Modele de Gestiune Globala a Activelor Si Pasivelor

MODELE DE GESTIUNE GLOBALĂ A ACTIVELOR ȘI PASIVELOR

TEZA DE MASTERAT

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. ELEMENTE ESENȚIALE ALE ACTIVELOR ȘI PASIVELOR BĂNCII COMERCIALE

1.1.Aspect teoretic privind structura activelor băncii comerciale

1.2. Conceptul și esența operațiunilor pasive

1.3. Conceptul de eficiență a operațiunilor active și pasive ale băncii comerciale

CAPITOLUL II. OPERAȚIUNILE ACTIVE ȘI PASIVE ALE

BC „MOLDINDCONBANK”SA ȘI RISCURILE AFERENTE ACESTORA

2.1. Analiza operațiunilor active și pasive ale BC “Moldindcombank”SA

2.2. Metode de evaluare și gestiune a riscurilor influente asupra operatiunilor active

2.3. Riscul de credit – măsuri de prevenire și de gestine

CAPITOLUL III. STRATEGII DE GESTIUNE A ACTIVELOR ȘI PASIVELOR BĂNCII COMERCIALE

3.1. Importanța corelării activelor și pasivelor băncii comerciale

3.2. Instrumente de gestiune a activelor și pasivelor băncii

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ADNOTARE

LISTA ABREVIERI

INTRODUCERE

Actualitatea temei de cercetare. În prezent, rolul băncilor și al sistemului bancar, în general, a devenit extrem de important. Societățile bancare sunt preocupate de optimizarea permanentă a procesului conducerii, pentru a-și atinge rezultatele pe care și le-au propus și pentru a-și asigura dezvoltarea programată. Managementul este, în general, considerat arta conducerii întreprinderii. Rolul băncilor este determinat de calitatea lor de intermediar principal în relația de economisire-investire, sporind astfel volumul mijloacelor de plată și respectiv de masă monetară. Gestiunea bancară este un concept complex integrat managementului bancar, scopul acesteia este maximizarea profitului băncii, inclusiv pentru o acțiune în condițiile expunerii minime la risc și respectînd restricțiile impuse de organele de reglementare. Ca strategie globală scopul gestiunii bancare este menținerea viabilității băncii, crearea condițiilor de activitate a ei atît în prezent cît și pe viitor.

Strategia și tactica băncii în sfera primirii deciziilor de acordare a creditelor se bazează pe politica de creditare. Ea trebuie să fie orientată spre protejarea activelor, obținerii de profit și îmbunătățirii stării economico-financiare a împrumutanților, concomitent luînd în considerație securitatea depozitelor clienților. Fiecare bancă își formează propria politica în domeniul creditării pe lîngă politica creditării propusă de B.N.M., ținînd cont de factorii economici, politici, geografici, de organizare precum și alți factori ce ar putea influiența activitatea băncii.

Politica de creditare esta strategia și tactica băncii în domeniul operațiunilor creditare ea este stabilită de către bancă în baza legislației în domeniu.

Politica de credit trebuie să indice clar structura departamentului de creditare care poate fi format dintr-o secție sau mai multe. Politica de creditare trebuie să stabilească cine în bancă va poseda dreptul de a aproba fiecare tip de credit și va stabili cerințele băncii față de gaj și alte forme de asigurare a creditelor. Banca va specifica tipurile de gaj acceptate pentru fiecare tip de credit luîndu-se în considerație lichiditatea gajului. Deasemenea prin intermediul politicii de creditare banca va stabili o metoda de determinare a valorii corecte a gajului și apreciera valorii lui în timp. Politica de creditare va stabili coeficientul minim pentru gaj, fiind necesar de a asigura că valoarea gajului să fie suficientă pentru a acoperi suma datorata băncii.

Scopul lucrării constă în identificarea particularităților gestiunii portofoliului de active și pasive al băncilor comerciale din Republica Moldova, ca premisă de sporire a randamentului financiar al băncilor și eficientizarea portofoliului de active, ținînd cont de tendințele actuale declanșate în sectorul bancar și cerințele moderne de competitivitate. Scopul cercetărilor este concretizat în abordarea și soluționarea următoarelor obiective ale tezei: aprofundarea conceptului de active și pasive; identificarea factorilor și indicatorilor ce determină calitatea portofoliului; analiza celui mai important compartiment al activelor băncii; analiza riscurilor aferente și a impactului lor asupra indicatorilor financiari ai băncii.

Domeniul de cercetare este gestiunea activelor și pasivelor băncilor comerciale, care sunt investigate din perspectiva impactului lor asupra situației financiare a băncii.

Suportul metodologic este alcătuit din sursele ce conțin reglementarea, dezvoltarea și managementul activității bancare culese de la autorii autohtoni și străni cum sunt: Caraganciu A., Domenti O., Ciobu S., Grigorița C., Dedu V., Stoica M., Basno C., cît și actele legislative, presa periodică și datele statistice publicate de BNM și de băncile comerciale.

Structura lucrării este prezentată în corespundere cu obiectivele preconizate și ordinea realizării cercetărilor științifice. Teza cuprinde: introducere, trei capitole, care constituie conținutul de bază al cercetării, concluzii și recomandări, literatura selectivă studiată și anexele.

Astfel, în introducere, este argumentată actualitatea temei de cercetare, sunt precizate scopul, obiectivele și domeniul cercetării.

CAPITOLUL I aprofundează conceptul de active și pasive ale băncilor comerciale și structura acestora. În acest capitol se analizează îndeosebi portofoliul de active și structura pasivelor băncilor comerciale, funcțiile și rolul lor în activitatea bancară. Ca compartiment aparte se analizează unele strategii de gestiune a portofoliului de active ale băncilor comerciale.

CAPITOLUL II descrie structura operațiunilor active și pasive cît și noțiunea de risc bancar și tipologia acestora, se analizează în special riscul de credit, si se propun măsuri de prevenire și de gestine a lui și se evidențiază indicatorii de aprecierea a riscului de credit și caracterizarea fiecăruia în parte.

CAPITOLUL III analizează activele și pasivele ca un sistem integrat din procesul de planificare al băncilor, care contribuie la obținerea unei profitabilități adecvate în condițiile asumării unor riscuri. La finalul acestui capitol se anlizează unele formule de măsurarea a riscurilor acestora.

Ultimul compartiment al tezei cuprinde, concluziile autorului privind operațiunile băncilor cu active și eficiența acestor operațiuni în sistemul bancar. Sunt formulate recomandări cu privire la perfecționarea activității băncare.

Cuvinte cheie: active, pasive, credit, politică de creditare, rata dobînzii, risc de creditare, gestiune, contract de credit, evaluare, strategii.

CAPITOLUL I. ELEMENTE ESENȚIALE ALE ACTIVELOR ȘI PASIVELOR BĂNCII COMERCIALE

1.1.Aspect teoretic privind structura activelor băncii comerciale

Banca este o instituție financiară care atrage de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalente ale acestora transferabile prin diferite instrumente de plată, și care utilizează aceste mijloace total sau parțial pentru a acorda credite sau a face investiții pe propriul cont și risc [18, p.255].

Deasemenea, reprezintă instituțiile financiare prin intermediul cărora se constituie relațiile de economisire și investire. În calitate de intermediar acestea pun în circulație activele sale, sporind astfel volumul mijloacelor de plată și respectiv de masă monetară.

Conform analizei bilanțului contabil, portofoliul activelor a unei bănci comerciale este structurat în patru categorii mari (vezi anexa 1): Numerar în bancă; Portofoliul investițional; Portofoliul de credite; Clădiri, mijloace fixe și alte imobilizări.

Prima categorie care se numește " numerar în bancă " se formează pe baza mijloacelor bănești aflate în casă, safeu, cont corespondent la Banca Centrală sau la alte bănci. Numerar în casă – există permanent pentru necesitățile curente ale băncii, cum sunt : schimbul valutar ; achitarea depozitelor ; acordarea unui credit ; cheltuielile operaționale și salariul personalului ; plata diferitor servicii [18, p.139]. Numerar în safeu – în această categorie intră bancnotele și monedele. Deoarece această categorie nu aduce profit banca se străduie să micșoreze mărimea numerarului pînă la minimul admisibil. Mijloace bănești pe conturi în bănci corespondente – mijloacele aflate în alte bănci din diferite localități, care stabilesc între ele relații de corespondent bancar, avînd deschise pe bază de reciprocitate conturi, pe de o parte pentru securitatea transferurilor de fonduri și pe de altă parte pentru a permite asigurarea cu lichidități. Referitor la conturile pe care băncile le deschid reciproc, în practică s-au impus doi termeni :

Nostro- care înseamnă " al nostru " din punct de vedere al unei bănci comerciale "A" deschise în evidența unei bănci comerciale "B".

Vostro- ( sau " lorro " ) care înseamnă " al vostru " , definește contul băncii " B" deschise în evidența aceleași bănci comerciale " A ".

În Republica Moldova aceste conturi pot fi deschise atît în valuta străină cît și în moneda națională. Orice bancă comercială în Republica Moldova are drept să dețină conturi de corespondență în valută națională numai la BNM, iar în valută străină cu orice altă bancă [1].

Rezervele minime obligatorii reprezintă disponibilități bănești pe care bancile comerciale sunt obligate să le pastreze permanent in conturi speciale, la Banca Națională. În Republica Moldova aceste rezerve sunt stabilite de BNM și sunt depozitate pe conturile băncii comerciale în BNM.

A doua categorie de active reprezintă portofoliul investițional. Portofoliu investițional al unei băncii reprezintă totalitatea titlurilor de valoare deținute cu drept de proprietate de bancă la un moment dat de timp [18, p.145]. Valorile mobiliare joacă un rol important în gestinea activului băncii deoarece:

1. ele permit băncii să utilizeze toate fondurile de care ea dispune la un moment dat;

2. pot ajuta banca cu resurse lichide prin achiziționarea de valori mobiliare care corespund cerințelor de lichiditate a băncii;

3. contribuie la diversificarea portofoliului de active și deci la protejarea băncii împotriva riscurilor financiare.

Activitatea băncilor pe piața valorilor mobiliare contribuie direct la extinderea bazei de venituri din contul dividendelor și dobоnzilor obținute, diferenței de curs, precum și la menținerea nivelului necesar de lichiditate, la adaptarea mai ușoară la schimbările conjuncturii pieței [6].

În literatura științifică, activitatea investițională a băncii pe piața valorilor mobiliare este definită ca activitatea de plasare a mijloacelor din numele său și din propia inițiativă în scopul obținerii unor venituri directe și indirect [23, p. 448].

Veniturile directe de la investiții în valori mobiliare sunt obținute în formă de dividende, dobînzi sau în urma relizării lor la un preț mai mare. Veniturile indirecte se formează din contul extinderii cotei de piață, controlate de bancă prin societățile afiliate și dependente.

Portofoliul investițional al băncii reprezintă o totalitate de valori mobiliare, procurate de către bancă pentru obținerea veniturilor și asigurarea lichidității plasamentului [6]. Portofoliul de investiții al unei bănci trebuie să asigure un echilibru între fondurile plasate pe termen scurt și cele investite pe termen mediu și lung. Acest portofoliu trebuie să cuprindă o asemenea structură a investițiilor încît, prin acestea, să se aibă în vedere: • gradul și costul lichidității; • riscul, din punctul de vedere al scadenței și caracterului investiției; • profitabilitatea, ținînd cont cont de termenul, riscul și caracterul investiției [6].

Structura portofoliului investițional depinde, în general, de tipul valorilor mobiliare care circulă pe piața de capital al țării respective. În calitate de obiecte ale investițiilor bancare pot servi diferite valori mobiliare, însă, conform standardelor internaționale de contabilitate, toate valorile mobiliare se împart în: a) valori mobiliare investiționale; b) valori mobilbținerea veniturilor și asigurarea lichidității plasamentului [6]. Portofoliul de investiții al unei bănci trebuie să asigure un echilibru între fondurile plasate pe termen scurt și cele investite pe termen mediu și lung. Acest portofoliu trebuie să cuprindă o asemenea structură a investițiilor încît, prin acestea, să se aibă în vedere: • gradul și costul lichidității; • riscul, din punctul de vedere al scadenței și caracterului investiției; • profitabilitatea, ținînd cont cont de termenul, riscul și caracterul investiției [6].

Structura portofoliului investițional depinde, în general, de tipul valorilor mobiliare care circulă pe piața de capital al țării respective. În calitate de obiecte ale investițiilor bancare pot servi diferite valori mobiliare, însă, conform standardelor internaționale de contabilitate, toate valorile mobiliare se împart în: a) valori mobiliare investiționale; b) valori mobiliare procurate pentru vînzare.

În practica financiară ponderea valorilor mobiliare investiționale și celor procurate spre vînzare în portofoliul investițional al băncii constituie 70% respectiv 30% [6]. Valorile mobiliare investiționale reprezintă acea parte a portofoliului care asigură cele mai importante venituri, pe cînd valorile mobiliare procurate pentru vînzare asigura lichiditatea acestuia.

Principalele valori mobiliare care pot constitui investiții financiare pentru băncile din Republica Moldova sunt următoarele:

a) valori mobiliare de stat (VMS);

b) valori mobiliare corporative (acțiuni, obligațiuni, alte valori mobiliare emise de către unele companii) ;

c) certificate ale Băncii Naționale ale Moldovei (CBN) [11, p.130].

Valorile mobiliare de stat (VMS) – sunt instrumente ale datoriei de stat , emise în formă de titlu financiar negociabil [3].

Emiterea valorilor mobiliare de stat ale Republicii Moldova se efectuează de către stat în persoana Ministerului finanțelor sub formă dematerializată prin înscrieri în conturi în lei moldovenești și reprezintă o creanță cu un anumit termen de circulație. Ministerul finanțelor emite diverse tipuri de valori mobiliare de stat cum sunt: obligațiuni, bonuri de trezorerie,bilete municipale. Obligațiunea este un titlu de recunoaștere a datoriei care reprezintă o creanță financiară, pe care deținătorul o are asupra emitentului (debitorul), sau altfel spus, este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani la o dată stabilită. Deținătorul încasează, de regulă, periodic dobînzile convenite. Ele au o scadență de la un an pînă la zece ani. Profitul acestor titluri îl constituie prima sau/și dobînda plătită în fiecare lună. Bonurile de trezorerie și biletele municipale sunt titluri de valoare ce se emit pe un termen de un an sau mai puțin. Valorile mobiliare enumerate mai sus au o profitabilitate mai mică, dar asigură un grad înalt de lichiditate cu risc minimal. În Republica Moldova băncile comerciale achiziționează hîrtii de valoare pentru investiții și comercializare [11, p.134].

Există trei avantaje principale ale plasării fondurilor băncilor în valori mobiliare de stat:

• riscul redus (acestea fiind considerate ca investiții aproape fără risc);

• lichiditatea ridicată, piața obligațiunilor guvernamentale fiind o piață ce asigură fluiditate tranzacțiilor, оntrucвt permanent există cumpărători și vвnzători;

• o gamă largă de titluri emise, investitorii putвnd găsi diferite tipuri de titluri guvernamentale, cu scadențe diferite (pe termen scurt, mediu și/ sau lung), care îi satisfac din punctul de vedere al termenului pentru care sunt plasate fondurile [16, p.120].

În scopul investirii mijloacelor bănești de către băncile comerciale în valori mobliare corporative, ele vor participa pe piața valorilor mobiliare prin efectuarea tranzacțiilor de cumpărare la Bursa de Valori a Moldovei sau pe piața extrabursieră. În acest scop, băncile comerciale au posibilitatea de a cumpăra acțiuni sau obligațiuni ale societăților pe acțiuni în scopuri investiționale, adică de a le păstra оn portofoliul băncii pîna la scadența lor, acumulînd dividende sau dobînzi. Acțiunea, este un document,avînd forma certificatului confecționat prin forma tipografică sau înscrieri în contul analitic deschis în numele proprietarului lor sau deținătorului nominal în registrul deținătorului valorilor mobiliare ale societății. Aceasta atesta dreptul propietarului (actionarului) de a participa la conducerea societatii,de a primi dividend în funcție de tipul acțiunilor ,precum de a primi și o parte din bunurile societății în cazul lichiării acesteia [4]. Acțiunea poate fi de două tipuri:

simplă (ordinară), conferă proprietarului ei dreptul la un vot în adunarea generală a acționarilor, dreptul de a primi o cotă-parte din dividende și o parte din bunurile societății în cazul lichidării acesteia. Drepturile patrimoniale ale proprietarilor de actiuni ordinare pot fi realizate numai dupa satisfacerea tuturor drepturilor patrimoniale ale proprietarilor de actiuni preferentiale [4].

– preferențială (privilegiată), dă proprietarului ei drepturi suplimentare față de proprietarul acțiunii ordinare referitor la ordinea primirii dividendelor și la cuantumul lor, precum și la ordinea primirii unei părți din bunurile societății care se distribuie în cazul lichidării ei.Valoarea de lichidare a actiunii preferentiale este stabilita în statutul societății și poate depăși valoarea ei nominală. Cota-parte de acțiuni preferențiale nu poate depăși 25% din capitalul social al societatii [4].

În structura portofoliului investițional al băncilor comerciale din Republica Moldova, valorile mobiliare investiționale reprezinta acea parte a portofoliului care asigură cele mai importante venituri.

Factorii care influențează formarea portofoliului: Strategia globală a băncii; Existența unor piețe secundare stabile; Lichiditatea valorilor mobiliare; Profitabilitatea; Expunerea le risc; Impozitarea; Existența asigurării [11, p.174].

La formarea portofoluilui valorilor mobiliare se urmărește scopul maximizării veniturilor și minimizării riscurilor. Pentru bancă sarcina se mai complică cu faptul, că ea trebuie să urmărească nu numai structura cea mai eficientă a portofoliului valorilor mobiliare, ci și structura activelor оn general.

Portofoliul de credite, subînțelege valoarea tuturor credite și leasingul financiar pînă la scăderea mărimii formate a fondului de risc. Calitatea portofoliului creditelor se stabilește după următorele criterii: structură; lichiditate (termen de scadență); gradul de utilizare; profitabilitate [13, p.122].

După structură, portofoliul creditelor se descompune în:

după tipul de debitori: credite acordate persoanelor fizice; credite acordate persoanelor juridice;

după tipul de credit – (ipotecare, de consum), după scopuri, determinarea gradului de bonitate al fiecărui tip de credit pentru bancă. Din experiența anilor precedenți banca stabilește ce tipuri de credite sunt cele mai profitabile și puțin riscante pentru ea, pentru a stimula creșterea volumului acestor credite în portofoliu.

după tipuri de ramuri creditate – credite acordate persoanelor juridice, care se împart în subgrupe după ramuri (industriale, comerț, agricultură). Se va determina tipul de credit care este optim pentru bancă și el va fi stimulat.

După lichiditate – lichiditatea creditului presupune termenul de scadență a lui și clauza de revocare.

Portofoliul de credite se grupează în trei subgrupe: termen scurt (pînă la 1 an); termen mediu (1 – 5); termen lung (5 și mai mult).

Dacă o bancă decide să mențină portofoliul creditelor lichid ea va majora ponderea creditelor pe termen scurt. Dacă banca are alte posibilități de majorare a lichidității ea va menține în portofoliu într-un volum mai mare creditele pe termen mediu și lung. Creditele pe termen lung sunt cele mai riscante pentru bancă, din aceste considerente banca optează spre o pondere majoră pentru creditele pe termen scurt și mediu [18, p.200].

După gradul de utilizare se presupune resurselor din care aceste credite sunt finanțate. Majorarea ponderii creditelor în total active este benefică pentru bancă căci duce la majorarea profitului ei [13, p. 129].

După profitabilitate – rezolvarea problemei profitabilității portofoliului de credite duce la îndeplinirea scopului gestiunii bancare.

După stabilitate – portofoliul creditelor se analizează și după gradul de expunere la risc (banca va diviza creditele în 5 subgrupe mari): standarte, supraveghiate, substandarte, dubioase, compromise [13, p.129].

A patra categorie din portofoliul de active este prezentată de clădiri, mijloace fixe și alte imobilizări. Banca este în drept să dețină active materiale pe termen lung, achiziționate în schimbul rambursării creditelor, în decurs de 18 luni din data achiziționării acestora. În cazul în care în decursul termenului indicat aceste active materiale pe termen lung nu au fost comercializate, valoarea lor se reflectă la pierderi. Concomitent valoarea activelor materiale pe termen lung, trecute la pierderi se reflectă la contul memorandum pentru evidența și comercializarea ulterioară a acestora.Termenul de deținere a activelor materiale pe termen lung, achiziționate în schimbul rambursării creditelor, se prelungește numai o singură dată pe o perioadă nu mai mare de 1an. Activele material pe termen lung sunt folosite de catre o bancă comercială conform reglementărilor și normelor stabilite de BNM [6].

Structurarea activelor permit băncilor comerciale de a gestiona eficient și corect activele sale.Totodată tendința de structură a activelor bancare face ca în Republica Moldova pe prim plan să fie operațiunile de creditare (60%-70%), pe al doilea plan să fie portofoliul investițional (20%-30%), pe al treilea plan să se plaseze lichiditățile (numerar, 12%), și, în sfîrșit, pe al patrulea plan să se situeze imobilizările în investiții capitale (6%).

1.2. Conceptul și esența operațiunilor pasive

Din primele apariții a instituțiilor bancare și pînă în prezent, scopul principal al oricărei bănci este obținerea veniturilor în rezultatul desfășurării operațiunilor active. Pentru a avea posibilitatea să efectueze operațiuni active important că băncile comerciale să aibă o sursă de mijloace financiare. Prin urmare, pentru funcționarea efectivă a băncii comerciale o importanță de prim ordin o are constituirea bazei de resurse bancare. Acesta se formează în rezultatul efectuării de către bancă a operațiunilor pasive și sunt oglindite în partea pasivă a bilanțului bancar. Operațiunile pasive ale băncii influențează asupra celor active, structura și caracterul pasivelor determină în mare măsură, posibilitățile băncii de a efectua operațiuni active și în același timp schimbarea politicii băncii în domeniul creditării poate influența esențial caracterul resurselor.

Orice activitate îndeplinită de către bancă în favoarea clientului său, sau oricărei alte persoane terțe precum și activitățile din interiorul băncii poate fi numită operațiune bancară. Cele mai multe operațiuni generează relații patrimoniale care determină modificări de sume în conturile clienților și sunt cunoscute sub denumirea de operațiuni bilanțiere (active si pasive), iar celelalte reflectă numai obligații ale clientelei sau băncii, potențial patrimoniale, care nu se înregistrează în conturile bilanțiere și se numesc operațiuni extrabilanțiere. Operațiunile pasive ale băncilor sunt operațiuni de cumpărare a resurselor în baza lor se formează cuantumul de capital care este ulterior plasat. Toate operațiunile pasive conduc la cheltuieli bancare sub formă de dobînzi, disconturi ș.a. Operațiunile pasive sunt operațiuni bilanțiere ce provoacă modificări în bilanțul bancar , au la bază cheltuieli și procurări de capital.

Deoarece resursele bancare se formează, în primul rînd, în rezultatul operațiunilor pasive, este necesar de dat o caracterizare a acestor operațiuni. După definiția dată în dicționarul financiar-creditar, operațiunile pasive ale băncilor sunt,”operațiuni prin intermediul cărora băncile formează resursele sale pentru efectuarea operațiunilor creditare și alte operațiuni active”. O astfel de definire este incorectă deoarece este ilegal de a o caracteriza unele operațiuni bancare prin altele.

Analogic operațiunile active pot fi caracterizate drept “operațiuni de plasare a resurselor bancare, formate cu ajutorul operațiunilor pasive ale băncii”.

Determinarea mărimii, termenilor și costurile mijloacelor mobilizate intersectează tot aspectul relațiilor în domeniul dirijării operațiunilor pasive.

Operațiunile bancare trebuie clasificate de pe pozițiile schimbărilor, ce au loc în rezultatul acestor operațiuni. Întradevăr, în rezultatul efectuării operațiunilor bancare inevitabile are loc sau mărirea mijloacelor pe conturile active și pasive sau micșorarea lor. Cu toate acestea raportul între mijloacele ce se află pe conturile active și pasive poate să nu se modifice. Astfel nu crește mărimea resurselor și în cazul în care mijloacele întreprinderii ce vin, vor fi îndreptate direct pentru stingerea creditului primit anterior. Reieșind din cele spuse de mai sus, operațiunile pasive ale băncii pot fi definite în felul următor: operațiunile pasive ale băncii sunt operațiunile, în rezultatul cărora are loc mărirea mijloacelor ce se află în conturile pasive, sau activ-pasiv, în forma depășirii pasivului asupra activului, fără mărirea echivalentă a mijloacele de pe conturile active.

Posibilitatea băncilor în vedere de atingerii resurselor sunt reglate de BNM și în prezent se determină reieșind din mărimea ce influențează lichiditatea băncii.

Operațiunile pasive ale băncii comerciale pot fi efectuate în formă de:

depozite fără dobîndă care reflectă depozitele clientelei băncii, inclusiv a persoanelor fizice și juridice, și ale altor bănci pentru care nu se plătește dobîndă, mijloacele bănești datorate băncilor, depozite ale persoanelor juridice, hîrtii de valoare, vîndute cu răscumpărarea ulterioară, alte obligațiuni.

capitalul acționar.

Primul grup al operațiunii pasive este legat de formarea și dezvoltarea mijloacelor proprii, adică depozitele la termen atrase și creditele interbancare.

La grupul al doilea a operațiunilor pasive, se referă soldurile conturile curente, ale conturile de decontare și Loro-corespondente, și creditele primite de băncile comerciale de la alte persoane juridice. Aici întră în primul rînd, creditele pe termen lung și scurt acordate de BNM și de alte bănci. De obicei aceste mijloace sunt folosite pentru o reglare operativă a lichidității bilanțului bancar, prin acordarea creditelor clienților rentabili neașteptații.

Al treilea grup de operații pasive sunt operațiunile de depozit și reprezintă baza activității bancare în practica mondială. Într-adevăr, anume ele dezvăluie conținutul activității băncii comerciale ca mediator în procurarea resurselor pe piața liberă a resurselor creditare.

La formele cele mai răspîndite de atragere a mijloacelor se referă:

obținerea împrumuturilor pe piața interbancară;

acordurile despre vînzarea hîrtiilor de valoare și răscumpărarea ulterioară;

evidența cambiilor și primirea împrumuturilor de la banca centrală;

vînzarea acreditivelor bancare;

emisia hîrtiilor comerciale;

obținerea împrumuturilor pe piața euro-dolarului;

emisia obligațiunilor.

Băncile comerciale pot să-și completeze resursele sale în mare măsură din contul creditelor interbancare, adică din contul resurselor altor bănci. Cu resursele creditare libere negociază băncile comerciale ce se află într-o situație financiară stabilă în permanență, adică au un surplus oarecare de mijloace. Pentru că aceste mijloace să aducă venit, băncile se străduie să le angajeze în bănci debitor. În afară de venitul de la aceste operațiuni băncile au posibilitatea să-și stabilească relații de afaceri și cu partenerii cu alte bănci din alte țării. De asemenea de resurse financiare libere dispun băncile care se află în etapa de organizare sau de dezvoltare deoarece au deficit de clienți.

Termenele de acordare a creditelor interbancare sunt cele mai diferite. În practica internațională cele mai răspîndite sunt creditele pe termin de 1,3 și 6 luni. Termenul maxim fiind de la un an pînă la cîți va ani. În Republica Moldova din cauza proceselor inflaționiste cele mai răspîndite termene este 3-4 luni. Scopul atragerii resurselor credite de către băncile debitoare de la alte bănci este necesitatea satisfacerii cererilor clienților de resurse financiare, adică lărgirea investiților sale creditare și necesitatea reglării lichidității bancare. Atragerea creditelor bancare pot avea loc prin II metode: sinestătător, prin intermediul negocierilor directe sau cu ajutorul intermediul financiar. În cazul cînd băncile comerciale negociază de sine stătător un credit interbancar, relațile lor se legitemiază printr-un contract special, unde sunt oglindite obligațiunile și drepturile ambelor părți. În cazul creditului interbancar la termen sau la vedere, rata dobînzii se stabilește reieșind din nivelul ei de piață creditară în ziua semnării contractului. Avantajele creditului interbancar se exprimă prin faptul că aceste mijloace nu sunt incluse la calculul prin utilizarea bazei de calcul a rezervelor obligatorii stabilite de BNM.

Altă categorie pentru operațiunile pasive de resurse atrase pentru bănci sunt depozitele și împrumuturile. Depozitele și împrumuturile de la clientela nebancară și instituțiile financiare reprezintă principala componentă a activității cu pasive a băncilor comerciale. Dezvoltarea unei bănci depinde ăn modul fundamental de modul în care reușește să păstreze și să majoreze volumul resurselor atrase. O srategie bancară eficientă implică faptul că instituția trebue să despună de un volum cît mai mare de depozite, ceia ce facilizează abilitatea intervenției pe piața datorită masei de manevre pe care o formează aceste depozite. De asemenea aceste depozite sunt garantarea libertății de acțiune a fiecărei bănci. Volumul depozitelor este determinat de un complex de factori: stabilitatea și renumele băncii, atitudinea publicului, tendința de tezaurizare a biletului de bancă, concurența dintre bănci și organizme nebancare.

Păstrarea disponibilităților bănești ale clienților reprezintă o funcționalitate pri mondială a băncii, care este determinată de o relație dintre persoane fizice sau juridice, pe de o parte și băncii. Operațiunea de atragere de depozite constituie o activitate curentă a fiecărei unități a băncii. De regulă sarcina realizării acestui tip de operațiune nu întră în atribuțiile Departamentului de Trezorerie din centralele băncilor, ea fiind o componență a activității de trezorerie din sucursalele teoretice.

În schimb operațiunile pasive interbancară constituie exclusiv o atribuție a trezoreriei. Aceste operațiune sunt legate de poziția băncii pe piața în momentul dat. Astfel o bancă stabilă ce dispune în permanență de excedent de resurse proprii participă la piața operațiunilor interbancare pasive numai prin acceptarea de depozite în vreme ce băncile cu probleme sau în general, băncile ce nu-și mai pot acoperi plasamentele cu resurse proprii și în consecință, sunt nevoite să apeleze la creditele interbancare, care în general reprezintă cea mai scumpă resurse de pe piață.

Mijloacele atrase de către bănci în procesul lucrului cu clientele, adică depozitele constituite la etapa actuală circa 30% din mijloacele atrase ale băncilor comerciale din Republica Moldova.

Împrumuturile se grupează în două categorii: împrumuturi de refinințare de la Banca Centrală și împrumuturi contractate la alte instituții financiare.

Băncile comerciale apelează la refinanțare pentru a-și asigura lichiditatea și pentru a optimiza structura portofoliului de titluri pe care le deținem și îmbracă mai multe forme: reescontarea cambiilor; căderea în pensiune (cu contract de răscumpărare) a unei părți din portofoliul de titluri; contractarea de împrumut prin angajarea de titluri numită și operațiune de lombardare.

Împrumuturile contractate la alte instituții financiare sunt împrumuturi interbancare pe termen scurt, la o rată a dobînzii minime și deține o pondere mare în bilanțul băncilor mari. Atrageria de resurse financiare prin emisiunea de titluri proprii de credit (obligațiuni, în general) dețin o pondere mică în ansamblul operațiunilor pasive ale băncilor comerciale.

Orice activitate îndeplinită de către bancă în favoarea clientului său, sau oricărei alte persoane terțe precum și activitățile din interiorul băncii poate fi numită operațiune bancară. Cele mai multe operațiuni generează relații patrimoniale care determină modificări de sume în conturile clienților și sunt cunoscute sub denumirea de operațiuni bilanțiere (active si pasive), iar celelalte reflectă numai obligații ale clientelei sau băncii, potențial patrimoniale, care nu se înregistrează în conturile bilanțiere și se numesc operațiuni extrabilanțiere. Operațiunile pasive ale băncilor sunt operațiuni de cumpărare a resurselor în baza lor se formează cuantumul de capital care este ulterior plasat. Toate operațiunile pasive conduc la cheltuieli bancare sub formă de dobînzi, disconturi ș.a. Operațiunile pasive sunt operațiuni bilanțiere ce provoacă modificări în bilanțul bancar , au la bază cheltuieli și procurări de capital. Aceste operațiuni odata efectuate provoacă modificări în bilanțul bancar și anume în componența pasivului.

Operațiunile pasive constituie obligații ale băncii de aceea sunt înscrise în partea dreaptă a bilanțului, deci în pasiv. Operațiunile bancare legate de constituirea resurselor se mai numesc din această cauză operațiuni pasive. Prin faptul că lucrează cu resurse străine, răspunderea băncilor este mult mai mare. Aceasta se rasfrînge și asupra celor care au dat capitalul spre plasare, pentru că riscul aparține si acestora.

Pasivul reprezintă totalitatea obligațiilor ce îi revin unui subiect economic, expresie bănească a obligațiunilor economice ale unei persoane juridice, regăsite în bilanțul acesteia.

Depozitul ca parte componentă a pasivului se definește ca drept valori mobiliare,bani sau obiecte prețioase încredințate unei bănci spre păstrare cu sau fără specificarea unui termen, deponentul avînd dreptul să atragă oricînd depozitul.depozitul bănesc este însoțit de dobînda bonificată ce este achitată de bancă depunătorului.

Obligațiunea ca parte componentă a pasivului reprezintă valoarea mobiliară sub formă materializată sau dematerializată care atestă dreptul proprietarului (obligatarului) de a primi suma vărsată în contul achitării obligațiunii și o dobîndă sau un alt profit aferent în mărimea și în termenul aferent stabilit prin decizia de emitere a obligațiunilor.

Capitalul acționar ca componentă a pasivului reprezintă capitalul vărsat de către acționari în scopul emiterii și deținerii portofoliului cu acțiuni.

Acțiunile în cadrul pasivului bancar sunt clasificate în:

-acțiuni ordinare;

-acțiuni preferențiale;

Acțiunile ordinare reprezintă valori mobiliare materializate sau dematerializate care oferă proprietarului ei dreptul la vot la Adunarea generală a acționarilor, dreptul de a primi o cotă-parte din dividende(pe măsura realizării beneficiului băncii) și o parte din bunurile societății în cazul lichidării acesteia.

Acțiuni preferențiale sunt valorile mobiliare ce oferă proprietarului ei drepturi (privilegii) suplimentare față de proprietarul acțiunii ordinare referitor la ordinea primirii dividendelor și la cuantumul dividendelor,precum și la ordinea primirii unei părți din bunurile băncii care se distribuie în cazul lichidării ei. Acțiunea preferențială poate fi cu dividend fixat sau nefixat. Acțiunea preferențială cu divident fixat la rîndul ei poate fi cumulativă, parțial cumulativă sau necumulativă.

La rîndul lor acțiunile ordinare și cele preferențiale pot fi plasate sau aflate în circulație. Acțiunile plasate sunt acțiuni achitate în întregime de primii lor acționari, înregistrate în Registrul de stat al valorilor mobiliare și în Registrul acționarilor societății. Acțiunile aflate în circulație sunt acțiunile plasate ce aparțin acționarilor societății.

Surplusul de capital este format din contul diferenței de prețuri în urma plasării acțiunilor și a valorii nominale atît la prima emisiune cît și la celelalte emisiuni suplimentare.

Profitul nerepartizat reprezintă profitul acumulat pe parcursul anului de gestiune după impozitare și plata dividendelor. La sfîrșitul anului de gestiune, repartizarea profitului se va aproba prin majoritatea voturilor Adunării generale a acționarilor. Profitul poate fi distribuit în scopul lărgirii rețelei bancare prin deschiderea de filiale, reprezentanțe; pentru achitarea dividendelor acționarilor ce dețin acțiuni ordinare; ca investiții în noi tehnologii bancare; pentru extinderea operațiunilor și serviciilor bancare etc.

Fondul de rezervă trebuie să constituie nu mai puțin de 15% din valoarea capitalului social al băncii, fiind format prin defalcările anuale din profitul net pînă la atingerea mărimii prevăzute în statutul băncii. Volumul defalcărilor se stabilește de Adunarea generală a acționarilor și trebuie să constituie nu mai puțin de 5% din profitul net al societății bancare. Capitalul de rezervă este folosit numai în cazul insuficienței de profit și se repartizează pentru acoperirea pierderilor băncii.

Operațiunile pasive ale băncilor sunt operațiuni de cumpărare a resurselor în baza lor se formează cuantumul de capital care este ulterior plasat. Toate operațiunile pasive conduc la cheltuieli bancare sub formă de dobînzi, disconturi ș.a. Operațiunile pasive sunt operațiuni bilanțiere ce provoacă modificări în bilanțul bancar , au la bază cheltuieli și procurări de capital. Aceste operațiuni odata efectuate provoacă modificări în bilanțul bancar și anume în componanța pasivului.

După cum se afirmă în literatura de specialitate, banca este o instituție ce lucrează cu banii altora. Cererile de credite sunt așa de mari, încît capitalul propriu și fondurile de rezervă nu pot face față. Capitalul și fondurile proprii sunt numai “plămădeala” în care au loc complexe operațiuni bancare. Acestea folosesc și ca o primă de asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le implică plasamentele fiecărei bănci. Considerînd că banca este numai o instituție care împrumută, ea trebuie în primul rînd să-și asigure resursele de alimentare cu fonduri care, ulterior, să fie utilizate drept credite. Preocuparea de a constitui resurse este tot atît de importantă ca acea de a le plasa, deci de a acorda credite. În cadrul operațiunilor pasive, agenții economici sunt cei care au capital disponibil și care caută plasament și fructificare.

1.3. Conceptul de eficiență a operațiunilor active și pasive ale băncii comerciale Activele bancare reprezintă totalitatea disponibilităților a băncii care generează profit și asigură realizarea scopului general al managementului bancar, totodată activele sunt cele care generează cel mai mare risc pentru bancă de aceea gestinea lor necesită a fi prudentă [13, p. 130].

Gestiunea bancară reprezintă un proces de conducere al băncii, de integrare funcțională a unui ansamblu diferențiat de activități specifice centrate pe obținerea și plasarea resurselor financiare în scopul maximizării performanțelor financiare ale băncii.

Scopul gestiunii bancare este maximizarea profitului băncii, inclusiv pentru o acțiune în condițiile expunerii minime la risc și respectînd restricțiile impuse de organele de reglementare [13, p.135]. Ca strategie globală scopul gestiunii bancare este menținerea viabilității băncii, crearea condițiilor de activitate a ei atît în prezent cît și pe viitor. În realizarea scopului său gestiunea bancară este influențată de următorii factori:

factori de ordin intern cum sunt mărimea băncii, structura organizatorică, politica promovată de bancă și impusă de acționari, sistemele de administrare a băncii.

factori de ordin extern se referă la politica de reglementare pe care o duce Banca Centrală, situația economică în țară, „nișa” pe care banca o ocupă pe piața serviciilor bancare [13, p.135].

Necesitatea gestionării activelor reiese din analiza eficienței acestora ce se referă la:

-Structura activelor trebuie să corespundă legislației în vigoare. Sub acest aspect se va gestiona corespunderea activelor față de normele de lichiditate, provizioanelor față de risc, a necesităților pentru acoperirea riscului ratei dobînzii.

-Activele trebuie să corespundă cerințelor de lichiditate a băncii – banca își va menține activele lichide în cantități estimate de ea în conformitate cu politica și strategia de dezvoltare.

-Activele trebuie să fie profitabile, căci ele sunt unica sursă de profit a băncii. Profitul reprezintă nu numai dorința acționarilor dar și sursa de existență și stabilitate a băncii.

-Activele trebuie să fie sigure – creșterea profitabilității duce la creșterea de risc. Scopul managementului activelor este să se coreleze profitabilitatea activelor cu gradul de risc acceptat de bancă, banca nu se va implica în active mai riscante [49].

Necesitatea gestiunii activelor se axează pe corelarea lor cu pasivele după termen și sensibilitate la rata dobînzii pentru a evita și alte riscuri generate de volatilitatea ratelor de dobîndă pe piață [49].

Activele bancare sunt disponibilitățile băncii ce generează profit sau asigură activitatea normală a băncii. Necesitatea gestiunii activelor este determinată de faptul că:

Genereză profit. Gestiunea unei bănci urmărește prin excelență obținerea de profit, adică o performanță superioară. Ca urmare a îndeplinirii funcțiilor sale,a activităților specifice de intermediere financiară , băncile se pot aștepta să primească o recompensă, aceasta fiind sursa de bază a profitului băncii. Băncile comerciale obțin venituri sub formă de dobînzi [13, p.140].

Profitul din dobîndă își are originea în creditele și toate celelalte forme de împrumuturi acordate de o bancă, cum ar fi creditele cu rate egale, descoperirile de cont și cărțile de credit. De asemenea, acesta cuprinde dobînda încasată la depozitele băncii de la alți intermediari financiari.

Profitul reprezintă pentru societatea bancară principala sursă de majorare a capitalului, iar existența sau lipsa acestuia au un impact deosebit asupra încrederii publicului în banca respectivă. Profitul contribuie astfel la conturarea imaginii băncii pe piață. Astfel gestinea corecta a activelor conduce la creșterea profitabilității și îndeplinirea scopului mangementului bancar.

Generează riscuri. Nivelul profitului obținut de o bancă este și o consecință directă a tipului de strategie proprie adoptată în gestiunea băncii, în sensul de a accepta sau nu riscurile bancare în activitatea pe care o desfășoară.

Prin gestiunea lor se tinde la diminuarea pierderilor provocate de riscuri sau a costurilor suplimentare privind gestiunea lor. Gestiunea performantă a activelor va tinde să găsească punctul optim dintre profitabilitate și risc [13, p.142].

Activele bancare ca structură vor fi restricționate de limitele impuse de autoritățile monetare. Gestiunea corectă în această direcție va diminua cheltuielile bancare excepționale privind amenzile, precum și diminuarea costurilor posibile provocate de supraevaluarea posibilităților bancare în unele activități.

Necesitatea de lichidități . Impune gestiunea corectă a structurii activelor ceea ce conduce la diminuarea cheltuielilor privind procurarea resurselor în mod de urgență sau reducerea profitului din neinvestirea excedentului de lichiditate [13, p.145].

Gestiunea activelor băncii se va face prin corelarea termenilor de scadență a activelor cu termenii de scadență a pasivelor. Necorelarea activelor și pasivelor după termenul de scadență generează probleme cu lipsa de lichiditate sau costuri înalte din fluctuarea ratelor dobînzii.

Gestiunea activelor după calitate. Activele bancare sunt generatoarele de profituri, gestiunea cărora rezolvă scopul esențial al managementului bancar și anume maximizarea profiturilor cu diminuarea riscurilor [25, p.148]. Normele juridice și instrucțiunile acționează asupra operațiunilor active prin două căi:

1) Stabilind treptele investirii a unei părți din resursele bancare pentru unele sau altele operațiuni active. Majoritatea resurselor atrase sunt constituite din depozite la vedere și la termen. Iată de ce condiția primordială în vederea plasării corecte a patrimoniului băncii este satisfacerea la moment și pe deplin a retragerilor de capital [32, p.115].

2) Existența resurselor creditare destule pentru satisfacerea cererilor de împrumut. Se știe că creditul este operațiunea cea mai profitabilă a băncii. Neputința ei de-a oferi un credit în condiții avantajoase va trezi auspicii din partea clienților, ceea ce poate duce la iscarea unor probleme, și în fine la încetarea existenții ei [37, p.115].

Calitatea activelor bancare constă în structura activelor, diversificarea activelor, profitabilitatea activelor, lichiditatea activelor, riscul activelor [18, p.220].

Structura activelor. După cum s-a mentionat anterior, structura activelor este: Active monetare (bani); Portofoliu de hîrtii de valoare; Portofoliu de credite; Imobilizări (clădiri, mijloace fixe.

Determinînd ponderea fiecărui component în structură băncile își aranjează structura activelor în conformitate cu strategia și scopul urmărit.

Pentru a-și atinge scopul de maximizare a profitului băncile tind să majoreze ponderea activelor generatoare de profit în total active. Acest proces poate condiționa lipsuri temporare de lichidități ce duc la creșterea cheltuielilor prin procurarea urgentă a resurselor, și pierderea clientelei, deoarece se face pe baza închiderii de filiale sau refuzului de modernizare a mijloacelor fixe și rețelelor informatice existente.

Structura ideală a activelor ar fi: Active monetare – 10%; Portofoliul de hîrtii de valoare – 30%; Credite – 50-55%; Imobilizari in investitii capitale– 2-5%; [22, p.129]

Factorii externi ce influențează structura activelor sunt nivelul de dezvoltare și capacitatea pieței monetare, dezvoltarea pieței capitalului, limitele impuse de către actele de reglementare,precum și starea generală de dezvoltare a țării;

Factorii interni ce influențează structura activelor sunt strategia de dezvoltare a băncii, diminuarea bancară și a unităților teritoriale, și capitalul bancar [7]:

CNT/APR ≥ 16% ( 1.1 )

unde: CNT-Capitalul Normativ Total; APR-Active Ponderate la Risc.

De mărimea capitalului normativ total depinde volumul activelor ponderate la risc. O bancă cu capital normativ total mai mare poate să-și permită investiții în portofoliu de credite, imobilizări sau valori mobiliare corporative în volum mai mare. Băncile cucapital normativ scăzut își vor menține volumul Activelor riscante mic prin ponderea înaltă a Activelor monetare și valori mobiliare de stat.

Diversificarea Activelor. Dacă portofoliul de active a băncii e nediversificat după tipul de investiții banca riscă să-și diminueze profiturile în caz cînd situația economică în țară defavorizează cererea la tipul de investiție preferat de bancă. În cadrul gestiunii portofoliului banca operează pentru una din două calități ale lui: risc sau profitabilitate. Formarea unui portofoliu investițional în care acești 2 criterii ar fi corelați, adică profit maxim la risc minim este varianta optimizării structurii portofoliului [23, p.130].

Diversificarea se face după ramura prioritară de investiții, după client (ca să se diminueze riscul de insolvabilitate al clientului), după termenul de scadență a activelor (ajută la reinvestirea lor și permite depășirea riscului de lichiditate și al ratei dobînzii).

Profitabilitatea activelor bancare. Activele bancare pot fi profitabile și neprofitabile. Coeficientul de fiabilitate (K1) arată capacitatea băncii de a genera profit în viitor. Dacă coeficientul este în creștere atunci fiabilitatea băncii e în normă [23, p.135].

K1= (Active profit./Active totale)*100% (1.2)

unde: K1 – coeficient de fiabilitate;

Venitul generat de active poate fi sub forma venitului din dobînzi și venitului neaferent dobînzilor realizat din dividend sau diferența de cost a activelor.

Managementul activelor se ocupă de venitul din dobînzi. Pentru a analiza avem coeficienții:

Marja bancară absolută = Venit dob. – Chelt. dob. (1.3 )

Marja bancară relativă = ((Venit dob./Act.prof) – (Chelt.dob./Res.atrase))*100% (1.4)

Marja netă din dobînzi = ((Venit dob. – Chelt. dob.)/Activeprofitab.)*100% (1.5)

Dacă scade rentabilitatea netă a unui activ care lucrează, banca pierde din valoarea capitalului. Pentru ași maximiza profitabilitatea este necesar de a majora volumul de active profitabile, diminuarea cheltuielilor din dobînzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile, majorarea încasărilor din dobînzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile, precum și diminuarea cuantumului de resurse atrase.

Majorarea profitului băncii din dobînzi se face pe seama majorării cantității de active profitabile, a ratelor dobînzii la activele existente cît și la influența a ambilor factori. Cea mai mare pondere în profitul majorat o are majorarea ce ține de creșterea ratelor dobînzii, deoarece banca nu-și poate permite majorarea cantității activelor profitabile la nesfîrșit.

Lichiditatea activelor. Activele lichide sunt compuse din rezerva curentă, ce constituie 12-14% din total active și e formată din numerar și banii din cont la BNM, rezerva secundară e formată din HV de stiat și credite în proces de recuperare [26, p.54]. Banca își calculează necesarul optim de actiive precum și structura lor determinînd cuantumul de rezervă de bază și suplimentară în funcție de tipul de clientelă și necesarul de plăți de efectuat planificat. Banca planifică necesarul de numerar nu numai după volum dar și după structură.

Riscul activelor. Toate activele bancare și plasamentele generează risc, banca evaluează gradul de risc a activelor sale și compară cu capitalul propriu pentru a analiza posibilitatea de compensare a pierderilor posibile [29, p.151].

Pentru a-și atinge obiectivele de profitabilitate, conducerile băncilor urmăresc să obțină un control cît mai bun al diverselor riscuri care pot afecta rentabilitatea bancara. Din punctul de vedere al acestei lucrări, pentru a putea analiza necesitatea și tehnicile de gestiune a costului utilizării resurselor bancare, se consideră fundamentală analiza impactului riscului de lichiditate și a riscului de modificare a ratelor de dobîndă asupra rentabilității bancare [19, p.52].

În general bancile își pot îmbunătăți rentabilitatea dacă își asumă niveluri mai înalte de risc de dobîndă și lichiditate. În perspectiva istorică, un procent din profitul bancar a fost întodeauna atribuit asumării de către bancă a acestor riscuri: băncile finanțează creditele acordate cu fonduri cu scadențe diferite decît cele ale resurselor atrase. Ca practică generală, multe bănci își ajustează strategiile de finanțare de-a lungul ciclurilor previzionate de dobîndă pentru a-și maximiza veniturile. De aceea, înainte de a examina deciziile individuale de gestiune bancară din punctul de vedere al unei bune gestiuni a profitabilității bancare, se consideră important să se identifice natura simultană a deciziilor de investire și finanțare și importanța unei gestiuni integrate a activelor și pasivelor bancare și a riscurilor de dobîndă și lichiditate [18, p.54].

Sistemul bancar moldovenesc are o evoluție moderată, în principal datorită unor cerințe relaliv mari privind capitalul minim al societăților bancare. Procedurile riguroase de autorizare bancară au condiționat dezinteresul investitorilor străini față de acest sector pînă nu demult. Astfel, se poate considera, că în prezent în Republica Moldova este un sistem bancar aflat sub un control riguros al Băncii Naționale, dar într-o faza încipientă de competiție bancară.

În efortul său de reglementare și supervizare a sistemului bancar moldovenesc, BNM a dezvoltat și impus prin numeroase reglamentari un set de instrumente și raportări privind modul în care băncile își gestionează portofoliile de active și pasive, menite să asigure monitorizarea lichidității și solvabilității societăților bancare ca indicatori de bază ai sănătății respectivelor bănci. Cerințele și reglementările Băncii Naționale nu acoperă gestiunea costului atragerii și/sau utilizării resurselor bancare, performanța bancară fiind un obiectiv individual al fiecarei bănci, și nu al băncii centrale ca organism de supraveghere și control al sistemului bancar preocupat în primul rînd de soliditatea sistemului bancar, și nu de profitabilitatea acestuia, majoritatea băncilor moldovenești limitîndu-și efortul de gestiune la observări empirice și la pachetul de raportări obligatorii implementat de BNM.

Natura simultană a deciziilor de finanțare și investire.Orice decizie de utilizare de fonduri sau alocare a acestora presupune o decizie de finantare simultana sau prealabila. De exemplu, decizia de a aloca fonduri pentru credite de consum presupune o decizie paralela de obtinere a surselor de finantare a acestor credite. Riscul deciziei este dat atît de un risc al utilizării activelor cît și de riscul finanțării acestora.

Riscurile inerente deciziilor privitoare la active sau pasive sunt interdependente. Caracteristicile activelor trebuie stabilite în corelație cu sursele lor de finanțare, natura simultană a deciziilor de investire și refinanțare reprezentînd un aspect important al evaluării riscului [19, p.97].

Decizia de finantare și riscul de lichiditate. În ultimii ani portofoliile de active și pasive ale băncilor comerciale moldovenești au suferit restructurări majore, concretizate în creșterea oportunităților de profit, dar și a riscurilor asociate cu respectivele portofolii. Restructurarea portololiilor de active și pasive a reprezentat consecința schimbărilor survenite în strategiile de gestiune a lichidității, a presiunilor inflaționiste asupra surselor de fonduri, și în general a managementului mai agresiv al băncilor comerciale. În același timp, în Moldova, inflația a împins dobînzile la credite mult peste dobînzile pe care băncile puteau să le ofere pentru depozite. În mod tradițional, băncile încorporează lichiditatea în portofoliul de active, acesta fiind construit astfel, încît ieșirile de fonduri să poată fi acoperite prin activele ajunse la scadența. În ultimul timp însă, se remarcă o tendință a conducerii băncilor de translatare a accentului pe lichiditate spre portofoliul de pasive. Decît să lichideze activele, băncile preferă să atragă noi fonduri de pe piața monetară; de aici și presiunea actuală pentru crearea unei piețe monetare active în Moldova.

Gestiunea activelor din punct de vedere al lichidității se referă la construcția porlofoliului de active astfel, încît ieșirile de fonduri să nu necesite ajustări ale portofoliului de pasive. Investițiile în active sunt limitate de capacitatea de a transforma respectivele active în fonduri utilizabile. Lichiditatea unui activ este dată de una din urmatoarele caracteristici: fie de lichiditatea intrinsecî a activului, fie de marketabilitatea sa (în sensul de existență a unei piețe active pentru respectivul produs). Lichiditatea intrinsecă reflectă scadența respectivului activ. Astfel, bonurile de tezaur, emise de Ministerul Finanțelor vor ajunge la scadentă și vor fi convertite în numerar semnificativ mai rapid decît eventualele obligatiuni de stat cu scadență peste 20 de ani. A doua sursă de lichiditate derivă din existența unei piețe active pentru respectivul produs: capacitatea de a schimba un activ contra numerar prin vinzarea către un alt investitor pe piața secundară. În acest sens, bonurile de tezaur emise de B.N.M ar putea fi considerate mai lichide decît un credit cu aceeași scadență de 90 de zile întrucît banca ar trebui sa le poată vinde oricînd pe piața secundară. Lichiditatea activelor depinde de ușurința cu care acestea pot fi convertite în numerar pentru a putea raspunde unei nevoi de finanțare.

Activele de natură bancară sunt în general clasificate bilanțier funcție de caracteristicile lor legate de lichiditate. Numerarul este din acest punct de vedere cel mai lichid activ iar creditele pe termen lung cel mai putin lichid. Pentru a asigura o imagine relevantă asupra structurii patrimoniului bancar, pasivele băncilor sunt prezentate în situațiile financiare tot pe baza criteriului lichiditatii/ exigibilității fondurilor. Din punct de vedere al gestiunii de trezorerie și planificării lichidității, este important să arătăm ca nu toate activele din diversele categorii sunt lichide în sensul în care banca ar putea, să folosească aceste active penlru a satisface o ieșire de fonduri. De exemplu, soldurile la bancile corespondente, deși pot părea lichide, în fapt pot să nu fie lichide în integralitatea lor. Băncile au obligația contractuală de a menține la băncile corespondente anumite sume minime necesare pentru a compensa angajamentele ferme de prestare a serviciilor curente de corespondență, derivate din această calitate. Componentele cu adevarat lichide ale respectivelor solduri sunt sumele în exces (sau surplusurile în sold) peste plafonul minim necesar pentru a putea obtine și beneficia de serviciile bănciilor corespondente [23, p.112].

Procesul de asigurare a lichidității prin însăși construcția portofoliilor de active nu este lipsit de costuri. Deși creditele au marja (rentabilitatea) cea mai mare, ele sunt și cele mai puțin lichide dintre activele purtătoare de dobîndă. Un grad mai mare de lichiditate al portofoliilor de active poate fi obținut doar prin includerea în portofolii a unor titluri cu renlabilitate mai mică, dar mai lichide, cum ar fi bonurile de tezaur. Pentru a putea asigura lichiditatea, băncile sunt astfel obligate să-și diminueze profitabilitatea. În decursul anilor, bancherii au ajuns la concluzia că pot folosi o sursă alternativă de lichiditate – pot plasa fonduri nu numai la lichidarea activelor ajunse la scadență, ci în permanență, prin majorarea surselor. O anumită schimbare de practica bancară a fost creată și de evoluțiile din mediul economic. Creșterea inflației și a dobînzilor, corelate cu limitatea ratelor de dobîndă ce puteau fi plătite la depozite, au avut ca efect pentru băncile moldovenești ieșiri semnificative de depozite în anumite perioade. Problema a fost accentuată de falimentarea a cîteva bănci, ce a diminuat încrederea deponenților în siguranța banilor săi. În confruntarea cu probleme severe de lichiditate și constrîngeri legislative, băncile sunt în poziția de a căuta noi soluții pentru balansarea ieșirilor de fonduri.

În uiltimii zece ani de zilie, sisteimul bancar moldiovenesc a paricurs, în ceea ce priivește gestiuneia activeilor și pasivielor, o mare pairte a drumuilui parcurs de băincile ameriicane în ulitimele patru decenii. Struictura portofoiliului de actiive a băncilor ameriicane în ansaimblu s-a modifiicat semnificiativ în periioada 1950-1990. Băincile și-au dimiinuat proicentul de actiive lichide (numierar și acitiune cu grad maixim de lichiditate) și au majiorat proicentul de crediite acoirdate cu dobîinzi foarte înalte. Băncile americane au fost astfel în poziția de a putea reduce lichiditatea portofoliilor de active datoirită capiacității de a obține lichiiditate din gestiuinea portofioliilor lor pasiive. Peintru a putea apreicia impiactul gestiuinii portofioliului de paisive asupra profiitabilității banciare, este neceisară analiizarea difereinței dintre dobîndia maijorată obținiută din portofioliul de actiive și cositul mărit al fondiurilor atriase de pe piața. Rentabiilitatea sporiită a portoifoliului de actiive este daita de creșiterea poniderii crediitelor purtatioare de dobanzi foarte avantajoase. Costul spoirit al asigiurării lichidității portiofoliului esite dat de nivielul de piață al diobînzii ce trebuie plătiită pentru atraigerea respectivelor fionduri. Diferenițiala ratelor de dobîndă de activ și pasiv poate cuaintifica modifiicarea marjei de dobîndă aferentă. Foloisiirea pe scară tot mai lairgă a gestiuniii operațiiunilor de pasiv poate reduice preisiunile creiate de necesiitatea asigurării niveluirilor de licihiditate și solvabiilitate potrivit reglemientărilor BNM (independent de politica de gestiuine a activielor și paisivelor specifică fiecairei bănci) și dă bănicilor posibiilitatea de a plasa prociente mai mairi din surse în crediite mai bine remuinerate. Bineîințeles, foloisirea intensă a fondiurilor atrase coimplică semniificativ gestiunea portiofoliilor bancare.

Pentiru a asigiura profitiabilitatea și a miinimiza riscul, băincile trebuie să gestiioneze în mod simulitan scadiența, rata de dobandiă și volumul fiecairui element din piortofoliul lor de active și pasive. Aceiasta duce la neceisitatea dezvoiltării unor strateigii de gestiune a marjei de diobîndă, strategiii al caror obieictiv îl conistituie coordionarea caractieristicilor referitioare la scaidență, rata de dobîindă și voluimul compoinentelor portofoliiilor de active și paisive bancare [27, p.71].

1.Metioda fondurilor comuine. Toate resurisele bancare sunti considierate echivaliente după cost și posibiilitatea de invesitire a lor, de aceea se pot gesitiona după parameitrii medii calculați, adică toate resursiele atrase indifierent de tipul lor forimează fond coimun de finanțare. În proices de finanițare există 2 priorități:

Priioritatea reglemientară – în proces de forimare a activielor în primul rînid se formează și se meințin cele ceirute de legislaiție.

Prioriitatea proprie – esite imipusă de banică și este condiiționată de strategiia de deizvoltare a băncii, se finaințează activele ce au inteires pentru baincă sub diferite aspecte.

Avantaijele acestei stratiegii constituie:

Ușuriința în impliimentare;

Simplituidine reilativă;

Structuira activeilor formaite prin aceasită metodă corespiunde normelor și striategiei interne a bănicii privind prioiritățile de finanițare a activelor.

Dezaviantajele acestei straitegii conistituie:

Imiposibilitatea redirecțiionării fonidurilor de finaințare în active echivialente după cost, deoairece se ia în considierație cositul mediu al resursielor atrase. Bainca nu poate anializa veniturile generaite de proiiecte aparte din acieastă cauză ea pioate avea active care au un cost miai mic decît resursiele prociurate pentru finaințarea lor sau poate refuza proiecte profitabile dar neobiservate în urma stabiilirii prețului meidiu la resurse atrase.

Poit apărea deizechilibre în lichiiditate – unifiicarea resurselor după terimen de scadeință pot coniduce la necorielarea activielor cu pasivele după scadența lor, care geneirează probleme cu lichiditiatea și expune banca la risicul ratei de dobîndă [55].

2. Strategia de alocare a resurselor. Aceiastă strategie priesupune redireicționarea resuriselor atrase spre finianțarea activielor echiivalente după cost și teiremn de scadență. În baza aceistei strategii structiura activelor depiinde structura resuriselor atrase.

Avantiajele aceistei stratiegii constituie:

Coirelarea actiivelor cu paisivele după terimen de scaidență și după ciost (rezolvă problema lichidității);

Dezavaintajele acestiei strategii constiituie:

Gestiuinea compliciată care necesiită cunoaștierea fiecărei surse;

Ipoteiza că resursele de finianțare pot fi indepiendente de scoipul lor de folosire. În ideial banca iniițial banca găisește un plasaiment care ar fi profiitabil după aceea caută resuirse de unde îl va finanța;

Această mietodă crează exceident de lichidiitate și generează dimiinuarea profitabilității băncii.

3. Metoda modeilării matematice. Prin acieastă metodă se reziolvă mai multe priobleme concomitent. Ea poirnește de la profitaibilitatea băncii, totodiată orice compionent a activelor care genierează profit băincii sau asigură geneirarea de alt activ poate fi priivit prin aspeictul utilității lui pentiru bancă.

4.Metoda liniară.

Active lichide Portof. HV Portof. credite Imobilizări

Rezerva Rezerva Valori Valori Clădiri Investiții

Primară Secundară mobiliare mobiliare Imobile

de stat corporative

P = X1Rp + X2 Rs + X3 PHVS + X4 PHC + X5 PC + X6Clăd + X7 Anerecuper

Dezaviantajele acestei strateigii constituie: 1. Posibiliitatea de a nu fi urmiate restriicțiile de reglemeintare, ținînd cont de striuctura optimă. 2. Complexiitatea calculielor necesare .

CAPITOLUL II. OPERAȚIUNILE ACTIVE ȘI PASIVE ALE

BC „MOLDINDCONBANK”SA ȘI RISCURILE AFERENTE ACESTORA

2.1. Analiza operațiunilor active și pasive ale BC “Moldindcombank”SA

Banca Comiercială "Moldindconbank" S.A. este una din ceile mai vechi și mai mairi bănci din Moldova. iBanca și-a început activitatea la 1 iulie 1959 în calitate de filială a Stroibank-ului din URSS.

Băincii i-au fost atribiuite diferite nominailizări și titluri din partea organiizațiilor și revistelor de talie naițională și europeană. Astfel, în anii 2003, 2004, 2006, 2007 Băncii i-a fost oferit titlul de "Cel mai bun contribuabil al anului". Totodaită, în anii 2003 și 2004 Banca Europeaniă de Reconstriucție și Dezvoltare a nominalizat banca ca fiind cea mai activă bancă din Moldova în cadrul programului Trade Facilitation Program. În anul 2005 Băncii i-a fost atribuit titlul "Cea mai bună Bancă din Moldova" de către revista "The Banker". În anul 2013 revista "Global Finance" i-a oferit băncii titlul de cea mai bună bancă din Moldova în categoria celor mai bune bănci de pe piețele din Europa Centrală și de Est. Din istoria nouă a băncii merită a fi menționați ultimii ani. Această perioadă poate fi numită cea mai productivă și de succes perioadă pentru BC „Moldindconbank” SA, care a definit clar o strategie de dezvoltare, și-a format o echipă profesională de manageri și, cel mai important, și-a majorat număirul de clienți fideli băncii. Resursele BC “Moldindconbank”S.A. sunt forimate din depozitele atrase de la populație, întreprinideri și alte persoane, resursele atrase de la banca de emiisiune si capitalul propriu.

Sporirea conitinuă a capitalului BC “Moldindiconbank”S.A. este o tendiință pozitivă și indică asiupra schimbărilor calitative ce au loc în sistemul bancar. Comiparativ cu anul 2004, capitalul normaitiv total al BC“Moldindconbank”S.A a crescut de mai mult de 3 ori. Astfel, în anul 2004 acesta a constituit 205613 mii lei, iar la sfîrșitul anului 2010 – 600265 mii lei (vezi Fig. 2.1.).

Fig. 2.1. Evoluția capitalului normativ total al BC"Moldindconbank"S.A. (mii. lei) [elaborat de autor în baza sursei 41].

Măriimea resursielor proprii ale BC"Moldindconbank"S.A. depiinde de caracteriul opeirațiunilor active efectuate de ea. Orientiarea activității băncii spre operațiiunile cu un grad înalt de risc neciesită o marire a resurseilor proprii a acestei bănci. Resursiele proprii necesare băncii și marimea acestor depinde si de nivelul de dezvoltare a pieții resurselor de creditare, precum si de politica creditară promovată de banca centrală.

Resursele atrase repirezintă totalitatea mijloacielor bănești care sunt utiliizate de către bancă în procesul desfășurării activității, dar care nu-i aparțin cu drept de proprietate și care necesită rambursare. Strcutura resurselor atrase a BC “Moldindconbank”S.A prezintă un interes deosebit (vezi Fig. 2.2.).

Fig. 2.2. Structura resurselor atrase a BC “Moldindconbank” S.A, 2013, (%) [elaborat de autor în baza sursei 42]

Din totalul resurselor atrase, 75,2% reprezintă depozitele atrase de la persoanele fizice și juridice. Pondeirea acestor resurse s-a majorat cu 2,7 puncte procientuale și acest succes s-a datorat creșterii, în primul rînd, a depozitelor la termen ale persoanelor fizice cu 31,5%, în timp ce depozitele persoanelor juridice s-au micșorat cu 3%. La baza evoluției pozitive a depozitelor persoanelor fizice stau astfel de factori, ca lipsa impozitării veniturilor aferente dobînzilor, creșterea veniturilor populației, inclusiv a persoanelor care muncesc peste hotare și atractivitatea produselor de depozite ale băncii. Evoluția depozitelor persoanelor juridice a fost determinată, în primul rînd, de introducerea impozitării veniturilor aferente dobînzilor la depozite pentru persoanele juridice, precum și de majorarea în a doua jumătate a anului a ratei dobînzii la hîrtii de valoare de stat, care reprezintă un instrument financiar de alternativă pentru persoanele juridice.

Depozitele cu dobîndă au crescut de la 2,594,962 mii lei în 2010 pînă la 3,492,379 mii lei în 2013, adică cu 897,417 mii lei. Concomitent, depozitele fără dobîndă înregistrează scăderi de 77,904 mii lei în 2013 față de 2010.

Fig. 2.3. Dinamica depozitelor în economie a BC „Moldindconbank” S.A. (mii lei) [elaborat de autor în baza sursei 52]

Din Fig. 2.3. observăm că, volumul depozitelor cu dobîndă în cadrul BC „Moldindconbank” S.A. au un trend crescător, în anul 2013 s-au majorat cu 897417 mii lei. Concomitent, depozitele la vedere au scăzut cu 77904 mii lei.

Creditarea corporativă reprezintă una din activitățile de bază ale BC „Moldindconbank” S.A., care valorifică cel mai mare volum al resurselor financiare și generează cea mai mare sumă a veniturilor. Strategia și tactica băncii în domeniul creditării în anul 2013 s-a bazat pe principiul diversificării portofoliului de credite pe clienți, pe ramuri ale economiei, valute, termene de acordare, tipul gajului și alte criterii destinate diminuării riscurilor.

Deși ratele dobînzilor la credite la fel s-au micșorat, totuși avem o evoluție consideabilă a volumului de credite injectate în cadrul economiei de către BC „Moldindconbank” S.A. (vezi Fig. 2.4.). Volumul creditelor în cadrul BC „Moldindconbank” S.A. au crescut de la 1,580 mil. lei în 2009 pînă la 2,977 în 2013. Această creștere a majorat volumul resurselor financiare a băncii și a generat cea mai mare sumă a veniturilor.

Fig. 2.4. Dinamica creditelor în cadrul BC„Moldindconbank” S.A. (mil. lei) [elaborat de autor în baza sursei 45]

Deci, în domeniul creditării BC „Moldindconbank” S.A. și-a păstrat poziția pe piața bancară, cota de piață după portofoliul de credite fiind 12,17%. Veniturile totale obținute pe parcursul anului 2013 au însumat 662.3 mil. lei, micșorîndu-se față de nivelul anului precedent cu 88,83% sau cu 83,3 mil. lei. Din toată suma veniturilor suma de 431,2 mil. lei sau 65,11% revine veniturilor aferente dobînzilor, care s-au micșorat cu 113,2 mil. lei față de 2012.

Cheltuielile aferente dobînzilor au însumat 252,6 mil. lei, înregistrînd o micșorare de 204,6 mil. lei față de anul precedent. Astfel, venitul net aferent dobînzii al Băncii a constituit 178,6 mil. lei, ceea ce e cu 91,4 mil. lei mai mult decît în anul precedent (vezi anexa 9).

Veniturile aferente comisioanelor în anul 2013 spre deosebire de anul precedent s-au majorat cu 18,8 mil. lei, ponderea lor în veniturile neaferente dobînzilor majorîndu-se pînă la 10,5 % (vezi Fig. 2.5.).

Fig. 2.5. Strctura veniturilor BC „Moldindconbank”S.A. (mil. lei) [elaborat de autor în baza sursei 44]

Cheltuielile neaferente dobînzilor se cifrează la 212,7 mil. lei, fiind în creștere față de anul 2012 cu 20,36% sau cu 43,3 mil. lei. (vezi Fig. 2.6.).

Fig. 2.6. Structura cheltuielilor BC „Moldindconbank”S.A. (mln. lei) [elaborată de autor în baza sursei 44].

BC „Moldindconbank” S.A. creditează agenți economici din toate ramurile economiei naționale. În anul 2013 ponderea cea mai mare în portofoliul de credite au deținut-o creditele acordate industriei/comerțului (53,21%). Valori mai mici, dar importante, au înregistrat creditele acordate agriculturii (17,95%) și imobilului (16,97%) (vezi Fig. 2.7).

Fig. 2.7. Structura portofoliului de credite a BC „Moldindconbank” S.A. la situația din 31.12.2013 (%) [43].

Diversificarea activității de creditare cu scopul diminuării riscurilor, asigurarea ritmurilor înalte de creștere și menținerea profitabilității înalte reprezintă sarcinile de bază ale băncii în domeniul creditării.

În anul 2013 fiecare din aceste resurse au cunoscut o creștere simțitoare. Totodată, banca a emis cambii bancare proprii în scopul atragerii resurselor adăugătoare.

BC „Moldindconbank” S.A. este singura bancă din Republica Moldova care emite și promovează cambiile bancare. Ele sunti perfectate pe suport hîrtie cu un grad înalt de protecție contra falsificării. Din momentul lansării acestui produs s-au vîndut peste 600 cambii în volum de cca. 173 mil. lei. Cambia BC „Moldindconbank” S.A. este o valoare mobiliară emisă de bancă, conținînd obligația Băncii de a plăti o sumă anumită după o perioadă stabilită, indicată în cambie. Banca oferă cambii atît persoanelor juridice, cît persoanelor fizice, rezidenți și nerezidenți. Cambiile emise de BC „Moldindconbank”S.A. sunt nominalizate în moneda națională, sunt materializate și pot fi cu dobîndă sau cu scont.

În anul 2013 BC „Moldindconbank” S.A., prin intermediul subdiviziunilor sale teritoriale, a pus în circulație 44 cambii în volum de 21.3 mln. lei. Acest nou serviciu propus de bancă contribuie la acumularea unor venituri suplimentare în portofoliul băncii.

Un segment important în activitatea băncii pe plan internațional îl reprezintă colaborarea cu organismele financiare internaționale. În anul 2013 BC „Moldindconbank” S.A. a continuat activitatea de atragere și utilizare a resurselor internaționale. Împrumuturile de la organismele financiare internaționale și împrumuturile de la băncile străine au o pondere considerabilă în portofoliul resurselor atrase ale băncii, fiind a doua sursă de resurse după importanță. Pe parcursul anului 2013 aceste resurse s-au majorat cu 17,7% (+25,8 mil. lei), ponderea lor în totalul resurselor atrase a constituit 19,7%, fiind în descreștere cu 1,0 punct procentual din cauza sporirii mai rapide a altor resurse atrase. Banca valorifică împrumuturi de la alte bănci străine, organismele financiare internaționale, resursele fondurilor speciale de dezvoltare, repartizate prin Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova.

Pe parcursul anului 2013 Banca a optimizat în continuare rețeaua sa corespondență cu marile instituții financiare internaționale avînd peste 50 corespondenți bancari din 19 țări, printre care Citibank NA (USA), The Bank of New York Mellon (USA), Standard Chartered Bank (USA), Commerzbank (Germania), Raiffeizen Zentralbank Oestereich (Austria), Sberbank (Rusia), Privatbank (Ukraina), Credit Suisse (Switzerland), Banca Comercială Romană (Romania), Credit Suisse (Elveția) etc.

Astfel, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) a semnat, la 22 martie anul 2013, cu banca Moldindconbank din Republica Moldova Acordul privind Creditul Revolving in cadrul Programului de Facilitare a Comețtului. Documentul prevede deschiderea unei linii de credit pentru banca moldovenească în valoare de 1,5 mln USD.

Potrivit unei note informative difuzate de Moldindconbank, resursele vor fi destinate întreprinderilor din Republica Moldova care necesită susținere financiară pentru efectuarea operațiunilor de import/export, precum și pentru asigurarea capitalului circulant necesar pentru realizarea anumitor proiecte sau programe investiționale de dezvoltare a comertului extern.

BC ”Moldindconbank” S.A. continuă colaborarea fructuoasă cu Organizațiile Financiare Internaționale în domeniul finanțării sectorului real al economiei Moldovei. La 18 noiembrie 2013 BC ”Moldindconbank” S.A. semnează un acord de împrumut pe termen lung în sumă de 15 milioane dolari SUA, oferit de banca antreprenorială de dezvoltare FMO (Companie Olandeză de Dezvoltare și Finanțare).

Resursiele liniei de credit au fost utilizate pentru a finanța investițiile și capitalul circulant ale întreprinderilor mici și mijlocii din Republica Moldova cu împrumuturi pe termen mediu și lung.

Pe parcursul anului 2013 BC “Moldindcoinbank” S.A. a beneificiat de mai multe linii de credit oferite de Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) în sumă totală de 25 milioane euro [42]. Inițierea unei cooperări cu FMO este o dovadă în plus a încrederii organizațiilor financiare internațiionale față de BC “Moldindconbank” S.A., cît și o oportunitate reală pentru creditarea în condiții avantajoase a întreprinderilor mici și mijlocii din Moldova.

Către sfîrișitiul anului 2013 reisursele atrase de la organiizațiile interniaționale și instituțiile financiare străine au constituit echivalentul a 598 mil. lei, atrase de la Banca Europeană pentru Recionstrucție și Dezvoltare (BERD), Banca Mondială prin intermediul Directoratului Liniei de Credit, Asociația Internaționială de Dezvolitare (IDA), Fondul Initernațional pentru Dezvoltarea Agriculturii (IFAD).

Astăzi BC "Moldindconbiank" S.A. este una din cele mai mari bănci din Republica Moldova cu o infrastructură bine dezvoltată și cu o reputație înaltă pe piața financiară internațională.

Pe viitor BC „Moldindcionbank” SA va continua direciția de dezvoltare în calitate de bancă univeirsală, oferind cliienților produse coriporative (inclusiv creditarea busiinessului mic și mijlociu) și în direicția amăinuntului. Strategiia prioritară a băncii în condiițiile anului curent va fi mențiinerea unui nivel satiisfăcător de lichidității, creștierea prezenței sale pe piața și proimovarea proiduselor noi, destinate atît busiinessului mic și miijlociu, cît și peirsoanelor fiziice.

2.2. Metode de evaluare și gestiune a riscurilor influente asupra operatiunilor active

Riscul este definit ca fiind incertitudinea față de posibilitățile de încasare a unor cîștiguri viitoare sau a valorii plasamentului [20, p.186].

Riscul este generat de o mulțime de operații și proceduri. De aceea, în domeniul financiar cel puțin, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente, prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea unuia poate genera în lanț și alte riscuri. Drept urmare, aceste operații și proceduri generează în permanență expunere la risc.

Riscul bancar poate să apară pe parcursul derulării operațiunilor bancare, fenomen ce provoacă efecte negative asupra activității bancare, ducînd la deteriorarea calității afacerilor, la diminuarea profitului și la înregistrarea de cheltuieli suplimentare și chiar de pierdere, ceea ce afectează în final funcționarea băncii. Riscul poate avea un impact considerabil asupra performanțelor băncii și implicit asupra valorii sale, atît un impact în sine (de regulă sub forma pierderilor directe suportate), cît și un impact indus cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor și chiar asupra autorității bancare [22, p.90].

Băncile comerciale trebuie să-și asume toate riscurile specifice apărute ca o consecință a obținerii de profit, într-o manieră prudentă avînd în vedere măsurile prudenței impuse de autoritatea națională de reglementare, profitul planificat să justifice expunerea la risc, riscul să fie dimensionat astfel încît pierderea produsă prin materializare să poată fi acceptabilă pentru activitatea băncii, eventualele pierderi să nu deterioreze acut situația financiară a anului respectiv, putînd fi acoperite din provizioanele deja constituite din profit.

În practica activității bancare și a auditului financiar bancar există patru categorii de risc (vezi anexa 7):

riscul de credit, care cuantifică probabilitatea nerambursării la scadență a creditelor acordate și a creanțelor

riscul de lichiditate, care indică potențialitatea băncilor de a-și susține la un moment dat necesarul de numerar.

riscul dobînzii, care se referă la efectul negativ asupra fluxurilor de numerar, valorii activelor și valorii obligațiilor datorat schimbării ratei dobînzii

riscul de capital, care este asimilat funcției capitalului bancar de a proteja depozitării împotriva unei deprecieri a valorii activelor [19, p.151].

Riscul de creditare. Activitatea de creditare implica un risc, prin însăși elementele de anticipare pe care se bazează decizia de creditare, ceea ce implică cunoașterea de către bancă a acestui risc, evaluarea sa cît mai aproape de realitate și acceptarea lui în cunoștință de cauză.

Procesul de creditare, care îmbracă forme și conținut diferit de la o bancă la alta, are menirea să accentueze: prevenirea, identificarea, rezolvarea problemelor potențiale ale debitorului. Prevenirea problemelor esențiale ale împrumutatului implică un echilibru între risc și recuperarea creditului.

Dacă standardele de creditare ale unei bănci sunt prea stricte, atunci volumul împrumutului, numărul clienților, oportunitățile de vînzări de servicii și veniturile din dobînzi și comisioane vor fi reduse. Pe de alta parte, dacă standardele de creditare ale băncii sunt prea permisive, atunci avantajele unui volum mai mare de împrumuturi, ale unui număr mai mare de clienți, ale unor oportunități mai numeroase de vînzări de servicii vor fi diminuate de veniturile pierdute și pierderile din împrumuturi [16, p.88].

Astfel, gradul de risc este diferit în funcție de natura clientului (persoana juridică sau persoana fizică) și în funcție de natura creditului și de durata acestuia.

Gestiunea riscului de creditare are la bază două principii clasice:

– diviziunea riscurilor;

– limitarea riscurilor.

Diviziunea riscurilor se bazează pe minimizarea riscului global de creditare prin evitarea concentrării portofoliului de credite și diversificarea plasamentelor de credite [22, p. 98].

Concentrarea portofoliului de credite echivalează cu o structură dezechilibrată a activelor bancare, în care ponderea unui anumit grup de debitori atinge un nivel ridicat. Se are în vedere diversificarea portofoliului de credite din punct de vedere sectorial, al formei de proprietate a debitorilor, geografic și al scadențelor.

Obiectivul principal al activității de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă fără îndoială acordarea de credite în condiții de reducere la maxim a expunerii la riscuri și de asigurare a unei profitabilități adecvate.

Banca trebuie să analizeze critic solicitările de credit și expunerea respectivă la risc, pentru a cuantifica corect nivelul de risc asumat.

Apreciat în unanimitate de specialiști drept cel mai important dintre riscurile pieței produsului, riscul de creditare trebuie gestionat cu maximă atenție de către instituția bancară prin decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat, prin asigurarea unor debitori diverși, astfel încît pierderile să nu fie concentrate în timp, prin cumpărarea de garanții de la terțe părți, astfel că riscul de faliment este total sau parțial transferat de la creditori [19, p. 9].

În asumarea unui risc acceptabil, precum și a unei datorii acceptabile, este important să se înțeleagă modul în care acest risc poate fi micșorat la maximum.

Măsurarea riscului de credit se face în două etape:

Prima etapă constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii prin calcularea raportului de solvabilitate ( norma Cooke ) și pe care banca va trebui să o respecte,fiind impusă și de Banca Națională [15, p.12].

A doua etapă constă în măsurarea riscurilor la care banca este expusă prin evaluarea periodică a portofoliului de credite.

Riscul ratei dobînzii. Riscul ratei dobînzii se datorează fluctuațiilor la nivelul ratei dobînzii, atît la active, cît și la pasivele din portofoliul băncii [22, p.54].

Riscul ratei dobînzii se repercutează asupra băncii sub două forme:

– prima formă constă în pierderi (diminuarea venitului din dobînzi) ca urmare a unei variații neconvenabile a ratei dobînzii;

– a doua formă constă în deteriorarea situației patrimoniale a băncii (diminuarea capitalului propriu) ca urmare a variației ratei dobînzii [24, p.155].

Riscul ratei dobînzii apare atît ca urmare a deținerii de active și pasive cu dobîndă fixă, care, în plus, diferă ca scadență și preț, dar și din deținerea de active și pasive cu dobîndă variabilă, care se adaptează în mod diferit la fluctuațiile ratei dobînzii. Gestiunea riscului ratei dobînzii constă în măsurarea riscului și gestiunea acestuia.A măsura riscul ratei dobînzii presupune determinarea poziției băncii față de riscul de dobîndă aferent activelor și pasivelor cu dobîndă fixă, cît și activelor și pasivelor cu dobîndă variabilă [27, p. 56].

Determinarea poziției băncii față de riscul de dobîndă constă în determinarea discrepanței (metoda G.A.P.) dintre activele și pasivele cu dobîndă variabilă pe care banca le are în portofoliul ei sau determinarea duratei de recuperare – intervalul de timp necesar pentru ca un activ să fie recuperat la valoarea de piață determinată în funcție de rata dobînzii de piață (metoda D.G.A.P.) [33, p. 60].

Analiza GAP presupune realizarea unei planificări strategice a portofoliului realizat, a unor prognoze pe termen scurt și mediu, administrarea riscului de variație a ratei dobînzii, precum și evaluarea activelor și pasivelor băncii.

Riscul de lichiditate. Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, ca urmare a devierii proporției dintre creditele pe termen lung și creditele pe termen scurt și a necorelării cu structura pasivelor băncii [33, p.93].

Plasamentele pe termen lung sunt în general mai mari decît resursele pe termen lung ale băncilor, din această cauză băncile se confruntă cu două situații delicate:

a.să nu-și poată onora angajamentele pe termen scurt;

b.să aibă resurse cu scadență mică, în timp ce plasamentele au scadență mare.

Prima situație, numită și risc de lichiditate imediată, este determinată de retragerile masive și neasteptate ale creditorilor ei.

Confruntată cu riscul lichidității, o bancă poate fi forțată fie să împrumute fonduri de urgență la costuri excesive pentru a-și acoperi nevoile imediate de cash, fie să atragă deponenții, plătind în schimb dobînzi mai mari decît cele practicate pe piață.

Riscul de lichiditate imediată este un risc specific băncilor, arta de a conduce o bancă constă tocmai în a ști să gestionezi lichiditățile pentru a face față retragerilor, fără a afecta însă posibilitățile de a onora și solicitările de credite [33, p.94].

Autoritățile monetare supraveghează asupra acestui risc impunînd băncilor să păstreze suficiente active lichide prin respectarea unui raport de lichiditate.

A doua situație, numită risc de transformare, impune băncilor să ia în considerare următoarele aspecte:

– resursele și plasamentele trebuie analizate în funcție de lichiditatea și exigibilitatea lor reală și nu juridică. Astfel, depozitele la vedere sunt deseori mai stabile decît depozitele la termen; depozitele interbancare sunt mai volatile decît depozitele clienților, conturile debitoare ale clienților pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate (neonorate) decît creditele cu scadență mai îndepărtată;

– inovațiile financiare din ultimii ani modifică riscul de lichiditate al băncii mărindu-l prin dezvoltarea angajamentelor de credit cum ar fi multi options facilities sau micșorîndu-l prin dezvoltarea piețelor secundare de creanțe negociabile.

Arta de a transforma resursele cu scadență mică în plasamente cu scadență mare și de a putea face față crizei de lichidități într-un timp scurt și la prețuri mici este specifică gestiuni bancare [15, p. 20].

Acest lucru impune gestiunei bancare să rezolve trei aspecte ale riscului de lichidități: să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, să măsoare riscul de lichiditate și să gestioneze riscul de lichiditate.

Riscul de schimb valutar. Deținerea activelor și pasivelor în devize face ca banca să fie expusă riscului de schimb, ca urmare a variației cursului de schimb valutar.

Riscul de schimb valutar și riscul dobînzii se întrepătrund deoarece cumpărarea sau vînzarea la termen a valutei, dă naștere riscului de schimb, iar plasarea capitalului astfel obținut dă naștere riscului de dobîndă.

Gestiunea riscului de schimb valutar presupune protejarea împotriva riscului, măsurarea riscului și gestiunea propriu-zisa [13, p.94].

Aprecierea riscului valutar utilizează următorii indicatori:

1. Poziția valutară individuală calculată pentru fiecare valută, prin compararea valorii activelor și a pasivelor exprimate în acea valută, avînd în acest sens:

– poziție valutară scurtă, atunci cînd activele sunt mai mici decît pasivele (A < P);

– poziție valutară lungă, atunci cînd activele sunt mai mari decît pasivele (A > P).

O anumită poziție valutară poate deveni favorabilă sau defavorabilă pentru bancă în funcție de evoluția cursului valutar, situație evidențiată în tabelul 2.2. [22, p.23] .

Tabelul 2.2. Variația marjei bancare în funcție de variația cursului [22, p.23]

2. Poziția valutară globală se definește ca fiind soldul net al creanțelor în valută față de pasivele în valută, ambele convertite în moneda de referință pentru comparabilitate. Acest indicator este utilizat în scopul raportărilor banca folosind pentru gestiunea internă a acestui risc, poziția valutară individuală. Expunerea băncii la riscul valutar se măsoară prin amploarea poziției valutare individuale gestionate separat pentru fiecare valută. Banca poate calcula rapid la sfîrșitul zilei (și chiar pe parcursul zilei) expunerea la risc ca pierdere potențială în cazul unei variații adverse a cursului pentru fiecare valută.

Riscul insolvabilității. Riscul insolvabilității este consecința manifestării unuia sau mai multor riscuri prezentate și pe care banca nu le-a prevenit. Riscul de insolvabilitate arată cît din valoarea fondurilor proprii ale băncii poate decadea inainte ca poziția creditorilor ei să fie pusă în pericol [24, p.29].

Gestiunea acestui risc ține de mărimea fondurilor proprii ale băncii, deoarece, indiferent de eficacitatea acțiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile, apariția pierderilor este posibilă mereu, de unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii. Riscul de capital sau riscul de îndatorare exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă [29, p.25]. Deci, riscul de capital reprezintă riscul ca banca să ajungă în incapacitate de plată.

Pentru evitarea sau reducerea acestui risc, băncile sunt obligate să respecte anumite reglementări care se referă la valoarea minimă absolută a capitalului bancar, la modul de vărsare, la structura capitalului bancar folosit pentru raportare, la mărimea capitalului raportat la activele cu grad de risc ale băncii. Aceste reglementări au la bază norme emise de banca centrală și norme interne ale băncii respective, iar modul în care se aplică reprezintă unul din obiectivele supravegherii bancare. Normele referitoare la capitalul minim al societăților bancare sunt actualizate periodic, ca urmare a procesului inflaționist.

Deoarece diferitele reglementări naționale impuneau condiții diferite de la țară la țară, s-a ajuns la un acord internațional în domeniul acestor norme de capitalizare, reglementările concretizîndu-se astfel în sistemul de norme Cooke.

Reglementarea cunoscută sub numele de Norma Cooke stabilește un raport minimal de 8% între fondurile privite în sens larg și activele ponderate funcție de risc [40, p. 15]. Reglementarea prudențială a băncii se referă la adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentînd ultimul garant al solvabilității în fața ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o referință obligatorie pentru toți indicatorii de performanță, datorită condiției imperative de remunerare satisfăcătoare a acționarilor. Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul riscurilor pentru un motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanțelor nu sunt bine stăpînite.

Solvabilitatea bancară trebuie să se încadreze în două limite [7]:

– limita minimă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport între nivelul fondurilor proprii și expunerea netă va fi de 16%;

– limita minimă a indicatorului de solvabilitate, calculat ca raport între nivelul capitalului propriu și expunerea netă va fi de 8%.

Un alt indicator important pentru măsurarea riscului de capital este gradul de îndatorare. Creșterea gradului de îndatorare reprezintă un risc de capital agravat, însă această creștere este limitată de mai mulți factori, printre care amintim prudența creditorilor, maximizarea cursului acțiunilor bancare (în cazul societăților bancare cotate la Bursă), reglementările autorităților bancare în cadrul politicii de supraveghere prudențială, lichiditatea pieței monetare.

Gestiunea riscurilor bancare este totalitatea de activități întreprinse de bancă pentru a depista cauzele apariției a riscurilor și a micșora expunerea posibilă la risc. Gestiunea riscurilor bancare are drept scop asigurarea viabilității băncii prin evaluarea corectă a riscului și micșorarea pierderilor posibile, extinderea controlului intern prin supravegherea riscului respectînd un sistem de norme și coeficienți interni precum și cei impuși de autoritățile bancare, deținerea în permanență a informației asupra riscurilor asumate de bancă pentru a crea posibilități de acțiune imediată în anularea lor, precum și reevaluarea și restructurarea continuă a portofoliului de active și pasive bancare [13, p. 210].

Gestiunea riscurilor bancare este foarte importantă pentru bancă căci este echivalată cu gestiunea întregii bănci. Din aceste considerente autoritățile pe piața bancară impun băncilor anumite condiții de gestiune a riscurilor sub forma unor indicatori (coeficienți) minimali obligatorii de menținut în activitate sau principii ce vor fi implementate în strategia de activitate a băncii. Recomandările în formă generală sunt promovate pe plan internațional de Comitetul de la BASEL.

Gestiunea riscurilor prevede următoarele etape:

identificare riscului, ce presupune măsuri de depistare a factorilor ce pot provoca un orice risc;

evaluarea riscului, stabilirea printr-un set de indicatori a mărimii pierderilor posibile în caz dacă acest risc apare;

controlul riscului, verificarea procesului sau activității bancare pe tot parcursul derulării ei pentru identificarea momentului de apariție a riscului;

eliminarea sau evitarea riscului presupune găsirea metodelor de acoperire a pierderilor posibile generate de riscul respectiv;

finanțarea riscului, este preluarea unor poziții de hedging prin instrumente suplimentare pentru acoperirea pierderilor posibile [18, p. 234].

Prin gestiunea riscului bancar se urmărește minimizarea cheltuielilor, a pierderilor precum și modificarea comportamentului funcționarilor bancari, și nu în ultimul rînd stabilirea unei viziuni clare a imaginii băncii.

2.3. Riscul de credit – măsuri de prevenire și de gestine

Orice activitate a băncii este însoțită de un anumit risc. Pentru derularea eficiență a activității, banca determină riscurile posibile ce pot împiedica derularea normală a operațiunilor și pot cauza pierderi considerabile ce vor fi suportate de bancă.

Gestinea riscurilor nu este altceva decît ansamblul instrumentelor, tehnicilor și dispozitivelor organizatorice necesare reușitei băncii. Acestea nu sunt stabile sau fixe, ci sunt în evoluție progresivă, se diversifică, capătă noi dimensiuni, devin mai precise și continuă să se dezvolte odată cu evoluția mediului [25, p. 43].

În ansamblul tehnicilor și instrumentelor de gestine a riscurilor, gestiunea activelor și pasivelor ocupă un rol central. Riscurile bancare sunt multiple și multidimensionale și trebuie clasificate și definite cît mai exact în perspectiva măsurării, urmăririi și controlării lor.

Unul dintre principalele tipuri de riscuri cu care se confruntă fiecare instituție bancară este riscul de credit, acesta fiind și primul tip de risc.

Riscul de credit atenționează asupra faptului că împrumutații sau emitenții de titluri ar putea să nu-și onoreze obligațiile la scadență față de bancă. Riscul de credit se manifestă ca urmare a neîndeplinirii contractului de credit de către debitor. Acest risc este considerat în general un risc comercial, care rezultă din alegerea piețelor și a clienților.

Pentru împrumutați, riscul de credit exprimă într-o formă mai largă degradarea situației financiare a acestuia, drept motive servind situația generală a economiei , condițiile afacerii debitorului și alte condiții imprevizibile interne sau externe ce afectează situația financiară a acestuia.

În practică se constată că unele instituții bancare manifestă tendințe de anticipare, de conservare și deci de reținere în creditare, ceea ce înseamnă siguranță, pe cînd altele manifestă o lipsă d siguranță în valorificarea ofertei de credit pe care o au, acordînd credite ce în condiții normale ar fi refuzate.

În scopul minimizării riscului de credit sunt utilizate diverse metode de stabilire a deciziei de creditare. În rezultatul analizei efectuate de către angajații băncii responsabili de derularea operațiunilor de creditare, decizia de acordare de credite va fi luată numai atunci cînd se estimează că probabilitatea rambursării împrumutului de către debitor va depăși probabilitatea de nerambursare. Totodată se va urmări diversificare portofoliului de credite în sensul acordării de credite persoanelor juridice din diferite sectoare ale economiei precum și respectarea prevederilor Băncii Naționale a Moldovei privind specificul acordării unor tipuri de credite.

Adaptarea metodelor informatice în activitatea bancară necesită rezolvarea a două probleme distincte [15, p.5]:

constituirea unui sistem de cuantificare și ierarhizare a condițiilor și premiselor de acordare a creditului (credit scoring);

implementarea unui sistem informatic și de prelucrare electronică a datelor care să asigure o ierarhizare obiectivă a fiecărei solicitări.

Rezultatele acestor acțiuni reprezintă doar o singură bază a procesului de stabilire a deciziei. În marea majoritate a cazurilor procesul de luare a deciziilor este în funcție de factorul uman, care în cele din urmă este decisiv, adică decizia de acordare a creditului rămîne pe seama inspectorului de credit care va efectua:

analiza aspectelor financiare și nefinanciare a debitorului;

analiza efectivă a solicitării de credit: scopul și suma creditului necesar; identificarea surselor și posibilităților de rambursare a creditului; identificarea garanțiilor;

luarea deciziei de credit.

O altă metodă de diminuare a riscului de credit sunt garanțiile și clauzele contractuale.

Garanțiile creditului sunt de mai multe tipuri și au ca scop reducerea pierderilor în cazul riscurilor de creditare. Garanțiile por fi reale: gajul, ipoteca, depozitul bancar; și personale: garanția bancară, cauțiunea, cesiunea de creanță, garanții de stat.

Clauzele contractuale asigură o protecție suplimentară a creditorului prin fixarea unor condiții, prin respectarea lor ulterioară sau prin limitarea tuturor operațiunilor debitorului la care se diminuează situația financiară.

Garanțiile și clauzele contractuale modelează și micșorează riscul de credit și acoperă pierderile. O recuperare a creditului este posibilă și din valoarea garanților.

Gestinea riscului de credit are ca obiect: limitarea pierderilor în cazul deprecierii situației debitorilor, evitarea ca slăbiciunile unor debitori să antreneze dificultăți prea importante pentru creditor.

Astfel, prima etapă presupune o gestine a priori momentului luării deciziei de angajament, bazată pe criterii calitative și cantitative ce conduc la stabilirea deciziei privind acordarea autorizărilor de angajament. Majoritatea autorizațiilor și toate condițiile particulare depind de apreciere calității debitorilor (solvabilitate, rentabilitate, lichiditate etc.) în momentul analizării dosarelor de credit [28, p.152].

A doua etapă, gestinea a posteriori pentru urmărirea acestora și estimarea riscurilor la portofoliul de active. Este vorba de gestinea cantitativă a riscului de credit, bazată pe statistici ale situațiilor debitorilor, estimări ale expunerii la risc și ale pierderilor în cazul înrăutățirii situațiilor clienților.

Deci, riscul de credit este cel al înregistrării pierderilor în cazul imposibilității debitorilor de a-și onora obligațiile. Aceste pierderi depind de expunerile la risc și de garanțiile eventuale. Expunerile se prezintă sub formă de profile temporare ale expunerii de risc. Pentru fiecare din perioadele viitoare ale acestor profile, pierderile depind de probabilitatea de înrăutățire a situației debitorului, de rata de recuperare în cazul imposibilității debitorului de onorarea a obligațiilor.

Principalul factor perturbator în activitatea unei bănci sunt creditele acordate, sau mai precis cele neperformante. Creditarea, fiind activitatea de bază a unei bănci și principala activitate în rezultatul desfășurării căreia băncile obțin cea mai mare parte din veniturile sale, este reglementată printr-un șir de acte normative ale Băncii Naționale a Moldovei și alte acte normative în vigoare.

Pentru limitarea riscului de credit BNM stabilește următoarele reglementări:

limitarea acordării expunerilor „ mari” care prevede [10]:

datoria creditului mare acordat unei persoane sau unui grup de persoane nu trebuie să depășească 15% din capitalul normativ total al băncii;

suma datoriilor nete la creditele acordate la zece persoane, inclusiv la grupurile persoanelor în interconexiune, care au cele mai mari datorii nu trebuie să depășească 30% din portofoliul total al creditelor băncii;

datoria totală aferentă creditelor mari acordate de bancă nu trebuie să depășească de 5 ori capitalul normativ al băncii.

Pentru anul 2011 valoarea totală a expunerilor „mari” a constituit 1610,7 mil. lei, ceea ce reprezintă 26,3 la sută din portofoliul total de credite și 78,9 la sută din capitalul normativ total al băncilor comerciale, în condițiile unei limite maxime de 500 la sută. Suma celor mai mari zece datorii nete la credite constituie 37,3 la sută din creditele nete pe sistem, limită maximă fiind de 50 la sută din creditele nete [44].

b) limitarea acordării creditelor persoanelor afiliate [9]:

datoria creditului acordat unei persoane afiliate sau unui grup de persoane afiliate ce acționează în comun nu trebuie să depășească 10% din capitalul normativ total;

datoria totală a creditelor acordate persoanelor afiliate băncii nu trebuie să depășească 20% din capitalul de gradul I.

c) limitarea acordării creditelor funcționarilor băncii [11]:

suma pentru acordarea creditelor curente unei persoane, funcționar al băncii, nu trebuie să depășească 10 salarii de funcție a persoanei respective;

suma pentru acordarea creditelor imobiliare unei persoane, funcționar al băncii, nu trebuie să depășească 100 de salarii de funcție a persoanei respective;

datoria totală a creditelor acordate funcționarilor băncii nu trebuie să depășească 10% din capitalul normativ total.

Credite acordate funcționarilor băncilor reprezintă 18,9 mil. lei sau 0,3 la sută din totalul portofoliului de credite și 0,9 la sută din capitalul normativ total al băncilor comerciale, limita maximă stabilită fiind de 10 la sută din capitalul normativ total [45].

În scopurile acoperirii pierderilor cauzate băncii de creditele neperformante băncile trebuie să-și formeze fondul de risc. Toate biăncile suint obligate să foirmeze și să meințină reduicerile penitru pieirderi la crediite (fondiul de risc) nu miai jos de niivelul prevăzut la caipitolul V din Regulamientul BNM „Cu iprivire la claisificarea actiivelor și angajamentelor condițiionale” [8]. Băincile clasifiică toate crediitele cel puțin triimestrial, în coresipundere cu norimele staibilite de BNiM și cu poilitica și proicedurile proprii, care treibuie să fie elaiborate de fieicare bancă în corespunidere cu noirmele în viigoare. Toate crediitele noi acoirdate trebuie să fie cilasificate la momenitul acoirdării lor. În baiza claisificării măriimea neciesară a mijloacielor rezerviate în ciontul reduiceri penitru pierdieri la credite (foindul de risc) se dietermină in conformiitate cu capiitolul V din regulamientul cu priivire la clasificairea creditelor și forimarea reduicerilor pentru pierderi la credite.

Mijloiacele rezeirvate în contul ireduceri pentru piierderi la acitive (fonidul de risc) se utiliizează pientru acopierirea crediitelor clasificate compriomise. Aceste ciredite se trec la scădieri din contul reduicerilor pentiru pierderi la creidite (fonidul de risc) în coresponidență cu cionturile de ciredite acordiate în decursul urmiătorului trimiestru după data gesitionar la care au fost clasificiate în acest moid. Concoimitent aceiste credite sunt înriegistrate la contul miemorandum. Crediitele clasiificate ca compiromise la data gestioinară nu trebuie să fie reflectate în bilanțul băncii la următoarea dată gestionară. Operațiunile sus-menționate nu aniulează datoriia la credit a împriumutatului și de asemienea nu deniotă, că banca nu poate să-și exeircite și în continuare dreptul legal și deplin pentru a obține rambursarea creditului.

Suimele rambursate pentru achitarea creditelor treciute la scădieri din cointul reducieri pentru pierderii la creidite (fonidul de risc) în ciorespondență cu cointurile de crediite acoridate se reflectă ca recuiperări care maijorează soldul contiului reduceiri pentru pieirderi la creidite (foindul de risc). În cazul micișorării măirimii calcuilate a contuilui reducieri peintru pierideri la credite (fondul de risc) față de măirimea formiată, restituirea mijlioacelor se efectuiează pe aceleaiși contiuri din care a fost formiat contul reduiceri pentru pieirderi la credite (fondul de risc).

Indiicatorii de aprieciere a risciului de credit

La anailiza risciului de crediit pot fi apliicate un șir de rate de apreiciere, care perimit efecituarea unor comiparații în ceea ce priviește activitiatea de crieditare a bănciilor comerciale, precuim și a graidului riscuilui cărora ele se suipun.

În cele ce urmează vom prezenta cele mai răspîndiite rate ale risicului de criedit:

Ratele de descriere a calității activelor [18, p.193 ]:

(2.1)

și

(2.2)

Aceste rate (Kl și K2) descriu în principal mărirea ponderii pierderilor provocate de creditele acordate, fapt care va da dovadă de o gestiune neeficientă în ce privește politica de creditare a băncii. Prin urmare, această politică ineficientă va fi caracterizată prin existența multor credite necalitative care formează portofoliul de credite al băncii. Reieșind din aceste condiții banca va avea pierderi considerable și nu va fi capabilă să-și achite datoriile față de deponenții săi. Prin urmare, conducătorii băncii trebuie să fie atenți la evoluția ratei respective și anume la faprul cum sunt indeplinite condițiile din contractul de credit, iar în caz de necesitate ar fi oportună acordarea unei asistențe sporite pentru a parcurge o etapa dificilă în care se află la un moment dat clientul.

Marja ajustată la riscul de credit (Rise Adjusted Margin, RAM) prezintă marja totală din dobînzi (Gross Interest Margin, GIM) care este ajustată la riscul pentru pierderile la credite [26, p.75]:

(2.3)

(2.4)

Din aceste două relații se observă clar și rezultatul gestiunii portofoliului de credite. Prin urmare, aceste performanțe contribuie la evidențierea rezultatelor obținute în urma gestiunii activelor băncii. Aceste rate sunt pe larg utilizate de către băncile străine, însă o marime internațională a semnificației lor nu este specificată exact, ea variind în dependență de situația economică a țării.

Tot aici se analizează și marja netă din dobînzi (Net Interest Margin, NIM), care este definită prin raportarea veniturilor nete din dobînzi la activele valorificabile medii. Cu alte cuvinte, NIM reprezintă diferența între cîștigul la activele valorificabile și dobînzile plătite pentru depozitele atrase [26, p.79]:

(2.5)

În general, marja netă de dobînzi variază între 3-10%. De regulă, băncile de detaliu înregistrează marje mai ridicate, iar băncile mari înregistrează nivele mai scăzute ale marjei nete din dobînzi datorită costurilor mari ale fondurilor. Această rată este descrisă mai pe larg la riscul dobînzii.

Vom prezenta în continuare alte rate des utilizate de către băncile străine in analiza riscului de credit. Ele sunt [28, p.35]:

(2.6)

(2.7)

Din relația indicată mai sus se vede clar că rata respectivă arată ponderea pe care o au creditele problematice în sumă totală a creditelor acordate clienților băncii sau ponderea creditelor expirate. Astfel, rata respectivă contribuie la gestiunea portofoliului de credite prin evidențierea evoluției situației creditelor problematice. În acest sens, băncile trebuie să micșoreze suma creditelor cu șanse mici de rambursare și să supravegheze strict creditele date menținîndu-le la un nivel cît mai scăzut.

(2.8)

Referindu-ne la rata de mai sus menționăm că practica internațională subliniază că băncile nu trebuie să acorde credite unui debitor suma căruia depășește 25% din capitalul social al băncii. În Republica Moldova situația privind ratele limite este puțin diferită. Conform Regulamentului cu privire la creditele „mari" sunt stipulate următoarele limite maxime de acordare a creditelor de către băncile comerciale. Aceste limite sunt: prima, banca nu trebuie să acorde unei persoane sau unui grup de persoane credite ce depășesc 30% din capitalul normativ total; a doua, suma datoriilor nete la creditele acordate a 10 persoane nu trebuie să depășească 40% din portofoliul total de credite; a treia, se consideră a fi credit „mare" suma ce alcatuiește 10% din capitalul normativ total acordat unei persoane sau unui grup de persoane.

Coeficientul politicii creditare = (2.9)

Acest coeficient caracterizează politica de creditare a băncii comerciale, în cazul în care el este mai mare de 70%, atunci activitatea băncii este prea riscantă, politica este agresivă, în cazul cînd este mai mic de 60%, politica este moderată.

Un alt indicator este însăși suma cumulată a creditelor expirate ale unei bănci comerciale. De asemenea se mai analizează și indicatorul ponderea creditelor în totalul active (ne arată gradul de lichiditate al activelor) cunoscut fiind faptul că gradul de lichiditate al creditelor este redus.

(2.10)

Un nivel ridicat al acestui indicator reflectă o lichiditate scăzută a activelor.

În conformitate cu acțiunile BNM, metodele de minimizare a riscurilor bancare presupun existența unui management a activelor și pasivelor băncii ce va include planificarea și implementarea sistemelor de control, care vizează volumul, combinația, maturitatea, sensibilitatea la rata dobînzii, calitatea și lichiditatea acestora [24, p.78].

După parerea noastră scopul principal al managementul activelor și pasivelor băncii trebuie stabilit spre asigurarea unui flux stabil, calitativ și cu tendințe de majorare a veniturilor nete. Acest scop va fi realizat prin asigurarea unei combinații optime între nivelul activelor, pasivelor și riscurilor financiare și anume:

a) respectarea unei structuri optime a activelor și pasivelor, reeșind din obiectivele strategice și planurile de afaceri, care ar asigura stabilizarea și maximizarea marjei între dobînzile plătite și cele primite pe de o parte, și un nivel acceptabil de lichiditate și risc, pe de altă parte;

b) neadmiterea unor fluctuații bruște și substanțiale în articolele de bilanț în termenele de maturitate și structura valutară a lor, decît atunci cînd acestea sunt dictate de schimbările de politică, conjunctură a pieței sau necesități de temperare a riscurilor;

c) luarea deciziilor de afaceri și portofoliu ale băncii în baza unor analize cantitative și calitative riguroase în limita parametrilor de risc stabiliți. Acest proces este necesar reeșind din necesitatea balansării diferitor factori de risc financiar.

d) menținerea unui volum suficient de lichiditate în conturile ,,nostro” ale băncii pentru respectarea normativului rezervelor obligatorii și satisfacerea cerințelor clienților;

e) menținerea volumului portofoliului de credite și hîrtii de valoare în limitele stabilite în planurile de afaceri, aprobate de către Consiliul de Administrație al băncii;

f) respectarea normativului raportului volumului mijloacelor fixe în totalul activelor în total limitele stabilite de regulamentele BNM.

CAPITOLUL III. STRATEGII DE GESTIUNE A ACTIVELOR ȘI PASIVELOR BĂNCII COMERCIALE

3.1. Importanța corelării activelor și pasivelor băncii comerciale

Penitru a promiova o gestiiune diniamică a actiivelor și a piasivelor, banca trebuie să îndeplineiască un numiăr de conidiții, care se află într-o strînisă interdepenidență și caire depind atîit de imediul său, cît și de siituația econiomică financiiară a băncii. Gesitiunea dinamiică a acitivelor și a pasiivelor este dată de deschiiderea bănicilor spre piețele de capiitaluri, de măriimea și struictura finaniciară a băncii, de extiinderea coincurenței între biănci și față de celelalte instituții financiare din cadrul sistemului financiar, precum și de expanșiunea dezintiermedierii și a deireglementării. Existeința unei piețe de capiitaluri extiinse este una din conidițiile gestiunii acitivelor și a paisivelor bancare. Acieastă piață trebuie să preziinte următoarele caraicteristici [19, p.57]:

1) O piață decomipartimentată este o piiață care are mai multe compartimeme și ale cărei compartimente nu sunt accesibile decît anumitor operatori. Invers, pe o piață decompartimentată operatorii intervin după voia lor, liber, pe diferite compartimente separate ale pieței. Compartimentele pieței de capitaluri sunt: piața interbancară, piața de capitaluri pe termen scurt, piața ipotecară, piața financiară, fiecare compartiment conținînd alte segmente distincte. Toți operatorii pot interveni liber pe această piață, existînd totuși două restricții:

prima, se referă la piața interbancară – piață de ajustare a trezoreriilor bancare, și piața ipotecară (în sens strict) amîndouă sunt controlate direct de instituțiile de credit;

a doua, se referă la fenomenul de evicție, pe care îl suportă anumiți agenți economici, în special populația pe anumite compartimente în funcție de suma totală ridicată de anumiți operatori.

Instituțiile de credit intervin deci, ca ofertanți sau solicitanți pe ansamblul compartimentelor pieței, putînd să emită sau să subscrie, să cumpere sau să cedeze majoritatea titlurilor pe aceste piețe.

2) O piață care acoperă toate scadențele. Băncile acordă împrumuturi ale căror scadențe variază între 24-ore-20 ani. Ele trebuie să poată să-și procure resursele la scadențe comparabile. Dificultățile întîmpinate în procurarea resurselor pentru o perioada mai lungă, în cazul în care pe piața monetară nu existau instrumente adecvate, au fost atenuate astăzi prin crearea certificatelor de depozit.

3) O piață lichidă. Orice piață de capitaluri nu funcționează eficient decît dacă ea cuprinde:

mare varietate de titluri care satisfac nevoile partenerilor în materie de randament, securitate, scadență;

piață secundară care să permită lichidarea creanțelor.

4) Mecanisme care să permită gestinea riscurilor. În trecut, marea majoritate a creditelor erau acordate cu dobîndă fixă și finanțate de depozitele la vedere sau de depozitele de economii purtătoare de dobînzi administrate. Bancherul putea deci, să-și calculeze cu precizie marja realizată pe operațiunile de credit. Dar, de la sfîrsitul anilor 1970 totul a devenit fluctuant: dobînda, cursul de schimb, remunerarea resurselor și a utilizărilor. Băncile trebuie să dispună de modalități de protecție contra riscului dobînzilor, al cursului de schimb, al pieței. Piețele la termen și condiționate, care s-au înființat în SUA din 1972. În Franța din 1986 dau instituțiilor de credit posibilitatea de gestine a riscurilor. Un nou instrument de gestiune a activelor bancare în vederea diminuării riscurilor îl constituie titularizarea creanțelor bancare.

Adaptarea reglementărilor bancare. Reglementarea monetară cît și prudențială nu trebuie să fie un obstacol pentru aplicarea unei gestiuni coerente a activelor și a pasivelor bancare. Și în acest sens, evoluția din ultimii ani evidențiază reînnoirea instrumentelor de politică monetară, paralel cu întărirea controlului instituțiilor de credit [21, p.67].

A. Reînnoirea instrumentelor de politică monetară. Internaționalizarea băncilor, expanșiunea piețelor de capital precum și evoluția structurilor de bilanț ale băncilo rau condus la modificarea instrumentelor de politică monetară.

Cele două instrumente tradiționale ale politicii monetare sunt [23, p.78]:

1) acțiunea asupra prețurilor, adică asupra ratelor dobînzii, influențează condițiile de funcționare ale băncilor, obligandu-le să-și modifice comportamentele în domeniul creației monetare (a acordăriicreditului);

2) acțiunea asupra masei creditelor. deci, asupra resurselor bancare disponibile, reprezintă un obstacol pentru gestiunea activelor și pasivelor.

B. Controlul prudențial al băncilor. Liberalizarea politicii monetare, dereglementarea piețelor reclamă întărirea controlului prudențial al băncilor. Dacă băncile își diversifică activitățile, își extind activele și pasivele, suportă riscuri din ce în ce mai mari este natural ca autoritățile monetare să-și întareasca controlul asupra instituțiilor de credit, îndeosebi în domeniul solvabilității.

Alegerea mărimii și structurii patrimoniului.

Problema alegerii mărimii și structurii patrimoniului are la bază teoria portofoliului specifică oricărui agent economic. Ca orice agent economic, banca posedă o funcție de utilitate care reflectă preferințele și dorințele băncii în ceea ce privește randamentul și riscurile. Pe de altă parte, banca este confruntată cu problema alegerii mărimii și structurii patrimoniului într-un viitor incert, știind că fiecare structură dă naștere unui risc mai mult sau mai puțin ridicat. În aceste condiții, banca prin alegerea mărimii și a combinațiilor dintre active și pasive, încearcă să maximizeze randamentul portofoliului său și să mențina riscurile aferente acestui portofoliu la un nivel acceptabil, respectînd reglementările la care ea este constrînsă. Acestea sunt aspecte diferite ale compartimentului unei bănci ce vor fi examinate în continuare distingîndu-se metodele de alegere, și apoi consecințele lor asupra gestiunii instituției de credit.

Metodele de alegere a mărimii și structurii patrimoniului.

Pentru o bancă, este necesară alegerea acelei combinații a activelor și a pasivelor care să [19, p.55]:

maximizeze beneficiul;

mențina riscul la un nivel acceptabil.

Însă, beneficiul băncii, depinde de riscurile asumate, aceste riscuri fiind inerente activității bancare, obiectivul gestiunii activelor și a pasivelor nefiind suprimarea lor și administrarea acestora.

Metode de corelare a activelor și pasivelor bancare.

Metoda discrepanței activ-pasiv (GAP)

Pentru a atinge obiectivele pe termen lung de maximizare a veniturilor proprietarilor băncii, managerii se străduiesc să controleze limitele dobînzilor. Pentru a analiza strategiile de conducere a dobînzilor este necesar să ne familiarizăm cu cîteva definiții cheie. Venitul net din dobînzi este diferența dintre suma venitului din dobîndă (calculată pentru activele cu venituri) și cheltuielile cu dobînzile, la pasive. Marja procentuală netă a dobînzii se calculează ca diferență între nivelul mediu al ratei dobînzii percepute și nivelul mediu al ratei dobînzii bonificate. Marja procentuală brută a dobînzii se calculează în mod relativ prin raportarea marjei absolute a dobînzii (VND) la suma activelor de la care se încasează dobînzi. Un alt concept cheie, folosit în analiza dobînzii este dezechilibrul, fondat pe baza bilanțului. Dezechilibrul măsoară diferențele variabilelor specifice activelor și pasivelor cu rată a dobînzii fixe, determinînd astfel poziția unei bănci. In schemele de mai jos se observă poziția băncii funcție de riscul ratei dobînzii [19, p.36].

Fig.3.1. Poziția băncii în funcție de riscul ratei dobînzii [elaborat de autor]

O bancă este în poziție scurtă cînd ea deține mai puține active la dobînzi fixe decît pasive cu dobînzi fixe. Această situație este [27, p.82]:

favorabilă în cazul creșterii ratelor dobînzilor;

defavorabilă în cazul scăderii ratelor dobînzilor.

Banca se află în poziție lungă atunci cînd activele cu dobînzi fixe sunt mai mari decît pasivele cu dobînzi fixe. Din punct de vedere al rentabilității poziția lungă este favorabilă în perioadele de scădere a ratelor dobînzii. Variațiile nivelului ratei dobînzilor se traduc imediat prin modificarea valorii creanței sau a datoriei cu dobînda fixă. Dacă creanța sau datoria este negociabilă pe o piață cursul său reflectă variația dobînzilor și relația curs-dobîndă este inversă. Cîștigul sau pierderea, apare deci la fiecare evaluare patrimonială. Dacă creanța sau datoria nu este negociabilă, cîștigul sau pierderea se rasfrînge asupra rezultatului băncii pînă la scadență:

se impută rezultatului;

în termen de cost de oportunitate

Managementul dezechilibrului este folosit pentru a crește venitul net. Pentru orice perioadă dezechilibrul este măsurat și prin mărimea cu care activele cu rată a dobînzii variabilă devansează pasivele cu rata variabilă a dobînzii. Pentru a crește spread-ul (măsură a veniturilor băncii) banca trebuie să schimbe compoziția portofoliilor ei de active și de pasive în concordanță cu ciclurile previzionate de mișcări ale ratei dobînzii. Pe scurt, banca trebuie să își asume riscuri mari pentru a atinge niveluri mari de venituri. Dacă portofoliile sunt ajustate pentru a maximiza veniturile într-un mediu cu o rată a dobînzii date, iar banca evaluează incorect acea rată, aceasta va face față unor spread-uri în descreștere sau care pot deveni negative sau chiar pierderi. Limitele tehnicii manageriale necesită ca managerii să evalueze cu grijă, toate riscurile și veniturile implicate în ajustările portofoliilor. Există 3 caracteristici ale portofoliilor de active și pasive pentru un management de succes [22, p.13]:

profilul scadenței;

structura ratei;

riscuri de neplată.

Profilul scadenței este un tablou care clasează activele și pasivele după data la care se modifică rata dobînzii. Tabloul de scadențe este diferit de cel care permite gestiunea lichidității căci pentru activele și pasivele cu dobînzi variabile, data de scadență nu coincide cu data de modificare a dobînzilor. Totuși există unele asemănări între cele două tablouri de scadență și anume:

sunt tot atîtea clase de scadență cîte date de revizuire a dobînzilor;

clasele de scadență sunt mai mult sau mai puțin fine după cum termenul de

scadențe este mai mult sau mai puțin apropiat;

activele și pasivele fără stipularea dobînzilor (depozite la vedere, încasări lichide, capital etc.) sunt în general excluse din profilul de scadențe pentru că ele nu sunt supuse riscului de dobînzi;

profilul scadenței dobînzii trebuie să fie revizuit în mod regulat.

Există totuși o diferență importantă care ține de modul de calcul al impasurilor. În mod convențional, pentru fiecare scadență impasul dobînzilor se calculează astfel: active cu dobînzi fixe – pasive cu dobînzi fixe diferit de impasul calculat în materie de risc de lichiditate. Compoziția scadenței la active și pasive poate fi potrivită sau nepotrivită. Dacă scadențele sunt nepotrivite, banca va fi incapabilă să închidă cu un spread. De exemplu, dacă scadența la pasivele sale excede scadența la activele sale, banca va trebui sa își reinvestească fondurile la o rată necunoscuta în viitor. Dacă contrariul este adevărat, și anume că scadența la activele sale este mai mare decat la pasivele sale banca va trebui sa își asigure fonduri la o anumită rată în viitor.

Modele de gestine a ratei dobînzii.

Profilul de scadențe permite determinarea unui impas pentru fiecare clasă de scadență care pune în evidență neconcordanța dintre scadența activelor și a pasivelor sursă riscului ratei dobînzii. Un impas în rata sau gap-urile de rată, reprezintă așa cum am mai menționat diferență între activele sensibile (angajamente la rata variabilă) și pasivele sensibile (resurse la rata variabilă) calculată pe clase de scadențe [24, p.77].

Rata gradului de sensibilitate se calculează astfel, pentru o scadență dată:

(3.1)

ASD – active sensibile la variația ratei dobînzii; PSD – pasive sensibile la variația ratei dobînzii

Un impas în rată este în mod necesar definit pe o perioadă astfel că distincția rată fixă – rată variabilă nu are sens. Cu cît perioada de referință este mai lungă, cu atît mai importante sunt angajamentele la rată variabilă. Atît global cît și în structură acest indice exprimă gradul de acoperire a activelor cu pasivele de aceeași natură. Dacă indicele înregistrează o mărime supraunitară aceasta exprimă o stare în care activele predomină asupra pasivelor, fapt ce asigură băncii o situație financiară bună dacă dobînzile scad, este poziția lungă a băncii.

O rată subunitară reflectă dependența băncii de pasivele sensibile, care adesea, pot genera o creștere a cheltuielilor cu dobînzile bonificate. Pe de altă parte, impactul dobînzilor sensibile poate determina un gol între activele mai mari și pasivele mai mici, pentru acoperirea căruia trebuie atrase noi resurse, prin practicarea unor dobînzi stimulative, la un nivel exprimat prin rata de acoperire a breșei [19, p.17].

(3.2)

Întrucît fiecare bancă urmărește obținerea unui profit cît mai mare "pentru a se dezvolta și pentru a-și consolida poziția pe piață, dobînda maximă ce se poate bonifica pentru acoperirea golului de resurse trebuie ajustata cu un coeficient "K" calculat astfel:

(3.3)

DA – dobînzi active

DP – dobînzi pasive

VND – venitul net din dobînzi

Se obține rata de acoperire a breșei ajustată.

(3.4)

Modificările ratelor dobînzilor la împrumuturile angajate față de cele acordate poate duce la pierderi de venit net din dobînzi. Este riscul venitului componentă a riscului dobînzii.

A doua componentă a riscului dobînzii numită riscul de investiție este riscul producerii unor pierderi în patrimoniul net, ca rezultat al unor schimbări neașteptate. Semnul impasului indică evoluția venitului net în funcție de schimbările ce au loc în nivelul ratei dobînzii.

Un impas pozitiv constă într-o expunere favorabilă a ratelor, ceea ce va duce la creșterea marjei nete a dobînzilor în timp ce un impas negativ se traduce printr-o expunere nefavorabilă a ratelor.

Un impas nul semnifică faptul că marja este independentă pentru perioada considerată de variația ratelor dobînzilor.

Impasurile de rată pot fi: impasuri în stocuri, măsoară ecartul (GAP-ul) dintre angajamente și resurse indexate cu rata dobînzii pe clase de scadențe, în timp ce impasurile în fluxuri (GAP-ul cumulat) cumulează impasurile în stocuri pornind de la o rată inițială.

Impasul cumulat în fluxuri indică mărimea riscului pe care-l poate gestiona banca, în ceea ce privește ratele dobînzii.

Fiecare coloană din tabelul de mai sus prezintă elemente de activ și de pasiv, a căror dobîndă se poate modifica în intervalul de timp respectiv. Ca urmare a evoluției dobînzii pe piața bancara s-a impus reanalizarea ratelor dobînzii pasive în lei și în valută practicate de bancă în relațiile cu clienții săi.

Scăderea GAP se datorează scăderii plasamentelor orientate către anumite domenii. În anul 2004 s-au avut în vedere direcțiile de acțiune prevăzute de Strategia de dezvoltare economică. În continuare vom prezenta modul de calcul al impasurilor de rată pe profile de scadență cît și rata gradului de sensibilitate.

Tabelul 3.1. Calculul impasurilor de rată în dependență de scadență și sensibilitate

[24, p.35]

Din analiza cifrelor de mai sus se observă că în fiecare perioadă banca este sensibilă din punct de vedere al pasivelor. Aceasta înseamnă că orice creștere a dobînzilor va afecta negativ marja dobînzii într-o perioadă scurtă de timp, în special pe intervalul de scadență la 1 lună. Ținînd cont de concurență existentă pe piața bancară romînească în situația majorării dobînzilor la depozite (pe o lună) pentru a-și mentine c1ientela banca va fi nevoită sa procedeze la fel. Dar, tot din cauza concurenței banca s-ar putea să nu procedeze la majorarea dobînzilor (la credite și la celelalte plasamente) sau nu atît de mult încît sa compenseze creșterea dobînzilor la depozite și astfel venitul net din dobînzi se va diminua.

Avînd în vedere această situație și faptul că pe piața autontonă nu există instrumente care să neutralizeze riscul ratei dobînzii propunem ca băncile să încerce o restructurare a depozitelor sale, în sensul atragerii depozitelor pe termene mai mari, ceea ce ar presupune acordarea de dobînzi mai favorabile.

Trebuie asigurat cu o corelare perfectă între active și pasive bancare funcție de variația lor la rata dobînzii ținînd seama și de influența riscului inflației și a lichidității.

Calculul variației venitului net din dobînda în funcție de modificarea prognozată a ratei dobînzii (Δrd) este simplu cu ajutorul urmatoarelor ipoteze:

impasul în stocuri este calculat pe clase de scadențe, pe baza angajamentelor financiare medii;

ratele variabile ale activelor și ale pasivelor sunt indexate pe baza ratei (rd);

indexările se produc la date comparabile la activ și la pasiv.

DVN = GAP * Drd (3.5)

GAP = DVN / Drd (3.6)

Deci, impasul sau GAP-ul măsoară sensibilitatea venitului net din dobînzi la variația ratelor dobînzii.

Din relațiile de mai sus se observă ca o bancă poate să-și mărească venitul net din dobăndă dacă își poate prognoza ratele în funcție de care își poate varia GAP-ul.

O bancă care nu și-a asumat riscul dobînzii are un GAP zero. În schema de mai jos se prezintă variația venitului net din dobîndă (ΔVND) funcție de variația ratei dobînzii (Δrd).

Tabelul 3.2. Variația venitului net din dobîndă în funcție de variația ratei dobînzii [25, p.78]

Printre factorii care afectează nivelul net din dobînzi enumerăm:

modificarea nivelului ratelor dobînzii;

modificarea relației dintre dobînda activă șidobînda pasivă.

Venitul net din dobînzi poate diferi de cel prognozat dacă se modifică diferența dintre dobînzile medie activă și pasivă. În economia romînească au existat frecvent perioade în care banca centrală în dorința de a controla inflația, majora dobînda de refinanțare determinînd ca reacție imediată din partea băncilor majorarea dobînzilor la depozite. Ulterior, băncile majorau și dobînzile la credite, dar pe perioade mai lungi sau mai scurte, diferența dintre dobînda activă și dobînda pasivă se diminua, iar primind efect al acestei diminuări se producea asupra venitului net din dobînzi. Venitul net din dobînzi crește dacă marja crește și scade, dacă marja scade.

modificarea volumului activelor și pasivelor, determină o variație direct proporțională a venitului net din dobînzi, indiferent de nivelul ratei dobînzii;

modificarea structurii portofoliului poate influența modificarea venitului net din dobînzi fără a exista o relație fixă între acestea.

Influența diferă în funcție de:

relația între veniturile generate de rata sensibilă și rata fixă;

mărimea marjei de dobîndă între active și pasive;

mărimea fondurilor transferate la activ sau pasiv de la rata fixă la rata variabilă.

Tabelul 3.3. Modificarea activelor și pasivelor băncii în dependență de rata dobînzii [17, p.70]

În funcție de această structură vom calcula venitul net din dobînzi, marja netă a dobînzii, GAP.Venitul net din dobînzi = ASD*ds +ANS*dns- PSd*ds-PNS*dns = 53316,6* 27,93 + 50054,57 *17,5-76351,06 x 19,86 – 9359,77 x 21,30 = 1489132,6 + 875954,9 – 1516332,0- 199363,1= 649392,4 . Marja procentuală brută a dobînzii = VND/A fructificabile (AS+ANS)= 649392,4/(53316,6+50054,57)= 649392/103371,17= 6,28. Marja procentuală netă a dobînzii = Rd*A-Rdd*P=22,71-20,58=2,13. GAP=ASD-PSD=53316,6-76351,06=-71014,46. RSD=ASD/PSD= 53316,6/76351,06=0,69<1

Analiza reflectă influența modificării relației dintre dobînda activă și dobînda pasivă asupra venitului net din dobîndă. Presupunem că, dobînda medie activă și pasivă va crește cu 5 puncte procentuale. În acest caz venitul net din dobînzi (calculat pe baza bilanțului restructurat anterior) va fi egal cu:

VND = 53316,6*32,93%+ 50054,57* 17,5%-76351,06* 24,86- 9359,77 *21,3% =5342,2. Marja % brută a dobînzii = VND/Af= 5342,2/103371,17=5,16%. GAP= 53316,6-76351,06=-23034,34

Se observă că, în situația în care structura și dimensiunea portofoliului băncii rămîn nemodificate pe parcursul unui an, creșterea dobînzilor variabile medii active și pasive cu 5 puncte procentuale va determina scăderea venitului net din dobînzi cu 1151,72 mld. lei din cauza faptului ca GAP-ul băncii este negativ.

Vom considera o scădere a ecartului dobînzii variabile, ca urmare a majorării dobînzii active medii cu 2,5 puncte procentuale și majorarea dobînzii pasive cu 7,5 puncte procentuale. Structura și volumul portofoliului din bilanțul anterior restructurat rămîn neschimbate. În acest caz:

VND = 53316,6x 30,43%+ 50054,57 x 17,5% – 76351,06x 27,36% – 9359,77 x 21,3% = 2100,51

Marja % brută a dobînzii =2100,51/103371,17=2,03%

Se constată că în acest caz VND a scăzut cu 4393,4 mld. lei (de la 6493,92 la 2100,51), deoarece creșterea veniturilor din dobînzi cu 1332,9 mld. lei este anulată de creșterea cheltuielilor cu dobînzile în sumă de 5726,3 mld. lei. o creștere a ecartului dobînzii va determina o creștere a venitului net din dobînzi.

Se presupune că volumul portofoliului se dublează în condițiile în care structura portofoliului și ratele medii ale dobînzilor rămîn neschimbate.

Tabelul 3.4. Analiza influenței modificării volumului portofoliului [17, p.34]

În acest caz: VND = 106633,2* 27,93%+ 100109,14*17,5% -152702,12 *19,86% -18719,54* 21,3% =12987,8. Marja % brută a dobînzii = 12987,8/206742,34=6,28%

Se observă că VND se dublează dar marja brută a dobînzii rămîne neschimbată. GAP-ul se dublează ceea ce înseamnă că expunerea băncii se mărește, veniturile sale de asemenea se măresc, dar profitabilitatea rămîne neschimbată.

Pentru a analiza influența modificării structurii activelor și a pasivelor, vom presupune că activele sensibile la dobîndă se majorează cu 2000 mld. lei în detrimentul activelor cu dobînda fixă și că pasivele se diminuează cu 2000 mld. lei în favoarea pasivelor cu dobîndă fixă. Volumul activelor și ratele medii ale dobînzilor din bilanțul restructurat anterior rămînînd neschimbate, situația se prezintă conform tabelului 3.5.

Tabelul 3.5. Analiza influenței modificării structurii activelor și pasivelor bancare [17, p.45]

În acest caz: VND= 55316,6* 27,93% + 48054,5* 17,5%-74351,06* 19,86%-11359,77*21.3%= 6673,74 mld. Lei. Marja % brută a dobînzii = 6,45%. GAP= – 19034,46 mln. lei

Se observă că modificarea în acest mod a structurii activelor și a pasivelor este cea mai benefică pentru bancă. Venitul net din dobînzi se majorează în același timp cu diminuarea expunerii băncii la risc, iar marja netă a dobînzii se mărește și ea. Restructurarea bilanțului este dificilă pentru bancă deoarece instrumentele pieței de capital, care i-ar permite acest lucru cu ușurință, nu sunt dezvoltate în țara noastră.

3.2. Instrumentei de gestiune i a activelor i și pasivelor i băncii

Controluli iprudențiali are ca obiectivi împiedicarea manifestăriii riscurilori interne cît și externei, la niveluli unei instituțiii bancare, precumi și evitareai propagăriii acestora [25, p.75].

La niveli microeconomici, controluli prudențiali constă în gestineai internai a activității, ținînd seama de evoluția constrîngerilori care se exercitai din exteriori, respectivi modificarii ale cadruluii de desfașurarei a activitatiii sau redefinirii ale regulilori prudențialei la nivelii național ori internațional. Controluli interni corespundei autocontrolului, prin carei se poate ameliorai nivelul rezultatelori financiarei și raportuli dintre costurii și randament. Uni control interni eficienti constituiei un instrumenti de gestiunei indispensabili bunei functionării a instituțiilori de crediti și completeazăi în mod necesari măsurilei prudențiale. Ultimelei mari crizei monetarei și financiare, crach-uli de pe piațai obligațiunilorii din 1994, criza din Mexici 1994-1995, crizai asiaticai din 1997, aui determinati o serie de dificultăț în gestinea riscurilor, ceeai ce a creati condițiii pentru întărireai rolului controluluii interni bancar. Gestiuneai internă a băncilor trebuie sai permităi realizareai obiectivelori definitei în cadrul funcționăriii lor și satisfacereai condițiilor impusei de autoritățilei care sunt responsabile. Dini punct de vederei al conținutului, prin controluli interni se urmăresci urmatoarelei obiective: aplicareai metodelori de gestiunei clasică, introducereai unei gestiunii dinamicei a bilanțului, adoptareai normelor prudențialei interne. Concurențai sporităi dintre băncii și alte instituții financiarei a conferiti o importanțăi sporită rentabilitățiii în cadruli politiciii de gestinei a băncilori și a perspectivelori lor de idezvoltare. iIdentificarea “centrelori de profit” ai permisi o mai bunăi gestine și coordonarei a rentabilității, iari în cadruli politiciii de creditare, băncilei au trebuit să-șii flexibilizezei activitateai în scopul ameliorăriii rentabilitățiii și a securității. Crizelei manifestatei la sfîrșitul anilor ’80 i, ca urmarei a riscurilori imobiliarei au impus instituțiilori de credit o anumităi orientare spre calitateai creanțelori bancare, prin metodai previzionării creanțelor riscante, care reprezintă, pentrui bancă, costuli reduceriii sau al anulării riscurilor.

Introducereai unei gestiunii dinamice al bilanțuluii a fost realizată, pentrui prima dată, îni iSUA, în idecursul anilori ’70 sub denumireai de “Assetsi and Liabilitiesi Management”, șii s-a igeneralizat, în icelelalte țări, isub denumirea de “managementul activelor și pasivelor”. Oi asemeneai modalitate de gestinei a activitățiii constă în cautareai tuturor formelori de manifestare alei riscurilor, pornindi de la analizai fiecărui posti de bilanț, idepașindu-se astfel, iexaminarea soldurilori contabilei. iGestiunea activelori și pasivelori vizează toatei riscurile ifinanciare (rata dobînzii, ratai de ischimb, ilichiditate, risc de faliment), iar imetodologia presupunei parcurgerea urmatoarelori etape: iinventar, ievaluare, iconsolidarea iriscurilor ifinanciare, respectiv iacoperirea acestorai prin opțiunii în funcție de graduli de risci la care se expunei banca respectivă [28, p.50].

Evaluareai risculuii prin metoda RAROCi presupune luarea în considerare a costuluii mediu al risculuii și determinareai randamentuluii asupra fondurilori proprii, după relațiai următoarei [28, p.56]:

(3.7)

Metodai VARi este iutilizată, în prezenti de către toate imarile băncii pentrui evaluarea riscului dei piață, care poatei avea mai multei cauze, dintrei care: modificareai ratei de dobîndăi ca urmarei a intervențiilori băncilori centralei în activitateai celorlalei bănci. Metodai VAR permitei determinarea niveluluii pierderilori pe o perioadăi dată și facei posibilăi evaluarea capitalului, decii a fondurilor propriii necesarei acoperirii risculuii de pierderii potențiale.

Generalizareai acestori două metodei de evaluare a riscurilor, după ianul i1993, se explicăi prin dorințai băncilori de a impunei o alternativăi la modelul dezvoltati de Comitetuli de la Basel, – inormai Cooke, considerati inadecvat de o mulțimei de bănci icomerciale.

iComitetul de la Basel a ijucat un rol ideterminant prin iimpunerea unui raport al ifondurilor proprii pentru itoate băncilei care idesfașoară iactivități internaționale, iurmarindu-se ilimitarea risculuii de credit. iRaportul de isolvabilitate, impusi în i fosti preluat în mod identici și de către Comisiai Europeanăi (1991) și Congresuli americani (FDIC – Improvement Act – 1991), impunîndi băncilori ca niveluli fondurilori propriii ale bănciii să fie superiori sau egal cu 8% din valoareai activelori totale și ale activitățilori iextrabilanțiere, iponderate cu icoeficienții de risc individual.

iNorme iprudențiale ieuropene șii internaționale.

Regulilei prudențialei bancarei care se exprimă, cel imai adesea, iprin ianumite raporturi iau ca sferăi de curpindere iprincipalele iaspecte ale igestiunii bancare. iRespectarea iacestora iorientează, în modi idecisiv, istrategia ibancară și ipermite iarmonizarea cu ilegislația ieuropeană în ivederea integrăriii țărilori europenei și cu cea iinternațională. iPentru ițările imembre ale iUE, iprudența bancarăi poate fi icuantificată prin iurmatoarele instrumente: isolvabilitatea bancară, icoeficientul riscurilori mari, icoeficientul de iadaptare la riscul de ipiață, nivelul iparticipațiilor financiare, niveluli capitaluluii minim. iLa niveluli fiecăreii țări existăi și nivelurii proprii ale unori raporturi, precumi raportul de ilichiditate și icoeficientul ifondurilor proprii și ale iresurselor ipermanente.

Analizai diferitelori norme prudențialei evidențiazăi existența unor caracteristicii comune, și anume [24, p.18]:

nivelurilei impusei prin reglementărilei prudențiale nu constituiei rezultatul iunor istudii teoreticei aprofundatei sau al unor idemonstrații iobiective. iNimeni nu ipoate afirma că iraportul de solvabilitatei de 8% este cel mai ibun nivel. iDe asemenea, inu s-a demonstrat, iînca, existența iunei corelațiii inversei între raportuli fondurilor propriii poderate și falimentuli bancar.

o altai caracteristică este aceeai că reglementarilei prudențiale ivizează, în mod iesențial, instituțiilei de credit, ispre ideosebire de iconstrîngerile iprudențiale din domeniul iindustrial care vizeazăi produsele: mărime, igreutate, icomponență. În domeniul bancar, ireglementarile se ireferă la practicilei bancarei și la istructura iinstituției irespective, ceea ce conduce la iefecte asupra bilanțului bancar;

pentrui majoritateai reglementărilor, iinstrumentul icentral de masurăi îl constituie noțiuneai de fondurii proprii, ceeai ce face posibilăi armonizareai la nivel ieuropean și iinternațional a regulilori adoptate.

În continuarei sunt prezentații principaliii indicatorii de iprudență ibancară ieuropeană [26, p.96]:

iRaportuli de isolvabilitatei ieuropeanăi (RSE) ieste cel mai icunoscuti iindicatori de iprudență bancarăii și are, ca iobiectivi icentral, igarantareai capacitățiii instituțiilor de crediti de a face față falimentuluii idebitorilor, și de iasemenea, de a atenuai inegalitățilei concurențialei dintre diferitei sistemei naționale. Instituireai raportuluii de solvabilitatei s-a efectuati în 3 etape, astfel:

Îni anuli 1988i se impunei normai Cookei acelori băncii ale caror activității internaționale reprezentaui mai mult de 33%i din ibilanți;

În anuli 1989i, Comunitateai Europeanăi a decis definireai unui raporti de solvabilitate europeani (RSE), inspirati din normai Cookei, fărăi fi identici cu aceasta;

iUlterior, în anii ’91-95i, în țărilei europenei au fost emisei instrucțiunii privind aplicareai și respectareai RSEi și trebuiei sa fie egal cu cel putin 8%.

Dini definițiai dată fondurilori proprii, se distingi două icategorii:

Fondurii propriii de ibază (capitali + rezervei + fondurii pentrui riscuri ibancare generalei denumitei provizioane).

Fondurii propriii complementarei – formatei din:

rezervei din ireevaluări, subvențiii rambursabilei și datoriii subordonate cu durata nedeteminatăi (emisiunei de titlurii cu duratăi nedeterminată);

altei datoriii subordonatei (titluri emise pe perioade de cel putin 5 ani).

Întrei cele douăi categoriii de fonduri trebuiei să existe o anumităi corelație, în sensuli că niveluli fondurilor complementarei trebuie sa fie inferiori celui al fondurilori de bază (vezii anexa 8).

Numitoruli raportuluii evidențiazai angajamentelei băncii ponderatei cu graduli specific, al căruii nivel variazăi de la 100% pentrui creditele acordatei cleinților pînăi la 0% pentru creanței asuprai statului și asuprai guvernelori din țărilei dezvoltate. Riscurilei legate de iactivitățile extrabilanțierei nu sunt diferitei de cele pe carei le comportăi operațiunilei bilantierei, astfeli încît aceasteai trebuiei sa fie consideratei ca facînd parte integrantăi din structurai riscurilori de bancă.

Reglementarilei prudențiale au definit o metodăi practicăi pentru a integrai activitățilei extrabilanțierei în calcululi raportuluii de solvabilitate: iangajamentele iextrabilanțierei sunt transformatei în risc echivalenti prin aplicareai unor factorii de conversie, în ifuncție de igradul de risc. Coeficiențiii de ponderarei și de conversiei în risc echivalenti sunt prezentați în ianexa 9.

Coeficientuli de adecvare al ifondurilor iproprii și icontrolului iriscurilor de piață.

dupai cum au ievidențiat icrizele ifinanciare din ultimul ideceniu, ievenimentele de pe piațăi de capitali pot punei în pericol valabilitateai instituțiilori de credit și securitateai piețelor bursiere. În acestei condiții, luareai în considerarei a riscurilori de pe piațăi a deveniti necesară pentrui lărgirea noțiuniii de raport ide solvabilitatei sau a normei iCooke.

în ivederea instituiriii acestei inorme iprudențiale, idemersurile au fost inițiatei în 1995i, cînd, Comitetuli de la Basel a publicati un documenti prin care defineai o metodă de măsurarei a riscurilori de piață. Uniuneai Europeanăi a emis, în i1995, propriai sa reglementarei, iDirectiva nr. 93 asuprai adecvăriii fondurilori proprii ale insituțiilori de credit la riscurilei de piață. Dupăi anul 1995, Comitetuli de la Basel a ajunsi la un acordi ale cărui dispozițiii se aplică de la 1 ianuarie i1998, prin carei sunt precizatei modalitațilei de calculi ale principalelori riscurii de piață și condițiilei impuse băncilori pentru utilizareai de metodei interne.

Prini acestei normei sunt luatei în considerarei [19, p.27]:

risculi de modificarei al cursuluii de schimbi pentru ansamblul bilanțuluii și pentru activitateai extrabilantieră;

risculi de ratăi a dobînzii;

risculi de variației a titlurilori de proprietatei (portofoliui de negociere);

risculi de contrapartidăi și risculi de depășirei a limitelori admise.

Metodai de calculi conduce la fragmentareai riscurilor și adunareai nevoilori de fonduri propriii și este cunoscutai sub denumireai de metodai jocului de iconstructii “building block approach”.

Bazai de calculi o constituiei soldul operațiunilori înregistratei de instituția de crediti asupra unuiai din titlurilei sau instrumentelei incluse în portofoliuli de negociere, respectivi soldul cumpărători (pozitiai netai lunga) sau solduli vînzători (pozițiai netăi scurtă).

Risculi rateii de schimbi este luati în considerarei prin pozițiai netă globalăi a tuturor idevizelor. Necesaruli de fondurii propriii ise ridică la 8% din pozițiai netă globală (după aplicarea unori cote de 2% asuprai fondurilori iproprii);

Risculi de ratăi a dobînzii ieste determinati prin luareai în considerarei a două icomponente: risculi generali sau de piațăi și riscul emitentuluii (denumiti risc specific).

Pentrui riscul general, reglementarilei prevad ca posibilitații de calcul: metodai scadențelori și cea a durateii modificate.

Aceeașii metodăi bazată pe însumareai nivelului riscurilori se aplică și pentrui riscul de variației a valoriii acțiunilori și a altor ititluri. Risculi general care desemneazăi riscul de variației al piețeii în ansamblul sau este de 8% din pozițiai netă, iar risculi specific al variației prețuluii fiecărei liniii de credit estei egal icu 4% din pozițiai brutăi.

Exempluli următor evidențiazăi necesaruli fondurilori proprii pentrui acoperirea risculuii de variației a cursuluii titlurilor, pornîndi de la ipotezele:

Pozițiai lungăi = 800i u.m.

Pozițiai scurtăi = 1200i u.m.

Pozițiai brutăi globală = 1200 + 800 = 2000 u.m.

Pozițiai netăi globalăi = 1200 – 800 = 400 u.m.

Risculi de reglementarei – contrapartidăi vizeazăi riscul de falimenti al beneficiaruluii de crediti sau al beneficiaruluii tranzacției. Necesaruli de fonduri propriii se bazeazăi pe costul de înlocuirei și vizeazăi acoperirea risculuii de pierdere datorati diferenței întrei pretul conveniti inițial și valoareai de piațăi a titlurilor, în cazi de întîrzierei sau de absențăi a reglementarilori. În cazuli unor tranzacțiii incompletei, sau atunci cînd titlurilei au foist plătiite în avans, neicesaruli de fondurii este egali cu 8% din valoareai titlurilor sau din valoareai datorată băncii, multiplicatăi cu un coeficienti de ponderarei care variazăi între 8% și 100%, în funcției de număruli de zile de întîrzierei (8% pentru întîrzierii de 5-15 zile și 100% pentru întîrzierii mai mari de 45 zile).

Depașireai limitelor admisei asupra marilori riscuri sunt autorizatei asupra unui isingur portofoliui de negocieri. Acestei depășiri se traduic printr-o exiigență suplimenitară de fonduri în functiie de duirata și ampiloarea depăișirii.

Deteriminarea rapiortului de adiecvare al ciapitalului.

Sociietățiile de invesitiiții finaniciiare și instiituițiile de creiidit trebiuie să dețiină foiniduri prioiprii (și compilemientare) la uin niivel cel putiin egial cu:

rezultiatul raportuilui de solvaibilitate (8% din risicurile poniderate, exclusiv eleimentele cuiprinse în portofioliul de negociiere);

rezuiltatele referitoaire la poiziția de schiimb (8% din excedientul poziiției nete globale);

rezulitatele asuipra celorilalte riscuri de piiață eveluiate prin portofoiliul de negociiere (rata de dobîindă, variiația prețiului acțiiunilor).

Instiituirea unui instirument de cointrol asupra risicului de piiață consitituie un avaintaj evident, prin acieea că permiite mai buină acopeirire a ansaimblului risciurilor și asigiură coeirența informiațiilor disiponibile asuipra acesitor riscuri. Se remaircă, de aseimenea, caraicterul comiplex și conveințional al metiodei alese. Diin aciest motiv, numieroase institiuții de credit, priintre care cele mai imari și mai bine ecihipate, fac piresiuni peintru a autoiriza utiilizarea de modiele interne mai bine adaiptate specificiului activitiății lor și bazate pe analize ecionomice mai pertiinente.

Coefiicientul de lichiiditate este imipus tutuiror bănciilor și institiutiilor de credit, care suint obligate sa reispecte un rapoirt egal cel puțin cu 100%, între elemeintele de activ și elemientele de paisiv, consideirate exigibile pe o perioiadă de o luna. Aciest coeficient este cailculat pentru fieciare lună pe baza elemeintelor disponiibile în ultima zi a lunii preceidente, iar nivelul miniim de 100% trebuie respiectat în permaneință.

Pot fi deteriminați coeficiienți de lichidiitate, ceea ce seminifică o lichiiditate previizională pientru anul urmator, pe perioaide de 3 luni, 6 luni și 1 an, rolul aceistor raporituri fiind, pe de o parte de a previziiona lichidiitatea și de a elimina efeictele tempiorare ale operaițiilor de circumstanță realizate cu scopul de a depăși o scdeință reglementată.

Utilizairile și resursiele trebuie pondierate în funcție de gradul de lichiiditate sau exigiibilitate, după coeificienții de poniderare care variiaza de la 100% pîina la 50%. O imiportanță pairticulară este acordatiă operaițiunilor de trezorierie și tilurilor de stat, care sunt poinderate cu 100%. În schiimb, alte creianțe, ca de exeimplu acțiiunile cotate sau crieanțele mobiilizabile de la bainca cenitrală, sunt pondierate cu 50% (vezi anexa 10).

Coeficiientul fondiurilor proiprii și al resuirselor permainente, urmarește sa îmipiedice o creștere exceisivă a riscului de transiformare, limitînd posiibilitățile de fiinanțare ale utiliizatorilor pe o perioiadă mai mare de 5 ani, pe baza resursielor moneitare. Acest coeficiient corespuinde unui coeificient de lichiiditate pe 5 ani, și se dietermină ca raiport între resiursele pe teirmen lung și utiliziarile pe terimen lung. Rezuiltatul trebuiie sa fie egal cu 60%, ceea ce înseiamnă că totalul resuirselor pe termen lung treibuie să repreizinte cel putin 60% din totalul utiilizarilor pe termen lung. Număiratorul este constiituit din fonduiri proiprii nete la care se adaiugă resuirsele pe termen mai miare de 5 ani, fondiurile proprii foirmate din capital și rezerve. Utiliziările pe termen lung cupriind: imobiilizarile, participiațiile, anumite valoiri mobiliiare (care nu coteiază la bursă) și creidite acoirdate clienților pe temien mai mare de 5 ani. Aceist raport nu trebiuie confundat cu coefiicientul de solviabilitate, întriu-cît ia în coinsiderare resiursele și utilizairile pe termien lung. Diatorită acetui miotiv, oportuinitatea de a se meinține un astfel de indiicator este reexaiminată de către autioritațile de conitrol din țările uinde are aplicaibilitate.

Diviizarea risicurilor.

Securiitatea operaițiunilor finainciare poate fi realiziată prin diviizarea risciurilor, care se exericită în două domienii: supraviegherea marilor riscuri și regiimul participațiilor.

Dispoziitivul de cointrol al mariilor riscuri se priezintă în țările memibre ale UE astfel:

suma împrumutuirilor, de orice natură, și a angajaimentelor acordate unui singur cliient trebuiie să fie inferiioare nivelului de 25% din fonduirile proprii niete (cu începere de la 1 ianuarie 19i99, comparativ cu regleimentarile din 1984 cînd niveilul limiită era de 40%).

suima tuturior riscurilor supeirioare niveilului de 10% din fondiurile proiprii (compairativ cu 15%, în conforimitate cu previederile din 1984) tirebuie să se sitiueze la un nivel infeirior celui care expirimă de 8 ori fonidurile proprii.

De asemienea, instiituțiile de creidit treibuie să declare risciurile pondeirate asumate de un acțiionar, care deține cel iputin 10% din dreipturile de vot, dacă risciurile respiective depășesc 5% din vialoarea fonduirilor proprii. Riscuriile fac obieictul unei poniderări, în funcție de duraita reziiduală, astfel: penitru durate mai miici de un an se aplică coeificientul 0%; pentru diurate de 3 ani, se pondeirează cu 20%, iar pentru pierioade mai maire de 3 ani se aplică procientul de 50%. Diin punct de veidere al regimului partiicipațiilor, directiivele europene imipun o serie de limite, astfel: nici o pairticipație nu trebiuie să depașeiască 15% din valoairea fondurilor proprii, i iar valoiarea totală a pariticipațiilor nu trebuiie să depașeiască 60% din valoairea fondurilor proprii.

Alte reglemientari priudentiale.

Dinitre numerioasele alte dispoiziții legislaitive sau reglemenitări care încadreiază activitatea baincară, rețin ateinția o serie de conistrîngeri prudeințiale, dintire care:

contriolul conidițiilor de acceis la profiesia bancară;

obligativiitatea controliului intern;

supraivegherea creditelor subtiarifare, neremuinerate coreispunzator.

Aciordul Baisel II impune instituțiilior financiiare și de crediit regiuli cu ajutoirul carora ar trebiui să își gestiioneze mult mai bine risicurile. Se doirește de fapt un cadru mai flexibil peintru stiabilirea ceriințelor de capitial, acestea urmiînd să fie adecivate profiliului de risc al inistituției. Implemientarea Basel III permiite băncilor să admiinistreze mai bine riscuil și să-și utilizeze mai eficient capitalul. Praictic, bănicile vor avea ceriințe mai mici de capiitaluri, dar aceistea vor fi mult mai biine gesitionate. Rapiortul între fondiurile proprii și voluimul total al creditielor va treibui să fie de miniimum 8%. În iprezent, aciest raport este de aproxiimativ 12%. Datoriită sofistiicării instrumientelor de diminuare a riscuirilor de creditare, fiiecare client al unei băinci, fie ca este persoiana fizică, fie juiridică, va avea un ratiing propriu stabilit de banică prin norimele interne puse în deiplin acord cu regleimentările internaționale ale Basel III. În stabiilirea ratiingurilor indiividuale, bănicile vor treibui să ia în calicul o valoare ipiotetică a pieirderii așteptaite, probiabilitatea ca debitorul să nu-și achite datoriile și o valoare probabilă la care banca se așteaptă să nu o recupereze. Care ar fi în aiceste condiții eifectele directe peintru clienții biăncilor? Într-o priimă fază, impiactul va fi redus, deoariece majoritiatea bănciilor vor aboirda întîi regiulile standiard, dar ca, mai tîrziu, voluimul comisiioanelor bancaire va scadea datoriită modeirnizării și standaridizării produiselor pe critieriile clienților. Ceiea ce este îinsă clar, este faiptul că bănciile vor trebuii să își regîindească proidusele de creiditare. Anailiștii finainciari sînt de păriere că efiectele acordiului vor fi difeirențiate. Noiul acord de capital (Basel III) este de așteptiat să reducă coisturile de finaințare pentiru acele bănici care vor adoipta o aboridare avainsată de calicul a riscuirilor din activitateia banciară. Dimpoitrivă, costiurile de finanțiare vor criește penitru băincile care nu dispiun de sisitemul logiistic și compietențele neciesare utiliizării metodielor de calciul avainsate al capitaluilui miniim neciesar. La niveilul clieniților bănciilor, aceaista se va tradiuce probaibil într-o iabordare difierențiată asuipra acoirdării crediteilor.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Cercetările realizate pe tema tezei de masterat conduc la formularea următoarelor concluzii și recomandări:

Concluzii:

O bancă, ca orice altă întreprindere are o afacere. Iar orice afacere trebuie să genereze profit, pentru a susține propria sa dezvoltare și creștere, dar în același timp, să atingă o poziție financiară puternică și sigură. Principala activitate a băncii este "să cumpere și să vîndă ", aceasta fiind esența ei, pentru a realiza profit.

O bancă cumpără bani, prin atragerea depozitelor clienților, și îi vinde, prin oferirea creditelor. Ceea ce s-a cumpărat de bancă reprezintă pasivul ei, ceea ce s-a vîndut reprezintă, activul ei. Activele bancare sunt generatoarele esențiale de profituri.

Băncile Comerciale își structurează activele în patru categorii mari: numerar în caserie, portofoliul de credite, portofoliul de investiții și alte active precum clădirile, mijloacele fixe și alte imobilizări. Structurarea activelor permit băncilor comerciale de a gestiona eficient și corect activele sale.Totodată tendința de structură a activelor bancare face ca în Republica Moldova pe prim plan să fie operațiunile de creditare (60%-70%), pe al doilea plan să fie portofoliul investițional (20%-30%), pe al treilea plan să se plaseze lichiditățile (numerar, 12%), și, în sfîrșit, pe al patrulea plan să se situeze imobilizările în investiții capitale (6%). Precum activele bancare reprezintă totalitatea disponibilităților a băncii care generează profit și asigură realizarea scopului general al managementului bancar, totodată activele sunt cele care generează cel mai mare risc pentru bancă. Riscul bancar poate să apară pe parcursul derulării operațiunilor bancare, fenomen ce provoacă efecte negative asupra activității bancare, ducînd la deteriorarea calității afacerilor, la diminuarea profitului și la înregistrarea de cheltuieli suplimentare și chiar de pierdere, ceea ce afectează în final funcționarea băncii. De aceea gestinea activelor necesită a fi prudentă.

Gestiunea bancară reprezintă un proces de conducere a băncii, un ansamblu de activități concentrate asupra maximizării profitului în condițiile expunerii minime la risc și respectînd restricțiile impuse de organele de reglementare.

Necesitatea gestiunii activelor se axează pe corelarea lor cu pasivele după termen și sensibilitate la rata dobînzii pentru a evita și alte riscuri generate de volatilitatea ratelor de dobîndă pe piață. Managementul activelor și pasivelor reprezintă o parte integrantă din procesul de planificare al băncilor și a altor instituții financiare. Acest concept este bazat pe ideea că orice bancă trebuie să se preocupe de administrarea activelor și pasivelor sale ca un sistem integrat, deoarece ansamblul celor două contribuie la obținerea unei profitabilități adecvate în condițiile asumării unor riscuri adecvate. Astfel analiza indicatorilor ce reflectă calitatea portofoliului de active permite identificarea măsurilor pe care trebuie să le întreprindă managementul bancar în direcția creșterii eficienței bancare.

Recomandări:

1. Pentru îmbunătățirea eficienței bancare, dezvoltării continue și succesul în toate sferele băncii, în primul rînd banca comercială trebuie să exercite investiții semnificative în instruirea calitativă a tuturor angajaților. De exemplu să ofere cursuri intensive de limbi străine, care vor permite mai multor angajați să participe la activitățile regionale de instruire la nivel de grup, consolidînd în același timp aptitudinile de comunicare generală.

2. Precum creditele aduc cea mai mare parte din venituri băncii comerciale este necesar ca o banca comercială să susțină dezvoltarea economică prin oferirea creditelor și altor servicii bancare întreprinderilor durabile, în special celor din sectorul real al economiei.

3. Se impune stimularea apariției noilor instrumente financiare investiționale atractive pentru bănci –a obligațiunilor corporative și instrumentelor pieței monetare. Organele de reglementare trebuie să creeze toate condițiile și să omită toate obstacolele în emisiunea și circulația acestor instrumente. Aceste instrumente vor permite băncilor să atragă excesul lichidității de pe piață și să-l direcționeze în economia națională.

4. Implementarea unor tehnologiilor bancare eficiente, precum lărgirea spectrului de bancomate și oferirea unei game largi de servicii Internet, care vor duce la creșterea capitalului, care ar permite în cele din urmă atragerea pentru deservire a unor clienți mai importanți și sigur participarea în proiecte investiționale importante, care va asigura banca cu un nivel înalt de profitabilitate și prosperitate.

Din cele relatate mai sus pot fi elaborate anumite propuneri privind gestiunea activelor băncii comerciale:

Diversificarea portofoliului operațiunilor active ale băncii;

Elaborarea unor strategii și programe privind plasamentele bancare pe termen mediu și lung;

Elaborarea unor strategii eficiente privind gestiunea și corelarea activelor și pasivelor băncii comerciale;

Cercetarea adecvată a pieții serviciilor financiar-bancare și implimentarea noilor strategii concurențiale in vederea asigurării formării și gestiunii eficiente portofoliului activelor bancii comerciale.