Modele Si Abordari ale Anxietatii Si Depresiei
ÎNTRODUCERE
Actualitatea cercetării: Violența domestică este o problemă foarte serioasă, chiar gravă, dacă avem în vedere faptul că nimeni nu are dreptul să abuzeze fizic, sexual sau emoțional de ceilalți, în timp ce fiecare are dreptul să-și trăiască viața la adăpost de violență, teamă sau abuz. Violența domestica este un fenomen social deosebit de grav, suntem pe primul loc în Europa în statistica nefastă a infraționalității domestice, un fenomen cu profunde conotații sociale, morale, psihologice, economice, și care nu afectează doar cei doi parteneri de viață ci mai ales copiii, expuși riscului de a internaliza o serie de comportamente negative și de a perpetua violența ca mod de relaționare.
Pe plan mondial Violența domestică deține 25% din totalul infracțiunilor violente. Doar 5% din atacurile violente asupra femeilor sunt raportate la Poliție si mai puțin de 1% sunt pedepsite. Violența domestică e mult mai des întalnită decît violența pe stradă sau la locul de muncă. Peste 90% dintre agresori sunt bărbați, 82% dintre abuzatori sunt cunoscuți ai victimei, iar 19% sunt chiar rude, 85% dintre violatori sunt bărbați, cunoscuți ai victimelor, 61% dintre violuri sunt comise în casa cuiva, de regulă a victimei.
1 din 7 femei sunt violate de către soții lor, 78% din cazurile de viol sunt achitate, 70% dintre femei au fost harțuite sexual într-un anumit moment al vieții lor .
1 din 11 femei au fost violate, iar 1/3 la prima lor întalnire, 1 din 2 fete vor fi victimele unei forme de abuz sexual înainte de a împlini 18 ani . In S.U.A., la fiecare 6 minute o femeie este agresată sexual, iar in Canada la fiecare 4 minute.
În Europa, prevalența violenței domestice între celelalte forme de infracțiuni ale căror victime sunt femeile este de 14% (Moldova) si de 58% in Turcia
Un studiu întocmit de Banca Mondiala arata ca 20% din totalul bolilor de care suferă femeile și fetele cu vîrste cuprinse între 15 și 44 de ani din multe țări ale lumii se datorează violentei domestice.
Violența domestică este o problemă globală , cu care se confruntă toate țările lumii, bine camuflată si deghizată prin intermediul multor reprezentări greșite despre rolul tradițional al bărbatului si al femeii in familie si in societate . Sociologii , bunaoara , sunt tentați să explice prin tradițiile socioculturale din societate . Violența domestică apare ca urmare a lipsei de cultură, a perceperii eronate a valorilor familiale și sociale, fie a neglijării lor.
Agresivitatea intrafamilială reprezintă o patologie relatională, o conduită comportamentală deviantă, prin implicațiile sale psiho- biologice, sociojuridice, economice, heteroagresiune intrafamilială devine o problemă de importanță majoră pentru actuala societate.
Familia patojenă dezvoltă un risc deosebit atît pentru mebrii săi , cît și pentru societatea în general.Autorii care abordează în lucrările sale problema violenței domestice indică la o extindere enormă in ultimii ani a acestui fenomen cu impact psihopatogen si sociopatogen.
Foarte multe organizații neguvernamentale, fundații, asociații, coaliții au desfășurat, de-a lungul ultimilor ani, acțiuni ce vizau întărirea capacității de intervenție a instituțiilor publice abilitate să rezolve aceste cazuri, s-au desfășurat campanii de conștientizare și informare supra fenomenului, s-au capacitat resurse locale în ideea de a oferi servicii sociale victimelor violenței domestice.
Obiectul cercetării: îl constituie procesul de aplicare a programului de reabilitare psihologică în vederea diminuării nivelului de anxietate și depresie la femeile victime ale violenței domestice.
Scopul cercetării : determinarea modificărilor psihoemeționale și elaborarea unui program de reabilitare psihologică de diminuare a nivelului de anxietate și depresie la femeile supuse violenței domestice.
Ipotezele de cercetare :
– presupunem că femeile supuse violenței domestice au un grad mai înalt de anxietate și depresie comparativ cu femeile care nu au fost supuse violentei domestice.
. presupunem că dacă vom aplica programul de reabilitare psihologică vom contribui la diminuarea nivelului de anxietate și depresie la femeile supuse violenței domestice.
Atingerea scopului și verificarea ipotezelor au necesitat realizarea următoarelor obiective de cercetare :
Studierea literaturii în domeniu la problema cercetată
Determinarea gradului de anxietate și depresie
Elaborarea programului de reabilitare psihologică
Analiza rezultatelor cercetării.
Elaborarea concluziilor si recomandări
Metodele de cercetare aplicate :
1.metode teoretice : examinarea surselor teoretice, a conceptelor , analiza și sinteza teoretică ;
2.metode experimentale :observarea, convorbirea, chestionarea, testul, programul de reabilitare psihologică;
Baza experimentală: Experimentul s-a desfășurat la sanatoriul de medecină tradițională și netradițională « Constructorul » din municipiul Chișinau. Acțiunele experimentale au fost întreprinse pe un ensantion de femei care sunt victime ale violenței domestice.
Inovația stiințifică si valoarea investigației în fundamentarea teoretico-aplicativă a programului de reabilitare psihologică în deminuarea modificărilor psihoemoționale la femeile victime ale violenței domestice.
Valoare practică : Acest program ar putea fi utilizat cu succes de către organizațiile care au contact direct cu aceste persoane : spitale , sectoare de politie, instituții nonguvernamentale, școli.
Capitolul I FEMEIA VICTIMĂ A VIOLENȚEI DOMESTICE
1.1 Violența domestică: semne definitorii și explicative
Violența domestică este o problemă globală, cu care se confruntă toate țările lumii, bine camuflată și deghizată prin intermediul multor reprezentări greșite despre rolul tradițional al bărbatului și al femeii în familie și în societate. Sociologii, bunăoară, sunt tentați să explice prezența violenței prin tradițiile socioculturale din societate. Violența domestică apare ca urmare a lipsei de cultură, a perceperii eronate a valorilor familiale și sociale, fie a neglijării lor.
Agresivitatea intrafamilială reprezintă o patologie relațională, o conduită comportamentală deviantă. Prin implicațiile sale psiho-biologice, sociojuridice, economice, heteroagresiunea intrafamilială devine o problemă de importanță majoră pentru actuala societate.
Familia patogenă dezvoltă un risc deosebit atât pentru membrii săi, cât și pentru sănătatea socială în general. Violența fizică și cea verbală între soți, alcoolismul părinților, adulterul și gelozia cu componente patologice, abuzul sexual al femeii și al copilului, delincvența juvenilă, molestările și abandonul bătrânilor, sărăcia și șomajul – toate acestea sunt doar câteva dintre “dimensiunile” anomiei familiei contemporane, ale cărei valori tradiționale suferă restructurări serioase.
Autorii care abordează în lucrările sale problema violenței domestice indică la o extindere enormă în ultimii ani a acestui fenomen cu impact psiho- și sociopatogen. Motivul principal care a generat, atât de târziu, recunoașterea violenței familiale și abordarea ei ca problemă socială l-a constituit coloritul specific atribuit familiei:
spațiu privat cu caracter “tabu”, în care nu poate fi admisă nici o intervenție din afară.
Femeia suferă cel mai mult în urma violenței domestice, deoarece face parte din categoria persoanelor (împreună cu copiii și cei foarte în vârstă) ce prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală, date fiind caracteristicile sale bioconstituționale și psihocomportamentale. Prin tradiție, feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii, precum: sensibilitate, finețe, activitate ordonată, sentimente deosebite, preocupări pentru frumos, emotivitate, inteligență analitică, atitudini educaționale. Dar tot prin tradiții, imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului (locul și rolul ei în sistemul activității familiale și sociale) a fost în general defavorizată, bărbații, mai ales cei căsătoriți, având drepturi depline de aplicare a sancțiunilor axate pe agresiune fizică. Femeia a trebuit să suporte de-a lungul timpului multe variante de umilire, desconsiderare și chiar maltratare, toate acestea ca urmare a unor norme socioculturale acceptate și promovate de grupurile și macrogrupurile de apartenență. Formele de victimizare la care a fost supusă femeia au variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, de la forme ușor agresive până la forme violente, fizic și psihic traumatizante.
Fără a minimaliza impactul negativ al violenței asupra altor categorii de victime (copii, bătrâni) și gravitatea altor forme de victimizare a femeilor (violul), vom aborda doar procesul de victimizare a femeii din perspectiva violenței domestice.
În multitudinea de variante de abordare și analiză contemporană a violenței domestice putem delimita două poziții de extremă:
tratarea violenței ca o suită de acțiuni ce dăunează, provoacă durere, suferință celor din familie;
identificarea violenței cu tendința de a-și supune alți oameni, de a fi lider, de a realiza activități autoritare.
Literatura științifică prezintă violența domestică prin diverse definiții operaționale, însă majoritatea cercetărilor converg spre ideea că violența este o relație socială. În cadrul acestei relații, menționează, avem de-a face cu următoarele elemente[8, pag171-173]:
Violență directă și violența indirectă. Societățile contemporane dispun de tot mai multe mijloace de exercitare a unei violențe indirecte. Exercitarea violenței este tot mai mult transferată de la subiect la obiect; ca urmare, responsabilitatea și sentimentul de culpă diminuează. Acționând prin intermediul obiectelor, individul nu mai este față în față cu victima sa, încât de multe ori el nici nu știe ce efecte au acțiunile sale. Responsabilitatea este transferată asupra obiectelor, asupra mașinilor sau asupra organizațiilor, birocraților. Individul se reprezintă ca un simplu instrument al acestor obiecte. Dacă folosirea unor obiecte ca mijloace indirecte în exercitarea violenței poate consola conștiința unor indivizi, ea nu supune însă responsabilitatea celor care se folosesc de aceste mijloace.
Violența ofensivă și violența defensivă. Violența agresorului și contraviolența victimei.
Violența personală și violența structurală. Violența personală este exercitată de un individ sau de un grup mic; agenții violenței pot fi identificați direct. Violența structurală este impersonală, fiind exercitată de un individ sau de grupuri mari, de birocrațiile publice sau private, de instituțiile sau/și organizațiile societale; agenții violenței nu pot fi identificați în anumite persoane.
Violența materială și violența simbolică. Violența materială este exercitată prin intermediul obiectelor, în primul rând, prin intermediul producerii de bunuri materiale. Ea acționează prin apropierea de către unii indivizi sau grupuri a acestor bunuri sau prin controlul modului de producere și de distribuire a lor și prin limitarea posibilităților altor indivizi sau grupuri de a folosi aceste bunuri potrivit nevoilor și drepturilor lor. Violența simbolică acționează prin intermediul simbolurilor care sunt produse de anumite raporturi de forță și care servesc la menținerea și la consolidarea acestor raporturi.
Violența legală și violența ilegală. Violența legală este organizată, fiind exercitată, conform unor coduri, de către instituțiile și forțele societale. Violența ilegală este exercitată în afara acestor coduri sau împotriva odinii stabilite.
Violența legitimă și violența ilegitimă. Dificultățile acestei distincții derivă din politicile sociale ale diferitelor țări. În cadrul fiecărei societăți, monopolul legitimării violenței este deținut de către stat.
În tratarea fenomenului agresiunii intrafamiliale sunt utilizate așa noțiuni similare ca: violența familială, violența domestică, hetero-agresiunea intrafamilială, violența în familie, abuzul domestic etc.
Prin violență domestică se de aceste mijloace.
Violența ofensivă și violența defensivă. Violența agresorului și contraviolența victimei.
Violența personală și violența structurală. Violența personală este exercitată de un individ sau de un grup mic; agenții violenței pot fi identificați direct. Violența structurală este impersonală, fiind exercitată de un individ sau de grupuri mari, de birocrațiile publice sau private, de instituțiile sau/și organizațiile societale; agenții violenței nu pot fi identificați în anumite persoane.
Violența materială și violența simbolică. Violența materială este exercitată prin intermediul obiectelor, în primul rând, prin intermediul producerii de bunuri materiale. Ea acționează prin apropierea de către unii indivizi sau grupuri a acestor bunuri sau prin controlul modului de producere și de distribuire a lor și prin limitarea posibilităților altor indivizi sau grupuri de a folosi aceste bunuri potrivit nevoilor și drepturilor lor. Violența simbolică acționează prin intermediul simbolurilor care sunt produse de anumite raporturi de forță și care servesc la menținerea și la consolidarea acestor raporturi.
Violența legală și violența ilegală. Violența legală este organizată, fiind exercitată, conform unor coduri, de către instituțiile și forțele societale. Violența ilegală este exercitată în afara acestor coduri sau împotriva odinii stabilite.
Violența legitimă și violența ilegitimă. Dificultățile acestei distincții derivă din politicile sociale ale diferitelor țări. În cadrul fiecărei societăți, monopolul legitimării violenței este deținut de către stat.
În tratarea fenomenului agresiunii intrafamiliale sunt utilizate așa noțiuni similare ca: violența familială, violența domestică, hetero-agresiunea intrafamilială, violența în familie, abuzul domestic etc.
Prin violență domestică se are în vedere aplicarea puterii fizice, a diferitelor amenințări sau a altor metode de constrângere pentru a menține autoritatea și controlul asupra altei persoane1.
Violența domestică se profilează ca ciclu perpetuu cu o frecvență crescândă a insultărilor de ordin:
fizic;
verbal;
emoțional;
spiritual;
economic în scopul:
controlului;
intimidării;
inspirării fricii;
abuzului de putere.
Violența fizică, sexuală, emoțională, economică, amenințările și intimidarea reprezintă forme de adresare violentă în familie. Scopul persoanei care comite actul de violență este de a deține puterea și controlul în relațiile familiale. În mare parte, actele de violență domestică sunt săvârșite de bărbat împotriva femeii.
Bărbații care manifestă comportament violent pot folosi următoarele forme de control pentru a deține puterea asupra femeii [8 , pag164-169]:
Violența fizică: împinge, ghiontește, bate, pălmuiește, strangulează, trage de păr, izbește, apucă, folosește arma, răstoarnă, prăbușește la podea, răsucește mâinile, mușcă, aruncă cu diverse obiecte, creează obstacole fizice, care nu-i permit femeii să plece din casă, nu-i permite să primească ajutor medical în caz de necesitate (boală, graviditate sau traume). Violența fizică nu întotdeauna lasă urme ușor vizibile (vânătăi sau fracturi ale oaselor, arsuri ș.a).
Violența emoțională: bărbatul agresor amenință că-i va răpi copiii ori o va face să se sinucidă, lovește în demnitatea personală a femeii cu vorbe umilitoare, grosolănii, reproșându-i că-și îndeplinește prost rolul de soție, mamă. Aceste acțiuni condiționează degradarea personalității femeii. Violența emoțională este o formă importantă în deținerea controlului asupra partenerei. Multe femei victime ale violenței afective susțin că așa forme ale violenței domestice sunt cu mult mai distrugătoare decât violența fizică, cu toate că nu lasă urme și cicatrice vizibile.
Violența sexuală: partenera este impusă să întrețină relații sexuale sau este lipsită de așa relații. Forțarea femeilor de a asista sau a lua parte la acte sexuale, de a le exploata în scopuri de prostituție sau de pornografie reprezintă o manifestare a violenței sexuale.
Violența economică: femeilor nu li se permite să se încadreze în câmpul muncii, sunt lipsite de bani, sunt impuse să ceară de la bărbat bani pentru a face cele mai necesare cumpărături (hrană, îmbrăcăminte pentru sine și copii).
Izolarea: limitează folosirea telefonului, i se interzice să comunice cu cei apropiați, femeia este supravegheată în permanență: ce face, cu cine prietenește, cu cine se întâlnește, ce vorbește. Agresorii își aranjează cu traiul familiile în locuri puțin populate, le îndepărtează intenționat de prieteni și de rude.
I.Mitrofan identifică două forme de agresivitate familială cu consecințe medicale și psihosociale importante[9, pag31]:
violență familială de durată (cronică), în registru moderat, desimulată, în conformitate cu atitudinile tradiționale educaționale. Conform acestor tradiții, victimizarea femeii trebuie trecută cu vederea, deoarece funcționează patternuri de genul: “Dacă bărbatul te bate, trebuie să suporți, nu ai unde te duce…”, “Cum să lași copiii fără tată, ce va spune lumea?”, “Se mai întâmplă, dar nu am ce să-i fac, trebuie să suport, fiecare femeie suportă…”;
violență familială explozivă, în registru acut, deconspirată prin impact medico-legal. Este o sursă de generare a tulburărilor psihogene feminine.
Pentru femeile care au fost bătute cel mai greu este de a depăși urmările violenței. În urma actelor agresive (fizice, sexuale), fiindu-i distrusă demnitatea, autopercepția, femeia continuă să se îndoiască în puterile și emoțiile proprii. Autoaprecierea adecvată și pozitivă a persoanei se distruge treptat prin influența voluntară a agresorului asupra sistemului de valori ale victimei și asupra emoțiilor ei. Agresorul utilizează diverse metode cu scopul de a înjosi și a intimida victima pentru a menține controlul și puterea asupra ei.
Studiile realizate în domeniu permit să conturăm conduitele violente administrate de agresor în cadrul familiei:
Critica distructivă/etichetarea: o numește cu cuvinte urâte, învinuiește, ocărăște, înjosește, o intimidează prin gest, fapte, priviri amenințătoare.
Tactica de presiune: impune femeia să primească hotărâri grăbite, să se autoacuze, o înspăimântă, îi creează dispoziție proastă, o amenință că se va sinucide, că nu-i va da bani, manipulează cu copiii, îi face indicații stricte referitor la responsabilitățile femeii.
Manifestarea nerespectului: o întrerupe brutal în comunicare, schimbă tema de discuție, nu dorește s-o asculte sau să-i răspundă, parafrazează cele spuse de ea, o înjosește în prezența altora.
Manifestarea neîncrederii: spune minciuni, tăinuiește informațieiile-cheie, manifestă gelozie exagerată.
Încălcarea promisiunilor: este iresponsabil, nu-și respectă promisiunile, nu este cointeresat în soluționarea problemelor casnice, nu are grijă de copii și familie.
“Foamea emoțională”: nu-și exteriorizează emoțiile, nu manifestă dorința de a-i fi suport în viață, nu-i acordă atenție și înțelegere, nu respectă sentimentele, drepturile sau opiniile altor membri ai familiei.
Minimalizarea, negarea sau transferarea vinovăției: refuză de a-i primi în serios plângerile, vinovăția pe care o poartă o atribuie victimei, neagă problema.
Controlul economic: frustrări în activitatea profesională, o amenință că se va adresa la diferite instanțe care acordă înlesniri, ajutor social sau material copiilor. Interzice ca victima să-și aibă propria sursă de câștig, exercită un control strict asupra bugetului familial, sustrage din acesta, preia, prin fraudă, controlul asupra altor sume de bani.
Izolarea: nu i se permite să țină relații, să comunice cu rudele, prietenii, astfel încât victima devine tot mai mult dependentă de agresor și relațiile ei cu cei din afara familiei devin tot mai restrânse.
La fel de important e să știm și să înțelegem că nici un act de violență fizică sau sexuală nu se realizează fără violența emoțională prealabilă. De regulă, dacă agresorul nu poate menține victima sub control său trezindu-i frica, prin înjosiri și manipulări, el recurge la violența fizică sau cea sexuală. Calea spre “însănătoșire” începe atunci când victima își restabilește capacitatea “de a alege”. Ciclul violenței domestice presupune mai multe etape (vezi Figura 5.1):
Etapa 1 Etapa încordării crescânde
Etapa 2 Etapa violenței active
Etapa 3 Etapa “iubirii și căinței” sau “luna de miere”
Figura 5.1. Etapele violenței domestice.
Etapa încordării crescânde se caracterizează prin:
cazuri de violență neînsemnată;
femeia încearcă să liniștească bărbatul, devenind mai grijulie și mai răbdătoare;
se străduie să preîntâmpine orice conflict, să prevadă toate dorințele bărbatului;
încearcă/se străduie să nu nimerească sub mâna lui;
percepe comportamentul grosolan al bărbatului ca fiind îndreptat împotriva ei;
crede că poate evita furia lui;
devine complice și poartă răspundere de comportamentul lui;
nu-și permite să se supere pe bărbat, nu se revoltă când acesta manifestă agresivitate față de ea;
minimalizează anumite incidente sau consecințele lor;
neagă frica față de soț și acțiunile lui agresive;
crede că poate controla comportamentul lui.
Pe măsura creșterii tensiunii devine tot mai greu de a folosi metodele expuse mai sus pentru a încadra situația în albia normalității și femeia se închide în sine. Bărbatul, la rândul său, folosește furia femeii ca pretext pentru exploziile agresive ulterioare și situația devine tot mai încordată.
1. Etapa violenței active se caracterizează prin pierderea autocontrolului, lipsa autocontrolului fiind însoțită de un comportament distructiv. Agresorul, de obicei, își îndreptățește comportamentul agresiv. Acțiunile lui sunt imprevizibile. Dacă femeia opune rezistență, el devine și mai agresiv, mai crud.
În unele cazuri femeia îl provoacă intenționat pentru a pune capăt tensiunii mereu crescânde. În aceste momente ea simte nu atât durerea fizică cât neputința de a se apăra, de a evita sau de a fugi de agresor. Adesea minimalizează gravitatea traumelor primite. Asemenea incidente o fac să devină apatică, închisă în sine, indispusă și neputincioasă. Uneori se izolează pentru câteva zile, înainte de a se adresa după ajutor.
2. Etapa “iubirii și căinței” sau “luna de miere” se caracterizează prin liniște și pace neobișnuită. Bărbatul încearcă să compenseze comportamentul precedent prin grijă permanentă și manifestări de dragoste. El își recunoaște violența și cere scuze, își recunoaște greșelile, înduplecă soția să nu plece, să rămână la el. Agresorul este convins că va putea să se stăpânească și promite orice, uneori urmează ședințe de psihoterapie. Promisiunile bărbatului, aparent sincere, mențin speranța femeii că el va putea să se schimbe. Ea cunoaște acele calități care au atras-o și care i-au plăcut la el și-l caracterizează pozitiv. Recunoaște în el acea persoană de care s-a îndrăgostit cândva, susține că ar merge la orice pentru a îmbunătăți relațiile, iar el îi amintește permanent că are nevoie de ea, că nu poate trăi fără ea, că se va sinucide dacă va pleca și nu se va mai întoarce la el.
Anume aici se produce legătura simbolică. Femeia primește toate “bunurile” căsătoriei; astfel, agresorul o cumpără și ea devine complicele lui. Ea este supusă în întregime voinței lui.
În continuare prezentăm descrierea comportamentul specific agresorului și victimei la fiecare etapă.
Etapa 1 poate dura de la câteva minute până la luni, ani. Comportamente specifice:
Etapa 2 poate dura de la 5 minute până la o zi sau mai multe. Actul de violență are loc cu ușile închise. Intensitatea violenței crește proporțional cu numărul de recidive. Comportamente specifice:
Statisticile atestă că majoritatea agresorilor din familie sunt bărbați. Există mai multe concepții psihologice și sociologice care identifică factorii ce generează la bărbați tendințe constante de agresivitate.
Concepțiile care menționează rolul determinant al trăsăturilor de personalitate pun în evidență dimensiunile temperamentale și caracteriale specific masculine. Adepții acestor concepții constată că bărbații agresori reacționează cu ostilitate, furie, duritate față de diferite situații familiale. Acest tip de agresori manifestă intoleranță în relațiile de familie, au o percepție instabilă a eu-lui propriu, incapacități de comunicare și relaționare umană. Acest tip de agresori consideră furia și duritatea drept elemente indispensabile intimității. În permanență se justifică prin acuzațiile aduse victimei (“Ea este de vină!”, “Ea m-a provocat!”).
Concepțiile care pun accentul pe rolul socializării persoanei susțin că orice formă de conduită violentă este un rezultat al asimilării, învățării modelului trăit în cadrul familiei de origine. Ei susțin că societatea folosește violența în situații de criză și, în rezultat, se formează norme, valori, atitudini, convingeri precum că violența poate fi uneori unica sursă de rezolvare a problemelor.
Teoria învățării sociale consideră că orice comportament este determinat de combinația unor modele și presiuni pozitive și negative. Agresorul învață modelele de conduită agresivă în copilărie și folosește, la rândul său, forța pentru a-și impune controlul și dominația asupra victimei.
Concepția cu privire la atașamentul victimei față de agresor susține că multe femei victimizate nu depun plângeri la autorități și continuă să suporte același tratament violent din partea agresorului. Apare așa-numita interpretare a legăturii traumatice, potrivit căreia victimele au experimentat în copilărie acte de violență, motiv pentru care violența li se pare normală. Unii adepți ai curentului psihanalitic susțin ideea că victimele sunt, în general, persoane dominate de tendințe mazohiste, care incită agresorul la comiterea unor acte violente ce le-ar permite să trăiască “plăcerea”.
Teoria neajutorării învățate subliniază faptul că comportamentul victimei derivă firesc din experiențele anterioare. Dacă o femeie învață din experiența trecută că nu are nici un control asupra unei situații sau mediu ostil, atunci ea își pierde motivația de a schimba ceva și adoptă atitudini pasive.
Multe femei victime ale violenței domestice au reprezentări eronate despre propria lor situație și despre violență ca fenomen social. Cercetătorii în problemă susțin că situația reală vizând violența domestică este camuflată prin mituri. Dintre acestea cele mai răspândite sunt:
Mit: "Dacă mă bate – mă iubește".
Realitate: Este o prejudecată “impusă”. A existat un regim numit “domostroi”, în care bărbatul era considerat proprietarul nu doar al casei, dar și al membrilor familiei. El controla totul în casă. Femeia nu putea ieși din casă fără însoțire sau fără voia lui. Închise în casă, femeile se ocupau de lucruri gospodărești. Găsim pe polițele trecutului diferite “instrucțiuni despre educarea membrilor familiei și a servitorilor în casă”. Se recomandă: “să-ți înveți soția prin bătăi; dar să n-o lovești pe față, căci nu vei putea ieși cu ea în lume, să n-o bați cu pumnul, ci cu vergeaua – e mai dureros și învățătura se prinde mai bine. Apoi s-o mângâi, s-o compătimești și să-i arăți cât de tare o iubești”.
În așa mod, bătaia și dragostea se recomandau aplicate laolaltă în scopul consolidării controlului asupra femeii. Indirect, acest mesaj chema femeile la răbdare și supunere.
Mit: Violența domestică e prezentă doar în familiile unde se face abuz de alcool.
Realitate: Alcoolismul ca boală nu este însoțit permanent de un comportament agresiv. Și nu toți bărbații care au un comportament agresiv folosesc alcool. Sunt două probleme separate, care necesită a fi rezolvate individual, cu toate că corelația nu este exclusă.
Mit: Violența domestică este specifică doar familiilor sărace și familiilor dezavantajate.
Realitate: Violența domestică marchează grupurile sociale cu venituri diferite, persoane cu studii și nivel intelectual diferit, rol-status social diferit.
Mit: Femeia, dacă vrea, oricând poate evita violența din partea soțului.
Realitate: Se spune că femeia este în stare să se apere pe sine însăși, cu toate că nu se ține cont de faptul că nu toate femeile care suferă în urma violenței dispun de asistență socială sau susținere. Multe nu au posibilitatea de a-și găsi locuință, deoarece sunt dependente din punct de vedere economic de soți.
De asemenea, este primit să considerăm că femeia e purtătorul și făuritorul climatului emoțional pozitiv în familie și în așa situație de izolare și vid femeii îi vine destul de greu, uneori chiar imposibil să găsească putere și voință să rupă acest cerc al violenței.
Mit: Femeile provoacă violența.
Realitate: Teoria provocării crimei este pe larg răspândită în practica organelor de justiție și împiedică pe multe femei să caute ajutor din partea poliției sau a procuraturii. În cazurile de violență domestică drept cauză poate servi orice: dejunul nepregătit la timp, faptul că copiii încă nu dorm, lipsa unui nasture de la cămașa soțului. Există femei ce comportă conduite provocatoare, însă acest moment nu ne permite să justificăm acțiunile violente ale agresorului. Fiecare persoană poartă responsabilitate pentru faptele proprii.
Mit: Bărbații care supun membrii familiei violenței sunt psihopați.
Realitate: O trăsătură caracteristică a persoanelor psihopate este că ei nu-și pot controla agresivitatea proprie, adică ei pot să-și orienteze agresivitatea asupra oricărui om. Însă majoritatea agresorilor intrafamiliali sunt oameni sănătoși care nu necesită intervenție psihiatrică.
Mit: Victima primește plăcere de la violență, adică este mazohistă.
Realitate: De multe ori femeile preferă să nu vorbească despre aceste lucruri, dar nu pentru că le place ceea ce se întâmplă cu ele, dar pentru că le este frică de ceea ce se poate întâmpla mai departe. Niciodată femeile care s-au adresat cu așa probleme nu vorbeau de plăcere, ci, dimpotrivă, doreau să se debaraseze de violența din familie.
Mit: Subaprecierea femeii o poate determina să se împace cu relațiile bazate pe violență.
Realitate: Teoria presupune că o femeie cu autoapreciere adecvată nu-i va permite soțului sau partenerului s-o abuzeze. Nu se ține cont de procesul treptat de încadrare a femeii în relații bazate pe comportament agresiv și de control și de fazele acestui proces. Relațiile încep de la dragoste și încredere, dar treptat femeia devine izolată. Agresorul devine unica "oglindă socială", aceasta fiind o reflectare schimonosită, denaturată, care în permanență generează erori și neajunsuri. Ca rezultat, autoaprecierea femeii scade sub influența agresorului și aceasta o menține în relații de dependență cu el.
Mit: Femeia victimă niciodată nu-l va părăsi pe agresor. Dacă aceasta se va întâmpla, ea neapărat se va implica în relații cu un alt bărbat agresor.
Realitate: Conform statisticii, femeile se întorc în familie de șapte și mai multe ori înainte de a pleca definitiv. Aceasta se întâmplă din cauza că nu au susținere, depind economic de soți, sunt amenințate și izolate. În ce privește implicarea în alte relații, femeile sunt foarte precaute și mult timp nu vor mai avea încredere în nimeni.
Mit: Numai femeile “slabe” pot fi supuse violenței.
Realitate: Societatea noastră cere femeii să demonstreze că este mai firavă ca bărbatul și mai feminină. Fetițele sunt educate în așa mod ca ele să fie plăcute, gingașe, timide, ca să le fie pe plac bărbaților.
Inițialmente, femeilor li se cultivă aceste trăsături ca mai apoi să li se ceară să fie puternice. Pe de altă parte, practica denotă că pentru a raporta problema la centrul de criză, femeia trebuie să aibă voință și tărie de caracter, nemaivorbind de acele chinuri pe care le va îndură în apărarea drepturilor sale. Multe femei “puternice” sunt, de asemenea, victimizate.
Mit: Numărul de femei care suferă în urma violenței domestice este mic.
Realitate: Nu putem spune cu precizie care este acest număr, deoarece violența domestică, ca și violul, este foarte rar raportată. Însă e știut că femeia reprezintă cel mai înalt grad de vulnerabilitate în cadrul violenței domestice.
Mit: Soțiile victimizează, la rândul lor, soții.
Realitate: Bărbații sunt, de asemenea, victime ale violenței domestice. E adevărat acest lucru, dar statistica ne vorbește că fiecărui soț maltratat îi revin zece soții abuzate. Există deosebiri și în ce privește gradul și gravitatea violenței, urmările ei. Femeile primesc traume mult mai serioase ca bărbații.
Mit: Soții mereu duc o luptă între ei – situație absolut normală.
Realitate: În orice familie există conflicte, deosebirea însă constă în faptul că în familiile unde este violență intensitatea și cruzimea sunt îngrozitoare. Conform datelor poliției, nu strada, ci casa este “creșa violenței”. S-a constatat că 85% din bărbații din penitenciare au crescut în familii unde violența era considerată normalitate. Pentru a lichida violența din societate trebuie s-o excludem întâi de toate în familie.
Mit: Legea apără victimele violenței domestice.
Realitate: Conform legislației în vigoare, violența domestică se pedepsește numai în cazul în care generează urmări și traume fizice foarte grave, vizibile.
Mit: Penitenciarele pentru femeile victime destramă familia.
Realitate: Afirmație ce ar egala dacă am spune că spitalele sunt cauzele accidentelor auto. Aproximativ 75% din femeile care au ispășit pedeapsa în penitenciare au revenit la familia lor completă, au continuat să-și îndeplinească obligațiunile de mamă față de copii și n-au manifestat comportament deviant.
Miturile nominalizate generează toleranța violenței domestice, denaturează reprezentarea ei socială, subestimează personalitatea femeii. Se impun politici sociale ce ar facilita oferta serviciilor asistențiale pentru cuplurile în disoluție.
1.2 Femeia victimizată, bărbatul – agresor: profiluri psihosociale
Violența domestică are impact negativ asupra oricărei persoane pe care o marchează. Acest efect negativ este conturat și în comportamentul femeii victimizate. Profilul psihosocial al femeilor agresate de partenerii de cuplu a fost identificat și de specialiștii canadieni [2, pag36-39]:
Dureri cronice ce demonstrează o proastă stare de sănătate;
Vizite frecvente la medic;
Grad scăzut de autoprețuire;
Experimentarea unor episoade de violență în timpul copilăriei;
Dependență emoțională față de partener;
Respectul acordat trebuințelor partenerului; asumarea responsabilității pentru conduita acestuia;
Folosirea tranchilizantelor și/sau abuzul de alcool;
Existența unor idei sau acte suicidare;
Posibilitatea ca, în calitate de mamă, să-și maltrateze copilul;
Tulburări nocturne: insomnii, coșmaruri violente;
Agitație severă, anxietate, stare de nervozitate permanentă;
Gândire confuză, incapacitatea de a lua decizii, lipsă de concentrare;
Opinii rigide cu privire la rolului femeii și al bărbatului.
Cel mai paradoxal și dureros lucru este că suferința femeilor victime ale violenței domestice este generată de un agresor cunoscut: soț, concubin, prieten.
Femeile victime ale violenței domestice sunt traumate atât fizic, cât și emoțional nu numai în timpul actului de violență, dar și în perioada ce urmează. Acest set de traume specifice femeilor victime a primit denumirea de Sindromul traumatizării secundare ca rezultat al violenței domestice.
Sindromul are două faze:
faza acută nemijlocită, în perioada căreia femeia victimă se află în stare de criză, se dereglează activitatea ei normală;
faza ce urmează are durata mai mare, în care victima conștientizează importanța și urmările actului violent, a schimbărilor care au survenit în viața ei.
Sindromul include reacții fiziologice, emoționale și comportamentale drept rezultat al agresiunii trăite și al periculozității recidivei.
1. Faza acută nemijlocită generează un șir de comportamente specifice:
• Reacția nemijlocită. Este răspândit pe larg mitul că imediat după acest eveniment femeia victimă manifestă un comportament isterical și fobic. Nu este un comportament obligatoriu. Dimpotrivă, femeile victime vorbesc despre un diapazon foarte larg de reacții emoționale din perioada posttraumatică. Reacția fizică și emoțională poate fi atât de intensivă, încât victima poate fi marcată de șoc sau depresie.
Se evidențiază două tipuri principale de reacții: exprimate și controlate:
stilul expresiv – în timpul interviului femeia manifestă fobii, furie;
stilul de control – reacțiile sunt dirijate și controlate. Se comportă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, emoțiile reale sunt camuflate.
• Reacția fiziologică. În urma actului de violență fizică sau sexuală femeile descriu o multitudine de reacții fiziologice. De regulă, spun că le doare tot corpul, uneori părțile lui: aparte mâinile, picioarele, capul, gâtul, pieptul ș.a. Se înregistrează:
dereglarea somnului – insomnii, coșmaruri;
dereglări în alimentație – nu are poftă de mâncare, simte dureri în burtă, vometează, pierde gustul mâncării.
• Reacția emoțională. Femeia victimă a violenței domestice se simte vinovată, înjosită, rușinată, este marcată de fobie, stres, depresie, anxietate. Acestea sunt niște trăiri ce stau la baza sindromului nominalizat. Multe femei susțin că au văzut moartea cu ochii lor. Trăirile emoționale variază de la remușcări, degradare, vinovăție, rușine, disconfort până la furie, dorința de a se răzbuna, ura față de bărbați. Varietatea trăirilor emoționale determină modificarea frecventă a dispoziției.
Unele femei victime ale violenței domestice conștientizează că emoțiile lor nu corespund situației în care se află. Ele consideră că au devenit foarte iritate, impulsive în primele zile, săptămâni după incident. Crește neîncrederea în sine, anxietatea, suspiciunea.
• Reacția cognitivă. Încearcă să se debaraseze de gândurile grele, dar conștientizează că ele le urmăresc mereu. Se gândesc cum ar fi putut evita violența, să nu o provoace. Aceasta le face să se simtă vinovate. Mult mai greu le vine femeilor care încearcă să-și controleze, să-și camufleze reacțiile și sentimentele. În exterior ele par a fi foarte calme, de parcă cu ele nu s-ar fi întâmplat nimic, interiorul, însă, este perturbat de emoții negative. Durata acestei faze are caracter individual: poate dura câteva zile, săptămâni.
2. Faza reorganizării
Violența duce la schimbarea ritmului și activității nu numai în perioada acută nemijlocită, dar și în perioada imediat următoare care are o durată mult mai mare – luni sau ani întregi. Sunt mai multe circumstanțe care asigură ieșirea din criză: stilul personal al victimei, particularitățile ei psihologice, oamenii care o înconjoară, susținerea și ajutorul lor, atitudinea lor față de ea după incident. Pe parcursul procesului de reorganizare femeile victime ale violenței domestice trebuie să depășească următoarele momente:
• Schimbări în stilul de viață. De obicei, în urma actului de violență trăită survin schimbări în multe aspecte ale vieții. Totuși, unele femei victimizate continuă să îndeplinească obligațiile cotidiene, merg la lucru, studii, dar se simt incapabile de a se încadra în activitatea de muncă. O altă categorie de femei aplică alt stil de viață – preferă să-și petreacă timpul acasă, practic nu ies nicăieri, nu lucrează. Victima frecvent se adresează după ajutor familiei de origine, de la care este sigură că va primi susținere și în cadrul căreia se simte în securitate. În alte cazuri simt necesitatea de a se mișca, de a pleca undeva, de a schimba locul de trai. Probabil, această dorință este generată de nevoia de a fi în securitate, de frica de soț, de aceea își schimbă adresa, numărul de telefon.
• Visurile și coșmarurile reprezintă sindromul principal care continuă să influențeze în perioada respectivă. Femeile victime ale violenței domestice descriu două tipuri de visuri:
coșmaruri care actualizează actul de violență în urma căruia femeia a suferit și de care încearcă să se apere, dar nu-i reușește;
visurile ce reflectă faza terminală a actului de violență apar mai târziu. Conținutul visului nu se schimbă, dar se schimbă subiectul (femeia săvârșește violența).
Fobiile. Un mecanism de autoapărare îl constituie cultivarea fobiilor specifice situației în cauză. Femeia se teme să rămână singură, să aibă relații sexuale, să se întâlnească cu agresorul. Se cere a constata dacă fobiile sunt generate de realitate sau de fantezii.
Reacția complexă la violența domestică. Sunt femei care pot vorbi despre greutățile pe care le întâmpină în aceste perioade. Ele au nevoie de consultații mai îndelungate și mai intensive. La ele pot să se dezvolte sindroame adăugătoare: depresia de lungă durată, abuzul de alcool sau utilizarea altor substanțe psihoactive, comportamentul suicidal sau psihopat, regresie, refuzul de a trăi o viață normală, dorință de a declanșa conflicte familiale ș.a. Studiul acestor date facilitează lucrul de mai departe al asistentului social.
Reacția slabă la violența domestică. Acest tip de reacție apare la femeile care nu vorbesc cu nimeni despre cele întâmplate, nu-și exteriorizează emoțiile. Ca rezultat, femeia devine închisă în sine. Dacă consultantul îi pune întrebări despre personalitatea ei, ea răspunde, dar nu convingător. Pentru a clarifica problema, consultantul trebuie să-i adreseze o serie de întrebări adecvate situației. Cel mai potrivit lucru în acest caz este de a-i insufla curaj și optimism. Trebuie să înțelegem de ce femeia victimă a violenței domestice preferă tăcerea.
Consultarea literaturii științifice ce abordează fenomenul violenței domestice și efectele ei asupra femeilor a permis identificarea unor reacții generale conturate în comportamentul femeilor victimizate: Frica …
de a rămâne singură
că va fi găsită și pedepsită de cel ce a abuzat-o
că se va afla ce s-a întâmplat cu ea
de propria-i furie. Vinovăție …
că a greșit
că a încălcat normele religioase și culturale. Furie…
față de sine pentru faptul că a “permis să se întâmple”
față de alții care nu au ocrotit-o
față de societate
față de soț. Rușine …
se simte că este "murdară"
– consideră că alții pot afla ce s-a întâmplat doar numai
uitându-se la ea.
Trădare …
din partea lui Dumnezeu
din partea Statului
din partea soțului
din partea familiei. Neîncredere …
în sine
în propriile capacități de a aprecia oamenii și evenimentele
față de oameni, chiar față de cei care nu au “trădat-o”. Neputință …
se gândește “că niciodată nu va fi mai bine”
că nu-și poate dirija propria viață
că a fi femeie înseamnă a fi în permanență abuzată.
Îndoială …
“oare într-adevăr aceasta s-a întâmplat?”
“de ce aceasta s-a întâmplat cu mine?” Șoc…
a rămas frapată, însă nu poate plânge. Dezorientare…
nu-și găsește locul
încurcă zilele
slab memorizează.
Efectele violenței domestice asupra femeilor au fost identificate în formulă generală. Evident, ele capătă conotație strict individuală care diferă de la caz la caz. Asistentului social îi revine misiunea de a constata impactul individualizat al violenței asupra femeii și de a realiza intervenția pornind de la specificul profilat.
Specialiștii care își dedică studiile fenomenului de violență domestică aspiră la identificarea profilului psihosocial al agresorilor. Astfel, serviciile corecționale canadiene ne oferă caracteristicile tipice ale agresorilor împotriva partenerilor de cuplu[ 2, pag 32-36]:
Din punct de vedere demografic: șomeri, cu un slab nivel de cultură și educație, în vârstă de circa 30 de ani sau mai tineri;
Din punct de vedere psihologic: manifestarea unor sentimente de furie și ostilitate, deprimare, izolare, lipsă de încredere, de autoprețuire, egocentrism, dificultăți în exprimarea emoțiilor, necesitatea imperativă de a controla și a domina, experiențe de victimizare în cursul copilăriei, teama de a fi abandonat de cei apropiați, pasivitate, intimiditate, rigiditate cognitivă;
Din punct de vedre atitudinal: blamarea victimei, minimalizarea frecvenței și a gradului de severitate a agresiunii, folosirea unor definiții rigide cu privire la rolurile femeii și ale bărbatului (“bărbatul este, întotdeauna, superior femeii”), tratarea victimei ca un obiect, lipsă de interes pentru schimbarea personală și pentru scopuri educaționale;
Din punct de vedere comportamental: folosirea alcoolului și a drogurilor, comportament abuziv manifestat față de soție și copii, amenințări cu suicidul și crima.
Alți indicatori:
impulsivitate, temperament coleric, gelozie, dependență excesivă de soție, imaturitate emoțională;
opinii rigide asupra relației dintre bărbați-femei și asupra rolului acestora;
criticism accentuat la adresa partenerei și a copiilor, furie exercitată abuziv asupra lor, lipsă de sensibilitate emoțională în legătură cu acești membri ai familiei;
abuz de alcool sau de droguri;
existența unor episoade suicidare sau a tentativelor de suicid.
Multe femei se interesează dacă se poate de aflat în prealabil dacă un bărbat este un potențial agresor, dacă este predispus să manifeste violență față de ele sau să le folosească în interesele proprii. Mai jos prezentăm o listă de modele comportamentale care pot fi observate la oameni predispuși de a avea un comportament agresiv față de prietene, partenere, soții. (De reținut: ultimele patru modele se întâlnesc în exclusivitate la persoanele cu comportament agresiv. Cu cât mai multe caracteristici se manifestă, cu atât persoana se apropie mai mult de modelul unui eventual agresor. Nu este exclus faptul că în unele cazuri bărbatul care realizează agresiunea poate să manifeste doar câteva semne caracteristice violenței, dar cu o intensitate mare. De exemplu: gelozia excesivă, din motive neîntemeiate. De obicei, agresorul încearcă să explice comportamentul său ca rezultat al atitudinii grijulii și al dragostei față de femeie și aceasta poate s-o umilească. Dar cu timpul atitudinea lui față de parteneră se schimbă, devenind din ce în ce mai brutală și dominantă).
Gelozie. De la început, bărbatul spune că gelozia este un semn al iubirii. Gelozia în relații violente nu are nimic comun cu dragostea, ea arată neîncrederea și dorința de a fi proprietarul persoanei. El se interesează cu cine a vorbit femeia, unde a fost, cu cine a stat, o învinuiește că cochetează sau este gelos când ea își petrece timpul liber cu copiii sau prietenii. Poate să nu-i permită soției să plece la serviciu din frica că ar putea să întâlnească pe altcineva, poate chiar să controleze chilometrajul automobilului, să-i roage pe prieteni s-o urmărească, să-i ceară darea de seamă în tot ce face.
Control. Inițialmente bărbatul o asigură că el se comportă în așa mod pentru că are grijă de securitatea ei sau ca ea să-și folosească rațional timpul, să primească decizii corecte. El se enervează când ea întârzie de la serviciu sau se reține făcând cumpărături. Soțul se interesează în mod detaliat despre atitudinile ei. Situația poate să se complice până la interzicerea de a primi decizii independente privitor la casă, haine, copii, prieteni. Bărbatul minimalizează accesul ei la finanțe și îi interzice să părăsească locuința fără știrea lui.
Căsătorie rapidă. Perioada de curtaj nu durează mult timp, după care urmează logodna, căsătoria sau concubinajul cu acest bărbat. Bărbatul apare pe neașteptate în viața femeii, asigurând-o că ea este unica care îl înțelege și că niciodată nu a iubit pe nimeni. Astfel, bărbatul presează femeia și o atașează de el.
Așteptări irealiste. Agresorii sunt foarte dependenți de femeile care se află alături de ei și care trebuie să le satisfacă toate necesitățile. Bărbatul așteaptă că ea va fi soție, mamă, amantă și prietenă fidelă. Uneori afirmă lucruri banale, precum: “Dacă mă iubești, înseamnă că ai nevoie numai de mine și eu numai de tine.” Femeia trebuie să aibă grijă de toate în casă, inclusiv de starea emoțională a bărbatului.
Izolare. Întreprinde acțiuni și încercări de a izola familia de prieteni și rude. Numește femeia “târfă”, “gunoi” – dacă comunică cu alți bărbați, sau "lesbiană" – dacă comunică cu femei. Dacă întreține relații cu familia și rudele, îi spune că este prea copilăroasă. Agresorul învinuiește persoanele care o susțin, precum că ei îi creează neplăceri. El poate manifesta dorința ca ea să locuiască în afara orașului fără telefon, îi interzice să se folosească de automobil sau să lucreze, să învețe.
Căutare a vinovaților de insuccesele proprii. Dacă bărbatul rămâne adesea fără serviciu sau are alte neplăceri și insuccese, el niciodată nu caută vina în persoana proprie – nu se simte vinovat niciodată. În nereușitele sale o învinuiește pe parteneră, spunându-i că anume ea îl sustrage și nu-i permite să se concentreze în lucru. Adesea spune că ea este vinovată în toate ce merg rău și în toate insuccesele lui.
Acuzare a femeii pentru emoțiile și sentimentele lui negative. Agresorul adesea spune: “Mă enervezi”, “Mă scoți din sărite”, “Mă iriți”, “Nu faci așa cum zic eu”, “Nu pot să nu mă enervez când văd
că tu…”. Într-adevăr, el spune ceea ce simte, dar folosește emoțiile proprii pentru a manipula, a supune și a domina femeia. Pentru a-și intensifica dominarea sau controlul, susține că “ea îl face fericit”, că “îi controlează emoțiile”.
Sensibilitate sau excitabilitate mărită. Agresorul ușor se supără, susține că este afectat sau rănit din cauza ei, mai ales în momente de furie. Cea mai mică nesupunere sau dezacord îl consideră ca obidă. Explodează și vorbește despre nedreptate când trebuie să lucreze ore adăugătoare la serviciu sau când a fost amenințat.
Cruzime față de copii sau față de animale. Oamenii brutali și cruzi față de cei mai slabi și neputincioși (copii, bătrâni, femei, animale) nu sunt sensibili la durerile și suferințele lor. Ei așteaptă de la copii fapte care sunt peste puterile lor. De exemplu: îl bate pe copilul de 1-2 ani pentru că a udat pantalonii; nu dorește să mănânce la o masă cu copiii, deoarece îl încurcă.
Violență sexuală. În timpul actului sexual poate să-i producă intenționat femeii durere. Bărbatul își satisface în diferit mod poftele sexuale, fără a lua în seamă ceea ce ea nu dorește sau nu-i place. Se enervează dacă ea i se opune și nu se lasă până nu reușește să-și satisfacă dorințele. Poate insista la actul sexual când ea doarme sau este obosită, nu este predispusă etc.
Insulte. Bărbatul – agresor folosește în comunicare cuvinte grosolane care înjosesc demnitatea, personalitatea, performanțele femeii. Îi spune că este “proastă” și că nu poate să se isprăvească cu nimic de una singură. Uneori aceasta continuă și noaptea – o trezește, o amenință și o brutalizează.
Repartizare strictă a rolurilor. Susține că femeia trebuie să stea permanent acasă pentru a-l deservi. Cere supunere totală, chiar dacă prin aceasta încalcă drepturile ei. Agresorul privește victima ca o ființă inferioară lui.
Schimbare bruscă a dispoziției. Multe femei victime se simt dezorientate când la partener se schimbă brusc dispoziția. Ele descriu situația în felul următor: “La moment au dispoziție bună, se comportă liniștit și plăcut, dar imediat se irită, se enervează de parcă ar fi bolnavi psihic”. Schimbul frecvent de dispoziție este caracteristic bărbaților care agresează. Așa comportament corelează cu alte trăsături de caracter, ca, de exemplu, sensibilitate mărită care îi specifică comportamentul agresiv.
Acțiuni violente săvârșite în trecut. Partenerul povestește că în trecut a lovit în partenerele sale, din cauza că ele l-au provocat. Femeia poate afla de la rude, parteneri, prieteni că el a aplicat în trecut violență. Deci, nu este exclus că și în relațiile cu actuala parteneră va recurge la violență fizică.
Amenințări. Aici se include orice amenințare referitoare la aplicarea violenței fizice cu scopul de a spune și a controla femeia: “Am să te omor”, “Îți rup capul”, “Te ucid, dacă nu închizi gura”. Majoritatea oamenilor nu folosesc așa amenințări, dar agresorul va încerca să explice comportamentul său prin cuvintele: “Toți așa spun”.
Distrugere a obiectelor sau lovire în ele. Acest comportament se folosește ca pedeapsă, dar în unele cazuri pentru a teroriza femeia și a o ține sub control. Bărbatul – agresor bate cu pumnul în masă sau aruncă obiecte în femei. Este un comportament demonstrativ – numai un om imaturizat lovește în obiecte în prezența altora cu scopul de a speria pe cineva.
• Folosire a puterii argumentate. Comportamentul include: strângerea la perete, împinsături, scuturături, izolarea în cameră. Agresorul poate să strângă femeia la perete cu cuvintele “Nu vei pleca nicăieri până nu mă vei asculta”.
În literatura psihologică sunt descrise diferite modele caracteriale specifice tipului de personalitate violentă. Există două tipuri deviante de bază, care pot fi recunoscute cu ușurință:
tipul “narcisic” – oamenii care se dedică totalmente propriei persoane, care sunt preocupați de sine și de succesele lor. Ei tind să-și consolideze poziția înaltă în societate și să-și demonstreze superioritatea. Specific pentru așa bărbați este că: ei nu pot întreține relații de lungă durată cu o femeie, schimbă frecvent partenerele, sunt în căutare veșnică a iubirii. Iubesc să fie adorați.
tipul “sociopat” – oamenii cu devieri caracteriale severe. Ei creează un haos în viața lor cotidiană. Sunt asemenea unui uragan care șterge totul în calea sa. Minciuna și fățărnicia este a doua natură a lor. Niciodată nu au remușcări și mustrări de conștiință. Agresiunea lor nu este îndreptată împotriva tuturor oamenilor, ci numai împotriva soției. Se consideră că ei sunt sadiști, că primesc plăcere când pricinuiesc durere, iar femeile care conviețuiesc cu acești bărbați sunt mazohiste. Este o opinie eronată.
Conturarea profilurilor psihosociale ale bărbatului agresor și ale femeii victimizate permite asistenților sociali să-și structureze reușit lucrul cu aceste categorii de beneficiari
Capitolul II Modele si abordări ale anxietății si depresiei
2.1. Definiții și fenomenologia anxietății
Anxietate (engl. anxiety; fr. anxiete; germ. angstlichkeit).
Starea afectivă vadă, difuză de neliniște, de apăsare, tensiune, îngrijorare și teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă din punct de vedere psihologic. Sînt dominante sentimente intense de insecuritate ( generate de teama abandonului, pedepsirii, a producerii unor accidente, a unor nenorociri și catastrofe iminente). Anxietatea generează produse imaginative abundente (derulări de scene de imaginație uneori în înspăimîntare) care nu pot fi ignorate și nici eliminate și care pun stăpînire pe persoana umană, și o domină. Cei cuprinși de anxietate sunt mereu în alertă, au senzația penibilă neputință în fața pericolelor pe care le "simt" că se apropie, au scăderi importante de randament intelectual. In anxietate se manifestă instabilitatea motorie, tulburări ale somnului. Stările de anxietate au un larg acompaniament biosomatic și fiziologic (palpitații, tulburări de respirație, paloare provocată de vasoconstricții, modificări de voce, de puls etc). acestea pot fi mascate ca exteriorizare, dar nu și ca variabile fiziologice ce pot fi înregistrate.
Anxietatea are grade diferite de profunzime. Cînd este prezentă într-o proporție mai redusă, ca atare generalizată, de fond, poate fi considerată fenomen normal, cu valențe motivațional și chiar cu rol declanșator al creativității; cînd este mai accentuată și mai profundă devine simetom al unor tulburări psihice (este prezentă în depresiuni, psohoastenii, în cele mai multe dintre nevroze). în psihologie au fost elaborate o mulțime de instrumente de măsurare a gradului de anxietate care caracterizează o persoană. [15, p. 45] .
Adler abordează anxietatea ca fiind o "atitudine ostilă a unui om față de mediul său. Anxietatea este un fenomen extraordinar de răspîndit care-1 însoțește pe om din frageda copilărie și adesea pînă la adînci bătrînețe, amărîndu-i într-o inimaginabilă măsură existența, facîndu-1 incapabil sa-și facă prieteni și să pună prin aceștia o bază pentru o viață senină și pentru activitate rodnică". În concepția autorului angoasa umană poate fi suprimată doar prin restabilirea legăturii între individ și societate.
Fenomenologia anxietății
Anxietatea este un fenomen cu care fiecare s-a întîlnit în viața cotidiană. Problema anxietății constituie un punct spre care converg problemele cele mai diverse și mai importante, o enigmă a cărei dezlegare ar trebui să proiecteze fascicule de lumină asupra întregii noastre vieți psihice.
Anxietatea este o stare afectivă vagă, difuză, de neliniște, de apărare, tensiune, îngrijorare și teamă nemotivată, fără obiect, care este desconfortabilă din punct de vedere psihologic. Anxietatea generează produse imaginative abundente care nu pot fi ignorate și nici eliminate, care pun stăpînire pe persoana umană și o domină. [16, p. 85]
Anxietatea are grade diferite de profunzime. Cînd este prezentă într-o proporție mult. mai redusă, ca atare generalizată, poate fi considerată fenomen normal cu valențe motivationale și chiar cu rol declanșator al creativității, iar cînd este mai accentuată și mai profundă devine simptom al unor tulburări psihice.
Anxietatea deține două elemente fundamentale o situație văzută de individ ca amenințătoare și convingerea individului de incompetența sa de a face față situației respective.
Teoretic, nu există lucruri care să nu poată fi sursă de anxietate, menționînd în special, prezența elementului de subiectivitate. Aceasta depinde în mare măsură de gradul de cunoaștere a realității și de sentimentul propriei puteri în fața lumii exterioare. Drept exemplu: este clar că sălbaticul va fi anxios, neliniștit la vederea unui tun sau a eclipsei de soare. Pe cînd omul civilizat nu simte nici o neliniște, știind ce este tunul și să prezică eclipsele. E argumentată și viceversa, tocmai faptul de a ști prea multe este, uneori, cauza anxietății pentru că în acest caz pericolul este prevăzut din timp.
Situația care crează starea de spaimă, neliniște poate fi descrisă astfel: subiectul este pregătit de pericol, manifestîndu-se printr-o exaltare a atenției senzoriale și a tensiunii motrice. Această stare de așteptare și de pregătire este incontestabil o stare favorabilă, fără de care subiectul ar fi fost expus unor urmări grave. Din această stare decurg pe de o parte, acțiuni motrice-fuga, și apoi-apărarea activă, iar pe de altă parte, ceea ce trăim ca pe o stare de neliniște – anxietatea. [16, p. 86]
2.2 Tipurile de anxietate
Freud și Janet sunt recunoscuți ca fiind printre primii care au studiat mai îndeaproape fenomenul anxietății la sfîrșitul secolului trecut. Începînd cu mijlocul anilor 60, el este din nou obiect de studiu. Acest fapt a dus la noi clasificări și la dezvoltarea unor metode noi de tratament.
Datorită faptului că Freud în 1985, deja a descris nevroza anxioasă, se vehicula ideea că anxietatea este mult mai frecventă la nevrotici.
Din acest punct de vedere trebuie destinse anxietatea reală de anxietatea nevrotică. Prima formă transpare în fața unui pericol real, adică a unei vătămări așteptate, prevăzute și este asociată cu reflexul de fugă. Anxietatea reală poate fi considerată ca o manifestare a instinctului de conservare. Anxietatea nevrotică prezintă starea de așteptare a unui pericol inexistent sau mai puțin existent și este caracterizată de următoarele simptome: iritabilitate generală, așteptate anxioasă, teamă nocturnă, tulburări digestive, apariția fabiilor. [17, p. 87]
Conform literaturii de specialitate sunt descrise, în speță, șapte forme de anxietate: anxietatea generalizată, atacul de panică, anxietate socială, fabii simple, agorafobia, tulburarea obsesiv – compulsivă, tulburarea de stres postraumatic.
Anxietatea generalizată
Anxietatea generalizată este o stare de neliniște resimțită de persoana aproape permanent, fără să existe totuși stimuli declanșatori cunoscuți, cum este în cazul anxietății fobice.
"Caracteristica generală a acestei tulburări este reprezentată de o teamă sau griji nejustificate, sau exesive (așteptare temătoare) privind două sau mai multe situații sau evenimente, de exemplu grija în legătură cu un necaz ce s-ar putea întîmpla unuia din copii (atunci cînd acesta nu este în pericol) sau grija privind situația financiară (fără motiv valabil), timp de șase luni sau mai mult cu prezența acestor griji peste o zi din două. La adolescenți și copii, tulburarea se manifestă printr-o anxietate și griji privind performanțele școlare, sportive și sociale. Atunci cînd o persoană este anxioasă, există numeroase semne ce dovedesc o tensiune motrică (tremurături, tresăriri, tensiuni, dureri sau impresia de durere abdominală), o hiperactivitate neuro – vegetativă ("respirație întreruptă sau senzații de sufocare, palpitații sau accelerarea ritmului cardiac, transpirație sau mîini reci și umede, uscarea gurii, amețeli, grețuri senzații de "nod în gît"), și o explorare hipervigilentă a mediului înconjurător (senzații, de a fi supraîncărcat, reacție de tresărire exagerată, deficultăți de concentrare sau goluri de memorie în raport cu anxietatea, deficultați de adormire sau somn întrerupt, iritabilitate).
Atacul de panică
Atacul de panică este una din cele mai frecvent întîlnite forme de anxietate. Este vorba de o stare intensă de spaimă, frică, ce are loc fără o cauză aparentă. Simptomele atacului de panică sunt: amețeală sau leșin; palpitații sau accelerarea ritmului cardiac, tremurături; amorțele sau furnicături (parestezii); dureri în piept sau disconfort, înroșiri sau senzații de frig; teamă de a nu muri, de a nu înebuni sau de a face un lucru necontrolat; transpirație; probleme abdominale; depersonalizare sau pierderea simțului realității.
Pentru diagnosticarea atacului de panică este necesară prezența a cel puțin patru din aceste simptome.
Anxietatea socială
Este acea teamă prezentă practic permanent atunci cînd persoana se află în centrul atenției altora. Momentul – cheie al acestei temeri este grija individului că s-ar putea comporta într-o manieră neadecvată sau umilitoare. In cazul fobiilor sociale se dezvoltă o frică persistentă, irațioanală și o dorință reținută de a evita situații în care subiectul poate fi observat de altcineva. Este vorba în cea mai mare parte a timpului de o teamă de a vorbi sau de a se manifesta în public, de a scrie sau de a mînca în fața altor persoane, de a roși sau de a se comporta într-un mod mai puțin natural. Fobia socială este o frică inensă de a fî umilit în situații sociale. Ea este comună atît femeilor cît și bărbaților.
Fobia socială este frecvent confundată cu timiditatea. Intre aceste două afecțiuni într-adevăr există și puncte comune. Totuși timizii spre deosebire de subiecții cu fobie socială, nu resimt anxeitatea externă în anticiparea situației sociale și nu există circumstanțele anxiogene. In contrast, indivizii fobiei sociali nu sunt neapărat și timizi.
Fobia socială perturbă viața normală interferînd cu cariera și cu relațiile sociale.
Teama de a fi respins este una din principalele mecanisme care pot genera singurătatea socială.Formele ușoare ale fobiei sociale sunt destul de comune. Spre exemplu, teama de a vorbi în public deseori este specifică actorilor și muzicienilor, care este depistată peste un timp.
Fobii simple (specifice)
Fobiile simple sunt simple nu prin mecanism, ci prin circumscrierea foarte exactă a obictului care poate genera fobia. Ele sunt declanșate de un simplu specific ușor identificabil. Ele apar imediat înainte sau în timpul confruntării, intensitatea lor crește pe măsură ce situația fobică se apropie și descrește odată cu îndepărtarea acesteia. Dacă pacientul este obligat să înfrunte situația fobică, se va produce anxietate de anticipare. Este motivul pentru care el încearcă să evite astfel de situații, chiar dacă este conștient de caracterul nemotivat sau exagerat al anxietății sale.
Diferitele obiecte și situații specifice ce pot declanșa anxietatea sunt numeroase și au dat naștere la diverse liste și calsificări. Anxietătile cele mai frecvente sunt teama de animale (mai ales de cîini, șerpi și insecte), teama de a vedea sînge sau răni (vederea lor este însoțită de leșin) și teama de injecții sau de tratamente dentare. Alte boli simple privesc călătoria cu avionul, folosirea ascensoarelor, spațiile închise (claustrofobie) și locurile înalte (acrofobie). Debutul acestor tulburări care sunt foarte frecvente în general, prezintă mari variații în funcția de vîrstă. Fobiile sîngelui și rănilor își au debutul în timpul tinereții și vîrstei adulte precoce, în timp ce fobiile specifice spațiilor închise, locurilor înalte și călătoriilor cu avionul par să debuteze mai degrabă la începutul vîrstei de 30 ani. [16, p. 93]
Agorafobia
Subiecții cu agrafobie sunt anxioși atunci cînd se află departe de casă, în aglomerații sau în locurile din care nu pot ieși cu ușurință. Simptomele care apar în aceste circumstanțe sunt cele ale oricărei tulburări anxioase, dar alte simptome, precum depresia de personalizarea și gîndurile obsesibve sunt mai frecvente în agorafobie decît în celălalte tulburări fobice.
Două grupuri de simptome anxioase sunt mai accentuate în agorafobie decît în alte tipuri de tulburări fobice. Intîi, atacurile de panică, sunt mai frecvente fie ca răspuns la stimuli ambientali, fie apărînd spontan. Apoi, cognițiile anxioase despre leșin și legate de pierderea controlului sunt frecvente în agorafobie.
Situațiile care provoacă anxietate și evitare sunt numeroase, dar aparțin unui același model caracteristic. Este voraba de autobuze și trenuri, prăvălii și supermagazine și locuri din care nu se poate ieși dintr-o dată fără a atrage atenția, precum un scaun la coafor sau un loc la mijloc de rînd într-o sală de spectacole. Pe măsură ce agorafobia progresează, subiecții evită tot mai multe din aceste situații pînă cînd, în cazurile mai severe, ei pot ajunge mai mult sau mai puțin să se izoleze în casă. Variațiile aparente ale modelului caracteristic sunt, de obicei, datorate unor factori ce pot reduce simptomele. De exemplu, cei mai mulți pacienți devin mai puțin anxioși atunci cînd sunt însoțiți de un om de încredere, iar pentru unii chiar prezența unui copil sau a cîinelui lor înseamnă ajutor.
Anxietatea anticipatorie este un simptom frecvent. In cazurile severe, această anxietate, apare cu cîteva ore înainte ca persoana să fie confruntată cu situația de care îi este frică, de cînd astfel la o creștere a suferinței.
Depresia este un simptom frecvent și pare să fie consecința limitărilor pe care anxietatea și evitarea le aduc vieții normale a pacientului.
Debutul agorafobiei se situiază la începutul sau la mijlocul decadei a treia de viață, deși mai există și o altă perioadă cu fregvență mare a debuturilor, la mijlocul decadei a patra. Ambele perioade se situiază după vîrsta medie de debut al fobiilor simple (în copilărie) și a fobiilor sociale (la sfîrșitul decadei a doua și începutul decadei a treia). [16, p. 95]
Pe măsură ce agorafobia progresează pacienții devin din ce în ce mai independenți de rudele apropiate, avînd nevoie de ajutorul acestora pentru acele activități care provoacă anxietate.
Tulburarea obsesiv-compulsivă.
Tulburările obsesiv-compulsive se carcterizează prin gîndire obsesivă, comportament compulsiv și diferite grade de anxietate și depresie.
Gîndurile obsesive sunt cuvinte, idei sau credințe recunoscute de către pacient că îi aparțin dar care pătrund cu forța în mintea sa. Deoarece ele sunt, de obicei, neplăcute, pacientul face încercări de a le exclude. Această combinație a sentimentului de constrângere și a eforturilor de a rezista este caracteristică simptomelor obsesive, dar din cele două, gradul de rezistență este cel mai variabil. Gîndurile obsesive pot lua forma unor cuvinte izolate, fraze sau rime: sunt de obicei neplăcute, șocante pentru pacient și pot fi obscene. Imaginile obsesive sunt scene vii adesea cu un caracter violent sau dezgustător, în care argumentele pentru și împotriva unor activități cotidiene chiar foarte simple sunt reluate fără sfîrșit. Unele îndoieli obsesive privesc acțiuni ce ar fi putut să nu fie îndeplinite în mod adecvat, precum închiderea unui robinet de gaz sau încuierea unei uși: altele privesc acțiuni ce ar fi putut face rău altor oameni, de exemplu, dacă trecerea cu mașina pe lîngă un biciclist nu 1-a făcut cumva pe acesta să cadă de pe bicicletă.
Impulsiunile obsesive reprezintă pornirea de a îndeplini unele acte, de obicei cu un caracter violent sau stinjenitor, de exemplu, a sări în fața unei mașini sau a lovi un copil.
Ritualurile obsesive sunt comportamente repetitive dirijate spre un scop și intenționate, derulîndu-se după unele reguli sau în mod stereotip, ca răspuns la obsesie. Ele includ atît activități mintale, precum numărarea repetată într-un mod special sau repetarea unor anumite înlănțuiri de cuvinte, cît și acțiuni repetate, dar lipsite de sens, precum și spălarea mîinilor de 20 ori pe zi sau mai mult. Unele din acestea au legături inteligibilă cu gîndurile obsesiv premergătoare, de exemplu gîndurile despre contaminare în cazul spălării repetate a mîinilor. Alte ritualuri nu au asemenea legătură; de exemplu, așezarea hainelor într-o manieră complicată înainte de îmbrăcare. Unii subiecți se simt constrînși să repete altfel de acțiuni de un anumit număr de ori, dacă nu reușesc, trebuie să ia de la capăt întreaga secvență. În mod invariabil, subiecții sunt conștienți că ritualurile sunt ilogice și caută să le ascundă.
Unii se tem că simptomele lor sunt semnele unei nebunii incipiente și asigurările că acest lucru nu este adevărat le sunt de mare ajutor.
Gîndurile obsesive și ritualurile compulsive se pot agrava în anumite situații; de exemplu, gîndurile obsesive despre vătămarea altor persoane devin adesea mai puternice la bucătărie sau în alte locuri unde se găsesc cuțite. In parte din acest motiv, gîndurile obsesive al căror conținut implică temeri (precum și gîndurile legate de obiecte ascuțite) au fost numite fobii obsesive.
Tulburarea de stres posttraumatic
Tulburarea de stres posttraumatic este starea anxioasă ce urmează după un eveniment infiorător, este trăirea unei experiențe care iese din limitele celei cotidiene și care în mod firesc ar fi trăită de majoritatea oamenilor ca fiind o încercare deosebit de grea. Spre exemplu, ar fi implicarea în calamități naturale, în situații de război, ce periciclitează viața unei persoane apropiate. Această trăire este o formă a tulburării de stres posttraumatic.
O altă formă este anxietatea ce apare după consumarea evenimentului posttraumatic, luînd diferite forme sau același eveniment devine aproape obsedant sub formă de coșmar. La fel se vorbește și despre emoțiile trăite în situații similare ce reactualizează evenimentul traumatic.
Tulburarea de stres posttraumatic se manifestă și prin evitarea tuturor lucrurilor sau persoanelor care ar putea aminti de evenimentul trăit.
2.3. Personalitatea anxioasă
Tipul de personalitate anxioasă
In ceea ce privește etiologia anxietății se discută despre ereditate și educație. Astfel numeroase studii au arătat că în diverse forme ale tulburării anxioase aproape un sfert din rudele de gradul I sufereau de un sindrom axios. In cazurile gemenilor monozigoți, cînd unul este afectat de un sindrom anxios generalizat, celălall are o șansă din două să sufere de același sindrom, dar numai o șansă din zece dacă gemenii sunt dizigoți. Se au în vedere tulburările anxioase și nu doar "personalitatea anxioasă", da raite studii au dovedit că și o trăsătură a personalității putea fi parțial moștenită.
Cu referire la mediu, studiile au arîtat că la pacienții ce suferă de tulburări anxioase cum ar fi sindromul de panică sau agorafobia, evenimentele de viață se succedează în lunile ce au precedat apariția sindromului. Alți autori se interesează de numărul deceselor sau al divorțului părinților survenite în timpul copilăriei.
Pentru ca o persoană să se formeze este nevoie de fiecare dată de o îmbinare variabilă între o predispoziție eriditară, experiențe educative și uneori evenimente traumatice. [18, p. 64]
Personalitatea cu anxietate intensă
Indivizii cu probleme de anxietate au multe trăsături comune. Lista de trăsături prezentată mai jos se referă la "personalitatea intensă".
• 1. Un înalt nivel al creativității, care este forța a două mecanisme de apărare: anticipare negativă și tendința de ași imagina "real" eventualitatea înfricoșătoare;
• 2. O gîndire rigidă (dihotomică manifestă prin tendința de a percepe viața ca fiind în serie sau în alternative (ex: evenimentele sunt bune sau rele); prin prezența unor reguli rigide, în special față de corectitudinea de a face ceva. Individul este tulburat cînt ceva nu este făcut corect; exagerînd cuvîntul "trebuie";
• 3. Necesitatea excesivă de aprobare se referă la o stimă de sine sau autopreciere joasă. Persoana este dependentă de alții, ceea ce crează frica de respingeri din care rezultă o sensibilitate înaltă față de criticism și dificultatea de a refuza altora. Această necesitate crează tendința de a-și asuma responsabilități pentru sentimentele altora;
• 4. Expectafii extrem de înalte față de sine – tendințe de a realiza un nivel înalt de performantă care nu este expectat de alții;
5. Perfecționismul este o combinație din trei elemente: expectații foarte
înalte, tendințe de a pune în tuncție toată gîndirea sau nimic, tendința de facalizare
pe mici erori sau eșecuri mult mai mult decît pe progrese. Din aceste considerente,
perfecționismul consideră orice realizare mică, dar imperfectă,ca fiind un eșec;
6. Necesitatea exesivă de a fi în control – persoana acordă o valoare înaltă calmitații și controlului, este predictibil; orice incursiune neexpectată într-un anumit plan predeterminat cauzează distres; este prezentă și tendințe de a controla sentimentele și comportamentul altora. Aceasta se face nu cu intenția de a jigni pe cineva, ci din frica pierderii controlului;
7. Supresia unor sau a tuturor sentimentelor negative — persoana își suprimă frecvent sentimentele ce n-ar trebui să fie simțite, deoarece ar cauza pierderea controlului sau dezaprobarea din partea celor din jur (ex. Furia și mîndria).
8. Tendința de a ignora necesitățile fizice corporale reflectă convingerea că corpul este neimportant. Persoana are conștiința oboselii doar cînd surmenajul este prezent.
T. Turchină menționează că aceste trăsături nu întotdeauna sunt indezerabile. Analizînd din alt punct de vedere, fiecare trăsătură în parte are și un aspect pozitiv. Manifestarea moderată a acestora contribuie la menținerea sănătății fizice și psihice, Dificultățile apar fie în lipsa acestor trăsături, fie cind ele sunt exagerate. Important este ca oamenii să însușească modul cum să dirijeze aceste trăsături.
Originea tipului de personalitate cu anxietate intensă
Din perspectiva bio-socială personalitatea se dezvoltă din interacțiunea a șapte factori:
valorile și credințele familiei;
metodele de învățare și socializare;
rolul modelelor adulților;
locul în cadrul constelației familiei;
influența socială și culturală;
• ereditarea;
• sensul și semni£cați acordată factorilor sus menționări.
Conform cercetărilor s-a constatat că experiența și evenimentele din copilărie, în comun cu acești factori, pot produce trăsături anxioase. Factori care contribuie la dezvoltarea trăsăturilor anxioase pot fi:
Alcoolismul din familie
Abuzul față de copil
abuz fizic – orice rănire nonaccidentală ;
abuz sexual – orice tip de contact sexual;
neglijența – lipsa furnizării necesităților de bază: îmbrăcăminte, atenție medicală, îngrijire etc;
pedeapsa crudă, care este externă sau nepotrivită pentru vîrsta copilului (ex. închiderea în viceu, forțarea copilului de 6 luni de a face pipi în viceu);
neglijarea emoțională – lipsa afectivității, emoțiilor din partea părinților;
abuzul psihologic – orice formă de comunicare repetitivă ce cauzează suferință mentală.
Modelul rolului parental anxios – cînd părintele suferă de anxietate severă copilul dezvoltă trăsături anxioase prin preluarea modelului;
Criticismul excesiv al unuia din membrii familiei – prezent la părintele perfecționist cu expectatii nereale sau la unul din frați. Un astfel de părinte perturbă dezvoltarea abilităților și a comportamentului normal;
Reguli familiale rigide; un mediu cu astfel de reguli duce la dezvoltarea unei gîndiri dihotomice;
Sistem rigid de convingeri și valori – acesta este bazat pe un fundament fie cultural, fie religios; tocmai acest sistem crează terenul pentru dezvoltarea regulilor și gîndirii rigide;
Hiperprotecția părintrească, manifestă prin tendința de a apăra copilul de convingerile greșite; uneori această hiperprotecție este rezultatul necesității părintelui de a avea pe cineva dependent;
Supresia sentimentelor – copilul este învățat să-și înăbușe sentimentele prin intermediul interdicțielor: "Nu plînge", "N-ar trebui să simți astfel", "Nu fi furios pe mine" (mod direct) și prin imitarea părinților (mod indirect). Acești părinți consideră că exprimarea sentimentelor nu este importantă, fiind desconsiderate;
Aprecierea – greșeala părinților este cînd nu diferențiază acțiunile copiilor de valoarea copilului ca persoană. Astfel este apreciat mai mult rezultatul acțiunii. Aceasta este o experiență comună pentru toți oamenii. Dar, o apreciere strictă doar a performanței încurajează convingerea greșită a persoanei că are valoare doar cînd face ceva. Impactul negativ al acestei experiențe este atunci cînd un părinte perfecționist își iubește copilul pentru performanțele sale, distrugînd, totodată, nivelul competenței copilului;
Anxietatea ca consecință a separării sau pierderii – copilul niciodată nu înțelege cauza separării, indiferent de situație, fie părinții lucrează în afara orașului, fie spitalizare sau divorț.
Schimbul de roluri – în situația cînd un părinte este bolnav, ocupat sau absent copilul își asumă rolul de părinte; copilul nefiind pregătit dezvoltă un set de reguli rigide. [16, p.101-103]
2.4 Definiții și fenomenologia depresiei
Aproape fiecare individ a suferit cel puțin o dații depresia, care este considerată o parte firească a vieții cînd se manifestă prin pierdere, tristețe, frustrare, eșec, dezamăgire. In timp ce pentru unii depresia este mai mult o reacție temporară cu impact redus asupra funcționalității, pentru alții durează săptămîni sau luni de zile cu manifestarea simptoamelor sindromului depresiv.
Depresia este cel mai frecvent fenomen psihopatologic întîlnit în practica clinică. Se apreciază că cel puțin 10% din subiecții care se prezintă ia medicul generalist sunt depresivi. OMS consideră că 3% din populația pămîntului suferă de depresie, ceea ce în cifre absolute prezintă un impresionant contingent, cuprinzînd aproape 150 milioane de persoane. Statistica denotă ascensiunea fenomenului, datorită creșterii duratei medii de viață, modificărilor psihosociale rapide generatoare de situații stresante, creșterii morbidității prin boli cronice, consumului excesiv de medicamente, care pot induce o depresie farmacogenă.
In ciuda faptului că, depresia este o experiență universală, cel puțin în forma sa de dispoziție tristă, este uneori percepută greșit, în special în culturile ce se mîndresc cu controlul excesiv al emoțiilor. Unii consideră depresia ca ceva ieșit de sub control. Pe cînd alții o apreciază ca un impact puternic asupra vieții mai ceva decît bolile cronice somatice.
Prin examinarea numărului total de indivizi afectați de depresie și impactul asupra vieții se evidențiază o altă trăsătură:
-depresia adesea survine din familie și distresul semnificativ al unuia din membri va avea mult mai probabil un impact asupra celorlalți, în speță asupra copiilor. Mai mult decît atît, tinerii sunt acea parte a populației care sunt supuși unui risc mai mare de a suferi de depresie.
Dacă atenția va fi axată mai pe percepere profundă a defectelor neurotransmiterii, pe înțelegerea depresiei în contextul familial sau din perspectiva patternurilor etnografici, atunci psihopatologii vor fi incitați mai mult să participe în studiul tulburărilor psihologice.
Dicționarul enciclopedic de psihiatrie definește depresia ca fiind «scădere pînă la prăbușire a dispoziției bazale, cu caracter pasager sau durabil, reactualizarea trăirilor neplăcute, triste și amenințătoare».
Depresia este termenul aplicat atît unei dispoziții negative, unui set de simptome și experiențe, cît și sindromului medical (sindromul depresiv).
Este utilă distincția dintre sensul vital al depresiei și cel psihopatologic, în care nu lipsește numai obiectul suferinței, dar însăși suferința este anormală, pervertită, deformată, subiectul devenind «obiectul propriei sale suferințe».
Dispoziția depresivă este reacția normală și, de obicei, tranzitorie la tracasările cotidiene – mici eșecuri, dezamăgiri, dezacorduri, conflicte. Dispoziția depresivă este trăită ca tristețe vitală» (K. Schneider), caracterizată prin pierderea sentimentelor, neliniște interioară, conținut perceptual cenușiu, Această stare negativă poate dura cîteva momente, ore sau cîteva zile.
Uneori, pe lingă dispoziția depresivă se manifestă și Experiențe adiționale de genul: ideație și sentimente negative față de sine, pesimismul viitorului, simptome auxiliare de expresie somatică, astenie, lipsă de vigoare fizică, insomnii, la care se adaugă reducerea senzațiilor de plăcere și a motivației. Aceste simptome pot dura ore sau zile și se încadrează în rangul reacțiilor tipice normale la stres și eșecuri prezente în viață.
Majoritatea oamenilor depășesc această stare destul de rapid, nepermițîndu-i să-i captiveze și așteaptă de la alții același lucru. Ei consideră dezavantajos a rămîne în starea depresivă un timp mai îndelungat.
în contrast cu experiențele normale și tranzitorii ale dispoziției depresive, sindromul depresiv este definit ca dispoziție depresivă acompaniată de un set de simptome auxiliare, persistând majoritatea timpului, și cauzînd disfuncționalitatea normală.
În procesul de reconsiderare nosografică și de clarificare semantică a fost elaborat termenul de «tulburare afectivă». Dar, se consideră că nu afectivitatea, ci dispoziția constituie expresia emoțională bazală și constantă care «colorează comportamentul» și «întreaga viață psihică». Din aceste considerente, termenul de «tulburare a dispoziției» , care conotează durata, este mai adecvat pentru a ilustra aspectele clinice ale depresiei .
Fără a se opune acestui punct de vedere psihopatologia franceză consideră că depresia include pe de o parte «dispoziția depresivă», iar pe de altă parte, inhibiția, care exprimă o diminuare globală «a forțelor pulsionale, a proceselor intelectuale și a activității motorii», Ținînd cont de aceste opinii, cele mai importante sisteme nosografice și taxonomice, inclusiv DSM-III-R (1987) și ICD-10 (1987) aderă la termenul de «tulburare a dispoziției» în locul celui de «tulburare afectivă».
Dintre toate noțiunile din psihopatologia clinică, conceptul de depresie este cel mai mult utilizat și include o femenologie extrem de variată. In plus, termenul de depresie este folosit și în alte domenii precum ar fi:
– în neurofiziologie depresia indică o reducere a activității electrofiziologice;
– în farmacologie ea exprimă efectul anumitor substanțe de reducere a responsivității senzoriale și psihice. Această acțiune farmacodinamică a constituit chiar un criteriu taxonomic în funcție de care psihotropele erau despărțite în «stimulante» și «depresante»;
– în fiziopatologie depresia constituie expresia dezechilibrului între anumiți neurotrasmițători și modulatori ai impulsului neuronal sau o perturbare a mecanismelor neuronale receptoare.
Totodată, depresia prezintă o accepție distinctă și este diferit definită în funcție de orientarea psihologică sub care este privită. Astfel:
– psihanaliza vede depresia ca o deturnare a agresivității spre sine;
– teoria comportamentalistă consideră depresia ca un
defect de condiționare sau ca o lipsă de abilitate de învățare,
survenită în urma eșecurilor repetate;
– teoria cognitivă apreciază depresia ca o tulburare
cognitivă ce determină o imagine de sine negativă și o viziune distorsionată, pesimistă față de lume și viitor (20,pag106)
2.5 Simptomatologia depresiei
Semnificația clinică a depresiei constituie ceva mai mult decît starea de tristețe. Simptomele dispoziționale influențează și interacționează cu alte simptome din domeniul cognitiv, comportamental și funcțional. Acestea corelează reciproc și pot fi combinate în diferite moduri și este, Cîteodată, dificil să le recunoști, mai ales în formele lor somatizate. Mai jos sunt trecute simptomele ce se pot întîlni în tablourile depresive [17, pag78]:
Comportament, motricitate, aspect: fără forță, curbat, tară vigoare; încetinirea mișcărilor; neliniște nervoasă, frecarea mîinilor; expresia feței – tristă, îngrijorată; colțurile gurii – îndreptate în jos, riduri profunde, mimică rigidă; modul de a vorbi – șoptit, monoton, lent;
Aspect emoțional: sentimente de descurajare, neputință, disperare, pierdere, abandon, singurătate, culpabilitate, animozitate, impresia de a nu mai avea sentimente și detașare față de lumea înconjurătoare;
Aspect psihologic vegetativ: agitație interioară, tensiune, iritabilitate, oboseală, slăbiciune, tulburări de somn, variații diurne ale sentimentului de bine, sensibilitate la variațiile meteorologice, dureri și indispoziții vegetative;
Aspect imaginativ cognitiv: atitudine negativă față de sine și față de viitor; pesimism și autocritică permanentă, nu este sigur de el, ipohondrie, lipsă de imaginație, probleme de concentrare, frămîntări repetitive, se așteaptă la pedepse și catastrofe;
Aspect motivațional: se așteaptă la eșec, retragere și evitarea responsabilităților sale, trăirea absenței controlului și neputinței, pierderea elanului, creșterea dependenței de ceilalți.
Întrucît depresia este tulburarea modului de a gîndi despre sine, mediu și viitor, o persoană depresivă își
Creștere sau scădere semnificativă în greutate; creștere sau scădere a apetitului.
Insomnie sau hipersomnie aproape zilnică.
Agitație psihomotorie sau retardare aproape zilnică.
Fatigabilitate sau pierdere a energiei aproape zilnică.
Sentimente de devalorizare sau de culpabilitate excesivă sau nepotrivită.
Capacitate diminuată de concentrare și gîndire, indecizie.
Gînduri recente despre moarte; ideație suicidară fără plan specific; atentat suicidar; doar plan specific pentru comiterea suicidului.
B) 1. Nu se va stabili diagnosticul de depresie majoră dacă afecțiunea este declanșată și menținută de un factor organic.
2. Depresia majoră nu este o reacție normală la moartea unei persoane iubite.
C) Nu se suprapune cu schizofrenia sau cu tulburarea psihotică.
Distimia se referă la simptome depresive cronice ce durează majoritatea timpului pentru cel puțin doi ani. În această perioadă se manifestă cel puțin 2-6 simptome ale sindromului depresiv. Distimia variază mult în ceea ce privește severitatea, vîirsta debutului. Anterior distimia desemna neuroză depresivă.
2.6 Clasificarea depresiei
Clasificări bazate pe etiologia
Depresia reactivă și endogenă
Din punct de vedere etiologic tulburările depresive pot fi clasificate în două grupe – endogene și reactive (exogene)[16, pag46]. În tulburările endogene simptomele sunt cauzate de factori din interiorul individului și sunt independente de factorii din mediu. In tulburările reactive simptomele constituie răspunsuri ia factorii și stresorii externi.
Clasificarea clasică a lui Kraepelin (1906) corespunde acestui criteriu și enumără depresia endogenă din PMD, depresia constituțională (temperamentul cicloid/ciclotimic) și melancolia de involuție. Dihotomia depresie endogenă / depresie exogenă a fost elaborată de J. Lange (1920) care folosea, însă, noțiunea de depresie psihogenă ca sinonimă cu acea de depresie exogenă. El își baza dihotomia pe argumente de ordin etiologic, simptomatologic, evolutiv și familial.
Clasificarea lui Keilholz (1972) vizează trei etiologii: organică, endogenă și psihogenă:
Depresiile somatogene: organice și simptomatice;
Depresiile endogene: schizofrenice, ciclice, periodica și tardive;
Depresiile exogene: nevrotice, de epuizare și reacționare.
Actualmente, această dihotomie este atît susținută, cît și respinsă. Astfel, L. G. Kiloh și R. F. Garside (1977) ajung la concluzia că «trebuie să existe cel puțin două boli afective calitativ diferite». De asemenea se subliniază că dihotomia endogenă / exogenă «are o bază teoretică serioasă, iar distincția are o relevanța considerabilă pentru răspunsul la tratament» (M M Katz M. A.Hirschfeld, 1981). Acest lucru semnifică că tipurile endogene răspund mai bine la medicație, pe cînd cele psihologene – la tratamentul nonsomatic.
Pe de altă parte, este tot mai mult argumentată opinia conform căreia dihotomia depresie endogenă / depresie reactivă este nesatisfacătoare, deoarece stabilește categorii care nu se exclud reciproc, ci se interferează. Spre exemplu, studiile efectuate de K.C. Thomson și H.C. Hendric (1972), E.S. Paykel (1984) nu găsesc diferențe cu privire la rolul evenimentelor vitale în apariția celor două entități. S-a dovedit și faptul, că incidență bolii depresive la rudele pacienților cu depresie exogenă este nesemnificativ mai mică decît la rudele celor cu depresie endogenă (P.Boyer, 1983). Nici DSM-III-R nu conține categoriile nosografice de depresie reactivă sau endogenă. Totodată, în ultimii ani, s-a cristalizat o nouă supoziție etiopatogenetică, ce anulează demarcația, preconizînd un continuum endo-exogen, fiecare tip de depresie avînd în structura sa elemente endogene sau exogene. Expresia acestei opinii eclectice o constituie noțiunea de depresie endoreactivă (H.E. Lehmann, 1985). Acest termen definește o stare disforică, Ilustrată printr-o disfuncție acută, nonreactivă, care se manifestă clinic prin incapacitatea de a trăi plăcerea și de a răspunde afectiv-pozitiv la anticiparea plăcerii, bucuriei sau succesului.
Depresia primară și secundară
Această dihotomie a fost introdusă în scopuri de cercetare. Intenția a fost de a exclude acele cazuri de depresie care ar fi putut fi cauzate de o altă boală.
Robins și Cuze (1972) aplică modelul medical tradițional, în concepția depresiei ca fenomen clinic, și propun două criterii de clasificare: cronologic și prezența unei boli asociate. Depresia primară apare ca atare, cu un debut fără istoric psihiatric sau somatic, în timp ce depresia secundară succede unei alte afecțiuni psihiatrice, somatice postterapeutice. Această clasificare nosologică introduc e depresia primară ca o categorie reziduală, distincție valoroasă din punct de vedere clinic și terapeutic, întrucît presupune un diagnostic prin excludere.
Feightner și colaboratorii (1972) stabilesc criteriile diagnostice ale tulburărilor afective primare și secundare. Depresia primară necesită următoarele trei grupe de criterii:
1. dispoziție disforică constînd în următoarele simptome: depresie, tristețe, deznădejde, lipsa speranței, temeri, instabilitate, neliniște, descurajare;
2. cel puțin cinci din următoarele simptome necesare pentru recunoașterea depresiei «clare», respectiv, patru pentru recunoașterea depresiei «probabile»:
apetit diminuat, scădere în greutate;
tulburări ale somnului;
pierderea energiei;
agitație sau lentoare;
pierderea interesului pentru activitățile obișnuite;
sentimentul diminuării sau diminuarea reală a capacității de a se concentra;
sentimente de culpabilitate;
gînduri persistente referitoare ia moarte sau suicid.
3. depresia să dureze cel puțin o lună, fără a fi anticipată de alte boli psihice. Diagnosticul de depresie primară nu se pune subiecților care duc o existență stresantă sau suferă de boii invalidante somatice care preced sau acompaniază depresia.
Pe de altă parte, nu există nici, o dovadă convingătoare pentru o deosebire între cele două tipuri în privința petternurilor simptomatice. De aceea, această clasificare ar avea mai mare valoare pentru cercetare, decît pentru clinicieni (Weissmann,1977).
Clasificări bazate pe simptome:
Depresia nevrotică si psihotică
Anumite simptome sunt adesea mult mai intense în tulburările depresive ușoare decît în cele severe. Această aderență în intensitatea simptomelor a condus la sugerarea ideii că există două forme distincte de tulburări depresive: nevrotică și psihotică. Dihotomia respectivă a fost propusă de E. F. Rhuzard (1930). Pînă la apariția în DSM-III-R distincția neurotic versus psihotic se referea prezumtiv la categoriile biologic (psihotic) versus nonbiologic (neurotic), sau la sever (psihotic) versus ușor (neurotic). Problemele legate de această distincție devin mai dificile prin folosirea imprecisă a termenului psihotic. În ccepție generală, termenul de psihotic exprimă perturbarea severă a funcționării personale și sociale, a cărei consecință este izolarea socială, prin incapacitatea de a îndeplini roluri profesionale și gospodărești. În DSM-III-R depresia psihotică este ilustrată prin prezența halucinațiilor, manifestărilor delirante și confuzionale, tulburarea gîndirii, simptome afective.
Mulți clinicieni, în special britanici, consideră dihotomia depresie psihotică / depresie nevrotică ca sinonimă distincției depresie endogenă / depresie exogenă.
In schimb, clinicienii americani utilizează noțiunea de psihotic în sens restrictiv față de aceea de «endogen». Astfel, din punctul lor de vedere, noțiunea de psihotic implică prezența ideației delirante și a manifestărilor halucinatorii, elemente chimice care nu sunt obligatorii pentru definirea endogeniei. Din acest punct de vedere, «depresia psihotică» se înscrie în sfera depresiei endogene, ca o boală severă, probabil de natură organică. Spre deosebire de aceasta, «depresia nevrotică» este o afecțiune relativ discretă (20, pag56).
Depresia nevrotică era considerată o formă a distimiei, ce se referea la depresia ușoară cronică. Totuși, tabloul a fost renovat mai tîrziu, fiind considerat un tip nevrotic al depresiei reprezentând o posibilă origine psihosocială și cu diverse trăsături evolutive.
Autorii Zimmerman, Colyell, Stangi și Ptohl (1987) au elaborat criteriile operaționale pentru depresia nevrotică, aplicîndu-le pe un eșantion de pacienți spitalizați depresivi. Sistemul include 6 criterii: tulburări de personalitate; stresori psihosociali; debut înainte de 40 ani; blamarea altora pentru depresia proprie; tendințe suicidare nesemnificative; separarea maritală / divorț.
Autorii au evidențiat că depresia nevrotică corelează semnificativ cu alcoolism familial, recuperare redusă în spital, și o revenire după 6 luni.
«Distincția psihotic / neurotic trebuie privită astăzi doar ca un termen descriptiv, folosit pentru a plasa pacientul pe un continuum cu oarecare valoare clinică și nu ca bază pentru o distincție netă între grupări nosologice cu diferențe cauzale bine determinate» (G.L. Klerman, 1980).
Sistemul lui Winocur
O nouă clasificare cu referire la simptome, bazată pe pattemuri familiali ai afecțiunii depresive, este propusă de Winocur (1979), Această clasificare permite separarea subiecților cu istoric genetic familial de boală afectivă («spectrul depresivi boala» și «boala depresivă pură») de cei fără această încărcătură genetică «depresie sporadică»;
această distincție fiind utilă pentru studierea ponderii vulnerabilității specifice individuale la depresie în raport cu alți factori etiologici.
Boala depresivă pură afectează mai frecvent bărbații cu unde gradul I depresive, este considerată a fi relativ severă, cu probabilitate de cronicizare. Spectrul depresiei boală este specific feminină, cu debut înainte de 40 ani, cu rude femei depresive, bărbați alcoolici sau sociopați. Această afecțiune este mai puțin severă și survine mult mai probabil din stilul de viață haotic. Depresia sporadică nu-și are originea în familii cu tulburări psihiatrice.
Zimmerman, Coryell (1986) stabilesc o suprapunere către spectrul depresiei boală și depresia nevrotică, pe cînd boala depresivă pură interferează cu melancolia depresivă.
Din punctul de vedere al factorilor psihosociali, diferența dintre aceste două grupe de pacienți se axează pe criteriul de proveniență – experiența depresivă familială sau alcoolismul.
Melancolia
Termenul de melancolie care a fost abandonat, este actualmente recomandat și «remedicalizat». Conceptul este ipostaziat nosografic de către Kraepelin care-i conferă un conținut dramatic – «melancolia de involuție» – caracterizîndu-se prin severitate și incurabilitate.
In deceniile care au urmat, însă, termenul a fost tot mai puțin folosit, restrîns, dar și dezinvestit, termenul de depresie devenind progresiv acceptat și consacrat. Marginalizarea și înlăturarea termenului de melancolie s-au datorat probabil și faptului că afecțiunea pe care o desemna «melancolia de involuție» a fost respinsă de însuși autorul ei – E. Kraepelin Predescu, 1998).
Readucerea în actualitatea nosografică a termenului de melancolie se datorează dispersiei semantice a celui de depresie.
Astfel, pentru a-i sublinia severitatea, clinicienii adaugă depresiei diferența specifică prin apelative ca: endogenă, endogenomixtă, psihotică etc. Întrucît nici un astfel de atribui nu este considerat satisfăcător, se recurge la termenul de melancolie care prin conținutul său precis determinat, este mai larg acceptat. Astfel, «melancolia se definește ca un aspect al depresiei intense», simptomele sale dominante fiind ilustrate prin «durere morală, inhibiție psihologică, intelectuală și motorie, dorință de moarte și tendință autodistructivă». Unii autori redau sub termenul de melancolie «starea cea mai profundă de depresie» (20, pag89).
Clasificări după evoluție
Tulburări unipolare și bipolare
Leonhard (1962) și colaboratorii au sugerat o împărțire în trei grupe: pacienții care au avut numai tulburări depresive (depresie unipolară), cei care au avut numai manie (depresie unipolară) și cei care au avut atît tulburări depresive, cît și manie (depresie bipolară).
Actualmente practica uzuală recomandă de a nu folosi termenul de manie unipolară, ci de a include toate cazurile de manie în grupul bipolar, pe temeiul că aproape toți pacienții care au avut manie vor prezenta pînă la urmă și o tulburare depresivă.
In sprijinul distincției tulburărilor unipolare și bipolare, Leonhard a descris diferența de ereditate și personalitate între cele două grupe, Oricum, este în generai acceptat că cele două grupe nu diferă nici în privința simptomelor, cînd este vorba de depresie, nici a răspunsului lor la tratament.
Tulburări afective sezoniere
Unii pacienți dezvoltă în mod repetat o tulburare depresivă în aceeași perioadă a anului. In unele cazuri, această regularitate concordă cu suprasolicitarea într-o anumită perioadă a anului. In alte cazuri, nu există o astfel de cauză și s-a sugerat că ele sunt legate într-un anume el de anotimpuri. Obișnuit, tulburările se instalează toamna sau iarna, și restabilirea – primăvara sau vara. Acest pattern a sugerat importanța acțiunii luminii asupra psihicului și a condus latratament prin expunerea la lumina artificială, în timpul zilelor scurte.
Sindromul depresiei de iarnă include, de exemplu, trăsături depresive atipice: supraalimentație,
necesitate de carbohidrați,
creștere în greutate,
fatigabilitate,
2.7 Epidimiologia si eteologia depresiei
Experții OMS apreciază că în fiecare an în lume, cel puțin 100 milioane de oameni dezvoltă o depresie identificabilă clinic. Întrucît această cifră impune pentru validare o raportare la numărul persoanelor cu rate de îmbolnăvire, se menționează că există actualmente un consens al clinicienilor și cercetătorilor, potrivit căruia boala depresivă constituie cea mai mare afecțiune psihologică (E. Rouillan, 1983), ea fiind de 10 ori mai mare decît schizofrenia. Astfel, fără a ignora variațiile transculturale sau aprecierile generale conform cărora depresia constituie o parte a vieții cotidiene» se menționează că «depresia semnificativă din punct de vedere clinic este estimată la 15% dintre persoanele oricărei populații» (Weissman, 1984 ).
Această cifră este confirmată și de alți cercetători din domeniu, întrucît pe baza unor date epidemiologice relativ recente, se apareciază că «cel puțin 15% din populație prezintă o depresie majoră în timpul vieții» (Wolpert, Myers, Holzer, 1989).
O evidență considerabilă în urma a mai multor investigații constată dezvoltarea depresiei clinice la femei de două ori mai mult decît la bărbați. R. Cancro (1975) remarcă riscul pe viață pentru depresia majoră estimat la 26-30% pentru femei și 8-12% pentru bărbați. Dacă se adaugă depresia majoră corelată cu alcoolismul și sociopatia, rata globală a riscului este aceeași la ambele sexe. Din ansamblul depresiilor majore, 86% sunt depresii primare și numai 14% sunt depresii secundare. De asemenea, se estimează că expectanța pe viață pentru apariția unei tulburări afective este de 8-20%, în timp ce pentru boala bipolară este de 1-2% (Klerman, 1980).
Aprecierea globală implică și alte nuanțe semnificative: riscul pentru depresia endogenă este dublu la femei față de bărbați, fiind estimat la 0,9% pentru femei și 0,48% pentru
bărbați.
Au fost efectuate investigații epidemiologice la vîrste mai mici, constatîndu-se că la copiii din școala primară nu există diferențe de sex spre deosebire de adolescenți, unde fetele prezintă o rată semnificativ mai înaltă a depresiei decît băieții (Lewinsohn și Hops, 1990). Pe de altă parte studenții nu manifestă diferențe semnificative de sex, fapt constatat și la bătrîni (Holen-Hoeksema,1990).
Unii autori consideră că aceste diferențe de sex se datorează aspectelor «reale» a diferențelor dintre susceptibilitatea psihologică și biologică. Astfel, femeile prezintă un plus de vulnerabilitate față de situațiile psihostresante și frustrante; din punct de vedere biologic femeile au un nivel mai crescut de monoaminoxidază, care se consideră că scoate din funcțiune neurotransmițătorii implicați in reglarea dispoziției. Modificările hormonale ale femeilor ar putea explica tulburările afective întîlnite în perioada premenstruală sau post-partum.
Alți autori argumentează că diferențele sunt produse indirecte ale statutului profesional, venitului și suportului social. În ceea ce privește prevalența tulburării depresive în funcție de vîrstă nu s-a realizat un consens față de incidența depresiei la copii, clinicienii prezentînd-o într-un procent de 3,5 din populația de copii aflați sub 13 ani. Alte studii cuprind date între 1,8% și 25% din ansamblul populației de copii.
La vîrsta adultă, în mod tradițional se consideră că prevalență depresiei crește proporțional cu vîrsta. Dar, datele impun o nuanțare în funcție de sex, întrucît se apreciază că în timp ce «la femei frecvența depresiei este mai mare în tinerețe, la bărbați crește după 50 ani» (Rouillon, 1983). Weissman și Myers constată că vîrful prevalentei depresiei la femei este înainte de 35 ani, în timp ce la bărbați vîrful e între 55-70 ani.
In aspectul epidemiologie au fost efectuate și alte studii în estimarea factorilor demografici. Astfel, majoritatea investigațiilor n-au depistat diferențe semnificative între rasa albă și cea neagră {Robins, Helzer, 1984). Factorul etnic și cultural influențează manifestarea simptomelor depresive. Dar, datorită faptului că instrumentele sunt standardizate pe rasa albă și au fost aplicate pe populații de alte rase, ele au demonstrat un tablou neadecvat expectațiilor.
Factorul studii, în general, corelează cu psihopatologia. Totuși, acest efect nu a fost dovedit în relație cu depresia majoră sau distimia. Proveniența rurală – urbană determină, de obicei, diferențe în rata tulburărilor, astfel, psihopatologia prevalează la populația urbană. In depresie acest factor este ignorat (Robins, 1984). Clasa socială fiind un conținut complex
ce pare a fi un indiciu al educației și al statutului ocupațional evidențiază o relație ambiguă cu simptomele depresive. Golding (1989) a încercat să studieze combinarea acestor factori demografici, și anume, dacă rolurile sociale sunt stresante. Au fost investigate și resursele asociate diferitor roluri. Golding a depistat că rolul social și stilul de interferență a acestor factori demografici relaționează cu simptome depresive, dar cantitatea de dispoziție și suport social în cadrul rolurilor modifică în mod adițional intensitatea depresiei.
Statutul marital este unul din factorii demografici care corelează cu diverse tulburări, inclusiv și depresia. Investigațiile recente sugerează o tendință de creștere a ratei tulburărilor depresive, în special la tineri.
Debutul depresiei
Unii autori consideră că depresia este o tulburare a vîrstei medii, alții susțin că copiii nu manifestă astfel de afecțiune. Cu toate astea debutul actual al depresiei variază enorm cu puncte de incidență semnificativă la vîrste mai mici ca înainte.
Lewinsohn, Duncan, Stanton (1986) au estimat că rata debutului în copilărie este foarte mică, dar crește dramatic în adolescență, ajungînd apogeul la vîrsta medie și descrescînd la bătrînețe. Burke, Regier și Rae (1990) au stabilit vîrsta medie a debutului depresiei majore – 25 ani.
Pentru femei și bărbați rata cea mai înaltă a depresiei unipolare are loc între 15-19 și 25-29 ani. După 25-29 ani rata debutului la bărbați scade, în timp ce la femei rămîne relativ înaltă pînă sub 49 ani, după care apare un declin.
Rezultate similare au fost opținute și în alte investigații epidemiologice. Astfel, Sorenson și Rutter (1991) au determinat că 25% din depresivi raportează debutul fie în copilărie fie în adolescență și 50% debutează sub 25 ani. Femeile, mult mai probabil, că au un debut mai precoce. E de menționat, că vîrsta debutului nu este un predictor semnificativ al numărului, severității sau intensității episoadelor depresive.
Studiile au evidențiat că un debut precoce duce la o evoluție mai distructivă a depresiei. Bland, Newman și Om (1986) au stabilit că debutul precoce al depresiei majore este asociat cu o rată înaltă a tulburărilor afective familiale. Hammen (1998) constată că debutul precoce al depresiei unipolare poate fi mediat de un. stres cronic.
La fel se speculează că debutul precoce perturbă funcționarea și achiziția abilităților de soluționare a problemelor. Astfel de carențe contribuie la cauzarea condițiilor de viață stresante, concentrate în activități, finanțe și relații sociale, și blochează ajustarea eficientă la stresori.
Etiologia depresiei
Etiologia depresiei rămîne încă o problemă controversată, datorită numeroaselor și diferitelor căi de abordare și existenței unui număr mare de ipoteze. Totuși, experții în acest domeniu se separă în două tabere – unii examinează etiologia depresiei din perspectiva biologică, alții – din perspectiva psihologică. Este preferabil de a înțelege cauzele depresiei ca rezultat al interacțiunii variaților factori. In această secțiune se prezintă o privire generală asupra factorilor biologici și psihologi prin intermediul cărora factorii predispozanți și stresanți pot conduce la tulburări depresive.
Factori biologici
Cauze genetice
Aspecte ereditare ale depresiei au fost remarcate de clasicii psihiatriei, în special de către E. Kraepelin, ele fiind aprofundate și acreditate în epoca modernă de către F. Kallman, J. Mendlewicz, C. Perris, E. Slater, R. Winokur și alții.
Cauzele genetice au fost studiate mai mult pe cazurile moderate și severe cu tulburări depresive, decît pe cele mai ușoare.
Majoritatea studiilor familiale au arătat că părinții, frații și copiii pacienților cu depresie severă au un risc de boală de 10-15% pentru o tulburare afectivă, în comparație cu 1-2% din populația generală.
Studiile pe gemeni sugerează pregnant că aceste rate înalte în anumite familii sunt în mare măsură datorate factorilor genetici. Astfel, din șapte studii pe gemeni J.Price (1968) conchide că ratele concordante pentru psihoza maniacal depresivă sunt de 68% pentru gemenii monozigoți crescuți separat (12 perechi) și de 19% pentru gemenii dizigoți (119 perechi). La rîndul lor, G. Winocur și col. (1969) estimează că în boala depresivă rata concordanței la gemeni este de 70-100% pentru monozigoți și de 15-25% pentru dizigoți E. Gherskou și col (1976) face o trecere în revistă a literaturii bazate pe analiza celor mai corecte și valide studii sub aspect metodologic efectuate în acest domeniu. Astfel, pe 91 perechi de gemeni monozigoți ei constată o rată globală a concordanței de 69,2%, în timp ce pe 226 de perechi de gemeni dizigoți concordanța a fost de numai 13,3%, fapt ce susține puternicideea eredității.
Studiu pe copii adoptați indică de asemenea o etiologic genetică. Gadiret (1978) a studiat 8 copii, fiecare născut dintr- un părinte cu o tulburare afectivă și apoi adoptat de un cuplu sănătos. Trei din cei opt au dezvoltat o tulburare afectivă, față de numai 8 din 118 copii adoptați ai căror părinți naturali fie sufereau de o altă tulburare psihică, fie erau sănătoși.
Intr-un studiu pe 29 copii adoptați care sufereau de o tulburare afectivă bipolară, Mendlewicz (1977) a găsit tulburări psihice la 31% dintre părinții lor naturali, față de numai 12% din părinții adoptivi (20, pag65).
Constituția fizică și personalitatea
Kretschmer (1936) a sugerat că pacienții cu tip constituțional picnic erau în mod special predispuși la boli afective. Cercetările ulterioare nu au arătat nici o asociere semnificativă de acest fel.
Kraepelin (1921) a sugerat că indivizii cu personalitate ciclotimică erau mai predispusi să dezvolte tulburări maniacal-depresive. Ulterior, Leonhard și col. (1962) au consemnat această asociere ca fiind mai puternică la pacienții cu tulburări bipolare decît la cei cu tulburări unipolare.
Nici un tip de personalitate nu pare a predispune la tulburări depresive unipolare; de subliniat că tulburările personalității de tip depresiv nu prezintă o astfel de asociere.
Etiologia biochimică
Depresia a reprezentat prima tulburare psihică pentru care au fost concepute și verificate în practică teste biologice cu valoare diagnostică și prognostică. In funcție de multitudinea și diversitatea datelor obținute au fost elaborate mai multe variante de teorii biochimice.
♦ Ipoteza monoaminică: Această ipoteză pornește de la supoziția că tulburarea depresivă se datorează unei anomalii a unui sistem neurotransrnițător monoaminic într-una sau mai multe regiuni din creier.
În forma sa inițială, ipoteza sugera existența unei modificări în cantitatea de monoamine furnizată (serotonina și norepinefrina). O nouă etapă în argumentarea teoriei monoaminelor cerebrale a constituit identificarea în anumite produse biologice și mai ales în lichidul cefalorahidian (LCR) și în urină a substanțelor rezultate din degradarea catecolaminelor (dopaminei (DA) și noradrenalinei (NA)) și a indolaminei (serotoninei (5-HT) = hidroxitriptamina).
Ipoteza fusese verificată observîndu-se trei tipuri de
fenomene;
> metabolismul neurotrasmițătorilor la pacienți cu tulburări afective;
> efectele precursorilor și ale antagoniștilor aminici asupra indicilor măsurabili ai funcției sistemelor monoaminice;
> proprietățile farmacologice ale medicamentelor antidepresive. Rolul ransmitâtorilor susnumiți a fost investigat prin diverse modalități.
Efectul 5-HT asupra simptomelor relevante pentru depresie poate fi listat după cum urmează: scăderea funcției 5-HT pare să coreleze cu dispoziția depresivă, anxietatea și insomnia. In plus, perturbarea 5-HT poate cauza și o disfuncție sexuală, creșterea temperaturii corporale, creșterea sensibilității la durere.
In cercetarea biologică clinică, încercările de a verifica ipoteza 5-HT au fost inconsistente. Astfel, examinarea lichidului cefalorahidian a dovedit o concentrație redusă de 5-HT, dar interpretarea a suferit și dificultăți. In primul rînd, cînd LCR este obținut prin puncție lombară, nu este sigur ce proporție din metaboliții 5-HT își au originea mai degrabă în creier decît în măduva spinării. In al doilea rînd, concentrațiile modificate pot reflecta pur și simplu alternanțe în transportul metaboliților în afara LCR.
Măsurarea 5-HT a fost făcută și în creierele pacienților depresivi decedați de obicei prin suicid. Deși testul este mai direct, rezultatul este greu de interpretat. Modificările constante ar fi putut avea loc după moarte sau puteau să se fi produs înainte, dar cauzate de alți factori decît de depresie. Aceste precizări pot explica de ce unii cercetători au raportat concentrații scăzute de 5-HT în trunchiul cerebral al pacienților depresivi, în timp ce alții nu.
Care sunt dovezile pentru o anomalie a funcției noradrenalinei?
Funcția globală a noradrenalinei nu este încă clară, însă s-a sugerat că principalul rol al ei este de a descrește rata descărcărilor spontane ale neuronilor, crescînd astfel responsivitatea lor la stimulii externi. Rezultatele studiilor privind metabolitul noradrenalinei 3-metoxi-4- hidroxifenilglicol (MHPG) în LCR al pacienților depresivi sunt contradictorii, ar exista presupunerea că acest metabolit este scăzut. In creierul celor decedați, măsurătorile nu au relevat o anomalie semnificativă a concentrației noradrenalinei.
Sunt puține dovezi pentru o anomalie a funcției dopaminei în tulburările depresive. Principalul metabolit al DA, acidul homovanilic (HVA) nu s-a arătat a fi nesemnificativ scăzut în LCR, și nu s-au comunicat modificări semnificative ale concentrațiilor DA în creierul pacienților depresivi, post-mortem. Astfel, rolul DA în tulburările afective a fost aproape complet negat.
Deși multe studii susțin ipoteza unei implicații a anumitor amine biogene în biologia depresiei, nu s-a reușit să se identifice o disfuncție specifică într-unui dintre sistemele aminice ca patogenic pentru depresie.
♦ Sistemul endocrin: Tulburările sistemului endocrin sunt importante în etiologia depresiei din următoarele motive:
– unele tulburări ale funcției endocrine sunt urmate de
tulburări depresive mai mari decît ar fi de așteptat;
anomaliile endocrine din depresie sugerează existența unei tulburări a centrilor hipotalamici ce controlează sistemul endocrin;
modificările endocrine sunt reglate de mecanisme hipotalamice, care, rînd pe rînd, sunt controlate parțial de sistemele monoaminice.
Studiul sistemului endocrin în corelație cu depresia s-a
focalizat asupra axelor:
hipotalamo-hipofizo-adrenală (HPA);
hipotalamo-hipofizo-tiroidiană (HPT);
hipotalamo-hipofizo-hormon de creștere (HPGH). În mod normal, funcționalitatea subsistemului HPA se desfășoară după un anumit ritm circadian, în cadrul căruia secreția de cortizol are loc mai ales dimineața, după care se reduce la minimum. In depresie hiperactivitatea axei HPA are loc nu doar în primele ore ale dimineții, ci continuă, în ritm constant, în timpul zilei. Se subliniază faptul că această hipersecreție de cortizol, întîlnită la pacienții depresivi, nu se
Aceste trei serii de evenimente de viață nu pot fi înscrise direct în etiologia bolilor depresive, ci doar în corelație cu anumiți factori de vulnerabilitate. Dintre factorii de vulnerabilitate și de risc pentru depresie pot fi menționate dificultățile pe termen lung (precum apartenența la grupuri marginale, șomaj) sau pentru femei: activitatea profesională cu copii sub vîrsta de 14 ani, lipsa de ocupații, îngrijirea a trei sau mai mulți copii sub 14 ani la domiciliu, lipsa unei relații strinse, de încredere cu partenerul/soțul și, ca factor specific, pierderea mamei înainte de 11 ani (Brown, 1982). Factorii de vulnerabilitate în sine nu cresc riscul depresiei, ci au făcut femeile mai receptive la influența evenimentelor stresante Richter, 1984).
De asemenea, există clinicieni care consideră că «nu toate depresiile sunt precedate de evenimente vitale, iar acestea nu constituie o condiție necesară pentru apariția tulburării» (F.Ronillon, 1983)
Capitolul III Metodologia cercetării
3.1Scopul si obiectivele cercetării
Scopul cercetării : determinarea modificărilor psihoemetionale și elaborarea unui program de reabilitare psihologică de diminuare a nivelului de anxietate și depresie la femeile supuse violenței domestice.
Ipotezele de cercetare :
– presupunem că femeile supuse violenței domestice au un grad mai înalt de anxietate și depresie comparativ cu femeile care nu au fost supuse violenței domestice.
– presupunem că dacă vom aplica programul de reabilitare psihologică vom contribui la diminuarea nivelului de anxietate și depresie la femeile supuse violenței domestice.
Atingerea scopului și verificarea ipotezelor au necesitat realizarea următoarelor obiective de cercetare :
1Studierea literaturii in domeniu la problema cercetată
2Determinarea gradului de anxietate si depresie
3Elaborarea programului de reabilitare psihologică
4Analiza rezultatelor cercetării
5Elaborarea concluziilor și recomandări
3.2Descrierea eșantionului
Eșantionul supus cercetării, a fost ales din cadrul paciențelor sanatoriului de medecină tradițonală și netradițională « Constructorul » din municipiul Chișinău. Acțiunele experimentale au fost intreprinse pe un enșantion de femei cuprinse între vîrsta de 21-57 ani, casatorite sau în concubinaj nu mai putin de doi ani. . Eșantionul a fost selectat prin intermediul metodei de convorbire si observație.
Profilul psihoemoțional al femeilor agresate de partenerii de cuplu :
Dureri cronice ce demonstrează o proastă stare de sănătate;
Vizite frecvente la medic;
Grad scăzut de autoprețuire;
Dependență emoțională față de partener;
Respectul acordat trebuințelor partenerului; asumarea responsabilității pentru conduita acestuia;
Folosirea tranchilizantelor și/sau abuzul de alcool;
Existența unor idei sau acte suicidare;
Tulburări nocturne: insomnii, coșmaruri violente;
Agitație severă, anxietate, stare de nervozitate permanentă;
Gândire confuză, incapacitatea de a lua decizii, lipsă de concentrare;
3.3 Descrierea chistionarelor administrate
Am determinat gradul de anxietate și depresie la femeile victime ale violentei domestice și la femeile care nu au fost supuse violenței domestice cu ajutorul Scalei de anxietate (Tavlor J.) și Scalei de depresie (Fahrenberg F.) (anexa 1).
Scala de anxietate (Tavlor J.) – chestionarul este destinat examinării gradului de anxietate. El conține 50 afirmații la care persoana examinată răspunde prin "Da" cînd conținutul afirmației corespunde felului său de a fi și prin "Nu", atunci cînd nu corespunde (anexa1).
Testarea se face individual și durează 15-30 minute.
Scala de depresie (Fahrenberg F.) – chestionarul este destinat pentru deagnosticarea persoanei depresive. Ea conține 14 afirmații la care persoana examinată răspunde prin "Da" cînd conținutul afirmației corespunde felului său de a fi și prin "Nu", atunci cînd nu corespunde.
Testarea se face individual și durează 15-30 minute (anexa2)
3.4Determinarea gradului de anxietate și depresie la femeile victime a violenței domestice
La prima etapă a experementului am determinat gradul de anxietate și depresie la femeile victime ale violenței domestice și la femeile care nu au fost supuse violenței domestice cu ajutorul Scalei de anxietate (Tavlor J.) și Scalei de depresie (Fahrenberg F).
Tabelul de comparare a rezultatelor Scalei de anxietate (Tavlor J.)
Tabelul de comparare a rezultatelor Scala de depresie (Fahrenberg F)
În urma interpretării cantitative a datelor am constat că 38% din femeile supuse violenței domestice au un nivel înalt de anxietate și 50% din ele sunt persoane depresive ,iar la femeile care nu au fost supuse violenței domestice 10% au un nivel înalt de anxietate și 20% din ele sunt persoane depresive.
Femeile victime ale violenței domestice sînt traumate atît fizic ,cît și emoțional nu numai în timpul actului de violență, dar și în perioada ce urmeaza și suportă o serie de modificări psihoemoționale: fobie, stres, depresie, anxietate și grad scazut a stimei de sine, deoarece face parte din categoria persoanelor ce prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală, deoarece posedă anumite caracteristici bioconstituționale și psihocomportamentale. Prin tradiție, feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii, precum: sensibilitate, finețe, activitate ordonată, sentimente deosebite, preocupări pentru frumos, emotivitate, inteligență analitică, atitudini educaționale.
Dar tot prin tradiții, imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului a fost în general defavorizată, bărbații, mai ales cei căsătoriți, având drepturi depline de aplicare a sancțiunilor axate pe agresiune fizică. Femeia a trebuit să suporte de-a lungul timpului multe variante de umilire, desconsiderare și chiar maltratare, toate acestea ca urmare a unor norme socioculturale acceptate și promovate de grupurile și macrogrupurile de apartenență.
Compararea diferenței dintre medii
Pentru calculul statistic s-a recurs la stabilirea diferențelor mediilor în conformitate cu metoda t-Student, iar în studierea relațiilor dintre colectivitățile de date s-a operat cu coeficienți de corelație căpătați prin utilizarea metodei Bravais-Pearson. Calculul statistic s-a realizat prin intermediul programului SPSS Raportarea coeficienților căpătați la Z au demonstrat prezența unor diferențe semnificative între nivelul de anxietate si depresie la femei victime ale violentei domestice în comparație cu femeile care nu au fost supuse violentei domestice.
3.5 Reabilitarea psihologică a femeilor victime ale violenței domestice
Victemele violenței domestice sunt femei adulte care simt deficultați în efectuarea unei alegeri, deoarece traiesc o situație de criza. Agresorul le ruinează simțul controlului și respectului de sine. Programul de activitați propus contribuie la restabilirea emoțiilor pozitive ale femeilor victimizate, dezvoltă încredere în forțele proprii , le consolidează imaginea de sine, deminuiază gradul de anxietate și depresie. Femeile se învață să refleze nu doar asupra comportamentelor negative ale soțului, ci și asupra celor pozitive.
Pentru reabilitarea psihologică a femeilor victime ale violenței domestice se administrează un program cu elemente de psihoterapie. Activitațile ce urmează derivă din profilul psihologic al femeii victimizate și barbatului agresor.
Programul este alcatuit din 12 ședinte , fiecare din el se administrează cu o durată de o oră. De la fiecare participant se cere să fregventeze toate activitațile și să nu întîrzie (anexa3).
PLANUL ACTIVITĂȚILOR
1.Principiile de lucru în grup. Asteptările grupului și așteptările fiecărui în parte.
2.Să facem cunostință.
3.Ce este violența domestică. Formele violenței domestice.
4. Ciclul violenței domestice.
5. Escaladarea violenței in familie.
6. Analiza la jumatate de curs.
7. Training individual.
8.Trainig asertiv.
9.Analiza unui act de violența în familia dumnevoastră.
10.Ce putem face pentru a evita violența domestică.
Planul de securitate.
Planuri pe viitor.
Participanții la acest program au fost selectați în număr de 10 persoane în urma testării primare, la care s-a depistat nivelul cel mai înalt de anxietate și depresie:
Chitanu M. 22ani
Cirnici l. 42ani
Birna A. 55ani
Caldare A 44 ani
Arnaut M 25 ani
Berdaga M. 24ani
Vrabie E. 45ani
Corletchi E. 33ani
Cazacu E. 35ani
Moraru l. 30ani
3.6Analiza comparativa si constatari .
La etapa de control în urma aplicării programului de reabilitare psihologică se repetă aplicarea Scalei de anxietate (Tavlor J.) și Scalei de depresie (Fahrenberg F.), pentru a determina gradul de anxietate și depresie la persoanele participante la program.
Compararea diferenței dintre medii
Compararea diferenței dintre medii s-a realizat prin calculul semnificației diferențelor (SPSS). Raportarea coeficienților căpătați la t au demonstrat prezența unor diferențe semnificative între nivelul de anxietate și depresie în urma aplicării programului de reabilitare psihologică.
In urma acestui program am observat că gradul de anxietate și depresie s-a deminuat ,s-a redicat stima de sine, sunt mai comunicabile și libertine, contribuie la restabilirea emoțiilor pozitive, dezvoltă încrederea în forțele proprii, le consolidează imaginea de sine. Femeile se învață să reflecteze nu doar asupra comportamentelor negative ale soțului, ci și asupra celor pozitive. Este necesar că ele să administreze personal tehnici de comunicare nonviolentă, asertivă cu membrii familiei.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Violența domestică este o problema globală , cu care se confrunta toate țările lumii, bine camuflată și deghizată prin intermediul multor reprezentări greșite despre rolul tradițional al bărbatului și al femeii în familie și în societate. Imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului a fost în general defavorizată, bărbații, mai ales cei căsătoriți, având drepturi depline de aplicare a sancțiunilor axate pe agresiune fizică.
Femeile victime ale violenței domestice sînt traumate atît fizic ,cît și emoțional nu numai în timpul actului de violența, dar și în perioada ce urmează și suportă o serie de modificări psihoemoționale: fobie, stres, depresie, anxietate și grad scăzut a stimei de sine.
S-a adeverit ipoteza că femeile supuse violenței domestice au un grad mai înalt de anxietate și depresie decît la femeile care nu sunt supuse violenței domestice, în urma interpretării calitative și cantitative a datelor am constat că 38% din femeile supuse violenței domestice au un nivel înalt de anxietate și 50% din ele sunt persoane depresive , iar la femeile care nu sînt supuse violenței domestice 10% au un nivel înalt de anxietate și 20% din ele sunt persoane depresive.
Începînd să studiez această tema mi-am înaintat ca scop să stabilesc influența programului de reabilitare psihologică asupra diminuării nivelului de anxietate și depresie la femeile supuse violenței domestice.
Pentru reabilitarea psihologică a femeilor victime ale violenței domestice am administrat un program cu elemente de psihoterapie. Activitățile derivă din profilul psihologic al femeii victimizate și barbatului agresor.Programul este alcatuit din 12 ședinte .
In urma acestui program am observat că gradul de anxietate și depresia s-a deminuat ,s-a redicat stima de sine, sunt mai comunicabile și libertine, contribuie la restabilirea emoțiilor pozitive, dezvoltă încrederea în forțele proprii, le consolidează imaginea de sine. Femeile se învață să reflecteze nu doar asupra comportamentelor negative ale soțului, ci și asupra celor pozitive. Este necesar ca ele să administreze personal tehnici de comunicare nonviolentă, asertivă cu membrii familiei.
Acest program ar putea fi utilizat cu succes de către organizațiile care au contact direct cu aceste persoane : spitale , sectoare de politie, instituții nonguvernamentale..
ANEXA 1
Scala de anxietate (Tavlor J.) – chestionarul este destinat examinării gradului de anxietate. El conține 50 afirmații la care persoana examinată răspunde prin "Da" cînd conținutul afirmației corespunde feluluisău de a fi și prin "Nu", atunci cînd nu corespunde.
Testarea se face colectiv și durează 15-30 minute.
Scala de anxietate
De regulă sînt liniștit și e greu să fiu scos din sărite. Da Nu
Nervii mi-s dereglați nu mai mult ca la alți oameni. Da Nu
De obicei dorm liniștit. Da Nu
Rareori am dureri de cap. Da Nu
Rareori obosesc. Da Nu
Aproape întotdeauna mă simt destul de fericit. Da Nu
Am încredere în propriile puteri. Da Nu
Aproape nici o dată nu roșesc. Da Nu
In comparație cu prietenii, mă simt destul de îndrăzneț. Da Nu
De obicei am dispoziția bună. Da Nu
Rareori am palpitații sau o greutate pe inimă. Da Nu
De obicei mîinile îmi sunt calde. Da Nu
Sînt timid nu mai mult ca altii. Da Nu
Bineînțeles, îmi lipsește încrederea în propriile puteri. Da Nu
Uneori îmi pare că nu sînt de nimic. Da Nu
Periodic mă cuprinde o neliniște atît de mare încît nu pot sta locului. Da Nu
Noaptea adorm cu greu. Da Nu
Nu-mi ajunge tărie de caracter pentru a înfrunta dificultățile. Da Nu
Ași vrea să fiu tot atît de fericit cum, după părerea mea, sînt alții. Da Nu
Uneori îmi pare că am în față greutăți pe care nu le-și putea Da Nu
înfrunta.
21 Deseori visez.- Da Nu
Observ că-mi tremură mîinile cînd încerc să fac ceva. Da Nu
Somnul meu e neliniștit, adesea se întrerupe. Da Nu
Mă neliniștesc mult eșecurile posibile. Da Nu
Uneori simt frică, chiar cînd nu mă amenință nimic. Da Nu
Mă concentrez cu greu asupra unei activități sau însărcinări. Da Nu
De obicei lucrez cu o mare încordare. Da Nu
Nimeresc ușor în încurcătură. Da Nu
Aproape tot timpul sînt îngrijorat din cauza cuiva sau a ceva. Da Nu
Sînt predispus să iau totul în serios. Da Nu
Deseori plîng. Da Nu
Deseori am stări de vomă. Da Nu
Mă neliniștește mult propria sănătate. Da Nu
Deseori mă tem că voi roși. Da Nu
Situația mea în mijlocul celor ce mă înconjoară mă
neliniștește mult. Da Nu
Situația materială mă neliniștește mult. Da Nu
Uneori mă gîndesc la așa lucruri, despre care n-ași vrea
să vorbesc. Da Nu
Am avut perioade cînd neliniștea mă lipsea de somn. Da Nu
Uneori, cînd sînt în încurcătură, transpir și mă genez mult. Da Nu
Chiar în zilele răcoritoare transpir repede. Da Nu
Cîteodată sînt atît de agitat că nu pot adormi. Da Nu
Sunt o persoană iritabilă. Da Nu
Uneori mă simt absolut inutil. Da Nu
Uneori îmi pare că sistemul nervos mi-e dereglat și din clipă
în clipă voi pierde cumpătul. Da Nu
45. Deseori simt că ceva mă neliniștește. Da Nu
Sînt cu mult mai sensibil decît majoritatea oamenilor. Da Nu
Aproape tot timpul mi-e foame. Da Nu
Mi-s neplăcute schimbările intervenite pe neașteptate. Da Nu
Viața mea decurge aproape întotdeauna într-o tensiune continuă. Da Nu
Așteptarea întotdeauna mă enervează. Da Nu
Prelucrarea rezultatelor
Se calculează numărul răspunsurilor "Da " la afirmațiile 14-50.
Se calculează numărul răspunsurilor "Nu " la afirmațiile 1-13.
Se calculează suma rezultatelor "a "și "b".
Rezultatele sumare:40-50 puncte denotă un grad foarte ridicat de anxietate;
25-40 puncte relevă un grad ridicat de anxietate;
15-25 puncte indică un grad mediu (cu tendința spre un grad ridicat) de
anxietate; 5-15 puncte denotă un grad mediu (cu tendința spre un grad scăzut) de
anxietate; 0-5 puncte relevă un grad scăzut de anxietate.
ANEXA 2
Scala de depresie(Fahrenberg F) – chestionarul este destinat pentru determinarea persoanei depresive. El conține 14 afirmații la care persoana examinată răspunde prin "Da" cînd conținutul afirmației corespunde felului său de a fi și prin "Nu", atunci cînd nu corespunde.
Testarea se face colectiv, individual și durează 15-30 minute.
Visez peste zi mai mult decit este bine pentru mine .
Ma simt de multe ori fara temei , destul de nenorocit.
Am comis erori in viata.
Am de multe ori sintimentul ca altii rid de mine.
Daca privesc inapoi la cite am intimpinat nu sunt cu totul multumit de soarta mea.
Uneori im pare ca nu sunt bun de nimic .
Citeodata sunt posomorit fara a sti cu adevarat de ce.
Ma indoiesc citodata ca oamenii cu care vorbesc sunt interesati intradevar de ceea ce spun eu.
Ma inerveaza uneori enventualitatea de avea ghinion.
Daca te gindesti la intreaga suferinta de pe pamint intradevar poti sa doresti sa nu te fi nascut.
Dispozitia , toanele mele se schimba fregvent.
Sunt adesea incomodat de ginduri inutile care imi vin adesea in memorie.
Cu adevarat familia si cunuscutii ma inteleg cu greu.
Adesea ma pierd in gindurile mele.
Prelucrarea rezultatelor
Se calculează numărul răspunsurilor "Da " la toate afirmațiile.Suma totala daca depaseste de 7 sau mai mult indica ca el este o persoana depresiva.
ANEXA 3
PLANUL PROGRAMULUI DE REABILITARE PSIHOLOGICA
Principiile de lucru în grup. Așteptările grupului și așteptările fiecărui participant.
Să facem cunoștință.
Ce este violența domestică. Formele violenței. Ciclul violenței.
Escaladarea violenței în familie.
Analiza la jumătate de curs.
Training individual.
Training asertiv.
Analiza unui act de violență din familia D-voastră.
Ce putem face pentru a evita violența domestică.
Planul de securitate.
Planuri pe viitor.
Lucrările scrise care trebuie prezentate de către victime:
Tema
Data
Planul autocontrolului 1
Planul autocontrolului 2
Planul autocontrolului 3
Analiza rezultatelor obținute (la jumătate de curs).
Analiza celui mai brutal caz de violență domestică.
Scrisoare adresată agresorului.
Planuri pentru viitor.
Sfaturi pentru fiecare membru al grupului.
ACTIVITATEA nr.1
Reguli de funcționare a grupului
Toți trebuie să respecte regulile și regimul activităților de grup.
Intenționăm să vorbim deschis și sincer.
Totul ce se vorbește în grup nu trebuie să iasă din cadrul lui.
Încurajăm colegii să cunoască și să soluționeze reciproc problemele lor.
Nu discutăm în jurul temelor generale, abstracte, ci ne concentrăm la probleme concrete.
Ascultăm părerile membrilor de grup, dar deciziile le primim singuri.
Identificarea așteptărilor înaintate grupului:
– să nu întârziați la activități;
să telefonați cel puțin o dată în zi unui membru al grupului;
să preîntâmpinați dacă veți lipsi;
să îndepliniți lucrările pentru acasă;
să participați activ la discutarea problemelor colegilor și să oferiți ajutor și susținere altor membri ai grupului;
să fiți atenți și să ascultați totul ce spune consultantul și alți membri ai grupului;
să analizați mai întâi propriul comportament și apoi al partenerului;
să nu folosiți etichetări și cuvinte indecente;
să manifestați stimă față de consultant și ceilalți membri ai grupului.
Identificarea așteptărilor beneficiarilor:
fiecare membru spune, pe rând, cum dorește ca ceilalți să-l numească;
spune ce dorește și ce așteaptă de la consultant și de la membrii grupului;
ce așteaptă să fie schimbat la el în urma trainingului și ce rezultate dorește să obțină.
Propuneri pentru o comunicare emoțională mai eficientă în cadrul grupului:
Fiți sinceri în exprimarea emoțiilor și gândurilor proprii.
Riscați să expuneți punctul D-voastră de vedere.
Evitați să puneți multe întrebări.
Concretizați ceea ce ați auzit și v-a deranjat.
În concluziile D-voastră spuneți mai frecvent “eu” și mai rar “tu”.
Străduiți-vă să nu învinuiți și să nu înjosiți pe nimeni.
Vorbiți concis. Comentariile adăugătoare le faceți prin telefon.
• Exercițiu EMOȚII ȘI GÂNDURI
Noțiuni de emoții și gândire.
Interdependența emoțiilor și a gândirii.
Să ne învățăm a controla gândurile noastre. De exemplu, spunem: Simt că te enervezi din cauza mea; înțelegem: Văd că te enervezi, de aceea simt spaimă, frică, obidă, furie…
Luați o foaie de hârtie, împărțiți-o în două:
5. Încercați să completați pe parcursul zilei această pagină.
• Exercițiu
Specificați ce sunteți gata să faceți (sau să vă lipsiți de ceva) pentru a-i intra în voie soțului și pentru a nu-i provoca furia. Folosiți cuvinte cu care el vă numește și cu care sunteți de acord. Analizați cât de realizabile sunt cele preconizate de D-voastră.
Tema de acasă: Exercițiul “Analiza zilnică a emoțiilor și a gândurilor”.
ACTIVITATEA nr.2
Să facem cunoștință
Fiecare primește Fișa nr. 1 și o completează, apoi vorbește despre sine conform planului propus.
Fișa nr.1
(Îndepliniți fișa și povestiți grupului despre D-voastră.)
Mă numesc
La moment mă simt
Cele mai mari dorințe ale mele sunt:
.
.
.
.
Sunt aici, deoarece
Îmi place: (ce, când)
Nu-mi place: (ce, când)
Viața mea:
până la căsătorie
în primii ani de căsătorie
– la moment
8. Puteți contacta la telefonul
_
. Exercițiu MANIERA DE A VĂ COMPORTA
(Răspundeți “da” sau “nu”)
U Permanent vă cereți scuze.
Când se întâmplă ceva rău, luați vina asupra D-voastră.
Mergeți “în vârful degetelor”. Cântăriți orice cuvânt când vorbiți cu soțul pentru a nu-l “scoate din sărite”.
Le spuneți permanent copiilor să nu facă gălăgie când vine soțul.
Plângeți mai des ca mai înainte.
Înăbușiți ura și alte emoții negative.
Când faceți ceva, vă gândiți mai întâi dacă aceasta va fi pe placul soțului.
Vă “desfaceți în patru” pentru a satisface cerințele mereu schimbătoare ale soțului.
Nu vă mai ocupați de ceea ce vă place, nu contactați cu persoanele care vă plac.
Nu mai aveți părere proprie, visuri și speranțe.
Nu mai învățați sau lucrați.
Îndreptățiți mereu comportamentul soțului.
Nu mai aveți grijă de D-voastră.
Unicul scop pe care îl urmăriți constă în a evita mânia și furia partenerului.
. Exercițiu MANIERA DE COMPORTAMENT A PARTENERULUI
(Răspundeți "da" sau "nu")
U El insistă să controleze viața, gândurile și faptele D-voastră.
Este brutal și agresiv. Transferă vina pe alții.
Strigă și vă amenință că o să vă abandoneze.
Vă amenință cu forța fizică.
Pe neașteptate trece de la calm la furie.
Vă înjosește moral.
Dacă nu este mulțumit, refuză să acorde atenție și să vă dea bani.
Critică caracterul D-voastră, folosind cuvinte urâte.
Nu ține con de sentimentele și părerile D-voastră.
Refuză să discute problemele casnice, schimbă tema de discuție.
Înaintează pretenții față de copii sau alte persoane pentru a vă face “rău”.
Este gelos.
Insistă să abandonați ceea ce este important pentru D-voastră în favoarea lui.
Nu vă este fidel.
În societate este comunicabil, dar rămânând cu D-voastră vă moralizează.
ACTIVITATEA nr.3
Documentare/informare “Ce este violența domestică? Formele violenței domestice”
. Exercițiu EMPATIE
Încercați, atunci când soțul vă maltratează verbal, să vă imaginați că în locul D-voastră este o altă persoană (sora, prietena etc), iar D-voastră să priviți dintr-o parte la situația dată. Veți înțelege că în asemenea situații el se comportă la fel și cu alte persoane. În așa situații, “privind dintr-o parte”, gândiți-vă: “Cum poate s-o numească pe sora mea…, doar ea este…”
. Exercițiu ANALIZA GÂNDURILOR
De fiecare dată când în familie sunt conflicte spuneți-vă: “Ce-i interesant. De fiecare dată când el este nemulțumit de mine, eu simt…”
În nici un caz nu încercați să cereți scuze în așa situații.
ACTIVITATEA nr.4
Documentare/informare “Ciclul violenței”
. Exercițiu ETICHETAREA
Luați câteva foi de hârtie, tăiați niște fâșii de aceeași mărime. Scrieți pe fiecare fâșie de hârtie un determinativ cu vă care vă etichetează soțul (spurcăciune, viperă etc). Luați o altă hârtie, împărțiți foaia în două:
Părerea lui despre mine \ Cum sunt eu într-adevăr
Pe prima parte lipiți fâșiile etichetate. Pe cea de-a două parte scrieți calitățile pozitive ale D-voastră. Comparați cele două portrete. Care este mai convingător?
. Exercițiu CETATEA
În situații problematice sau conflictuale imaginați-vă că sunteți o cetate, iar cuvintele cu care vă numește soțul sunt niște săgeți care, pălindu-se de pereții cetății, se fărâmă. Luați foaia cu ambele portrete și duceți săgeți spre calitățile pozitive (care sunt mai numeroase).
ACTIVITATEA nr.5
Documentare/informare “Roata puterii și escalarea violenței” . Exercițiu POVEȚE
Majoritatea femeilor preferă să dea sfaturi altor oameni. Imaginați-vă că sunteți în locul acestei persoane și dați-vă singură sfaturi. Alcătuiți un plan de activitate ce ar include acele activități care vă plac mai mult. De exemplu, faceți o baie caldă, cumpărați-vă un cadou, machiați-vă în fiecare zi etc.
. Exercițiu DORINȚELE MELE
Alcătuiți o listă din zece sau mai multe dorințe, încercați în fiecare zi să îndepliniți cel puțin una din ele.
ACTIVITATEA nr.6
Analiza la jumătate de curs
Scrieți răspunsuri la următoarele întrebări. Aduceți la cunoștința grupului rezultatele obținute.
Care a fost scopul D-voastră la etapa inițială și ce succes ați obținut la momentul dat?
Vă considerați vinovată de comportamentul agresiv al soțului?
În ce măsură ați reușit să vă schimbați atitudinea și comportamentul D-voastră față de soț?
Aduceți exemple concrete din comportamentul D-voastră care au adus la schimbarea reacției și a atitudinii soțului.
Numiți 4 obiective pe care doriți să le realizați în timpul apropiat.
. Exercițiu COMPORTAMENTE INSUPORTABILE
Luați o foaie de hârtie și scrieți ceea ce nu suportați în comportamentul soțului. Identificați modalitățile de schimbare a situației.
ACTIVITĂȚILE nr.7 și nr.8
Training asertiv
Documentare/Informare “Trăsăturile de personalitate și sănătatea mintală”
a) Ce este trainingul asertiv?
Trainingul asertiv presupune anumite tehnici și exerciții folosite pentru a crește asertivitarea oamenilor în anumite domenii.
A fi asertiv înseamnă:
să fii așa cum ești; să nu-ți fie frică sau rușine de a fi cum ești;
să fii conștient de tine însuți;
să știi ce vrei;
să fii sincer cu tine;
să te respecți pe tine și pe ceilalți;
să ai grijă de tine;
să-ți recunoști propriile valori și limite;
să fii capabil să te exprimi clar, sincer, direct și adecvat etc.
b) De unde credeți că vine trainingul asertiv?
Trainingul asertiv provine din terapia comportamentală, pentru că de cele mai multe ori este o prescripție de comportamente, dar nu numai.
III. Exercițiu de creștere a stimei de sine: enumerați trei calități și un defect pe care considerați că le aveți; trei realizări și o nerealizare a D-voastră și trei lucruri pozitive și un lucru negativ pe care le aduceți într-o prietenie.
La ce credeți că folosește acest exercițiu?
IV. Împărțim grupul mai mare de lucru în grupuri mai mici și le cerem să abordeze următoarele teme:
creșterea asertivității la locul de muncă;
cum să învățăm să spunem “NU”;
să învățăm să spunem “DA” și “DA și NU”;
creșterea asertivității în comunicarea verbală;
creșterea asertivității în comunicarea nonverbală.
Acestea se discută pe marginea informațiilor obținute in cadrul lucrului pe grupuri și, dacă este cazul, se aduc completări.
V. Tehnici folosite în trainingul asertiv:
• Să învățăm să spunem “NU” este un exercițiu prin care se urmărește învățarea modului prin care să refuzăm o cerere pe care ne-o face cineva, atunci când dorim să facem acest lucru, dar nu știm cum s-o facem, de frică să nu jignim persoana respectivă.
Așadar, când consideri că ai vrea să spui “Nu”, spune-o scurt și clar, după care pleacă din zona respectivă sau, dacă nu se poate, atunci schimbă imediat subiectul.
Nu te justifica!!! Spui pur și simplu “Nu” sau “Nu pot”, și atât.
Eventual, dă o explicație scurtă, dacă o ai, iar dacă nu – nu spune nimic mai mult, doar pleacă sau schimbă subiectul.
Nu-ți cere scuze neîntemeiat!!!
Nu inventa motive, ai putea fi prins!!!
Spune că ai dreptul să spui "NU".
Amintește-ți că ai refuzat o cerere, o idee, și nu o persoană.
Dacă nu poți da un răspuns pe loc, poți spune: “Nu-ți pot da răspunsul acum, dar o să te anunț imediat ce am hotărât.”
• Lista deschisă este un exercițiu de creștere a stimei de sine. Rugăm pe cei cu care lucrăm ca pe o foaie de hârtie să noteze următoarele:
10 lucruri care le plac la ei înșiși (trăsături psihice: calități, lucruri ce le-au reușit în viață, lucruri pe care știu să le facă etc. și trăsături fizice: părți ale corpului care le plac);
apoi să adaoge zilnic cel puțin un lucru pozitiv pe care l-au făcut în ziua respectivă. E bine să-i învățăm să noteze lucrurile cele mai mărunte (de exemplu, că de dimineață și-au făcut patul etc.).
• Exercițiu pentru îmbunătățirea imaginii de sine, în special a imaginii corporale. Se cere:
să identifice trei trăsături ale feței, parți ale corpului lor care le plac;
să identifice trei trăsături ale feței, părți ale corpului lor care nu le plac;
să-și spună, spre exemplu: “Îmi plac mâinile mele exact așa cum sunt. Sunt ale mele.”
• Un exercițiu general, util pentru creșterea asertivității, este conștientizarea dorințelor ascunse, neexprimate. Uneori putem simți că avem anumite dorințe, pe care însă nici nu îndrăznim să ne gândim că le putem realiza. Acest exercițiu se bazează pe ideea că uneori simpla lor conștientizare sau exprimare poate reduce tensiunea asociată cu aceste gânduri sau dorințe ascunse.
Dacă ne hotărâm că vrem să trecem la acțiune pentru a îndeplini măcar unele dorințe exprimate pe hârtie, e util să urmăm și
• Exercițiul AI GRIJĂ DE TINE:
1) Fă o listă care să includă ceea ce dorești. Nu te gândi prea mult, scrie tot ce-ți vine în gând, nu cenzura nimic. Dacă apar gânduri negative, notează-le și continuă lista.
2) Citește-ți lista și acceptă-ți dorințele/gândurile ca fiind ale tale.
Exercițiul AI GRIJĂ DE TINE presupune:
Să determini trei lucruri pe care îți place să le faci, dar pentru care nu-ți faci rezervă de timp.
Să-ți planifici, pentru săptămâna viitoare, o zi și o oră exactă când vei face unu sau două din ele.
Să le faci!
• Dezarmarea furiei este un exercițiu prin care încercăm să comunicăm cu o persoană furioasă, să-i reducem din furie pentru a putea comunica mai eficient cu ea:
Pentru început observă, conștientizează faptul că persoana respectivă este nervoasă.
Exprimă-ți, în continuare, dorința de a rezolva problema într-un mod activ:
“Vreau să aud ce ai de spus.”
“Vreau cu adevărat să rezolvăm această problemă.”
3) Încearcă să convingi persoana respectivă să-și reducă din puterea vocii și să se așeze:
“Hai să ne așezăm și să discutăm.”
Folosește ascultarea activă: “Văd că ești nervos.”
Dacă este cazul, recunoaște-ți partea de vină în problema respectivă, de câte ori ai ocazia:
“Da, am fost cam neglijent, nu-i așa?”
6) Dacă chiar vezi că nu ai succes sau că, dimpotrivă, persoana respectivă se enervează mai tare, spune-i că vrei să amâni discuția pentru mai târziu, când va fi calmă.
• O altă tehnică specifică de creștere a asertivității unei persoane este aceea numită “Placa stricată”. Potrivit acestei tehnici, susține, continuă să ceri, asemenea unui disc stricat, ceea ce dorești să obții, fiind insistent și mergând tot timpul mai departe cu câte o întrebare prin care să ceri lămuriri.
Inițial, trebuie să-ți fixezi scopul, ceea ce dorești să obții.
În continuare repeți rugămintea (de exemplu: “Azi nu pot lucra. Dă-mi voie să repet: nu mai vreau să lucrez azi. Nu cred că m-ai înțeles. Nu mă dau bătută.”) sau să insiști cu întrebările înaintând câte un pas (de exemplu: “Nu înțeleg, de ce am fost pedepsită?” “Pentru că nu ai făcut ce ți-am spus.” “Dar ce anume din ce mi-ai spus nu am făcut? Am dreptul să știu. E dreptul meu. Consider că nu ai dreptate, că exagerezi puțin. Hai să discutăm. Nu m-am lămurit încă etc.”)
• Pentru a combate critica din partea agresorului, e util să te estimezi pozitiv singur pe tine:
Sunt doar om. Încerc să fac cât mai bine. Uneori îmi reușește, alteori – nu, dar e ceva normal, se întâmplă oricui. Sunt o persoană OK.
Fac cât pot de bine; nimeni nu poate face mai mult.
Sunt drăguț așa cum sunt etc.
• Indicăm aici o tehnică, de asemenea utilă, atunci când observăm că ne facem mesaje negative:
Te oprești și îți spui “Stop!”
Întreabă-te la ce-ți este util lucrul pe care ți-l spui și în ce măsură te ajută el, cât de important este pentru tine, dacă te împiedică să-ți atingi țelul în viață?
Dacă ai ajuns la concluzia că mesajul negativ nu-ți este de nici un folos, atunci caută un mesaj alternativ pozitiv, constructiv pentru tine.
Înlocuiește mesajul inițial negativ cu cel pozitiv.
Autocomplimentează-te, iar când ți se face un complement, primește-l, acceptă-l, mulțumește pentru el, nu minimaliza ceea ce ți se spune și nu încerca să negi.
O bună tehnică este aceea de monitorizare a tuturor “trebuie”, pe care ți-i spui într-o zi după care urmează înlocuirea lor cu formule de genul: ar fi bine, ar fi util, ar fi plăcut etc.
O tehnică specifică pentru situațiile în care consideri că ai făcut o greșeală sau că ai fost penibil este aceea de a-ți aminti ce ți-ai spus tu ție, ce ai crezut despre tine în momentele respective și despre situația respectivă și apoi roagă pe cineva să-ți spună părerea sa despre aceeași situație în care ai fost tu implicat. O să vezi că exagerezi, că dramatizezi, că persoanelor de față situația respectivă nu li s-a părut așa de catastrofală și că au dat-o imediat uitării. Și apoi ești om, ai dreptul să greșești și tu, așa cum o face oricine.
Poate fi folosită, de asemenea, lista cu avantaje și dezavantaje, mai ales când e nevoie să iei o decizie și nu știi care anume. Pe o foaie de hârtie împărțită în două se notează pe o parte avantajele ce vor urma după ce se ia decizia respectivă, iar pe cealaltă jumătate se enumeră dezavantajele ce rezultă în urma luării deciziei. Fiecărui avantaj și dezavantaj i se acordă o anumită pondere, după care se trage linie. Apoi se adună și se observă care jumătate “atârnă” mai greu în balanță.
Se pot folosi, de asemenea, exerciții de gimnastică mintală.
De exemplu, le sugerăm femeilor să-și amintească un eveniment care a fost pentru ele o reușită, un succes, pentru a retrăi, pe cât posibil, momentul respectiv și a resimți ce au trăit atunci, pentru a-și reaminti ce au de făcut, ce au de gândit în situația respectivă încheiată cu succes.
Le putem sugera, de asemenea, să-și imagineze că depășesc situația care le provoacă teamă sau că reușesc să îndeplinească ceea ce consideră irealizabil ca apoi să urmeze aceiași pași reușiți în situația reală.
• Exercițiu de grup: persoanele ce alcătuiesc grupul se vor așeza în cerc, având fiecare prinsă pe spate câte o foaie de hârtie. Fiecare va trece pe rând, prin spatele celorlalți membri ai grupului și va scrie pe foaia de pe spate câte un compliment pentru persoana respectivă sau va nota o calitate pe care consideră că persoana respectivă o are.
ACTIVITATEA nr.9
Documentare/informare
“Analiza actelor de violență din familia beneficiarilor.
Identificarea comportamentelor agresorilor vis-à-vis de victimă”
Fiecărei participante i se distribuie Fișa nr.2
Fișa nr. 2 1. Violența fizică
Erați însărcinată sau nu la momentul dat (“da” sau “nu”)
Descrieți cum a derulat actul de violență. Ce fel de traume corporale v-au fost pricinuite: vânătăi, cearcăne sub ochi, zgârieturi etc. Femeile victime ale violenței domestice verbalizează propriile trăiri emoționale și își dezvoltă abilități empatice când ascultă mărturisirile colegilor de grup.
ACTIVITATEA nr.10
Documentare/informare “Ce putem face pentru a evita violența”
• Exercițiu REVEDEREA PLANULUI
Folosim rezultatele de la exercițiul nr.2 unde fiecare a scris ce este gata să facă pentru a-i fi pe plac soțului. Ne imaginăm că pe scaun stă partenerul; stând în fața lui încercăm să citim cele scrise de noi. Constatăm că cele scrise pe foaie ne trezesc un zâmbet și că nu suntem de acord cu ele. Scriem o altă listă.
• Exercițiu SCRISOARE SOȚULUI
De la bun început spunem că soțul nu va citi această scrisoare, de aceea trebuie să scriem totul ce nu i-am putut spune până acum.
Planul scrisorii:
Cum eram până la căsătorie.
Ce ai făcut din mine.
Iată cum mă simt eu acum.
Cum ai influențat toate acestea.
Ce nu trebuie să faci.
Cum voi proceda mai departe. Recitiți scrisoarea. Ce simțiți?
• Exercițiu CE GÂNDESC EU
Grupul se împarte în perechi. Fiecare îi vorbește celuilalt cum este soțul și cum se comportă el în situații de conflict. Partenera încearcă să-l imite pe soțul colegei într-o anumită situație concretă.
Ca răspuns la atacul soțului imaginar ea trebuie să înceapă cu cuvintele:
Eu gândesc. . .
Sunt convinsă că. . .
Am de gând să. . .
Iată ce vreau eu . . .
Dacă nu ești de acord cu mine. . .
Nu voi suporta. . .
Nu-ți voi permite să strigi. . .
• Exercițiu DETERMINAREA SCOPULUI
Ce nu-i voi permite soțului violent:
______________________________________________
______________________________________________
______________________________________________
______________________________________________
ACTIVITATEA nr.11
Documentare/informare “Alcătuirea unui plan de securitate individual”
• Exercițiu O MANIERĂ NOUĂ DE COMPORTAMENT
Femeile victime ale violenței domestice învață a reacționa la comportamentele agresive și nonagresive ale soțului. În cazul în care comportamentul lui este dezagreabil, femeia trebuie să-și formuleze clar atitudinea:
Nu e frumos din partea ta să vorbești cu mine în așa ton.
Cu strigăte nu vei obține nimic.
Nu poți să mă sperii cu așa ceva.
Acum aceste metode nu mai acționează.
Nu sunt predispusă să ascult prostiile tale.
Vom discuta când te vei calma.
Nu-ți voi permite să mă înjosești.
Eu nu mai sunt ca înainte.
Când soțul realizează comportamente agreabile, e necesar să verbalizăm, de asemenea, clar atitudinea:
Prețuiesc că. . .
Mulțumesc pentru. . .
Îmi place când. . .
ACTIVITATEA nr.12
Documentare/informare “Planuri pe viitor”
Ați făcut ultimul pas spre o nouă viață. Acum puteți privi cu alți ochi la viață. Vă puteți controla propriul comportament și la timp să opriți violența. Însărcinarea ce urmează permite să apreciați propriile succese pe care le-ați obținut în urma trainingului și să depistați laturile comportamentului D-voastră asupra căror trebuie să lucrați individual.
Care a fost scopul inițial și în ce măsură v-a reușit să-l realizați?
Ce ați aflat despre violența domestică și în ce mod terapia de grup v-a ajutat în soluționarea problemelor D-voastră?
Ați observat careva schimbări în modul de a gândi, de a fi al D-voastră?
În ce mod ați reușit să învingeți atacurile agresive ale soțului?
Planificați să folosiți planul acceptat pentru un nou comportament?
Care sunt obiectivele pentru viitor. Cum intenționați să le realizați?
Ce considerați că a fost cel mai efectiv și mai folositor?
Ce emoții au apărut în legătură cu finalizarea cursului de terapie?
Ce puteți să le spuneți colegilor?
Analizați și discutați cu colegii rezultatele obținute.
Activitățile descrise contribuie la restabilirea emoțiilor pozitive ale femeilor victimizate, dezvoltă încrederea în forțele proprii, le consolidează imaginea de sine. Femeile se învață să reflecteze nu doar asupra comportamentelor negative ale soțului, ci și asupra celor pozitive. Este necesar ca ele să administreze personal tehnici de comunicare nonviolentă, asertivă cu membrii familiei.
Bibliografie selectiva
Bocancea C, Neamțu G. Elemente de asistența socială. -Iași: Polirom, 1999.
Correctional Service Canada, Breaking The Cycle Of Family Violence. -Ottava, Ontario: Bonnie Hunchinson Enterprises Inc., 1988.
Enăchescu C. Tratat de psihanaliză și psihoterapie. -București, 1998.
Foucault M. Istoria sexualității. -Timișoara, 1995.
Hages Nicky. Introducere în psihologie. -București, 1993.
Ho Senk J. Dragostea, viața, familia. -Chișinău, 2000.
Miclea M. Stres și apărarea psihică. -Cluj-Napoca, 1997.
Mihăilescu I. Sociologia generală. -București, 2000.
Mitrofan I., Ciupercă C. Instrucțiune în psihosociologie și psihosexologia familiei. -București, 1998.
Mitrofan N. Psihologia relațiilor dintre sexe. -București, 1997.
Mîndru Ungureanu Maria. Sex și sexualitate. -București, 1996.
Păunescu C. Agresivitatea și condiția umană. -București, 1994.
Rădulescu S. Sociologie și istoria comportamentului sexual “deviant”. -București, 1996.
Rădulescu S., Bonciu D. Sociologia crimei și criminalității. -București, 1996.
Schiopu U., Dictionar de psihologie, Bucuresti , Ed. Babel 1997.
Turchina T., Psihologie clinica, Chjsinau 1999/
Huber A.,Psihoterapiile, Bucuresti, Ed. Stiiinta si Tehnica 1997.
Lelord si Andre, Cum sa ne purtam cu persoanele dificile, Bucuresti, Ed. Trei 1998.
Holdevici L., Psihoterapii, Bucuresti, Ed. ALL 1996.
Pradescu V. ,Psihiatrie, Ed. Medicala, Bucuresti 1998.
Tallis F. , Obsesiile – un manual de ajutorare. Ed. Polimarc, Bucuresti 1998.
Romila A. ,Psihiatrie, Bucuresti 1997.
Ionescu S. , Paisprezece abordari in Pihopatologie, Ed Polirom Iasi 1998.
Ionescu G. ,Tratat de Psihologie Medicala si Psihoterapie, Ed Askleipos, Bucuresti 1995.
Ionescu G. ,Introducere in Psihologie Medicala, Ed stiintifica, Bucuresti 1973.
Horney K. , Personalitatea nevrotica a epocii noastre, Ed . IRI, Bucuresti 1998.
Vrasti R .,Eisemanu M., Depresie- Noi perspective. Ed. All, Bucuresti 1996.
Pirozynschi T., Scripcaru G. , Psihopatologia Relationala, Ed Junimea , Iasi 1996.
Hauck P.,Depresia Nervoasa, Ed . Polimarc, Bucuresti 1994.
Lorenz K., Asa zisul rau . Despre istoria naturala a agresiunii, Ed Humanitas, bucuresti 1998.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modele Si Abordari ale Anxietatii Si Depresiei (ID: 164291)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.