Modelul Centru Periferie Ca Model de Dezvoltare Teritoriala. Studiu de Caz Regiunea Nord Vestdocx

=== Modelul centru-periferie ca model de dezvoltare teritoriala. Studiu de caz – regiunea nord-vest ===

MODELUL CENTRU-PERIFERIE CA MODEL DE DEZVOLTARE TERITORIALA .STUDIU DE CAZ- REGIUNEA NORD-VEST

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………1

Cap. 1. Context. Scop. Obiective ………………………………………….4

Cap. 2 Aspecte metododologice…………………………………………….8

2.1. Metodologia cercetării ………………………………………….8

2.2 Metode și instrumente de cercetare……………………………..13

Cap. 3 Fundamentare teoretică. Modele de creștere și dezvoltare teritorială- abordare multidisciplinară ……………………………………………..13

3.1. Abordări teoretice ale conceptului de dezvoltare, modele de dezvoltare …………………………………………………………………….13

3.1. Suport teoretic. Scurtă descriere a cadrului cercetăriilor în domeniul dezvoltării teritoriale………………………………………………16

3.2. Teorii și modele de creștere teritorială………………………20

3.3 . Modele de dezvoltare …………………………………………25

Cap. 4 Modelul centru-periferie ca model de dezvoltare teritorială …..25

4.1. Aspecte teoretice asupra conceptelor de centru și periferie. Matrice de delimitare a zonelor de periferie …………………………………………32

4.2. Diversitatea disciplinară asociată structurii centru-periferie și extrapolarea acesteia în domeniul amenajării teritoriului.

4.3. Definirea teoretică a structurii centru-periferie (poate combinată)…..40

4.4. Fundamentarea teoretică si operativă a modelului centru-periferie. ………………………………………………………………………………………47

Cap. 5. Studiu de caz- Potențialul aplicării modelului centru-periferie în cadrul regiunii Nord- Vest …………………………………………………………47

5.1. Cauzele care explică diferențele de dezvoltare în cadrul Regiunii Nord-Vest …………………………………………………………………..50

5.2. Rolul distribuției spațiale a rețelei de localităti în regiune …….53

5.3. Caracterizarea periferiei și a centrului prin prisma matricei de delimitare , abortare la scară județeană………………57

5.4 Analiza relațiilor centru-periferie regășite în cadrul regiunii.( migratie, retea de localităti, dominanta cluj) ……………………60

5.5. Transpunerea modelului centru periferie într-un scenariu de dezvoltare pe termen mediu și lung.- descrierea scenariului si a abordării sub forma de consecintă …………………………………………….63

Cap. 6. Rezultate și concluzii……………………………….66

Anexe

BIBLIOGRAFIE,REFERINTE……………………………………69

Fig. 1. Poziția geografică a Regiunii Nord-Vest în cadrul României

Sursa: Autor

INTRODUCERE

Indiferent de nivelul la care se face referire, de-a lungul istoriei a existat un contrast între un teritoriu și un altul, între un stat și celalalt, existând, un anumit loc, într-o anumită perioadă de timp, care a beneficiat mai mult de una din caracteristicile materiei și anume răspandirea neuniformă în timp și spatiu.

Astfel, în acel timp, acel loc a putut să acumuleze, prin forțe de atracție, de dispersie, acțiune si reacțiune, un set de beneficii care au condus la creșterea și dezvoltarea sa mai pregnantă decât teritoriile de lângă. Însăși termenul dezvoltare, așa cum apare în dictionare, semnifică o formă a mișcării, de trecere de la o stare calitativă veche la alta nouă, prin trans­formarea cantității în calitate; extindere, creștere în proporții, în însemnătate, în forță. În mod evident, distribuția și accesul la resurse naturale joacă un rol împortant în apariția oportunităților de dezvoltare.

Determinarea cauzelor și raspunsul la întrebarea ’’ Why is the world divided into rich and poor nations?’’ , a facut obiectul cercetărilor mai multor discipline, inclusiv studii de teorie regională.

Unul dintre argumentele potrivit căruia există o tendință firească a fenomenului de inegalitate între țări, este cel mai adesea utilizat în doctrina inegalității, asociată lui Bran( 1957), Frank (1967) sau Wallerstein(1974) sau unor

autori mai puțin radicali precum Myrdal(1957) sau Lawis (1977) care prin analiza procesului general al dezvoltării capitaliste a mai multor țări, au descoperit ca și principală caracteristică, diferențe persistente ale gradelor de dezvoltare respectiv ale ratei de creștere între diferitele sectoare ale economie.

Confruntându- se cu acelasi tip de probleme, Europa a încercat nu doar să clarifice de ce între țările sale există diferențe de dezvoltare, ci a constituit principalul scop și argument în formarea al Uniunii Europene, și anume, reducerea decalajelor între statele membre utilizând ca instrument principl politica de coeziune.

Deși, încă de la semnarea Tratatului de la Roma(6), UE și-a propus să diminueze disparitățile între teritorii, în ultimii ani, pe fondul crizei ecomomice, problematica dezvoltării statelor europene a fost mai intens influențată de dezechilibrele teritoriale și a dus la o creștere a importanței rolului regiunilor în asigurarea diminuării acestor decalajelor.

Preocuparea în găsirea de soluții pentru asigurarea unei dezvoltării echilibrate, a condus la o reformă teritorială importantă, în care regiunea reprezintă principalul eșalon al oganizării spațiale, prin care politicile Uniunii Europene, încearcă , în mod paradoxal, să asigure o creștere ecomomică a statelor și în același timp, să reducă decalajele. Paradoxal pentru că, așa cum este constatat în teoriile spațiale- creșterea endogenă, teoria localizării, noua geografie economică, creșterea economică este principala sursă de formare a decalajelor, în urma fenomenelor adiționale creșterii: formarea de clustere, tendințe de

concentrare a anumitor activității cu profit, diferențiere majoră între centru și teritoriile învecinate, între urban și rural.

O dată cu apariția creșterii, în relațiile de poziție spațială, rolul punctului de convergență, a centrului devine acela de modelare a teritoriului din jur, de factor determinant în stabilirea profilului acelui spațiu și de relațiile pe care le stabilește cu teritoriile de lângă. Toate aceste atribute, au fost sursa motivațiilor pentru care centrul a devenit subiectul cercetărilor din multe domenii, iar în cercetarea de urbanism, îi este asociată titulalura de ’’depozitar de semnificație urbană’’. Privind însă, din perspectivă globală a dezvoltării, centru nu trebuie analizat singur ci împreună cu vecinătățile. Deși dificil de argumentat, vecinătățile apar ca element funamental în asigurarea premiselor de dezvoltare, prin faptul că acestea reprezintă o parte din resursele centrului, atăt de capital uman cât și fizic sau economic.

Astfel, se impune o analiză profundă a centrului în relație cu vecinătățile, care de cele mai multe ori sunt atribuite noțiunii de periferie. Aceasta conducând la ipoteza prin care, pentru a putea răspunde necesităților la nivel regional și nu numai ale unui teritoriu, aplicativitatea unui model de dezvoltare teoretic este benefică. Scopul abordărilor teoretice este acela de a oferi răspunsuri și soluții optime la problemele identificate, indiferent de instrumentul propus și tehnica utilizată.

Importanța studierii în mod particular a relației centru- periferie rezindă din dorința de a găsi un numitor comun diferitelor moduri de evoluție ale teritoriului și totodată și din nevoia descifrării relațiilor ce se stabilesc între localitătile componente ale teritoriului. Abordarea regiunii ca o structură de acest tip, poate crea premisele unui bune întelegeri ale particularităților teritorului analizat precum și punctele tari și cele vulnerabile.

Pornind de la aceste asptecte, lucrarea de fată intenționează, printr-o analiză a cercetărilor existente, prin aprofundarea unor concepte și prin elaborarea unei noi abordări, empirice, să operaționalizeze un model de dezvoltare aplicat unei regiuni. Plecând de la înțelegerea noțiunilor de centru și periferie, a structurii și a modelul de dezvoltare ca bază teoretică pentru formularea unor posibile scenarii asupra modului de evoluție a regiunii, lucrarea evidențiază prosibilitatea aplicării acestui metode asupra regiunii de dezvoltare Nord-Vest.

Structural lucrarea este împărțită in 5 capitole, alături de concluzii și rezultate:

Primele 3 capitole fundamentează baza teoretică, plecănd de la noțiunile simple ajungând la o analiză a cercetărilor privind modelele de dezvoltare.

Capitolul 4 este dedicat studiului conceptual al modelului centru-periferie și capacității de operaționalizare a acestuia. Abordarea este integrată și urmărește in primul rând definirea principalelor elemente- centru și periferie, cu un accent special asupra periferiei și a determinării ei, o introspecție a principalelor cercetări

asupra structurii centru periferie, ca mai apoi, oferirea unei persective noi asupra modelului centru-periferie.

Capitolul 5 urmărește potențialul aplicării modelului centru-periferie în cadrul regiunii Nord- Vest, cuprinzând analiza empirică a teritoriului regiunii, caracterizarea centrului și periferiei si o variantă de scenariu bazată pe modelul centru-periferie.

Ultimul capitol este dedicat rezultatelor și formulării unor concluzii.

Cap. 1. Context. Scop. Obiective

Context și oportunitate.

Oportunitatea abordării temei vine din necesitatea privirii teritoriului dincolo de spațiu în care sunt amplasate orașele, privite ca entități separate, izolate, recunoscând forța modelatoare a acestora asupra teritoriului imediat sau mai îndepărtat. Această fortă este exercitată dincolo de limitele administrative ale acestuia, iar tipologii relațiilor stabilite cu arealul limitrof, în cadrul sistemului de localității, are o importanță reală pentru determinarea specificității unui areal sau altul.

Odată cu apariția conceptelor teoretice care abordează tema dezvoltării, apărute în literatura de specialitate încă de la începutul secolului XIX, ideea de evoluție, progres, dezvoltare a stărnit o adevărată avalansă de studii și modele care să optimizeze fenomenele de transformare ale societăților și teritoriilor acestora. Odată cu apariția conceptului de World System lansat de către Wallerstein și împarțirea teritoriilor în regiuni cu diferite statute în cadrul economiei mondiale, întrebarea privind centru și periferia ca factori de plasare a unui stat sau regiune în cadrul hărții modiale a dezvoltării a fost iminentă.

Conceptul este fundamentat de către Andre Gunder Frank, care formulează teoria dependenței, prin care se explică subdezvoltarea unei regiunii, ca fiind rezultatul unui schimb inechitabil între centru și periferie.

Totodată pornind de la conceptul propus de Wellerstein, John Friedman în 1966 formulează modelul dezvoltării regionale în 4 stadii, care are la bază structura centru-periferie. Acesta explică de ce unele zone interne au fost privilegiate, cunoscând o prosperitate considerabilă, în timp ce altele au afișau semne de sărăcie și subdezvoltăre.

Având la bază modelul de dezvoltare bazat pe structura centru-periferie, lucrarea explică astfel coerența unui sistem teritorial, dezvoltat pe relații de interdependență diferențiate, ce se manifestă între locul coordonator și locurile coordonate, între zone cu surplus și zone cu deficit. În mod intuitiv există în cadrul oricărei structuri teritoriale, un centru, cu o structură relativ omogenă și o periferie eterogenă si neconectată.

Fig. 2. Modelul de dezvoltare propus de J. Friedmann

Sursa: http://image.slidesharecdn.com

În regiunea Nord-Vest se manifestă acest fenomen este resimțit prin gradul mare de polarizare a centrului, Cluj Napoca și restul teritoriului. Atfel, cercetarea dorește să indice apectele ce duc la o bună cunoaștere a organismelor teritoriale, prin realizarea unei radiografieri structurale și funcționale a elementelor de centralitate și de limită-periferie, evidențierea perticularităților și elementelor în comun, gradul de influență a elementului mai dezvoltat în teritoriu imediat sau îndepărtat.

Regiunea aleasă pentru studiu de caz, Nord-Vest face parte din cele 8 regiuni de dezvoltare propuse în baza legii 151/1998. Aceasta a fost creată prin asocierea voluntară a atutorităților locale și județene din județele Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Sălaj și Satu Mare. Este o regiune statistică de dezvoltare fără statut juridic sau administrativ.

Scop și obiective

Scopul studiului este acela de operaționalizare a unui model de dezvoltare aplicat unei regiuni. Plecând de la înțelegerea noțiunilor de centru și periferii, a structurii și a modelul de dezvoltare ca bază teoretică, lucrarea urmărește aplicabilitatea acestei strategii pentru formularea unor posibile scenarii asupra modului de evoluție a regiunii. Îndodeauna au existat și există un centru în jurul căruia gravitează restul entităților, însă ar trebui, din punct de vedere teritorial să apară un echilibru structural prin care să se diminueze diferențele între cele două componente.

Obiective:

1. Clarificarea unor noțiuni precum centru, periferie și a relației dintre acestea

2. Identificarea unor modele de dezvoltare și aprofundarea unuia dintre ele

3. Realizarea unei matrice de caracterizare a periferiei în funcție de scară și de gradul de polarizare a centrului.

4. Spațializarea unor arii de intervenție deduse prin aplicarea modelului de dezvoltare centru-periferie și potențialul efect pe care l-ar generea daca este utilizat în cadrul unui scenariu de dezvoltare.

Cele 4 obiective sunt cuprinse în următoarele intrebarări de cercetare:

a. Este aplicarea unui model teoretic o soluție optimă în realizarea unui scenariu privind dezvoltarea unei regiuni din România?

b. Dacă da, care ar fi cel mai util și în ce măsură poate fi operaționalizat?

c. Care sunt condițiile aplicării modelului de dezvoltare teritorială ales regiunii Nord-Vest?

Definirea ipotezelor. Limitări

Alegerea temei a fost influențată de formularea ipotezei conform căreia, într-un teritoriu dat, există zone cu un grad de dezvoltare diferit, mai ales că, în acel teritoriu nu mai este definit de aceeași activitate ce s-ar desfăsura pe întregul spațiu. Întodeauna există o relație input-output, ceea ce se treduce prin schimb între o entitate și o alta. Extrapolând, prezumția cum că o mare concentrare a rezultatelor input-output are loc în zonele de polarizare, cum ar fi centrele , este limitată dat fiind efervescența zonelor din jurul acestor structuri. Aceste fenomene se datorează unor relații economice diverse, ce generează o difuzie spațială a schimburilor și implicit a dezvoltării, difuzie ce are loc în contextul unor limite administrative cu fiscalitate diferită.

Ipotezele sunt:

– dacă dezvoltarea nu este în fapt doar un succes economic atunci aceasta nu implică neaparat existenta unui centru care să domine întreg teritoriul ci acesta trebuie să aibe rol de coordonare.

– Dacă în teritoriul analizat există diferențe majore între zona ce polarizează și zona de polarizare atunci este necesară intervenția cu ajutorul unui instrument care să trateze tocmai aceast dezechilibru.

-un model teoretic de dezvoltare de tipul centru-periferie ar putea să ajute la găsirea unui echilibru între cele două componente, datorită propunerilor de noi legături pe care le propune amelioarea distanțelor între două puncte prin creșterea accesibilității și a diversității.

Prepupunerea că dezvoltarea implică numai polarizarea spațială ca factor determinant în obtinerea acesteia este cel puțin discutabilă, dat fiind faptul că, în cadrul unei structuri economice, sociale și culturale diversificate, dezvoltarea este mi puțin polarizantă, cum este cazul țărilor avansate.

Aparența unei ușoare deduceri a existenței unui centru și a unei periferii, a dus la o abordare simplistă a relațiilor în cadrul acestei stucturi, considerându-se o implicare implicită a existenței unei diferențieri. Astfel, studiul este dedicat integrării analizei centru-periferie în cadrul unei operaționalizări a unui model ce implică dezvoltarea spațială. Limitările cercetării vin din corelațiile datelor statistice și lipsa existenței unor indicatori la toate scările teritoriale dar și din lipsa unor cunostințe, precum administratia publică, ecomomia sau statistica avansată.

Cap. 2 ASPECTE METODODOLOGICE

2.1. Metodologia cercetării

Încă de la începuturi, omul a cunoscut, chiar și fără să conștientizeze efectele progresului și ale dezvoltării atât în termeni pozitivi cât și negativi. Importanța studiului asupra acestor fenomene este de la sine înțeleasă făcând obiectul multor cercetări din domenii vaste, fiind adesea deziderate ale politicilor și strategiilor adresate nu doar comunităților și teritoriilor ( țări, regiuni etc.) ci și individului, în întreg procesul de existență.

Pentru prima dată, la sfârșitul anilor 1950, Myrdel a fost cel care a analizat și susținut în cadrul teoriei regionale, ideea existentei unor cauze ciclice și de acumulare ale proceselor economice. Prin această deducere, autorul explică de ce, în condiții inițiale similare, există totuși o creștere diferențiată și un nivel de dezvoltare diferit la nivel internațional. Astfel, prin schimbul de capital, migrație, comerț, insemnând creștere, sunt perpetuate și chiar accentuate diferențele la nivel local dar și internațional. Odată cu liberalizarea pieței, regiunile care au rămas în urmă, au fost obligate să se specializeze în producția de bunuri primare, care nu aduceau capital, ceea ce a îndemnat că acestea au devenit pentru regiunile dezvoltate sursă de capital și forță de muncă ieftină.

Plecând de la aceste idei, lucrarea urmărește să contureze cadrul teoretic și operațional al procesului de dezvoltare al unei regiuni. Provocarea studiului a fost dată de multitudinea de informații, studii, cercetări, teorii și doctrine care au fost

inițiate de-a lungul timpului din cauza unui spectru larg de interpretări asupra subiectului dezvoltării. Deși lucrarea abordează în principal dezvoltarea teritorială, lipsa unor definiții concrete ale conceptelor a necesitat un proces analitic îndelungat.

Metodologia de lucru a urmat astfel, o înlănțuire logică a pașilor demersului, demers care a pornit de la întrebarea inițiată de Paul Krugman: ’’ Why is the world divided into rich and poor nations?’’.

În primă etapă, lucrarea are o abordarea teoretică a fenomenului de dezvoltarea, ca premisă a tuturor preocupărilor fie ele de natură economică, socială sau politică. În această fază a studiului se regăsește o sintetizare a lecturilor de specialitate pentru a clarifica mai înainte statutul termenilor utilizați,

logica alegerii subiectului, care sunt condtițille în care sunt tratate aspectele privind conceptul dezvoltării, a modului în care este tratat un teritoriu dezvoltat și un altul mai puțin dezvoltat, unde intervin noțiunile de centru și periferie și implicațiile acestora la nivelul dezvoltării regionale. Sunt create astfel premisele unui model de dezvoltare agregat, ce are la bază un cadru teoretic susținut.

Etapa următoare, de conturare a acestui model, a necesitat o bună radiografiere a teritoriului analizat precum și apelarea la instrumente deja probate cum ar fi indicele de periferie, ……………..

La finalul demersului am putut contura un scenariu de evoluție în două etape, bazat în principal pe aportul modelului teoretic și pe specificitatea ariei analizate. Operaționalizarea modelului din lucrarea de fată, nu are pretenția complexității adevărului general valabil, fiind o etapă experimentală, care se adresează în special contextului Romaniei și mai ales regiunii de analiză Nord-Vest.

În cele 3 etape majore ale lucrării sunt utilizate diferite instrumente de lucru pentru a putea ajunge la formularea unor rezultate și a concluziilor.

A fost necesar utilizarea atât a metodelor cantitative, pentru definirea variabilelor și a indicatorilor utilizați cât și a unor metode calitative, de analiză a cercetărilor teoretice pentru formarea bazei de lucru.

2.2 Metode și instrumente de cercetare

Metode utilizate:

-metode documentare- analiză și sinteză a literaturii de specialitate.

– benchmarking-ul și agregarea

– operaționalizarea modelelor teoretice prin definirea unei matrice, compusă dintr-o serie de indicatori filtrați.

Instrumente

Instrumentele folosite sunt suspuse aceleași logici a întegii lucrări În cadrul lucrării au fost analizate date cantitative și calitative

Modelul Reilly Concerse pentru determinarea gradului de polarizare a centrelor. Această metodă grafică, a fost utilizată pentru a deduce, spațial gradul de periferie raportată la centru. Având această bază ca suport, următorul pas al cercetării a fost acela de stabilire unui set de indicatori care să caracterizeze zonele de periferie, prin apelarea la idexul de definirea a zonelor de periferie propus de Uniunea Europeană. Acesta este utilizat ca suport, dat fiind faptul ca indicatorii utilizati de modelul propus de UE nu poti fi găsiti pentru fiecare localitate, a fost necesară realizarea unei selecții a acestora.

Definirea indicatorilor a fost realizată în doua etape. Prima etapă a constat în alegerea unui model teoretic de definire a periferiei și pe cale de consecință a centralității , în urma căreia au rezultat două mari categorii de variabile: economice și de accesibilitate. A doua etapă este dedicată filtrării indicatorilor prezentați în cadrul propunerii de index realizată de Uniunea Europeană, care au putut fi identificați în baza de date a cercetării. Astfel, celor două principale variabile, li s-au adaugat ale două educație și cooperare înstituțională.

Dupa definirea arealelor de periferie și de centralitate, s-a urmărit modelul de analiză a structurii centru-periferie propus de Stephen Borgatti și Martin Everett. Intuitiv, autorii pleacă de la ideea conform căreia structura centru-periferie este defapt o rețea care nu poate fi divizată în subgrupe exclusiv coerente, chiar dacă un set de componente pot sa fie mai bine conectat față de un altul, cu alte cuvinte există doar o singură situație în care toate componentele rețelei aparțin unui singur grup, chiar și în măsuri diferite.

Fig. 3. O rețea cu o structură centru-periferie

Sursa: S.P. Borgatti, M.G. EÍerettrSocial Networks 21 (1999)p.375–395

Odată definită structura centru-periferie, lucrarea dedică o parte importantă fundamentării teoretice a modelului de dezvoltare care are la bază acestă structură. Există două principale surse, prima modelul propus de John Friedmann si cel propus de Krugmann. Pentru a putea operaționaliza modelul teoretic, cele două abordări sunt agregate, astfel rezultând un model care să poată fi aplicat în cazul unei regiuni din Romania.

Ultima etapă a lucrarii probează care sunt condițiile aplicării modelului rezultat în cadrul regiunii Nord- Vest, utilizănd instrumente precum analiza SWOT, diagnosticul dar și predicția.

În scopul obținerii unei imagini satisfăcătoare asupra performanțelor

regionale, utilizarea unor metode se poate realiza prin combinarea

indicatorilor structurali, astfel:

1. indicatori ai disparităților fizice – climat, distanța centru-periferie,

accesibilitatea și densitatea populației;

2. indicatori privind disparitățile economice – venituri, structura

activității industriale, perspectivele economice etc.;

3. indicatori privind disparitățile sociale – șomaj, structura forței de

muncă, populația activă, calificarea și standardul de viață.

Fig. 4. Schema logică de abordare a subiectului

Sursa: autor

CAP. 3 FUNDAMENTARE TEORETICĂ. MODELE DE CREȘTERE ȘI DEZVOLTARE TERITORIALĂ

3.1 Abordări teoretice ale concepul de dezvoltare

Dezvoltarea, un cuvânt mult uzitat în fiecare moment al existenței, deziderat al națiunilor, scop al stiinței și motivație individuală, dar mai exact ce înseamnă dezvoltarea și mai ales cum se poate ajunge la aceasta. Trecerea de la intenția de creștere până la a vorbi de o doctrină asupra acestui fenomen este dificilă și greu de manevrat.

Plecând de la originea clasică a conceptului , dezvoltare a fost înțeleasă ca un proces natural, în care fazele de reînnoire, expansiune, contracție și dilatare au urmat reciproc, secvențial, în conformitate cu un ciclu continuu și recurent.

Dezvoltarea poate fi interpretată ca un concept normativ ce se referă la un proces multidimensional. Unii cercetători susțin că dezvoltarea trebuie să fie raportată la variabile perecum timpul, locul și contextul, precum și respingerea unei definiții universal valabilă. Extinderea capacității economice naționale și

progresul tehnologic sunt în general acceptate ca principale condiții necesare pentru a obține o dezvoltarea, așa cum diversitatea economică și industrială sau capacitatea de rezilientă sunt privite ca atribute ale unui teritoriu dezvoltat. Pe lângă aceste aspecte de natură economică, sunt aduse și alte argumente, în special din sfera științelor sociale, care includ schimbări în structura socială, atitudini, motivații sau specificați în scopul îmbunătățirii performanțelor unei societăți.

Deși principalul obiectiv este creșterea produsului național brut (PNB) în rate anuale de 5 până la 7 procente și a veniturilor reale, creșterea bunăstării sociale, culturale și chiar spirituală a întregii societăți rămâne, cel puțin pe termen lung, scopul final al oricărei strategii durabilă. În acest context dezvoltareaeste definită drept îndeplinirea condițiilor necesare pentru realizarea potențialului personalității umane.

De la cea mai simplă nevoie de bază, aceea de acces la hrană, până la atingerea unor perfomanțe educaționale reconoscibile, înteg fenomenul de dezoltare este tradus de obicei prin îmbunatatirea unor indicatorilor sociali și indicatori ai calității vieții, cum ar fi speranța de viață.

Idei de dezvoltare a da naștere la dezbateri asupra relațiilor teoretice și empirice între:

– rata și modelul de creștere economică

– distribuirea beneficiilor

– echitatea șanselor.

In mod traditional, dezvoltare a însemnat capacitatea unei economii naționale de a produce și susține,o creștere procentuală constantă, fiind privită ca un fenomen pur economic. Această perspectivă a condus însă la ceea ce se numește azi disparităși. Urmărirea lipsită de rațiune a creștere a venitului pe cap de locuitor, fără o gândire asupra modului în care beneficiile aduce de această creștere sunt distribuite în societatea a dus la diferențieri majore intre venituri, cea ce a dezvoltat o scindare acută între foarte bogați și foarte săraci.

Walter Rodney vede dezvoltarea, atât de la nivelul individului și cât și la nivelul societății în ansamblu. La nivelul individului, dezvoltarea presupune creșterea capacității de specializare, o mai mare libertate, creativitate, auto-disciplina, responsabilitate și bunăstare materială. La nivel de societate, dezvoltare nu poate fi văzută ca pur ca o unitate economică, ci mai degrabă ca un progres social general, care este dependent de rezultatul eforturilor omului de a interacționa cu mediul.

Conceptul de dezvoltare intersectează astfel mai multe domenii și nu se referă strict la ceea ce însemnă economie, deși îndodeauna a fost influențat de curentele economice. Urmărind din punct de vedere al evoluției istorice, conceptul a trecut prin mai multe perioade, care au dat naștere unor multe teorii și doctrine ale dezvoltării, care implicau răspunsuri la întrebări precum: ce înseamnă defapt dezvoltare, este un domeniu interesant de studiat, cum se poate obține aceasta sau daca poate fi aceasta construită astfel încât să conducă la rezultate inițial formulate?

Ideea de dezvoltare a fost utilizată, în primă faza, pentru a explica problemele de natură socială ale secolului XIX, concertizându-se ca si concept după al doilea război mondial, odată cu apariția curentului modernist.

Dennis Dondinelli considera, în perioada anilor 1950-1960, că pentru a avea parte de un succes egal cu cel al țărilor dezvoltate, trebuie aplicate tehnicile și modalitățile de rezolvarea a problemelor utilizate de către acestea. Atfel, au fost inițiate modele de dezvoltare de către vestul Europei și SUA, aplicabile țărilor din ,, lumea a treia’’, adică în principal națiunilor din Africa.

În această epocă, dezvoltarea a fost cu preponderență de natură economică, drept urmare au apărut diferite teorii și modele de dezvoltare care implică evidențierea existenței unei relații de inegalitate precum:

Teoria avantajului competitiv

Modelul Harrod –Domar

Modelul Rastow

Modelul Lewis

Teoria dependenței

Teoria creșterii echilibrate

Pionieri teoriei modernizării, cum ar fi Ragnar Nurkse, W. Arthur Lewis, și Walter Rostow au definit dezvoltarea ca o chestiune de înapoiere economică, socială, politică și culturală a societăților tradiționale. Utilizarea sectorul urban-industrial prosper și a matriței de creștere a țărilor evoluate, teoreticienii au propus transformarea structurală a societăților, trecerea de la o o societate rurală subocupată la o societate urban-industrială productivă.

Potrivit teoriei avantajului competitiv, dezvoltarea naținilor se datorează unor factori proximi, cum ar fi climatul, resurse naturale, sau diferitele specializări ale forței de muncă. În aceste condiții, unele țări beneficiază de o localizare faborabilă adoptării producției unei resurse specifice, subliniind faptul că specializarea reprezintă o soluție strategică pentru creșterea competitivității.

Aceasta s-a născut la sfârșitul secolului XIX, David Ricardo explicând ideea de bază, printr-un exemplu dat între Portugalia și Anglia. Aceasta arată faptul că deși cele două țări sunt capabile să producă acelasi tip de bun, într-o economie de piață liberă, fiecare dintre cele două națiuni își va crește profitul global prin exportul acelui bun pentru care are un avantaj competitiv favorabil, în timp ce importă celălalt produs, ceea ce demonstrează ca între cele două există diferențe de productivitate a muncii. Teoria asumă asadar faptul că, specializarea și beneficiile unei piețe libere constituie principala oportunitate a unei națiuni în creșterea competitivități, care duce mai apoi la dezvoltare.

Modelul Harrod-Domar a apărut în anii 1930 și folosește în explicarea dezvoltării progamată a afacerilor. Conform acestuia, rata de creștere ecomomică depinde de calitatea forței de muncă și de capitalul acumulat.

Dezvoltat in anii 1950, modelul Rostow sau ,,Linear-stages-of-growth ’’ propune existența a 5 pași consecutivi ai dezvoltării bazați pe diferitele forme ale relație de imput/output, pași pe care fiecare țară trebuie să ii parcurgă. Acestia explică procesul de dezvoltare cronologic plecând de la o societate tradițională, unde outputul este consumat de către producător, urmată de o etapă de pre aderare la un sistem de schimb de mărfuri liber, în care apare un surplus de tranzacții datorită transportului și apariției antreprenoriatului, a treia etapă trecerea de la economia tradițională la industializare (creșterea importanței industriei, trecerea forței de muncă de la agricultură la producție industială, însă concentrată pe unul sau două domenii), următoarea etapă, cea de apogeu, unde creșterea are loc datorită inovațiilor tehnologice, iar ultima etapa, epoca consumului în masă.

Modelul Lewis explică se intersectează cu modelul propus de Harrod-Domar, concentându-și atenția acupra tranferului forței de muncă de la sectorul agricol la cel industrial, creșterea fiind asigurată de rata de investiție în sectorul industial precum și rapididatea schimbului realizat in recalificarea forței de muncă. Noile sectoare industriale permit acumularea de capital, astfel încât , așa cum anticipa autorul modelului, venitul realizat în mediul urban poate fi cu 30 % mai mare față de venitul provenit din mediul rural.

Aceasta declanșează premisele apariției centrului, ca nucleu economic și forță polarizatoare dar și a periferiei, ca urmare a dezvoltării excesive a centrului.

Aceste model vizează perioada de revoluție industrială, când unele țările au cunoscut un trend ascendent important, iar altele au suferit declin sau stagnare. După acestă etapa au urmat teorii și modele care au încercat să combată ideea promovată de teoriile moderniste, care propuneau utilizarea ca model a țărilor dezvoltate pentru a reusi.

Teoria a dependeței, a fost printre primele inițiate, încă din anii 50 și a avut ca punct de plecarea situația țărilor din America Latină, de către Prebisch, economist argentinian de la Comisia Națiunilor Unite pentru America Latină. Acesta a fost formulată plecând de la faptul că bunăstarea și creșterea economică din țările industrializate avansate nu au dus, pe cale de consecință, la o creștere și dezvoltare în țările mai sărace. Din această perspectivă, teoria lansată de Paul A. Baran, in 1957, arată cum au apărut defapt relațiile de subordonare. Bazându-se pe doctrine politice și economice dar și pe utilizând analiza Marxistă a inegalităților în sistemul mondial, aceasta explică modul în care prin comerțul internațional și dezvoltarea internă, unele națiuni ajung să fie dependente de altele, ca rezultat al relațiilor inegale și a schimburilor dezechilibrate. Baran, alături de alți teoreticieni care au contribuit la formarea teoriei dependenței, a acordat o atenție deosebită împărțirii spațiale a forței de muncă, ca factor cheie ale dependenței: muncitori calificați în centru, necalificați în periferie.

Un alt teoretician, Andre Gunder Frank, a condus teoria dependenței către explicarea fenomemelor de dezvoltare și subdezvoltare economică, conceptul propus de acesta arată că economia mondială este defapt impărțită in două componente, centre și sateliți, echivalentul centrului și al periferiei propus de Wallerstein. Prin care se explică subdezvoltarea, nu doar la nivel mondial ci și la nivelul unei regiunii, ca fiind rezultatul unui schimb inechitabil între centru și periferie.

Deși nu se poate vorbii despre o singură teorie a dependenței, toate definițiile arată că relațiile între dominant și dominator sunt dinamice deoarece legăturile între cele două componente tind nu doar să se consolideze dar și să intensifice inegalitatea la nivel spațial.

Teoria creșterii echilibrate reprezintă unmătorul pas în conturarea modelului de dezvoltare economic, prin care apare diversitatea ca mijloc prin care se poate ajunge la creștere economică. Conform teoriei, atunci când un număr mare de sectoare de activitate iau naștere simultan, fiecare va genera piață de desfacere pentru celalată. Creșterea echilibrată este o extrapolare a legii lui Say susținând faptul că cererea pentru un produs implică producerea altuia. Aceasta propune investirea în acele sectoare ale economiei unde relația dintre aprovizionare, puterea de cumpărare, și cerere să fie puternică, cum ar fi de exemplu industria bunurilor de larg consum, producția de alimente, etc. Ceea ce este necesar însă pentru a putea atinge dezvoltarea echilibrată este imperativa implicare a guvernelor în planificarea investițiilor. Ca urmare pentru distribuirea echitabilă a intervențiilor guvernamentale, sunt necesare măsuri precum formarea forței de muncă, investiții pe scară largă, naționalizarea industriilor strategice și realizarea investițiilor în infrastructură (de exemplu, construirea de drumuri).

Aceste teorii și modele de dezvoltare privesc din partea economică, ceea ce însemnă acesta iar analiza diacronică asupra a ceea ce a însemenat dezvoltarea , arată că, deși, la început conceptul de dezvoltare a fost privit doar din punct de vedere economic, odată cu evoluția, acesta a înglobat și partea teritorială, ca factor determinant în asigurarea dezvoltării.

3.1. Suport teoretic. Scurtă perezentare a cadrului cercetăriilor în domeniul dezvoltării teritoriale

Dacă noțiunea de dezvoltare în general a fost greu de definit, toate valențele ei determinând o serie de teorii, modele și doctrine, pentru care dezvoltarea fie este un obiectiv, fie reprezintă o consecință sau o stare de fapt pentru cetățeni, dezvoltarea teritorială implică o atenție deosebită.

În mod tipic, ca și în modelele și teoriile prezentate mai sus, sintagma dezvoltare teritorială implică utilizarea teritoriului fie ca integrare spațială a dezvoltării, fie definiște o scară georafică la care se referă acest proces. În primul caz, atunci cand dezvoltarea teritorială reprezintă dezvoltarea integartă a unui teritoriu specfic, așa cum se întâmplă în cazul modelului propus de Lewis, nu este tratată problema complexă a economiei și a sociologiei din perspectiva multiplelor scări spațiale care au nevoie de coordonarea autorităților locale, ceea ce conduce la o abodare globală ce nu recunoaște natura multiscalară și diversitatea actorilor ancorații în procelul de dezvoltare teritorială. În al doilea caz, unde teritoriul este doar ca o bază fără să conteze scară sau localizare, este ignorată competența și diferentele instituționale și de doctrină politică ale fiecărei zone în parte.

Este lesne de înțeles că dezvoltarea teritorială are ca fundament, pe lângă teoriile economice și terorii care implică localizarea ca factor determinant în demarerea procesului de dezvoltare, o stabilire precisă a scării teritoriului analizat, a caracteristicilor sale funcționale, politice, a capitalului uman, fizic sau economic. Aceasta trebuie să răsăpundă doar la intrebarea ,,unde ’’ ci mai important ,,cum’’ și ,,pentru cine’’ este promovată această dezvoltare.

În Europa a existat o preocupare majoră pentru dezvoltarea teritorială, unde s-a folosit ca unitate spațială regiunea, pentru care s-au creat o serie de politici și instrumente care să asigure dezvoltarea.

Teoreticienii care au fost preocupați de procesul de creștere regională, au avut însă anumite divergențe în definirea regiunii ca bază pentru dezvoltarea regională.

Pentru prima dată aceasta a fost definită de Walter Christaller în cadrul teoriei locurilor centrale. Conform acestuia, regiunea este privită ca un sistem ierarhic de locuri centrale sau orașe. Modelul locurilor centrale arată că așezările au funcționat doar ca locuri centrale care au furnizat servicii în zonele limitrofe, numind regiuni aceste locuri centrale și zonele din jurul lor. Acesta nu s-a îndreptat doar către studiul factorilor localizării și funcțiilor îndeplinite de către o anumită localitate ci a studiat în mod particular rețeaua formată și modul de organizare a acestor zone/regiuni.

Auguste Losch a preluat teoria locurilor centrale și a lansat un alt model de dezvoltare regională în 1954, care a adăugat o latura economică modelului propus de către predecesorul său. Noul model subliniază maximizarea profitului în analiza factorilor localizării. Potrivit lui Losch, cea mai buna locație a unei firme se află in regiunea în care profitul net este cel mai mare. Pentu acesta regiunea reprezintă o ierarhie de localizări ale centrelor.

Regiunea, într-o abordare mai recentă, este asociată noțiunii de „arie economică funcțională” în interpretarea lui Karl Fox, care plecând de la modelul locurilor centrale, sumează caracteristicile evidențiate de Christaller si Losch, formulând ideea regiunii ca având dominanța unui centru nodal asupra zonei ce o înconjoară, ce poate fi atribuită magrației forței de muncă spre locul de amlasare al angajatorului.

Din punctul de vedere al Uniunii Europene și a ceea ce înseamă politică de regionalizare, noțiunea de regiune diferă din punct de vedere al sensului său și mai ales al factorului scară la care se raportează. Instituțiile europene au definit atfel regiunea în mod diferit. Consiliul Europei numește regiunea „un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic și care este considerat ca omogen”. In „Carta Comunitară a Regionalizării” regiunea este „un teritoriu care formează din punct de vedere geografic o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populația posedă anumite elemente comune și care dorește să-și păstreze specificitatea astfel rezultată și să o dezvolte cu scopul de a stimula procesul cultural, social și economic. “Diferitele denumiri și natura juridico-politică pe care aceste entități le pot primi în diferitele state – comunități autonome, landuri, naționalități, etc., nu le exclud din considerațiile stabilite în prezenta Cartă”. Oficiul Statistic al Comunității Europene a promovat un “Nomenclator de Unități Teritoriale Statistice”(NUTS), potrivit căruia teritoriul Comunității Europene se subdivide în regiuni încadrate într-unul din cele trei niveluri de clasificare ierarhică NUTS 1, NUTS 2 și NUTS 3, bazate pe existența corespondenței între nivelurile NUTS și diviziunile administrative ale statelor membre.

In cadrul EU Consensus of Development din anul 2005, tema dezvoltării regionale este readusă în prim plan oferind infromații atât despre ce înseamnă acest proces, precum și elaborarea unei definiții a acestui concept: „Territorial development (TD) is a holistic, spatially accented and participatory approach to development that fosters a territorially balanced economic growth and the reduction of spatial inequalities in living standards by promoting the distinctive characters of a lagging area, developing its endogenous potential (assets, human, social and economical capital) to enhance local competitiveness, and linking it to other lagging and leading regions and markets. TD is based on the existence of a shared territorial identity amongst different stakeholders living within a specific area (not necessarily precisely bounded). ”

În Declarația de la Berlin, martie 2007, semnată cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, se afirmă ca ’’ exista multe obiective pe care nu le putem atinge singur, ci împreună,

4.2. Ideea existenței centralității sau a centrului a fost cea care a dictat cercetarea asupra rețelelor, fie acestea sociale, economice sau teritoriale. În sociologie, ideea centralității pleacă de la conceptul sociometric al starului(4.1)- acea persoană care

este considerată cea mai populară în grupul din care face parte și care este mereu în centrul atenției.

Centralitate și caracteristicile sale au fost inițial investigate de Bavelas în 1950(2), după care au urmat, o serie de concepte și tipologii ale centralității.( Harary 1959 , ,Beauchamp 1965, Sabidussi 1966, Anthonisse 1971, Freeman 1977, Bonacich 1972, Wasserman/Faust, 1994).

4.4 Modelul centru-periferie

Modelul centru-periferie introdus de Krugman (1991) furnizează cadrul

de bază pentru noua geografie economică, cadru care ilustrează modul în care

interacțiunile dintre randamentele crescătoare în raport cu nivelul firmei,

costurile de transport și mobilitatea factorilor pot determina apariția și

modificarea structurii economiei spațiale.

În model există două regiuni (centru și periferie), două sectoare de

producție (agricol și industrial) și două tipuri de factori muncă (muncitori

calificați, industriali și lucrători agricoli), fiind numit de autori „modelul 2 x 2 x 2

centru-periferie” (Fujita, Krugman, 2004). Sectorul industrial produce o

varietate de bunuri diferențiate orizontal, fiecare varietate fiind produsă de o

firmă individuală ce beneficiază de economii de scală, utilizând muncitorii ca

unic input. Muncitorii se bucură de mobilitate deplină între regiuni, în timp ce

agricultorii sunt imobili, distribuiți egal între cele două regiuni. Bunurile

agricole sunt comercializate fără costuri între cele două regiuni, în timp ce

schimbul interregional de bunuri industriale implică costuri pozitive de

transport, de tip „iceberg”.

Modelul operează cu trei parametri fundamentali, respectiv: ponderea

cheltuielilor cu bunurile industriale; intensitatea preferinței pentru varietate în

bunurile industriale; costurile comerciale sau de transport între regiuni. Dacă se

realizează simulări cu diferite costuri de transport, se observă modificări

fundamentale ale modelului, în sensul înregistrării echilibrului și al stabilității

sistemului.