Modele Generale ale Comunicarii

INTRODUCERE

ÎN ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

Cuprins

I. Comunicarea. Noțiuni introductive

Denumirea cursului propus, Introducere în științele comunicării, are nevoie de anumite precizări, deoarece, după cum veți constata chiar din titlurile unor lucrări recente, unii cercetători vorbesc de o știință a comunicării (Flaviu Călin Rus, Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, Institutul European, 2002), în timp ce alții au în vedere științele comunicării (Daniel Bougnoux, Introducere în științele comunicării. Traducere de Violeta Vintilescu, Editura Polirom, 2000; John Fiske, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, 2003). Așa după cum remarca și Evelina Graur (Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001, p. 5): ,,Există însă și voci care nu sunt de acord cu pluralul «științele comunicării». Van Cuilenburg, O. Scholten și G.W. Noomen, de exemplu, resping ideea însumării eclectice a cunoștințelor despre feluritele modalități de comunicare și declară că „nu orice formă sau proces de comunicare – orice convorbire sau orice corespondență prin poștă – interesează aceasta știință.” În viziunea lor, comunicarea dintre persoane este mai mult obiectul de studiu al psihologiei sociale decât cel al unei științe a comunicării. Definiția pe care ei o propun pentru știința comunicării este una în care vastitatea domeniului este riguros temperată: ,,știinta care studiază circuitele profesionale și instituționale ale informației, fie că această informație este destinată publicului în general sau unui public specializat” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Știința comunicării, versiune românească și studiu introductiv de Tudor Olteanu, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2000, p. 50, 51-52). Științele sau știința comunicării reprezintă un domeniu relativ nou (mai ales pentru spațiul cultural românesc). Sintagma științele comunicării este folosită cu precădere în limbile romanice, menționează Delia Balaban, în timp ce în limbile germanice se utilizează la singular (communication science sau Kommunikationwissenschaft), opinie insuficient argumentată.

O altă denumire, științele informației și comunicării (SIC), consacrată în Franța anilor ’70, ne arată că nu putem vorbi de o disciplină coerentă și unificată: pluralul (,,științele”) și dublul determinant (,,informației și comunicării”) ne arată imprecizia domeniului în care lucrează specialiști din diverse discipline (drept, economie, istorie, lingvistică, psihologie, sociologie etc.). Cele trei mari domenii ale comunicării publice: jurnalismul, relațiile publice și publicitatea, prin caracterul lor inter și transdisciplinar al cercetărilor care au ca obiect comunicarea și totodată pluralismul teoretic ce derivă de aici îngreunează delimitarea științei sau a științelor comunicării ca atare. Dacă realitatea socială este analizată din perspectiva comunicării și a altor științe, dacă metodele utilizate sunt metode folosite și de științele sociale în general, și dacă suportul teoretic nu este unul specific, întrebarea cu privire la locul și rolul științelor comunicării în cadrul științelor socio-umane se dovedește una cât se poate de legitimă.

Principalele paradigme din științele comunicării se încadrează în curentele de gândire întâlnite în științele socio-umane, multe dintre teoriile existente fiind parte integrantă a altor discipline. Cele mai importante teorii privind comunicarea în general, media și comunicarea de masă în particular sunt sintetizate de Delia Balaban, în volumul Comunicarea mediatică, Editura Tritonic, București, 2009.

Teoria publicistică este considerată urmașa directă a științei comunicării (Zeitungswissenschaft, știința realizării ziarelor); a apărut în Germania și a fost considerată de reprezentanții săi (Otto Groth), ca fiind baza ontologică a ziarelor, acestea caracterizându-se prin: actualitate, universalitate, periodicitate și publicitate.

Teoria informațională are în centrul noțiunea de informație, care este definită din perspective diferite (matematică, cibernetică, sociologică, jurnalistică). În sens jurnalistic, informația este comunicarea unor conținuturi care nu erau cunoscute receptorilor anterior procesului de comunicare. Informația este, conform acestei teorii, cea mai valoroasă resursă, fluxul informațional fiind în creștere în culturile postmoderne. În încercarea de a defini societatea contemporană, Daniel Bell (1919-2011, sociolog și eseist american, profesor la universitățile din Harvard și Columbia) utilizează sintagma de societate postindustrială și urmărește să determine caracteristicile esențiale ale acesteia (costurile de producție a informație, costurile de coordonare și resursa de timp a utilizatorilor informației etc.). Cu cât este produsă mai multă informație, susține autorul, cu atât mai mult se face apel la puterea de selecție a utilizatorului.

Teoria funcționalistă are în vedere performanțele, obiectivele și funcțiile media, în special funcția de informare, funcția de dezvoltare a opiniilor, funcția de divertisment etc. Media este importantă în societate îndeosebi pentru integrare, cooperare, ordine, control și stabilitate, pentru adaptarea la schimbare. (Denis McQuail, Mass Communication Theory, ediția a III-a, Sage Publications, London, p. 81; apud Delia Balaban, Op. cit., p. 27-28 ).

Teoria critică. Mesajul media este considerat de către reprezentanții Școlii de Frankfurt (Walter Benjamin, Theodor Adorno, Max Horkheimer, Jürgen Habermas ș.a.) ca fiind un produs de consum. Prin oferta lor de divertisment, media abat atenția cetățenilor de la problemele politice, nu permit cristalizarea unei opinii publice critice. Ei introduc sintagma de industrie culturală; aceasta nu ține seama, conform teoriei critice, de dorințele consumatorilor de cultură, principiul profitului fiind acela care dictează direcția de dezvoltare. În esență, produsele culturale nu se schimbă, ci doar forma lor de prezentare se modifică uneori, consumatorul de cultură nu este subiectul acestui tip de cultură, ci obiectul său. Industria culturală dezvoltă forme triviale (filmele de desene animate, cele polițiste, publicitatea). Th. Adorno vorbește despre o ideologie a televiziunii, care promovează anti-intelectualismul. Teoria critică timpurie susține, în esență, următoarele idei: conținuturile media sunt destinate consumului, distribuția lor având două funcții principale, prima fiind garantarea perpetuării consumului, iar cea de-a doua, evitarea reflectării asupra situației de consumator.

Teoria feministă presupune o abordare emițător-mesaj-receptor directă, în care se consideră că media transmite mesaje despre gen publicului larg. Trei teme centrale sunt cel mai adesea vehiculate: stereotipurile despre gen, pornografia și ideologia.Feminismul susține că producătorii de mesaje media sunt cel mai adesea bărbații cu o situație materială foarte bună care reproduc prin mesajele transmise schema patriarhală. În organigramele instituțiilor media, persoanele de sex feminin, conform abordării feministe, sunt prezente în majoritatea cazurilor în posturi prost plătite. Media prezintă realitatea distorsionat, femeile fiind subreprezentate în conținuturile făcute public, cu toate că ele reprezintă mai mult de jumătate din populația globului. Unii cercetători (Linda Lazier Smith) vorbesc despre o întârziere culturală a imaginii femeii în publicitate, imagine care nu ține pasul cu schimbările din societate. Dorințele femeilor merg dincolo de bucuriile domestice, lucru minimalizat de media, în timp ce în viața reală, mult prea puține femei sunt dispuse să joace rolul femeii fatale, rol atât de mediatizat.

Teoria lingvistică a fost marcată de contribuțiile științifice din anii șaizeci, reprezentată de structuralism și de semiotică. O poziție oarecum inedită oferă studiul pragmaticii lingvistice. Principiile fondatoare pot fi considerate afirmațiile membrilor Școlii de la Palo Alto și cele ale lui P. Watzlawick: ,,Nu poți să nu comunici” și respectiv ,,Ne supunem în permanență regulilor comunicării, dar înseși regulile, «gramatica» acestei comunicări, sunt lucruri de care nu suntem conștienți”.

Etimologic, termenul pragmatică are în componență cuvântul grec praxis și vizează cu prioritate, consideră Bernard Miège, ,,relația de la subiect la subiect”, adică structurarea sensurilor conform interacțiunilor sociale, ceea ce face din comunicare ,,un fenomen social integrat”.

Pentru Emile Benveniste, comunicarea de masă nu poate fi decât un act subiectiv ,,care transcende totalitatea experiențelor trăite pe care aceasta (subiectivitatea) le adună și care asigură permanența conștiinței”. Dialogul, existența unui destinatar al actului de comunicare nu au fost totuși deplin asumate de “lingvistica enunțării”, cum o denumește Xavier Mignot. Limba este un instrument de comunicare, dar unul care operează liniar și nu circular, retroacțiunea fiind exclusă. Mihail Bahtin, cercetător rus, analizează această situație monologală și ajunge la concluzia că singur, dialogismul se constituie într-un act de comunicare, enunțarea fiind produsă bilateral de locutor și de alocutor, ambii producători și interpreți; mai mult, monologul este și el un dialog virtual, prin aceea că reia întrebări și anticipează răspunsuri. Realitatea dialogică este susținută de intertextualitatea lui Genette (1982), de polifonie, de importanța acțiunii comunicaționale a lui Habermas. Acesta din urmă vede în comunicare un nucleu de constituire a realității, ce permite elaborarea unor definiții unice.

Membrii Școlii de la Palo Alto se vor concentra asupra unor concepte precum dubla constrângere și comunicarea paradoxală, evidențiind perpetua existență a constrângerilor, cu variațiile de rigoare generate de noile tehnici și noile comportamente comunicaționale.

1. Universul comunicării

Omul este o ființă socială care (se) comunică și are nevoie permanentă de comunicare, iar mediul în care trăiește este unul al comunicării, existența umană fiind indisolubil legată de acest proces.

Comunicarea, în accepțiunea obișnuită, este modul fundamental de interacțiune psiho-socială a indivizilor umani prin care se realizează transmiterea de informații și se obțin modificări de comportament individual sau de grup. Concepută astfel, comunicarea reprezintă suma de acte sociale prin care indivizi sau grupuri de oameni interacționează, stabilindu-se, în final, un oarecare echilibru între informațiile transmise și primite de fiecare, fenomen care nu se întîmplă în mod obișnuit, fiindcă, de obicei, în actele de interacțiune partenerii nu acționează în mod egal, unul fiind preponderent emanator și celălalt preponderent receptor și, în plus, nu se realizează nici o aducere la același nivel a celor doi parteneri, între ei rămînînd și elemente specifice fiecăruia, dar și diferențe în deținerea aceluiași tip de cunoștințe.

Comunicarea este un proces universal, deoarece toate formele materiei vii comunică între ele. Științele proceselor de comunicare și-au concentrat atenția asupra a două forme majore de comunicare: comunicarea în lumea animală și comunicarea umană. Vorbim despre comunicarea animală, pentru că multe dintre schimburile de semnale sonore sau gestuale observate la insecte, păsări sau maimuțe sunt considerate, de către specialiști, drept forme de comunicare. De exemplu, un tip clasic de comunicare în lumea animală este dansul albinelor. Acest dans se produce de fiecare dată când o albină găsește o sursă de nectar; ea se întoarce să verse prima cantitate înghițită, dar, înainte de a pleca pentru noi provizii, ea anunță și celorlalte albine descoperirea noii surse. Pentru a le transmite informația, ea zboară în cercuri mici, mai întâi în direcția acelor de ceasornic, apoi invers, timp de 1-2 minute, timp în care celelalte albine o ating cu antenele. Acest dans ritual, care presupune transmiterea unei informații esențiale pentru existența stupului, reprezintă o formă de comunicare primară.

Prin urmare, comunicarea se carea se caracterizează printr-un sistem de semne și printr-o relație de schimb între două ființe care împărtășesc un cod comun. Ivan Evseev opina în acest sens: ,,Omul contemporan, ca și cel al culturilor tradiționale, indiferent de statutul său social sau gradul pregătirii profesionale, este posesorul mai multor tipuri de semne. Orice membru al unei colectivități culturale trebuie să posede mai multe limbaje, coduri sau sisteme de comunicare, cu ajutorul cărora să poată comunica cu semenii săi. În viața de toate zilele, limbajul articulat, cel mai important mijloc de comunicare, este mereu însoțit, iar, uneori înlocuit de așa-zisele mijloace neverbale: gesturi, mimică, poziții corporale, reacții involuntare etc.”

În general, formele de comunicare sunt diferite, atât din punctul de vedere al originii lor, cât și din punctul de vedere al funcției pe care o reprezintă pentru animale. Cercetătorii arată că, în lumea animală, comunicarea servește pentru protecția teritoriului, dar are și funcții sexuale, de atragere a partenerului, precum și funcții de reglare a vieții de grup.

Semnele și semnalele sunt de naturi diferite, chiar și în lumea animală. Prin zborul lor, de exemplu, albinele efectuează o comunicare motrice. În același timp, animalele transmit emoții prin modificări biochimice, care conduc la emanarea unor substanțe chimice de natură hormonală. De exemplu, în cazul șoarecilor prinși în cursă, cercetătorii au constatat că feromonii care semnalizează frica, lasă un mesaj impregnat în materialul cursei, astfel încât să poată semnaliza pericolul și altor potențiale victime. Acest tip de comunicare poartă denumirea de comunicare chimică, transmițând un mesaj chiar și în absența emițătorului. ,,Semnele indiciale, menționează Ivan Evseev, evocă obiectele semnificate, nu printr-o asemănare exterioară, ci numai prin intermediul unor raporturi de contingență spațială, temporală sau cauzală cu obiectele desemnate. De exemplu, fumul, indică prezența focului…”. La fel, culoarea roșie a semaforului indică semnul opririi circulației, radicalul (în matematică) este semnul extragerii rădăcinii pătrate dintr-un număr, urma este semnul trecerii etc. În Antichitate, scriitorul latin Aurelius Augustinus a notat diferența dintre signa naturalia, produse fără intenția de a semnifica, cum sunt urmele lăsate de animale, de exemplu, și signa data, cele stabilite în mod intenționat și convențional.

În funcție de sistemele de semne și semnale, comunicarea animală poate fi cromatică, semnalată de animale prin colorit viu și schimbări de culoare, în funcție de mesajul transmis, ca la diferite specii de șopârle și șerpi, dar și tactilă, ca în cazul atingerii antenelor în dansul albinelor. Un alt tip de comunicare este comunicarea luminoasă, realizată de diferite specii de insecte (licuriciul) sau de pești care, prin emiterea unor semnale luminoase, își semnalizează prezența în mediul înconjurător.

2. Perspective și încercări de definire a termenului

,,Conditio sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale”, după cum subliniază Paul Watzlawick, existența unei comunității sociale nu poate fi concepută în afara procesului de comunicare. Comunicarea reprezintă, așadar, un proces complex și dinamic, cu o arie extrem de vastă, practic în toate domeniile de activitate, de aici și multitudinea perspectivelor de definire a acesteia. În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre opiniile și încercările de definire a comunicării, reamintind faptul că preocupările vizând comunicarea interumană datează încă din Antichitate, ca o necesitate practică determinată de exigențele sociale. Arta retoricii,
elaborată, conform afirmațiilor lui Aristotel, de Corax din Siracuza, avea menirea de a indica cetățenilor diferite moduri de comunicare eficientă, reclamate de introducerea unor reguli de conviețuire democratică; inițial, retorica a fost definită de creatorii săi ca ,,știința și arta de a convinge”. Retorica viza, cu precădere, comunicarea în sfera juridică și politică. Un secol mai târziu, Platon (427-347 î. H.) a introdus retorica în viața academică greacă, așezând-o alături de filosofie. Pentru Platon, retorica a însemnat chiar știința comunicării umane. În procesul comunicării umane, el a delimitat cinci etape: conceptualizarea, simbolizarea, clasificarea, organizarea și realizarea.  Prima se ocupa cu studiul cunoașterii, a doua cu studiul sensului cuvintelor, a treia cu studiul comportamentului uman și a modurilor de viață, a patra cu aplicarea acestora în practică, iar ultima se ocupă cu studiul tehnicilor și instrumentelor de influențare a oamenilor. Aristotel (384-322 î. H.), discipolul lui Platon, scrie celebra sa lucrare, Rhetorike, care a deschis noi drumuri în studiul sistemelor de comunicare umană. Totodată, Aristotel elaborează primul tratat de logică (Organon), în care descoperă silogismul și construiește tipul de raționament și argumentație bazate pe silogism. Urmează progresele realizate de filosofii romani și distincția făcută între teoria și practica comunicării umane: teoria este retorica, practica este oratoria. Unul dintre teoreticienii și marii practicieni ai timpului a fost Cicero (106-43 î. H.). Operele sale, De Inventione, De Oratore și Topica, ca și discursurile sale, Catilinare, Filipice, au fost studiate în școlile timpului său și secole de-a rândul în scolastica medievală și în vremea Renașterii. Lucius Annaeus Seneca (58 î.Hr.- 41), supranumit Retorul, este autorul unor superbe exerciții retorice: Declamații pe teme juridice și Declamații deliberative. El a creat la Roma cea mai importantă școală de retorică a Antichității.

După epoca greco-romană, teoria comunicării umane nu a mai cunoscut progrese considerabile timp de mai multe secole, până la Renaștere. Începând cu anul 1600, în epoca modernă, studiul comunicării umane a fost readus în centrul preocupărilor mai multor categorii de gânditori: filosofi, semioticieni, lingviști, psihologi, sociologi, epistemologi, stiliști și, în cele din urmă, oamenii de marketing, diplomații, comunicatorii, animatorii, creatorii de publicitate, agenții publicitari și de relații publice, moderatorii, mediatorii și negociatorii contemporani.

În ultimele cinci decenii, științele comunicării umane cunosc o dezvoltare explozivă. Apare și se dezvoltă Analiza tranzacțională (Eric Berne, anii ’60), Programarea Neuro-Lingvistică (Richard Bandler și John Grinder, anii ’70), ca și tehnicile școlii de psihologie și comunicare de la Palo Alto sau concepția revoluționară a lui Marshall McLuhan, pentru care ,,media este mesajul”, iar comunicarea ,,electrică” provoacă retribalizarea structurii conștiinței psihice și sociale. Conceptul de comunicare, utilizat atât în limbajul uzual, cât și în terminologia unor diverse domenii ale științelor sociale (și nu numai), derutează prin multitudinea ipostazelor sale și tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii și controverse. Toate definițiile date comunicării umane, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin, au cel puțin câteva elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. În dorința de a înțelege și, eventual, controla acest proces de proliferare semantică, cercetătorii americani Frank E.X. Dance și Carl E. Larson au încercat, în urmă cu aproape douăzeci de ani, să adune într-o carte definițiile comunicării propuse de diferiți autori, limitându-se la cele mai reprezentative 126 de definiții. S-a evidențiat cu acel prilej faptul că, în aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau științelor informației, termenul este utilizat într-o accepțiune particulară, specializată, aflată frecvent în divergență cu sensul încetățenit în alte sectoare ale cunoașterii.

Printre primele lucrări care formulează teoretic condițiile și structura comunicării, menționăm Teoria matematică a comunicării, Claude Shannon și Waren Weaver, apărută în anul 1949. Meritul acesteia constă în introducerea conceptului de informație într-o modalitate matematică. Autorii propun o perspectivă matematică asupra comunicării prin introducerea unei unități de măsură a eficacității comunicării cu caracter general, eludând natura, forma și valoarea comunicării. Această unitate de măsură a fost numită de cei doi autori bit (binary digit). Esența modelului lui Shannon este conceptul de informație în sens abstract și nu cu sensul de știre. Cantitatea de informații este măsura cantitativă a incertitudinii unui mesaj, în funcție de gradul de probabilitate a fiecărui semnal ce compune acest mesaj. Conceptul este perfect compatibil cu calculatorul și logica informatică. Teoria matematică a comunicării a cunoscut un mare succes în numeroase alte discipline științifice, cum ar fi de pildă: lingvistica; modelul de communicare verbal al lui Jakobson prezintă numeroase similitudini cu cel al lui Shannon.

,,Comunicarea, în opinia lui Jean-Claude Abric, reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informații și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială dată”. Sub influența Școlii de , care a plasat fenomenul comunicării în categoria fenomenelor relaționale, J. C. Abric fixează câteva repere pentru analiza comunicării: ca fenomen de interacțiune, comunicarea implică o serie de raporturi în care partenerii situației de comunicare încearcă să se influențeze reciproc. Nu mai vorbim de un emițător și de un receptor, ci despre doi interlocutori. Comunicarea nu mai poate fi concepută ca un simplu proces de transmisie. Actul comunicativ apare ca o relație de schimb între parteneri care au, fiecare simultan, dublul statut de emițător și receptor.

3. Școala de la Palo Alto

Potrivit lui Alex Mucchielli: ,,Științele comunicării consideră ,,comunicare” toate expresiile produse de actorii sociali și purtătoare ale unei intenționalități analizabile din punctul de vedere al unui observator-cititor avizat, astfel spus capabil să le înțeleagă sensul într-un context pertinent pentru actorii implicați. ,,Expresiile” sunt, de altfel, segmente de comunicare decupate din secvențe interactive, mai complexe și mai lungi, de comunicare”. […] ,,…orice non-comunicare este o comunicare a cărei semnificație poate fi citită, dacă descoperim contextul de lectură pertinent. Comunicarea este, așadar, un fel de ,,fabricat” izvorând dintr-o situație de actori în interacțiune, fabricat care capătă sens într-un context pe care și-l circumscrie” opina același autor.

În viziunea Școlii de la Palo Alto, comunicarea este considerată ca fenomen social integrat, fondată pe o gramatică și o logică, care construiește o punte între aspectele relaționale, mecanismele ce guvernează relațiile interindividuale și mecanismele care reglează relațiile sociale. Gregory Bateson, unul din promotorii Școlii de la Palo Alto, avansează o perspectivă organicistă (organicism = curent sociologic, al cărui inițiator a fost Spencer, după care societatea omenească este un organism analog cu cel uman) a supra comunicării. El consideră că lumea este prin natura sa comunicațională, văzând în comunicare nu numai un instrument, ci și un vector integrator, totalizant, de vreme ce totul înseamnă comunicare: ,,Totul este deci comunicare. Nu ne putem sustrage acesteia. Orice activitate științifică sau obișnuită se situează în interiorul unei anvelope care se numește comunicare. Comunicarea furnizează regulile de aprehensiune pentru toate lucrurile din lume. Dat fiind că știința, arta sau practicile cotidiene nu sunt altceva decât sectoare conținute în comunicarea înglobantă. Comunicarea va reflecta întregul joc al rațiunii și al activităților ei. Regulile ei vor fi universale”, concluzionează Lucien Sfez. Denis McQuail consideră comunicarea ca ,,un mijloc de influență”. Definiția sistemului axiomatic, în viziunea Școlii de la Palo Alto, poate fi rezumată în câteva axiome fundamentale:

1. Totul este comunicare (noncomunicarea, noncomportamentul comunicațional, practic, nu există). Watzlawick, Bateson, Ruesch afirmă: ,,…într-o interacțiune, orice comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte, este o comunicare, prin urmare, nu se poate să nu se comunice, indiferent că se vrea sau nu. Activitate sau pasivitate, vorbire sau tăcere, orice lucru are valoare de mesaj.”

2. Orice comunicare poate fi analizată în conținut și în relație. Bateson vorbește de doi termeni foarte importanți implicați în acest proces: informația dublată de un indice de comportament și de ordine în comunicare. ,,Un mesaj, sub aspectul lui de indice, transmite o informație: în comunicarea umană, acest termen este sinonim cu conținutul mesajului. El poate avea ca obiect orice este comunicabil…”. Aspectul de „ordine“, dimpotrivă, desemnează maniera în care este înțeles mesajul și, în cele din urmă, relația între parteneri. Un raport interesant se manifestă între cele două aspecte ale comunicării: cu cât o relație este mai spontană și mai sănătoasă, cu atât aspectul relației comunicării trece în plan secund. Invers, relațiile bolnave se caracterizează printr-o dezbatere fără sfârșit asupra naturii relației, iar conținutul comunicării sfârșește prin a-și pierde orice importanță. Vorbitorii acordă planului relațional o importanță decisivă și dacă neînțelegerile de ordin informațional pot fi aplanate ușor, cele ce privesc relația generează adesea conflicte ireconciliabile. Una dintre descoperirile cercetătorilor de la Palo Alto e tocmai aceea că atenția acordată comunicării distruge comunicarea.

3. Natura unei relații depinde de punctarea secvențelor de comunicare între interlocutori. Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză efect sau stimul răspuns. Această a treia axiomă se poate obține din studiul interacțiunii sau schimbului de mesaje între parteneri, ca un șir neîntrerupt de schimburi de elemente informaționale. Interlocutorii par a avea inițiativa sau preeminența, sau pot avea un statut de dependență; se punctează rolurile pe care și le asumă sau le revin partenerilor și care-i determină de fiecare dată ca „stimuli“ sau „răspuns“ ai secvenței comunicaționale.

4. Ființele umane utilizează două feluri de comunicare: digitală și analogică.Termenii provin din cibernetică, unde un sistem este considerat digital atunci când operează cu o logică binară de tipul 0 și 1 și analogic, în cazul utilizării unei logici cu o infinitate continuă de valori. După Watzlawick, comunicarea analogică, în care se include, practic, orice comunicare nonverbală (care nu întreține între semn și obiect o relație pur convențională) își află rădăcinile în stadiile arhaice ale evoluției umane și are o extensiune mult mai generală decât comunicarea digitală, verbală, relativ recentă și mult mai abstractă, capabilă să reprezinte nu numai sensuri, ci și logica limbajului. Numai în comunicarea interumană sunt posibile cele două tipuri de comunicare. Apariția și utilizarea comunicării digitale a avut o importanță capitală pentru evoluția omului, a culturii, ea fiind cea care condensează o cantitate mai mare de informație și permite conservarea ei în timp precum și recuperarea ei recurentă la orice moment ulterior.

5. Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă el se întemeiază pe egalitate sau pe diferență.Pornind de la studiile antropologice și psihologice ale lui Bateson, reprezentanții Școlii de la Palo Alto au formulat o altă idee de bază a analizei comunicării: în comportamentul comunicațional se pot distinge sisteme simetrice în care partenerii adoptă un „comportament în oglindă” (întemeiat pe egalitate) și sisteme complementare, centrate pe diferență (de exemplu, doctor-pacient, profesor-student).

6. „Comunicarea este ireversibilă”. Aserțiunea trebuie pusă în legătură cu proprietatea oricărei comunicări de a produce un efect oarecare asupra celui ce a primit-o, mai intens sau mai slab, prompt sau manifest cu întârziere, perceptibil ori nu pentru un observator din afară.

7. Comunicarea presupune procese de ajustare și acomodare. Înțelesul cuvântului nu există nicăieri altundeva decât în mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor, nefiind un cărăuș al semnificatului, ci doar un simplu stimul senzorial, îl poate evoca receptorului numai în măsura în care acesta îl posedă deja. Unicitatea experienței de viață și lingvistice a fiecăruia dintre noi atrage după sine necoincidența sensurilor pe care locutori diferiți le conferă acelorași cuvinte.

Promotorii acestei viziuni au văzut comunicarea ca un proces ce depășește toate limitele și barierele care ar putea să stopeze desfășurarea în bune condiții a relației de schimb dintre interlocutori. În opinia lor, totul înseamnă comunicare, începând de la cuvântul rostit și până la noncuvântul gândit sau scris etc. Aceste axiome au meritul de a fi sistematizat noțiunea de comunicare, atât cât se putea la vremea respectivă, deși uneori amestecă nivelurile comunicării sub o umbrelă globalizantă, iar modul de abordare a acestui proces de către membrii Școlii de are în vedere studierea programatică a fenomenului pe care îl denumesc logica comunicării.

În lucrarea sa, Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, Flaviu Călin Rus încearcă să lămurească semnificația conceptului, stabilind patru înțelesuri majore ale comunicării:

Comunicarea este văzută ca o înțelegere atât a mesajelor primite pe diferite canale de comunicare de la diferite mijloace de comunicare, cât și ca înțelegere între două persoane, între o persoană și un grup sau între grupuri. Această înțelegere se bazează pe transfer și contratransfer informațional. Altfel spus, înțelegerea se bazează pe emisie de informație, pe percepția și darea unui sens acestei informații. Înțelegerea dintre două entități se realizează în baza unui principiu și anume: orice entitate emitentă trebuie să aibă capacitatea de a se transforma într-o entitate receptoare și orice entitate receptoare trebuie să aibă capacitatea de a se transforma într-o entitate emitentă. Procesul comunicării, ca înțelegere, este unul circular, în care cele două entități participante își schimbă mereu rolurile.

Noțiunea de comunicare înseamnă și comunitate, existența grupurilor, precum și a structurilor sociale pe care acestea le dezvoltă. Pe baza procesului de comunicare-înțelegere, mai multe entități ce comunică între ele pot ajunge la concluzii, norme, valori și principii comune, fiind capabile, astfel, să creeze structuri sociale intragrup.

Noțiunea de comunicare implementează la nivelul mentalului colectiv, automat, și noțiunea de participare. Comunicarea este un proces în care se cedează și se primesc informații. Este un proces implicativ în care participarea membrilor unui anumit grup este necesară. Această participare nu trebuie înțeleasă ca fiind existentă doar la nivelul procesului de comunicare, deoarece existența grupurilor și a acțiunilor comune ale acestora implică participarea. Coparticiparea reprezintă o implicare parțială. În orice grup există un nucleu constant care participă efectiv la realizarea țelului propus și duce tot greul acțiunilor și există și anumite elemente care nu sunt nici ostile, dar nici pasive, dar care participă, uneori, doar la anumite acțiuni în vederea atingerii acelui țel comun.

Cel de al patrulea înțeles pe care îl oferă comunicarea este cel de organizare. Accepțiunea de organizare se apropie mult de definiția conceptului de relații publice.

II. Forme ale comunicării

Comunicarea a însoțit omul pe parcursul întregii sale existențe, în toate genurile de activități în care a fost implicat. În literatura de specialitate se disting următoarele forme ale comunicării:

comunicarea verbală;

comunicarea non-verbală;

comunicarea interpersonală;

comunicarea intrapersonală;

comunicarea de grup;

comunicarea mediatizată;

comunicarea așa-zis de masă;

comunicarea esopică;

comunicarea politică și electorală;

comunicarea de întreprindere;

comunicarea publică având următoarele subramuri: comunicarea socială sau comportamentală și comunicarea locală;

comunicarea publicitară;

comunicarea educativă;

comunicarea organizațiilor societății civile;

comunicarea paradoxală;

comunicarea internațională.

Dată fiind diversitatea perspectivelor de cercetare și vastitatea domeniilor de aplicabilitate ale comunicării, pot fi identificate și alte forme, în funcție de criteriile avute în vedere și de perspectiva de cercetare (psiho-pedagogică, în cazul de față):

1. După criteriul parteneri distingem următoarele forme:

comunicarea intrapersonală (cu sine însuși);

comunicarea interpersonală (între două persoane);

comunicarea în grup mic (în cazul unei relații grupale de tipul față în față).

2. După criteriul statutul interlocutorilor avem următoarele forme:

comunicare verticală (între parteneri cu status-uri inegale);

comunicare orizontală (între parteneri cu status-uri egale).

3. În funcție de capacitatea de autoreglare distingem:

comunicare unidirecțională (nu interesează feedback-ul);

comunicare multidirecțională (cu feedback determinat de prezența interacțiunii Emițător – Receptor).

4. În funcție de natura conținutului:

comunicare referențială (vizează un anumit adevăr științific);

comunicare operațional-metodologică (vizează înțelegerea acelui adevăr, felul în care trebuie operat pentru ca acel adevăr să fie descifrat);

comunicare atitudinală (valorizează cele transmise, situația comunicării și partenerul);

comunicare verbală;

comunicare nonverbală;

comunicare mixtă;

comunicare paraverbală.

5. Dacă avem în vedere modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului. Identificăm astfel, după Ioan Drăgan (Paradigme ale comunicării de masă):

comunicarea directă, în situația în care mesajul este transmis folosindu-se mijloace primare (cuvânt, gest, mimică);

comunicarea indirectă, în situația în care se folosesc tehnici secundare (scriere, tipăritură, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice etc.).

În cadrul comunicării indirecte distingem:

comunicarea imprimată (presă, revistă, carte, afiș, etc.);

comunicarea înregistrată (film, disc, bandă magnetică etc.);

comunicarea prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibră optică etc.);

comunicarea radiofonică (radio, TV având ca suport undele hertziene).

A. Elementele procesului de comunicare

Orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice:

existența a cel puțin doi parteneri (emițător și receptor) între care se stabilește o anumită relație;

capacitatea partenerilor de a emite și de a recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri (de menționat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii joacă pe rând rolul de emițător și receptor);

existența unui canal de transmitere a mesajului.

Procesul de comunicare ia naștere ca urmare a relației de interdependență ce există între elementele structurale enumerate mai sus. Această relație de interdependență face ca orice proces de comunicare să se desfășoare astfel: există cineva care inițiază comunicarea, emițătorul, și altcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul. Mesajul este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape precum codificarea și decodificarea, presupune existența unor canale de transmitere, este influențat de dependența modului de recepționare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale emițătorului și ale destinatarului, de contextul fizic și psihosocial în care are loc comunicarea. Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal (realizat cu ajutorul cuvintelor ), nonverbal (gesturi, mimică etc.) sau paraverbal (reprezentat de tonalitatea și inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale etc.).

Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul, canalele de comunicare, mediul comunicării, barierele comunicaționale.

Feed-back-ul este un mesaj specific prin care emitentul primește de la destinatar un anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat.

Canalele de comunicare  reprezintă „drumurile“, „căile“ urmate de mesaje. Există două tipuri de canale de comunicare:

1. canale formale, prestabilite, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizație;

2. canale informale, stabilite pe relații de prietenie, preferințe, interes personal. Canalele de comunicare au ca suport tehnic toate mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de comunicare (mijloace de comunicare): telefon, fax, calculator, telex, mijloace audio-video.

1. Comunicarea verbală

Comunicarea verbală utilizează, ca mijloc de acțiune, cuvântul vorbit (scris). Ea se realizează pe baza unei limbi comune și a unui limbaj comun. Aceste două elemente sunt absolut necesare pentru ca efectul final al unui transfer și al unui contratransfer informațional – înțelegerea participanților – să se producă. Se mai numește și comunicare codată și cuprinde toate mesajele verbale cu toate sensurile limbii.

În procesul de comunicare pot fi identificați o serie de stimuli care impun acestui act specific uman un caracter individual. Aceștia sunt de natură internă sau de natură externă.

Stimulii de natură internă: experiențele personale, mentale, fizice, psihologice și semantice; atitudinile personale, datorate educației și instrucției fiecăruia, nivelului și poziției sociale, profesiei; percepția și concepția noastră despre lume, despre noi înșine, despre interlocutori; propriile deprinderi de comunicator și nivelul de comunicare al interlocutorului.

Stimulii de natură externă: tendința de abstractizare – operație a gândirii prin care se urmărește reținerea doar a unei însușiri și a unor relații proprii unui fapt; tendința deductivă – tendința de a așeza faptele sau enunțurile într-un raționament; tendința evaluării – tendința de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane.

Vorbitorul. Situația „vorbirii”, a trecerii limbii în act, presupune o serie de abilități necesare interlocutorilor într-o comunicare eficientă. Condițiile care țin de personalitatea comunicatorului:

claritatea – organizarea conținutului de comunicat astfel încât acesta să poată fi ușor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat; o pronunțare corectă și completă a cuvintelor;

acuratețea – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat;

empatia – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să înțeleagă situația acestora, să încerce să le înțeleagă atitudinile, manifestând în același timp amabilitate și prietenie;

sinceritatea – situația de evitare a rigidității sau a stângăciei, recurgerea și menținerea într-o situație naturală;

atitudinea – evitarea mișcărilor bruște în timpul vorbirii, a pozițiilor încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruște de poziție, a scăpărilor de sub control a vocii;

contactul vizual – este absolut necesar în timpul dialogului, toți participanții la dialog trebuie să se poată vedea și să se privescă, contactul direct, vizual, fiind o probă a credibilității și a dispoziției la dialog;

înfățișarea – reflectă modul în care te privești pe tine însuți: ținuta, vestimentația, trebuie să fie adecvate la locul și la felul discuției, la statutul social al interlocutorilor;

postura – poziția corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor;

vocea – urmăriți dacă sunteți auziți și înțeleși de cei care vă ascultă, reglați-vă volumul vocii în funcție de sală, de distanța până la interlocutori;

viteza de vorbire – trebuie să fie adecvată interlocutorilor și situației; nici prea mare, pentru a indica urgența, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorilor;

pauzele de vorbire – sunt recomandate atunci când vorbitorul dorește să pregătească auditoriul pentru o idee importantă.

Ascultătorul. Pentru a înțelege de ce acțiunea de a asculta este importantă în comunicare, e necesar să menționăm fazele ascultării:

auzirea – actul automat de recepționare și transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore;

înțelegerea – actul de identificare a conținutului informativ comunicat, recompunerea sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în propoziții și fraze;

traducerea în sensuri – este implicată memoria și experiența lingvistică, culturală, de vorbire a ascultătorului;

atribuirea de semnificații informației receptate – în funcție de nivelul de operaționalizare a limbii, a vocabularului, a performanțelor lingvistice;

evaluarea – efectuarea de judecăți de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultătorului.

O comunicare verbală nu este deplină dacă în relație nu se află și un receptor. O bună comunicare depinde și de atitudinea ascultătorului. Enumerăm câteva din calitățile unui bun receptor:

disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică, de a urmări ceea ce se transmite;

manifestarea interesului – a asculta astfel încât să fie evident că cel care vorbește este urmărit; celui care vorbește trebuie să i se dea semnale în acest sens;

ascultarea în totalitate – nu vă grăbiți să interveniți într-o comunicare; lăsați interlocutorul să-și expună toate ideiile, să epuizeze ceea ce vrea să spună;

urmărirea ideilor principale – nu vă pierdeți în amănunte; dacă cereți reveniri asupra unui subiect, încercați să vă referiți la ideile principale din ceea ce a fost spus și nu insistați pe lucruri fără importanță;

ascultarea critică – ascultați cu atenție și identificați cu exactitate cui îi aparțin ideile care se comunică: interlocutorului sau altcuiva;

concentrarea atenției – concentrați-vă pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale care pot să apară în timpul comunicării;

luarea de notițe – ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse; permite elaborarea unei schițe proprii a ceea ce a fost expus; susținerea vorbitorului – o atitudine pozitivă și încurajatoare din partea receptorului.

Interpretarea mesajelor. Forma cea mai generală de interpretare a mesajelor este raționamentul logic. Acesta are la bază un proces de ordonare a conotațiilor termenilor și a relațiilor în care apar aceștia în judecățile pe care le facem în enunțurile noastre. Raționarea cunoaște două moduri fundamentale: deducția și inducția.

Deducția constă în extragerea de judecăți particulare din judecăți generale, pornind de la situații, de la cunoștințe cu un caracter general; prin deducție putem ajunge la cunoștințe, judecăți cu caracter particular, specifice; este un mod de interpretare specific analizei. Silogismul este o formă a deducției și reprezintă operațiunea logică prin care din două premise, una majoră, cealaltă minoră, se obține o concluzie prin eliminarea termenului mediu, comun fiecărei premise.

Inducția este procesul invers deducției, constând în ajungerea la judecăți de valoare pornind de la judecăți, fapte particulare; de la situații particulare spre situații generale; un mod de interpretare specific sintezei.

Alături de gesturi, mimică, artele figurative, limbajul face parte dintr-o multitudine de fenomene simbolice. La baza tuturor acestor fenomene, inclusiv a limbajului, se află funcția semiotică. Funcția semiotică desemnează capacitatea de a utiliza semne/simboluri ca substitute ale obiectelor, respectiv acțiunilor și de a opera cu acestea în plan mental.

a. Avantaje ale comunicării verbale:

Comunicarea verbală se poate realiza în diferite moduri:

în limbaj oral (monolog, dialog);

în limbaj scris;

în limbajul intern.

permite transmiterea unui conținut complex, sistemul de informații transmis și receptat poate fi logic structurat, sistematizat, exprimat într-un limbaj elevat;

pune în evidență capacitatea de gândire și creativitatea umană;

limbajul intern, vorbirea cu sine și pentru sine, prezintă un maximum de economicitate, substituind cuvintele cu imagini, viteza de lucru fiind de sute de ori mai mare decât a vorbirii;

pe măsura constituirii sale, limbajul intern îndeplinește funcții de anticipare, proiectare, coordonare a limbajului oral și scris;

se intercondiționează cu funcția cognitivă și cea  reglatorie  a limbajului.

b. Dezavantaje ale comunicării verbale:

este lipsită de expresivitate, dacă nu apelează la mijloace paraverbale și nonverbale;

transmite mai greu o anumită stare afectivă (supărare, bucurie etc), cuvintele nu sunt întotdeauna suficiente;

viteza de transmitere și mai ales viteza de receptare a mesajului este mai mică, uneori se poate mai ușor și mai rapid exprima printr-un simplu gest.

Obstacole în comunicarea verbală:

mesajul nu este clar;

concluzii pripite;

lipsa de încredere;

lipsa de interes;

emotivitatea.

Obstacole în perceperea corectă a mesajelor:

utilizarea stereotipurilor și generalizărilor;

timp insuficient acordat procesării mesajelor;

concentrarea pe aspecte irelevante;

presupunerea că toți interpretează un mesaj în același fel;

incongruență între mesaj și comportament.

c. Aspecte ale comunicării verbale în situații conflictuale

Conflictul și comunicarea sunt într-o relație de interdependență. Comunicarea are un rol dual în ceea ce privește managementul conflictelor. Prevenirea, evitarea, diminuarea ori rezolvarea conflictelor presupun abilități de comunicare. Pentru evitarea sau diminuarea situaților conflictuale, există câteva opțiuni posibile de comunicare:

1. Comunicarea non-asertivă este acea abilitate de a evita conflictul sau de a se acomoda dorințelor sau nevoilor celeilalte persoane, prin utilizarea acțiunilor verbale sau non-verbale care se potrivesc nevoilor celuilalt, astfel încât interesul pentru proprille nevoi, drepturi sau obiective va scădea. Această opțiune de a comunica în situațiile conflictuale poate îmbrăca două forme: evitarea sau acomodarea. Cei care utilizează acest tip de comunicare sunt indeciși; evită contactul cu ochii partenerului (“no eye contact”); se scuză repede, chiar părăsesc încăperea; devin evazivi; iar într-un grup de persoane ei preferă evitarea conflictului sau dacă s-a declanșat deja conflictul, atunci preferă să-l soluționeze rapid.

2. Comunicarea agresivă se referă la abilitatea de a ne impune dorința față de o altă persoană, prin utilizarea actelor verbale sau non-verbale într-un mod prin care sunt violate standardele sociale, cu intenția de a produce injurii, suferință sau durere altor persoane. Este sinonimă cu „conflictul”, deoarece de la forme ușoare de injurii verbale se poate ajunge la bătăi sau chiar violuri/omoruri violente.

Cei care folosesc acest tip de comunicare își ofensează partenerii prin ignoranță; nu ascultă; contactul cu ochii partenerului e intens; emit un aer arogant, de superioritate; încearcă să-și domine partenerul vorbind tare, învinovățind, intimidând și utilizând sarcasmul și lovitura sub centură. Dacă la început nu folosesc agresiunea fizică, ei vor recurge și la violență fizică, în cazul în care vor fi provocați. Comunicarea agresivă poate lua două forme: comunicarea agresivă non-verbală (violența fizică) și comunicarea agresivă verbală.

Comunicare asertivă s-a dezvoltat ca o modalitate de adaptare eficientă la situații conflictuale interpersonale. Lipsa asertivității este una dintre cele mai importante surse de inadaptare socială. Asertivitatea este rezultatul unui set de atitudini și comportamente învățate, care au drept consecințe pe termen lung îmbunătățirea relațiilor sociale, dezvoltarea încrederii în sine, respectarea drepturilor personale, formarea unui stil de viață sănătos, îmbunătățirea abilităților de luare a deciziilor responsabile, dezvoltarea abilităților de management al conflictelor. Asertivitatea este abilitatea de a ne exprima emoțiile și convingerile fără a afecta și ataca drepturile celorlalți.

Asertivitatea în comunicare reprezintă abilitatea:

de comunicare directă, deschisă și onestă, care ne face să avem încredere în noi și să câștigăm respectul prietenilor și colegilor;

de exprimare a emoțiilor și gândurilor într-un mod în care ne satisfacem nevoile și dorințele, fără a le deranja pe cele ale interlocutorului;

de a iniția, menține și încheia o conversație într-un mod plăcut;

de a împărtăși opiniile și experiențele cu ceilalți;

de exprimare a emoțiilor negative, fără a te simți stânjenit sau a-l ataca pe celălalt;

de a solicita cereri sau a refuza cereri;

de exprimare a emoțiilor pozitive (bucuria, mândria, afinitatea față de cineva, atracția);

de a face complimente sau de a le accepta;

de a spune nu, fără să te simți vinovat sau jenat.

Învățarea deprinderilor de asertivitate este facilitată de contrastarea ei cu cele două modele comportamentale opuse, pasivitatea și agresivitatea.

Pasivitatea este un comportament care poate fi descris ca răspunsul unei persoane care încearcă să evite confruntările, conflictele, își dorește ca toată lumea să fie mulțumită, fără însă a ține cont de drepturile sau dorințele sale personale; manifestarea unei persoane care nu face cereri, nu solicită ceva anume, nu se implică în câștigarea unor drepturi personale sau în apărarea unor opinii. Aceste persoane se simt rănite, frustrate, iritate, fără însă a încerca să-și exprime nemulțumirile față de ceilalți.

Agresivitatea este o reacție comportamentală prin care îl blamezi și îl acuzi pe celălalt, încalci regulile impuse de autorități, ești insensibil la sentimentele celorlalți, nu-ți respecți colegii, consideri că tu ai întotdeauna dreptate, rezolvi problemele prin violență, consideri că cei din jurul tău sunt adesea nedrepți cu tine, ești sarcastic și utilizezi adesea critica în comunicare, consideri că drepturile tale sunt mai importante decât ale altora.

2. Comunicarea non-verbală

Comunicarea non-verbală reprezintă totalitatea semnelor, gesturilor și a mimicii cu ajutorul cărora suntem capabili să transmitem un mesaj, o emoție sau o reacție. La limita între verbal și non-verbal este comunicarea paralingvistică, formă a comunicării ce cuprinde următoarele elemente: ezitări, intonații, timbrul vocii, pauze, bâlbâieli, viteza de expunere etc. Elementele enumerate compun așa-numita comunicare analogică, care însoțește, în general, comunicarea codată. Comunicarea non-verbală mai este denumită și limbajul trupului; aceasta variază, în general, de la o societate la alta și se învață trăind în mediul respectiv sau empatizând (empatie (psih.) = identificare, prin trăire, cu alte persoane, cu eroii cărților etc.; interpretare a eului altora după propriul eu, ca observator cu un anumit mediu.). Aspectele non-verbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii ‘60, iar publicul a luat cunoștință de existența acestora în 1970, odată cu apariția cărții lui Julius Fast, Despre limbajul trupului.

O serie de experimente au evidențiat faptul că aproximativ 30-35% din conținutul unui mesaj se datorează comunicării verbale, iar restul, 65-70% celei non-verbale, aceste procente fiind valabile doar în cadrul unui dialog social (R. L. Birdwhistell). În ceea ce privește transmiterea emoțiilor, se consideră că aproximativ 7% din conținutul unei comunicări se transmite verbal, 55% prin canal vizual și aproximativ 33% prin canale paralingvistice, restul fiind transmis prin alte canale. În momentul în care comunicăm, cuvintele transportă idei, păreri, noțiuni, concepte, în timp ce tonul vocii și mesajele trupului transmit atitudini, emoții, sentimente. În timp ce cuvintele transmit conținutul informațional al mesajului, trupul semnalizează și definește relația ce ia naștere între doi indivizi și care poate fi: pozitivă (de acceptare, aprobare, simpatie, prietenie, supunere, admirație); neutră (de indiferență); negativă (de respingere, dezaprobare, disconfort, dominație, dispreț, ură). Dacă informația digitală cuprinde simboluri, cuvinte, cea analogică se bazează pe stimuli nonverbali, care se transmit în limbaj biochimic la nivel hormonal.

Comunicăm non-verbal chiar prin simpla prezență (cum arătăm) sau prin lucrurile din jurul nostru (cum le alegem sau cum le aranjăm). Comunicăm astfel fără să vrem și fără să ne dăm seama. Este practic imposibil să blocăm comunicarea non-verbală, așa cum putem cu cea verbală.

Canalele de comunicare verbală-nonverbală se împart, în funcție de receptorii specifici, în:

a) Canalul vizual analizează schimbul de priviri, expresia feței, ținuta corporală, distanța interpersonală, gesturile, mimica, ticurile, dinamica mișcării corpului, mișcarea buzelor, mobilitatea globilor oculari, zâmbetele, grimasele. Paul Ekman este cel care s-a ocupat de studiul mimicii umane și de rolul acesteia în transmiterea emoțiilor și diverselor mesaje cu rol informativ sau persuasiv. El constată că oriunde în lume expresiile faciale pentru diferite tipuri de sentimente sunt aceleași și pot fi interpretate uniform în orice colț al continentelor, pentru că orice figură umană are același număr de mușchi care contribuie la exprimarea unei anumite stări. Detaliind concepția lui Ekman, putem spune că există o expresie facială programată ereditar, care nu diferă deloc de la o cultură la alta și o anumită expresie facială care nu ține cont de factorul ereditar și care diferă într-adevăr de la o cultură la alta (această expresie facială se diferențiază în funcție de constituția facială a respectivei rase: un chinez afișează uimirea pe chip cu totul altfel față de un canadian, din pricina constituției diferite a feței). Așadar, expresiile faciale sunt universale și diferă foarte puțin în funcție de cultură sau etnie. Prin intermediul mimicii faciale se pot exprima diverse sentimente: bucuria, teama, scepticismul, descumpănirea, indiferența, compasiunea etc.

Comunicarea prin expresia feței include mimica, zâmbetul și privirea. Tindem ca, involuntar, să zâmbim, să ne încruntam, să micșorăm sau să dilatăm pupilele. Fața este cea mai expresivă parte a corpului. Ochii și partea de jos a feței sunt privite cel mai intens în timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversație cu o femeie, ceea ce exprimă ochii este mult mai important decât ceea ce exprimă cuvintele. Mimica este acea parte a feței care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschiși – mirare, surpriză; nas încrețit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse – nesiguranță, ezitare. Ceea ce este important de reținut este că mimica constitutie interfața de bază în comunicarea interumană fiind înzestrată cu rolul de a transmite rapid, nemediat informații despre percepția individuală față de societate și fenomene sociale și de a oferi un feed-back dinamic interlocutorului în timpul unei conversații. Zâmbetul este un gest complex, capabil să exprime o gamă largă de informații, de la plăcere, bucurie, satisfacție, la promisiune, cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură, fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relațiile interumane în cadrul acelei culturi.

Privirea. Modul în care privim și suntem priviți are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere și prietenie. Chiar și a privi sau a nu privi pe cineva are un înțeles. Privind pe cineva, confirmăm că îi recunoaștem prezența, că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă dorința de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate și intimitate, dar în anumite situații comunică amenințare. În general, o privire insistentă și continuă deranjează. Realizarea contactului intermitent și scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. Mișcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos – tristețe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoții. Privirea într-o parte sau neprivirea cuiva poate denota lipsa de interes, răceala. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăție. Oamenii care nu sunt siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situații în care se simt amenințați, dar o vor căuta în situații favorabile. Comunicarea nonverbală între adulți este saturată în diferențe transculturale. Contactul vizual, spre exemplu, are semnificații distincte în culturi diferite. Doi europeni aflați în conversație privesc din când în când unii în ochii celuilalt, urmând un tipar învățat din copilărie. Pentru un japonez acest lucru este considerat o gravă impolitețe, el fixându-și privirea pe gâtul partenerului de discuție. Un european consideră aceasta o lipsă de respect și interes a partenerului său japonez și va căuta să întrerupă discuția. Încă din Antichitate a fost subliniat rolul pe care ochii și corpul îl au în comunicare. Importanța privirii, a feței, a mâinilor în actul comunicării a fost subliniată insistent începând cu perioada marilor oratori. Quintillian a avut chiar inițiativa, nefinalizată însă, de a alcătui un dicționar cu semnificațiile gesturilor.

b) Canalul auditiv se sprijină pe analizatorul auditiv și facilitează comunicarea verbală și, în plan secundar, comunicarea paralingvistică. Prin intermediul său sunt decodate toate informațiile transmise cu ajutorul cuvântului prin limba vorbită și limbajul folosit. Sursele de zgomot sunt un factor perturbator.

c) Canalul tactilo-chinestezic sprijină comunicarea non-verbală. Canalul tactilo-chinestezic decodifică toate mesajele provenite prin atingerea partenerului și este foarte important, în special în preluarea și transmiterea mesajelor cu valoare emoțională. Acest tip de limbaj non-verbal se manifestă prin frecvența atingerii, prin modul de a da mâna, modul de îmbrățișare, de luare de braț, bătutul pe umăr etc. Cunoaștem ce semnifică aceste atingeri pentru români, dar în diferite culturi ele pot comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului înlocuiește datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimoși acest salut se exprimă cu o ușoară lovitură pe umăr. Comunicarea tactilă are în vedere:

atingeri care transmit emoții pozitive (mângâierea unui copil care plânge de către un părinte);

atingeri în joacă (pălmuirea în joacă a unui copilaș implică de multe ori o relație de dominare) învestite cu un real potențial metacomunicativ, ușurând interacțiunea dintre indivizi;

atingeri de control cu scopul de a îndruma spre anumite manifestări sau atitudini (bătutul pe umeri al partenerului pentru a se da din fața noastră);

atingerea rituală (strângerea mâinii în semn de salut);

atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă (atingerea frunții unui copil de către medic pentru a-i lua temperatura corpului). Aceste din urmă manifestări ale comunicării tactile pot fi purtătoarele unor informații afective (respect, grija față de pacient) sau pot transmite un complex de informații despre mediul înconjurător (ne referim la alfabetul Braille care utilizează anumite ,,denivelări” inscripționate pe hârtie specială sau pe suprafețe plastice și metalice care pot fi citite de nevăzători cu ajutorul simțului tactil, al degetelor sau palmelor, prin atingere).

d) Canalul olfactiv sprijină comunicarea non-verbală și comunicarea verbală, decodificând diverse tipuri de mirosuri și ajută mecanismul de auto-apărare. Există indivizi cu un simț olfactiv dezvoltat, care pot recunoaște o anumită persoană cu care au făcut cunoștință în trecut, chiar fără să o vadă, doar după mirosul acesteia sau după parfumul pe care aceasta îl folosește. Ajută, de asemenea, la formarea unei imagini de ansamblu asupra unei persoane.

e) Canalul gustativ. Acest tip de canal de transmitere a informației este activ preponderent în sistemul intrapsihic.El decodifică informații referitoare la gustul alimentelor pe care le consumăm și formarea unei păreri proprii, de acceptare sau de respingere a unui anumit tip de aliment.

f) Al șaselea simț. Este foarte greu de definit această capacitate pe care o posedă anumite persoane și care se referă la informațiile cu rol de avertisment, de premoniție, de apărare împotriva unor prezumtive primejdii.

O formă aparte de comunicare non-verbală, care se manifestă printr-un comportament non-verbal, o reprezintă utilizarea spațiului. Cu studiul relațiilor spațiale, ca mod de comunicare, se ocupă proxemica, știință care cercetează: jocul teritoriilor, maniera de a percepe spațiul în diferite culturi, efectele simbolice ale aspectelor spațiale, distanțele fizice ale comunicării. Cartea lui Edward T. Hall, The Hidden Dimension, apărută în 1966, este o adevărată gramatică a spațiului în cercetarea distanțelor spațiale în comunicare. După el, există patru tipuri de distanțe (intimă, personală, socială, publică) ce reglează comunicarea în funcție de respectarea sau încălcarea lor. Fiecare individ are o anumită arie de manifestare specifică în momentul în care intră în inter-relație cu un alt individ. În funcție de această distanță menținută între doi indivizi, se poate constata gradul de apropiere sau de îndepărtare, simpatia sau antipatia pe care le manifestă aceștia unul față de altul (zona intimă (0 – 45 cm); zona personală (45 – 122 cm); zona socială (1,23 – 3,5 m); zona publică (peste 3,5 m ).

Comunicăm confortabil atunci când distanța față de interlocutor este de 1-2 m, distanță ce definește spațiul personal. Într-un spațiu mai mic este greu să te concentrezi asupra comunicării. Adeseori, suntem puși în situația ca, în timp ce vorbim cu cineva, să facem un pas înainte sau unul înapoi pentru a ne regla acest spațiu la mărimea adecvată pentru spațiul nostru personal. Apropierea exagerată poate comunica amenințare sau relații de natură strict personală; depărtarea excesivă poate comunica aroganță, importanță, statut social superior. Pentru a evita interpretarea greșită a unui element de limbaj non-verbal este bine să-l interpretăm în contextul tuturor celorlalte elemente verbale și non-verbale. Caracteristicile de personalitate individuale, de educație, experiență de viață etc., sunt elemente care trebuie luate în considerare în interpretarea corectă a limbajelor neverbale. Modul de folosire și interpretare a limbajelor non-verbale diferă sub multe aspecte: de la individ la individ, de la profesie la profesie, de la colectivitate la colectivitate, de la cultură la cultură.

a. Funcțiile comunicarii non-verbale

Comunicarea non-verbală îndeplinește cinci funcții esențiale:

1. Repetare. Dublarea mesajului verbal prin diverse gesturi adjuvante (datul din mâini, din cap, clipitul din ochi etc.).

2. Substituire. Înlocuiește mesajele verbale (o privire în pământ în momentul în care cineva îți spune să îi dai banii promiși ieri înlocuiește răspunsul verbal „Am uitat să ți-i aduc.”).

3. Completare. Ceea ce se transmite prin limbajul verbal este susținut și completat de elementele non-verbale.

4. Accentuare. Scoaterea în evidență a mesajului verbal (admonestarea verbală a unui băiețel care a spart ceva este însoțită de ridicarea arătătorului în aer și mișcări ritmice ale capului).

5. Contrazicere. Elementul non-verbal contrazice ceea ce afirmăm (de exemplu, spunem că ne pare rău că respectivul coleg și-a rupt piciorul, dar fața ne zâmbește, ochii ne râd în cap, semn că ne pare bine și nicidecum nu suferim din pricina necazului colegului).

3. Comunicarea interpersonală

Comunicarea interpersonală, așa cum reiese din denumirea acesteia, implică, în mod obligatoriu, existența a minimum doi parteneri de discuție (pot fi implicate și alte persoane, cu rol activ sau pasiv). Un principiu al comunicării interpersonale ne spune că, de regulă, cu cât legăturile dintre indivizii care participă la procesul comunicării sunt mai apropiate, mai calde, cu atât comunicarea va fi mai intensă (transfer și contra-transfer de informații mai mare). Forma cea mai răspândită a acesteia este dialogul, care dezvoltă matrici comportamentale specifice, influențate de următorii factori : a) gradul de apropiere (proximitate spațială); b) limitele și întinderea contactelor fizice în aceste relații; c) stilul cald sau autoritar de comunicare; d) schimbul de priviri ca formă de comunicare; e) volumul și ritmul interacțiunilor; f) dinamica autodezvăluirilor reciproce.

Factorii facilitatori sau discordanți care influențează comunicarea interpersonală determină alături de efecte clasice, cum ar fi: înțelegerea sau neînțelegerea dintre indivizi, și efecte derivate (efectul Steinzor, care se referă la comunicarea interpersonală desfășurată în prezența sau în absența unui lider).

Obiectivele comunicării interpersonale, potrivit lui Vasile Sebastian Dâncu, sunt următoarele:

persuadarea interlocutorului;

autocunoașterea. Aceasta presupune dirijarea interacțiunii cu partenerii de comunicare în așa fel încât să-i determine să ne destăinuie constatările pe care le-au făcut în legătură cu trăsăturile și manifestările noastre ce scapă propriei capacități de observare

descoperirea lumii exterioare: cunoștințele noastre despre lume provin din multe alte surse, schimbul de informații cu interlocutorii umani direcți ocupând, din acest punct de vedere, un loc destul de modest, dar nu este mai puțin adevărat că ele se fixează devenind parte a personalității noastre, în mare măsură sub influența convorbirilor purtate cu cunoscuții pe temele respective;

stabilirea și menținerea de relații semnificative cu alte ființe umane: William Schutz afirmă că printre factorii ce determină comportamentul nostru comunicațional se numără și așa numitele nevoi interpersonale. Prima este nevoia de incluziune care se manifestă sub forma aspirației de a obține de la ceilalți recunoașterea valorii proprii. Dorim să fim acceptați într-un anumit grup de referință, dar nu oricum, ci pe baza măcar a unei calități care să ne distingă de ceilalți. Nevoia de incluziune ne împinge să ne comportăm în așa fel încât să ne remarcăm, să ieșim în relief. A doua nevoie interpersonală este nevoia de control, expresie a dorinței de a impune celorlalți voința noastră, de a-i conduce ori măcar influența, pe față sau din umbră. A treia este nevoia de afecțiune. Unii oameni sunt calzi și prietenoși în toate relațiile lor, chiar și în cele cu totul pasagere. Ei așteaptă un comportament asemănător și din partea celorlalți, deoarece nevoia lor de afecțiune e mai mare decât a altora. Când această nevoie este mai estompată, avem de-a face cu persoane care preferă să își țină semenii la distanță, evitând intimitatea, ceea ce poate să le creeze renumele de oameni încrezuți, orgolioși sau snobi. O atare atitudine provoacă interlocutorului o stare de disconfort, care îngreunează considerabil comunicarea. O anumită deschidere afectivă se dovedește, astfel, necesară bunei desfășurări a unui dialog autentic, fără ca aceasta să însemne că nu putem să comunicăm cu succes decât cu parteneri pe care îi iubim.

Ajutorarea semenilor reprezintă motivația și obiectivul unei clase bogate de comunicări interpersonale. Poți ajuta pe cineva sfătuindu-l bine, consolându-l într-un moment greu, acordându-i asistență profesională etc. Comunicarea în scopul ajutorării face obiectul unor profesiuni distincte, precum cea de medic, preot, consilier etc.

Jocul și distracția implică și ele o comunicare interpersonală. Aparent marginal și frivol, jocul ocupă în viața omului și a omenirii un loc mult mai important decât consimte să-i acorde opinia comună.

Comunicarea interpersonală are un tipic al ei. Dacă cineva vrea să exprime un sentiment sau o idee și dorește să transmită un mesaj care le conține, trebuie ca mai întâi să le transpună în coduri verbale și non-verbale care pot fi înțelese. Codurile selectate pentru transmiterea a ceea ce dorește, cuvintele, gesturile și tonalitatea vocii,vor fi determinate de scopul urmărit de vorbitor, de situația dată și de relația cu interlocutorul, precum și de alți factori, cum ar fi vârsta, mediul cultural și starea sa emoțională. Procesul de transpunere a ideilor și sentimentelor în mesaje se numește codificare.

Comunicarea interpersonală are unele trăsături definitorii:

a) Întâlnire față în față: comunicarea interpersonală implică întâlnirea față în față între doi participanți, fapt pentru care, în mod deliberat, este exclus orice tip de comunicare care poate fi intitulată mediată, precum conversația telefonică, unde anumite medii artificiale realizează conversația între participanți. Aceasta pentru că orice mediu are caracteristici cu urmări sigure pentru comunicare, chiar dacă, în viața de zi cu zi, nu suntem conștienți de aceste caracteristici sau nu le luăm în considerație. Tocmai această lipsă de conștientizare poate duce la neînțelegeri. Motiv pentru care suntem datori să apelăm în mod curent la comunicarea intrapersonală, cu alte cuvinte să stăm de vorbă cu noi și să analizăm unde ne situăm în procesul comunicării, cum vorbim, cui vorbim, pentru ce vorbim și care sunt urmările imediate sau în timp ale comunicării noastre.

b) Particularizarea rolului participanților: comunicarea interpersonală implică două persoane cu roluri variabile și în relație una cu cealaltă indivizii trebuie să comunice unii cu alții în scopul dezvoltării relațiilor personale de următorul tip:

acolo unde există un grad ridicat de încredere;

atunci când fiecare persoană este pregătită să discute deschis despre propriile sentimente și trăiri;

unde există preocupare și legătură mutuală între participanți.

În acest sens comunicarea non-interpersonală este activitatea oamenilor care comunică pur și simplu pentru că trebuie.

c) Dublu sens: De fiecare dată comunicarea interpersonală se produce în ambele sensuri, în situațiile interpersonale existând întotdeauna un flux bidirecțional al comunicării. Comunicarea interpersonală nu presupune însă doar schimbul de mesaje, în esență acesta implică crearea unor simboluri, schimbul de semnificații și preocuparea pentru un anumit mesaj. Aceasta înseamnă că semnalele transmise, indiferent de forma lor, trebuie să fie clare și lipsite de ambiguitate, dacă este vorba de comunicarea cotidiană, dacă însă este vorba de comunicarea artistică, atunci ambiguitatea nu este doar admisă, ci obligatorie. Comunicarea cere, de asemenea, ca afirmațiile făcute de către emițător să poată fi verificate, într-un fel sau altul, și de ceilalți participanți la discuție. Mai exact: să fie verificabile. Și mai aproape de ceea ce vrem să atragem atenția să fie verosimile, să nu trezească suspiciuni de îndată ce au fost emise. În realitate, eliminarea ambiguității este foarte dificilă, dacă nu chiar imposibil de realizat. Chiar în condițiile în care s-ar putea exprima ideea de ambiguitate a comportamentului uman, în același timp, aproape orice afirmație pe care cineva ar putea să o facă la un moment dat, poate fi interpretată în mai multe moduri. De aceea pentru a înțelege procesul comunicării trebuie analizat modul în care indivizii dau sens situațiilor în care se află. 

d) Comunicarea interpersonală este parțial sau chiar în întregime intențională. Aceasta pentru că noi nu comunicăm adevăruri absolute și nici nu ne exprimăm în realități, ci în cuvinte care, la rândul lor, sunt niște simboluri. Comunicarea interpersonală este mai degrabă un proces continuu, și mai puțin un eveniment sau o serie de evenimente. De obicei, fiecare dintre noi, când ne gândim la un eveniment, avem în vedere ceva foarte clar, o întâmplare, o acțiune, un fapt care au un moment clar de început și un moment la fel de limpede de încheiere. Privind însă lucrurile din alt unghi de vedere, importanța înțelegerii comunicării interpersonale apare mai mult ca un proces continuu, o activitate în derulare. Comunicarea interpersonală se cumulează în timp. Chiar dacă o persoană a făcut o afirmație, la un moment dat, aceasta va fi interpretată în baza a ceea ce a mai spus în trecut și a ceea ce se așteaptă a mai spune în viitor. Dacă vrem să înțelegem relația dintre două persoane, care au comunicat anterior, atunci trebuie luată în calcul istoria relației lor, precum și modul în care fiecare interpretează remarcele celuilalt, fiindcă ele nu vor mai fi percepute în stare pură, ci afectate de trecut sau de perspectiva viitorului.

4. Comunicarea intrapersonală

Acest proces este caracteristic fiecărui individ în parte. Unii autori nu o consideră o formă specifică de comunicare. Comunicare intrapersonală se referă la fiecare persoană care gândește pentru ea însăși sau chiar gândește cu voce tare, verbalizându-și gândurile și ideile, și în tot acest proces își poate pune sieși întrebări și tot persoana în cauză să fie cea care răspunde. Comunicarea intrapersonală transformă dialogul cu sine însuși într-un monolog interior sau verbalizat. Comunicarea intrapersonală trebuie să se bazeze pe o atitudine pozitivă față de propria persoană. Persoanele care au o părere negativă față de sine comunică în mod inevitabil aceste sentimente spre ceilalți și este probabil ca aceștia să dezvolte sentimente negative similare. Elementul cheie în gândirea pozitivă este îndreptarea comunicării cu sine însuși spre succes, și nu spre eșec. Fiecare individ simte nevoia să intre în „dialog cu sine” pentru a-și limpezi anumite lucruri, situații, relații, înainte de a le clarifica cu ajutorul celorlalți. Individul se întreabă și își răspunde, analizează, reflectează, ia decizii, repetă în gând mesajele destinate altora. Din punctul de vedere al formării și dezvoltării personalității, acest dialog cu sine constituie o practică terapeutică de tip intelectiv și emoțional: a pune problemele mai întâi în raport cu propria conștiință înseamnă o purificare cognitivă, dar și o descărcare emoțională. Deși nu presupune existența unor comunicatori distincți, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înșine reprezintă un autentic proces de comunicare. Spre deosebire de toate celelalte tipuri de comunicare, cel intrapersonal nu presupune cu necesitate codificarea și decodificarea mesajelor, întrucât ele nu trebuie să străbată un spațiu fizic, ci exclusiv unul mental, adimensional și subiectiv. Cu sine însuși, omul poate sta de vorbă și fără cuvinte, ceea ce nu înseamnă că verbalizarea gândurilor nu este un fenomen destul de frecvent. O asemenea formă a comunicării este chiar necesară în cazul unor situații speciale, când ea ajută la fixarea unor noțiuni sau clarificarea anumitor probleme.

5. Comunicarea de grup

Comunicarea de grup este strâns legată de comunicarea intepersonală, fiind practic o extensie a comunicării interpersonale la mai multe persoane. Limita superioară variază de la caz la caz, dar, în general, sunt considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile mici, cu cel mult zece participanți, în care legătura interpersonală a fiecăruia cu fiecare nu este grevată de niciun fel de îngrădiri. Când numărul membrilor crește (mult) peste această valoare, grupul are tendința să se fragmenteze în subgrupuri (bisericuțe), care, deși rămân interconectate, îngreunează schimbul de replici între oricare dintre participanți. În genere, formarea grupurilor este urmarea dorinței de cooperare în vederea atingerii unui țel comun, fie că e vorba de un proiect profesional, de o acțiune de întrajutorare sau de un joc de societate. Comunicarea de grup, cel mai mult cercetată în ultimele decenii, este cea din cadrul echipelor de profesioniști angajați într-un proiect comun. Modalitățile optime de definire a problemelor de rezolvat, stabilirea criteriilor pentru evaluarea soluțiilor, identificarea, selectarea și testarea acestora fac obiectul unor cercetări amănunțite, având drept scop prioritar eficientizarea grupurilor de lucru. O atenție deosebită se acordă comunicării în cadrul ședințelor de brainstorming, prin care se urmărește producerea într-un timp scurt a unui număr cât mai mare de idei noi, indiferent de valoarea aparentă a acestora, din care ulterior urmează să fie alese cele efectiv realizabile. Concepută de prof. Alexander Osborn, de la Buffalo University, metoda constă în reunirea într-o încăpere special amenajată pentru a crea o atmosferă destinsă, a unui grup format din 3-10 persoane, cărora li se propune să rezolve o problemă cu privire la care nu fuseseră informați în prealabil. Trăsăturile care deosebesc brainstormingul de comunicarea din cadrul grupurilor de lucru sunt:

accentul cade pe cantitate (cu cât mai multe idei, cu atât mai bine!);

interzicerea strictă a emiterii oricărei opinii critice la adresa ideii unui alt participant;

înregistrarea și reținerea, în mod egal, democratic, a tuturor ideilor formulate, indiferent dacă ele par judicioase, raționale, realiste sau total trăsnite;

dreptul participanților de a asocia liber, în orice fel, ideile enunțate de colegii lor, cu condiția respectării regulii b .

Comunicarea de grup ne poate furniza informații referitoare la pasivismul sau activismul manifestat de anumite persoane pe parcursul procesului de comunicare, precum și informații referitoare la reacțiile acestor persoane la diferiți stimuli. Comunicarea de grup este folosită cu succes de psihoterapeuți, în scopul soluționării unor probleme grave ale societății (consumul de droguri, alcool, tutun etc.).

6. Comunicare mediatizată

Comunicare mediatizată se confundă frecvent cu ceea ce numim comunicarea de masă. Comunicare mediatizată se deosebește de celelalte forme de comunicare prin faptul că este unidirecțională, lipsită de un feed-back imediat din partea receptorilor. Există și posibilitatea de a se realiza comunicare mediatizată în care să se obțină un feed-back imediat la un anumit tip de stimul informație (de exemplu, în cazul emisiunilor radio sau TV, care oferă posiblitatea ascultătorilor sau telespectatorilor de a interveni telefonic în emisiune). Comunicarea mediatizată presupune existența în procesul comunicării a unuia sau a mai multor emițători sau a unui emițător colectiv, care difuzează mesaje prin intermediul unor dispozitive tehnice și al unor mijloace de transmitere a informațiilor spre mai mulți receptori. Mesajele transmise se pot difuza sub formă de text tipărit, unde sonore sau imagine video însoțită de unde sonore. Este comunicarea tipică mass-mediei (radio, televiziune, ziare, internet etc.). Ansamblul informațional nu este reductibil doar la mass-media: mediul social (grupurile formale și informale), comunicarea intra- și extra-grup (telefon, SMS, e-mail), precum și informația on-line adăugându-se ansamblului de mijloace de informare/comunicare ale societății post-industriale.

a. Funcțiile comunicării mediatice

1. Funcția de informare. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea și internetul sunt canale care satisfac o nevoie fundamentală a omului modern: informarea. Ele influențează însă și orientează opinia publică, interesele, motivațiile și chiar conștiințele oamenilor. Cercetătorii americani, Paul Lazarsfeld și R. K. Merton, au denumit aceasta influență disfuncția de narcotizare. Conceptul de informație prezintă următoarele aspecte: aspectul sintactic, aspectul semantic (semnificația prin prisma convențiilor sociale), informația semantică intențională (sensul atribuit de emițător) și informația semantică realizată (sensul decelat de receptor).

Funcția de informare are în vedere nevoia indivizilor și a grupurilor de a controla mediul înconjurător: oamenii evaluează, pe baza informațiilor pe care le primesc prin mass-media, importanța evenimentelor ce ar putea să-i afecteze în mod direct, anticipează unele tendințe ale vieții economice, sociale sau politice și iau, în cunoștință de cauză, anumite decizii.

Dimensiunea pragmatică a acestei funcții este subliniată, în terminologia americană, prin utilizarea sintagmei funcție de supraveghere, ce accentuează statutul de instrument de control al realului pe care îl are presa. Din fluxul mesajelor ce pătrund zilnic în casele noastre, doar o parte oferă informații de imediată utilitate (starea vremii, situația prețurilor, manifestările culturale, transportul în comun etc.). O altă parte se referă la fapte și procese mai puțin legate de mediul nostru imediat: știrile privitoare la o lovitură de stat dintr-o țară aflată la mii de kilometri depărtare, la moartea unui mare scriitor al unei zone lingvistice inaccesibile, la descoperirea unei noi planete nu ne influențează viața zilnică și nu ne oferă puncte de sprijin pentru deciziile cotidiene. În schimb, asemenea informații ,,generale” formează un repertoriu cultural specific, care se adaugă reprezentărilor simbolice și sistemelor de valori dobândite prin alte canale și din alte experiențe, contribuind la crearea concepției despre lume pe care se întemeiază toate deciziile cotidiene ale indivizilor.

Informațiile generale. Pentru a răspunde nevoii indivizilor de a supraveghea lumea înconjurătoare, o informație nu trebuie să aibă o utilitate imediată. Datele privind viața politică internă nu servesc numai unor decizii conjuncturale, ci acumulează elemente pentru o decizie pe care o luăm o dată la un anumit număr de ani, atunci când ne dăm votul. Deși nu suntem specialiști, urmărim cotațiile bursiere, evoluția inflației, situația agriculturii, starea delincvenței, diferitele inițiative legislative, noile descoperiri științifice etc. Adunate în memorie, aceste informații oferă un capital informațional, care poate fi reactualizat, pentru interpretarea unui eveniment sau pentru stabilirea unor strategii. Complexitatea fenomenelor din societatea modernă solicită diverse cunoștințe care nu mai pot fi obținute doar prin experiențe și trăiri proprii sau prin contactul direct cu faptele și oamenii din mediul nostru imediat. Între noi și lume se insinuează treptat un mediator, o instituție care adună informația, o selectează, o ambalează în forme accesibile și o difuzează, facilitând accesul nostru la realitate; un număr din ce în ce mai mare de oameni, grupuri și chiar colectivități depind de mass-media pentru a înțelege și a interpreta lumea înconjurătoare. Omul modern posedă o cunoaștere infinit mai amplă și mai nuanțată decât aceea a strămoșilor lui, dar, în egală măsură, infinit mai puțin personalizată și mai puțin concretă decât aceea dobândită, prin experiențe directe, de oamenii societăților de tip tradițional.

P. Lazarfeld și R. K. Merton, doi dintre fondatorii sociologiei comunicării de masă, au observat că, în urma exploziei mass-mediei oamenii depind tot mai mult de informațiile distribuite de acestea. Deținând controlul asupra ,,accesului la lume”, presa oferă o anumită versiune asupra realului, o imagine mediatică a evenimentelor, a oamenilor și a conjuncturilor socio-istorice. Fluxul permanent de mesaje difuzate de mass-media învăluie aproape în întregime indivizii și societățile, nelăsându-le timp de reflecție, de verificare ori de analiză critică a versiunilor oferite. Beneficiind de o cantitate uriașă de informații, ajungând astfel la o stare de sațietate informațională, omul modern poate deveni apatic, poate renunța la spiritul critic și la o abordare lucidă a informațiilor.

Informațiile instrumentale. În prezent, o seamă de produse mass-media au în centrul lor distribuirea de informații instrumentale: posturile locale sau specializate de radio și televiziune comunică starea vremii, situația circulației și zonele blocate ori foarte aglomerate, evoluțiile comerciale locale, rapoartele poliției, anunțurile primăriei, evenimentele culturale sau sportive etc. La fel, ziarele și revistele de proximitate sunt pline cu asemenea informații: nevoia de date de utilitate imediată asigură publicul specific pentru publicații precum cele consacrate construcției de case sau schimburilor imobiliare, automobilismului, vieții în gospodărie, îngrijirii grădinii sau programelor de calculator. Toate aceste produse mass-media dau cititorului, privitorului sau ascultătorului sentimentul reconfortant al ,,investiției”; omul cheltuiește bani sau timp pentru informații care au o valoare de utilizare imediată, concretă; din această perspectivă, putem înțelege și interesul pentru paginile consacrate micilor anunțuri (vânzări, cumpărări, oferte de serviciu, decese, închirieri, schimburi) sau chiar pentru programele de îngrijire a casei, de rețete culinare sau de tele-shopping.

Informația de prevenire. Mesajele presei nu prezintă numai ceea ce s-a petrecut deja (orientare retrospectivă), ci și ceea ce s-ar putea întâmpla (viziune prospectivă). În plus, deoarece descrierea unui eveniment nu epuizează implicațiile și consecințele sale, informațiile furnizate de mass-media includ și o dimensiune anticipativă. Mai mult chiar, o seamă dintre materialele difuzate de presă sunt, în mod explicit, axate pe funcția de prevenire; dintre acestea, deosebit de familiare și utile publicului larg sunt datele referitoare la starea vremii, prognozele economico-financiare, informațiile vizând prevenirea unor boli, a unor incendii sau a unor accidente rutiere, precum și mesajele prin care diferite oficialități anunță schimbări ori perturbări în funcționarea sistemelor sociale. Pe lângă aceste informații, referitoare la evenimente fără o amploare deosebită, mass-media distribuie frecvent informații vizând pregătirea publicului pentru confruntarea cu o serie de evenimente neașteptate și nedorite:

a) catastrofe naturale: furtuni, cutremure, erupții vulcanice, incendii etc.;

b) accidente: explozii, deraieri de trenuri sau drame rutiere, emanații radioactive, infestarea apei sau alte forme de poluare etc.;

c) crize: greve, falimente, remanieri ori căderi de guverne, scandaluri politice ori financiare, amenințări militare, acte de terorism etc.

În contact cu informațiile de prevenire oferite de mass-media, colectivitățile și indivizii nu adoptă întotdeauna comportamentul rațional scontat. De multe ori, datele furnizate de presă nu sunt luate în serios sau sunt minimalizate. În alte cazuri, aceste informații produc o reacție opusă celei scontate: ele sunt exagerate, deformate, amplificate paroxistic. Drept urmare, în loc să genereze strategii și acțiuni raționale de combatere a evenimentului respectiv, ele declanșează o reacție de panică. Sociologii știu că grupurile și colectivitățile distorsionează informațiile, le prelucrează, prin ,,derapaje” afective, în logica zvonurilor, fabrică false informații sau chiar ,,legende” fabuloase. Panica poate fi considerată o disfuncție în raport cu funcția de informare.

2. Funcția de interpretare. O știre nu este numai o sumă de informații. O știre este o viziune, cultural determinată, asupra unor informații. Altfel spus, conținutul unei știri sintetizează informațiile respective și semnificațiile atribuite lor; textele jurnalistice oferă atât datele concrete, cât și înțelesul ce poate fi atribuit evenimentelor sau stărilor prezentate. Așadar, odată cu faptele, ele oferă și o interpretare a acestora. Prima și cea mai importantă formă de interpretare constă în chiar decizia de a face publică (sau de a ignora) o anumita informație. Simplul gest de a selecta, din noianul de date care asaltează zilnic o redacție, un număr limitat de știri și materiale implică atât o judecată de valoare, cât și un proces, nu întotdeauna perfect conștientizat, de interpretare a realului în funcție de un ansamblu de norme, reprezentări, simboluri, principii etc. După acest prim filtru urmează o altă treaptă de interpretare: stabilirea priorităților. Astfel, în fiecare zi, un grup restrâns de oameni stabilește o ierarhie a evenimentelor, plasându-le în partea superioară a paginilor de ziar sau în partea inițială a programelor de știri din radio și din televiziune. Oamenii simt nevoia ca lumea care îi înconjoară să le fie prezentată în mod ordonat și coerent, încărcată cu un anumit sens și ordonată după o anumită ierarhie, astfel încât, pornind de la aceste clasificări și interpretări, să poată lua mai ușor deciziile inerente existenței de zi cu zi. Între alți ,,ordonatori” ai lumii înconjurătoare (cum ar fi părinții, oamenii în vârstă, prietenii, preoții, profesorii, liderii politici etc.), reprezentanții mass-mediei ocupă un loc din ce în ce mai important, devenind ,,în mod esențial mediatori, vulgarizatori ai cunoștințelor și faptelor altor persoane”. (M. Palmer).

Dacă selectarea și ierarhizarea informației reprezintă forme directe și implicite de interpretare, punerea în context și comentarea știrilor constituie forme directe, asumate, de semnificare a evenimentelor. La începuturile ei, presa a fost dominată de exprimarea opiniilor: revistele și ziarele se adresau unui public cultivat, care dorea să dezbată diverse teme (filosofice, morale, politice, artistice), să urmărească lupta dintre interpretări, opinii și contraopinii referitoare la probleme de interes major. Așa cum observa sociologul englez E. Shills, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea presa se situa în sfera ,,seriozității”: ziariștii (de obicei, literați sau oameni politici) se adresau ,,claselor gânditoare” (clerici, oameni de afaceri, intelectuali, politicieni), care preluau mesajele lor, nu pentru a căuta informații ori divertisment, ci pentru a găsi idei și dezbateri. În mod paradoxal, peste câteva sute de ani, când au apărut noi canale de comunicare (radioul și televiziunea), mentalitatea publicului se schimbase radical, astfel încât, în aceste medii, genurile de opinie au fost marginalizate, iar în SUA chiar interzise de către Comisia Federală de Comunicații. 

Presa modernă s-a construit pe baza unei convenții, considerată de mulți cercetători și jurnaliști o regulă de aur a jurnalisticii: separarea prezentării evenimentelor de opiniile personale ale celor care le relatează. În formă concentrată, această idee a fost sintetizată, în 1992, de G. P. Scott, editor la ziarul englez The Guardian: ,,Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere” (“Facts are sacred, comments are free”). Respectarea cu strictețe a acestei reguli caracterizează îndeosebi jurnalismul american si englez; în schimb, o veche tradiție a jurnalismului european considera că faptele pot fi însoțite de opinii și comentarii care implică personalitatea jurnalistului, cu condiția ca acesta să nu distorsioneze prezentarea întâmplărilor prin formulări subiective sau rău intenționate. În acest sens, remarcele unui distins profesor de jurnalism, Pierre Albert, sunt relevante: ,,Jurnalismul francez a fost întotdeauna mai mult un jurnalism de expresie decât unul de observare. Pe lângă prezentarea faptelor, el a fost preocupat și de expunerea ideilor; pe lângă analiza situațiilor, a fost preocupat și de critica intențiilor. Prin aceasta, el este fundamental deosebit de jurnalismul anglo-saxon, pentru care știrea a avut întotdeauna prioritate în fața comentariului”.

Interpretarea nu este prezentă numai ca un adaos în conținutul informațiilor – prin selecție, prin evaluarea evenimentelor ori prin semnificarea în actul scrierii și prin poziționarea în ansamblul produsului mediatic; ea se concretizează și în forme proprii de exprimare, în genuri jurnalistice bine determinate.

În calitate de consumatori de informații, putem fi ajutați direct în interpretarea unor evenimente prin specii publicistice specifice de tipul editorialului sau al comentariului. Dacă editorialul reprezintă punctul de vedere al ziarului sau al unui angajat al ziarului, comentariul zilei reprezintă, de regulă, punctul de vedere al unui colaborator sau al unui invitat.

Editorialul prezintă poziția ziarului într-o anumită problemă (ceea ce explică faptul că, frecvent, el apare fără semnătură). Marile publicații sau posturi consacră o pagină sau o emisiune aparte articolelor de opinie, pentru a le separa în mod tranșant de restul materialelor. Când tema în dezbatere este complexă, ziarul poate solicita unei personalități să scrie un articol ce va prezenta o poziție opusă sau complementară celei apărate de editorial, publicându-l odată cu acesta, în poziția de ,,contra-editorial”. În dezbaterile de radio și de televiziune, ideile apărate de reprezentanții instituției pot fi completate cu opiniile altor specialiști. Editorialele au reprezentat întotdeauna un centru de atracție pentru publicul larg. Ele permit confruntarea unor puncte de vedere diverse și contribuie la adâncirea dezbaterilor de interes public. Prin editoriale, oamenii au acces la poziția, de obicei consecventă, a unei grupări de presă, putând astfel înțelege mai bine fenomenele cu care se confruntă sau ideile, programele pentru care trebuie să opteze prin vot.

Comentariul reprezintă un punct de vedere personal, ce implică exclusiv opiniile și răspunderea autorului sau, cel mai adesea, el este rezervat unor personalități, a căror opinie este credibilă și influentă datorită competenței și prestigiului pe care le au în domeniul lor de activitate. Comentariul poate fi subiectiv, polemic și chiar partizan: el nu rezolvă o problema, ci reprezintă unul din multiplele puncte de vedere care definesc o anumită problematică

Sub incidența funcției de interpretare intră și alte genuri ale mass-mediei, care exprimă, direct sau indirect, anumite opinii: este vorba de cronică, pamflet, caricatură, de emisiunile documentare, de sintezele referitoare la evoluția unor evenimente, de campaniile de presă vizând atingerea unui anumit obiectiv, de paginile ori rubricile consacrate opiniilor publicului etc. Prin toate aceste forme, mass-media transmit un punct de vedere asupra realului și le oferă oamenilor ocazia să-și clarifice anumite probleme și să-și confrunte opinia personală cu alte opinii.

3. Funcția instructiv-culturalizatoare. Acest lucru se realizează prin difuzarea de informații, cunoștinte cultural-științifice. Funcția instructiv-culturalizatoare are în vedere atât furnizarea explicită de cunoștințe cultural-științifice, ca în cazul unor filme documentare sau pagini de popularizare a științei din publicațiile periodice, cât și promovarea, într-o formă mai puțin evidentă, dar cu atât mai persuasivă, a valorilor, normelor, modelelor de comportament ce țin de paradigma culturală a societății, la a cărei stabilitate contribuie astfel, într-o măsură deloc neglijabilă.

Încă de la o vârsta fragedă, copiii sunt modelați de mediul social în care trăiesc; astfel, treptat, ei dobândesc și asimilează normele de comportament, interdicțiile, prescripțiile si restricțiile, valorile, reprezentările simbolice si categoriile de gândire specifice colectivității lor. Acest proces a fost, timp de milenii, controlat în mod exclusiv de familie, de mediul social imediat (rude, vecini, prieteni) ori de instituțiile religioase și, ulterior, de cele școlare. Odată cu apariția și creșterea ponderii mass-mediei, o mare parte a activităților de transmitere a valorilor și modelelor culturale, de formare a gândirii și a comportamentului au fost preluate de mesajele presei. În prezent, prin conținuturile distribuite de mass-media circulă și se fixează normele de comportament general acceptate. Presa răspunde astfel nevoii indivizilor și a comunității de perpetuare a valorilor comune și de identificare cu acele modele pe care o comunitate le consideră a fi ,,repere”. Majoritatea cercetătorilor consideră că mesajele presei au funcția de a confirma, de a întări normele unei societăți, chiar și atunci când prezintă comportamente deviante și acțiuni de încălcare a normelor curente; în acest sens, Paul Felix Lazarfeld și Robert King Merton susțin că ,,în societatea de masă, funcția de a expune public un fapt este instituționalizată de mass-media. Presa, radioul și televiziunea prezintă publicului fapte antisociale aparte și, în general, această prezentare conduce la o anumita acțiune publică împotriva a ceea ce, poate, în chip individual, ar fi fost tolerat”.

Pe lângă aceasta funcție de socializare implicită, numeroase segmente ale mass-mediei au o funcție de socializare explicit asumată: în acest sens pot fi invocate, în primul rând, emisiunile sau publicațiile destinate copiilor, ciclurile televizate de pregătire școlară sau de învățare a limbilor străine, documentarele cu un conținut educativ sau magazinele de vulgarizare științifică. În alte segmente ale presei, procesul de transmitere și de fixare a valorilor este mai puțin vizibil, fără a dispărea cu totul: atât filmele, cât și reportajele, atât buletinul de știri, cât și anchetele oferă o paletă largă de situații și personaje exemplare, care pot funcționa oricând ca modele de comportament pentru membrii unei comunitati.

Deoarece au puterea de a oferi numeroase modele de comportament, mass-media se află într-o poziție ambivalentă: pe de o parte, sunt solicitate să exercite o acțiune educativă neutră (în sensul formării unor oameni informați, cultivați, conștienți de poziția și răspunderile lor sociale), iar pe de altă parte, sunt curtate de grupuri cu interese politice ori economice pentru resursele lor persuasive, pentru puterea lor de a influența comportamentul indivizilor.

Transmiterea valorilor prin intermediul mass-mediei contribuie la realizarea stabilității sociale și la menținerea în timp a structurilor culturale. Promovând diferite modele de comportament, presa oferă un set de roluri sociale și un vocabular simbolic; confruntat cu aceste mesaje, ce răspund astfel nevoilor sale de modele și de termeni de referință, publicul are posibilitatea să aleagă sau să respingă, să modifice sau să negocieze, să dezbată și să reașeze rolurile și valorile comune. Prin această acțiune, presa apare ca o forță în egală măsură conservatoare și inovatoare, stabilizatoare și dinamizatoare, păstrătoare a unor valori tradiționale și generatoare de noi valori.

4. Funcția de liant. În calitatea lor de consumatori ai produselor mass-media, oamenii sunt expuși constant acelorași mesaje, ajungând să împărtășească aceleași valori și reprezentări culturale, să posede cunoștințe asemănătoare, să gândească prin informații, idei, povești și simboluri analoage. Oferind informații comune, idei comune și, implicit, subiecte comune de dialog, mass-media leagă oameni depărtați și diferiți într-un fel de comunicare care nu mai este bazată pe proximitatea spațială, națională, religioasă ori culturală, ci pur și simplu pe aceea informațională. Referindu-se la această funcție, cercetătorul canadian Marshall McLuhan avea să vorbească, în celebra sa carte Galaxia Gutenberg, despre un ,,sat global”, creat de acțiunea de informare a mass-mediei și dominat de un fel de solidaritate spontană și inconștientă, pe care el a numit-o ,,tribalism planetar”.

În acest sens, deosebit de relevante sunt situațiile în care un apel lansat prin mass-media declanșează acțiuni de solidaritate ce depășesc granițele naționale și deosebirile politice, religioase ori culturale. Exemplele mobilizării opiniei publice pentru promovarea drepturilor unor minorități, pentru eliberarea unui scriitor ori jurnalist încarcerat dovedesc din plin capacitatea presei de a activa ,,satul global” și de a ajuta oamenii să stabilească noi legături și noi țeluri de acțiune socială.

Astfel, presa se dovedește a fi o ,,creatoare de public”, deci o făuritoare de rețele sociale, adeseori mai ample și mai active decât cele uzuale. Datorită presei, oamenii descoperă că împărtășesc aceleași valori, că se pot mobiliza pentru aceleași scopuri, într-un cuvânt, că fac sau pot face parte dintr-o comunitate umană de dimensiuni infinit mai complexe decât acelea ale comunității în care își desfășoară viața și activitatea. În acest sens, mulți cercetători consideră că cea mai importantă funcție a mass-mediei este tocmai aceea de a crea un public, adică o ,,comunitate imaginară”, un ansamblu de oameni delocalizați, nelegați prin mecanisme sociale ori prin dependențe economice, un ansamblu de oameni care împărtășesc însă aceeași preocupare de a fi în contact cu mass-media și, prin aceasta, cu alte milioane de oameni.

Presa acționează în același mod și la nivelul micro-structurilor societății. În numeroase situații, diferiti oameni, care nu se cunosc și care se află, din întâmplare, împreună (în mijloace de transport în comun, în săli de așteptare, pe stadioane sau în parcuri) constată ca pot iniția un dialog, deoarece au un punct de referință comun: o emisiune sau un film TV, un program de radio, un articol sau o revistă. Evident, părerile lor pot fi diferite, dar termenul de plecare este același: un produs al mass-mediei. În felul acesta, presa răspunde nevoii indivizilor de comunicare, de inserție în comunitate și de identificare cu o temă, o cauză, un subiect comun. Mai mult decât atât, oferind acest liant, acest conținut cultural comun, presa le permite oamenilor să-și afirme apartenența și participarea la un grup și să atingă o formă noua de ,,solidaritate”, specifică societății de masă. Din această perspectivă, mulți sociologi susțin că presa exercită o acțiune de coagulare a societății, o forță care apropie, unifică și da coerență colectivităților din lumea modernă.

5. Funcția de divertisment. Produsele mass-mediei răspund și nevoii oamenilor de relaxare, de odihnă, de evadare din grijile cotidiene. În societatea modernă, pe măsură ce timpul alocat muncii a scăzut și timpul rămas la dispoziția individului pentru orice fel de alte activități a crescut, categorii tot mai largi ale populației au început să folosească mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate ocupării timpului liber. Din secolul al XIX-lea până în prezent, evoluțiile tehnologice permanente au dus la perfecționarea instrumentelor de difuzare, pe spații geografice mari și în intervale scurte de timp, a unor mesaje de interes general. Datorită acestui fenomen și creșterii rolului publicității ca sursă majoră de finanțare a sistemului presei, mass-media au ajuns să fie instituția care vinde divertisment (alături de informații, evident) la costurile cele mai reduse – în raport cu teatrul, turismul, arta ori sportul. În ansamblul sistemului mass-media, ponderea mesajelor de divertisment este diferită de la un canal la altul, de la un tip de instituție la altul, de la un produs la altul. Astfel, televiziunile comerciale specializate în difuzarea de filme sau de desene animate, posturile de radio axate pe programe muzicale ori publicațiile ce oferă subiecte de lectură pentru timpul liber constituie produse ale unei prese destinate aproape integral relaxării și amuzamentului; în publicațiile cotidiene sau în posturile consacrate distribuirii de știri, divertismentul ocupă o pozitie marginală. Consumul de divertisment nu răspunde numai dorinței de relaxare și de refacere; din altă perspectivă, el satisface și nevoia omului de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a evada și de a găsi refugiu într-o lume imaginară. Psihologii consideră ca, de îndată ce sunt cufundați în universul simbolic al unui film sau al unui roman, al unui documentar de călătorie sau al unui show muzical, oamenii trăiesc experiențe vicariale, beneficiind, la modul imaginar, de trăiri, evenimente și situații pe care, în orizontul vieții reale, nu le-ar putea trăi niciodată. Sociologul francez Jean Cazneuve, referindu-se la capacitatea mass-mediei de a oferi ,,trăiri prin procură”, susține că, prin divertisment, omul ,,regăsește imaginea a ceea ce se teme să vrea să fie și a ceea ce își mărturisește că visează să fie. Astfel, se creează o lume factice, care permite evaziunea și oferă totodată o doză ușoară de informare” (1972, p. 106). El definește această latură a acțiunii presei prin formulele funcție terapeutică sau funcție cathartică, subliniind astfel faptul că, prin asumarea unor asemenea experiențe imaginare, indivizii se eliberează de frustrări și de nemulțumiri, proiectându-și suferințele sau visurile în lumile imaginare oferite de mesajele mass-media.

În ultimele decenii, resursele remarcabile ale mass-mediei de a oferi un răspuns adecvat nevoilor umane de relaxare au condus la amplificarea acestei funcții în detrimentul celei de informare sau de transmitere a valorilor culturale. Această realitate a generat numeroase studii și reacții critice. Totusi, rațiunile comerciale au determinat privilegierea produselor orientate spre distracție, în defavoarea altora, care vizează informarea, educarea ori socializarea. Fapt ce conduce, în opinia multor specialiști, la nașterea unei societăți numite de ei fie a ,,spectacolului” (M. de Certeau, G. Auclair), fie a ,,divertismentului” (N. Postman). Din această perspectivă, observația lui Neil Postman pare revelatoare: ,,Problema esențială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului. Aceasta înseamnă că divertismentul devine supraideologia oricărui discurs al televiziunii.”

În lumea modernă, sub presiunea legilor pieței, chiar și discursul de informare prin mass-media manifestă o tendință evidentă de spectacularizare: ziarele de succes conțin zeci de fotografii colorate, grafice în tonuri și linii șocante, numeroase materiale despre sport, despre lumea artiștilor, despre fapte senzaționale; la televiziune, talk-show-urile ocupă o mare parte a timpului alocat programelor, iar o emisiune tipică pentru informația utilitară, precum buletinul meteo, începe să fie pusă în scenă în moduri teatrale, vremea de a doua zi devenind obiectul unor monologuri (vesele ori triste). Acest proces de spectacularizare, deși sever criticat de elita intelectuală (pentru ,,distrugerea” culturii majore și impunerea unei culturi minore, populare) sau de politologi (pentru vulgarizarea temelor civice și transformarea confruntărilor politice în spectacole ale puterii), răspunde unei nevoi sociale (de relaxare) și are avantajul de a mări accesibilitatea mesajelor respective.

7. Comunicarea de masă

În cercetarea comunicării de masă, considerată sinonimă cu mass-media, există numeroase tipuri de definire și perspective de clasificare, comunicarea de masă fiind „orientată către audiențe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator”; mesajele sunt transmise în mod public și conținuturile sunt transmise pe suporturi tipărite, sonore și audiovizuale.

Comunicarea de masă este, în esență, o formă a comunicării mediatizate, care este realizată doar de către specialiști, profesioniști ai comunicării. Ea se adresează unei mase mari de oameni. Comunicarea de masă este orice formă de comunicare în care mesajele, având un caracter public, se adresează unei largi audiențe, într-un mod indirect și unilateral, utilizându-se o tehnologie de difuzare. Comunicarea de masă se poate defini drept emitere de mesaje prin intermediul unui canal accesibil oricărui receptor, atâta timp cât accesul depinde de instanța emițătoare.

Sistemul mass-media este alcătuit din diverse elemente ce pot fi ordonate în funcție de diferite criterii:

după suportul pe care este transmis mesajul:

media tipărite (cărți, ziare și reviste, afișe);

media electronice (radio, televiziune, calculatoare).

după modelul de achiziționare:

produsele cumpărate direct (cărți, ziare, reviste, casete, CD-uri);

produse pentru care se plătește o taxă de acces: televiziunea prin cablu, internet etc.;

produse pentru care nu se plătește un preț direct: radioul și televiziunea comercială;

produse pentru care se plătește numai pentru unitatea aleasă din ansamblul întregului produs.

3. după conținut:

media de informare;

media de divertisment;

media de publicitate.

4. după mărimea publicului:

media de masă;

media de grup (televiziunea cu circuit închis);

media individuale (aparatul foto).

5. după caracteristicile tehnice:

media de difuzare (transmit mesaje: cablul, undele hertziene);

media autonome (traduc semnalele și permit înțelegerea mesajului:

radioul, monitorul TV, consola de joc, lectorul CD).

6. după funcție:

media de informare (stochează și prelucrează date);

media de reprezentare (permit lectura mesajelor);

media de distribuție (transmit mesajele – sistemele de telecomunicații).

7. după modul de corelare a comunicatorilor:

media off-line – conțin mesaje pe un suport ce nu permite comunicarea directă: cartea, ziarul, CD-ul, banda electromagnetică;

media on-line – transmit mesaje, leagă comunicatorii, oferă servicii: ansamblul magistralelor informației.

La ora actuală pe lângă tipurile tradiționale au apărut și media noi ce combină elemente textuale și grafice cu sunete și imagini, motiv pentru care sunt numite cu termenul generic de multimedia (e-mail, jocuri video, televiziune digitală, presa scrisă digitală etc). Mesajele create de mass-media sunt distribuite cu ajutorul unui ansamblu de tehnologii controlate de numeroase instituții specializate.

Există trei mari tipuri de „media”:

a.) media autonome – în aceste cazuri suportul de transmitere poartă în el mesajul, fie direct (cărți, ziare sau afișe), fie prin existența unui „decodor” (cum e radioul, televizorul, lectorul de discuri, casete sau CD-uri);

b.) media de difuzare – suportul are doar funcția de a transmite mesaje (releele, cablul, satelitul);

c.) media de comunicare – ce permit instaurarea dialogului la distanță (telefonul, poșta tradițională sau electronică).

Modul în care publicul percepe mesajele transmise este determinat de caracteristicile diferitelor mijloace: suportul tipărit (cartea, ziarul, revista) permite un contact prelungit cu informațiile date, ce poate fi întrerupt sau prelungit, în funcție de dorința receptorului. Acesta, la rândul său, este activ, poate selecta și ordona mesajele după cum vrea. Suportul electronic, cum e audiovizualul, oferă mesaje ce apar și dispar cu repeziciune și nu pot fi stocate pe suportul lor inițial, iar receptorul nu poate ordona mesajele, nici nu poate încetini sau grăbi desfășurarea lor, după cum nu poate reveni asupra unui material deja transmis.

În comunicarea de masă, audiența este constituită dintr-o multitudine de oameni, eterogeni din punct de vedere socio-cultural, aflați în imposibilitatea de a comunica între ei sau cu persoanele ce au produs mesajele respective. Publicul consumă un produs mass-media în urma unei decizii liber asumate, ca urmare comunicatorii din mass-media sunt în permanență preocupați de trezirea și menținerea interesului acestor grupuri eterogene de oameni.

8. Comunicarea esopică

Comunicarea esopică reprezintă acțiunea prin intermediul căreia anumite fapte sau evenimente ce nu pot fi aduse la cunoștința cuiva în mod direct sunt comunicate în mod indirect prin intermediul unor fabule, maxime, cugetări, analogii, aluzii. Prin această tehnică, în locul personajelor reale sunt folosite personaje imaginare (de obicei, înlocuirea lor cu nume de animale).

Comunicarea esopică a fost folosită în special în sistemele totalitare de către cei din structurile puterii și care doreau să transmită informații doar unui cerc restrâns de persoane, care știau să decodifice aceste mesaje. Sensul unui cuvânt anume, respectiv al unei fraze, depinde de cuvântul sau fraza în sine, dar și de contextul situativ anume în care au fost lansate. Nu este pur și simplu suma unor cuvinte sau sunete înșirate după anumite reguli. Relația dintre cuvintele unei fraze este una interactivă. Astfel, o anume frază (ex. ,,Guvernul este prost și ar trebui înlocuit”) rostită sau scrisă într-o democrație este un lucru firesc, iar într-o dictatură poate să pericliteze viața autorului. Tocmai în statele totalitare, limbajul care se folosește, de aluzii, fabule sau analogii, comunicarea esopică (după autorul grec de fabule Esop, sec. VI î.d.Ch.) are o importanță deosebită. Prin comunicarea esopică se circumscriu două moduri de comunicare diferite: pe de o parte procedura unor guverne de a transmite unele informații către un cerc restrâns de ,,inițiați”, pe de altă parte o tehnică de comunicare a unor jurnaliști folosită pentru evitarea unor reglementări oficiale de limbaj, interdicții etc. În ambele cazuri se urmărește sau se poate urmări crearea unor bariere de comunicare, ce își au originea în nivelul de cultură, respectiv în cunoștințele celor inițiați. Decodarea comunicării esopice în ziare presupune stăpânirea unor tehnici speciale de citire (să ne reamintim de ,,cititul printre rânduri” din perioada comunistă), precum și cunoașterea unor coduri complexe, care presupun un anumit nivel de cultură.

Comunicarea esopică, în sensul al doilea, se folosește pentru a evita/ocoli reglementările oficiale ale limbajului și ale cenzurii. Discutarea temelor tabu prin metoda circumscrierii temelor tabuizate a avut loc adesea prin intermediul analogiilor istorice. De exemplu: înaintea Revoluției franceze, critica la adresa Curții regale era mascată cu ajutorul discuțiilor despre China.

O stratagemă a comunicării esopice, folosită cu succes de scriitorul german Egon Erwin Kisch, a reprezentat-o exprimarea unei informații sub forma unei dezmințiri. În opoziție cu limbajul esopic, prin intermediul căruia se dorește înțelegerea conținutului unui mesaj, prezentat într-o anumită formă, limba de lemn are drept scop exact inversul, adică mascarea anumitor evenimente sau învăluirea în incertitudine, într-o ,,ceață” a limbii și a frazelor fără sfârșit (vezi Françoise Thom, Limba de lemn, Studiu introductiv de Sorin Antohi. Traducere de Mona Antohi, Editura Humanitas, București, 1993.

9. Comunicarea politică și electorală

Comunicarea politică și electorală este o disciplină de sine-stătătoare. Sintagma comunicare politică apare pentru prima dată în spațiul public american, fiind preluată apoi și de societățile și democrațiile vest-europene. Comunicarea politică este o parte a științei politice și comunicării care se ocupă cu producerea, diseminarea, prelucrarea și efectele informației, atât în media, cât și interpersonal, într-un context politic. Aceasta include studiul media, analiza discursurilor politicienilor și a celor care încearcă să influențeze procesul politic, conversații formale și informale între membrii audienței. Comunicarea politică are în vedere interacțiunea dintre guvernanți și cei guvernați și descrie relațiile, influențele și modificările psihologice ori sociale ce decurg de aici. La nivelul relațiilor politice, ea se manifestă ca un mecanism de schimb comunicațional, între receptor – manifestat ca alegător – si emițător – în postura de sursa politică. Pentru Brian McNair comunicarea politică este ,,comunicarea intențională despre politică”. Autorul consideră că aceasta acoperă nu numai declarațiile verbale sau scrise, dar și reprezentările vizuale precum îmbrăcămintea, machiajul, coafura, sau grafica logo-ului. Cu alte cuvinte, ea include, de asemenea, toate acele aspecte care dezvoltă o „identitate politică” sau „imagine”. (McNair B. An Introduction to Political Communication, London: Routledge, 2003, p. 24).

10. Comunicarea de întreprindere sau intrainterinstituțională

Comunicarea de întreprindere a apărut în condițiile specifice pentru fiecare țară din Europa, datorate tradițiilor culturale locale diferite. În toate țările a fost conștientizat faptul că este necesară construirea unei identități corporative care să permită poziționarea întreprinderii – a organizației, în general – în termeni de imagine. Se pare că valorile spre care tind întreprinderile sunt identice în majoritatea țărilor: calitate, inovare și servirea clientului. În ceea ce privește țintele (publicurile), se observă o redistribuire a priorităților către intern, către presă și către client. Efortul se concentrează, astăzi, pe coerența între mesajul intern și mesajul extern (comunicarea internă și comunicarea externă), și pe dezvoltarea unor noi tehnici de comunicare, cum ar fi patronajul sau publicitatea de recrutare.

Comunicarea de întreprindere sau intrainterinstituțională creează un model prin intermediul căruia are loc un transfer și un contratransfer informațional între membrii sau angajații unei instituții, firme etc. Într-un mediu concurențial există doi parametri ai succesului: calitatea și viteza de reacție. Dacă parametrul calitate al unui produs sau serviciu este dat de persoane specializate din domeniu (ingineri, maiștri etc.), de forma de prezentare a acestora, de viteza de circulație a informațiilor, cât și de constanța și coerența acestor informații, se ocupă consilierii PR. Acești dezvoltă două sisteme de comunicare: unul din interiorul instituției (intrainstituțional) și altul interinstituțional, care răspunde de comunicarea cu alte instituții și, bineînțeles, cu mass-media.

11. Comunicarea publică

Pentru Bernard Miège (Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000), comunicarea publică reprezintă recurgerea din ce în ce mai clară și mai organizată din partea administrațiilor de stat la mijloacele publicitare și la relațiile publice. Aceasta se datorează faptului că, pe de o parte, statul trebuie să facă față unor noi responsabilități, iar, pe de altă parte, recurge la noi procedee de gestionare, inclusiv la procedeele de gestionare a opiniei puse la punct în sfera afacerilor comerciale și industriale.

Folosirea expresiei „comunicare publică” merită câteva precizări. Trebuie mai întâi să deosebim comunicarea publică de comunicarea politică, cu care este adesea confundată; în perioade electorale, un guvern sau un ministru este tentat să valorizeze mai curând politica personală și cea a partidului decât acțiunile întreprinse de administrația pe care o conduce; totuși, comunicarea publică nu se limitează doar la campaniile ministeriale, iar interesul de a nu o transforma într-un apendice al comunicării politice este din ce în ce mai evident.

În al doilea rând, comunicarea publică nu trebuie asimilată comunicării instituționale. Accentul pus pe aspectul instituțional sau organizațional are ca efect disimularea caracteristicilor specifice comunicării de întreprindere, pe de o parte, și comunicării publice, pe de alta; dezvoltarea celei din urmă trebuie legată de anumite transformări care se produc chiar în interiorul aparatului de stat.

Prin comunicarea publică, potrivit lui Bernard Miège, se urmăresc patru categorii de efecte (Bernard Miège, Op. cit.):

1. modernizarea funcționării administrațiilor. Administrațiile trebuie să facă față unor cereri complexe și precise; cetățenii se așteaptă să obțină informații la care socotesc că au dreptul și nu mai acceptă răspunsuri care se ascund după secretul deciziilor administrative și dau impresia de arbitrar.

2. unele campanii își fixează ca obiectiv producerea unor schimbări de comportament;

3. pentru unele administrații sau întreprinderi publice, grija principală este să își asigure prin comunicare o imagine modernă;

4. căutarea adeziunii cetățenilor cu privire la o anumită problemă, prin acțiuni de sensibilizare.

Trăsătura esențială a comunicării publice este aceea de a acționa la nivelul reprezentărilor sociale și de a permite o rapidă modificare a discursurilor publice.

Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoțește activitatea instituțiilor publice în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind informații de utilitate publică. Astfel comunicarea publică trebuie să facă cunoscute cetățenilor existența organizațiilor din sectorul public, modul de funcționare și atribuțiile acestora, legalitatea și oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmărește cunoașterea nevoilor și dorințelor populației pentru ca instituțiile publice, prin rolul și atribuțiile pe care le dețin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general.

Comunicării publice îi revine rolul de a convinge că prin politicile instituționale realizate, precum și prin deciziile publice adoptate, se urmărește un interes general, obținându-se astfel adeziunea cetățenilor.

În literatura de specialitate întâlnim următoarele categorii de comunicare publică:

comunicarea instituției prezidențiale:

comunicarea guvernamentală: a guvernului, ministerelor și celorlalte structuri subordonate guvernului;

comunicarea parlamentară;

comunicarea organismelor publice, altele decât cele incluse în cadrul comunicării guvernamentale, precum și a intreprinderilor de interes public;

De exemplu, în cadrul instituțiilor publice locale, comunicarea publică are următoarele forme:

punerea la dispoziția cetățenilor a informațiilor de interes local;

prezentarea și promovarea serviciilor publice oferite de colectivitățile locale;

promovarea instituțiilor publice și a colectivităților teritoriale.

Comunicarea în instituții este un proces bilateral: el presupune atât transmiterea ordinelor, informației și sfaturilor la un centru de decizie (adică un individ învestit cu responsabilitatea de a lua decizii), cât și transmiterea deciziilor luate de la acest centru în alte departamente ale instituției. Mai mult, este un proces care se desfășoară în sus, în jos și lateral în instituție.

Canalele de comunicare în instituțiile publice pot fi de două feluri: formale și informale. Prin canalele formale se transmit fluxurile informaționale oficiale. Canalele informale de comunicare se stabilesc în general între persoane și grupuri informale. Acestea sunt formate din angajați care au interese comune sau afinități. Informațiile transferate prin aceste canale sunt neoficiale și au un caracter personal sau general: ele nu sunt verificate.

Comunicarea instituțională este o comunicare extraorganizațională prin care instituția din administrația publică urmărește să-și întărească imaginea, să suscite în jurul ei un climat de încredere și simpatie din partea cetățenilor.

Comunicarea externă a instituției publice contribuie la notorietatea și imaginea organizației în instituție. Ea îndeplinește totodată funcția de promovare a instituției publice a statului și a unităților administrativ-teritoriale. Comunicarea cu rol de promovare reprezintă, în realitate, un caz aparte, pentru că, deși literatura de specialitate o considera fără excepție ca făcând parte din comunicarea externă, ea se desfășoară unilateral, dinspre instituția publică către mediul exterior al acesteia. În această situație, nu mai sunt membrii organismului public cei care întrețin legătura cu exteriorul, ci organizația ca instituție. Ea dă informații despre serviciile pe care le oferă, încearcă să-i amelioreze imaginea de ansamblu sau, pur si simplu, vrea să facă cunoscute și să-și promoveze valorile.

Prin însăși natura ei, administrația publică depinde de comunicare:

comunicarea între diferitele niveluri ale administrației publice;

comunicarea pe același nivel;

comunicarea între administrație și executivul social;

comunicarea între administrație și autoritatea politică;

comunicarea în mediul social.

Devine din ce în ce mai importantă atât pentru administrație, cât și pentru clienții acesteia – contribuabili, cetățeni, grupuri de interese, autoritatea politică –, dezvoltarea canalelor de comunicare cu ,,lumea de afaceri”.

Formele principale prin care se concretizează acest tip particular de comunicare sunt:

publicitatea – prin mass-media sau prin propriile materiale publicitare;

sponsorizările – finanțarea activităților culturale sau sportive;

mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiștilor, organizațiilor umanitare sau non-profit;

articole care prezintă organizația în publicațiile de specialitate;

organizarea de standuri la târguri și forumuri;

organizarea de zile ale porților deschise;

acțiuni de consiliere și de ajutorare a altor instituții, similare (dar care în mod real nu sunt concurențiale) prin detașarea temporară de personal.

12. Comunicarea publicitară

Comunicarea publicitară se referă la toate instrumentele, sistemele, mijloacele, metodele și matricile folosite de agențiile de publicitate, în scopul formării, promovării și menținerii imaginii unor produse, firme, actori politici sau partied politice. Publicitatea este abordată și explicată din cel puțin trei perspective culturale, fiecare generând și o anumită atitudine față de acest fenomen socio-comunicațional.

1. Teoria „persuasiunii clandestine”. Publicitatea reprezintă o formă de manipulare, ori nimeni nu are dreptul de a manipula. Publicitatea nu manipulează doar în formele sale, ci în însăși substanța ei este o persuasiune clandestină. Lucrarea lui Packard prezintă o serie de tehnici de persuasiune puse la punct de publicitate cu ajutorul specialiștilor în cercetarea motivațiilor, autorul analizând sub acest aspect campaniile electorale și propaganda politică. Conform autorului, unii agenți de publicitate cred că publicul a devenit foarte sceptic la subiectele de reclamă, astfel încât psihicul și comportamentul său nu mai poate fi influențat prin intruziuni și atacuri exterioare; de aceea, pentru a depăși neîncrederea noastră conștientă s-a recurs tot mai des în ultimele decenii la atacarea subconștientului.

2. Teoria publicității ca factor de democrație. Fără a se confunda cu propaganda, ea presupune creativitate, originalitate, seducție, chiar dacă totul se decide la nivelul suprafeței exterioare. Partidele politice și statul se folosesc de această publicitate, „publicitatea de serviciu public și de interes general”; este vorba despre semnalizarea rutieră, promovarea programelor de protecție a pensionarilor, de asistență socială etc. Dincolo de aceste aspecte, publicitatea se dovedește de o importanță decisivă pentru agenții economici, dar fără consecințe majore pentru ceilalți: puterea ei este superficială, frivolă, vizând auxiliarul și indiferentul. Această teorie, destul de limitată, pare să explice mai degrabă incompatibilitatea dintre publicitate și logica totalitară, decât virtuțile sale democratice.

3. Teoria funcționalistă a lui Merton, care a recunoscut funcția publicitară a comunicării de masă. Teoriile structural-lingvistice se axează pe analiza semiologică a mesajului. Limita acestei analize constă în faptul că sunt vizate doar semnificațiile intenționale, neglijându-se contextul socio-cultural al comunicării și rolul activ al receptorului, care decodifică mesajul și instituie propriile semnificații. Jean Baudrillard definește publicitatea drept regina pseudo-evenimentului.

13. Comunicarea educativă

Comunicarea educativă este una dintre formele comunicării care favorizează accesului la știință al cetățenilor cu ajutorul mijloacelor de difuzare în masă (vezi Open University, din Marea Britanie).

14. Comunicarea organizațiilor societății civile

Comunicarea organizațiilor societății civile reprezintă modalitatea de informare a opiniei publice prin intermediul unui sistem cu rol de semnal de alarmă față de anumite situații critice sau dramatice (războaie, catastrofe ecologice etc.).

15. Comunicarea paradoxală

Comunicarea paradoxală este folosită în special în timp de război și constă în dezinformarea adversarului, care știe la rândul său că este dezinformat. Acest tip de comunicare este foarte util în reușita operațiunilor secrete. Teorema de bază a acestui tip de comunicare este următoarea: cu cât mai probabil este un comportament anume, cu atât mai puțin probabil se va practica; cu cât mai improbabil devine, cu atât mai probabil s-ar putea realiza.

16. Comunicarea internațională

Comunicarea internațională se realizează între opinia publică mondială și cei care depind de marile evenimente care influențeaza umanitatea. O altă valență a conceptului de comunicare internațională se referă la comunicarea diplomatic, foarte important fiind limbajul diplomatic și cel de protocol.

a. Stereotipuri și elemente de interculturalitate în comunicarea internațională

Cultura își pune amprenta atât asupra comunicării verbale prin intermediul limbii vorbite, cât și asupra comunicării non-verbale și a metacomunicării. Ea tinde să determine comportamentele non-verbale specifice care reprezintă sau simbolizează gânduri, sentimente, stări specifice ale comunicatorului, arătându-ne dacă și când este cazul să manifestăm sau să comunicăm toate aceste gânduri, sentimente și stări. La nivel de individ și de cultură apar anumite diferențe de percepție care determină standarde de comportament care sunt înrădăcinate în fiecare membru al unei culturi și pot duce la perturbații în comunicare, în particular în domeniul afacerilor internaționale. Perturbațiile interculturale sunt generate de:

barierele de limbă;

interpretarea limbajelor non-verbale;

caracteristicile specifice al paralimbajului;

totalitatea atitudinilor față de procesul de comunicare;

,,sensibilități” și tabuuri generate de diferențele culturale (atitudini față de bunurile materiale, de stilul de conducere și ierarhie, de comportamentul în societate și față de limbă).

Datorită specificului fiecărei culturi, există numeroase diferențe în modul de a comunica în mediul internațional. De aceea un bun manager, pe lângă cunoștințe, trebuie să manifeste toleranță și respect față de valorile, obiceiurile și normele celor cu care vine în contact și trebuie să accepte cu răbdare ambiguitatea, confuzia sau frustrarea. Edward Hall susține că există o corelare și dependență reciprocă între cultură și comunicare și introduce ideea de efect al contextului cultural asupra atitudinilor și comportamentelor de comunicare. El face, de asemenea, o clasificare a culturilor în funcție de gradul de influență a acestui context, începând cu țările în care influența culturii asupra comunicării este foarte mare și terminând cu cele în cadrul cărora aceste influența sunt foarte mici. Comunicarea în țările cu un context cultural puternic este în principal orală, se bazează pe cunoaștere personală, încredere, credibilitate, pe etica și morala celui care comunică, pe imaginea psiho-socială a individului în general. Contează și reputația organizației în cadrul comunității bazată pe modul în care ea face afaceri, crearea relației de comunicare înainte de discutarea afacerilor, îndeplinirea unor ritualuri legate de procesul de cunoaștere. Negociatorii, managerii, oamenii de afaceri din aceste culturi vor dori să cunoască cum gândiți, cum sunteți și cum este organizația pe care o reprezentați. Timpul necesar încheierii unui acord este foarte lung și răbdarea este una din atitudinile de bază ale managerului în procesul de comunicare. O promisiune făcută este ținută nu atât de frica legii, cât pentru păstrarea bunei reputații personale, a familiei și a firmei. Comunicarea în țările cu o influență redusă a contextului cultural prezintă caracteristici opuse. Accentul este pus pe comunicarea în scris, pe documentația scrisă, pe discutarea amănunțită, de la început, a tuturor aspectelor financiare, de organizare sau de altă natură. Contează doar ce se poate dovedi în scris și prin lege. Atitudinea agresivă a părților în negociere nu influențează însă ceea ce se scrie în contract. Falimentul sau insuccesul nu sunt o rușine, ci o întâmplare și se pot acorda mai multe șanse firmelor care încearcă și nu reușesc.

b. Diferențele culturale reflectate în limbajul verbal și în paralimbaj

De exemplu, limba japoneză este predispusă pentru redarea unor nuanțe extrem de delicate ale stărilor sufletești și ale relațiilor, conține multe formulări de curtoazie și respect; limbajul simplu, la subiect, este considerat de japonezi ca nepotrivit; ea este mai puțin directă și concisă decât limba engleză. Cultura unui popor se reflectă și în limbajul profesional, limbajul paraverbal, în spontaneitatea vorbirii, volumul vocii, atitudinea față de întreruperi, pauze etc.; în multe culturi a întrerupe pe cineva atunci când vorbește este considerat extrem de nepoliticos (SUA), în timp ce culturile franceză și italiană privesc aceste întreruperi ca expresie a entuziasmului și a implicării în conversație. În cultura americană, momentele de tăcere sunt considerate semn rău, pierdere de vreme, lipsă de eficiență, însultă; în culturile asiatice, momentele de liniște semnifică faptul că ceva a intervenit în procesul de gândire care reclamă introspecție; culturile americană, franceză, italiană consideră spontaneitatea în comunicarea verbală ca dovadă de creativitate și entuziasm; asiaticii vorbesc numai după o deliberare îndelungată. În SUA se adoptă volumul moderat al vocii, europenii vorbesc mai tare (sunt considerați mai agresivi și repeziți), iar asiaticii care folosesc un volum redus sunt considerați ca nesiguri, defensivi, supuși, resemnați.

c. Diferențele culturale reflectate în limbajele non-verbale

Limbajele non-verbale oglindesc valorile culturale cu precădere în ceea ce vizează percepțiile legate de folosirea spațiului, timpului, a gesturilor și a expresiei feței.

1. Atitudinea față de spațiu. Spațiul considerat confortabil într-o discuție diferă ca dimensiune în diferite culturi: în culturile mediteraneene și hispanice spațiul personal este de 40 cm; în SUA și Europa de Vest, este de 80-120 cm; la asiatici și în unele culturi africane depășește 120 cm. Desigur că aceste valori pot fi modificate de circumstanțe, statut, relații, sexul persoanelor etc. Strâns legat de distanța confortabilă în timpul unei discuții apar și diferențele culturale privind atitudinea față de dimensiunea olfactivă a comunicării. În cultura americană, simțul olfactiv este eliminat în mare măsură din procesul de comunicare, în timp ce în cultura arabă a simți mirosul unui prieten este nu numai plăcut, ci și dorit. În cultura americană, managerul, cu cât este mai sus în ierarhia organizațională, cu atât are un birou mai spațios și situat la un etaj mai înalt, aspecte ce nu apar în culturile din Orientul Mijlociu. În Franța sau Anglia managerul va tinde să fie localizat între subordonați pentru a putea asigura controlul mai eficient. Modul de folosire a spațiului public reflectă numeroase diferențe culturale. Britanicii și germanii stau la rând, ordonat, în așteptarea autobuzului, la casa de bilete etc.; arabii, sud-americanii, mediteraneenii consideră că spațiul public este scena unde fiecare are dreptul să se îmbrâncească, să se înghesuie pentru a-și afirma drepturile individuale.

2. Atitudinea față de timp. Americanii trăiesc în prezent și în viitorul imediat pe care și-l organizează asiduu. Cei din Asia și Orientul Mijlociu trăiesc în trecut sau în viitorul îndepărtat și deci organizarea și planificarea timpului are puțină importanță. Hindușii și budiștii cred că această viață este doar una din multele care vor veni, prin urmare nu are rost să fie planificată. În cultura islamică, viitorul aparține lui Allah nu omului, deci planificarea timpului îl sfidează pe Allah. În funcție de atitudinea față de noțiunea timp, termenele, chiar stabilite prin contract, nu au aceeași importanță pentru semnatarii lui apartinând unor culturi diferite. Punctualitatea este o noțiune cu accepțiuni diferite în cultura americană unde este inadmisibilă întârzierea, față de cea latino-americană unde întârzierea este normală. Pentru managerii americani timpul înseamnă bani, o întârziere de 5 minute este inacceptabilă, timpul lor este scrupulos planificat. În Franța, 5 minute de întârziere sunt acceptabile, dar 15 minute irită și generează interpretări negative. La români „sfertul academic” este des practicat și interpretat chiar ca semn de politețe. Pentru un manager latino-american, întârzierile de o oră sunt frecvente și considerate bune prilejuri de vizitare a birourilor, creare de relații, acomodare. Americanii se așteaptă ca solicitarea pentru un eveniment social, discuție să fie făcută cu mult timp înainte, invitația în ultimul moment este o insultă. În lumea arabă sau asiatică, o invitație sau întâlnire programată cu mult timp înainte se poate uita, iar invitațiile făcute în ultimul moment sunt foarte sincere. A impune anumite ore sau date fixe este considerat ca lipsit de politețe în Orientul Mijlociu; trecerea unui interval de luni sau chiar ani de la o discuție de afaceri nu înseamnă la japonezi pierderea interesului. Americanii nu pot trăi în afara timpului excesiv măsurat. Asiaticii știu că întârzierile și tergiversările sunt arme foarte eficace în negocierile cu americanii grăbiți, eficienți. Ei vor ceda sub presiunea timpului. Un american va considera că lungimea optimă a unei expuneri orale sau discuții, a unei vizite de afaceri nu trebuie să depășească 45 de minute; prelungirea ei ar însemna lipsă de respect pentru timpul interlocutorului; pentru un arab, o astfel de vizită “scurtă” sugerează răceală și lipsă de interes.

3. Semnificația limbajului corpului. Deși datul mâinii este un salut aproape universal în afaceri, forța și forma în care acesta se face diferă de la o cultură la alta. Americanii dau mâna ferm, la sosire; germanii dau mâna rapid, scurt, ferm, la sosire și plecare; britanicii dau mâna moale, delicat etc. Folosirea mișcării mâinilor sau brațelor diferă de la cultură la cultură. Americanii folosesc aceste gesturi pentru exprimare de acțiuni, italienii pentru ilustrare și expunere, evreii pentru accentuare, la arabi înlocuiesc uneori cuvintele atât sunt de elocvente. Pentru un manager aflat în fața unui partener aparținând altei culturi este mai sigur să nu folosească nici un gest până nu se familiarizează cu ,,obiceiul casei”. Multe popoare consideră că zâmbetul comunică bunăvoință, prietenie, optimism. Orientalii folosesc zâmbetul pentru a ocoli conflictul, asiaticii pentru a marca jena sau mânia, iar la japonezi este simbol al armoniei interioare. Contactul privirilor foarte direct este caracteristic francezilor, hispanicilor, țărilor răsăritene, și exprimă interesul și dorința de comunicare. În alte culturi, contactul insistent și continuu al privirilor este interpretat ca ostilitate, agresivitate, intruziune. Contactul moderat al privirilor este caracteristic americanilor, Europei de Nord, britanicilor. Contactul foarte redus este specific culturilor asiatice și exprimă dorința de a arăta respect de a nu deranja.

4. ,,Sensibilități” culturale. Individualismul american se concentrează asupra libertății individului de a câștiga sau pierde, colectivismul japonez se concentrează asupra stabilității și consensului grupului. Atitudinile față de ierarhie, control și putere, bunuri materiale, criterii de definire a succesului și valorii etc. vor diferenția un manager american de unul european sau chiar unul francez de unul britanic. În cultura Hindu, practicarea afacerilor și a comerțului sunt considerate preocupări inferioare, degradante, iar bunurile materiale sunt considerate lipsite de valoare. În SUA, femeile manager nu mai constituie o problemă, în timp ce în Japonia femeile nu au câștigat încă statutul cuvenit în această calitate. Comportamentul în societate generează anumite tabuuri:

în culturile arabe, a-ți arăta talpa pantofului este o insultă gravă;

în culturile islamice sunt considerate insulte să dai mâna, să atingi ceva sau pe cineva cu mâna stângă, să privești pe cineva direct în ochi, să intri încălțat în casă etc.;

în unele țări europene și din America de Sud este politicos să te interesezi de aptitudinile și de preocupările intelectuale ale gazdei ;

în Franța face o bună impresie cunoașterea limbii franceze și cunoașterea istoriei și culturii franceze;

în cultura americană se apreciază sinceritatea, onestitatea;

în culturile asiatice a spune ,,nu” sau a exprima ceva negativ discreditează pe cel care o face; culturile asiatice pretind respectarea momentelor de tăcere din timpul unei discuții.

III. Modele generale ale comunicării

Termenul informație este pe cât de folosit, pe atât de dificil de a fi definit în mod riguros. Cuvântul din care provine este latinescul informare care înseamnă a da o formă. În limba engleză, prima atestare a cuvântului information datează din anul 1386. Semnificația sa este legată de procesul de transformare de la ceva fără formă, la altceva pus într-o anumită formă. După The Oxford English Dictionary, informația se referă la ,,acțiunea de a informa, comunica cunoștințe sau noutăți despre un fapt sau o apariție; acțiunea de a spune sau de a i se spune ceva” sau ,,cunoștință comunicată ce privește un anumit fapt, subiect sau eveniment; despre care se înștiințează, se ia cunoștință; știre, noutate”. În general, se poate vorbi de două categorii de referințe la informație: ca fapt în sine și ca transmiterea unor fapte. De asemenea, se poate vorbi de un sens larg al informației, care se raportează la întregul Univers, macro și microscopic, și de un sens restrâns care înglobează exclusiv comunicarea umană, directă, sau prin intermediul mașinilor, dispozitivelor create de om (telefon, fax, calculator etc.). În primele lucrări dedicate ciberneticii, termenul comunicare a fost foarte apropiat de cel de informație din teoria informației.

În funcție de modul de măsurare a informației, cercetătorii au identificat două clase de abordări. Prima, care are ca izvor lucrările de început ale lui Shannon și Weaver, se concentrează pe percepția obiectivă a informației, ca o măsură a frecvențelor relative ale unor semnale ce sunt emise de o sursă. Pentru cealaltă clasă de abordări, dimensiunea subiectivă este cea decisivă, informația fiind definită ca o măsură a utilității sale pentru executarea, derularea unei anume activități; de aici interesul pe relevanță, acuratețe, prezentare, cost, localizare etc. Probabil cea mai largă accepțiune a informației este legată de caracterul său de noutate, prin adaosul de cunoaștere care rezultă din receptarea semnalelor. Primim informații atunci când aflăm ceva ce nu cunoșteam înainte. Astfel încât informația poate fi definită în termeni de valorarea-surpriză. Norbert Wiener, fondatorul ciberneticii, este primul care leagă noțiunea de informație de cea de entropie. Pentru Wiener, cantitatea de informație dintr-un sistem este o măsură a gradului de organizare ale acestuia, în timp ce entropia măsoară gradul său de dezorganizare. Cantitatea de informație este negativul entropiei. El este cel care leagă direct informația de decizie, comunicare și control.

1. Teoria matematică a comunicării (Shannon – Weaver)

Fiecare formă de comunicare are un specific al ei și, în legătură cu acesta, își creează propriile modele. Unul dintre cele mai cunoscute modele este acela conceput de Claude Shannon, inginer și matematician, și Warren Weaver, teoretician al comunicării, care le și poartă numele (Shannon – Weaver). Shannon a elaborat, după cum am amintit deja, teoria matematică a comunicării, studiind fidelitatea transmiterii diferitelor tipuri de semnale de la emițător la receptor. În modelul Shannon – Weaver comunicarea informației este descompusă în următoarele elemente: sursa de la care pleacă mesajul către transmițător, unde este codificat într-un semnal ce poate fi distorsionat de zgomot, trecând prin canal în drumul către receptor, unde este decodificat și transmis destinatarului.

Mesajul Semnal Semnal Mesajul

Sursa → Emițătorul → Canalul → Receptorul → Destinația informației

emis primit

↑

Sursa de zgomot

Preocuparea lor o reprezintă transmiterea semnalului, independent de conținutul lui. Noțiunile cu care operează Shannon în teoria sa sunt cele de alegere, probabilitate, incertitudine, măsurare, entropie, negentropie, redundanță.

Informația, în teoria lui Shannon, este o valoare matematică, o măsură a ceea ce este transmis, transportat de la emițător la receptor, mai precis măsură a incertitudinii dintr-un sistem. În acest sens, informația este definită ca raportul dintre ceea ce poate fi spus și ceea ce este spus efectiv, este măsura alegerii făcute între posibili, este măsurată efectiv prin gradul de probabilitate ce afectează ordinea elementelor dintr-o serie.

Pentru Shannon, informația poate fi văzută ca o entitate ce nu este nici adevărată, nici falsă, nici semnificativă, nici nesemnificativă, nici credibilă, nici îndoielnică, nici acceptată, nici respinsă. Prin urmare, aspectul semantic și eficiența informației nu sunt luate în considerare.

Aceasta deoarece în transmiterea semnelor, cuvintelor, imaginilor etc., practic sunt transmise semnale fizice (unde sonore, electromagnetice), nu și înțelesul lor care se poate detașa numai prin analiză și interpretare. Astfel, teoria informației este asociată numai aspectelor pur cantitative, vizând reducerea incertitudinii. ,,Problema fundamentală a comunicării constă în reproducerea, exactă sau aproximativă, într-un punct, a unui mesaj emis în alt punct, ….aspectele semantice ale comunicării nu sunt relevante în această problemă ce ține de inginerie”. Ca o paranteză, Shannon și Weaver au fundamentat teoria informației atunci când lucrau la laboratoarele Bell, fiind confruntați cu problema reducerii zgomotului pe liniile telefonice.

Sursa este factorul de decizie, adică are posibilitatea în construirea mesajului de a alege între anumite elemente din repertoriu. Acest mesaj este convertit într-un semnal de către emițător și transmis printr-un canal receptorului.

Mesajul este o succesiune de semnale, extras dintr-un ansamblu numit repertoriu. Informația este maximă când toate elementele mesajului sunt echiprobabile; un răspuns la fiecare alternativă elimină jumătate din incertitudine. Dacă un mesaj este bine structurat, alegerea este limitată și informația este redusă (este mai puțin informativ), dacă mesajul este mai puțin structurat, alegerea este mai mare, iar informația este mai multă (este mai informativ și efectul „de surpriză” este mai mare).

Entropia măsoară cantitatea de informații emise plecând de la o sursă, este legată de gradul libertății de alegere a emițătorului atunci când construiește un mesaj. Mesajul pentru a putea circula în canal trebuie tratat. Codării mesajului făcută la intrarea în canal îi corespunde decodarea și transmiterea efectuate la ieșire.

Codul este un ansamblu de sensuri comun membrilor unei culturi sau subculturi și constă atât în semne, cât și în reguli și convenții privind contextele de combinare și utilizare.

Canalul este suportul fizic al mesajului, unde de lumină, de sunet, hertziene, fibre optice, sistemul nervos etc. Contribuția lui Shannon la teoria informației rezidă în demonstrarea necesității codificării mesajului ținând cont de capacitatea reală a canalului utilizat, definită nu doar prin banda sa de frecvență și puterea sa, dar și prin nivelul de zgomot.

O altă noțiune utilizată este cea de redundanță, ce reprezintă expresia matematică a constrângerilor care apasă asupra alegerii semnalelor; repetiția este expresia cea mai simplă a redundanței. Pentru a combate zgomotul, se introduce o anumită redundanță în mesaj, adică se transmit mai multe semnale decât este necesar (este o măsură de securitate pentru mesaj).

Creșterea informației și, deci, a cunoștințelor este, de fapt, o luptă a ordinii împotriva destructurării și dezorganizării (informația este negentropică, tinde către ordine, după Shannon). Teoria lui Shannon se ocupă de schimbul de semnale perfect definite și izolabile și propune nu o măsură a informației, ci o măsură a imprevizibilităii, apriori, un asamblaj de elemente pentru un receptor. Acuratețea, precizia, eficacitatea transmiterii sunt niveluri de cercetare pe care se structurează modelul Shannon – Weaver.

Nu este o teorie a comunicării, pentru că ignoră semnificația pe care oamenii o atribuie obiectelor și cuvintelor. Informația, potrivit teoriei informației, este ceea ce reduce prin transmiterea ei ignoranța și incertitudinea privind starea unei situații date și mărește capacitatea de organizare, structurare și funcționare a unui sistem dat. Potrivit teoriilor comunicării, informația este ,,apropiere de sens”, este ,,transmitere către o ființă conștientă a unei semnificații, a unei noțiuni prin intermediul unui mesaj spațio-temporal (tipărit, telefonic, unde sonore)”.

2. Modelul liniar al lui Harold D. Lasswell

Harold D. Lasswell (1902-1978), politolog american, considerat întemeietorul disciplinei comunicării, este primul care formulează un ,,model liniar al comunicării”. Este autorul celui mai cunoscut enunț din domeniul comunicării; el susține că un act de comunicare poate fi corect descris dacă se răspunde la următoarele întrebări: Cine? Ce spune? Cum? Cui? Cu ce efect?

Transpunerea grafică a formulei lui Lasswell arată în felul următor:

Cine? Ce spune? Cum? Cui? Cu ce efect?

Emițător Mesaj Mijloc Receptor Efectul de comunicare

Acest model privește comunicarea ca transmitere de mesaje și reprezintă versiunea verbală a modelului Shannon & Weaver: comunicarea este privită ca transmitere de mesaje, autorul fiind mai interesat de efectele comunicării decât de înțelesuri. În acest context, prin efect înțelegem o schimbare observabilă și măsurabilă a stării receptorului ce este produsă de un element identificabil din proces. De unde se deduce că modificând un element al procesului vom comanda și modificarea efectului.

După Lasswell, procesul de comunicare îndeplinește trei funcții principale în societate:

supravegherea mediului, dezvăluind tot ceea ce ar putea amenința sau afecta sistemul de valori al unei comunități sau al părților care o compun;

punerea în relație a actorilor societății pentru a produce un răspuns față de mediu;

transmiterea moștenirii sociale.

Acestor funcții Lazarsfeld și Merton le vor adăuga și funcția de spectacol, distracție (entertainment).

Pentru fiecare dintre aceste întrebări, el a identificat un câmp de cercetare:

Acest model are în vedere studiul propagandei, de aceea și caracterul său este unidirecțional: semnalele pleacă de la un emițător și ajung la un receptor doar în această direcție. Receptorul este considerat, în concepția lui Lasswell, ca fiind pasiv. De aceea, modelul lui Lasswell a fost criticat pentru că nu ia în considerare feed-back-ul, factorul contextual și alte forme de comunicare, în afară de comunicarea cu ajutorul mass-media. Cu toate acestea modelul lui Lasswell oferă un punct de plecare în studiul comunicării și al relațiilor publice.

3. Modelul lui Meyer – Eppler (1963)

Este unul dintre primele modele care se referă la comunicarea interpersonală. Acest model implică existența unui emițător, a unui receptor, a unei surse de zgomot, codare și decodare. În cazul acestui model emițătorul poate fi format din unul sau mai mulți indivizi, la fel ca și receptorul. Schema acestui model se prezintă în felul următor:

codare zgomot decodare

Emițător ––––––––––––––––––––– Receptor

Re

Rr

Emițătorul E emite un mesaj, folosind codarea, către receptorul R, mesaj care poate fi bruiat de sursa de zgomot. Pentru ca mesajul să poată fi perceput și înțeles de către receptor el trebuie să aibă la bază o limbă și un limbaj comun. De asemenea, procesul comunicării interpersonale se realizează cu atât mai bine cu cât intersecția repertoriilor emițătorului și receptorului este mai mare.

Modelul lui Meyer – Eppler ia, pentru prima dată, în considerare feed-back-ul. Atât emițătorul cât și receptorul au calitate dublă, astfel încât, în cazul transferului informațional, emițătorul are rolul de a emite mesaje iar receptorul de a le recepta; în cazul contratransferului informațional receptorul se transformă în emițător, iar sursa emitentă a primelor mesaje se transformă în receptor.

4. Modelul circular al comunicării

Modelul concentric al comunicării, al lui Ray Hiebert, Donald Ungurait și Thomas Bohn, este denumit și modelul HUB (1974). Acest model se referă, în special, la comunicarea de masă, pe care o ilustrează ca pe un ansamblu de cercuri concentrice, iar în interiorul acestor cercuri are loc o permanentă negociere și tranzacție de informații. Schematizat, acest model arată astfel:

Transmiterea mesajelor prin intermediul acestui model este văzută în două faze. Prima fază se referă la diferitele tipuri de comunicatori care transmit mesajele. Aceste mesaje sunt mai întâi codate, dar înainte ca ele să ajungă la canalul propriu zis de transmitere ele sunt filtrate și selecționate de așa numiții controlori, care sunt profesioniști ai comunicării de masă și care pot fi șefi de agenții, redactori șefi etc. După ce trec de acest control, mesajele sunt emise prin intermediul mass-media. Cea de-a doua fază începe odată cu intervenția așa numiților regulatori, care influențează procesul comunicării, afectând conținutul și obiectivitatea acestuia, denaturând sensul inițial. Faza a doua continuă cu filtrarea informațiilor, venite de această dată din partea receptorilor și care se referă la o anumită disponibilitate a acestora de a primi sau respinge un anumit tip de mesaj. În final, mesajele ajung la receptori, provocând efecte imediate sau de lungă durată. Noutatea pe care o aduce acest model este introducerea conceptului de amplificare și de selecție a informațiilor.

5. Modelul fluxului în doi pași

Acest model își are originea într-un studiu făcut asupra efectelor comunicării de masă, în campania electorală din 1940 pentru alegerile prezidențiale din S.U.A. Cei care au făcut acest studiu, Paul Lazersfeld, Bernard Berelson și Hazel Gaudet, au constatat că nici unul dintre modelele de comunicare cunoscute până la acea vreme nu putea explica rezultatele campaniei respective. Modelul aduce ideea prezenței, la nivelul grupurilor, a liderilor de opinie. Premisa de la care pleacă acest model este că nu orice membru al societății poate fi atins direct de mesajele direcționate transmise prin mass-media. Cei care sunt răspunzători de informarea segmentelor mai puțin active ale populației sunt liderii de opinie.

Schematizat, modelul fluxului în doi pași arată astfel:

membrii grupului

primul pas pasul doi

Mass-media Liderii de opinie Grup

membrii grupului

La baza modelului în doi pași se află următoarele presupoziții:

Persoanele nu trăiesc izolate, ci aparțin grupurilor sociale și intră în legătură cu alte persoane.

Răspunsul și reacția la mesajele mass-media nu sunt directe și imediate, ci mediate și influențate prin aceste relații sociale.

Cele două procese care au loc sunt unul de receptare și atenție, celălalt de răspuns, sub forma acceptării ori respingerii intenției de a influența sau de a informa. Receptarea nu este echivalentă cu răspunsul, așa cum non-receptarea nu este echivalentă cu non-răspunsul (pentru că putem avea de-a face, după aceea, cu o acceptare, ca urmare a contactelor personale).

Indivizii nu sunt egali în fața campaniilor media, ci au diverse roluri în procesul de comunicare și pot fi împărțiți în cei care au rol activ în receptarea și transmiterea ideilor venite de la media și cei care se orientează bazându-se în principal pe contacte personale.

Cei care joacă un rol mai activ (liderii de opinie) au următoarele caracteristici: apelează mai mult la media, sunt mai sociabili, sunt conștienți că îi pot influența pe alții, că le este atribuit atât un rol de sursă, cât și unul de orientare.

6. Modelul lui Roman Jakobson

Modelul propus de Roman Jakobson face parte, de asemenea, din categoria modelelor liniare, autorul identificând șase factori care intervin în formularea unui enunț: emițătorul, receptorul, referentul (contextul), codul comun al comunicatorilor, contactul (direct sau mediat) și mesajul.

Emițătorul transmite mesajul; în funcție de situația de comunicare, poate fi o persoană sau mai multe;

Receptorul primește mesajul; și la acest nivel pot exista mai mulți receptori;

Mesajul reprezintă o combinație de semne lingvistice, adică de realități perceptibile pre-existente;

Referentul trimite la context; Jakobson identifică două tipuri: referent situațional și textual;

Codul desemnează ansamblul de semne și combinațiile lor, comune celor doi comunicatori și are un caracter convențional;

Canalul mijlocește contactul dintre cei doi.

Pornind de la cercetările lui Karl Buhller, Jakobson corelează fiecărei componente din schema comunicării o funcție proprie, crescând numărul acestora de la trei (exprimare, apel și reprezentare) la șase. Acestea nu sunt însă de sine stătătoare, ci interacționează, fiecărui enunț corespunzându-i mai multe asemenea funcții. ,,Deși distingem șase aspecte esențiale ale vorbirii, ar fi greu să găsim vreun mesaj verbal care să împlinească numai o singură funcțiune. Diversitatea nu rezidă în monopolul uneia dintre aceste multiple funcțiuni, ci în ordinea ierarhică diferită a funcțiunilor. Structura verbală a unui mesaj depinde în primul rând de funcțiunea predominant.”

Funcția expresivă (emotivă sau interjecțională) reprezintă stratul pur emotiv al enunțului și poate fi ușor recunoscută prin utilizarea persoanei întâi, a interjecțiilor, intonației. Rolul ei constă în exprimarea atitudinii enunțiatorului față de conținutul mesajului.

Funcția referențială (denotativă, cognitivă, contextuală, informativă) reflectă sensul mesajului și are un caracter neutru-informativ și cel mai adesea aduce în comunicare o a treia persoană. Considerată a fi cea mai importantă funcție a limbajului jurnalistic, ea nu este specifică situației în care are loc comunicarea, ci contextului pre-existent al comunicării (la care se referă comunicarea). Referința suportă două niveluri, unul intern și unul extern. Primul vizează referințele operate în interiorul textului, intratextuale, cel de-al doilea fiind specific contextului situațional, extralingvistic.

Funcția conativă (persuasivă, retorică, imperativă) apelează la forme de imperativ, vocativ și la persoana a doua, ca instrumente pentru a determina o reacție, un efect, un rezultat.

Funcția fatică joacă rolul de intermediar între emițător și receptor, realizează și menține contact dintre aceștia, prin formule de atenționare sau de confirmare a continuității contactului.

Funcția metalingvistică transmite informații despre un anumit cod, care devine el însuși obiect al enunțului. Codul trebuie să fie comun utilizatorilor, altfel comunicarea nu se poate desfășura. Aici trebuie evidențiate și procesele de codare și decodare, în care intervine în mod esențial codul. La nivel lingvistic, se manifestă prin formule ca ,,adică”, ,,cu alte cuvinte”, ,,altfel spus”. Așadar, funcția metalingvistică ajută la explicarea noțiunilor necunoscute de către receptor. Distincția care stă la baza identificării acestei funcții se operează între limbajul obiectual (referitor la obiect) și metalimbaj (referitor la limbaj).

Funcția poetică (estetică, literară) este caracterizată de limbajul figurat. În viziunea lui Jakobson, importanța acestei funcții rezidă în capacitatea sa de a proiecta principiul echivalenței de pe axa selecției pe axa combinării, permițând combinații și posibilități infinite de expresie verbală.

Bibliografie selectivă

Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii și metode, Editura Polirom, Iași, 2002.

Adam, Jean-Michel, Argumentarea publicitară: retorica elogiului și persuasiunii, Editura Institutul European, Iasi, 2004.

Agabrian, Mircea, Analiza de conținut, Iași, Editura Polirom, 2006.

Bakenhus, Norbert, Radioul local. Ghid practic pentru jurnaliști, Editura Polirom, Iași, 1998.

Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2000.

Beciu, Camelia, Politica discursivă, Editura Polirom, Iași, 2000.

Beciu, Camelia, Comunicare și discurs mediatic. O lectură sociologică, București, Editura Comunicare.ro

Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000.

Birkenbihl, Vera, Semnalele corpului, Gemma Press, 1999.

Bland, Michael, Theaker, Alison, Wragg, David, Relațiile eficiente cu mass-media, București, Editura Comunicare.ro, 2003.

Borțun, Dumitru, Bazele epistemologice ale comunicării, Editura Ars Docendi, București, 2002

Bougnoux, Daniel, Introducere în știintele comunicării. Traducere de Violeta Vintilescu, Editura Polirom, 2000.

Boutaud, Jean-Jacques, Comunicare, semiotică și semne publicitare. Teorii, modele și aplicații, Editura Tritonic, București, 2005

Bouzon, Arlette, Comunicarea în situații de criză, București, Editura Tritonic, 2006.

Briggs, Asa, Burke, Peter, Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la internet, Editura Polirom, Iași, 2005.

Caune, Jean, Cultură și comunicare, București, Editura Cartea Românească, 2000.

Chelcea, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spațiul public. Studii, cercetări, aplicații, Editura Tritonic, București, 2004.

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns, Editura Comunicare. Ro, SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice ,,David Ogilvy”, București, 2005.

Chiciudean, Ion, Gestionarea imaginii în procesul comunicării, București, Editura Licorna, 2000.

Cismaru, Diana-Maria, Comunicarea internă în organizații, Editura Tritonic, București, 2008.

Coman, Cristina, Comunicarea de criză, Iași, Editura Polirom, 2009.

Coman, Cristina, Relații publice – principii și strategii, Editura Polirom, Iași, 2001.

Coman, Cristina, Relațiile publice și mass-media, Editura Polirom, Iași, 2000.

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass media, Iași, Editura Polirom, 2007

Comunicării, în Revista Română de Comunicare și Relații Publice, nr. 6-7, comunicare. ro, 2003, p. 13-42.

Corjan, I. C., Mass-media și publicitate, Editura Universității Suceava, 2004

Corjan, I. C., Semiotica limbajului publicitar. Textul și imaginea, Editura Universității Suceava, 2004

Corti, Maria, Pentru o enciclopedie a comunicării literare, Constanța, Editura Pontica, 2000.

Craia, Sultana, Teoria comunicării, Editura Fundației ,,România de Mâine”, București, 2000.

Cuilenburg, J.J., O.Scholten, G.W.Noomen, Știința comunicării, Editura Humanitas, 1998.

Dâncu, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Prolegomene la o posibilă istorie a

Dominic, R. Joseph, Ipostazele comunicării de masă. Media în era digitală, București, Editura comunicare.ro, 2009.

Durand, Jacques, Les formes de la communication, Paris, Dunod, 1981.

Evseev, Ivan, Cuvânt, simbol, mit, Editura Facla, Timișoara, 1983.

Fiske, John, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, 2003.

Gerstlé, Jacques, Comunicarea politică, Iași, Institutul European, 2002.

Goddard, Angela, Limbajul publicității, Editura Polirom, Iași, 2002.

Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001.

Haineș, Rosemarie, Comunicarea televizuală. București, Editura Eficient, 2000.

Heartley, J., Discursul știrilor, Editura Polirom, Iași, 1999.

Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversația. Structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, Editura All, București, 1999.

Jakobson, Roman, Lingvistică și poetică. Aprecieri retrospective și considerații de perspectivă, în Probleme de stilistică. Culegere de articole, Editura Științifică, București,1964, p. 83-125.

Kunczik, Michael, Astrid Zipfel, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.

Lecomte, Patrick, Comunicare. Televiziune și democrație, Editura Tritonic, București, 2004.

Lochard, Guy, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Iași, Institutul European, 1998.

Mattelart, Armand, Mattelart, Michelle, Istoria teoriilor comunicării, Editura Polirom, Iași, 2000.

McLuhan, Marshall, Mass-media sau mediul invizibil, Editura Nemira & com, 1997.

McQuail, Denis, Comunicarea, traducere de Daniela Rusu, prefață de Ioan Drăgan, postfață de Iulian Popescu, Institutul European, Iași, 1999.

McQuail, Denis., Windahl, S., Modele ale comunicării, Comunicare.ro, 2001.

Miège, Bernard, Gândirea comunicațională, Editura Cartea Românească, București, 1998.

Miège, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000.

Mucchielli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situațiilor de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2005.

Mucchielli, Alex, Jean-Antoine Corbalan, Teoria proceselor de comunicare, traducere de Livia Iacob, Editura Institutul European, Iași, 2006.

Newsom, Doug, Kruckeberg, Dean, VanSlike Turk, Judy, Totul despre relațiile publice, Editura Polirom, Iași, 2003.

Oprea, Ioan, Comunicare culturală și comunicare lingvistică, Institutul European, Iași, 2008.

Oprea, Ioan, Filozofia limbii, Editura Universității ,,Ștefan cel Mare”, Suceava, 2002.

Paillart, Isabelle, Spațiul public și comunicarea, Editura Polirom, Iași, 2002

Roșca, Liviu, Comunicare personală – aplicații, Editura Universității ,,Lucian Blaga” din Sibiu, 2001.

Rus, Flaviu Călin, Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, Institutul European, Iași, 2002.

Sălăvăstru, Constantin, Discursul puterii, Institutul European, Iași,1999.

Săucan, Doina-Ștefana, Comunicarea didactică, București, Editura Atos, 2002.

Silverstone, Roger, Televiziunea în viața cotidiană, Editura Polirom, Iași, 1994.

Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași,  Polirom, 2000.

Stoica-Constantin, Ana, Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iași, 2004.

Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică, București, Editura Humanitas, 2000.

Thompson, John B., Media și modernitatea. O teorie socială a mass-media, București, Editura Antet, 2003.

Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, București, 1996.

Todoran, Dimitrie, Psihologia reclamei, Editura Tritonic, București, 2004.

Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, București, Editura comunicare.ro

Zémor, Pierre, Comunicarea publică, Iași, Institutul European, 2003.

Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, Bucureș

Bibliografie selectivă

Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii și metode, Editura Polirom, Iași, 2002.

Adam, Jean-Michel, Argumentarea publicitară: retorica elogiului și persuasiunii, Editura Institutul European, Iasi, 2004.

Agabrian, Mircea, Analiza de conținut, Iași, Editura Polirom, 2006.

Bakenhus, Norbert, Radioul local. Ghid practic pentru jurnaliști, Editura Polirom, Iași, 1998.

Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2000.

Beciu, Camelia, Politica discursivă, Editura Polirom, Iași, 2000.

Beciu, Camelia, Comunicare și discurs mediatic. O lectură sociologică, București, Editura Comunicare.ro

Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000.

Birkenbihl, Vera, Semnalele corpului, Gemma Press, 1999.

Bland, Michael, Theaker, Alison, Wragg, David, Relațiile eficiente cu mass-media, București, Editura Comunicare.ro, 2003.

Borțun, Dumitru, Bazele epistemologice ale comunicării, Editura Ars Docendi, București, 2002

Bougnoux, Daniel, Introducere în știintele comunicării. Traducere de Violeta Vintilescu, Editura Polirom, 2000.

Boutaud, Jean-Jacques, Comunicare, semiotică și semne publicitare. Teorii, modele și aplicații, Editura Tritonic, București, 2005

Bouzon, Arlette, Comunicarea în situații de criză, București, Editura Tritonic, 2006.

Briggs, Asa, Burke, Peter, Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la internet, Editura Polirom, Iași, 2005.

Caune, Jean, Cultură și comunicare, București, Editura Cartea Românească, 2000.

Chelcea, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spațiul public. Studii, cercetări, aplicații, Editura Tritonic, București, 2004.

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns, Editura Comunicare. Ro, SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice ,,David Ogilvy”, București, 2005.

Chiciudean, Ion, Gestionarea imaginii în procesul comunicării, București, Editura Licorna, 2000.

Cismaru, Diana-Maria, Comunicarea internă în organizații, Editura Tritonic, București, 2008.

Coman, Cristina, Comunicarea de criză, Iași, Editura Polirom, 2009.

Coman, Cristina, Relații publice – principii și strategii, Editura Polirom, Iași, 2001.

Coman, Cristina, Relațiile publice și mass-media, Editura Polirom, Iași, 2000.

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass media, Iași, Editura Polirom, 2007

Comunicării, în Revista Română de Comunicare și Relații Publice, nr. 6-7, comunicare. ro, 2003, p. 13-42.

Corjan, I. C., Mass-media și publicitate, Editura Universității Suceava, 2004

Corjan, I. C., Semiotica limbajului publicitar. Textul și imaginea, Editura Universității Suceava, 2004

Corti, Maria, Pentru o enciclopedie a comunicării literare, Constanța, Editura Pontica, 2000.

Craia, Sultana, Teoria comunicării, Editura Fundației ,,România de Mâine”, București, 2000.

Cuilenburg, J.J., O.Scholten, G.W.Noomen, Știința comunicării, Editura Humanitas, 1998.

Dâncu, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Prolegomene la o posibilă istorie a

Dominic, R. Joseph, Ipostazele comunicării de masă. Media în era digitală, București, Editura comunicare.ro, 2009.

Durand, Jacques, Les formes de la communication, Paris, Dunod, 1981.

Evseev, Ivan, Cuvânt, simbol, mit, Editura Facla, Timișoara, 1983.

Fiske, John, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, 2003.

Gerstlé, Jacques, Comunicarea politică, Iași, Institutul European, 2002.

Goddard, Angela, Limbajul publicității, Editura Polirom, Iași, 2002.

Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001.

Haineș, Rosemarie, Comunicarea televizuală. București, Editura Eficient, 2000.

Heartley, J., Discursul știrilor, Editura Polirom, Iași, 1999.

Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversația. Structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, Editura All, București, 1999.

Jakobson, Roman, Lingvistică și poetică. Aprecieri retrospective și considerații de perspectivă, în Probleme de stilistică. Culegere de articole, Editura Științifică, București,1964, p. 83-125.

Kunczik, Michael, Astrid Zipfel, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.

Lecomte, Patrick, Comunicare. Televiziune și democrație, Editura Tritonic, București, 2004.

Lochard, Guy, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Iași, Institutul European, 1998.

Mattelart, Armand, Mattelart, Michelle, Istoria teoriilor comunicării, Editura Polirom, Iași, 2000.

McLuhan, Marshall, Mass-media sau mediul invizibil, Editura Nemira & com, 1997.

McQuail, Denis, Comunicarea, traducere de Daniela Rusu, prefață de Ioan Drăgan, postfață de Iulian Popescu, Institutul European, Iași, 1999.

McQuail, Denis., Windahl, S., Modele ale comunicării, Comunicare.ro, 2001.

Miège, Bernard, Gândirea comunicațională, Editura Cartea Românească, București, 1998.

Miège, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000.

Mucchielli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situațiilor de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2005.

Mucchielli, Alex, Jean-Antoine Corbalan, Teoria proceselor de comunicare, traducere de Livia Iacob, Editura Institutul European, Iași, 2006.

Newsom, Doug, Kruckeberg, Dean, VanSlike Turk, Judy, Totul despre relațiile publice, Editura Polirom, Iași, 2003.

Oprea, Ioan, Comunicare culturală și comunicare lingvistică, Institutul European, Iași, 2008.

Oprea, Ioan, Filozofia limbii, Editura Universității ,,Ștefan cel Mare”, Suceava, 2002.

Paillart, Isabelle, Spațiul public și comunicarea, Editura Polirom, Iași, 2002

Roșca, Liviu, Comunicare personală – aplicații, Editura Universității ,,Lucian Blaga” din Sibiu, 2001.

Rus, Flaviu Călin, Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, Institutul European, Iași, 2002.

Sălăvăstru, Constantin, Discursul puterii, Institutul European, Iași,1999.

Săucan, Doina-Ștefana, Comunicarea didactică, București, Editura Atos, 2002.

Silverstone, Roger, Televiziunea în viața cotidiană, Editura Polirom, Iași, 1994.

Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași,  Polirom, 2000.

Stoica-Constantin, Ana, Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iași, 2004.

Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică, București, Editura Humanitas, 2000.

Thompson, John B., Media și modernitatea. O teorie socială a mass-media, București, Editura Antet, 2003.

Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, București, 1996.

Todoran, Dimitrie, Psihologia reclamei, Editura Tritonic, București, 2004.

Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, București, Editura comunicare.ro

Zémor, Pierre, Comunicarea publică, Iași, Institutul European, 2003.

Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, Bucureș