Modele Parentale în Educarea Copilului cu Risc Social

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAȘOV

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI COMUNICARE

SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Lucrare de licență

COORDONATOR: LECTOR UNIV. DR. MIHAELA GOTEA

STUDENT:

BARBU ESTERA

BRAȘOV

2016

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAȘOV

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI COMUNICARE

SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Modele parentale în educarea copilului

din familiile în risc social

COORDONATOR: LECTOR UNIV. DR. MIHAELA GOTEA

STUDENT:

BARBU ESTERA

BRAȘOV

2016

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………………….

CAP. I Familia – agent al socializarii primare

Definirea conceptului de familie …………………………………………………….

Roluri și așteptări de rol – relația părinte copil …………………………………………………..

Socializarea primară …………………………………………………………………

Climatul familial favorabil/nefavorabil dezvoltarii copilului ………………………..

CAP II Educația în familie. Modele parentale

Educația în familie

Copilul și educația sa în familie………………………………………………….

Educația morală ………………………………………………………………….

Disciplinarea vs. violență/ abuz față de copil…………………………………….

Modele parentale

Modelul parental indulgent …………………………………………………… .

Modelul parental autoritar ………………………………………………………

Modelul parental indiferent ……………………………………………………..

Modelul parental protector ……………………………………………………..

Modelul parental democratic ……………………………………………………

CAP III Familia in risc social

Definirea situației de risc …………………………………………………………….

Factori ce genereaza situatii de risc pentru mediul familial

Tipuri de săracie ……………………………………………………………………..

Introducere

De la pag 72-73 din Metodologia elaborarii unei lucrari stiintifice

O buna introducere trebuie sa raspunda mai multor intrebari:

Care este problema studiata?

Care sunt ipotezele referitoare la aceasta problema?

Ce implicatii teoretice are studiul realizat si cum va influenta el cunoasterea domeniului?

Care sunt enunturile testate si cum au fost derivate concluziile?

CAPITOLUL I

Familia – agent al socializarii primare

Definirea conceptului de familie

Familia este nucleul fundamental al oricărei societăți, de a cărei stabilitate depinde dezvoltarea armonioasă și echilibrul societății.

Hartman și Laird (1983) apud Zanca (2008) spune că devine familie când doi sau mai mulți indivizi decid ca ei formează o familie; dezvoltă o intimitate în care își împărtășesc nevoile emoționale și în care se definesc roluri și sarcini necesare satisfacerii nevoilor biologice, sociale și psihologice.

Kolb și Gould (1964, p. 258) apud Mitrofan (1989, p. 29) explică cum sociologul American Mac Iver, pe linia concepțiilor freudiene, definea familia ca “un grup caracterizat printr-o relație între sexe suficient de precisă și de trainică pentru a asigura procreerea și creșterea copiilor”.

Familia este orice relație exprimată sexual sau ca relație copil-părinte în care oamenii – de obicei legați de legături de rudenie, căsătorie sau adopție – locuiesc împreună pe baza unui angajament; formează o unitate economică și au grijă de tineri; își găsesc identitatea ca membri importanți ai grupului. (Lamanna și Reidmann, 1991, p 7) apud (Stan, 2008, p 14).

Familia este „un ansamblu de relații sociale reglementate, un complex de roluri și statusuri sociale” (Mihăilescu, 2003, p. 158).

Având în vedere marea varietate de conținut a termenului “familie”, mergând de la înțelesurile mai vagi atribuite de simțul comun, până la definiții exacte cu care operează juriștii; Bulgaru, (2003, p. 7), în încercările de a definii familia, a abordat două perspective: sociologică și juridică.

Din perspectiva sociologică, familia poate fi definită “ca un grup social constituit pe baza relațiilor de căstorie, consanguinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori commune, iar din perspectiva juridică, conform aceleiași autoare,” familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi și obligații, reglementat prin legi și alte acte normative.” (Bulgaru, 2003, p. 7).

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române familia este forma socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți).

Familia a fost definită de Claude Levi-Strauss (1949) ca “un grup, având la baza căsătoria, alcătuit din soț, soție și copiii născuți în acest cadru, pe care îi unesc drepturi și obligații morale, juridice, economice și sociale. Ei au obligații și aspirații comune și se ocupă de creșterea copiilor, cărora le asigură nu numai existența materială, ci și un climat favorabil afectiv și moral.’’ Apud SURSA ( autori si pag)

Conform Ionescu, (1985) apud Mitrofan, (1989) abordarea sistemică se bazează pe conceperea familiei ca un sistem de personalități ce interacționează, relevând relațiile de interdependentă dintre atitudinile și comportamentele membrilor grupului familial, maniera particulară în care își îndeplinesc rolurile corelată cu autopercepția rolului marital, parental, filial.

Teoria generală a sistemelor definește sistemul ca o grupare sau ca o organizare ierarhică de elemente, indiferent de natura lor, având o desfășurare spațio-temporală și implicând legături (și interacțiuni) substanțiale. Teoria sistemelor studiază legile și caracteristicile sistemelor în general, feed-back-ul fiind principiul de bază al adaptării oricărui sistem la mediu, prin reacția efectului asupra cauzei, realizând echilibrarea dinamică (Ciofu, 1989, p. 128).

Și când se face referire la familie se utilizează acest termen, de sistem, deoarece familia este mai mult decât suma membrilor ei (familia care are un singur copil, ea este formată din minimum 3 persoane). Extrem de importante pentru acțiunile și stabilirea familiei sunt relațiile de comunicare și interacțiunile membrilor ei. Analogia între familie și sistemul definit mai sus este evidentă, acțiunile ei depinzând și de calitățile individuale (personalitate) ale fiecărui membru, înțelegând prin aceasta comportament, inteligență, temperament. Relațiile dintre membrii familiei alcătuiesc subsitemul. Interacțiunile familiale influențează fiecare individ, influența resimțindu-se în comportamentul acestora (Ciofu, 1989, pp. 128 – 129).

Datorită repetabilității zilnice a interacțiunilor dintre membri săi, familia exercită o influență puternică asupra dezvoltării și comportamentului copilului, după cum acesta influențează, la rândul său, familia (Ciofu, 1989, p. 129).

Roluri și așteptări de rol – relația părinte copil

Paragraf introd……………………………………

Parafrazare “Potrivit Legii nr. 272/2004 exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea partimoniuli său” (Tomescu, 2005, p. 224).

O serie de lucrări britanice recente Reder et al. (2003, p. 3) apud Cojocaru (2010, p. 56) consideră că scopul activităților parentale este acela de a facilita dezvoltarea optima a copilului, într-un mediu sigur, aceste activități având mai multe dimensiuni:

de îngrijire;

de control;

de dezvoltare, iar pentru realizarea acestui scop, părinții au nevoie de o serie de resurse în cartegoria cărora intră:

cunoștințe (legate de nevoile copiilor și de modul în care acestea pot fi preîntâmpinate, cum poate fi dezvoltat potențialul copilului etc.);

motivație (pentru a investi timp și energie);

resurse (materiale și nemateriale);

oportunități.

Ambii părinți contribuie în mod egal la realizarea fiecărei sarcini parentale. Există o alocare strictă a diferitelor sarcini pe fiecare părinte. (Arendell,1997, p. 103)

Elementele invocate în analiza rolului pe care îl joacă structura familiei de îngrijire asupra parentalității privesc, pe de o parte, raporturile dintre structura familiilor și situația lor economică și, pe de altă parte, raportul cu bunăstarea copiilor din punct de vedere cognitiv, social și emoțional (Cojocaru, 2008).

Stan (2008) ne spune că, atunci când vorbim despre status și rol în contextul familial este operant să vorbim în termeni de așteptări. Rolul reprezentând așteptările celorlalți față de o persoană și ocupă o anumită poziție.

Stan (2008) ne dă acest exemplu: Un tată se așteptă la o anumită atitudine din partea copiilor, iar aceștia au un anume status (au așteptări din partea tatălui) și un rol; aceasta însemnă că, sub aspectul conținutului, noțiunile de status și rol ca așteptări sunt, simetrice și pot fi schimbate între ele. (Stan, 2003, p. 35).

Relația părinte-copil poate fi descrisă cu ajutorul modelului interacțional, în cadrul căruia este văzută ca o serie de interacțiuni desfășurate în timp între doi indivizi care se cunosc unul pe celălalt ( Lollis și Kuczynski, 1997) apud (Cojocaru, 2008, p. 60).

Sunt formulate trei principii pe baza cărora se construiește componenta interacțională a relațiilor dintre părinți și copii lor (Lollis 2003, p. 69) apud (Cojocaru, 2008, pp. 60-61).

Principiul interacțiunii – în cadrul acestui principiu, relațiile dintre părinți și copii se dezvoltă prin interacțiune. Această relație este una special, având în vedere numărul mare de interacțiuni dintre membri, perioada în care se desfășoară interacțiunile – sunt relații de lungă durată, stabile, permanente -, componenta afectivă implicată etc.

Principiul contribuției reciproce – părinții și copiii contribuie în aceeași măsură la interacțiune și, implicit, în relație în cida asimtriei raporturilor de putere.

Principiul unicității – conform acestui principiu, relația dintre părinte și copilul său nu poate fi echivalată cu nici o altă relație între adult și copil, orice cuplu părinte-copil fiind diferit unul de altul, chiar în interiorul aceleiași familii.

Rolul parental presupune cunoașterea sarcinilor parentale, și acestea fiind, asigurarea îngrijirii fizice de bază a copilului, asigurarea îngrijirii emoționale comform vârstei, asigurarea nevoilor comportamentale, dar și atitudinea față de acestea, modul cum abordează disciplinarea copilului conforme cu vârsta acestuia și impunerea limitelor în condițiile în care “pedepsirea fizică este cosiderată abuz fizic, amenințarea cu pedepse exteme este considerată abuz fizic, iar lipsa impunerii limitelor este considerată neglijență’’ (Reder et al., 2003) apud (Cojocaru, 2008, p. 72).

Kuczynski (2003) apud (Cojocaru, 2008, p.67) propune un model în care sursele de putere ce sunt identificate la nivel individual, relațional și cultural pot fi folosite deopotrivă de părinți și copii, aceșia exercitând o influență reciprocă, în funcție de context. Scopul acestui model este acela de a înlocui clasica întrebare “Cine are mai multă putere?”

Kuczynski (2003) apud (Cojocaru, 2008, pp.67-68) le definește astfel:

Resursele personale ale puterii în relația dintre părinti și copii: forța fizică, controlul gratificațiilor, informația, capacitatea de coerciție, capacitatea de a gândi în viitor, de a stabili scopuri pe termen lung și de a acționa proactiv pentru a prveni problemele, acesasta fiind asociată cu vârsta cu vârsta adultă (Kuczynski, 2003, p.16) apud (Cojocaru, 2008, p.67).

Resursele relaționale se referă la caracterul special al relației dintre copii și părinți, de strânsă iterdependență (Cojocaru, 2008, p. 67).

Resursele culturale constau în “constrângeri’’ și drepturi conferite părinților și copiilor prin legi, obiceiuri și practice culturale (Kuczynski, 2003, p. 17) apud (Cojocaru, 2008, p. 66).

În cazul în care există anumite neînțelegeri între părinți cu privire la asumarea drepturilor și îndeplinirea scobligațiilor părintești, instanța judecătorească, după ascultarea ambilor părinți, hotărăște potrivit interesului superior al copilului (Tomescu, 2005, p. 226).

Socializarea primară

Procesul socializării începe de la cea mai fragedă vârstă când apar primele contacte sociale și experiențe de viață (socializarea “primară”), derulându-se apoi de-a lungul întregii vieți a individului, pe măsura dobândirii de către acesta a noi roluri și statusuri succesive (socializarea “continuă”).

Socializarea este “un proces în cadrul căruia subiecții sau beneficiarii lui pot avea un rol activ și care totodată, presupune interacțiunea dintre oameni” ( Mihu, 2007, p. 204).

Mihăilescu (2003) definește socializarea primară ca fiind „un proces prin care persoana dobândește informațiile și abilitățile esențiale pentru a participa la viața socială cotidiană și își formează eul’’(Mihăilescu, 2003, p. 86).

Socializarea este „un proces de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup, în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane” (Mitrofan și Ciupercă, 1998, p.173)

Conform Mihu (2007) socializarea nu este un proces ce are exact aceleași efecte asupra indivizilor cărora s-a exercitat. Ea poate avea un efect simetric sau un efect de profunzime, respectiv de interiorizare.

“Copilul însușește rolurile sociale specific societății sale, precum și credințele, valorile și normele pe baza cărora acestea sunt posibile” (Bulgaru, 2002, p. 99).

Socializarea este un proces de interacțiune în care stucturile cognitive ale copilului sunt supuse unui proces independent de dezvoltare.Dar ele depind, de asemenea, de natura sistemului de interacțiune în care el este inclus. Astfel, dacă interacțiunile copilului sunt limitate la părinții lui, el va avea tendința de a îmbunătăți regulile morale tradiționale și de a se comporta într-o manieră egocentrică (Mihu, 2007).

Mihu (2007) evidențiază faptul că valorile, normele, rolurile și acțiunile transmise prin socializare sunt atât de puternic adoptate, încât individul crede cu toată convingerea că sunt ale lui, nevrând să știe sau efectiv neștiind că ele i-au fost transmise (p. 204).

În cadrul socializării primare au fost identificate următoarele niveluri (Mitrofan, Ciupercă, 1998):

nivelul integral – formativ – presupune informarea copiilor în legătură cu principalele aspecte ale vieții cotidiene, formarea deprinderilor și priceperilor, astfel încât copii să ajungă la autonomie funcțională;

nivelul psihomoral – se realizează prin modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățarea prin observarea unui model;

nivelul social – integrativ – presupune formarea competențelor interpersonale la

copii;

nivelul cultural – formativ – se realizează prin formarea de către părinți a interesului pentru cultură, știință, tehnică, viața spirituală, a atitudinilor și interesului estetic, a spiritului critic, prin cultivarea capacității de creație etc.

Socializarea primară este fundamentală, având loc în primii ani de viață. Ea se concentrează în direcția învățării limbii și a unor conținuturi și operațiuni cognitive elementare. În acestă etapă copiii învață să se conformeze normelor de comportare dezirabile, fapt ce poate atrage după sine să fie acceptat de cei din jur și să câștige dragostea celor din jur. Aici copilul este educat, și învață cu să se adapteze așteptărilor familiei (Mihu, 2007, pp. 212-213).

Mihu (2007) ne spune că, dacă socializarea primară nu are loc în condiții corespunzătoare, atunci individul în situațiile viitoare va manifesta dificultăți în acomodarea și supraviețuirea lui.

Distanțarea antropologică ne amintește că nimic nu este mai socializat decât procedeele care-l conduc pe copil depedent spre obținerea propiei autonomii (Selegan, 2011).

„Pentru obținerea stării maxime de socializare, respectiv cea de internalizare, individul se implică activ, participând receptiv, pozitiv și necondiționat, în favoarea conținuturilor ce îi sunt propuse pentru afi membru deplin al socialului și culturii în care s-a născut și în care își petrce existența”( Mihu, 2007, pp. 204-205).

Climatul familial favorabil/nefavorabil dezvoltării copilului

Consider că, un climat favorabil intr-o famillie este acel mediu propice în care copilul se poate dezvolta într-un mod sănătos, având parte de armonie și dragoste în familia sa, ceea ce-l va ajuta să crească având o stimă de sine bună, pe când mediul nefaborabil îl va face pe copil sa ajungă un copil frustrat și cu o stimă de sine scăzută.

Climatul familial favorabil

În articolul (Forme și particularități ale abuzului fizic săvârșit de părinți asupra copiilor, Dâmboeanu), subliniază faptul că experiența abuzului în copilărie poate perpetua un ciclu al violenței de-a lungul generațiilor

În articolul (Dâmboeanu, FA) este mediul familial al copilului-victimă a abuzului este, în cele mai multe situații, unul dominat de conflicte și relații tensionate între membrii acestuia. Episoadele de violență fizică se produc, în marea lor majoritate, pe fondul consumului exagerat de alcool. Tot datorită alcoolului, dar nu numai, părinții prezintă anumite carențe afective, tratându-și copiii cu indiferență și răceală. Aceștia nu comunică și nu interacționează suficient cu minorii, nu acordă atenție corespunzătoare nevoilor, dorințelor, intereselor lor și nu manifestă sentimente pozitive față de ei

CAPITOLUL II

Educația în familie Modele parentale.

Educația în familie

Copilul și educația sa în familie

De la mijlocul seccolului al XIX-lea, “sentimentul’’ familiei conjugal parentale și acela al copilăriei, inclusive al propiei copilării, sunt incontestabile în rândurile elitei intelectuale și ale categoriilor favorizate economic. ( Iluț, 2002, p.51).

Educația, înțeleasă – într-un prim sens – ca “învătătură”, respectiv ca instruire realizată conștient, organizat și sistematic în școală ( Iluț, 2002, p.53).

Educația familială este definită ca “ transmitere intergenerațională/identificare absolute a unui/cu model social pe care părinții îl reprezintă și/sau îl mediază”, acolo unde un astfel de proces nu poate fi observant se conchide că familia nu educă (Stănciulescu, 1998, p. 137)

Atunci când copilul este mic, spunea Oproiu (1911, p.15) apud (Iluț, 2002) se aseamănă cu o bucată de aluat, căreia i se poate da orice formă/ sau un fel de lut pe care îl modelează olarul. Porinad de la această idee, părinții au, prin urmare, putința să facă din fragedele lor odrase ceea ce vor.

Ginott (2006) ne sune că scopul educției copiilor de către părinți este acela de a-i ajuta pe copii să crească pentru a devein ființe umane așa cum se cuvine, personae având compasiune, dăruire și grijă afectuasă (Ginott, 2006, p. 180).

Conform Iluț, (2002, pp. 65-66), duratele scurte petrecute de copii în prezența părinților (prea ocupați cu procurarea mijloacelor de subzistență sau cu viața lor publică) și apelul rar la elemente de educație explicită, care se reduce la sfaturi cu conținut destul de evaziv, cum ar fi: ( “să fii cuminte’’, “să fii cinstit” etc.) și cel mai adesea formulat într-un sens negative (“să nu te (ne) faci de râs, “să nu faci prostii” etc.). Interpretarea acestor fapte ca limite ale rolului educativ al familiei, impică cel puțin trei premise:

În primul rând, educația este definită exclusiv ca socializare-identificare;

În al doilea rând, se consideră că mecanismul principal al construirii sinelui este co-prezența fizică de durată a adultului și a copilului;

În ultimul rând, se postulează că ordinea socială ar fi una de tip normativ.

“Educația nu constă doar în asimilarea regulilor de viață socială și morală; ea trebuie, înainte de toate, să fie atentă la dezvoltarea naturii specific a fiecărei persoane’’ ( Singly, 2004, pp.21-22). Din acest punct de vedere, strategiile educative sunt așadar transformate considerabil.

Dacă în sânul familiei copiii sunt crescuți cum trebuie, ajunși cetățeni, ei nu vor face de cât să pună în practică priincipiile cu care au fost îndoctrinați în frageda lor vârstă, respectând autoritatea, păstrând dreptatea și supunerea legilor. (Boierescu, 1908, p.8) apud (Iluț, 2002, p. 53).

Conform Iluț (2002) memoriile, istoriile vieții, autobiografiile – redactate – arată că raportul cu familia de origine conferă sens întregi biografii individuale.

În zilele de astăzi – la ora actuală, numărul copiilor este unul foarte mic: perioada așa ziselor familii numeroase a dispărut. Copilul contemporan este unul dorit, fiind rezultat al iubirii cuplului – de aici încolo el este din ce în ce mai des fondatorul familiei. El nu mai este o ființă căreia să se imprime treadițiile familiale și asupra căreia să se impună autoritatea tatălui , ci un adult în devenire, ai cărui părinți au rolul să îi scoată la iveală calităție ascunse (Segalen, 2001, p. 208).

Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permit dezvolatrea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale. Părinții copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educației care urmează să fie data copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școală și să asigure fecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor școlare. În cadrul procesului instructiv- educativ, copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, de a fi informat asupra drepturilor sale, precum și a modalităților de exercitare a acestora. Pedepsele corporale în cadrul procesululi instructive-educativ sunt interzise (Tomescu, 2005, pp. 220-221).

Conform lui Tomescu (2005) copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permit dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. În acest scop, potrivit art. 32 din Legea nr. 272/2004, părinții au obligația:

să supravegheze copilul;

să cooprereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și deminitatea;

să informeze copilul spre toate actele și faptele care l-ar putea afeca și să ia în considerare opinia acestuia;

să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor;

să coopereze cu persoanele fizice și personele juridice care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.

“Copiii învață ceea ce trăiesc. Sunt ca cimentul ud. Orice cuvânt care se abate asupra lor lasă o urmă. În consecință, trebuie neaparat ca părinții să învețe să le vorbească într-in fel în care nu trezește furia, nu produce durere, nu le micșorează încrederea în sine, nu-i face nesiguri de competența și valoarea lor” (Ginott, 2006, p. 180).

2.3 Modele de părinți

Bazele dezvoltării psihice ale copilului sunt puse în familie. Influențele primului mediu social în care copilul începe să se dezvolte sunt cruciale pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia. Modelul parental adoptat în educația copilului își pune amprenta asupra dezvoltarii psihice a acestuia, principalele domenii comportamentale care o definesc, fiind cel cognitiv și social – afectiv.

Arendell consideră parentalitatea “un termen-umbrelă care acoperă o diversitate de activități și abilități îndeplinite de către adulții care asigură creșterea și îngrijirea unui copil.” (Arendell, 1997,p. 1)

Buzducea, (2005) consideră că parentalitatea este dificil de definit în ciuda prezenței cotidiene a practicilor subîntinse de acest concept în viața noastră.

Hammer și Turner (2001) dezbate faptul că, oricât de superfluu ni s-ar părea să ne propunem să definim parentalitatea, complexitatea vieții familiale, multitudinea și diversitatea formelor familiale, care au adus cu sine și diversitatea aranjamentelor parentale, este necesar acest lucru. “Deși în trecut parentalitatea se refera la faptul că cineva este responsabil de copiii rezultați în urma reproducerii biologice, astăzi, foarte multe tipuri de indivizi pot fi numiți părinți.” ( Hammer și Turner, 2001, p. 2)

În limba engleză se operază o distincție între termenii “parenthood și parenting”. Termenul de “parenthood’’ desemnează perioada din cursul vieții adulte în care se dobândește statutl biologic sau juridic de părinte, iar termenul de “parenting” este obținut prin transformarea substantivului parent într-un verb, procesul care include îngrijirea, protecția și îndrumarea copilului în cursul dezvoltării acestuia ( Hammer și Turner, 2001, p.9).

“Expresia “stil educativ’’ este utilizată într-un sens relațional: ea vizează natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ, fiind adesea înlocuită în literatura de specialitate cu termeni ca “atmosferă familială”, “climat educativ familial”, “tehnici de influență”. Dacă diferitele familii transmit valori, atitudini, cunoștințe diferite, o fac apelând la stiluri, la metode și la tehnici diferite, care sunt adaptate, de regulă, obiectivelor și care contribuie la întărirea conținuturilor transmise” (Stanciulescu, 1998, p.91).

În termenii lui Garfinkel, putem vorbi despre “etnometode’’ de orientare a conduitei copiluli. În cele mai multe cazuri, este exprimată o atitudine, și sunt enunțate rațiunile practice care justifică acestă atitudine, inclusiv consecințele posibile ale comportamentului copilului (Stănciulescu, 2002, pp. 75-76).

Model parental reprezinta ansamblu de cerințe și prescripții asociate rol-statusului de părinte impus de către societate, la un moment dat, ca exemplu, ca ideal. Modelul parental vizează în special modul de relaționare cu copiii, strategiile educaționale ce trebuie uitilizate, metodele și mijloacele folosite în creșterea și educarea copiilor, răspunderile sociale ce revin părinților pe linia formării și dezvoltării personalității copiilor (Mitrofan, 1991, p.224).

Modelele parentale reprezintă “grupuri de atitudini și comportamente interactive”, fiind clasificate astfel (Baumrind, Darling și Steinberg Collins și Madesn, 2003, p. 58) apud (Cojocaru, 2008, p.61).

Modele permisive – implică un nivel scăzut al solicitărilor din partea părinților, ajungând chiar la indulgență excesivă, neatenție și neglijarea copilului;

Modele autoritare – caracterizate de neglijare relative a nevoilor copiilor, în favoarea problemelor părinților, de solicitările părinților pentru obediența copiilor și metode coercitive pentru a disciplina copiii și a disciplina infracțiunile;

Modele democratice – sunt caracterizate de atitudini și comportamente parentale care acordă atenție nevoilor copiilor, în funcție de vârsta și etapa de dezvoltare a acestora.

2.3.3 Disciplinarea vs. violență/ abuz față de copil

Disciplinarea

James Dobson (2002) consideră că, copilul trebuie să știe care este comportarea acceptabilă și care nu, înainte de a fi răspunzător pentru aceasta. Stabilirea acestor condiții prealabile va elimina sentimentul copleșitor al nedreptății, resimțit de copil când este pedepsit pentru incidente sau greșeli pe care nu le înțelege.

“Copiii au nevoie de o definire clară a comportamentului acceptabil și a celui neacceptabil. Ei se simt mai ocrotiți dacă știu care sunt limitele actelor premise’’ (Ginott, 2006, pp. 116-117).

Ginott (2006) identifică trei zone de disciplină, și anume: încurajat, permis și interzis, și le definește astfel:

Încurajat – constă în comportamente dorite și aprobate, fiind zona în care <<da>>-ul nostrum e spus cu ușurință și bunăvoință.

Permis – cuprinde comportamente care nu sunt aprobate, dar se tolerează din anumite motive.

Interzis – acestă zonă se referă la comportamente imposibil de tolerat, care trebuie să înceteze. Este vorba de purtări ce pun în pericol sănătatea și prosperitatea familiei sau bunăstarea ei fizică și financiară.

Templar (2008), sugerează câteva reguli pe care părinți ar trebui să le adopte privind disciplina la copil:

Frontați front comun – pentru ca copilul să se simtă în siguranță, trebuie ca părinții să se susțină unul pe celălalt. Și asta presupune inclusive ca ambii parteneri să joace același rol;

Fii consecvent – copiii trebuie să știe ce este și ce nu este acceptabil. Ei stabilesc asta în funcție de ceea ce a fost acceptabil ieri și alaltăieri. Dacă nu primesc nici un mesaj consecvent, nu au nici un indiciu despre cum să se comporte și preia importantele limite, nu sunt bine menținute – prin urmare, acești copii vor fi confuzi, nesiguri și, probabil, se vor simți neiubiți;

Concentrează-te asupra problemei, nu asupra persoanei – ceea ce trebuie să faci este să le condamni comportamentul, nu pe ei ca persoană. Poți spune: ‘’ faci un lucru egoist’’, în felul acesta, nu faci un comentariu la adresa lor, ci la adresa comportamentului lor;

Dacă îți pierzi cumpătul, tu ești cel care pierde – dacă îți lovești copiii des, îi vei distruge emotional și îi vei transforma în bătăuși;

Cere-ți scuze dacă ai greșit – modul în care ne purtăm este cel mai puternic model pe care copiii noștri îl au pentru propiul lor comportament. Dacă spui “imi pare rău”, el va realiza că nu ești perfect, și vor vedea, de asemenea, că oricine face greșeli, și că nu trebuie să-ti fie rușine să recunoști când ai greșit. Copiii trebuie învățați să-și ceară iertare atunci când își dau seama că au rănit, ofensat, supărat sau au deranjat pe cineva;

Primește-i înapoi cu căldură – când copilul vine să-și ceară iertare de pe urma unei dispute/greșeli făcute, părintele trebuie să-i arate că apreciază scuzele lui și capacitatea sa de a recunoaște că este responsabil (măcar partial) de disputa dintre ei;

Dreptul la exprimare – copiii trebuie să învețe să fie supărați dar fără a-și manifesta supărarae într-un mod agresiv, abuziv sau amennțător. Un copil căria nu i se permite să-și exprime sentimentele nu va fi capabil să se debaraseze de ele (Templar, 2008, pp.75-98).

James Dobson (2002), prezintă șase principii privind disciplinarea copiilor:

Definiți limitele înainte de a cere respectarea lor

Când sunteți provocat intenționat, răspundeți încrezător

Distingeți provocările intenționate de actele copilărești.

Asigurați-l din nou de dragostea dumneavoastră și învățați-l după încheierea confruntării.

Evitați cerințele imposibile

Lăsați dragostea să vă conducă

Violența/abuzul față de copil

Legiuitorul român definește noțiunea de abuz asupra copilului ca fiind orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere , încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. (Legea 272 din 2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată 2014, art 89, alin.1 ).

Legea prevede, de asemenea, faptul că sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orce formă, precum și privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.

Abuzul asupra copiilor poate fi unul dintre factorii care conduc la probleme emoționale și/sau fizice. Problemele care decurg din abuzul asupra copiilor pot fi dificil de diagnosticat, deoarece părinții abuzivi au posibilitatea să rețină sau să ascundă informații cu privire la acesta. (Howard, 1986, p. 52) apud (Rădulescu, 2001).

Fenomenul de abuz asupra copiluli, prezent astăzi în toate societățile și în rândul fiecărei clase sociale, are la bază mai multe teorii universal acceptate, medicală, psihologică, socială, ecologică, feministă ș,a. Aceste teorii conduc la definirea abuzului ca: o încălcare a legilor/a codului penal, un act cu consecințe medicale și/sau psihologice, un fenomen multidimensional din iteracțiunea mai multor elemente: caracteristicile părinților și ale copiilor, procesul de interacțiune familială, contextual comunitar, cultural și social’’ (Miftode, 2002, p.7).

Teoria învățării sociale

Albert Bandura este cel mai cunoscut teoretician care a aprofundat teoria învățării sociale, prin lucrarea Social learning theory (1971). Studiile lui Bandura (1963 citat Rujoiu, 2010) au demonstrate relația și rolul teoriei învățării în analiza și înțelegerea agresivități prin experimente asupra copiilor preșcolari expuși unor stimuli agresivi care aveau tendința de a imita și ulterior a adopta comportamentele agresive ale adulților.

Violența, fie în forma ei expresivă, fie instrumentală nu s-ar putea exprima și exercita dacă n-ar beneficia de un context socializator prin intermediul căruia comportamentul violent se învață la fel ca orice alt comportament dobândit (Rădulescu, 2001, p. 23).

Rădulescu, 2001, identifică câteva cauze care duc la violența asupra coiilor, și anume:

dezorganizarea familiei;

carențele culturale ale părinților;

atitudinile acestora în raport cu copii nedoriți;

lipsa de afecțiune a mamei sau a tatălui;

reproducerea modelelor culturale existente în familia de origine de către aceștia

confruntarea cu realitățiile dure ale vieții

absența unei legislații corespunzătoare care să prevadă sancțiuni precise pentru părinții agresori.

Violența exercitată asupra copiilor ca problemă socială, determină și întreține alte probleme sociale, printre care și fenomenul “ copiii străzii” (Rădulescu, 2001, p. 178).

În datele existente, în evidența Organizației ‘’Salvații copiii’’ arată că aproximativ 87% din cpoiii aflați în stradă provin din familii în care violența este un mijolc de ‘’soluționare’’ a dificultăților personale, iar circa 13% au fugit din instituțiile de ocrotir, și unde au fost abandonați de părinți.

Creșterea violenței îndreptată asupra copilului reprezintă una dintre problemele sociale cele mai grave cu care se confruntă societățile contemporane.

Cercetătorii americani, care au conștientizat mai devreme această problemă, au calculat că în fiecare an, circa 2 milioane de copii sunt prinși victimă violenței fizice a părinților (vezi tabelul J din anexe). Aceasta însemnând , zilnic, în S.U.A., au loc peste 3.000 de violențe îndreptate asupra copiilor aflați sub vârsta de 16 ani. Peste 2.000 din ei își pierd viața ca urmare a cestei violențe, și cel puțin un million sunt amenințați cu o armă de foc sau cu un cuțit (Gelles and colab.,1978, Desloge , 1995) apud (Rădulescu, 2001, p. 42).

Majoritatea părinților care recurg la asemenea agesiuni sunt, fie femei agrsate de soții lor, fie bărbați care își agresează soțiile. Acești părinți consideră pedepsele fizice ca un mijloc principal de disciplinare a copilului pentru a se conforma regulilor de comportare impuse de familie (Rădulescu, 2001).

Aceste pedepse depășesc, de multe ori, granițele premise, sfârșindu-se cu răni grave, mergând până la fracuri și traumatisme. La rândul lor, o parte importantă dintre copiii agrsați de acești părinți vor deveni, ei înșiși agresori, dacă violența ca mijloc de disciplinare a fost sprijinită de convingerile și normele existente în famile (Rădulescu, 2001, p. 43).

Violența în familie apare, în același timp, legată de problema sărăciei, de dificultățile cu care trebuie să se confrunte famillile care au un venit sub pragul sărăciei (Ion, 2010).

Violența asupra copiilor produsă în familie poate avea loc în mod frecvent în contextual disciplinării și poate lua forma unor pedepse fizice, crude sau umilitoare. Tratamentele brutale și pedepsele în familie sunt obișnuite, atât în țările industrializate, cât și în țările în curs de dezvoltare ( Ion, 2010).

Abuzul asupra copilului în familie poate fi inclus în categoria mai largă a violenței în familie care ‘’reprezintă orice acțiune fizică sau verbal săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material’’ (art. 2, legea 271/2003 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie). Agrsiunile care sunt săvârșite de părinți, tutori sau ale personae care au în îngrijire copilul, nu cele între frați – se poate considera abuz în familie asupra copilului.

Familiile care sunt caracterizate prin tendințe de violență împotriva propiilor lor membrii și, în special, asupra copiilor sunt, în mod tipic, familii care trebuie să se confrunte cu numeroase probleme de existență ( Rădulescu, 2001, pp. 45-46).

Studiind importanța influenței adulților în procesul de socializare a copiilor, Bandura (1963) apud Ion, (2010) consideră că imitarea și identificarea joacă un rol extrem de important în evoluția schemelor de comportament, atât în cele ‘’normale’’ cât și ‘’anormale’’.

Mult mai frecvent decât fetele, băieții imită mai ușor comportamentele negative învățate în familie. Ca adult copilul sau tânărul va reproduce, adeseori, modelele de agesivitate însușite prin socializare în viața sa de familie ( Ion, p. 58).

“Un cămin dezechilibrat, lipsit de armonie, conflictele puternice între părinți, disocierea și dezorganizarea familiei vor marca profund viața copilului, făcându-l să trăiască sentimente intense de insecuritate și să dobândească chiar o percepție falsă a vieții. Cea mai mare parte din tulburările de coportament și cele caracteriale ale adolescentului, demonstrează studiiile psihologilor, rezultă din perturbațiile evoluției afective determinate de carențele familiale, de disensiunile și desocierile parentale’’( Banciu, Rădulescu și Voicu, 1987) apud (Rădulescu., 2001, p. 45).

“Fenomenul violenței în familie în România, deși nu pare să aibă o incidență mult mai mare decât în țările member ale UE, are altă natură. Violența în familie în România are drept factori determinanți semnificativi alocoolismul, sărăcia, socializarea într-un mediu marcat de violență și modelul patriarchal de organizare al familiei’’ (Voinea, 2005) apud (Ion, 2010, p. 59)

CAPITOLUL III

Familia in risc social – lipsa de mijloace care să asigure un minim acceptabil de trai

Definirea situației de risc

Copilul reprezintă realizarea cea mai de preț a oricărei familii, fiind în același timp ființa umană cea mai expusă la situațiile de risc: neglijare, izolare, imposibilitatea asigurării condițiilor optime de dezvoltare, evoluție unilaterală, a personalității, abandon și alte asemenea riscuri uriașe (Buzducea, 2008, p. 94).

În orice familie a existat la un moment dat o situație dificilă, în care membrii familiei au încercat tot ce era posibil pentru a trece peste această situație, pentru a merge mai departe. Aceste situații sunt întâlnite în literatura de specialitate ca „situații de risc”și ”situații de criză” (Vrămaș, 2008).

Situațiile de risc din familie pot fi definite ca fiind acelea care „pot influența dezvoltarea urmașilor și care au nevoie de activități cu precădere de prevenire”, iar cele de criză ca „situații problemă care cer o intervenție directă și imediată” (Vrăsmaș, 2008).

În definția (OCDE,1995) apud (Vrăsmaș, 2008) situația de risc face referire la categoria de copii care nu pot să se sprijine pe o familie potrivită și care trăiesc într-un mediu social nefavorabil dezvoltării lor. Conform acestei definiții sunt precizate principalele trei elemente ale situației de risc pentru dezvoltarea copilului, anume:

mediul familial neadecvat creșterii copilului;

lipsa condițiilor oferite acestuia de comunitatea din care face parte;

inadaptarea copilului la cerințele școlare și la viața socială.

Copilul aflat în dificultate sau în situație de risc reprezintă o categorie social largă ce necesită, pe de o parte, o abordare comprehensiva, iar pe de altă parte, solicită soluții specifice pentru fiecare categorie ( copi abandonați și instituționalizați, abuzați sau maltratați, neglijați, cu diverse handicapuri, copii ai străzii, copii ai familiilor de refugiați, tineri consumatori de droguri sau alcool, victime ale traficului) ( Buzducea, 2008, p. 94).

Potrivit ultimelor studii realizate, Buzducea (2005) afirmă faptul că „o mare parte a copiilor care trăiesc în gospodării afectate de divorț, monoparentale, sărace și cu un număr mare de copii, afectate de violența domestică și șomaj se află în risc de sărăcie și excludere socială”.

În căutarea identificării factorilor ce favorizează apariția situației de risc, (Enache, 2011, pp. 48-49) a constatat următoarele elemente:

sărăcia (părinții nu-i pot oferi copilului mijloacele necesare unui trai decent, nu-l pot trimite la o școală mai bună, etc)

apartenența la un anumit grup social (sunt bine-cunoscute cazurile de discriminare, de marginalizare a grupurilor etnice, a minorităților naționale);

tipul de școală în care se integrează copilul (de multe ori copilul nu poate să se ridice la așteptările părinților și nu poate satisface cerințele școlii, iar aici intervine o situație problematică, copilul aflându-se în mijlocul disputei dintre familie – părinți – școală);

probleme familiale (familii monoparentale, divorț, șomeri, bolnavi, alcoolici, toxicomani, nivel de educație foarte redus, violența domestică);

școala în care învață copilul (dacă se află la odistanță foarte mare de casă, dacă nu oferă condiții bune de învățat elevilor, nu asigură materiale corespunzătoare și cadre didactice calificate);

comunitatea din care face parte familia (neintegrarea socială).

În ceea ce privește familia, comportamentele parentale inadecvate pot fi considerate ca fiind factori de risc, ele putând deveni un obstacol în calea dezvoltării armonioase a copilului. (Buzducea, 2005)

Analizarea acestor situații critice din cadrul familiei se realizează din două perspective: cea a prevenirii riscurilor și situațiilor care generează riscuri și cea a intervenției în situațiile de risc (Enache, 2011, p. 49).

Potrivit ultimelor studii realizate, Buzducea (2005) afirmă faptul că „o mare parte a copiilor care trăiesc în gospodării afectate de divorț, monoparentale, sărace și cu un număr mare de copii, afectate de violența domestică și șomaj se află în risc de sărăcie și excludere socială”.

Factori ce genereaza situatii de risc pentru mediul familial

Situațiile de risc sunt adesa generate de anumiți factori, interiori, fie exteriori.

Bodi (2008) subliniază opt factori de risc:

Pierderea unui venit salarial în familie

Boala prelungită a unui membru

Cheltuieli masive pentru probleme de sănătate

Handicap sever al unui membru al familiei

Depășirea numărului de 2 copii în întreținere

Despărțirea familiei, divorț, părăsirea familiei

Alcoolism, dependență de droguri

Lipsa unei locuințe, pierderea locuinței

Tipuri de săracie

Sărăcia este privită înt-un mod diferit de fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi priveste sărăcia

Conform Bodi (2008) sunt identificate patru tipuri de sărăcie:

Sărăcie absolută – minimul de subzistență – se referă la supraviețuire, mai concret la nevoile absolut necesare.

Sărăcie relativă – minimul social (decent) ce se referă la condițiile minimale care asigură o funcționare minimală a persoanei

Sărăcie standard

Săracie extremă – o stare de lipsuri cumulate, adică lipsa unui venit permanent, lipsa unui loc de muncă stabil, lipsa unei calificări care se caută pe piața muncii, lipsa unei locuințe adecvate, lipsa hranei, situație care s-a permanentizat.

Conform Bodi (2008) sărăcia extremă este asociată cu:

șomajul de lungă durată;

munca în sectorul informal;

lipsa de calificare;

dependența de transferuri și prestații sociale=ajutoare financiare, transferuri monetare;

familia monoparentală sau alte forme atipice de familie;

neparticipare și marginalizare social;

tendințe de etnicizare și de concentrare a săracilor în anumite zone clar delimitate teritorial.

Bibilografie

ARENDELL, T., (1997). Contemporary parenting. Challenges and issues, Sage Publications, California

BĂDĂRĂU, O.L., (2011). Asistența social a familiei și copilului, Suport de curs nepublicat, Iași: Editura Institutul European, pp.11-14.

BODI, D.C., (2008). Strategii antisărăcie și de incluziune social. Supor de curs nepublicat, Brașov. Universitatea Transilvania din Brașov.

BULGARU, M., (coord) (2002).Asistența socială a familiei, Chișinău: Editura Centrul Editorial al USM.

BUZDUCEA, D., (2005). Aspecte contemporane în asistența socială, Iași: Editura Polirom; pp.89-94; 108-109.

CIOFU, C., (1989). Interacțiunea parinți copii, Bucuresti: Editura Stiințifică și Enciclopedică.

COJOCARU, D., (2008). Copilăria și construcția parentălității, Iași: Editura Polirom.

DOBSON, J., (2002). Creșterea copiilor, Timișoara: Editura Noua Speranță

ENACHE, R., (2011). Asistența social a copilului și familiei, Constanța: Editura Ovidius University Press, p. 48.

GINOTT, H.G. (2006). Între părinte și copil, București: Edituara Humanitas.

HAMMER, T.J., TURNER, P.H., (2001). Parenting contemporary society, Ally and Bacon, Bacon, MA.

ION, O. (2010) Abuzul asupra copilului – diagnoza problemei sociale – politici de protecție

a copilului, Brașov, Editura Universitații Transilvania.

MIHĂILESCU, I., (2003). Sociologie generală, Iași: Editura Polirom.

MIHU, A., (2007). Sociologie, Cluj-Napoca: Editura Eikon.

MITFODE, V., (coord) (2002). Populații vulnerabile și fenomene de automarginalizare, Iași: Editura Lumen p. 7.

MITROFAN, I., CIUPERCĂ, C. (1998). Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București: Editura Edit Press Mihaela.

RĂDULESCU, S. M., (2001). Sociologia violenței (intra)familiale: victim și agresori în famile și agresori în familie, București: Editura Lumina Lex.

SELEGAN, M., (2011). Sociologia familiei, Iași: Editura Polirom.

STĂNCIULESCU, E. (1998). Sociologia educației familiale, Iași: Editura Polirom.

STĂNCIULESCU, E., (2002). Sociologia educației familiale, Iași: Editura Polirom.

STAN, A., (2008). Sociologia familiei. Suport de curs nepublicat,Brașov. Universitatea Transilvania din Brașov.

TOMESCU, E., (2005). Dreptul familiei: Protecția copilului, București: Editura All Beck; pp. 220-221, p. 226.

VRĂMAȘ, E., (2008). Instituția socio-educațională ca sprijin pentru părinți, București: Editura Aramis.

ZANCA, R., (2008). Asistența familiei și copilului: metode și tehnici de intervenție, Brașov: Editura Universitații Transilvania.

Articole

Dâmboeanu, C., (2009). Forme și particularități ale abuzului fizic săvârșit de părinți asupra copiilor, anul XX, p. 427-443.