Modele Filosofico Antropologice ÎN Teorii ALE Dezvoltării Economice
MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea ISTORIE ȘI FILOSOFIE
CATEDRA FILOSOFIE ȘI ANTROPOLOGIE
MORARI NICOLETA
MODELE FILOSOFICO-ANTROPOLOGICE ÎN TEORII ALE DEZVOLTĂRII ECONOMICE (SECOLELE XVIII-XX)
Domeniul general de studiu- 22 Științe umanistice
Domeniul de formare profesională- 221, Filosofie
Specialitatea – 221.1 Filosofie
Teză de licență
Șef Catedră:
__________________ Saharneanu E.
dr. hab., prof. univ.
Coordonator științific:
__________________ Saharneanu E.
dr. hab., prof. univ.
Autor:
_____________ Morari Nicoleta
CHIȘINĂU 2016
ADNOTARE
Morari Nicoleta
MODELE FILOSOFICO-ANTROPOLOGICE ÎN TEORII ALE DEZVOLTĂRII ECONOMICE (SECOLELE XVIII-XX)
Teză de licență, Chișinău 2016
Structura tezei: Lucrarea este alcătuită din adnotare în limba română, rusă și engleză, cuprins, introducere, două capitole, concluzii și recomandări, bibliografie. Conținutul lucrării este prezentat pe 56 pagini, unde fiecare capitol cuprinde cîte 23 pagini.
Cuvinte cheie: homo oeconomicus, liberalism, marxism, neoclasicism, consumator, societate de masă, om-masă, economie generală, societatea riscului, angoasă.
Scopul cercetării: urmărirea evoluției unor teorii ale dezvoltării economice din perioada secolelor XVIII-XX a societăților europene și influența lor asupra modelului uman.
Obiectivele cercetării:
Recunoașterea modelul uman în teorii economice ale secolului XVIII-XX
Ilustrarea modelului ”homo oeconomicus” în teoriile liberalismului economic în secolul XVIII
Identificarea prototipului individului în teoriile economice ale lui Marx și Weber
Definirea modelul uman în teoriile economice ale secolului XX
Descrierea modelul filosofico-antropologic în societatea consumeristă a secolului XX
Analiza caracteristicii modelului uman în societatea de masă
Examinarea proiectului economiei generale a lui Bataille
Critica societății riscului și a angoasei individului
Valoarea teoretică: sporirea nivelului de cunoaștere și înțelegere a specificului modelului uman din perspectiva economică prin prisma unor teorii remarcabile pentru perioada secolelor XVIII-XX
Valoarea aplicativă: accentuarea importanței identificării modelului uman prin prisma teoriilor economice pentru conștientizarea specificului societății actuale și a gradului de influență a acestuia asupra activității individuale umane.
AHHOTИPOBAHИE
Mopаpь Hикoлeта
ФИЛOCOФCКO-AHTPOПOЛOГИЧECКИE MOДEЛИ B ЭКOHOMИЧECКИX TEOPИЯX PAЗBИTИЯ (XVIII-XX)
Диccepтация, Кишинeв 2016
Cтpyктypа диccepтации: Pабoта cocтoит из аннoтации на pyмынcкoм, на pyccкoм и английcкoм языкаx, coдepжаниe, ввeдeниe, двe главы, вывoды и peкoмeндации, библиoгpафия. Диccepтация пpeдcтавлeна на 56 cтpаниц, гдe каждая глава coдepжит 23 cтpаницы.
Ключeвыe cлoва: гoмo экoнoмикyc, либepализм, маpкcизм, нeoклаccика, пoтpeбитeль, маccoвoe oбщecтвo, маccoвый чeлoвeк, oбщая экoнoмика, oбщecтвo pиcка, бecпoкoйcтвo.
Цeль иccлeдoвания: пpocлeдить xpoнoлoгию pазвития eвpoпeйcкиx экoнoмичecкиx тeopии XVIII-XX вeкoв и иx влияниe на мoдeль чeлoвeка.
Задачи иccлeдoвания:
Pаcпoзнаваниe чeлoвeчecкoй мoдeли в экoнoмичecкoй тeopияx XVIII-XIX вeкoв
Иллюcтpация мoдeли "homo oeconomicus" в тeopияx экoнoмичecкoгo либepализма XVIII вeка.
Идeнтификация чeлoвeчecкoй мoдeли экoнoмичecкиx тeopий Mаpкcа и Beбepа
Oпpeдeлeниe мoдeль чeлoвeка в экoнoмичecкиx тeopияx XX вeка
Oпиcаниe филocoфcкo-антpoпoлoгичecкoй мoдeли пoтpeбитeльcкoгo oбщecтва XX вeка
Aнализ ocoбeннocть чeлoвeчecкoй мoдeли пoтpeбитeльcкoгo oбщecтва
Pаccмoтpeниe пpoeкта oбщeй экoнoмики Батая
Кpитика oбщecтва pиcка и бecпoкoйcтвo индивида
Teopeтичecкoe значeниe: пoвышeниe ypoвня знаний и пoнимания чeлoвeчecкoй мoдeли чepeз пpизмy экoнoмичecкиx тeopий пepиyда XVIII-XX вeкoв.
Пpактичecкая цeннocть: пoдчepкивания важнocти выявлeния мoдeли чeлoвeка экoнoмичecкиx тeopий для coвpeмeннoгo oбщecтва и ocoзнания cтeпeни eгo влияния на индивидyальнyю чeлoвeчecкyю дeятeльнocть
ANNOTATION
Morari Nicoleta
PHILOSOPHICO-ANTROPOLOGICAL MODELS IN THEORIES OF ECONOMIC DEVELOPMENT (XVIII-XX CENTURIES)
Thesis, 2016
Thesis structure: The work is composed of annotation in romanian, in Russian and English languages, summary, introduction, two chapters, conclusions and recommendations, bibliography. Content of this work is figured in 56 pages, where each chapter is included in 23 pages.
Keywords: homo economicus, liberalism, marxism, neoclassicism, consumer, mainstream society, mainstream human, general economy, risk society, anguish.
Research purposes: pursuing evolution of some economic development’s theories from XVIII-XX centuries in Europe society and their influence on human model.
Research reasons:
Recognition of human model in economic theories from XVIII-XX centuries.
Illustrations of “homo economicus” in theories of economic liberalism from XVIII century.
Identification of individual prototype in Marx and Weber’s economic theories.
Definition of human model in economic theories from XX century.
Describtion of philosophico-antropological model in consumerist society from XX century.
Analysis of human model’s characteristic in mainstream society.
Examination of Bataille’s general economic project.
Criticism of risk society and individual anguish.
Theoretical value: increase the knowledge and understanding the specific human model from an economic perspective through some remarkable theories for XVIII-XX centuries.
Practical value: emphasizing the importance of identifying human model through the lights of economic theories for awareness of contemporary society and the degree of its influence on the activity of the human individual
INTRODUCERE
Actualitatea acestei teze este rolul economiei în societatea de consum în care ne regăsim, influența acesteia asupra individului ca consumator și producător de bunuri. Acest subiect a fost și este cercetat destul de amplu, însă în teza dată noi ne propunem să scoatem în evidență omul și activitatea sa în cadrul conceptelor deja cunoscute. Omul este o ființă socială plurilaterală. Specialiști în diverse științe definesc condiția umană și stabilesc modele de comportament care sunt drept patternuri ce definesc individul. Unii teoriticieni preocupați de latura economică sunt solicitați în lucrarea dată pentru a sublinia specificul omului ca subiect economic.
Astfel în capitolul I am analizat ”Modelul uman în teorii economice ale secolului XVIII-XX” în limita a 23 de pagini. Primul subcapitol întitualt ”Homo oeconomicus în teoriile liberalismului economic în secolul XVIII”, conține abordări teoretice reprezentate de D. Hume care pune accentul pe comerțul exterior, E. Condillac – întemeietorul ”psihologiei economice”, urmat A. Smith care susține că ”mîna invizibilă” guvernează activitatea lui ”homo oeconomicus”. În același rînd de teoriticieni l-am inclus pe T. Malthus care afirmă că populația crește în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică. Ultimul economist din acest subcapitol este D. Ricardo, el susține că bogăția unei națiuni se regăsește în abundența mărfurilor care contribuie la bunăstarea statului. Modelul uman al secolului XVIII este ghidat de rațiune în dezvoltarea personală și orientat spre extinderea pieții. În al doilea subcapitol ne-am propus să identificăm ”Prototipul individului în teoriile economice ale lui Marx și Weber”. Individul marxist este muncitorul care prin relațiile de producție modifică condiția umană, iar individul weberian este ghidat în acțiunile sale de producție și de puterea divină regăsită în etica calvinistă. Subcapitolul trei al primului capitol cuprinde ”Modelul uman în teoriile neoclasice economice ale secolului XX”. Aici am abordat teoriile neoclasicismului conform căruia economia este alcătuită din totalitatea relațiilor interumane care se formează în procesul reproducției sociale. Teoriticienii analizați de noi sunt A. Marshall care a introdus termenul ”economics” – economie politică care presupune studierea procedeelor îmbogățirii națiunilor. Urmează H. Gossen care consideră că știința economică reprezintă teoria procedeelor prin care individul și societatea pot obține maximum de satisfacții cu minimum de efort. V. F. Pareto este următorul economist care a elaborat principiu 80/20 ce-i poartă numele. Aplicat nu doar în economie dar și în alte științe sociale acest principiu presupune că 20% reprezintă esențialul și 80% -”mulțimea” parte mai puțin valoroasă. Astfel 20% din munca depusă (primele 10% si ultimile 10%) consumă 80% din timpul și resursele necesare. Ultima concepție din acest subcapitol este teoria ”capitalului uman” apărută în anii 1960 reprezentantul cărui este G. S. Becker. Teoria capitalului uman este acea ramură a economiei a cărei sarcină este să explice cum se formează capitalul uman, cum se dezvoltă și cum se acumulează, precum și relațiile dintre distribuirea lui și diferitele tipuri de comportament economic. În urma analizării acestor teorii, se pare că modelul uman din secolele XVIII-XX pare a fi același, însă difențe specifice sunt, deoarece fiecare prototip a fost influențat de mulți alți factori externi caracteristici doar secolului său care au contribuit la cioplirea unui model unic.
În capitolul II ne-am propus să analizăm mai amplu modelul uman al secolului XX. Acest capitol care conține 23 pagini este întitulat astfel ”Modelul filosofico-antropologic în societatea consumeristă secolului XX ”. În primul subcapitol am analizat ”Caracteristica modelului uman în societatea de masă”. Teoriticienii la care ne-am referit sunt H-G. Haupt care dă definiție consumatorului ca model social, apoi pentru a specifica comportamentul individului de masă am apelat la studiile lui N. Frigioiu. Pentru o analiză mai amplă a omului-masă am analizat filosofia spaniolului J. Ortega-y-Gasset care împarte indivizii în: masă și minorități de elită. G. Le Bon este un alt teoritician inclus în acestă listă de autori care afirmă că în fiecare popor pot fi observate două tipuri de mase: eterogene și omogene. Prin sociologul A.Giddens am cunoscut-o pe McLuhan care afirmă că mediile electronice crează un sat global, urmată de J. Habermas care identifică ”sfera publică” în care se formează opinii ce influențează modul de gîndire a individului. Următoarea idee filosofică analizată aparține teoriticianului francez J. Baudrillard care susține că mass-media a transformat natura vieții umane formînd o nouă realitate – ”hiperrealitatea”. O altă teorie economică reprezentată de A. Touraine vizează ”capitalul informațional” ca factor ce stabilește statutul individului și-a găsit loc în analiza noastră. În urma studierii acestor teorii am stabilit că modelul uman al societății de masă este un consumator credul ușor manipulat de lideri carismatici și de mass-media. Următorul subcapitol este întitulat ”Bataille: proiectul unei economii generale”. Antropologul și filosoful francez a abordat segmentul economic în spiritul său nonconformist, ceea ce ușor poate fi observat însăși în titlul lucrării sale: Partea blestemată- eseu de economie generală. Descfirînd titlul lucrării am ajuns să înțelegem că autorul numește ”parte blestemată” fenomenul necesar și inevitabil al irosirii energiei pentru a primi un rezultat. Proiectul economiei generale vizează lumea întreagă care se raportează la un set de norme pentru a utiliza benefic surplusul energiei. Fiecare individ după ce a atins apogeul în creșterea sa, produce surplus de energie, însă tot el este neputincios în a stabili ce să facă cu acest surplus. Astfel Bataille susține că avem nevoie de un suveran care va canaliza energia spre un scop, fie el benefic sau nu. În această ordine de idei observăm că modelul uman a lui Bataille este sortit, blestemat să producă necontenit energie, însă fiind neputincios în a o conserva, trebuie să o irosească pentru ca acest surplus să nu să se întoarcă contra sa doborîndu-l. În subcapitolul trei ne-am propus să analizăm ”Societatea riscului și angoasa individului” reprezentanții căruia sunt U. Beck și A. Giddens. Teoria societății riscului afirmă că indivizii trăiesc într-o angoasă necontenită. Producerea riscului este inevitabilă, deoarece ea are loc odată cu dezvoltarea, cu apariția noilor tehnologii. Riscul în contemporanietate este un produs cu caracter global și fiecare individ, indiferent de statutul său social, este vulnerabil în fața lui. Giddens asociază riscul cu problema relației naturii cu societatea, iar Beck plasează teoria sa în contextul istoric al fazelor de schimbare și dezvoltare a societății contemporane. După Giddens, în societatea actuală nu a crescut numărul pericolelor, ci gradul de conștientizare al impactului acestora asupra vieții sociale. Modelul uman al teoriei societății riscului trăiește într-o lume unde pericolul îi este drept umbră. Pentru a evita nevrozitățile la care poate duce infinita angoasă, el deseori neagă conștient unele riscuri, avînd încredere în celălat, în progresul tehnologic, adaptînd instinctul conservării societății sale.
Importanța acestei teme o găsim în realitatea ce ne înconjoară. Conștientizarea modelului uman economic a secolelor precedente ne ajută să ne înțelegem pe noi, să înțelegem specificul societății din care facem parte și de ce nu, să anticipăm, să evităm careva probleme cu care s-au confruntat cîndva strămoșii. Pe baza cunoștințelor acumulate putem crea o nouă societate, un nou model uman economic mai bun, mai pregătit, mai conștient. Omul informat este protejat.
Scopul: În lucrare ne propunem să urmărim evoluția unor teorii ale dezvoltării economice din perioada secolelor XVIII-XX a societăților europene și influența lor asupra modelului uman.
Obiective:
Recunoașterea modelul uman în teorii economice ale secolului XVIII-XX
Ilustrarea modelului ”homo oeconomicus” în teoriile liberalismului economic în secolul XVIII
Identificarea prototipului individului în teoriile economice ale lui Marx și Weber
Definirea modelul uman în teoriile economice ale secolului XX
Descrierea modelul filosofico-antropologic în societatea consumeristă a secolului XX
Analiza caracteristicii modelului uman în societatea de masă
Examinarea proiectului economiei generale a lui Bataille
Critica societății riscului și a angoasei individului
Ipoteza: Economia este o latură indispensabilă și dominantă a unei societăți dezvoltate, ea influențează considerabil asupra tuturor laturilor vieții sociale inclusiv în definirea conceptului modelului uman.
Metodele de cercetare: analiza, sinteza și generalizarea literaturii de specialitate privind problema de cercetare.
Noutatea temei investigate: problema esențială a acestei lucrări, care aduce problematica lui homo oeconomicus pe teren filosofico-antropologic este necesitatea identificării și definirii modelului uman economic specific societății contemporane pentru a înțelege caracteristica laturei economice a individului contemporan.
Cuvinte-cheie: homo oeconomicus, teorie, liberalism, marxism, neoclasicism, consumator, societate de masă, om-masă, economie generală, societatea riscului.
MODELUL UMAN ÎN TEORII ECONOMICE ALE SECOLULUI XVIII-XX
Homo oeconomicus în teoriile liberalismului economic în secolul XVIII
Specificul economic al secolului XVIII este tendința de a elibera de dogme gîndirea muncitorului și de a crea un sistem liber bazat pe legile naturale în care acesta să se simtă fericit. În urma formării modului de gîndire și cunoaștere raționale, primii clasici și fiziocrații considerau că ”legile naturale” sunt perfecte și neschimbătoare de aceea sunt date omului de către Dumnezeu cu scopul de ai-i conduce spre fericire. Dar pentru ca această înfăptuire divină să fie de realizat, clasele conducătoare care sunt luminați prin cultură trebuie să creeze un sistem, o ”ordine naturală” care să asigure înfăptuirea legilor și a planului divinității. Omul este liber în a aleagă să urmeze planul divin care duce spre prosperitate sau să aleagă sărăcia și nefericirea. Clasicii englezi erau de părere că ”legile naturale” exprimă esența lucrurilor, ele determină și ghidează mișcarea economiei și a societății. Iar ”ordinea naturală” este un sistem de legi creat de om care îi asigură acțiuniea liberă în măsura în care această ordine derivă din ”legile naturale”. Astfel scopul liberalismului economic este în a crea un sistem instituțional în care legile naturale să acționeze liber.
În anul 1752 David Hume care e considerat cel mai mare filosof englez al timpului său a publicat lucrarea Discursuri politice în care a inclus eseuri asupra problemelor economice. Principiul gîndirii economice a lui David Hume este respingerea mercantilismul care se bazează pe ideea de acumulare, prin orice mijloace, a unui stoc cît mai mare de metal prețios și bani, pentru sporirea veniturilor și puterii statului, arătînd că manufacturierii și clasa comercianților bogați absorb resursele care ar putea fi întrebuințate pentru creșterea puterii statului. O țară poate fi mai bogată, mai fericită dacă pune accent pe exporturi și importuri abundente, producînd astfel lucruri calitative și de lux. În gîndirea lui David Hume, comerțul exterior reprezintă un important stimulent al activității productive.
Rolul comerțului exterior constă în:
profiturile mari obținute din comerțul exterior stimulează producția industrială pentru export;
creșterea producției sporește numărul forței de muncă ocupate în industrie și veniturile populației;
veniturile ridicate măresc cererea de produse care stimulează producția.
Comerțul exterior este o sursă de îmbogățire a statului, însă nu e un absolut necesar pentru menținerea continuă a acestui statut. Hume spune că bogații vor avea încontinuu dorințe necesare de satisfăcut, aceasta va spori dezvoltarea nelimitată a cererilor de bunuri în interiorul unei țări bogate. Dezvoltarea industrială internă a țării va asigura prosperitate și va dispărea necesitatea exporturilor pentru a îmbogăți economia statului. Omul, ca ființă născută în societate, este obligat să-și mențină relațiile sociale datorită necesității, înclinațiilor sale naturale și obișnuinței. De aceea sistemul guvernării trebuie abordat ca cel ce distribuie și menține prin reprezentanții săi dreptatea care asigură menținerea păcii și a ordinii.
Abordînd problema proprietății David Hume afirmă că proprietatea este raportul dintre om și obiect întemeiat prin muncă. Numim proprietate acel raport care are loc atunci cînd un om transformă, prin activitate un obiect care anterior nu a aparținut nimănui. Hume respinge proprietatea comună sau repartizarea egală a bogăției între indivizi pentru că micșorează producția prin dispariția stimulentului personal. Dimpotrivă proprietatea privată dezvoltă competiția îi face pe oameni să-și perfecționează forțele productive și stimulează creșterea economică.
În anul 1776 Étienne Condillac filosof francez, a publicat lucrarea Le commerce et le gouvernement considerés relativement l’un a l’autre care conține idei valoroase, originale, privind mobilurile economice și valoarea bunurilor. Condillac a respins „teoria valorii-muncă” și a pus bazele „teoriei valorii determinată de utilitate și cantitate”. Condillac poate fi apreciat ca întemeietorul „psihologiei economice”, deoarece a încercat să demonstreze rolul jucat în economie de mobilul și interesul individual. Munca nu este cauza valorii, întrucît valoarea nu ține de producție ci de domeniul schimbului. Fiecare individ îndepărtează ceea ce îi sporește și își aproprie bunurile de care are nevoie și care prisosesc altora. În felul acesta, comerțul este deopotrivă benefic pentru vînzător și cumpărător deoarece ambii cîștigă. După Condillac, valoarea și utilitatea sunt rezultate ale aprecierii omului; ele n-ar fi de ordin material, ci ar ține de domeniul psihologiei.
Condillac susține că un lucru nu are valoare pentru că costă, ci costă pentru că are valoare, valoarea acestuia fiind însuși prețul. Astfel autorul susține că prețurile se împart în două categorii: adevărate și false. Cele adevărate corespund intereselor și avantajelor tuturor, iar cele false sunt instabile și generează dezordine. Cea care stabilește prețurile este concurența între vînzători care poate duce la scăderea prețurilor și astfel la mărirea cantității produselor cumpărate din salariu. La rîndul lor salariile reglează consumul la care are dreptul fiecare, în urma cărei se cunoaște care sunt bunurile de primă necesitate și de-a doua specifice fiecărei clase.
Condillac a subliniat patru categorii de participanți la activitatea economică și veniturile lor:
– capitaliști care primesc dobînda;
– proprietari funciari cărora le revine renta;
– întreprinzători care obțin profit;
– muncitori ce primesc salariul.
El a apreciat că nivelul fiecărui venit este reglementat, în mod riguros de „legile naturale”. Fiecare categorie de muncitori trebuie să își soluționeze problemele prin libera inițiativă deoarcee ei cunosc mai bine specificul său. Puterea publică poate interveni doar în situații speciale. „Concurența, care repartizează ocupațiile, așază pe fiecare la locul său. Toți subzistă și statul este bogat în lucrări pentru toți”.
Se atribuie secolului al XVIII-lea meritul că a introdus specificul rațional în științele umane. Adevărul acestei afirmații este susținut de către științele reale care au sugerat că și activitatea societății umane este supusă, ca și mișcarea corpurilor fizice și cerești unor „legi naturale”. Scopul științelor sociale este studierea împrejurărilor și formularea „legilor naturale” care guvernează procesele sociale, le determină mișcarea și direcția principală de evoluție. În felul acesta științele umane devin explicative și descriptive.
Filosofia utilitaristă la rîndul său a făcut cîteva împrumuturi din conceptul normativ de „lege naturală”, doar că ea a luat în considerare o ființă umană mai complexă, mai realistă motivată în acțiunile sale doar de căutarea propriului interes. Utilitariștii l-au considerat pe acest om perfect rațional și capabil să-și cunoască bine propriul interes. De aceea filosofia utilitaristă a presupus că omul, pentru a obține avantajele sociale pe care le-a pus ca scop este dispus să accepte sacrificarea unor interese mai mărunte.
Adam Smith economist, om politic și filozof scoțian, și-a dezvoltat întreaga concepția pe ideea realizării obligatorie a „ordinii economice naturale”. Această ordine se realizează de la sine, se impune obligatoriu peste acțiunea eficientă a agenților economici egoiști și izolați, preocupați doar de realizarea propriilor interese. Smith susține că „mîna invizibilă”- legile obiective care guvernează activitatea economică, ordonează activitatea infinitului număr de „Homo oeconomicus” care urmărește propriul cîștig. Ea armonizează într-un climat liberal, interesele individuale cu cele generale, stabilește și meține echilibrul între cerere și ofertă, îndreaptă pe fiecare spre maximum de eficiență și prosperitate. Principiul care guvernează sistemul economic smithian este "libertatea naturală", care permite "fiecărui om să-și urmărească interesele după cum dorește, conform unui plan liberal de egalitate, libertate și echitate".
În Teoria sentimenetlor morale, Adam Smith distinge două principii a activității umane:
Principiul utilității- omul acționează pentru obținerea de satisfacții și evitarea insatisfacțiilor;
Principiul asocierii ideilor- funcționarea spiritului uman se explică prin acțiunea forțelor care leagă ideile între ele.
Concepția filosofică a lui Smith presupune că baza acțiunii umane se află în pasiune nu în rațiune. El susține că oamenii bogați și puternici sunt admirați pentru mijloacele de care dispun pentru a atinge fericirea. Autorul a încercat să definească „originea principiilor morale”. El a intenționat să demonstreze cum pot fi formulate judecăți de valoare referitoare la comportamentul uman. Dar absența unei evidențe empirice l-a condus la negarea existenței unui simț moral. La fel ca Hume, el a înțeles că regulile morale variază în funcție de contextul istoric. Smith a împărtășit convingerea lui Hume, după care era absurd să se atribuie rațiunii capacitatea de a defini asemenea reguli ca și explicarea generală a noțiunilor „bine” și „rău”. În căutarea unui factor empiric care să-l conducă la aprobarea sau dezaprobarea acțiunilor aproapelui, el a înlocuit „filosofia de sens moral” printr-o „teorie a sentimentelor de simpatie”. Smith a atribuit, astfel sentimentelor de simpatie capacitatea de a adapta manifestarea intereselor personale la interesele societății. Dincolo de „egoism” și „simpatie”, Adam Smith a evidențiat alte patru motivații generale ale comportamentului uman:
dorința de libertate;
simțul proprietății;
înclinația naturală spre muncă;
înclinația naturală spre schimb.
Dar el nu a definit clar legăturile dintre aceste instincte. Pentru a justifica locul pe care l-a atribuit egoismului în doctrina sa morală, Smith a recurs la argumentul utilitarist conform căruia obiectivul primordial al naturii este fericirea tuturor creaturilor raționale. El și-a exprimat convingerea fermă în ființa divină orientează și conduce veșnic imensul mecanism al lumii spre producerea maximului de fericire posibilă.
Conceptul fundamental în jurul căruia se dezvoltă întregul sistem de gîndire al lui Adam Smith este „homo oeconomicus”. Acesta reprezintă „prototipul” agentului economic liberal și se caracterizează prin următoarele trăsături distincte:
Este perfect rațional- el înțelege foarte bine scopul său în activitatea economică: maximizarea profitului obținut și minimizarea efortului.
Este perfect egoist- „homo oeconomicus” acționează perfect rațional și exclusiv în scopul realizării propriului interes. Din punct de vedere economic individul este „egoist”, din punct de vedere etic- altruist
Este perfect liber- libertatea de acțiune trebuie înțeleasă în sensul că fiecare individ poate face orice în economie, cu condiția să nu afecteze libertatea celorlalți. Orice îngrădire exterioară impusă lui „homo oeconomicus” este dăunătoare. Il îndepărtează de atingerea propriilor obiective, îi reduce eficiența întregii activități.
Este perfect concurențial- se află într-o concurență continuă și perfectă cu toți.
Este perfect social- nu-și poate realiza propriile obiective izolat, ci în cadrul diviziunii muncii, stabilind un sistem interdependent de relații interesate cu ceilalți indivizi.
Adam Smith susține că diviziunea muncii este elementul caracteristic care distinge o națiune bogată de cea săracă. Cu cît economia este mai dezvoltată cu atît forța de muncă este mai specializată și cu atît cererea de bunuri și servicii este mai mare. Marile orașe sunt bogate tocmai datorită diviziunii tot mai mari a muncii fizice și mentale, acolo întîlnim nu doar muncitori, ci și inventatori, filozofi, avocați. Ceea ce presupune că de vreme ce majoritatea oamenilor sunt ocupați să-și cîștige traiul fără a practica o muncă intelectuală specială, ei își permit să plătească pe altcineva să proiecteze, să gândească și să vorbească pentru ei, ceea ce asigură economisirea timpului. Fiecare individ devine mai bun în ramura sa proprie, per total, se muncește mai mult, iar cantitatea de știință crește. Smith întrevede astfel apariția societății cunoașterii, unde o clasă creatoare, care se îmbogățește pe sine și își îmbogățește propria țară prin capacitatea sa de a crea legături, oferă analize aprofundate și sporește cunoașterea.
Smith afirmă că în societate există două tipuri de populație:
populația utilă, care la rîndul ei este formată din:
populația productivă (ocupată în producția de mărfuri, adică în sfera producerii bogăției);
populația neproductivă (ocupată în activitățile utile, dar care nu produc mărfuri, adică bogăție).
populația celor „care nu muncesc de loc”.
Liberalismul economic smithian presupune promovarea comerțului liber, a concurenței și a neamestecului statului în viața economică. Smith la rîndul său a criticat teoria mercantilistă care se rezumă la raportul bogăție-bani, susținînd că bogăția reală constă în totalitatea valorilor de schimb. El susținea ideea deschiderii piețelor noi care au permis noi diviziuni ale muncii și noi progrese în meșteșuguri, progrese care în cercul strîmt al vechiului comerț niciodată nu s-ar fi realizat.
Un alt teoritician prezentat în lucrarea dată este Thomas Malthus, economist englez autorul teoriei potrivit căreia creșterea numărului populației trebuie să conducă la foame în întreaga lume. Populația crește cu progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică. Ca exemplu Malthus a propus populației Angliei timpului său. Dacă populația ar fi fost de 11 milioane locuitori, bunurile de subzistență ar fi fost suficiente pentru a asigura, în condiții normale, nevoile acestora. Peste 25 de ani populația ar ajunge la 22 milioane, la fel și bunurile de subzistență. Peste 50 de ani populația ajunge la 44 milioane, iar subzistențele doar la 33. Potrivit acestui raționament, raportul dintre numărul locuitorilor și al subzistențelor va evolua astfel: 1/1 în primii 25 de ani; 1,3/1 după 25 de ani; 2/1 după 50 de ani; 3,2/1 după 75 de ani; 5,3/1 după 100 de ani; 9,1/1 după 125 de ani; 16/1 după 150 de ani; 28,4/1 după 200 de ani etc. Dar în acest context lumea nu este pierdută, ea are șanse dacă trece peste obstacolele care îi vin în cale. Malthus a grupat aceste obstacole în preventive și obstacole pozitive. Ambele grupe de obstacole acționează în toate societățile și în toate timpurile împotriva creșterii necontrolate a populației. Ponderea uneia sau alteia dintre ele este diferită în timp, spațiu și de numeroși factori.
Obstacolele pozitive în calea creșterii populației sunt extrem de variate și includ, fie că își au originea în viciu, fie în mizerie, toate cauzele care contribuie la scurtarea duratei naturale a vieții omenești. Aici pot fi enumerate toate ocupațiile nesănătoase, muncile aspre și expuse schimbărilor vremii, sărăcia extremă, proasta hrănire a copiilor, marile orașe, excesele de tot felul, întregul cortegiu de boli obișnuite și epidemice, războaiele, ciuma, foametea”. Aceste obstacole Malthus le grupează în două categorii:
Cele ce rezultă din relige naturii, numite mizerie;
De natură amestecată, pe care ni le atragem singuri, numite vicii.
Obstacole preventive- reținerea de la căsătorie care poate fi numită morală; pasiuni nefirești, adulterul care se încadrează la categoria viciu.
Deși împrejurările ce pot fi invocate aici sunt nenumărate, ca și situațiile întîlnite, se poate totuși aprecia că pe măsura evoluției societății omenești în mod normal trebuie să devină dominante obstacolele preventive.
Om profund religios și etic, Malthus a susținut promovarea unor măsuri conștiente de control al populației, menite să soluționeze contradicția dintre numărul locuitorilor și evoluția bunurilor de subzistență. Afirmând că omul trăiește între mizerie, viciu și virtute, el a propus virtutea ca singura cale de a scăpa de mizerie și viciu. Asumarea virtuții este obligatoru pentru asigurarea fericirii oamenilor. Potrivit teoriei malthusiene sărăcia, bolile sunt factori pozitivi pentru oameni, deoarece asigură echilibrul între numărul de populație și cantitaea mijloacelor de subzistență.
David Ricardo economist englez, adept și în același timp adversarul lui Adam Smith, prin lucrarea sa Despre principiile economiei politice și impunerii aduce gîndirea economică la o etapă superioară. El susține că bogăția unei națiuni se regăsește în abundența mărfurilor care contribuie la bunăstarea statului. Ricardo este adeptul creșterii numărului populației însă este sceptic privind subzistența acestora. La fel ca și Smith, Ricardo susține că sunt două modalități de îmbogățire a națiunii: sporirea cantității muncii productive și creșterea productivității muncii. Fiind adept al creșterii bogăției, Ricardo a subliniat cîteva direcții pentru atingerea acestui scop: inventarea mașinilor, perfecționarea muncii, îmbunătățirea diviziunii muncii prin descoperirea noilor căi de export, a pieților avantajoase ca un număr de oameni să fie capabili să producă dublu sau triplu bogăție. El susține că munca este principala cale care oferă mărfiii valoare. Eforturile teoretice ale lui Ricardo în problematica valorii s-au orientat pe două direcții:
Eliminarea contradicțiilor și clarificarea unor importante aspecte ale teoriei valorii-muncă preluată de la Adam Smith;
Utilizarea teoriei valorii-muncă pentru explicarea și înțelegerea interdependenței dintre diferitele fenomene ale realității economice în întreaga ei complexitate.
David Ricardo afirmă că „Valoarea unei mărfi sau cantitatea din oricare altă marfă cu care poate fi schimbată depinde de cantitatea relativă de muncă necesară pentru producerea ei, și nu de compensația mai mare sau mai mică ce se plătește pentru această muncă”.
De aici derivă schematic concepția lui Adam Smith:
Muncă Valoare Venituri
Concepția lui David Ricardo ” determină”
Muncă Valoare Venituri
Ricardo afirmă că salariul muncii nu poate produce vreo modificare în valoarea relativă a mărfurilor, căci presupunînd că salariul se ridică nu înseamnă că e nevoie de o cantitate mai mare de muncă în vreuna din ocupații, ci că munca este plătită cu un preț mai urcat.
Ca și Adam Smith, David Ricardo a apreciat că există trei factori de producție; natura, munca, capitalul. Corespunzător în societate există trei clase sociale formate din deținătorii factorilor de producție respectivi:
proprietarii de pămînt, care încasează renta funciară ca venit al proprietății asupra condițiilor naturale ale producției;
muncitorii, care obțin salariul ca venit al muncii depuse;
capitaliștii, cărora le revine profitul ca venit al capitalului folosit în producție.
David Ricardo abordează și problematica repartiției bogăției între clasele sociale. El apreciază că întreaga bogăție națională, ca și toate veniturile claselor sociale sunt create prin munca muncitorilor, sunt produs al muncii. Ricardo susține că întreaga valoare a mărfurilor este împărțită în două porțiuni: profitul și salariile muncii. Pe măsura dezvoltării societății și creșterii populației crește nevoia de bunuri dw subzistență. Pentru a acoperi nevoile de produse, societatea este obligată să atragă în producție noi terenuri fertile astfel sporind creșterea și mărind prețurile. Urmarea continuă a prețurilor de subzistență îi obligă pw capitaliști să mărească salariile pentru ca muncitorul să poată să-și mențină nivelul de trai.
În perioada 1750–1850, în Europa Occidentală, numeroși autori au promovat cîteva idei comune:
viața economică este guvernată de legi obiective care formează „ordinea naturală” ce se impune peste voința și conștiința oamenilor;
liberalismul economic (manifestarea lui „homo oeconomicus”) corespunde cel mai bine ordinii economice „naturale” și naturii umane;
piața liberă și concurența perfectă reprezintă mecanismele necesare și suficiente pentru realizarea și menținerea echilibrului economic, folosirea cu eficiență crescîndă a resurselor societății și armonizarea intereselor individului cu cele ale colectivității.
Secolul XVIII vine cu modificări în imaginea negustorului, după Rudolf Meyer aceste modificări sunt un fel de cerințe pe care individul trebuie să le urmeze: negustorul trebuie să știe mărfurile, ținerea registrelor, limba comercială, limbi străine, ortografia, monedele și alte caracteristici specific comerțului, dar și să stabilească relații bune cu alți negustori, să fregventeze tîrguri și să fie informat. În opinia lui Jacob Sarasin, negustorul trebuie să-și perfecționeze germana, să cunoască franceza și italiana și puțină latină pentru a opera cu termini juridici, să scrie frumos, să cunoască istoria, dreptul și statistica. Un bun negustor trebuie să fie într-o formă fizică bună și să fie preocupat de arte și litere. Negustorul secolului XVIII este acel manufacturier transformat, un meșteșugar inventiv, țăran bogat trecut de la comerțul cu produse agricole la transformarea industrială.
Prototipul individului în teoriile economice ale lui Marx și Weber
Sfîrșitul secolului XVIII începutul secolului XIX a fost marcat cu revoluții și reforme, s-a ajuns la ideea ca omul este liber în măsura sa ca subiect economic. Mișcările revoluționare au modificat activitatea umană destul de rapid ceea ce a adus la industrializarea activităților. Trecerea de la munca manuală la mecanizare a sporit volumul productivității, mai ales spre sfîrșitul secolului XIX, cînd atît bărbații cît și femeile erau activ implicați nu doar în agricultură, dar și în activităție industriale. Modificarea societăților din agricole în industriale au sporit prestigiul omului de afaceri – industriași, bancheri, mari comercianți, manageri au pătruns în rîndurile elitei sociale și politice. Însă ei au fost nevoiți curînd să cedeze locul tehnicienilor și inginerilor care reprezintă perfect secolul industrializării. Structura familiei burgheze era caracterizată prin diviziunea muncii între bărbat care primea salariu și femeia care avea grijă de treburile casei. Femeia deseori își abandona propriile interese în favoarea intereselor soțului și a copiilor. Familia trebuia să fie un spațiu închis, privat unde fiecare membrul era protejat de pericolele și violențelei lumii din exterior. Totuși familia burgheză era de neperceput fără o menajeră care reprezenta statutul și bunăstrarea familiei întregii societăți.
Omul din secolul XIX știa să scrie, să citească, să calculeze și frecventa, cel puțin, școala elementară. De această educație beneficiau și fetele doar că într-o măsură mai mică decît băieții. Fetele nu aveau acces la studii universitare, la profesii și cariere prestigioase, ele fiind nevoite să se limiteze la profesii care nu necesită studii complexe superioare. Astfel femeile care aveau școala elementară, precum învățătoarele, au făcut parte din primele valuri de combatere pentru emanciparea femeilor. Munca ocupa o bună parte a vieții omului, indiferent de meseria pe care o îndeplinea. Ziua de muncă niciodată nu se sfîrșea reprezentînd 11-12 ore pe zi în dependență de regiune. În 1889 la 1 mai mișcarea muncitorească internațională a reușit să micșoreze ziua de muncă pînă la 8 ore și pauză săptămînală obligatorie pentru bărbați și femei. Omul secolului XIX lucra și locuia în diverse condiții, visa și spera în diverse moduri specifice doar lui. Însă această varietate de șanse totuși avea un element caracteristic și anume perspectivele vieții sale care erau predeterminate de statutul său social și de condiția economică.
Caracteristic secolului XIX este lupta de clasă, respectiv s-a pus accent pe profesie, pe proprietate, pe competențe și egalitate în fața legii, lăsînd de o parte simbolurile și riturile tradiționale care și-au pierdut semnificația. Muncitorul secolului XIX trăia de pe o zi pe alta, în special la începutul secolului care era marcat de crize și dificultăți în industrie ceea ce cauza scumpirea grîlui. Muncitorul nu avea lucrul și salariu stabil, el putea fi angajat și concediat într-o oră, dacă muncea la cineva angajatorul nu era obligat să-l asigure cu materie primă sau cu unelte de muncă, acestea trebuia să le posede chiar muncitorul. Salariul primit era insuficient pentru a întreține o familie, femeile, în special cele fără soț care din start erau plătite în jumătate mai puțin decît bărbații, erau nevoite să se prostitueze, bărbații, deseori și copiii munceau ziua întreagă pentru a-și asigura existența. Cea mai mare parte din resurse se ducea pe hrană, aceasta fiind monotonă și de proastă calitate. Unii oameni erau nevoiți să cerșească sau să se alimenteze cu resturile de la restaurante sau cantine. Bani pentru îmbrăcăminte nu ajungea, hainele purtate erau mai mult cîrpe răscroite, patul era de paie pe care trebuia să se înghesuie o familie întreagă. Oamenii erau nevoiți să-și schimbe traiul destul de des, deseori trecînd într-o locuiță mai rea doarece nu erau în stare să-și întreține postul de muncă și respectiv locuința cît de cît decentă. Însă nu doar lipsa de muncă este cauza mizeriei în care trăiau muncitorii, alcoolismul la care se recurgea pentru a uita necazurile vieții, întemeierea familiilor prea devreme și nașterea numeroasă a copiilor pe care nu aveau cu ce să-i întrețină sunt cauze a sărăciei.
Capitalismul este un nou cuvînt care în anul 1860 intră în vocabularul politic și economic al lumii. Capitalismul este un sistem politico-economic care se întemeiază pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și de schimb. El se caracterizează prin:
proprietatea privată a unui om asupra bunurilor sale;
liberul schimb a bunurilor între cei care le dețin, aceasta se poate realiza prin intermediul banilor care reprezintă prima formă de manifestare a capitalului;
dezvolatrea producerii și relațiilor de schimb, presupune crearea a mai multor unități de mărfuri (deseori poate fi doar un fel, precum lemnarul face mobilă, însă el are nevoie de unelte pe care le crează fierarul), care ulterior sunt schimbate pe alte mărfuri sau cumpărate/vîndute cu bani;
cererea și oferta, muncitorul va produce marfă atîta timp cît ea îi va aduce venit, atîta timp cît va fi rentabil și va fi cerere.
Karl Marx (1818-1883) filozof, istoric, economist, sociolog, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei socialismului științific, teoretician și lider al mișcării muncitorești susține că capitalul presupune producerea mărfii și schimbarea ei pe alte bunuri, ceea ce presupune un circuit continuu între cerere și ofertă. Banii fiind prima formă istorică de manifestare a capitalului apar sub două forme:
capitalul ca dobîndă pentru împrumut -cînd cumpărătorul transmite banii vînzătorului dar încă nu a luat marfa; sau cînd cel ce are surplus de bani poate da cu împumut celor care nu au bani suficienți pentru a-și asigura subzistența;
capitalul comercial- bani care sunt folosiți pentru a produce bunuri materiale în loc să fie folosiți pentru consumul direct. Capitalul figurează în două moduri: ca factor de producere; ca sursă de venit.
Marx arată ca avem bani-marfă și bani-capital care reprezintă două relații care îndeplinesc funcții economice diferite. Banii-marfă apar și funcționează nemijlocit în circulația simplă a mărfurilor. Aici are loc transformarea mărfurilor în bani (vînzare), apoi a banilor în mărfuri (cumpărare), adică a vinde pentru a cumpăra. Banii-capital apar și funcționează într-un circuit specific dezvoltat pe o treaptă a evoluției economiei de schimb. Aici are loc transformarea banilor în mărfuri (cumpărare), după aceea, a mărfurilor în bani (vînzare), adică a cumpăra pentru a vinde. Astfel, avem relațiile de vînzare-cumpărare, marfă-bani, vînzător-cumpărător, aceste relații presupun circuitul normal al capitalismului – de a produce pentru a vinde.
Funcția principală a capitalismului este producerea profitului; dacă încetează să aducă profit, încetează să fie capitalist și este înlocuit cu alt mod de producție. Însă evident că nu toți oamenii pot fi producători, o bună parte din populație o reprezintă consumatorii care defapt reprezintă clasa muncitoare. Cei pe care-i numim producători putem admite că reprezintă aproximativ 10% din populație, pe cînd restul 90% sunt consumatori. Ușor deducem că circuitul capitalului este destul de restrîns, deoarece producătorii reprezintă un monopol, banii cu care ei îi salarizează pe muncitori vin înapoi la ei, deoarece acești bani sunt schimbați pe bunuri produse de muncitori, astfel urmărind un schimb de muncă – bani – marfă.
Valoarea unei marfe, consideră Marx, este munca încorporată în ea. În condițiile capitalismului, muncitorul nu vinde produsul pe care l-a făcut, ci capacitatea sa de muncă. Ceea ce produce muncitorul aparține proprietarului care l-a angajat. El, proprietarul, nu îi plătește muncitorului valoarea producției pe care acesta o crează, ci salariu. Îi plătește muncitorului doar necesarul pentru a putea trăi și produce în continuare. Diferența dintre salariul de subzistență plătit muncitorului și valoarea creată de el în procesul producției reprezintă plusvaloarea, de care depinde profitul capitalistului. În opt ore de muncă pe zi muncitorul lucrează patru ore pentru a-și produce echivalentul salariului de subzistență, în celelalte patru ore el produce plusvaloarea (profitul).
Capitaliștii forțați de concurență aleg să folosească mașini pentru producție, însă prețul acestor mărfuri scade considerabil deoarece se micșorează cantitatea de muncă încorporată în marfă. Dar pentru capitalist forța productivă a muncii crește atunci cînd se economisește pe munca umană care trebuie plătită. Aceasta cauzează exploatarea tot mai intensă a forței de muncă, împingînd salariul spre nivelul minimului de subzistență. Întreprinzătorii capitaliști pot face acest lucru pentru că folosirea mai multor mașini și utilizarea continuă a meseriașilor, claselor mijlocii, micilor negustori și micilor proprietari crează permanent un număr mare de neangajați care depind de munca salariată. Concurența capitalistă conduce la centralizarea capitalului într-un număr tot mai redus de muncitori prin distrugerea celor slabi și puțin eficienți. Societatea este divizată în două clase distincte cu interese opuse: proprietarii capitaliști și proletariatul. Din cauza crizei de profit capitalismul încearcă să facă față și să utilizeze tot mai multe mașini pentru a crea bunuri, astfel ei îngustează activitatea micilor întreprinzători și reduce numărul muncitorilor folosiți în propriile întreprinderi. Ei extind producția dar îngustează piața. Rezultatul este supraproducția, subconsumul, criza, paralizarea forțelor productive și risipa capitalului. În acest context, revoluția este inevitabilă și ea va asigura preluarea mijloacelor de producție de către muncitori și plasarea producției sub control social.
Teoria marxista sustine ca statele care au atins stadiul maxim al dezvoltării capitaliste urmează să cunoască etapa socialismului. Faptul se datorează luptei proletariatului contra burgheziei. Conform lui Marx, dezvoltarea societăților este marcată de conflictele periodice de clasă, care, atunci cînd devin acute, au tendința de a se sfîrși printr-un process de schimbări revoluționare. Sursele contradicțiilor pot fi identificate în schimbările economice sau în schimbările forțelor de producție. Într-o societate stabilă există echilibru între structura economică, relații sociale și sistemul politic.
Marx a afirmat că omul este autodeterminat, că el poate coopera cu semenii săi dominînd natura în favoarea unei societăți raționale. Omul este liber și capabil să se determine singur pe sine, el poate modela mediul și-l poate adapta nevoilor sale apelînd la credința în știință și rațiune care inevitabil duc la progres. Marx a respins egocentrismul spiritului întreprinzător care în condițiile liberalismului și a concurenței conduc la inegalități sociale, la exploatarea celor slabi de către cei puternici. Astfel omul pentru Marx este o ființă socială.
Diviziunea muncii și proprietatea privată, care reprezintă specificul economiei politice a secolului XVIII au făcut din oameni sclavi ai sistemului social de producție. Omul fiind nevoit să joace un anumit rol, să se subordoneze sistemului economic și a banilor ca mijloc de satisfacere a nevoilor l-a obligat să depindă de cheltuiala celuilalt. Diviziunea muncii și proprietatea privată împart oamenii în clase sociale, clasa exploatatorilor – proprietarii și administratorii mijloacelor de producție și clasa sau clasele exploatate – producătorii bunurilor din societate. Fiecare clasă exploatatoare – stăpînii de sclavi, proprietarii feudali, întreprinzătorii capitaliști, apar în diferite perioade ale istoriei ca purtătoare a progresului, a unor noi descoperiri și dezvoltări ale tehnicii de producție – expresia unei capacități umane creatoare superioare. Pentru Marx clasa reprezintă un grup de oameni care se află într-o relație comună față de mijloacele de producție, mijloace cu ajutorul cărora își cîștigă existența. În acest context, omul a avut posibilitatea să se realizeze, să-și perfecționeze forțele și să determine suprastructura socială prin crearea instituțiilor politice, a sistemului legislativ și a altor concepții benefice pentru societate. Punctul său de vedere este bazat pe concepția materialistă asupra istoriei, care presupune că schimbarea sociala este determinată de influențele economice. Conflictele dintre clase, bogații opuși saracilor constituie motivația dezvoltarii istorice.
Acumularea bogățiilor are de cealaltă parte acumulare de sărăcie, chin, robie și degradare morală a clasei care-și produce produsul în formă de capital. Marx observă că omul este separate de produsul muncii sale care devine marfă pentru capitalism și îl face pe om dependent de sistem. Munca salariată este un mijloc de supraviețuire care face din om însuși marfă. Marx a vrut să-l elibereze pe om de condiția sa schimbînd temeliile lumii care trebuie să dispară precum religia, statul, clasele ca omul să depindă doar de el însuși și de legile sociale pecare le va conștientiza.
Max Weber (1864-1920) respinge concepția materialistă asupra istoriei, el consideră conflictul de clasa ca fiind mai puțin semnificativ decît o făcuse Marx. În opinia lui Weber factorii economici sunt importanți, dar ideile si valorile au un impact mai mare asupra schimbarii sociale. Studiind și comparînd religiile din China și India cu cele din Occident, Weber a dedus că anumite aspecte ale credinței crestine au influențat puternic afirmarea capitalismului, în opinia sa ideile si valorile culturale contribuie la formarea societătii și a actiunilor umane individuale.
Weber consideră capitalismul fiind un mod specific de organizare a înterprinderilor economice, acestea fiind doar un factor ce determină schimbarea socială. Caracteristic capitalismului este impactul știintei și al birocrației. Știința a creat tehnologiile moderne, iar birocratia este un mod de a organiza eficient mase largi de oameni, de aceea se dezvolta o data cu creșterea economică și politică. Dezvoltarea știintei, a tehnologiei moderne și a birocratiei reprezintă un mod rațional de organizare a vieții sociale și economice. Max Weber consideră că doctrina calvinistă stă la baza nașterii capitalismului. Etica calvinismului influențează prin puritanismul său modelarea spiritului capitalist, anume că într-o măsură semnificativă etosul societății capitaliste este cauzat istoric de către unele dintre cele mai influente doctrine ale Reformei, în special pe linie calvinistă.
Biserica protestanta împacă principiile dogmei creștine cu acumularea de bogății. Weber susține ideile lui Jean Calvin care afirmă că acumularea averii este un dar de la Dumnezeu și face parte din semnele care arată individului faptul ca a fost ales spre mîntuire. Averea celui care muncește este pusa în slujba comunitatii. Dumnezeu îi iubeste pe cei care acumulează bogăție pentru că aceasta înseamna un bun de consum de care se bucură toți oamenii, într-un fel sau altul. Doctrina calvinistă spune că munca este un scop în sine, o porunca de la Dumnezeu. Profesia reprezintă vocatie, adica o misiune căreia individul trebuie sa i se supuna. Astfel, identifică Weber, că viața celui fără de profesie este lipsită de sistematismul cerut de asceza creștină. Dumnezeu oferă omului șansa de cîștig și omul trebuie să se supună și să muncească. Dacă nu se respectă și nu se urmează această șansă, atunci această acțiune este categorizată drept refuz de a îndeplini porunca, menirea sa și datoria față de Dumnezeu ce poate cauza refuzul divinității de a-l primi pe om în rîndul aleșilor săi. Omul trebuie să devină bogat pentru a îndeplini porunca divină. Dacă Dumnezeu vă arată un drum pe care fără pierdere pentru sufletul vostru sau pentru alții puteți cîștiga legal mai mult decît pe alt drum și refuzați acest lucru și urmăriți drumul aducător de cîștig mai puțin, atunci acționați împotriva unui din scopurile chemării voastre, refuzați să fiți administratorul lui Dumnezeu și să primiți darurile Sale pentru a le putea folosi pentru El dacă vi le-ar cere. Nu pentru plăcerea trupului și pentru păcat, ci pentru Dumnezeu, aveți voie să munciți pentru a fi bogați.
Weber susține teoria stratificării a lui Marx, însă, sunt careva diferențe între aceste două teorii. După Weber, diviziunile de clasă derivă nu numai din controlul sau lipsa de control a mijloacelor de producție, ci și din diferențele economice care n-au nimic de a face în mod direct cu proprietatea. Acestea fiind anumite abilități și calificări care sunt cerute de diferite tipuri de slujbe pe care oamenii sunt capabili să le obțină. Cei care exersează munci manageriale sau profesionale cîstiga mai mulți bani și au condiții mai favorabile de munca, de exemplu, decît cei cu slujbe de "gulere albastre" (muncitori). Calificarile pe care le poseda, precum gradele, diplomele și abilitățile îi fac să fie mai "usor de vîndut" decît alții care nu au astfel de calificări. În rîndul muncitorilor "gulere albastre", la un grad mai ridicat, se află meșterii pricepuți care au posibilitatea de a obține salarii mai mari decît cei semicalificați sau necalificati. Pe lîngă clasă, Weber distinge alte două aspecte de baza ale stratificării: statutul și partidul. Statutul se refera la deosebirile dintre grupuri sociale în ceea ce vizează onoarea sociala sau prestigiul care li se acordă de către alții. Grupurile cu statut privilegiat pozitiv sunt: doctorii și avocații. Un alt grup sunt cei cu statut privilegiat dar negativ, supuși discriminării care le împiedică să profite de pe urma avantajelor accesibile majoritatii celorlalți. Partidul defineste un grup de indivizi care muncesc împreună grație faptului că au scopuri, interese sau trecut comun. Weber susține că statutul și partidul nu pot fi reduse la diviziunile de clasa, deși fiecare din acestea sunt influențate de clasă și ambele pot influența circumstanțele economice ale indivizilor și grupurilor afectînd clasa. Spre expemplu, partidele pot fi bazate pe afilieri religioase sau pe idealuri nationaliste, astfel făcînd apel la elemente care trec de diferențele de clasă în vederea atingerii scopurilor.
Structura de clasă socială acceptată de Marx și Weber este:
Clasa superioară – indivizi si familii care posedă cantități considerabile de proprietăți care conferă putere;
Clasa de mijloc – oamenii care au diferite ocupații; aceasta este alcătuită din patronii independenți a unor mici afaceri, proprietary de magazine locale și mici ferme.
Clasa muncitoare – de tip gulere albastre, alcatuită din cei care au ocupații manuale. La rîndul ei, clasa muncitoare se împarte în clasa muncitoare de sus- alcatuită din muncitori calificați, și clasa muncitoare de jos alcătuită din cei aflați în slujbe necalificate sau semicalificate, pentru care e nevoie de o minima pregătire. Majoritatea acestor slujbe oferă venituri și siguranță locului de munca inferioare ocupațiilor calificate.
Subclasa – majoritatea etnică și minoritățile lipsite de privilegii. Membrii subclasei au condiții de muncă și standarte de viață considerabil mai slabe decît majoritatea populatiei, mulți se numără printre șomerii pe termen lung sau care nu au slujbe permanente.
Marx consideră că salariile clasei muncitoare niciodată nu se vor ridica deasupra nivelului de subzistență, în timp ce bogăția se va acumula de către cei ce stăpînesc capitalul. În rîndul șomerilor va exista o acumulare de mizerie, sclavie, degradare morală.[8.apud=Marx K.,Capital, val.I (London: Law-rence and Wishart.First pub.1864)].
Teoriile despre stratificare dezvoltate de Marx și Weber sunt cele mai însemnate și influente. Marx pune accentual pe clasă care o consideră caracteristică obiectivă a structurii economice a societății. El sesizează diferența între cei care posedă capital și muncitorii care nu îl posedă. Weber acceptă o opinie similară, dar distinge alte două aspect ale stratificării: statutul și partidul. Statutul se referă la stima socială acordată indivizilor sau grupurilor; partidul – la mobilizarea activă a grupurilor pentru asigurarea unor scopuri definite.
Secolul XIX a fost marcat drept secolul revoluțiilor care au avut loc aproape în toate țările europene. Primăvara popoarelor din anul 1848 a fost un val revoluționar marcat prin prăbușirea sistemelor aflate în criză economică complexă dar și prin dorință din ce în ce mai puternică de afirmare națională. Aceste revolte au fost inevitabile și semnificative, pe care nu le-au putut prevesti sau anticipa gînditorii secolului. Oamenii au avut parte de modificări semnificative a vieții lor, cei săraci au căpătat curaj de a remodifica structurile și de a-și asigura locul său decent în societate.
Modelul uman în teoriile neoclasice economice ale secolului XX
Secolul XX este marcat de două războaie mondiale care au afectat considerabil viața omului și societatea în ansamblu. După Primul Război Mondial a urmat o criză politică și economică, după Al Doilea Război Mondial au avut loc modificări sociale bazate pînă acuma pe proprietate și cultură. În rîndul muncitorilor au apărut noi profesii precum angajatul în post de conducere, jurnaliști și intelecturali care nu se mai raportau la cultura burgheză, ci aveau ca scop afirmarea pe plan profesional. După 1918 clasa muncitoare a început să se destrame, influențate de mediul socio-economic și politic ceea ce a cauzat pierderea autorității și influenței proletariatului, în special în vestul, nordul și sudul Europei, pe cînd în est din rațiuni politico-ideologice autoritatea proletariatului s-a conservat. Datorită deportărilor masive din perioada și după Al Doilea Război Mondial clasa muncitoare a devenit destul de complicat de definit din cauza numărului mare de muncitori emogranți străini dar și femei incadrate în muncă.
În a doua jumătate a secolului XX locul muncitorului a fost ocupat de funcțiorar sau funcționară, care ocupă mai multe posturi de muncă o dată cu creșterea importanței tehnicii de administrație, a comerțului astfel dobîndind prestigiul social. Caracteristic secolului XX este individualizarea, birocratizarea și orientarea către consum a culturii de masă. Apar noi grupuri pentru care funcția profesională a devenit mai importantă decît originea socială ceea ce a modificat imaginea societății moderne. Cinematograful, radioul, presa după 1950 și televiziunea au pătruns în viața socială a muncitorului care au transformat majoritatea populației în consumatori de cultură. Starurile care apăreau în vizorul populației au devenit generatori de valori, de estetică și de comportament. În acest cerc al mass-mediei au apărut noi grupuri profesionale precum regizori, cameramani, tehnicieni de sunet, tehnicieni de televiziune, numărul cărora a crescut o dată cu industria divertismentului. Sportul prin Jocurile Olimpice și alte mari competiții sportive au contribuit la progresareaa societății moderne. Imaginea sportivului a căpătat o conotație de star prin emisiuni televizate și radio ce promovau modul sănătos de viață. Însă nu doar imaginea sportivului s-a modificat ci și a societății grație lucrărilor de infrastructură precum construirea terenurilor și complexelor sportive. Creșterea veniturilor și reducerea perioadei de lucru a adus la dezvoltarea turismului de care au profitat tot mai multe persoane, în special după al Doilea Război Mondial. Acest fenomen de masă a cauzat apariția noilor profesii – ghidul turistic, dar și dezvoltarea birourilor de turism și a companiilor aeriene. Locațiile turistice au căpătat un nou aspect influențat de așteptările consumatorului.
Domeniile sociale ale secolului XX capătă un caracter birocratic prin aparița regulilor administartive necesare care interveneau tot mai profund în viața individului. Apare o nouă categorie de muncitori acesta fiind tînărul care încă nu a întemeiat o familie dar care trebuia protejat deoarece era considerat purtător al viitorului. Acest fenomen a devenit drept cult al tinereții care a continuat să existe în domeniile politice și în cultura de consum. În 1950 s-a impus învățămîntul obligatoriu în toate țările europene, a avansat vîrsta medie de căsătorie ce a cauzat lungirea fazei tinereții. Chiar dacă faza tinereții era controlată de instanțele statului tinerii au avut acces liber la experimente care vizează stilul de viață, gusturile sale, consumul și angajamentul politic. Apare o nouă categorie – pensionarul care avea posibilitatea să se bucure de munca efectuată toată viața care se transfera în bani, destinația cărora era turismul sau bunurile de consum. Imaginea femeei pe arena socio-politică a fost modificată de mișcările sufragetelor care au declarat război diviziunii muncii între bărbați și femei, scopul lor era să obțină dreptul la modelarea individuală a vieții lor. A fost pus sub semnul întrebării rolul tradițional de gospodină care reprezenta timp îndelungat scopul a multor femei. Această mișcare a fost susținută de schimbările care au avut loc pe piața muncii și cea culturală grație cărora activitatea socială a femeilor a crescut.
Neoclasicismul, o nouă paradigmă dezvoltată din 1870 a reprezentat o adevărată revoluție în gîndirea economică și în cunoașterea umană; este o formă a liberalismului economic deoarece preia și dezvoltă cele patru elemente fundamentale ale gîndirii liberale:
Economia este guvernată de legi obiective;
Inviolabilitatea proprietății private ca suport a liberei inițiative;
Libertatea de acțiune a lui „homo oeconomicus”;
Libera concurență a agenților economici.
Neoclasicismul afirmă că economia este alcătuită din totalitatea relațiilor interumane care se formează în procesul reproducției sociale. De aceea cel mai bine adevărul despre economie se poate realiza prin studierea psihologiei umane, a comportamentului individual. Legile economice sunt în esență legi psihologice. Noua orientare și-a propus elaborarea unei paradigme neutre. Fără îndoială, autorii neoclasici n-au reușit în totalitate să rămână neutri: Böhm-Bawerk a fost antimarxist, Gossen și Walras au avut simpatii socialiste, Pareto s-a opus socialismului și chiar democrației etc. Neoclasicismul apreciază că toate bunurile economice au valoare, indiferent dacă sunt sau nu sunt mărfuri. Substanța valorii o constituie utilitatea bunurilor. Școala Neoclasică s-a preocupat de analiza repartiției veniturilor în societate. Veniturile (salariu, profit, rentă, dobîndă) au fost considerate prețurile serviciilor generate de factorii de producție. Nivelul lor se determină prin productivitatea marginală, astfel veniturile capitalului au apărut ca rezultat al unei necesități economice.
Alfred Marshall (1842-1924) în anul 1890 a reactualizat termenul de economics preluat de la economistul austriac Carl Menger (1840-1921), care include două tipuri de studii:
Economia pură – analizează comportamentul teoretic al lui „homo oeconomicus” în prezența fenomenelor de raritate (relativă) a resurselor;
Economia aplicată – analizează procesele și fenomenele economice în diferite ramuri de activitate.
După părerea sa economia politică (economics) reprezintă una din ramurile economiei aplicate și se ocupă de studierea procedeelor îmbogățirii națiunilor. La fel, economia socială studiază procedeele de sporire a bunăstării individuale. „Legile economice, sau afirmarea tendințelor economice, sunt acele legi sociale care permit exprimarea bănească a motivațiilor umane”. Toate proporțiile economice, inclusive nevoile umane pot fi măsurate și exprimate prin bani.
Hermann Gossen consideră că știința economică reprezintă teoria procedeelor prin care individul și societatea pot obține maximum de satisfacții cu minimum de efort. El afirmă că cantitatea de muncă necesară pentru a produce ori pentru a folosi mărfurile crește exact în proporția nevoii satisfăcute, iar într-o economie perfect liberă munca trebuie să fie plătită proporțional cu dificultatea sa.
Reprezentantul Școlii Neoclasice Hermann Gossen (1810-1858) afirmă: „Orice om se străduiește să-și umple viața cu cît mai multe plăceri posibile”. Gossen afirmă că cantitatea de muncă necesară pentru a produce ori pentru a folosi mărfurile crește exact în proporția nevoilor satisfăcute, iar într-o economie perfect liberă munca trebuie plătită proporțional cu dificultatea sa. Deasemenea el a deosebit trei categorii de bunuri:
Bunuri de rangul I, cuprinzînd „bunurile de consum, capabile să ofere singure o plăcere”;
Bunuri de rangul II, reprezentate de „bunuri de consum, care produc o plăcere numai în asociație (bunuri complementare de consum)”;
Bunuri de rangul III, ce reunesc „toate mijloacele de producție”.
Gossen a formulat două legi fundamentale care stau la baza Școlii Neoclasice:
Prima lege: Orice nevoie își reduce intensitatea pe măsură ce este satisfăcută;
A doua lege: Orice individ, înainte de a-și asigura satisfacerea mai multor nevoi de natură diferită, printr-o cantitate dată de resurse, trebuie să le repartizeze pe acestea astfel încît să obțină satisfacții egale pentru fiecare cheltuială egală făcută. [20.apud=Gossen H, The laws of Human Relations, The MIT Press, Massachuttes, USA, 1983].
Aceste legi ne vorbesc că fiecare individ trebuie să-și repartizeze timpul și resursele bănești în scopul măririi utilităților obținute pe parcursul întregii vieți.
Vilfredo Federico Pareto (1848–1923) economist și sociolog italian, a demonstrat egalitatea dintre rata marginală de substituire a bunurilor și prețul acestora, numind-o echilibrul consumatorului. Pareto spune că fiecrae individ poate alege rațional cantitatea bunuri de care are nevoie, care bunuri sunt mai avantajoase pentru el. Consumatorul acționează la nivelul existent al prețurilor și bunurilor care pentru el reprezintă combinația cea mai favorabilă. În 1906, economistul italian a creat o formulă matematică pentru a descrie inegalitatea distributiei bogatiei din țara sa observînd ca 20% din populație dețineau 80% din bogația totala. Principiul Pareto 80/20 a fost astfel enunțată de către Joseph M. Juran la sfîrșitul anilor 1940. R. Această regulă descrie faptul ca în aproape orice problema 20% reprezinta esența, iar 80% reprezintă partea mai puțin valoroasă.
La începutul anilor 1960 apare o nouă teorie numită ”capitalul uman”. Această denumire este atribuită aptitudinilor, cunoștințelor, abilităților și calificării indivizilor. Capitalul uman este, în parte, moștenit sau înnăscut, și parțial dobîndit de a lungul vieții. Teoria capitalului uman este acea ramură a economiei a cărei sarcină este să explice cum se formează capitalul uman, cum se dezvoltă și cum se acumulează, precum și relațiile dintre distribuirea lui și diferitele tipuri de comportament economic. [20.apud=Riboud M., Iglesias F.H., La théorie du capital humain: Un retour aux classiques, ên l’Économique retrouvée, ed.Jean-Jacques Rosa and Florin Aftalion (Paris: Economica, 1977)]. Mark Blaug (1927-2001) economist olandez susține că baza teoriei capitalului uman rezidă în faptul că se consideră că oamenii nu-și limitează activitatea economică la opțiuni între diferitele produse marfare pe care le oferă piața, ci efectuează simultan o serie de opțiuni între consumurile imediate și satisfacțiile viitoare de ordin bănesc și nebănesc. În această optică, educația, cheltuielile pentru sănătate, pregătirea profesională sunt considerate ca investiții analoage investițiilor fizice ale întreprinderilor, întreprinse de indivizii înșiși sau în numele lor de colectivitate. Liderul cercetărilor în domeniul capitalului uman este Gary Stanley Becker (1930-2014), laureat al Premiului Nobel în economie din anul 1992. El este inspiratorul cel mai reprezentativ și incontestabil a trei dintre cele mai importante evoluții în domeniul teoriei economice:
Teoria Familiei;
Extinderea aplicării analizei economice la relații și activități sociale nemarfare;
Noua Teorie a Consumatorului
Teoria Familiei constă în studiul economic al educației, sănătății, al comportamentelor individuale privind munca, drept activități care implică capital uman. Este analizată căsătoria ca o alegerea individuală și rațională, oferind posibilitatea să obțină mai mult avantaj decît ar obține dacă ar trăi singuri; și rata fertilității este analizată în termeni economici, ca o decizie rațională de a avea sau nu copii, și de a hotărî numărul lor. Studierea acestor factori stabilesc corelații între mișcarea demografică și evoluția indicatorilor economici generali. Teoria familiei a făcut posibilă generalizarea abordării economice la ansamblul activităților și relațiilor sociale, fie că acestea au un caracter marfar (o cumpărare), fie că nu (de exemplu, filantropia sau activitățile politice).
Becker susține că domeniul analizei economice se extinde la ansamblul comportamentelor umane și al deciziilor care le sunt asociate. Acestea fiind analiza problemelor de criminalitate, motivul sinuciderilor, comportamentul altruist, divorțurile,evoluția limbajului ș.a. Prin analiza economică poate fi tratat orice aspect legat de oferirea resurselor și opțiunilor în situații lipsă, caracterizate prin înfruntarea finalităților concurente.
Teoria consumatorului percepe individul nu numai ca pe un consumator, ci și ca pe un producător al propriilor satisfacții folosind în acest scop cumpărăturile de pe piață și propriul timp liber. Becker introduce noțiunea de homo rationalis, argumentînd că în sfera comportamentelor și deciziilor umane partea de iraționalitate este redusă.
Economia secolului XX aduce pe arenă noi aspecte ale teoriei capitalului uman – costul timpului și prețul informației. Fiecare individ urmărește optimizarea timpului său prin ultilizarea lui în activități care îi aduc plăcere, deoarece timpul este o resursă rară care are preț. Informația este o armă pe care se bazează fiecare decizie umană, obținerea ei presupune eforturi proprii și bani, ceea ce o face să fie și ea rară și scumpă. Astfel omul trebuie să fie rațional în gestionarea acestor două resurse scumpe și necesare.
Strategiile trecerii de la economia liberă de piață la economia socială au confirmat succesul realizării condiției umane. În ultimile decenii a triumfat capitalismul în organizarea economică și socială, grație cărui în țările europene au loc procese de reformare economică, politică și socială marcate de principiile drepurilor omului. Pozițiile social-economice nu mai definesc perspectivele pe care le poate urma un individ, el este liber să se formeze pe sine în dependență de aspirațiile și puterile proprii. Economia secolului XX cunoaște procesul de globalizare, comerțul se extinde și pe rînd cad nu doar barierele de piață ci și cele sociale.
Concluzie
Specific modelului uman în teoriile economice ale secolelor XVIII-XX este trecerea de la munca preponderent manuală la cea industrială. Progresul științific și tehnologic au modificat mult activitatea individuală și socială a lui homo oeconomicus. Teoriile economice care au fost analizate precum liberalismul, teoria marxistă, weberiană și neoclasicismul accentuează fenomenul individualismului specific secolului XVIII care trece treptat spre un colectivism specific teoriilor secolelor XIX-XX. Homo oeconomicus este un concept aplicat în teoriile economice conform căruia individul acționează rațional din interes propriu.
Filosofia utilitaristă potrivit căreia ceea ce-i potrivit individului este potrivit și statului a influențat asupra teoriei liberalismului. Liberalismul economic ne vorbește că ordinea naturală este guvernată de legi proprii. Ordinea naturală o constituie divinitatea care-i dorește individului fericire și prosperitate. Economia este organizată pe baza proprietății private iar omul activează în concurență liberă, dar se raportează ordinii naturale deoarece bunăstarea sa este asigurată de îndeplinirea poruncii divine – prosperitate și fericire. Individul teoriei liberale pune accentul pe dezvoltarea personală și pe extinderea pieții.
Lucrările filosofului Karl Marx stau la baza teoriei economico-sociale marxiste. Filosoful a subliniat importanța producerii materiale care stă la bază societății și identifică specificul activității umane prin intemrediul producerii bunurilor materiale. Cu ajutorul producerii oamenii își modifică identitatea, lumea înconjurătoare, altfel spus crează istoria. Puterea care mișcă istoria este confluctul între forțele de producție și relațiile de producție. Weber la fel prezintă o teorie socio-economică doar că el subliniază importanța calvinistă a filosofiei sale. Putem afirma că economia weberiană se regăsește în teoriile liberale doar că el mai adaugă două elemente care influențează asupra stratificării sociale: statutul și partidul.
Neoclasicismul economic pune accentul pe stabilirea prețurilor, a producției și a distribuției veniturilor în cadrul piețelor prin intermediul cererii și ofertei. Individual devine mai rațional în alegerile sale profitînd de informațiile care-i stau la dispoziție și prețuind timpul care a devenit o resursă scumpă. El se orientează către consumul bunurilor propuse de piață beneficiînd de salariu stabil și timp liber.
Observăm că factorul uman stă la baza oricarei teorii economice, și fiecare activitate individuală a omului ca ființă socială se reflectă asupra mediului din care face parte. Economia determină specificul activității sociale a individului și în fiecare perioadă istorică teoriticienii au încercat să identifice modelul uman economic caracteristic.
II. MODELUL FILOSOFICO-ANTROPOLOGIC ÎN SOCIETATEA CONSUMERISTĂ SECOLULUI XX
Caracteristica modelului uman în societatea de masă
Datorită unor factori fundamentali care au avut loc în secolul XIX începutul secolului XX gîndirea umanității în epoca actuală s-a transformat. Primul factor este distrugerea credințelor religioase, politice și sociale din care derivă elementele civilizației noastre. Al doilea factor este crearea unor condiții de existență și gîndire complet noi, generate de cuceririle moderne ale științei și industriei. Facilitatea materială a favorizat rezolvarea ușoară a problemelor economice, creșterea standartelor vieții i-au oferit omului existența multilaterală și posibilitatea de a-și alege calea. Însă avantajele civilizației au făcut din omul muncitor un consumator preocupat doar de propria bunăstare care, în răscoalele cauzate de sărăcie, căutînd pîine distruge brutăriile. Mîncarea și îmbrăcămintea în toate timpurile au fost luate în considerație ca elemente ce formează personalitatea. Acest fenomen îl avem înrădăcinat în proverbe precum Haina îl face pe om sau Starea omului după haină se cunoaște- proverb armenesc. Dacă în timpurile vechi doar cei înstăriți aveau acces la haine și hrană bună, atunci astăzi fiecare își poate modifica personalitatea prin haină sau mîncare pe care o consumă. Datorită acestor modificării societatea de astăzi o numim de masă. Caracteristica societății de masă în care își desfășoară activitatea consumatorul ar fi mobilitatea socială pe verticală și orizontală. Datorită dezvoltărilor tehnico-științifice a crescut timpul liber care poate fi utilizat pentru distracții. Astfel a crescut cererea pentru excursii, diverse tipuri de distracții care aveau menirea de a ocupa timpul liber a individului și de a-i oferi încredere în faptul că el nu irosește acest timp în zădar. Socieatea de masă înaintează pieții noi cerințe la care aceasta încearcă să răspundă prin diverse oferte pe măsura cererilor și a posibilităților omului-masă. Categoria de masa este utilizata în sociologia contemporana pentru a defini „clasa fenomenelor sociale în care un mare numar de oameni se comportă simultan în asa fel încât se întrerupe violent rutina lor sancționată social, prin rolul jucat de ei ca indivizi” [7.apud=M.J.Herskovits, L’acculturation: le processus de la transmission culturelle, in: M.J. Herskovits, Les bases de l’anthropologie culturelle, Paris, Payot, 1967]
Consumatorul ca model social este o noțiune recentă, alături de producție și consum ca sectoare economice. Heinz-Gerard Haupt citează din enciclopedia germană anului 1829 ”Consumul este un termen tehnic al economiei de stat pentru opusul producției”. Termenul de consum a fost formulat pentru prima oară în anul 1923 de economistul Karl Oldenburg: ”Consumul este satisfacerea necesităților umane cu resurse economice.”. În special, termenul se referea la consumatorii din mediul urban, deoarece populația se aproviziona cu mărfurile de la piață. Însă nu consumatorul era în centrul acestei teorii, ci actul consumului și producția în masă a bunurilor ieftine care au modificat societățile europene. La imaginea consumatorului se raporta atunci cînd se stabilea coșul zilnic de consum. El, consumatorul era privit ca obiect al strategiilor de marketing și reclamă, nu ca un subiect care acționează autonom. Această imagine a consumatorului s-a modificat în anii 1970 prin abordarea sociologului francez Jean Baudrillard a legăturii între consum și formarea gustului. El a observat că mărfurile poartă valori, astfel individul își poate organiza existența prin posesia unor mărfuri. În secolul XX toți cetățeni au acces la bunuri de consum, ceea ce a cauzat transformarea sectorului de producție cu industria de consum și deservirea populației, grație scăderii prețurilor mărfurilor dar și mișcărilor muncitorești în urma căror au crescut salariile. Viața și activitatea indivizilor s-a modificat, ei avînd acces la bunurile oferite de piață au dobîndit posibilitatea de a-și crea și satisface vise. Însă goana după realizarea dorințelor a cauzat apariția unui alt tip de individ- consumatorul sau omul-masă.
Caracteristicile comportamentului de masă susținute de majoritatea autorilor occidentali sunt:
Pierderea simțului realității și a răspunderii- individul nu se mai preocupă doar de problemele vieții cotidiene ci atrage atenție la problemele vieții naționale sau internaționale astfel pătrunzînd în sfera politicii care este considerată monopolul elitei și zona interzisă pentru mase. [7.apud=Th.Sellin, Culture Conflict and Crime, NY, Social Science Research Council, 1938]
Instabilitatea atenției și reacției- individul se simte manipulat de anumite forțe care nu îi permit să influențeze asupra societății în care trăiește dar care nu îi aparține. Însă uneori conștiința acestei frustrări răbufnește transformîndu-se în revolte spontane care pot fi canalizate de anumiți lideri contra anumite segmente a societății.
Moralitate scăzută- în viziunea lui Dwight MacDonald masele reprezintă un mare număr de persoane incapabile să-și exprime calitățile lor umane, deoarece nu sunt unite unele cu altele nici ca indivizi, nici ca membri ai unei comunități.
Reacția directă față de problemele îndepărtate- masele soluționează problemele evitînd procedurile legale. Kornhauser susține că ”activitatea politică a maselor are tendința de a fi nedemocratică, neagă respectul față de principiile liberei concurențe și dezbaterii publice ca baze ale compromisului”.[7.apud=E.Sutherland, Principes de criminologie, Paris, Cujas, 1950]
Individul societății de masă tinde spre conformism, spre uniformizarea vieții individuale și sociale. El se dizolvă în masă și își pierde din identitatea sa, își sacrifică interesele personale în favoarea celor colective, deseori fiind insuflate de către anumiți lideri. Prin ”masă” nu se subînțelege neapărat muncitorul, ci modul de a fi om ce se manifestă în toate clasele sociale fiind reprezentativ pentru perioada actuală pe care o domină și o conduce. Prin mase înțelegem reunirea unor indivizi, indiferent de naționalitatea, profesia ori sexul lor și de întîmplarea ce a făcut ca ei să se afle laolaltă. Masele sunt un fenomen social acțiunile cărora sunt ghidate de către un lider care cunoaște bine dorințele ei și îi oferă necesarul pentru a căpăta încredere și pentru a avea posibilitatea de a obține ceea ce-și dorește. Inconștientul colectiv are o poziție destul de importantă în atingerea scopurilor liderilor, ei le insuflă o idee supremă, fie aceasta ideea de revoluție, de limba de stat, de patrie sau de naționalitate care încolțește în conștiința fiecărui și îi încurcă să observe adevăratele probleme care au loc în societate. Astfel masele devin ușor manipulabile de anumiți lideri carismatici care cunosc bine structura și regulile acestui joc, deseori aceste acțiuni transformă masa uniformă în una crudă și criminală, capabilă să-l strivească pe oricine care-i încalcă cumva ideea supremă, un exemplu ar fi Hitler cu ideea de rasă pură. Liderul îi oferă individul sentimentul de conexiune, forțîndu-l să ia parte la o idee și o viziune asupra lumii comună. El practic propune un surogat al comunității, a conexiunii imediate între oameni. Masele întotdeauna au nevoie de păreri gata formate. Succesul acestor păreri nu are nici o legătură cu adevărul sau erorile pe care le conțin; succesul se întemeiază exclusiv pe prestigiul lor.
Filosoful spaniol Jose Ortega-y-Gasset împarte indivizii societății în două tabere: masa și minoritățile de elită. El susține că văzînd un individ putem identifica dacă face parte din masă sau nu. Omul-masă nu-și atribuie valori speciale, el este ca toate lumea, se simte foarte confortabil și în siguranță cînd este alături de ceilalți. Minoritățile de elită, susține Ortega-y-Gasset, nu sunt neapărat cei care se cred superiori altor, ci sunt cei pretențioși mai mult față se sine decît față de alții. Astăzi urmărim că masa decisiv ia locul minorităților, în localuri, la teatru sau consumînd copiile produselor de marcă astfel bucurîndu-se de acele bunuri și plăceri care cîndva erau de neatins. Individul de masă tinde să ocupe toate sferele sociale, precum pe plan politic formînd partide sau pe plan economic facilitînd de credite bancare utilizate pentru plăceri și bunuri materiale care-i asigură apropierea de viața iluzoric ideală. Numărul de posibilități care se deschid cumpărătorului de azi este practic nelimitat. Este greu de imaginat ca astăzi cineva să-și dorească un anumit obiect și acesta să nu existe pe piață și viceversa: este imposibil ca un om să-și imagineze sau să dorească tot ce este de vînzare. Posibilitatea de a cumpăra oferă individului satisfacere și conștientizarea posibilităților sale. Dezvoltarea sectorului tehnico-economic îi oferă individului bunuri care prin posesia lor oferă statut, oferă beneficiu de a trăi sentimentul de viață împlinită. Dacă vre-un lider fie acesta de ordin politic sau vedetă din domeniul artei, prin intermediul mass-mediei va reclama masei un produs argumentînd că și el beneficiază de el, atunci acționează inconștientul colectiv care îi șopteșe individului că anume acest bun îl va apropia de idolul său și de viața pe care acela o duce. Omul-masă este omul care trăiește fără scopuri și care se lasă dus de vînt. În ciuda posibilităților și puterilor pe care le posedă, omul-masă nu produce, nu construește nimic, doar consumă. Diferența între aceste două clase sunt că omul masă a devenit stăpîn de propria viață, pe cînd omul de elită simte necesitatea de a recurge la reguli care sunt mai supierioare lui, viața sa capătă sens atunci cînd are o obligație superioară. ”A trăi după plac înseamnă a trăi ca un plebeu; nobilul aspiră la ordine și la lege” Goethe.
Începînd cu secolul XX omul a căpătat noi mijloace de satisfacere a dorințelor, fie acestea mijloace economice, igiena, sănătatea care comparativ cu timpurile anterioare a devenit o normă pentru toți, mijloacele civile precum respectarea drepturilor și mijloacele tehnice care i-au modificat radical viața. Avînd acces la serviciile care-i asigură un trai relativ liniștit, masa s-a închis în sine, ea nu mai ia în considerație dorințele celorlați reprezentînd o putere periculoasă. Aici apare riscul ca masele să preia puterea în mîinile sale, însă, evident că această intenție va eșua, deoarece masele nu au capacitatea de a lua decizii importante, ei au nevoie de a-l urma pe cineva care le va realiza visele. În cadrul societății de masă, legăturile comunitare-familia, școala, vecinii, formele tradiționale ale vieții au fost înlăturate sistematic: masa nu are o organizare socială, nici un corpus de obiceiuri și de tradiții, nici un set instituit de reguli sau ritualuri, nici un ansamblu organizat de sentimente, nici o structură a rolurilor, a statusului, nici o conducere constituită. Ea constă numai într-o agregare de indivizi separați, divizați, anonimi și, în consecință, omogeni în ce privește comportamentul de masă. Chiar dacă masele au învățat să utilizeze mijloacele tehnice oricum ei nu vor asigura progresul, ci doar simplul mers al civilizației. Societatea de masa nu trebuie confundată cu societatea masiva. Nu toate societatile masive sunt și societăți de masă. Un bun exemplu este India, care deși are un număr mare de locuitori, majoritatea încă se ghidează după principiile tradiționale. Cu alte cuvinte societatea de masă se referă la relația care există între indivizi și ordinea socială.
Gustave Le Bon susține că masele formează un popor sub acțiunea anumitor factori specific sieși, dar există cîteva tipuri de mase care pot fi observate în fiecare popor:
Mase eterogene- indivizi oarecare cu profesii și niveluri de inteligență diferite. Acestea la rîndul său se împart în anonime (mulțimea de pe străzi) și non-anonime (jurii, adunări parlamentare);
Mase omogene- indivizi diferiți în privința educației, profesiei, mediului social din care provin, dar uniți prin credința ori convingerile lor. Acestea fiind: secte (clasa politică, ordine religioasă), caste (militarii, preoții, muncitorii), clase (burghezia, țărănimea).
Specific societății de masă îi este consumul bunurilor culturale dar și accesul maselor la o cultură superioară. Industria culturii este procesul de producere a bunurilor de consum cultural după normele marketingului cultural și ale raționalității industriale, identice cu cele din cadrul proceselor de producție materială din economiile dezvoltate. Operele de artă au căpătat statutul de marfă menită să satisfacă nevoile false a consumatorului. Datorită reproducerii tehnice a operei de artă omul-masă și-a schimbat atitudinea față de aceasta, ea a căpătat valoarea de spectacol, exemplu fiind cinematograful care a înlocuit teatrul. Dar nu putem nega în totalmente valoarea tehnicilor de reproducție. Ele au familiarizat o varietate de oameni cu arta, poate aceasta și-a pierdut din farmec, dar dacă privim din altă perspectivă, aceasta poate fi ca o nouă condiție în confirmarea valorii acestei opere. Totuși încă mai sunt oameni care preferă să meargă la teatru sau care admiră tablourile în original. Însă tehnica permite înregistrarea și multiplicarea a unor evenimente care au avut loc doar o singură dată astfel oferind posibilitatea de revizuire, de reactualizare a evenimentului indiferent de timp, loc sau oamenii care îl urmăresc. Evident că masele sunt conștiente de faptul că primesc copii, reproduceri a originalului, însă aceastea le permit să conștientizeze șansele democrate de acces la educația culturală și artistică.
Industria culturală este un element inseparabil al societății de masă. Astăzi datorită extinderii internaționale a mass-mediei putem afirma că trăim într-o singură lume, deoarece oricine, indiferent de locul unde se află, poate conecta televizorul și urmări aceleași știri care le urmărește un alt individ aflat de cealaltă parte a globului pămîntesc. Filosoful canadian McLuhan susține că mediile electronice crează un sat global, unde oamenii din întreaga lume urmărind televizorul participă la aceleași evenimente. După același autor, natura mediilor utilizate într-o societate influențează mai mult decît însuși mesajul pe care acestea îl transmit. Societatea care preferă televiziunea va avea un mod de gîndire diferit față de cei care preferă informația tipărită. Filosoful și sociologul german Jurgen Habermas analizînd mediile de informare începînd cu secolul XVIII identifică apariția și prăbușirea sferei publice-zonă de dezbatere publică în care pot fi discutate probleme de interes general și se pot forma opinii. Dacă în secolul XVIII opinia publică era formată de indivizi cu drepturi egale care se întîlneau într-un loc stabilit pentru o dezbatere publică, atunci astăzi datorită industriei de cultură, sfera publică a devenit o escrocherie. Opinia publică nu se mai formează prin discuții deschise și raționale, ci cu ajutorul publicității prin manipulare și control. Teoriticianul francez Jean Baudrillard susține că mass-media aflînduse peste tot a transformat natura vieții umane formînd o nouă realitate pe care el o numește hiperrealitate. Lumea hiperrealității este construită din simulacre-imagini care își au originea în alte imagini și din acest motiv nu se bazează pe o ”realitate externă”. O altă invenție tehnologică care a cauzat apariția ciberspațiului este internetul. Conform concepției lui Baudrillard, în ciberspațiu nu mai suntem oameni, ci mesajele pe ecranele celorlalți. Accesînd internetul pierdem din identitatea personală, deoarece în ciberspațiu fiecare își crează propria imagine care deseori este diferită de viața reală. Astfel de fiecare dată cînd comunicăm cu cineva pe rețele nu suntem siguri de personalitatea aflată de cealaltă parte a mesajului. Această industrie reprezintă un sector cu o dezvoltare economică rapidă care propune numeroase locuri de muncă dar și influențează semnificativ modul de gîndire a consumatorului. Sociologul francez Alain Touraine (1925) în lucrarea sa La Société post-industrielle (1969) spune că tehnologiile informaționale pot să modifice infrastructura viitoarei societăți ”informaționale”. El analizează informația în calitate de segment economic și social ca factor a posibilei inegalități între indivizii care dețin sau nu dețin informație, ceea ce autorul numește capital intelectual. Informația este putere, accesul la ea reprezintă condiția libertății. Elita societății postindustriale este reprezentată de oameni cunoscători, calitățile sale sunt educația și competența.
Datorită modificărilor ce au avut loc în societatea contemporană precum lărgirea producției de masă, apariția sistemelor de comunicare și a creșterii veniturilor s-a trecut de la consumarea și procurarea produselor de primă necesitate spre produse și servicii care au scopul de înfrumusețire a vieții. Fiecare individ are dreptul de a-și organiza activitățile în limita capacităților sale economice. Dacă el dorește să-și procure ceva suplimentar atunci trebuie să depună dublu efort pentru a avea mijloace de satisfacere a dorințelor. Însă modul de funcționare a pieții îi pun consumatorului un sistem de reguli și limite care neapărat trebuie urmate. Primele limite care-l împiedică pe consumator să face alegeri libere sunt impuse de stat, acestea fiind serviciile publice precum asistența medicală, educația sau asigurarea locuinței care constituie o bună parte din venit. O altă limitare vine din partea producătorului care decide calitatea serviciilor și bunurilor care sunt expuse pe piață și predestinate spre consum. Datorită faptului că nimic nu se vinde fără publicitate, producătorii trebuie să investească mult în acest segment, astfel, marele companii de producători nu au investit în imaginea și produsele sale pentru satisfacerea dorințelor consumatorilor, ci de dragul banilor pe care aceștea-i acumulează în urma vînzărilor. O altă limită este impusă consumatorului de către consumul celorlalți consumatori. Oricît de vastă nu ar fi piața, alegerea individului se va limita la produsele specifice statutul său social pe care îl deține sau la care aspiră. Produsele și serviciile procurate de vecini sau de prieteni îl determină pe consumator să nu rămînă în urmă și să procure și el aceleași bunuri sau uneori chiar mai bune pentru a-și afirma statutul său. Astfel stilul de viață a individului determină varietatea de produse pe care acesta le va consuma. După acest criteriu se orientează și producătorii care determină și adoptă specificul pieții pentru nevoile societății. Acest fenomen poate fi urmărit comparînd piețele din sate cu un număr redus de bunuri și servicii de o calitate nu prea înaltă cu cele din orașe unde gama de produse este mai variată. Dacă la sat o agenție de turism nu își va putea desfășura activitatea, atunci la oraș aceasta devine o normă sau chiar un element necesar pe piață.
Consumatorul este un agent economic căruia producerea și consumul de servicii și de bunuri îi sunt firești. El este intermediar între munca pe care o exercită pentru a primi bani și cumpărarea produselor din aceste resurse. Datorită nivelului limitat de resurse, consumatorul care poate fi o persoană sau o familie întreagă, se conformează situației și încearcă să utilizeze rațional banii săi. Însă societatea de masă caracteristică prin varietatea și accesibilitatea de produse face ca consumatorul deseori să procure bunuri inutile care au menirea de a-i oferi satisfacție în urma posedării unui lucru care repede devine inutil. Consumatorul este vulnerabil în fața pieții variate de bunuri, însă el singur poartă răspunderea față de procurarea anumitor servicii. Consumatorul din societatea de masă este un element inseparabil al mecanismului pieții, fiecare generează și consumă bunuri și sevicii care asigură conexiune socială și economică. Dorința de a consuma este stimulată de reclamă dar și de dorința căutării de sine. Consumul a diferitor tipuri de simulacre formează structura existenței individului. Însă consumul continuu nu asigură potolirea dorințelor specifice omului-masă, ceea ce face din el un consumator ideal care are încredere în reclamă. Astfel se pierde echilibru între imaginea individuală și reprezentarea ei socială. Consumatorul încearcă să-și găsească eu-l său autentic, însă din cauza produselor iluzorii impuse de reclamă, el nu mai pune accent pe valori existențiale ci pe cele false, iluzorii. Simbolicul produselor consumate îi oferă individului mulțumire față de sine și de viața sa, deoarece el nu procură doar produsul, ci beneficiu, statutul pe care acesta il oferă.
Societatea de astăzi este o societate a indivizilor care își caută identitatea. Modelul uman a societății de masă este un consumator a beneficiilor produselor de reclamă care își caută eu-l în iluzii, care are încredere în mass-media și în lideri care au devenit un soi de idoli, de prototipi a vieții ideale.
Bataille: proiectul unei economii generale
Georges Bataille (1897-1962) antropolog, filosof și scriitor francez. Un nonconformist radical preocupat de teme tradiționaliste și ezoterice, a scris cartea Partea Blestemată- eseu de economie generală, care are în centru ideea că în orice societate și în orice sistem viu există un exces de resurse, care atunci cînd nu este folosit la creșterea individuală sau la cea colectivă, prin reproducere sexuală, trebuie irosit, sacrificat, pentru a asigura un echilibru funcțional.
Bataille vede modernitatea încorporată într-o istorie a rațiunii în care forțele suveranității și ale muncii se confruntă reciproc. Istoria rațiunii se întide de la începuturile arhaice ale societății sacrale pînă la lumea total reificată a puterii economice sovietice din care sunt eliminate ultimile urme feudale de suveranietate. Această separare completă a elementelor omogene de cele eterogene deschide însă perspectiva unei forme de societate care împacă egalitatea socială cu suveranitatea individului. După Bataille eterogenul înseamnă toate elementele care se opun asimilării cu forme de viață burgheze și cu rutinele existenței cotidiene care se sustrag în egală măsură abordării metodice a științelor. Proiectul unei economii generale, extinse pe bugetul energetic al naturii în întregul ei poate fi înțeles ca răspuns la întrebarea trecerii revoluționare de la societatea înghețată, total reificată, la înnoirea suveranității.
Bataille afirmă că munca reprezintă forma de reproducere caracteristică specie umane. Scopul producției transcede circuitul cheltuirii productive a forței de muncă și al însușirii de dragul consumului a acelor valori de întrebuințare în care obiectulează procesul muncii. Bataille vede în consum o ruptură între forța de muncă și consumul de lux care duc la risipirea produselor necesare pentru viață. Această formă de consum neproductivă reprezintă o pierdere de bunuri însă face posibilă existența autentică a omului. Forma dată de consum îl înstrăinează pe consumator de sine însuși, pe care Bataille o plasează lîngă stările de renunțare de sine, de furie. Bataille împarte consumul în două domenii diferite, deoarece activitatea omenească nu poate fi redusă doar la producție și reproducție:
Primul domeniu vizează consumul minim necesar indivizilor unei societăți pentru menținerea vieții și continuarea activității individuale;
Al doilea cuprinde cheltuielile neproductive, precum ceremoniile, luxul, cultele, războaiele, jocurile, artă, această formă fiind reprezentativă pentru păturile superioare.
Aceste două forme chiar dacă sunt opuse au un element comun, și anume irosirea care trebuie să fie cît mai eficientă pentru ași îndeplini activitatea pentru care e predestinată.
Principiu irosirii, adică al cheltuierii necondiționate oricît ar conveni el principiului economic al balanței de conturi (conform căruia achizițiile trebuie să compenseze cu regularitate cheltuielile) – singurul rațional în accepția îngustă a termenului – poate fi scos în evidență cu ajutorul unui mic număr de exemple preluate din experiența comună: un exemplu ar fi bijuteriile care nu e suficient să fie frumoase, deoarece falsificarea lor ar fi prea ușoară. Bijuteriile au valoare simbolică, au un caracter funcțional care le impune valoare materială, ceea ce nu poate asigura bijuteria falsificată. Alt exemplu ar fi risipa sîngeroasă a obiectelor de sacrificiu care nu este altceva decît producerea de lucruri sacre. Un alt exemplu de irosire al energiei îl reprezintă jocurile de competiție unde participanții trăiesc iluzii de cîștig, de pierdere sau chiar pericolul morții, aici se consumă atît bani de pariu, cît și bani de întreținere a jocului. Alte cheltuiri sunt pentru producții artistice se împart în două categorii: unele fiind muzica, dansul și construcțiile arhitecturale care presupun cheltuieli reale, altele sculptura și pictura reprezintă cheltuirile simbolice.
Societatea burgheză nu este o societate a persoanelor ci o societate a lucrurilor, datorită producțiilor industriale și acumulării bogățiilor. Lucrul care poate fi schimbat în bani valorează mai mult decît persoana care nu mai există pentru sine și nu mai posedă demnitate de cînd este dependent de lucruri. Această formă de fetișism sporește extinderea universală a dominației rațiunii bazată pe calcul și înrădăcinată antropologic în structurile muncii. Bataille în acest context vrea să descrie soarta istorică a suveranității, a libertății individului care se regăsește în distrugerea fără profit a obiectelor care puteau fi utile. Suveranitatea aflîndu-se în opoziție cu principiul rațiunii instrumentale care se transformă în lucruri, care rezultă din sfera muncii sociale și ajunge la dominație în lumea modernă. Forma pură a acestei suveranități el o găsește în sacrificiul ritual uman la azteci care distrug ceea ce-i sfint, mai precis legătura între victimă și lume. Victima sacrificată reprezintă un surplus luat din masa de bogății utile. Ea poate fi înlăturată de acolo doar pentru a fi risipită fără folos, cu alte cuvinte pentru a fi distrusă pentru totdeauna. Odată ce este selectată, victima devine partea blestemată predestinată distrugerii violente. În schimb acest blestem o smulge din șirul lucrurilor ordinare, face ca imaginea ei să fie cunoscută emanînd intimiditatea, anxietatea ființelor vii. Acest ritual este o reacție la pierderea unității a omului cu natura, deoarece o dată cu prima muncă efectută cu mîina omului, lucrurile nevinovate au suferit modificări în vederea atingerilor unor scopuri umane. Atîta timp cît muncește, omul singur devenine un lucru al lumii. Acesta este un destin de care omul încearcă să se distanțeze.
În mituri, în ritualuri omul este în căutarea intimității pierdute, de fiecare dată se vorbește despre ruperea a ceva din lumea reală pentru a fi restită lumii divine. Religia stă sub blestemul muncii și individul poate să restituie lucrurile lumei divine formînd o legătură între acestea doar în momentele renunțării de sine, la fel și suveranitatea pură poate fi atinsă doar în clipele extazului. Forța suverană cunoscută de-a lungul istoriei este una derivată, impurificată de legătura cu puterea profană, deoarece ea diferențiază indivizii pe pături sociale. Stăpînul este un fenomen care presupune proveniența dintr-o sferă din afara muncii, dar are funcția de sugrumare și exploratoare a dominației în cadrul sistemului muncii sociale. În societatea burgheză statutul depinde de proprietatea asupra lucrurilor care nu sunt nici suverane nici sacrale. Dar aici suveranitatea nu dispare total, proprietatea privată separă societatea în clase și întemeiază un sistem de recunoaștere nu prin caracter politic, ci prin poziția ocupată în procesul de producție.
Din istoriei cunoaștem că suveranitatea este legată de putere, însă în regimul sovietic apare o putere curățată de elementele suveranității, o putere eliberată de atribute religioase. Acestă putere Bataille o numește obiectivă și o definește funcțional prin sistemul muncii sociale, prin scopul dezvoltării forțelor de producție și prin împiedicarea subordonării particulare a lucrurilor, ele fiind subordinate doar de voința colectivă a unei societăți egalitare. Bataille consideră stalinismul ultima treaptă a procesului în care sfera unui obiect transformat material și a suveranitatea se despart unul de celălalt și fac posibilă reîntoarcerea omului la sine, însă doar atunci cînd eliberarea este deplină.
Cheltuirea are funcție socială și intră în raport cu alte funcții opuse ei precum producția și achiziția, aceste raporturi fiind scopul și utilitatea. Sărăcia nu a ajuns niciodată să acapareze societatea pînă într-atît încît grija pentru conservare care atribuie producției un scop în sine, să treacă înaintea preocupării pentru cheltuirea neproductivă. Pentru menținerea acestui statut în condiția faptului că puterea este exercitată de către clasele cheltuitoare, sărăcia a fost eliminată din orice activitate socială. Producția și achiziția în raport cu cheltuirea poartă un caracter secund deoarece schimbul este văzut ca o pierdere a obiectelor cedate, încît la bază el se prezintă ca un proces de cheltuire de la care s-a dezvoltat un proces de achiziție. În studiile sale antropologice Bataille a fost preocupat de fenomenul potlatch-ului care reprezintă sărbătoarea risipei cînd indienii nord-americani oferă daruri adversarilor pentru a-i provoca, a-i umili și la rîndul său de a-i îndatora să cheltuie din propria bogăție. Bataille nu studiază funcțiile sociale a acestei sărbători, ci procesul cheltuielii intenționate a proprietății care este risipită ca dar fără a obține în direct alt dar în schimb. Această risipire oferă individului prestigiu și putere, dobîndind un statut social privilegiat sau menținîndu-și statutul său doar prin învingerea adversarilor cu ajutorul darurilor. Acest obicei vorbește despre contradicția dintre suveranitate și raționalitate în raport cu scopul propus, ea, contradicția fiind prezentă practic în toate formele suveranității prezente în istorie. Prin acest fenomen Bataille vrea să explice de ce suveranitatea care se manifestă în actele risipirii este utilizată pentru exploatarea forței de muncă și de ce această sursă a autorității s-a transformat în sursă de profit. Încercînd să expice tendințele istorice către reificarea profanului și către extinderea sacrului, Bataille formulează un demers în trei pași:
Prima idee ne vorbește despre diferența dintre om și animal, anume prin faptul că viața umană este supusă muncii și unor limitări. Odată cu munca apare rușinea sexuală și conștiința morții, ritualurile funerare, obiceiurile îmbrăcării, interdicția uciderii și tabuul incestului se referă la cadavrul uman și la sexualitate care se manifestă în ritualuri la sărbători. Sexualitatea și moartea sunt puncte culminante ale sărbătorii și totodată sunt o risipă nelimitată a naturii care vine în contradicție cu dorința individului de a exista. Astfel sfera muncii trebuie limitată prin norme care vor preveni manifestarea violențelor naturii ambițioase;
Al doilea pas vorbește depre normativitatea vieții sociale și încălcările acestora. Munca fiind un proces rațional este limitată și întemeiată de interdicții, însă ele nu sunt legi ale rațiunii. Interdicțiile sunt cele care deschid lumii profane ușa către lumea sacră și leagă dorința și spaima, plăcerea și teama de sensibilitatea religioasă;
Al treilea pas vizează critica moralei. Bataille consideră că dezvoltarea religiei este un drum al raționalizării etice. În tradițiile religioase o morală se formează atunci cînd sacru nu mai înspăimîntă, nu mai iluminează lumea profană. Critica lui Bataille este rezultatul raționalizării imaginilor religioase, care permit accesul la un sacru care se află dincolo de lume. Dezvoltarea moralei explică diferențierea între domeniile religiei și economiei, a îndepărtării vieții profane de suveranitate, deoarece credinciosul dezvoltă o conștiință morală atunci cînd nu trăiește experiențele religioase și sexuale ale depășirii de sine.
Totuși acest demers nu explică clar cum ar putea fi el utilizat pentru analiza încercării industrializării sovietice autoritare. Bataille trebuie să explice schimbarea stalinismului într-un socialism liberal, ceea ce face prin proiectul unei economii generale.
Bataille se opune economiei politice existente și criticii ei care se preocupă de perspectivele modului cum resursele limitate pot fi utilizate eficient în circuitul energetic al reproducerii vieții sociale, urmărind o perspectivă mai generală a luării în vedere a unui buget energetic extins la nivel cosmic. Analizînd trecerea de la perspectiva managerială a agenților economici la sistemul economiei naționale, ajunge la subiectul cheltuielii altruiste a unor surplusuri de resurse. Bataille propune analogia din domeniul biologic precum un organism viu pe parcursul existenței sale adună energie mai multă decît consumă, la rîndul său acest surplus de energie îl folosește pentru creștere, însă atunci cînd nu mai are de crescut, această energie se cheltuie neproductiv. În domeniul social acest tip de cheltuire poate căpăta două forme, una benefică precum extinderea demografică, creșterea producției, a standartelor vieții, cu alte cuvinte ceea ce presupune o creștere socială, și alta risipitoare precum războaiele, contaminările ecologice și alte tipuri de distrugeri. Astfel Bataille susține că reificarea totală trebuie să se transforme într-o reînviere a forței suverane pure, deoarece odată ce munca a devenit universal-socială ea poate cauza majorarea surplusului de energie astfel încît risipa va căpăta o formă catastrofală. Însă doar în societatea libertară bogăția se oferă spre risipa suvrană, ceea ce presupune autodepășirea individuală.
Risipirea surplusului energiei este un element necesar, deoarece în caz contrar ea e capabilă să-l distrugă pe cel ce a creat-o. În toate timpurile umanitatea inconștient căuta căi de atenuare a acestei energii. Societățile antice găseau ieșirea în sărbători, unele ridicau monumente magnifice însă inutile, noi utilizăm acest surplus în multiplicarea serviciilor care fac viața mai ușoară și încercăm parțial să slăbim supratensiunea mărind timpul liber. Excesul totdeauna condamna mulțimea de oameni și bogăția pe care ei o posedă la distrugere prin război. Dezvoltarea activității industriale a mărit resursele vitale și a făcut posibilă creșterea demografică rapidă a țărilor dezvoltate. Dar în timp această dezvoltare a devenit dificilă, ea singură a început să genereze exces. Cauza ambelor războaie mondiale nu se regăsește în limita dezvoltării sociale, însă sistemul a găsit posibilitate de a opri dezvoltarea și mai mult nu beneficia de creștere lină. Uneori se neagă faptul că supraproducția industrială a fost cauza războaielor, cu toate acestea ambele războaie iroseau anume roadele acestei supraproducții. În consecință, necesitatea cheltuirii excesului de energie a devenit un principiu comun luat în considerare pe scară largă, ca rezultat a unui proces mai mare, nu scoate în evidență doar un set de fapte tragice, ci și capătă un sens care nimeni nu-l poate nega. Noi putem spera că vom evita un alt război, dar cu acest scop trebuie să găsim metode de cheltuire a producției excesive, fie în extinderea rațională a producției sau în activități neproductive, cheltuind energia care nicicum nu poate fi acumulată.
Omului îi este necesar să cheltuie excesul însă el dorește să achiziționeze chiar și atunci cînd face exact opusul, astfel cheltuirea el o transform în obiect al achiziției. Cînd resursele se cheltuie, rămîne prestigiul dobîndit din cheltuire. Urmărind acest scop individul risipă bogăția de văzul tuturor pentru a demonstra superioritatea sa față de alții. Însă această risipă cade în contradicție, viața omului este aruncată în ambiguitate, ea îi atribuie valoare, prestigiu totodată negînd utilizarea servilă a bunurilor, dar în același timp ea singură servil folosește această negare. Pe de o parte în lucrurile palpabile ea distinge ceea de ce are nevoie, ce îi va servi pentru creștere, dar de îndată ce acest lucru încetează să îi aduce necesitate imediată, el își pierde din valoare.
Prin proiectul său Bataille ne spune că oamenii sunt sortiți să producă energie pe care o încorporează în bunuri. Însă spațiul de care dispunem nu permite omului să producă necontenit, totul are sfîrșit. Autorul încearcă să ne demonstreze că dacă nu vom conștientiza necesitatea cheltuirii energiei atunci ea ne va reprima. Însă fiecare individ în parte e incapabil să-și gestioneze încontinuu energia pe care o produce, el trebuie să se încredințeze unui suveran care este capabil să canalizeze surplusul de energie într-o direcție. Partea blestemată a activității umane o reprezintă inevitabilul sacrificiu al victimei. Zilnic ne ciocnim cu acest fenomen, spre exemplu victima poate fi timpul pe care îl sacrificăm pentru a obține un produs. Sacrificăm timpul ca să mergem la facultate, încorporăm energia în scopul de a obține diplomă. Altcineva va irosi acest timp alt fel, va merge la muncă, și fiecare va avea dreptate în alegerea făcută, deoarece ambii au ales să irosească energia, de altfel surplusul iar fi sugrumat.
Societatea riscului și angoasa individului
Conceptul de risc îl avem prezent în uzul nostru de mult timp, însă el și-a modificat înțelesul pe parcurs istoriei. În perioada de pînă la modernitate riscul se referea la fenomene independente de acțiunea omului, astăzi însă acesta depinde de factorul uman și contribuie la organizarea și structurarea relațiilor umane și a instituțiilor sociale. Astăzi riscul este o realitate construită social, dependentă de cultură, economie și politică care modelează comportamentul indivizilor, percepțiile lor și deciziile zilnice.
Revoluția industrială secolelor XVIII-XIX a favorizat ca în majoritatea statelor procesul de producție să se raționalizeze prin controlul activității umane cu scopul de a monitoriza și controla riscurile care devenise o normă. Ca urmare a acestui proces, intuim că riscul este o consecință a acțiunii umane conștiente. Conceptul de risc astfel a devenit o unitate calculabilă care se bazează pe estimările probabiliste ale producerii evenimentelor. La începutul modernității s-a propus un termen alternativ pentru situațiile în care probabilitățile erau necunoscute, acesta fiind noțiunea de incertitudine. La baza inceritudinii stă lipsa calculului rațional a posibilelor alternative pe care le implică acțiunea umană, în timp ce existența unui risc presupune cunoașterea sau prezicerea prin intermediul rațiunii a unor probabilități. Spre sfîrșitul secolului XX conceptul de risc își modifică perspectiva asociîndu-se cu noțiunea de pericol, cu pierderi, amenințări, hazard, altfel spus cu ceea ce trebuie de evitat. Individul postmodern trăiește în permanentă frică, urmărit de sentimente de anxietate, vulnerabilitate și incertitudine din cauza riscurilor permanent prezente peste tot.
Sociologul Deborah Lupton în lucrarea sa Risk (1999) identifică șase categorii de riscuri specifice societății contemporane:
Riscuri de mediu: poluare, radiații, inundații, incendii;
Riscuri asociate stilului de viață: consumul de droguri, stresul;
Riscuri medicale: referitor la calitatea îngrijirii medicale;
Riscuri interpersonale: prietenie, căsătorie și creșterea copiilor;
Riscuri economice: șomajul, îmbrumutul, falimentul;
Riscuri infracționale: participant sau victima unei activități ilegale.
Deducem că aceste tipuri de riscuri sunt parte inseparabilă a vieții sociale, unele sunt rezultatul activității noastre conștiente, altele sunt consecințe ale progresului tehnologic asupra căror individul n-a influențat direct. După aceeași autoare identificăm două perspective teoretice a riscului, una realistă și alta social-constructivistă. Perspectiva realistă prezintă riscul ca un pericol obiectiv care poate fi măsurat prin calcul probabilistic. Această perspectivă este perocupată de definirea riscului, controlarea lui și modalitățile de răspuns la risc al individului. Domeniile care se ocupă de aceste probleme sunt economia, psihologia, statistica și ingineria. Indivizii percep riscul la nivelul empiric și rațional, deoarece perspectiva dată îi poziționează în afara condițiilor socio-culturale, politice și istorice în care ei trăiesc. Perspectiva social-constructivistă prezintă o abordare realistă a riscului care depinde de sistemul social în care se află. El se află în strînsă relație cu realitatea și poate fi produs de oricine, acest risc este un fenomen construit socio-cultural. Exponenți ai acestei perspective sunt teoriile societății riscului ale sociologilor Urlich Beck și Anthony Giddens care și-au propus să explice influența factorilor sociali asupra percepției și a reacției individului față de risc.
Urlich Beck (1944-2015) sociolog german și filosof politic, în lucrarea Risikogesellschaft apărută în anul 1986 propune termenul – societate de risc. Prin acest termen autorul afirmă că în societate producția socială de bogăție este sistematic legată de producția socială de riscuri. La rîndul său instituțiile sociale și indivizii sunt din ce în ce mai conștienți de acest fapt. Pentru Beck riscul reprezintă o nouă modalitate de control a consecințelor modernizării radicale. În viziunea sociologului german societatea de astăzi urmează proiectul modern și politicile culturale contemporane sunt o continuitate a procesului modernizării. Individualizarea specifică societății actuale, reprezintă pentru Beck un concept strucutral legat de statul bunăsării. Oamenii sunt responsabili de direcția propriei vieți fiind predispuși la riscuri. Producția riscurilor este inevitabilă, însă cunoașterea lor schimbă atitudinea și modul de existență a indivizilor. Conceptul de risc definește starea între siguranță și distrugere, cunoașterea acestora determină activitatea ce urmează. Transformarea riscului în distrugere are loc foarte lent, individul nu o percepe direct, el este conștient de risc doar atunci cînd el devine real, cînd se vorbește public despre el.
Toate lucrurile care ne înconjoară au două fețe, una care ni se prezintă și alta ascunsă, doar cunoașterea celor două ne poate vorbi despre realitate lucrului. Beck afirmă că cel care consumă bunurile așa cum sunt ele, care nu se întreabă de toxicitatea ascunsă este naiv și vulnerabil față de pericolele care-i amenință sănătatea. Astăzi peste tot individului i se vorbește despre substanțe nocive și toxice aflate în toate bunurile cu care el contactează în față căror e vulnerabil.
Odată cu societatea riscului se începe secolul speculațiilor a percepției și gîndirei cotidiene. Doar atunci cînd se încearcă conștientizarea riscurilor, gîndirea cotidiană și imaginația se eliberează de angajamentul lumii reale. Riscurile societății moderne ne vorbesc despre faptul că conștiința cotidiană nu observă și nu percepe pericolele viitorului, radioactivitatea, substanțele nocive. Frica este sentimentul care-i face pe oameni să fie solidari. Acolo unde se tau copaci și se distrug specii de animale, oameni într-o oarecare măsură se simt și ei victime. Dezvoltarea civilizației poartă cu sine amenințarea vieții nu doar a omului ci și a vieții organice în ansamblu. Astăzi dacă cineva demonstrează indiferență față de defrișarea pădurilor sau referitor la topirea ghețarilor este categorizat drept amoral. În situație de risc, solidaritatea se extinde dincolo de relațiile interumane, atingînd flora și fauna formînd o comunitate între om și natură.
Uneori anxietatea poate genera negarea pericolului și repartizarea riscurilor. Dacă foametea nu poate fi potolită cu afirmația că ești sătul, atunci pericolul poate fi interpretat astfel de parcă nu ar fi, pînă el nu se manifestă. Atunci cînd înfrunți dificultăți materiale, expunerea reală la pericol și percepția subiectivă constituie un întreg. Specific riscului însă îi este anume expunerea la pericol care poate justifica refuzul conștientizării lui. Odată cu creșterea pericolului crește și probabilitatea nerecunoașterii și diminuării seriozității situației. Cauzele acestui fenomen sunt faptul că riscurile apar datorită cunoașterii care le poate subestima, exagera sau alunga din conștiință. Ceea ce pentru foamete e hrana, pentru conștientizarea riscului este înlăturarea lui sau interpretarea care duce spre expulsare lui din conștiință. Deoarece eliminarea riscului individual este imposibilă, intepretarea greșită a pericolului capătă valoare, astfel procesul conștientizării riscului este reversibil. După timpuri de anxietate și generații îngrijorate vin alții pentru care frica care apare din povestirile stămoșilor despre pericol reprezintă cauza de reținere a afirmării gîndurilor și sentimentelor. Astfel oamenii ușor învață să evite vre-un pericol de care i-au avertizat strămoșii sau de care îi avertizează mass-media, liderii politici, însă totodată ei riscă să nu să se dezvolte și să fie o societate neconștientă.
În cadrul societății riscului este importantă capacitatea anticipării pericolului. În fața individului apar noi însărcinări cum ar fi comportamentul, atitudinea față de soartă care poartă frici și anxietăți sau cum să învingem frica dacă suntem neputincioși în fața cauzei ei. Astfel în societatea riscului anticiparea cu frică și neîncredere, în plan politic și biografic, devine competență civilizațională, iar de educarea abilităților necesare se ocupă instituțiile de învățămînt. În scopul protejării de pericole societatea riscului poartă în sine tendința spre legitimarea totalitarismului. Societatea e nevoită să facă alegerea între a fi incapabilă în fața pericolelor create de sistem sau sub presiunea factorilor de stat autoritari și disciplinari să anuleze principiile esențiale democratice. Unul din cele mai importante sarcini a modului de gîndire și acțiune democratic în viitorul apropiat a societății riscului este distrugerea alternativei date.
În fața omniprezenței riscului individul poate reacționa în trei feluri: prin negare – reacție specifică culturii moderne, prin indiferență – caracteristică nihilismului postmodern sau prin transformare – reprezentînd momentul cosmopolit al societății globale de risc. Beck explică cosmopolitismul prin intemediul procesului reflexiv al societății. Societatea devine un hibrid care nu face distincție între natură și cultură. Consecințele contaminării naturii prin industrializare și globalizare pun în pericol atît umanitatea cît și natura. Societatea riscului reprezintă un viitor primejdios care devine caracteristic pentru realitatea prezentă în care s-a pierdut deosebirea dintre natură și cultură, o realitate pe cale de devenire. În secolul XX riscurile sărăciei și ale sănătății specifice secolului XIX au fost înlocuite cu accidente industriale ceea ce a mărit potențialul distructiv, chiar dacă s-au modificat și măsurile de siguranță el în expoatare. De exemplu, o uzină atomică prezintă risc nu doar la nivel local și pe o perioadă limitată de timp, ea prezintă pericol global care va afecta generații. Astfel în socieatea riscului consecințele necunoscute și neintenționate ajung o forță dominantă în societate și în istorie. Altfel spus managementul riscurilor este parțial și limitat, iar oamenii sunt supuși încontinuu riscurilor.
Urlich Beck descrie cinci teze ale potențialului autodistructiv generat de societatea riscului:
Definirea riscului este importantă. Specialiștii și mass-media au rol important în definirea riscului, aici apare o nouă profesie: managerul de risc care trebuie să fie calificat în științe exacte și juridică. Importanța socială a acestor specialiști este gestionarea și prevenirea violenței prin controlul riscurilor;
Distribuția social a riscului este inegală. Riscurile se distribuie în funcție de statutul și poziția socială a indivizilor. Totuși sunt riscruri la care sunt supuși toți indivizii indifferent se statut, acestea fiind accidentele nucleare sau catastrofele ecologice;
Difuziunea și comercializarea riscurilor schimbă logica capitalistă. Cînd cumpărăm un produs cumpărăm și riscul asociat. În definiția riscului întotdeauna există cîștigători care au oportunitatea marii afaceri și cei ce pierd- care suferă din pricina riscurilor pieței. Spre exemplu dacă s-ar dubla numărul de frigidere în China, astfel încît fiecare familie chineză să dețină un frigider, s-a calculate că gaura din stratul de ozon s-ar dubla, ceea c ear ducal numărul de cancere de piele și alte afecțiuni în alte zone ale lumii. Lipsa de control a riscurilor în societatea industrială generează evenimente neprevăzute și crește potențialul politic al societății riscului. Capitalismul, definit ca system economic de satisfacere a nevoilor umane prin intermediul pieței, trebuie amendat în teorie și practică;
Cunoașterea riscului schimbă modul de existență. În societatea riscului sistemul de cunoștințe determină existența. pentru că cunoașterea și informația tind să devină mai importante decît aparența;
Societatea riscului schimbă natura politicii. Riscurile cunoscute și recunoscute social – cum ar fi distrugerea stratului de ozon, defrișarea suprafețelor forestiere, funcționarea uzinelor nucleare și chimice, fenomene sociale ca subdezvoltarea, sărăcia, crizele umanitare, traficul și consumul de droguri, terorismul – devin subiecte politice naționale și internaționale. Până în timpurile recente astfel de subiecte nu erau prezente pe agenda publică, neavînd caracter politic, aparținînd mai degrabă sferei private. Cu societatea riscului, sfera privată (convorbiri telefonice, corespondența) este restrînsă. Riscurile secundare capătă caracter politic. Societatea riscului, ne previne Beck, este o societate catastrofică.
Sociologul britanic Anthony Giddens (1938) considera că societatea contemporană generează riscuri datorită industrializării și globalizării care au cauzat două transformări: sfîrșitul naturii și sfîrșitul tradiției. Sfărșitul naturii, afirmă Giddens, semnifică utilizarea tehnologiilor practic în toate sferele de producție, iar sfîrșitul tradiției reprezintă distanțarea de la tiparele care dictau acțiunea umană în perioada industrială. Astfel riscurile au devenit rezultatele acțiunilor umane generate de tehnologiile create față de care oamenii și-au pierdut încrederea. Giddens consideră că odată cu trecerea la o nouă etapă de dezvoltare, societățile și tehnologiile vor atinge un nivel maxim de securitate, chiar dacă modernizarea a cauzat apariția noilor riscuri, iar procesul globalizării a influențat asupra răspîndirii lor.
Astăzi nu doar activitatea dar și refuzul de a lua decizii poate cauza apariția riscurilor. Activitatea umană provoacă riscuri deoarece din cauza modernizării s-au complicat mijloacele tehnice și activitătatea umană în rezultatul căreia avem o societate vulnerabilă. În cadrul societății riscului numărul pericolelor interne legate de greșelile umane cresc, oamenii devin inactivi, deoarece odată ce elimină un risc ei primesc altul, uneori mult mai serios și mai complicat.
Giddens își construiește teoria societății riscului în jurul unor procese ale modernizării, precum separarea timpului de spațiu, dezvoltarea mecanismelor de deîncapsulare, încrederea în reflexivitatea modernității. Deîncapsularea este procesul de transfer a relațiilor sociale din contexte de interacțiune locale și structurarea lor pe distanțe indefinite de timp și spațiu. Reflexivitatea modernității semnifică acțiunea și gîndirea umană care deviază cu scopul de a remodifica activitățile sociale în funcție de informațiile noi acumulate astfel modificînd specificul societăților tradiționale. Deîncapsularea relațiilor umane a favorizat extinderea alegerilor individului și eliberarea lui de tiparele tradiționale prin intermediul a două mecanisme abstracte: simbolurile și sistemele expert. Un exemplu se simbol ar fi banii care au favorizat evoluția societății și au grăbit procesul tehnologic. Sistemele de expert, pentru Giddens, sunt sisteme de realizare tehnică sau de expertiză profesională care organizează suprafețe largi ale mediilor materiale și sociale în care trăim. Cu astfel de sisteme intrăm zilnic în contact, fie cînd conducem mașina sau cînd traversăm strada. Aceste simboluri și sisteme de expert organizează astăzi relațiile sociale pe baza încrederii individului în ele. Încrederea este un mecanism care face posibilă activitatea vieții în lumea sistemelor abstracte. Oamenii sunt conștienți de risc cînd călătoresc cu avionul, însă ei au încredere în această mașină și în oamenii care răspund de siguranța lor, această încredere ține sub control frica de pericol, de alt fel, indivizii ar trăi într-o anxietate continuă. Încrederea presupune conștientizarea unor acțiuni alternative pe care individul le posedă. Dacă cineva decide să procure un automobil la mîna a doua el riscă să primească totodată riscuri suplimentare, însă pentru ca acest fapt să nu se realizeze, individul demonstrează încrederea față de reputația vînzătorului. Dar atunci cînd nu se i-au în considerație acțiunile alternative, individul este convins în acțiunile sale. În situații de conflict, individul convins reacționează dînd vina pe alții, iar în situația de încredere el peria o parte de vină asupra sa. Pericolul se află în strînsă corelație cu riscul, însă diferența între acești factori nu depinde de atitudinea alternativă a individului față de activitatea sa. Atît individul care acceptă pericolul și riscă cît și cel care nu acceptă, ambii sunt supuși primejdiei. Aici apare o nouă problemă, dacă individul ia responsabilitate asupra riscului activității sale sau dă vina pe altul.
Giddens susține că riscul își crează mediul propriu care afectează o mulțime de indivizi, precum ar fi stațiunile de odihnă. Aici siguranța se identifică cu o multitudine de riscuri minimizate și fiecare individ balansează între încrederea pe care o are și nivelul riscului acceptat subiectiv. În fața riscurilor incontrolabile și inevitabile, individul poate reacționa diferit. Indiferent de statutul său social, individul poate accepta practic posibilitatea producerii unui eveniment neaștepat și să se concentreze asupra supraviețuirii sale, sau poate reacționa prin demonstrarea optimismului sprijinit de soluțiile care le oferă știința. O altă reacție reprezintă pesimismul cinic caracteristic indivizilor care se implică direct în acțiuni care pot scădea puterea stărilor de neliniște pe care le provoacă riscul. Ultima posibilitate, după Giddens, este reacția de adaptare la stres, indivizii refuză acceptarea surselor riscurilor percepute și se implică activ în reducerea impactului acestora asupra vieții sociale.
Riscurile contemporane au pătruns în toate sferele societății, ele se incorporează în tehnologia industrială și în conștiința umană. Aceste riscuri devin comode, și tot mai mulți oameni le consumă. Majorarea nivelului de consum a riscurilor favorizează probabilitatea efectelor neașteptate și utilizarea distructivă a tehnologiilor. Un exemplu al acestui fapt ar fi utilizarea internetului care simplifică comunicarea și relațiile sociale dar totodată produce noi riscuri precum izolarea indizivilor de societate, defecțiunile tehnice a poștei electronice care influențează milioane de oameni dependenți de ea. Riscurilor sociale minimizate devin ușor de produs, de răspîndit și de consumat, dar totodată mai complicat de luptat cu ele.
Societatea riscului este de formare postrindustrială, diferită de cea industrială prin faptul că ea distribuie pericole cauzate de riscuri, iar cea industrială distribuia bunuri. Riscurile societății date diferă de cele anterioare prin faptul că nu au granițe nici în spațiu nici în timp, pentru ele nu există frontiere de stat. Giddens asociază riscul cu problema relației naturii cu societatea, iar Beck plasează teoria sa în contextul istoric al fazelor de schimbare și dezvoltare a societății contemporane.
Teoriile lui Beck și Giddens idendifică riscul drept fenomen important pentru contemporanietate care modifică structurile relațiilor interumane și ale instituțiilor sociale. Riscurile au devenit globale și fiecare individ, indiferent de statutul său social, este vulnerabil în fața lor. Exemple de astfel de riscuri globale ar fi bomba atomică, războaiele sau infectarea cu HIV/SIDA, fiecare ușor poate fi atacat de aceste riscuri. De asemenea, unii susțin că globalizarea negativ influențează asupra adolescenților și tinerilor care sunt ca niciodată receptivi la schimbările sociale. Adoptarea unor stiluri de viață dincolo de normele tradiționale reprezintă un comportament de risc, care îi izolează pe tineri în grupuri mici și îi fac vulnerabili față de societate. După Giddens, la baza societății moderne stau procesele de transformare a naturii și tradiției, riscurile din trecut, precum inundațiile și cutremurile, astăzi sunt riscuri generate de activitatea umană. Beck afirmă că creșterea reflexivității moderne se datorează riscurilor produse de știință. Giddens însă susține că nu a crescut numărul pericolelor, ci gradul de conștinentizare al impactului acestora asupra vieții sociale.
Individul societății riscului trăiește într-o permanentă nesiguranță și o necontenită angoasă față de viitorul ce-l așteaptă. Începînd cu cafeaua de dimineață și terminînd cu pregătirile pentru somn, omul care intră în contact continuu cu mediu, riscă cu propria sănătate și securitate. De unele riscuri el este conștient, de altele mai puțin și încearcă cît îi stă în puteri să se protejeze. Însă veștica angoasă poate duce la nevrozități, de aceea negarea conștientizării, acceptării unor riscuri, încrederea în celălat și în progresul tehnologic îl protejează, adaptînd insinctul conservării societății din care face parte.
Concluzie
În secolul XX societatea capătă o nouă caracteristică – societatea de masă. La rîndul său și individul, datorită egoismului și narcisismului său a suferit o metamorfoză în urmă căreia a apărut omul-masă. Modelul uman în secolului XX este diferit față de secolele precedente. Omul-masă este un consumator nepotolit care încearcă să-și umple golul sufletesc cu bunuri materiale. Niciodată pînă în a doua jumătate a secolul XX omul nu a avut atîtea privilegii precum hrană, îmbrăcăminte, călătorii și alte bunuri tehnice cu care-l alintă piața. Homo oeconomicus a devenit un om al masei care acționează aidoma unei turme condusă de un cineva. Știința ne-a oferit noi privilegii, însă nu a explicat cum să evităm excesul. În vederea soluționării acestor probleme se încearcă de a construi o nouă societate, una fără bariere și frontiere, una muticulturală și democratică.
Procesul globalizării este un fenomen specific lumii moderne unde se încearcă uniformizarea indivizilor atît de diferiți. Însă paradoxul nu se lasă mult așteptat, pe lîngă proiectele globalizării se conturează tot mai des fenomenul de conservare a individualului. Frica de uniformizare generează noi frustrări și stereotipuri care îl izolează pe om de celălalt.
Individul societății de masă este victima capitalismului care consumă totul ce-i frumos ambalat. Apariția noilor realități precum ciberspațiu, hiperrealitatea (Baudrillard) demonstrează că omul a avansat în tehnologii însă s-a distanțat de natură. Pentru a accentua acest fenomen filosofia și alte științe și-au luat angajamentul de a explica, de a aduce la cunoștință indivizii că lume în care ei trăiesc se epuizează și e necesară conștietizarea a fiecărui în parte a problemelor care stau în spatele tablourilor publicitare și a mass-mediei.
Jose Ortega y Gasset și Gustave Le Bon sunt autorii care definesc societatea de masă și care încearcă să pătrundă în esența acestui fenomen. Gustave Le bon în Psihologia mulțimilor afirmă: ” În sufletul colectiv, aptitudinile intelectuale ale oamenilor și, în consecință, individualitatea lor se șterg. Eterogenul se îneacă în omogen și însușirile inconștiente domină. Această punere în comun a însușirilor obișnuite ne explică de ce mulțimile nu sunt capabile să îndeplinească acte care reclamă o inteligență superioară. Mulțimile nu cumulează inteligența, ci mediocritatea”. Astfel omul-masă este foarte credul, capabil să accepte orice idee neverosimilă propusă de lideri. De aceea, masele pot fi ușor manipulate în special dacă se acționează asupra imaginației lor. Ei nu mai cred în argumente, emoția este cea mai ușoară cale de a convinge omul-masă. În Revolta maselor Ortega y Gasset spune: ” Trăim vremuri în care omul se crede extraordinar de capabil să creeze, dar nu știe ce. Stăpân peste toate, nu este stăpân și pe propria persoană”. Iarăși avem argument că omul are suport tehnologic, a cucerit cosmosul, a descoperit noi realități dar rămîne incapabil de a-și proteja propria identitate. Doar cei care percep realitatea cum este, cu toate plusurile și în special minisurile sale pot să se distanțeze de fenomenul de masă, însă, pînă la urmă omul este o ființă socială și nu poate să se detașeze total de grupul său, îi rămîne doar să controleze ceea ce-i stă în puteri.
Georges Bataille conștientizînt lacunele societății a propus un proiect al economiei generale argumentînd că fiecare om poate participa la îmbunătățirea situației socio-economice. Bataille susține că fiecare individ emană energie care neapărat trebuie utilizată, risipită și niciodată conservată, deoarece ea poate acționa negativ asupra individului. Consumarea surplusului de energie poate dezvolta societatea, dacă este corect aplicată, sau poate genera război dacă este utilizată de oamenii cu intenții rele. Autorul îl cheamă pe fiecare la activități ce vor îmbunătăți întreaga lume.
Urlich Beck și Anthony Giddens propun o teorie nemiloasă a societății de astăzi, ei o numesc societatea riscului. Conform acestei teorii, odată cu producerea bunurilor automat apar riscuri care sunt drept umbră a tuturor lucrurilor ce ne înconjoară. Omul societății riscului trăiește o permanentă angoasă, el este aruncat în lumea mare unde îl urmăresc necontenit pericole. Autorii susțin că aceste riscuri sunt creații umane cu care fiecare trebuie să se deprindă și să lupte pentru a putea trăi liniștit într-o societate atît de crudă.
Modelul filosofico-antropologic al societății consumeriste este individul multilateral înarmat cu cunoștințe și tehnologii; este un individ sortit să lupte cu poftele sale care încearcă să-și contureze identitatea într-o lume atît de diversă.
Concluzii și recomandări
Omul ca ființă socială nu-și poate desfășura activitatea în afara aprecierii celuilalt. El are nevoie de recunoaștere pentru a-și evalua obiectiv statutul său. Individul fiind multilateral, am solicitat în lucrarea dată analiza a unei singure laturi – cea economică.
Lucrarea a avut ca scop urmărirea evoluției lui homo oeconomicus începînd cu secolul XVIII pînă în secolul XX. Datorită obiectivelor îndeplinite, scopul a fost atins prin abordarea a cîtorva teorii specifice perioadei propuse. Astfel am identificat că evoluția modelelor umane decurge destul de rapid ca să fie observată la nivel macro și destul de lent la nivel micro – pentru a fi sesizată de către însuși individul. Homo oeconomicus a secolului XVIII trece de la munca manuală la munca industrială, ghidat de ordinea și legile naturale care-i asigură bunăstarea și fericirea, caracterizat prin liberalismul economic care presupune dezvoltarea individuală și orientarea către piețile noi. Modelul uman al secolului XIX este social universal, el crează relații interumane și istorie prin muncă. Caracteristica lui homo oeconomicus al secolului XX este consumul, aici apare conceptul de om-masă – stîngaci în fața unei pieți atît de variate care generează riscuri dar totodată propune bunuri materiale ce oferă statut și bunăstare.
În concluzie constatăm că economia este un segment inseparabil, dominant al unei societăți, putem afirma că este un factor a unei comunități avansate, dezvoltate. Identificarea modelului economic este un scop necesar pentru conștientizarea activității umane care se transferă asupra societății. Numeroși teoriticieni au fost preocupați de caracterizarea lui homo oeconomicus, ceea ce afirmă importanța acestui subiect și actualitatea lui. Această lucrare poate demonstra cum economia poate influența activitatea umană socială și individuală. Modul de gîndire, tipul de comportament, structura familiei, accesibilitatea la învățătură, muncă, politică, bunuri materiale și alte elemente specifice individului într-un fel sau altul sunt remarcate de economie. Astfel, recomandăm să nu să se neglijeze contribuția teoriticienilor secolelor precedente, deoarece, analizînd filosofia lor, am putea să stabilim cursul economiei actuale și, de ce nu, să anticipăm careva lacune. Societatea contemporană produce și generează riscuri cu care homo oeconomicus trebuie să conviețuiască conformîndu-și viața după ele. Constatăm că latura economică a omului contemporan devine răspunzătoare față de aceste riscuri. Recomandăm să nu fie neglijat acest segment în definirea modelului uman al societății actuale. Deoarece economia a fost și este o latură predominantă și importantă care asigură stăpînirea socială, ordinea și cursul vieții indivizilor. Acest subiect ar fi trebuit educat și învățat, deoarece prin indivizi mai buni și societatea va fi mai bună, respectiv homo oeconomicus va genera noi idei care vor duce spre progres.
Bibliografie
Bataille G., Partea blestemată. Eseu de economie generală, Iași: Institutul European, 1994, 223 p.
Becker G., Capitalul uman, Editura ALL, București, 1997, 437 p.
Buzducea D., Riscuri la tineri. Studiu de caz: adolescenții cu HIV/SIDA din România. București: Editura Universității din București. 2007
Didier M., Economia–regulile jocului, București: Ed.Humanitas,1998
Flevert U., Haupt H.-G., Omul secolului XX, Iași: Polirom, 2002, 322 p.
Flevert U., Haupt H.-G., Omul secolului XIX, Iași: Polirom, 2002, 328 p.
Frigioiu N., Antropologia culturii. Note de curs. SNSPA, 130 p.
Giddens A., Sociologie, Editura Alfa All, 2007, 696 p.
Giddens A., Consecințele modernității, București: Ed.Univers., 2000
Habermas J., Discurs filosofic al modernității, București: Editura All Educational, 2000, 368 p.
Hobsbaum E., Era revoluției, Cartier, 2000, 384 p.
Hobsbaum E., Era imperiului, Cartier, 2002, 504 p.
Hobsbaum E., Era capitalului, Cartier, 2002, 400 p.
Horkheimer M., Adorno T.W., Dialectica Luminilor, Polirom, 2012, 320 p.
Hume D., Eseuri politice, București: Humanitas, 2005, 260 p.
Le Bon G., Psihologia mulțimilor, Editura ANTET XX PRESS, 112 p.
Malthus, T. R., Eseu asupra principiului populației, București: Editura Științifică, 1992, 407 p.
Marx K., Engels F., Opere, vol.23, Editura Politică, București, 1966
Ortega y Gasset J., Revolta maselor, București: Humanitas, 2007
Popescu G. , Evoluția gîndirii economice”, Editura Academiei Române, 2004, 928 p.
Ricardo D., Opere alese, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1959
Sava I. N., Studii de securitate, Centrul Roman de Studii Regionale, 2005
Smith A., Avuția națiunilor, București: Editura Publica, 2011, 408 p.
Tudosescu I., Dialectica actuală a vieții sociale și sensul istorie, București: Editura Fundației România de Mâine, 2007, 224 p.
Vovelle M., Omul luminilor, Polirom, 2000, 336 p.
Weber M., Etica protestantă și spiritul capitalismului, București: Humanitas, 1993, 278 p.
Бeк У., Oбщecтвo pиcка : Hа пyти к дpyгoмy мoдepнy, Mocква: Пpoгpec-Tpадиция, 2000, 384p.
Бeккep Г.C., Экoнoмичecкий анализ и чeлoвeчecкoe пoвeдeниe, THESIS, 1993. T.1, вып.1. C.38
Блаyг M., Экoнoмичecкая мыcль в peтpocпeктивe, Mocква: Дeлo Лтд, 1994, 720p.
Кoндильяк Э. Б.,Coчинeния. Toм 2, Mocква: Издатeльcтвo «Mыcль», 1982, 332 p.
Mаpкc К., Капитал, , Mocква , ГOCУДAPCTBEHHOE ИЗДATEЛЬCTBO ПOЛИTИЧECКOЙ ЛИTEPATУPЫ, 1974
Mаpшалл, A., Пpинципы экoнoмичecкoй наyки: Кн.1, Mocква: Гpyппа "Пpoгpecc", "Унивepc", 1993, 415 p.
Blaug M., Economic theory in retrospect, Cambrige University Press, 1985, 760 p.
Gossen H, The laws of Human Relations, The MIT Press, Massachuttes, USA, 1983
Lupton, D., 1999, Risk, Routledge, London, 184 p.
Pareto V., Manuale di economia politica, Milano, Egea, 2006 (1906), 706 p.
http://www.stiucum.com/economie/economie-comerciala/Consumul-consumatorii-si-socie34223.php data accesării- 25.05.2016
http://documents.tips/documents/societatea-de-masa.html data accesării- 28.05.2016
http://psyfactor.org/lib/chernov5.htm data accesării – 28.05.2016
http://konservatizm.org/konservatizm/sociology/141110135151.xhtml data accesării- 10.05.2016
http://cyberleninka.ru/article/n/teorii-obschestva-riska-v-sovremennoy-gumanitarnoy-nauke data accesării- 14.05.2016
https://www.academia.edu/5745250/Construc%C5%A3ia_social%C4%83_a_conceptului_de_risc_The_Social_Construction_of_the_Risk_Concept_ data accesării – 15.05.216
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modele Filosofico Antropologice ÎN Teorii ALE Dezvoltării Economice (ID: 118617)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.