Modele Pentru Determinarea Cursului Real DE Schimb

MODELE PENTRU DETERMINAREA CURSULUI REAL DE SCHIMB

I Stadiul cunoașterii

Cursul de schimb a reprezentat dintotdeauna un subiect important, dezbătut intens în literatura de specialitate din domeniul economic. Foarte mulți cercetători au studiat metodele de stabilire ale cursului de schimb și consecințele acestuia asupra economiei.

I.1 Regimul de curs valutar

Stabilirea regimului de curs de schimb, sau valutar, după criza financiară din 1990 și după încercarea de a adopta euro ca și monedă unică europeană, a devenit un subiect și de interes politic, nu doar de interes economic. Acestea au influențat decizia de alegere a unui regim valutar sau altul, cele economice influențând prin cadrul instituțional existent sau prin comerțul exterior și investițiile străine, iar cele politice prin preferințele politice internaționale.

Decizia de a alege un regim valutar se poate realiza doar privind economia respectivă din toate punctele de vedere și luand în considerare interrelațiile cu celelalte economii (de exemplu un curs de schimb flotant în cazul țintirii agregatelor monetare nu semnifica același lucru ca în cazul țintirii inflației).

Alegerea unui regim de curs de schimb optim a fost discutată încă din 1953 de către Friedman, care a sugerat faptul că ajustarea șocurilor poate fi ușurată printr-un curs de schimb flexibil, iar în anii ’60 Mundell a demonstrat că în funcție de politica economică și monetară adoptată de o țară, cursul valutar flotant, ajută la acomodarea șocurilor de cerere externă.

În ciuda tuturor eforturilor nu au fost gasite dovezi clare despre cum poate influența cursul de schimb principalele variabile economice, dar în prezent se analizează două alternative principale: fix versus variabil. Acestea sunt preferate în special datorită faptului ca modelele intermediare sunt mai greu de modelat.

Pentru a înțelege mai bine diferențele dintre regimurile de curs de schimb, clasificarea acestora este un bun punct de plecare. În primul rând este nevoie de diferențierea regimului de curs de schimb de jure față de cel de facto. Clasificarea de jure se referă la declarațiile pe care le fac autoritățile din fiecare țară, de exemplu aceste informații pot fi oferite și de FMI care a identificat opt categorii pentru regimurile valutare; pornesc de la a lega moneda națională de o alta monedă (dolarizare, euroizare) și ajung până la flotarea liberă.

Regimurile de facto sunt diferite față de cele pe care autoritățile le declară oficial. Acestea se bazează pe cercetări ale metodelor algoritmice, pentru clasificarea regimurilor valutare. Având în vedere faptul că metodele algoritmice se determină în funcție de datele disponibile, ele pot genera erori în stabilirea regimurilor valutare.

O clasificare a regimului de curs de schimb a fost dată de Frankel (1999) conform cărui acestea pot fi:

Fixe:

-Uniunea Monetară

-Consiliul Monetar (dolarizarea)

-Cursul de schimb fix

Intermediare

-Curs fix ajustabil

-Paritate glisantă

-Curs fix în raport cu un coș valutar

-Bande de fluctuare

Flotare

-Flotare administrată

-Flotare liberă

Regimul cursului de schimb pentru moneda unei țări depinde de următorii factori: mărimea țării, gradul de deschidere, nivelul de integrare financiară internațională, rata inflației față de media mondială și politica comercială.

Cursul de schimb influențeaza, prin evoluția sa starea economiilor, și reprezintă prețul unei monede dintr-o țară ce este determinat prin raportarea la moneda altei țări. Altfel spus, cursul valutar exprimă prețul la care o monedă națională se schimbă cu o altă monedă.

Pentru o bună măsurare a competitivității unei țări se folosește cursul real de schimb. Acesta se definește ca fiind cursul nominal, ajustat cu prețul relativ între bunuri și servicii interne sau externe.

Pentru cazul RON/EUR cursul real de schimb este:

QRON/EUR=

Unde:

– QRON/EUR reprezintă cursul real dintre leu și euro

-SRON/EUR reprezintă cursul nominal dintrel leu și euro

-Pt reprezintă prețurile interne (RON)

-Pt* reprezintă prețurile externe (zona EURO)

Chiar dacă pare ceva banal, totuși nu este acceptată o singură definiție a cursului real de schimb între economiști. În orice caz, cursul real ar trebui să fie prețul relativ al bunurilor străine exprimat în bunuri interne, dar bunurile interne și externe depind în mod normal de situația ce se ia în calcul în cadrul analizei. Cursul real de schimb se poate aprecia sau deprecia pe perioade mai lungi de timp. Aprecierea reală se referă la scăderea cursului real QRON/EUR, ceea ce înseamnă că este mai scump coșul de bunuri din România decât cel European, sunt descurajate exporturile (pentru deprecierea reală operațiunea este inversă, de unde rezultă că se descurajează importurile)

La nivelul prețurilor cursul real constituie un important determinant afectând rata inflației în două moduri:

Direct, prin legătura descrisă de teoria parităților de cumparare;

Indirect, prin canalul anticipațiilor.

I.2 Estimarea cursului real de echilibru:

Evoluția în ansamblu a economiei determină și este detrminată la rândul său de cursul de schimb, ceea ce il face o puternică variabilă din punct de vedere economic. Pentru a putea direcționa traiectoria economiei spre un punct de echilibru este foarte importantă determinarea și menținerea unui echilibru al cursului de schimb.

În literatura de specialitate sunt utilizate o serie de metode și concepte privind determinarea cursului real de echilibru, începând cu PPP (Purchasing Power Parity – Paritatea Puterii de Cumpărare) sau UIP (Uncovered Interest Parity – Teoria Parității Ratei Dobânzii), HBS (modelul Harros – Balassa – Samuleson) care este un model monetar, continuandu-se cu modele care se apropie de conceptul de model pe termen scurt – BEER (Behavioral Equilibrium Exchange Rate – Cursul Comportamental de Echilibru), CHEER (Capital Enhanced Equilibrium Exchange Rate – Cursul de Capital Îmbunătățit) și ITMEER (Intermediate Term Model Based Equilibrium Exchange Rate), modele pe termen mediu – FEER (Fundamental Equilibrium Exchange Rate – Cursul Fundamental de echilibru) și modele care derivă din acesta precum DEER (Desired Equilibrium Exchange Rate), sau modele pe termen lung precum NATREX (Natural Real Exchange Rate) și modele care derivă din acesta precum PEER (Permanent Equilibrium Exchange Rate) și APEER (Atheoretical Permanent Equilibrium Exchange Rate). Există și modele alternative care furnizează informații necesare asupra răspunsului la șocurile pe termen scurt, mediu și lung pentru cursul real de schimb, dar nu reprezintă un model pentru determinarea acestuia din urmă: SVAR (Structural Vector Auto Regresion) și DSGE (Dynamic Stochastoc General Equilibrium Exchange Models).

Aceste modele sunt foarte diferite între ele din punct de vedere al intervalului de timp pe care se calculează, numărul piețelor care sunt considerate a fi în echilibru, modelele econometrice utilizate pentru determinarea lor, etc.

I.2.1.Teoria Parității Puterii de Cumpărare este una din cele mai vechi teorii cu privire la determinarea cursurilor de schimb. Forma sub care este cunoscută și astăzi este dată de Gustav Cassel în 1918. Aceasta se bazează pe legea prețului unic în cazul fiecărui bun, prețul intern (pi) este identic cu prețul din străinătate (pi*) înmulțit cu cursul de schimb (S):

pi=Spi*;

Forma absolută a teoriei partății puterilor de cumpărare definește cursul real de schimb Q, care este întotdeauna egal cu 1, caz în care se poate considera o evaluare corectă a în condițiile PPC (legea prețului unic LOOP – Law Of One Price):

Q= =;

Din cele două relații rezultă ecuația Exchange Rate Deviation Index (ERDI), care sugerează deviația cursului nominal de la cel dat de PPP, rezultând sub sau supraevaluarea monedei naționale.

În situația în care Q>1, sau cursul nominal este mai mare decât cursul dat de PPC, atunci, atât cursul nominal cât și cursul dat de PPP sunt subevaluate, în caz contrar (Q<1) acestea vor fi subevaluate.

Chiar dacă pare o metodă ușor de aplicat, numeroase articole de specialitate arată că atât în termeni relativi cât și absoluți, PPP nu funcționează nici pe termen scurt nici pe termen mediu. Pentru a încerca sa se ajungă la valoarea data de PPP este nevoie de perioade foarte lungi, poate chiar sute de ani. Aceste explicații au la bază mai mulți indici printre care: deficitul bugetului public, costurile legate de transport și privind informarea, mobilitatea forței de muncă, efectul HBS, etc.

Pornind de la PPP au fost dezvoltate o serie de alte modele utilizate pentru detereminarea cursului real de echilibru. Astfel, în septembrie 1986, publicația The Economist a introdus Indicele Big Mac, care a determinat apariția expresiei burgernomics. Acesta a continuat să fie publicat în fiecare an, chiar dacă la început a fost considerat o apariție comică. Indicele Big Mac are la bază paritatea puterii de cumpărare (the purchasing power of parity-PPP). Astfel, ar trebui să fie ajustat cursul de schimb dintre două valute până când prețul unui coș de bunuri și servicii să aibă aceeași valoare în toate țările. Teoretic cele 2 coșuri ar trebui să coste la fel, dar practic monedele din țări diferite pot fi supra sau subevaluate. Așadar MacDonalds (2000), susține că cea care determină cursul nominal de schimb este excesul de ofertă de monedă.

Un alt model derivat de la modelul PPP este CHEER (Capital Enhanced Equilibrium Exchange Rate). Acesta rezultă din utilizarea metodei PPP împreună cu UIP și arată faptul că cel care motivează abaterile ratei de schimb de la PPP este diferențialul de dobânzi.

I.2.2 UIP – Uncovered Interest Parity

Teoria Parității Ratelor de Dobândă este des utilizată în finanțele internaționale, dar ca în cazul oricărui model există păreri pro și contra. Cel care a abordat această teorie a fost Keynes, devenit interest de acest subiect datorită de creșterii rapide a tranzacțiilor pe piețele forward.

Conform UIP, modificarea cursului de schimb este calculată în funcție de prima de risc si de diferențialul de dobândă (diferențialul de dobândă este similar cu modificarea ratei de schimb ex post, în medie).

st=Et(st+1)-(it-i*t)+σt

st – logaritmul cursului nominal al momentul t

Et – operatorul de expectație, și Et(st+1) reprezintă valoarea așteptată a cursului de schimb nominal la momentul t pentru perioada t+1

i și i* – ratele nominale de dobândă (națională și străină)

σt – prima de risc din țara respectivă

Dacă se extrage diferețialul așteptat de dobândă din ambele părți ale ecuației se obține paritatea de dobândă în termeni reali ((Et(pt+1)-pt)- Et(p*t+1)-p*t)= (Et(∆pt+1)- Et(∆p*t+1)):

qt= Et(st+1)-(rt-r*t) +σt

I.2.3.Efectul Balassa-Samuelson

Unul din factorii importanți care determină apariția unor abateri de la principiile formei relative ale teoriei parităților de cumparare este „efectul Harrod-Balassa-Samuelson”. Conceptul menționează modificările ce au loc în tendința productivității din mai multe țări, care, în condițiile unor cursuri fixe, să antreneze o rată a inflației mai ridicată în economiile de piață emergente decât în țările dezvoltate. Modelul Balassa-Samuelson, în varianta sa originală, vrea să explice evoluția cursului real de schimb în țările în curs de dezvoltare.

Prin acest concept a fost desemnat un fenomen, care a fost menționat pentru prima dată de Harrod, iar ulterior de B.Balassa și de P. Samulesson în anul 1964.

De asemenea, în prezent acest concept este utilizat pentru a descrie componentă structurală a inflției.

Motivația principală pentru exerciții mai empirice, care abordează legătura productivității cu rata de schimb, se bazează pe distincția tradable-nontradable evidențiată de Balassa (1964) și Samuelson (1964).

Chiar și într-o economie dezvoltată, dar mai ales în una de tranziție, creșterea productivității este mai mare în sectorul „tradable” decât în sectorul „nontradable”. Rata inflației este mai mare într-o țară în care în sectorul „tradable” productivitatea crește mai rapid decât în alte țări cu parteneri comerciali, ceea ce duce la aprecierea cursului de schimb în termeni reali (calculat pe baza IPC).

Conform modelului Balassa-Samuelson, o creștere mai mare a productivității în sectorul „tradables” față de sectorul „nontradables” duce la o creștere a salariilor în primul sector. Salariile din sectorul „nontradables” tind să egalizeze cu cele din sectorul „tradacles”, datorită competivității pieței muncii, acest lucru ducând la creșterea prețului bunurilor „nontradables”, rezultând și o creștere a prețurilor de consum.

3.Metode structurale

Metodele structurale reprezintă o clasă de modele teoretice mai complexe decât PPC sau UIP (Paritatea Neacoperită a Ratelor de Dobândă). Comparativ cu abordarea monetară clasică, restul se bazeză pe nestaționaritatea cursul real de schimb adică existența șocurilor reale permanente în economie.

3.1 Abordarea monetară în sens larg

Ecuațiile modelului nu se obțin prin optimizări. Modelul vrea să îmbunătățescă PPC, să arate faptul că rata de schimb este afectată atât pe piața bunurilor, cât și pe piața financiară. Abordarea monetară presupune că toate prețurile sunt maleabile și PPC se verifică continuu (Mudell-1961, 1963 și Fleming-1962).

Soluția bazată pe variabilele fundamentale ce exclude baloanele raționale (prin impunerea condiției de transversalitate) are forma:

St=γ*;

Rata de schimb nominală (St) reprezintă valoarea actualizată a așteptărilor pentru variabilele fundamentale, masă monetară și PIB.

Din viața reală s-a concluzionat faptul că dacă există astfel de baloane raționale într-un final se vor sparge.

Modelul dinamic Mundell-Fleming este transformat de către Obstfeld în 1985 într-unul stocastic, în același timp dând și o altă explicație pentru deviațiile de la PPC și anume faptul că factorii monetari nu au niciun efect asupra cursului real, soluția modelului depinde doar de factori reali precum șocurile de cerere și ofertă (deprecierea reală este dată de un șoc permanent de ofertă, iar o apreciere reală este dată de un șoc permanent de cerere).

3.2 Metode ecletice

Aceste metode au la bază identificarea factorilor determinanți ai cursului de schimb. Metodele electice pleacă de la faptul că variabilele reale explică slaba reversibilitate la PPC vazută în date.

4.Cursul fundamental de echilibru-FEER (The Fundamental Equilibrium Exchange Rate)

Termenul FEER este adesea folosit ca un sinonim al cursului de schimb, care este în concordanță cu echilibru intern și extern, și, prin urmare, se încadrează în categoria largă de modele care urmează abordarea balanței fundamentale. Abordarea balanței fundamentale afirmă că valoarea justă a unei valute este nivelul cursului de schimb, care este în concordanță cu echilibru intern și extern al unei țări. Cele mai multe aplicații ale acestei abordării identifică balanța internă ca activitatea economică a unei țări aflându-se la output-ul potențial maxim (adică, output gap zero). Balanța externă se poate defini în sens larg ca poziția contului curent al unei țări să fie la echilibru sau la niveluri sustenabile, dar interpretarile diferite a ceea ce înseamnă „echilibru” sau „sustenabil” a dat naștere la diferite implementări ale acestei abordări în literatura de specialitate.

Termenul FEER a fost definit de Williamson ca fiind acel nivel al cursului de schimb „consistent cu performanțe economice ideale” (Williamson 1994), iar în 1992 Wren-Lewis ca „metodă de calcul a cursului real de schimb consistent cu echilibrul macroeconomic pe termen mediu”. În 1983 Williamson definește FEER ca REER (echilibrul real al cursului de schimb). Acest concept are în vedere recunoașterea cursului de schimb care garantează țintirea concomitentă a echilibrului intern (NAIRU sau output gap zero) și extern.

Începând cu anul 2000, metodologia BEER a început sa fie din ce în ce mai utilizată în locul FEER, punerea în practică fiind mai accesibilă, până atunci FEER a fost cea mai utilizată modalitate de calcul a cursului de echilibru.

Pentru a aplica modelul FEER este necesară calcularea:

-nivelului potențial al PIB

-elasticitatea: -PIB-ului intern

-PIB-ului extern

-Balanței comerciale (contul curent – CA)

CA=f (Q,Y ,Y* ,Z ) = S – I,

Unde:

CA-contul curent sustenabil

Q-cursul real de schimb de echilibru

Z-variabile fundamentale aflate la echilibru pe termen lung

și care determina S-economiile și I-investițiile.

În practică întâlnim trei modalităși principale de calcul a FEER:

Prima se bazează pe modele macroeconomice mari ce surprind economia în întregul său-modelul NiGEM și modelul MultiMod al FMI; ultima metodă este folosită rar în practică deoarece se surprind greu toate legăturile și influențele din economie;

Abordarea prin balanța macroeconomică a FMI; diferă de FEER prin obținerea nivelului sustenabil al balanței contului curent. Acesta rezultă, în special pe baze empirice, prin estimarea de ecuații pentru investiții (I) și economii (S).

Ultima metodă pornește de la modele de echilibru parțial-estimarea economiei legate de comerțul exterior sau legată de investiții și economii; se pune cel mai ușor în practică, nu necesită multe serii de timp.

Pentru punerea în practică a metodei FEER de echilibru parțial trebuie respectați următorii pași:

1. estimarea nivelelor de echilibru al PIB atât în țară (România), cât și în afară (zona euro), precum și nivelul sustenabil al contului curent/datoriei externe;

2. estimarea parametrilor funcției f de mai sus (inclusiv elasticitățile comerțului din condiția Marshall-Lerner-Harberger14);

3. având estimată funcția f , estimarea cursului de echilibru presupune rezolvarea unui sistem de ecuații în care valorile de echilibru ale variabilelor exogene au fost determinate la punctul 1.

Cursul de echilibru dorit (Desired Equilibrium Exchange Rate – DEER)

Subliniind conținutul normativ al abordării FEER, Bayoumi et al. (1994) au numit abordarea ca „cursul de schimb de echilibru dorit” (DEER). Prin urmare, DEER este cursul de schimb în concordanță cu balanța internă și un obiectiv de CA stabilit in mod explicit (sau „dorit”) de catre factorii de decizie. În aplicația lor, Bayoumi et al. (1994) au calculat DEER pentru un număr de țări în anul 1970, în scopul de a analiza destrămarea Bretton Woods.

Așadar, modelul FEER este în general considerat a fi mai degrabă o metodă de evaluare a alinierii greșite a monedei, decât un model de determinare a cursului de schimb. Cu toate acestea, se presupune implicit că rata de schimb reală va expune o tendință de a reveni la valoarea sa justă, cel puțin pe termen mediu.

5. Cursul comportamental de echilibru-BEER (Behavioral Equilibrium Exchange Rate)

Modelul BEER, formalizat de Clark și MacDonald (1999), a fost dezvoltat ca o alternativă la modelul FEER și implică modelarea cursului valutar real, în formă redusă, pe baza relațiilor de cointegrare. Modelul BEER este utilizat și pentru explicarea evoluțiilor ciclice ale cursului valutar real, în timp ce FEER se referă doar la un orizont pe termen mediu și lung. Daca este consitent cu valorile de echilibru ale variabilelor fundamentale, cursul real de echilibru care se obține prin metodologia BEER substanțial format cu valorile obținute prin FEER.

Aceasta metodă are ca și punct de plecare tot condiția UIP (în termeni reali și ajustată pentru prima de risc variabilă în timp).

Conform Clark și MacDonald aceasta poate fi reprezentată:

qt=β1ˈZ1,t+ β2ˈ Z2,t+τˈTt+Ɛt

unde:

qt reprezintă cursul valutar;

Z1 – vector al variabilelor fundamentale care se așteaptă a avea un efect persistent pe termen lung asupra cursului valutar;

Z2 – vector al variabilelor fundamentale care vor avea impact pe termen mediu asupra cursului valutar (și care pot coincide, de exemplu, cu ciclul economic);

β1 , β2 – vectorii coeficienților;

T – vectorul factorilor tranzitorii care au impact pe termen scurt asupra cursului valutar;

τ – vectorul coeficienților;

Ɛt- termen de eroare.

Așadar, cursul curent de echilibru, q’, este:

q’= β1ˈZ1,t+ β2ˈ Z2,t .

Acesta reprezintă cursul valutar determinat de valorile curente ale celor două seturi de variabile fundamentale.

Clark și MacDonald (1999), au luat in calcul trei variabile pentru a determina cursul de echilibru pe termen mediu și lung:

t=ƒ(,

unde:

tot – terms of trade;

tnt – efectul Balassa-Samuelson-raportul dintre prețurile non-tradables și prețurile tradables;

nfa – activele externe nete.

Comparativ, conform Masson, Kremers și Horne (1993), BEER și FEER se determină:

BEER= ƒ(r-, gdebt/, tot, tnt, nfa);

unde: gdebt reprezintă oferta titlului de stat național, iar oferta titlului de stat străin.

FEER=ƒ(-,),

unde: este nivelul de echilibru al contului de capital pe termen mediu;

– nivelul de echilibru pe termen mediu al output-ului sau cererii agregate în țară și respectiv în străinătate.

Una dintre diferențele principale dintre modelul FEER și BEER este faptul că în cadrul modelului FEER, cursul real este asociat cu un nivel de echilibru al contului de capital specificat independent împreună cu setarea output-ului intern și extern la nivelul lor potențial, în timp ce modelul BEER este estimat utilizând valorile actuale ale variabilelor fundamentale determinante ale cursului de schimb real.

6. Cursul natural de schimb – NATREX (The Natural Real Exchange Rate)

În anul 1994 Stein definește cursul real de schimb natural (NATREX) ca fiind „cursul de schimb în situația inexistenței factorilor ciclici și speculativi simultan cu rata șomajului la nivel natural” (Stein, 1994, pag.135). Ulterior, Stein (1995) a adaptat NATREX în funcție de deviația dintre gradul de utilizare a capacităților și media sa staționară. La fel ca și modelul FEER, modelul NATREX este bazat pe abordarea balanței fundamentale.

Conform modelului NATREX, factorii speculativi și ciclici influențează cursul de schimb la orizont scurt, în timp ce pe termen mediu domină, stocul datoriei externe, stocul de capital, precum și o serie de fundamente. Acesta reprezintă într-o oarecare masura o procedură FEER extinsă. Spre deosebire de abordările FEER sau DEER ce sunt concepte normative, NATREX este mai degrabă unul pozitiv, el fiind un benchmark pentru cursul de echilibru pentru termen mediu-lung.

Pentru aceasta este necesar ca echilibrul pe termen lung să îndeplinescă următoarele criterii:

dacă economia nu crește soldul contului curent trebuie să fie nul, iar activele externe să aibă acelși nivel;

să existe convergența ratelor de dobândă reale pe termen lung și anume CA=S-I.

Avantajele NATREX sunt:

-obținerea cursului de echilibru prin modele de corecție a erorilor cu una (în formă redusă) sau mai multe ecuații (model structural);

-distincția între ecfectele pe termen mediu și lung (spre deosebire de FEER care poate calcula cursul de echilibru doar pe termen mediu sau lung);

Datorită faptului că acest model se bazează pe teoria economică și pe calitatea și disponibilitatea datelor este un mare dezavantaj al modelului, deoarece acestea reprezintă o mare problemă într-o economie de tranziție.

Modele FEER și BEER sunt de preferat în fața modelului NATREX atunci când nu există date suficiente pentru aplicarea modelului din urmă.

FEER, BEER și NATREX sunt cele mai utilizate modele pentru determinarea cursului real de schimb.

Alte exemple de modele sunt:

Estimarea prin VAR structural (SVAR). Aceasta vrea să explice ce efect are un șoc asupra cursului de schimb și de ce cursul de schimb nu rămâne la nivelul de echilibru.

Modele axate pe condiții de arbitraj

Modele bazate pe descompunerea directă a cursului de schimb:

-metodologia Gonzalo-Granger;

-cursul virtual de schimb.

Capitolul 2

Statele UE utilizează diferite metode pentru stabilirea cursului de schimb de echilibru:

Banca Centrală a Maltei utilizeză metodologia PPP, BEER, dar și o metodologie propusă de Maeso Fernandez et al. (2004) pentru a estima cursul de schimb de echilibru;

Banca Centrală a Ciprului utilizează metodologia FEER

Banca Centrală a Estoniei utilizează BEER

Banca Centrală a Sloveniei utilizează FEER

Banca Centrală a Cehiei utilizează atât FEER cât și BEER, dar și SRER (Sustainable Real Exchange Rate – Babecky et al (2010))

Fondul Monetar Internațional folosește o metodologie similară BEER – metoda cursului real de echilibru, dar și metodologii similare FEER – metoda echilibrului macroeconomic și metoda sustenabilității externe

Comisia Europeană (Salto și Turini (2010)) – utilizează BEER și FEER.

Politica de curs de schimb în Romania