate de stat cu un număr foarte mare de angajați; firmele mici care, potrivit tradiției italiene de a dezvolta afaceri în agricultură și în servicii și chiar în industrie, dețin o pondere foarte mare, fiind considerate „motorul“ economiei italiene.
Indiferent de tipul structurilor organizaționale – funcțională sau divizionară – practicate, firmele italiene promovează relațiile de tip familial care vin în contradicție cu individualismul managerilor italieni, focalizați mai mult pe rezolvarea unor probleme care apar decât în a realiza o activitate de planificare și previziune a activităților, pentru ca situațiile neprevăzute să fie diminuate sau inexistente.
Cercetătorii din institutele italiene de formare și perfecționare a managerilor constată și pun în evidență insuficiențe în domeniul managementului. Ei atrag atenția că se resimte lipsa unor manageri profesioniști capabili să asigure o deschidere puternică spre economia europeană și mondială.
Pe lângă toate acestea, o caracteristică a firmelor italiene o reprezintă relațiile informale, în detrimentul celor formale, iar managerii sunt deosebit de expresivi în comunicarea nonverbală folosită pentru transmiterea emoțiilor și trăirilor.
Încadrarea managementului italian în contextul dimensiunilor culturale enunțate de Hofstede completează și întărește, o dată în plus, particularitatea managementului practic în această țară.
Putem afirma că valoarea de 50 obținută în urma cercetărilor efectuate de Hofstede pentru distanța față de putere, reprezintă dualitatea dintre managementul participativ și cel autoritar practicat în firmele italiene. Chiar dacă managerul firmei este cel care deține puterea de adoptare a deciziilor, acesta antrenează și angajații în procesul decizional.
Promovarea de către firmele italiene a relațiilor de tip familial contravine scorului mare de 76, pe care indicele de individualism îl are. În acest context, se poate explica faptul că firmele mici au ponderea cea mai mare în economia Italiei și că, în cadrul acestora, indivizii încearcă să se afirme.
Scorul de masculinitate, mare și el, de 70 în opinia lui Hofstede denotă valorile materiale ce caracterizează societatea italiană, ceea ce reflectă înclinația obținerii de profit a firmelor, fără a conta foarte mult responsabilitatea socială a acestora.
Cu toate că managerii italieni sunt adepții rezolvării problemelor care apar pe parcurs mai degrabă decât sa alcătuiască planuri, indicele de evitare a incertitudinii este ridicat având o valoare de 75 , care reflectă o mică toleranță față de incertitudine și ambiguitate. Acesta crează o societate bazată pe reguli în care instituțiile legale, regulile, reglementările și controlul sunt de natură să diminueze incertitudinea.
3.3. Modelul cultural german
Germania se situează printre primele puteri economice europene și mondiale, chiar dacă, în ultimele două decenii, a făcut un efort material enorm pentru integrarea fostei Republici Democrate Germane. Din punct de vedere al dimensiunilor culturale, conform analizei lui Geert Hofstede, Germania se situează pe o poziție ridicată de individualism, masculinitate (bărbații domină structurile decizionale) și evitarea incertitudinii. Din aceste motive, la care se adaugă și orientarea spre calitate și spre detalii, deciziile sunt luate ceva mai încet, lanțul decizional având mai multe trepte ierarhice. Dar, odată planificarea realizată, proiectele decurg rapid și cu termenele limită respectate. Scorurile mai reduse pentru dimensiuni culturale ca: distanța față de putere și orientarea pe termen lung descriu capacitatea ridicată la schimbare a germanilor, deși aceștia nu agreează deloc surprizele.
Germanii sunt recunoscuți ca fiind oameni harnici, sârguincioși și rezervați. Deși rutina zilnică îi determină să intre în contact cu multe persoane nu sunt apropiați cu adevărat decât unui număr foarte restrâns de persoane, și țin foarte mult la relațiile de familie. Germanii îi cataloghează pe italieni ca prea emoționali și ineficienți iar francezii sunt văzuți ca prea aroganți. Sondajele arată că țara cea mai admirată din U.E. este Anglia. „Germanul are libertatea mentalității, și de aceea nu observă când îi lipsește ceva din libertatea gustului și a spiritului“
În viziunea germanilor, americanii sunt prost educați, obsedați de muncă, neștiind să creeze un echilibru slujbă-muncă. Totuși sunt elemente pe care germanii le admiră la americani: cultura lor populară și spiritul întreprinzător foarte dezvoltat. În general S.U.A. sunt acceptate ca o mare putere.
Germanii sunt persoane extrem de exacte (autobuzele, trenurile și avioanele respectă cu strictețe orarul stabilit), însă nu dau dovadă de prea multă spontaneitate. Ei caută să utilizeze cu maximă eficiență timpul alocat unei activități și sunt foarte rare cazurile în care lasă lucrurile să meargă de la sine, așteptând să vadă ce se întâmplă. Germanii țin enorm la punctualitate. Dacă o familie germană este invitată la cină la ora 19:00, este foarte posibil să sosească ceva mai devreme și să aștepte în mașină până la fix.
Teoretic se îngăduie sfertul academic (das akademische Vierte ) – sfertul de oră tradițional în care studenții germani trebuie să aștepte profesorul până la anularea oficială a cursului. Similar, în cazul unei întâlniri de afaceri, dacă se întârzie mai mult de 15 minute, întâlnirea poate fi anulată. O întârziere de numai câteva minute la o întâlnire programată este considerată o dovadă de ineficiență sau de dezinteres.
Fig. 3.5. – Modelul cultural german
Sursa: http://www.geert-hofstede.com/hofstede_dimensions.php
La serviciu, cu excepția directorilor, care sosesc devreme și pleacă târziu, angajatul pleacă imediat de la lucru la ora de închidere a programului. Lucrul până târziu este privit ca un semn că angajatul nu reușește să-și îndeplinească sarcinile în timpul alocat. Dacă la o firmă se lucrează după terminarea programului, nu va exista de loc simpatie, iar patronul german va da de știre uitându-se ostentativ la ceas.
Pentru germani, în relațiile de afaceri, termenele-limită sunt sfinte. Odată acceptat un termen de timp, ei iau angajamentul în serios. Pentru a se asigura că termenele (și standardele de calitate) sunt respectate, obișnuiesc să solicite includerea în contract a unei clauze de penalizări ( și a unei clauze de garantare). Dacă nu se poate respectă termenul stabilit, este recomandat să se anunțe din timp partenerii germani și să li se explice clar care este motivul, fără ambiguități.
Pentru cei care nu vorbesc germana, limba pare de obicei răstită sau chiar agresivă. Această impresie se datorează sunetului gutural pe care îl are, monotoniei în tiparele vorbirii și faptului că germanii tind să converseze pe un ton mai ridicat decât aproape oricine altcineva.
Întrucât germanii consideră conținutul mai important decât stilul, pot fi de o sinceritate brutală. Rareori este ceva ascuns între rânduri, iar conversația atât de subtilă încât să lase loc mai multor interpretări. Partea pozitivă este că nu se va spune niciodată un lucru doar din politețe pentru a produce plăcere. Înfrumusețarea adevărului nu este o trăsătură proprie germanilor și nici una pe care să o aprecieze la alții.
La întâlnirile de afaceri, este bine să se facă o pauză într-un moment strategic și să se adreseze invitația de a se pune întrebări, care cu siguranță nu vor lipsi. Astfel se evită întreruperile și se creează posibilitatea de a verifica dacă s-a înțeles.
Există trei factori ce au avut o influență semnificativă asupra structurii economiei actuale a Germaniei. Aceștia sunt: procesul de integrare europeană, co-determinarea și implicarea statului în activitatea economico-socială. Germania este unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene, iar practicile economice și legile germane sunt direct legate de directivele și reglementările comunitare.
Co-determinarea permite muncitorilor participarea la conducerea firmei. În Germania , sindicatele sunt foarte puternice și conferă muncitorilor mult mai multe drepturi decât semenilor lor din alte țări. De exemplu, ele pot interveni în deciziile de concediere. Co-determinarea ofera posibilitatea muncitorilor și conducerii de a lucra împreună la conturarea și definirea obiectivelor firmei. Germanii sunt printre cei mai bine plătiți angajați din lume și se bucură de un standard de viață ridicat, lucru datorat, în mare măsură, politicii de asistență socială dusă de autoritățile germane.
Firmele germane sunt entități care respectă tradiția, care se ghidează după manuale, sisteme și ierarhii care, în viziunea majorității europenilor și americanilor, sunt rigide și demodate. Ierarhia este obligatorie, de cele mai multe ori, manifestându-se printr-o stimă exagerată față de superiori.
Imaginea clasică a managerului german este aceea a unui om izolat într-un birou spațios în spatele unei uși închise. Managerii americani și scandinavi preferă să ducă o politică a „ușilor deschise“ și să petreacă mult timp discutând cu subordonații. Comunicarea orizontală contrastează cu sistemul ierarhic vertical german, în care instrucțiunile sunt date doar subordonaților direcți.
Germanilor nu le place să-și asume riscul. Germanii sunt mai degrabă prudenți decât refractari. De exemplu, lozinca cancelarului Konrad Adenauer „Fără experimente“ a făcut ca partidul său, creștin democrat, să câștige alegerile din 1957.
Germanii se luptă pentru consens și maximă stabilitate. Acest lucru este evidențiat de retorica politică actuală, care evită orice fel de disensiuni majore.
Expresia germană die Qual der Wahl – greutatea alegerii – denotă preferința pentru parteneri clar definiți și opțiuni limitate.Această opțiune se manifestă și în modul de administrare al banilor. Bursa este puțin activă, foarte puține persoane investind în acțiuni, spre deosebire de americani. Germanii preferă Pfundebrief, o obligațiune ipotecară cu dobândă mică, dar foarte sigură.
Procesul de luare a deciziilor în cadrul firmelor din Germania este piramidal, cu câțiva directori profesioniști (sau doar unul) aflați în vârful ierarhiei. Conducerea de nivel mediu nici nu este de multe ori conștientă de scopul final al eforturilor depuse. Se discută mult despre stilul american de descentralizare a procesului decizional, dar până acum a fost rar practicat. Reacțiile instinctive nu prezintă încredere.
Recomandările de la nivelurile inferioare nu sunt așteptate și trec nebăgate în seamă.
Principala responsabilitate a șefilor de la nivelul mediu este supravegherea de fiecare zi a îndeplinirii deciziilor strategice la a căror formulare nu au, de regulă, nici un aport. Respectul tradițional fată de autoritate face acest lucru acceptabil. Pentru directorii obișnuiți cu un sistem de cooperare, stilul pare prea autoritar. Un efect secundar pozitiv este însă reducerea conflictelor interne.
Germanii au un mare respect pentru avere. Casele frumoase, mobila de calitate, mașinile și îmbrăcămintea bună sunt foarte importante pentru ei și încearcă să-i impresioneze pe ceilalți cu ele. În discuțiile cu parteneri germani nu trebuie să vă fie teamă să vă etalați propria avere, deoarece aceștia doresc să știe că aveți o situație financiară la fel de solidă ca și a lor.
Germanii nu sunt impresionați de reclamele de televiziune, de sloganurile istețe sau de ilustrările artistice. Ziarele germane sunt pline de anunțuri publicitare care dau maximum de informații în minimum de spațiu. Broșurile realizate pentru consumatorii germani, trebuie să fie serioase, conținând informații detaliate și justificate. Indiferent cât de lungă și plictisitoare este o broșură, un german o va citi până la capăt. Însă, se așteaptă ca toate informațiile cuprinse în aceasta să fie corecte și produsul prezentat să se conformeze întocmai descrierii date.
Germanilor nu le plac oamenii gălăgioși, mai ales în sfera afacerilor. Ei desconsideră persoanele zgomotoase, insistente și obraznice, un asemenea comportament fiind dovada slăbiciunii persoanei sau companiei respective.
Strângerea de mână este o parte importantă a salutului germanilor, care își dau mâna nu numai cu ocazia primului salut din ziua respectivă, dar și cu ocazia încheierii unei conversații. Strângerea de mână este însoțită și de câteva cuvinte. În general, primele care întind mâna sunt persoanele mai în vârstă sau cele cu mai multă autoritate. Femeile întind primele mâna cu excepția cazului în care bărbații dețin o funcție mai importantă.
În Germania nu numai că trebuie să folosești formulele de politețe în vorbire, dar trebuie să te abții să te adresezi la persoana întâi- Herr (Domnul) și Frau (Doamna) fiind mult mai potrivite. În plus, unei femei este bine să i te adresezi cu Frau indiferent de starea ei civilă.
Germanii țin foarte mult la titluri și la folosirea corectă a acestora. Este recomandat ca cei care au alături de nume și un titlu, de exemplu, doctor în științe, să fie apelați prin pronunțarea titlului respectiv alături de formula de politețe și nume: Herr Doktor Schmidt sau Frau Doktor Braun. O persoană nou venită trebuie prezentată grupului de un prieten sau de un asociat, întrucât germanii preferă ca introducerea să fie realizată de o terță persoană.
În unele țări se obișnuiește să îți inviți clientul la un restaurant în vogă pentru a lua cina împreună. În Germania însă, mai ales în cazul companiilor ce derulează contracte de milioane de euro sau dolari, superiorii nu permit subordonaților lor să accepte astfel de invitații. În general firmele germane consideră că, în asemenea situații, ar putea apărea un conflict de interese și că cei implicați și-ar putea pierde obiectivitatea. O regulă ce trebuie respectată în Germania este aceea de a-ți rezolva problemele în timpul orelor de serviciu.
Într-o conversație germanii nu sunt foarte mobili, nu gesticulează foarte mult. În Germania, este nepoliticos să-ți ții mâinile în buzunare când vorbești cu cineva. De asemenea este considerată impolitețe poziția în care cineva îți vede tălpile pantofilor (fie că stai cu picioarele pe masă, fie că stai picior peste picior). Cele mai multe mișcări ale corpului reflectă conservatorismul german. Indiferent dacă stau jos sau în picioare, germanii au o ținută dreaptă și rigidă.
Germanii sunt persoane foarte sincere și au convingerea că și ceilalți sunt la fel. Sunt adesea dezamăgiți atunci când cineva nu răspunde serios la întrebări serioase. Pentru anglo-saxoni, cărora le place să flecărească, germanii par profunzi și fără simțul umorului. Germanii nu au predispoziția americanilor sau a englezilor pentru glume și povestioare hazlii. Ei doresc prietenii adevărate și discuții profunde despre viață și enigmele acesteia. Germanii au umor, dar preferă formele organizate celor spontane. Rareori au suficientă încredere pentru a râde de ei înșiși. Spunerea glumelor este un ritual asociat cu băutura, iar germanii sunt buni povestitori.
În concordanță cu modelul de management german, recrutarea managerilor se face din rândul specialiștilor funcționali. Specialiștii antrenați în managementul german sunt buni profesioniști, mai mult specialiști decât generaliști, practicând un management nesofisticat cu orientare spre soluționarea unei probleme ce face referire la: planificare și control; analize cantitative, abordări de marketing și strategii de afaceri.
Pregătirea managerilor în Germania este foarte diversificată, un manager putând fi angajat într-o firmă la mai multe niveluri ierarhice, în funcție de pregătirea pe care o are.
În acest context, există în managementul german patru niveluri la care poate fi angajat un manager:
nivelul cel mai de jos după terminarea unui învățământ general care se încheie cu un certificat de sfârșit de studii;
al doilea nivel după terminarea unei școli intermediare care se finalizează cu obținerea unei diplome de sfârșit de studii;
al treilea nivel care presupune angajarea după terminarea liceului sau a unei școli tehnice, diplomă care conferă deținătorului dreptul de a se înscrie la o universitate;
al patrulea nivel de încadrare care corespunde unei diplome de studii obținute într-un institut politehnic sau în școlile de comerț care dezvoltă și accentuează partea pragmatică și mai puțin cea teoretică.
Caracterizarea managementului și managerilor din Germania trebuie făcută diferențiat, în funcție de nivelul ierarhic la care se situează. În firmele germane, managementul de nivel superior cuprinde, pe lângă membrii echipei de conducere (directoratul), și personal executiv. În Germania se întâlnesc mai frecvent structuri organizatorice pe funcțiuni și structuri divizionare, în cadrul cărora divizarea este mai puțin utilizată, iar specializarea se întâlnește până la nivelul managementului superior.
Structurile divizionare din Germania cuprind la nivelul managementului de vârf tot un Directorat, dar, spre deosebire de cele funcționale, membrii acestora își împart responsabilitatea în mod egal. Această conducere superioară din cadrul firmelor structurale divizionare reprezintă poate cea mai deosebită particularitate a organizării structurale din firmele din Germania.
Dacă analizăm contextul din Germania prin prisma dimensiunilor culturale ale lui Hofstede putem afirma următoarele: în firmele din Germania distanța față de putere este mică cu un scor de 35 ; angajații se confruntă cu un individualism mediu având un scor de 67 ; predomină masculinitatea ce are un scor de 66; orientarea managerilor pe termen lung are scorul 31, evitarea incertitudinii fiind medie spre un scor de 65.
CAPITOLUL IV
– IMPLICAȚIILE MODELELOR CULTURALE ASUPRA FENOMENELOR
ȘI PROCESELOR ECONOMICE ÎN ROMÂNIA, ITALIA ȘI
Criza economică apărută în S.U.A. și apoi în Europa în anul 2007, ale cărei efecte negative se mai resimt din plin și în perioada actuală, constituie, prin amploare, durată și moduri de manifestare un complex obiect de studiu pentru economiști dar și pentru sociologi, politologi, psihologi, etc.
Pentru ilustrarea implicațiilor modelului cultural asupra fenomenelor și proceselor economice ne-am propus analizarea comportamentului economiilor din România, Italia și Germania în perioada de timp dintre anul 2006 și până în prezent, în condițiile manifestării efectelor crizei economice mondiale.
Am utilizat datele din Tabelul nr. 3.1., în care, în funcție de intensitatea manifestării benefice exprimate de scorul obținut prin metoda lui Hofstede de fiecare dintre dimensiunile definitorii ale modelului cultural al fiecărei țări analizate, am acordat:
3 puncte convenționale în cazul intensității maxime a manifestării benefice
2 puncte convenționale în cazul intensității medii a manifestării benefice
1 punct convențional în cazul intensității minime a manifestării benefice
Rezultatul este indicat în tabelul 4.1.
Tabelul 4.1. – Comparație și ierarhizare între modelele culturale din România, Italia și Germania
Sursa: http://www.geert-hofstede.com/hofstede_dimensions.php
Astfel, Germania a totalizat 13 puncte, Italia 11 puncte, România 6 puncte. Plecând de la premisa că modelul cultural german este exponentul unei economii puternice, sănătoase, cu un pronunțat caracter concurențial și de piață, am alăturat, pentru comparație, dimensiunilor sale, dimensiunile modelului cultural românesc, precum și pe cele ale modelului cultural italian. Trebuie menționat că modelul cultural românesc are ca și corespondent o economie neperformantă, al cărei caracter de piață este estompat, concurența manifestându-se la niveluri mici de intensitate. Modelul cultural italian este exponentul unei economii de piață funcționale, concurențiale, care, deși conține numeroase elemente specifice latinității, reușește să producă la înalte cote de performanță.
Punctajele totale obținute de cele trei țări, prin aplicarea acestei metodologii, ne permit ierarhizarea lor din punct de vedere al capacității de a influența pozitiv fenomenele și procesele care apar și se derulează în economiile lor. După cum am precizat anterior, dintre cele trei țări, Germania este aceea al cărei model cultural are cea mai mare capacitate de a influența pozitiv și de a genera, prin comportamente, o economie performantă. Italia, situată la o mică diferență de punctaj, este asemănătoare Germaniei, pe când România, cu un punctaj net inferior celorlalte două țări, are un model cultural ale cărei dimensiuni indică existența unor comportamente care nu garantează o dezvoltare economică puternică.
Verificarea acestor afirmații am realizat-o transpunând grafic câteva date statistice furnizate de Eurostat, referitoare la valoarea unor indicatori economici a căror dinamică este sugestivă pentru a reflecta soliditatea, robustețea respectivelor economii.
Fig. 4.1. – Evoluția PIB/locuitor exprimat în în Germania, Italia și România
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/national_accounts/data/main_tables
Astfel, în figura 4.1. este prezentată evoluția PIB/locuitor exprimat în (Purchasing Power Standards-Standardul Puterii de Cumpărare) în perioada 2006-2009. este exprimarea într-o monedă comună care elimină diferențele de nivel de preț între țări permițând comparații semnificative ale PIB, în volume. Dinamica este asemănătoare, constantă pentru acest indicator în cele trei țări, valorile fiind în Germania de 116 în primii trei ani și 118 în 2009, în Italia 104 în toți cei patru ani ai intervalului analizat iar în România după o creștere constantă în primii trei ani, valorile fiind 38, 42, 47 a urmat o ușoară scădere la valoarea de 46. Ceea ce este semnificativ din prisma analizei pe care ne-am propus să o realizăm este faptul că valoarea acestui indicator în Germania și Italia este de peste două ori mai mare decât valoarea din România.
Fig. 4.2. – Evoluția PIB/locuitor exprimat în EURO în Germania, Italia și România
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/national_accounts/data/main_tables
În figura 4.2. este prezentată evoluția indicatorului PIB/locuitor exprimat în EURO în perioada 2006-2010. Dinamica acestui indicator reflectă faptul că după scăderea din 2009, determinată de criza financiară, în Germania și Italia a început redresarea, pe când România își continuă și după scăderea din anul 2009 trendul descendent. Putem afirma că economia germană și cea italiană au reușit să stopeze declinul și să reînceapă creșterea pe când economia românească încă mai caută soluții de redresare. Ceea ce este mai semnificativ pentru situația defavorabilă în care se află economia României, în comparație cu cele ale Germaniei și Italiei, este reprezentat de valorile acestui indicator; mediile celor cinci valori ale indicatorului, corespunzătoare celor cinci ani ai perioadei analizate, sunt: 27160 EURO/locuitor în Germania, 20940 EURO/locuitor în Italia și 2880 EURO/locuitor în România. O valoare a PIB/locuitor de peste șapte ori mai mică față de Italia și de peste nouă ori mai mică față de Germania indică faptul că economia România nu poate deocamdată să producă bunuri și servicii performante atât din punct de vedere calitativ cât și din punct de vedere cantitativ.
Semnificativ pentru puterea de mobilizare și capacitatea de redresare a economiei în cazul Germaniei și Italiei dar și pentru marea vulnerabilitate a economiei României, în condițiile crizei economice mondiale, o reprezintă dinamica indicatorului PIB/locuitor în procente față de anul precedent, așa cum este prezentat în fig. 4.3.
Se poate observa că în Germania a avut loc o scădere continuă a indicatorului PIB/locuitor în procente față de anul precedent, până în anul 2009, când valoarea a fost negativă, -4,4%. A urmat o redresare, ajungându-se în anul 2010 la o creștere cu 3,8% față de anul 2009. Italia a fost prima dintre țările comparate care a avut, în perioada analizată, o scădere a PIB/locuitor față de anul precedent. Scăderea s-a petrecut în anul 2008 iar trendul negativ s-a accentuat în anul 2009 fiind urmat de redresarea produsă în anul 2010. România a înregistrat creșteri spectaculoase ale PIB/locuitor față de anul precedent în anii 2006, 2007, 2008 valorile fiind 8,1%, 6,5% respectiv 7,5%. Anul 2009 a fost cel în care s-a produs o scădere accentuată a indicatorului valoarea înregistrată fiind de -6,9%. Graficul reflectă foarte sugestiv amplitudinea acestei scăderi care, totuși atenuată (-1,1%) a continuat și în anul 2010. Această scădere bruscă a indicatorului PIB/locuitor față de anul precedent poate fi o consecință a orientării pe termen scurt, dimensiune specifică modelului cultural românesc.
Fig. 4.3. – Evoluția PIB/locuitor- în procente față de anul precedent în , Italia și România
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/national_accounts/data/main_tables
Este interesant de analizat un indicator, Expunerea populației urbane la poluarea aerului cu particule fine, care reflectă atitudinea față de oameni, față de sănătatea lor, oamenii reprezentând forța de muncă, element indispensabil al producției fiind concomitent subiecți ai dezvoltării durabile. Indicatorul prezintă media anuală ponderată a concentrației particulelor în stațiile de măsură a poluării din marile aglomerări urbane, exprimată în micrograme pe m³. Prin Directiva Comisiei Europene nr. 30/1999 limita valorii anuale de particule și alți poluanți existenți în aerul ambiental este limitată la 40 micrograme de particule pe m³.
Analiza graficului din figura 4.4 relevă faptul că modelul cultural german, reflectă preocuparea față de mediul înconjurător, față de sănătatea oamenilor. Comparativ cu valorile înregistrate în România referitoare la acest indicator al dezvoltării durabile, care au scăzut de la peste 50 micrograme de particule pe m³ în anul 2004 la aproape 40 micrograme de particule pe m³, apropiindu-se de limita admisibilă, în Germania valorile au oscilat între 21 și 25 micrograme de particule pe m³. Este expresia individualismului german, a grijii pentru sine și pentru familie, a respectului pentru mediul înconjurător. Este, de altfel, binecunoscută inițiativa germanilor de a reduce producția de energie electrică în centrale nucleare, atitudine care exprimă atât individualism cât și evitarea incertitudinii, dimensiuni definitorii ale modelului cultural german. Italia, după ce a înregistrat valori relativ ridicate ale acestui indicator, a reușit, începând cu anul 2007 să se încadreze în limitele admisibile, dovadă a faptului că, deși are origini latine, poate adopta o atitudine de responsabilitate față de oameni și de mediul înconjurător.
Fig. 4.4. – Expunerea populației urbane la poluarea aerului cu particule
fine în , Italia și România
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&language=fr&pcode=tsdph370
Fig. 4.5. – Speranța de viață la vârsta de 65 de ani,
pentru femei, în Germania, Italia și România
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/refreshTableAction.do?
tab=table&plugin=1&pcode=tsdph220&language=fr
În concordanță cu starea de sănătate și condițiile de viață, operează indicatorul Speranța de viață la vârsta de 65 de ani. Acest indicator este definit ca numărul mediu de ani pe care îi mai are de trăit o persoană la vârsta de 65 de ani, în cazul în care va fi supus pentru tot restul vieții sale condițiile actuale de mortalitate. Indicatorul este calculat separat, pentru femei și pentru bărbați. Graficele comparative referitoare la valorile acestui indicator, Speranța de viață la vârsta de 65 de ani, în Germania, Italia și România sunt prezentate în fig. 4.5 pentru femei și în fig. 4.6. pentru bărbați. Deși datele statistice publicate de Eurostat sunt aferente anilor 1990-1994 considerăm că sunt sugestive pentru a ilustra decalajele existente și, din această perspectivă, între țările ale căror modele culturale și economii le analizăm.
Fig. 4.6. – Speranța de viață la vârsta de 65 de ani,
pentru bărbați, în Germania, Italia și România
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/refreshTableAction.do?
tab=table&plugin=1&pcode=tsdph220&language=fr
Numărul de puncte sensibil asemănător obținut de modelul cultural italian comparativ cu cel german, conform metodologiei adoptate pentru acest studiu, își găsește o puternică expresie în faptul că speranța de viață este mai mare în Italia față de Germania, reflectând scorurile mai mari obținute de Italia la dimensiunile individualism și masculinitate. România ocupă și din această perspectivă ultimul loc, expresie a unei calități inferioare a vieții, ca urmare a atitudinilor greșite față de grija pe care trebuie să o manifeste oamenii pentru propria prosperitate, în acest caz reflectându-se dimensiunile distanța față de putere, colectivismul și orientarea pe termen scurt.
Analiza metodologică efectuată generează suficiente argumente pentru confirmarea implicațiilor pe care le are modelul cultural asupra fenomenelor și proceselor economice, influența fiind ilustrată de corespondența între valorile dimensiunilor modelului cultural și nivelul de dezvoltare economică și socială dintr-o anumită țară.
CONCLUZII
Asociația Generală a Economiștilor din România a inițiat de curând o dezbatere referitoare la Proiectul Național de Modernizare Economică și Socială a României. În cadrul acestor dezbateri, a fost prezentat un studiu recent, având la bază o anchetă realizată pe un eșantion reprezentativ pentru populația de vârstă de peste 19 ani a României, menit să evalueze starea de coeziune economică și socială din țara noastră, considerată premisă a modernizării de care are nevoie societatea noastră. Proiectarea întrebărilor și interpretarea rezultatelor sondajului de opinie au fost realizate în cadrul de lucru al Teoriei valorilor umane de bază, echipa de cercetare încercând să sesizeze valorile împărtășite de populația României, punând accent pe relațiile de congruență și de conflict dintre acestea. Această teorie a fost elaborată de către profesorul Shalom H. Schwartz, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Sunt avute în vedere 10 valori de bază care se focalizează pe 3 cerințe universale ale condiției umane:
nevoile indivizilor ca organisme biologice;
necesitatea de a coordona interacțiuni sociale;
nevoia grupurilor de a supraviețui și de a trăi în bunăstare.
Cele 10 valori de bază sunt: putere, realizare, hedonism, stimulare, auto-direcționare, universalism, bunăvoință, tradiție, conformitate, securitate.
Având în vedere nivelurile diferite de intensitate în susținerea celor zece valori umane fundamentale, starea atitudinală a fost reprezentată pe diagrama lui Schwartz. Astfel, culorile mai accentuate reprezintă o intensitate mai mare de susținere a valorilor, distribuția culorilor fiind orientată în sensul spectrului luminii: roșu – foarte intens către albastru deschis foarte puțin intens (conform figurii nr. 4.7.)
Interpretare rezultatelor relevă faptul că predominanța culorilor roșu, portocaliu și galben în partea de jos a diagramei, excepție făcând valoare Hedonism situată la intersecția semicercului inferior cu cel superior, reflectă atașamentul față de valorile: Tradiție, Conformitate, Securitate, Hedonism, Putere (aparentă) și Autorealizare. Valorile Tradiție, Conformitate și Siguranță susțin puternic starea de Conservatorism de pe Axa: Conservatorism → Deschidere spre schimbare. În raport cu această axă, dominanța culorii roșii față de culoarea albastru deschis ce caracterizează valorile Stimulare și Autodirecționare, arată o tendință scăzută către înnoire și schimbare a societății românești actuale, tendință care nu susține suficient starea de coeziune economică și socială. În raport cu cealaltă axă: Autoafirmare (ca abuz de sine) → Autotranscendență, valorile Putere și Autorealizare înclină clar balanța în raport cu valorile Universalism și Bunăvoință, iar valoarea Hedonism, tranșează indubitabil orientarea stării atitudinale către închiderea în propriul sine în opoziție cu deschiderea și relaționarea cu ceilalți indivizi. Acest blocaj relațional subminează și mai mult coeziunea economică și socială decât starea atitudinală relevată de axa anterioară.
Fig. 4.7. – Diagrama valorilor umane de bază, caracteristice
societății românești în anul 2009
Sursa: Ailenei, Dorel. – Coeziune economică și socială ca fundament al unui Proiect Național de Modernizare,
Sala Virgil Madgearu de la București, 10 mai 2011, p. 7
Starea îngrijorător de slabă a coeziunii economice și socială relevată de acest sondaj de opinie este reflectată și de neîncrederea foarte mare a indivizilor în autoritățile publice și instituții. Doar încrederea în Banca Națională a României depășește nivelul de susținere de 50%. În rest, încrederea cetățenilor români este mai mare în Parlamentul European (34,2% foarte mare și mare măsură) decât în instituțiile naționale (aflate sub 30% ca prag de încredere). Demoralizator de mică este încrederea în politicieni (9,6%) și partidele politice (10,6%). Nici încrederea în Sistemul de Justiție nu este corespunzătoare unui stat modern (26,6%). Un alt factor care subminează foarte mult starea de coeziune economică și socială din România este pasivitatea cetățenilor. Dar, este totuși șocant să se constate că:
80,6% dintre cetățeni nu au contactat un politician, un reprezentant al guvernului, sau un reprezentant al autorităților locale (primar, vice-primar, consilieri);
84,3% dintre aceștia nu au activat într-un partid politic sau într-un grup de acțiune civică;
79,5% nu au activat într-o organizație de caritate sau voluntară;
76,3% nu au participat la o demonstrație publică sau un miting legale;
72,3% nu au semnat o petiție;
În raport cu aceste elemente, echipa de cercetare a considerat că starea de coeziune economică și socială, relevată de sondajul de opinie realizat, este foarte slabă și de-a dreptul periculoasă pentru stabilitatea României. O astfel de stare de coeziune este foarte defavorabilă unei integrări de bună calitate a țării noastre în U.E.
Am prezentat acest studiu deoarece deși descrie societatea românească actuală utilizând o altă modalitate decât cea folosită de Hofstede, ajunge la concluzii asemănătoare. Acest studiu relevă, în mod similar analizei realizate prin metoda Hofstede, că în Romania se manifestă o distanță mare față de putere, colectivism, o mare evitare a incertitudinii, feminitate și orientare pe termen scurt.
Pentru ca țara noastră să depășească actuala situație este necesară o schimbare a atitudinilor românilor față de problemele de bază, comune tuturor, cu consecințe în funcționarea societății, conștientizarea și eficientizarea elementelor valoroase, benefice ale modelului cultural propriu concomitent cu preîntâmpinarea și limitarea efectelor elementelor mai puțin favorabile dar, implacabil, caracteristice culturii române. Românii n-au devenit până acum pozitivi și creatori, deoarece în procesul de autodepășire și de autonegație n-au urcat decât o treaptă. Va trebui o nebună intensificare a ardorii noastre, pentru ca viața să devină foc, elanul nostru vibrație infinită și toate ruinele noastre simple amintiri.
BIBLIOGRAFIE
Ailenei, Dorel – Coeziune economică și socială ca fundament al unui Proiect Național de Modernizare, București, 2011
Blaga, Lucian – Geneza metaforei si sensul culturii, Mitologia culturii (III), Editura Humanitas, București, 1994
Burduș, Eugen – Management comparat internațional, Editura Economică, București, 2004
Cioran, Emil –Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, București, 1990
Ciutacu, Constantin – Capitalul uman și performanța economică, Editura Expert, București, 2007
Constantinescu, Dan Anghel; Ungureanu, Ana Maria; Ghenciu, Adina; Rotaru, Andreia; Popescu, Dana; Stoica, Adina – Management comparat, Colecția Națională, București, 1999
Delors, Jacques – Questions Concerning European Security, discurs, International Institute for Strategic Studies, Bruxelles, 10 septembrie 1993
Diaconescu, Ion – Merceologie alimentară, Editura Qlassrom, București, 2005
Dinga, Emil – Studii de economie, Editura Economică, București, 2009
Done, Ioan – Modelul cultural românesc și influența sa asupra economiei naționale, Revista Economistul, 6 martie, 2000
Done, Ioan – Probleme și provocări economice ale tranziției, Editura Expert, București, 2009
Eliade, Mircea – „Europa, Asia, “, corespondență, Editura Humanitas, București, 1999
Eminescu, Mihai – Proză, Editura Tineretului, București, 1967
Gallangher, Tom – Deceniul pierdut al României. Mirajul integrării europene după anul 2000, Editura All, București, 2010
Goethe, Johann Wolfgang, Maxime și reflecții, Editura Univers, București, 1972
Havel, Vaclav – The New Mesure of Man, New York Times, 8 iulie 1994
Herciu, Mihaela – Management comparat, Editura Universității „Lucian Blaga“, , 2007
Hofstede, Geert – Cultures and Organizations – Intercultural Cooperation and its importance for survival, McGraw-Hill, 1994
Hofstede, Geert – Managementul structurilor multiculturale, Editura Economică, București, 1997
Huntington, Samuel P. – Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1997
Iancu, Aurel – Convergența economică, Editura Academiei Române, București, 2008
Ionescu, Nae – Roza Vânturilor, Editura Hiperion, Chișinău, 1993
Istocescu, Amedeo – Management comparat, Editura , București, 2006
Keynes, J. M. – Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Editura Publică, București, 2009
Kissinger, Henry – Diplomația, Cap. 1 – Noua Ordine Mondială, Editura ALL, București, 2007
Noica, Constantin – Manuscrisele de la Câmpulung, Editura Humanitas, București, 1997
Petrescu, Viorel – Expertiza calității mărfurilor, Editura , București, 2005
Shumpeter, Joseph A. – Zece mari economiști. De la Marx la Keynes, Editura Publică, București, 2010
Soljenițîn, Aleksandr – Rusia pe marginea prăpastiei, Moscova, 1998
Ulici, Laurențiu – Mitică și Hyperion, Editura Du Style, București, 2000
BIBLIOGRAFIE
Ailenei, Dorel – Coeziune economică și socială ca fundament al unui Proiect Național de Modernizare, București, 2011
Blaga, Lucian – Geneza metaforei si sensul culturii, Mitologia culturii (III), Editura Humanitas, București, 1994
Burduș, Eugen – Management comparat internațional, Editura Economică, București, 2004
Cioran, Emil –Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, București, 1990
Ciutacu, Constantin – Capitalul uman și performanța economică, Editura Expert, București, 2007
Constantinescu, Dan Anghel; Ungureanu, Ana Maria; Ghenciu, Adina; Rotaru, Andreia; Popescu, Dana; Stoica, Adina – Management comparat, Colecția Națională, București, 1999
Delors, Jacques – Questions Concerning European Security, discurs, International Institute for Strategic Studies, Bruxelles, 10 septembrie 1993
Diaconescu, Ion – Merceologie alimentară, Editura Qlassrom, București, 2005
Dinga, Emil – Studii de economie, Editura Economică, București, 2009
Done, Ioan – Modelul cultural românesc și influența sa asupra economiei naționale, Revista Economistul, 6 martie, 2000
Done, Ioan – Probleme și provocări economice ale tranziției, Editura Expert, București, 2009
Eliade, Mircea – „Europa, Asia, “, corespondență, Editura Humanitas, București, 1999
Eminescu, Mihai – Proză, Editura Tineretului, București, 1967
Gallangher, Tom – Deceniul pierdut al României. Mirajul integrării europene după anul 2000, Editura All, București, 2010
Goethe, Johann Wolfgang, Maxime și reflecții, Editura Univers, București, 1972
Havel, Vaclav – The New Mesure of Man, New York Times, 8 iulie 1994
Herciu, Mihaela – Management comparat, Editura Universității „Lucian Blaga“, , 2007
Hofstede, Geert – Cultures and Organizations – Intercultural Cooperation and its importance for survival, McGraw-Hill, 1994
Hofstede, Geert – Managementul structurilor multiculturale, Editura Economică, București, 1997
Huntington, Samuel P. – Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1997
Iancu, Aurel – Convergența economică, Editura Academiei Române, București, 2008
Ionescu, Nae – Roza Vânturilor, Editura Hiperion, Chișinău, 1993
Istocescu, Amedeo – Management comparat, Editura , București, 2006
Keynes, J. M. – Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Editura Publică, București, 2009
Kissinger, Henry – Diplomația, Cap. 1 – Noua Ordine Mondială, Editura ALL, București, 2007
Noica, Constantin – Manuscrisele de la Câmpulung, Editura Humanitas, București, 1997
Petrescu, Viorel – Expertiza calității mărfurilor, Editura , București, 2005
Shumpeter, Joseph A. – Zece mari economiști. De la Marx la Keynes, Editura Publică, București, 2010
Soljenițîn, Aleksandr – Rusia pe marginea prăpastiei, Moscova, 1998
Ulici, Laurențiu – Mitică și Hyperion, Editura Du Style, București, 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modelul Cultural Si Implicatiile Sale Asupra Fenomenelor Si Proceselor Economice (ID: 143254)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.