Modele de Gestionare a Lichiditatilor Bancare
TEZA DE MASTERAT
Modele de gestionare a lichiditatilor bancare
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII PRIVIND GESTIONAREA RISCULUI DE
LICHIDITATE
1.1 Conceptul de lichiditate.
1.2 Strategia dirijări lichidității
1.3 Riscul lichidității
CAPITOLUL II. ANALIZA MODELELOR DE GESTIONARE A LICHIDITĂȚILOR BANCARE
2.1 Analiza lichidității băncii
2.2 Metodele de calcul a lichidității bancare
CAPITOLUL III. PRACTICA DE GESTIONARE A LICHIDITĂȚILOR ÎN BĂNCILE DIN REPUBLICA MOLDOVA
3.1 Gestiunea riscului de lichiditate
3.2 Analiza indicatorilor de lichiditate în cadrul băncilor din Republica Moldova
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
LISTA ABREVIERILOR
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Lichiditatea este o proprietate generală a activelor bancare, o problemă actuală a gestiunii activelor și pasivelor bancare. Riscul lichidității reprezintă incapacitatea societăților bancare de a onora obligațiile sale de plăți curente. Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situația unei reduceri neașteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare de fonduri cu costuri mari, reducând profitabilitatea băncii. Această situație generează în final insolvabilitate. În schimb, un exces de lichiditate determină o diminuare a rentabilității activelor deci indicatori de performanță bancară reduși.
Actualmente, apariția acestui tip de risc este datorată în principal următoarelor cauze: volumul și structura inadecvată a resurselor și plasamentelor; necorelarea între scadențele resurselor și ale plasamentelor; o politică eronată de dobânzi; dependența de piața financiară; situația economiei reale; indisciplina financiară a agenților economici; influența mass-media.
Riscul lichidității constă în o eventuală imposibilitate a băncii de a asigura în orice moment și la un preț rezonabil mijloace bănești necesare pentru onorarea obligațiunilor sale de plată, care pot surveni la rândul lor de la refluxul depozitelor atrase și de la alte obligațiuni sau de la o sporire a volumului activelor ne lichide (creditelor).
Actualmente sistemul de gestionare a riscului de lichiditate prevede controlul respectării tuturor normativelor, limitelor și parametrilor privind riscul de lichiditate stabilite de către BNM, creditorii externi ai băncii și a celor aprobate in cadrul directivelor anuale cu privire la limitele și parametrii de risc, raportarea periodică cu privire la nivelul de expunere a băncii riscului de lichiditate, cu înaintarea recomandărilor și propunerilor de rigoare, monitorizarea sistematică și analiza factorilor de risc cu privire la lichiditate curentă și pe termen lung al băncii, modelarea scenariilor cu privire la nivelul de lichiditate curentă și pe termen lung a băncii în perspectivă în cadrul pronosticării fluxurilor bănești și elaborarea stres testărilor, în vederea preîntâmpinării eventualelor cazuri de criza de lichidități. În cadrul gestionării riscului de lichiditate, banca își asigură un portofoliu diversificat a activelor, deținând active cu un grad înalt de lichiditate.
Scopul și sarcinile tezei constau în elaborarea tipologiei comune, structurii și conținutului strategiei direcțiilor de activitate ale managementului lichidității organizațiilor bancare.
Pentru a obține posibilitatea implementării strategiei în practică este necesară adaptarea modelelor, deja existente, și crearea altor speciale, care se aplică în practică bancară și optimizează activitatea ei in vederea lichidității bancare [18, p. 58].
Scopul cercetării a determinat sarcinile care constau în elaborarea conceptului, strategiei, complexului de instrumente și analizei lichidității, care impune conducerii băncilor nu numai să-și analizeze situația lichidității în mod continuu, dar și să examineze modul în care cerințele de finanțare pot evolua în diverse situații, inclusiv în condiții adverse.
În corespundere cu aceasta este necesar de soluționat următoarele probleme:
în formarea conceptului de management a riscului de lichiditate, luând în vedere particularitățile acestui domeniu;
în elaborarea tipologiei și mecanismelor de formare, apreciere și optimizare a strategiei managementului lichidității;
în aplicarea metodelor de calcul a lichidității bancare.
Suportul metodologic al lucrării au fost monografiile autorilor autohtoni și români: Anghel L.; Badea L.; Basno C.; Bătrâncea I.; Bejenaru A.; Beju D.; Borlea S.; Dardac N.; Dănilă M.; Dănilă N.; Dedu V.; Ionescu C.L.; Mihai I.; Nițu I.; Olteanu A.; Olteanu F.M.; Oprițescu M.; Rotaru C.; Rădulescu M.; Stoica M.; Trenca I.; străini: Brigham E.F.; Greuning H.V.; Halpem P.; Hefferman S.; Heshan S.; Higgins R.; Horcher K.A.; Koch T.W.; MacDonald S.S.; Weston J.F.; manuale, legi, regulamente și alte acte normative, etc.
În cercetarea problemei au fost aplicate următoarele metodele de calcul a lichidității bancare: metoda decalajelor succesive, metoda decalajelor cumulate, metoda numerelor, de asemenea, fiind utilizată analiza publicațiilor și datelor statistice.
Structura tezei constă din introducere‚ trei capitole‚ concluzii care au fost argumentate de oportunitatea expunerii teoretice a problemei și a rezultatelor cercetării practice și experienței acumulate în conformitate cu problema, scopul și ipoteza teoretică.
În primul capitol a fost efectuată o analiză a teoriilor și conceptelor cu referință la metodele de calcul si analiza lichidității băncii.
În capitolul doi a fost efectuată o analiză a teoriilor și conceptelor cu referință la potențialul modelelor de gestionare a lichidităților bancare.
În capitolul trei au fost descrise rezultatele cercetării practice, fiind folosite ilustrări grafice, analize calitativ-cantitative, argumentări și concluzii. În finalul cercetării au fost stabilite rezultatele analizei indicatorilor de lichiditate în cadrul băncilor din Republica Moldova.
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII PRIVIND GESTIONAREA RISCULUI DE LICHIDITATE
1.1 Conceptul de lichiditate
Lichiditatea este capacitatea băncii de a plasa în active și de a asigura în orice moment onorarea la scadența a obligațiilor sale de plată. [6, p.2]
Principiul I al lichidității prevede, că suma activelor băncii cu termenul de rambursare mai mult de 2 ani nu trebuie să depășească suma resurselor ei financiare. [6, p.2]
Principiul II al lichidității prevede, că lichiditatea curentă a unei bănci, exprimată ca coeficient al activelor lichide la activele totale, nu trebuie să fie mai mică decât rata procentuală stabilită de regulamentul Băncii Naționale a Moldovei cu privire la lichiditatea băncii. [6, p.2]
Termenul rămas pâna la rambursarea creditului, reprezintă perioada de timp rămasă pâna la data finală a scadenței creditului, calculată începând cu data gestionară. [6, p.2]
Termenul rămas până la rambursarea unui depozit, reprezintă perioada de timp rămasă până la data finală a scadenței depozitului, calculată începând cu data gestionară. [6, p.2]
Depozitul de economii al persoanei fizice reprezintă un tip al conturilor la vedere și la termen plasat pentru economia mijloacelor banești în anumite scopuri, ce se plătește la cerere sau în conformitate cu scadența lui pentru care banca emite cărticica de economii sau un certificat. [6, p.2]
Valorile mobiliare lichide reprezintă valorile mobiliare de stat emise de Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova și valorile mobiliare emise de către Banca Națională a Moldovei, care nu sunt grevate cu sarcini și sunt libere de interdicții. [6, p.2]
Mijloacele interbancare nete curente reprezintă diferența dintre suma creditelor acordate altor bănci și a mijloacelor banești datorate de bănci cu termenul rămas până la rambursare de 1 lună și mai puțin și suma împrumuturilor și a mijloacelor bănești datorate băncilor cu termenul rămas până la rambursare de 1 lună și mai puțin. [6, p.2]
Autorul consideră că lichiditatea este o proprietate generală a activelor, care exprimă capacitatea lor de a fi transformate rapid și cu minim efort. O bancă se consideră lichidă dacă ea are acces la mijloacele bănești, care pot fi atrase la un cost rezonabil și în acel moment, când există necesitatea în ele. Respectiv, pentru o bancă lichiditatea exprimă nu numai activele proprii, care pot fi transformate cu cheltuieli minime de bani și de timp în lichidități, ci și accesul la surse externe cu calitățile-respective (cel mai des credite interbancare și de refinanțare).
Lichiditatea unei bănci exprimă capacitatea acesteia de a-și finanța operațiunile sale curente. Pierderea acestei capacități este simptomul problemelor financiare în banca dată. Una din sarcinile conducerii băncii reprezintă estimarea și acoperirea în mod corect a nevoilor de lichiditate bancară. Deținerea unei lichidități în excedent față de necesitățile băncii poate afecta profitabilitatea băncii, iar lipsa necesarului strict o poate face insolvabilă într-un anumit moment. [12, p.112]
Poziția lichidă a băncii (necesarul de lichidități) poate fi analizată sub 2 aspecte:
1. Sub aspectul cererii:
Retragerea de către clienți a banilor de pe conturile sale
Avalanșa cu cereri de credite pe care bancă ar dori să le onoreze.
Rambursarea de către bancă a creditelor interbancare sau de refinanțare luate de la BNM
Achitarea impozitelor și plata dividendelor(necesități temporale, previzibile)
2. Sub aspectul ofertei:
Primirea depozitelor de la clienți;
Achitarea creditelor acordate anterior;
Încasări de la vânzarea serviciilor bancare;
Vânzarea activelor bancare;
Împrumuturi pe piața monetară.
Astfel poziția lichidă a băncii se calculează ca:
PL = Oferta de Mijloace Lichide – Cererea de Mijloace Lichide
Dacă PL< 0 bancă se va înfrunta cu un deficit de lichidități și va fi nevoită să găsească resurse de finanțare ale deficitului, inclusiv ținând cont de termenul, în care ea va avea nevoie de ele.
Dacă PL > 0 banca se va înfrunta cu un excedent de lichidități și va fi nevoită să caute plasamente noi pentru a nu pierde profitabilitatea resurselor. O importanță primordială în gestiunea lichidității o au factorii temporali. Astfel cererea de lichidități în funcție de termen poate fi: sezonieră, ciclică, pe termen lung. Esența gestionării lichidităților într-o bancă se reduce la:
Foarte rar cererea de lichidități este egală cu oferta lor, adică banca se confruntă permanent sau cu deficitul, sau cu excedentul de lichidități.
Există o dilemă între lichiditatea băncii și profitabilitatea ei. [13, p.79]
Este necesar de menționat ca riscul lichidității este foarte strâns legat și de riscul ratei dobânzii, care va influența costul atragerii lichidităților necesare. Cu cât banca se confrunta cu probleme mari în vederea lichidității, cu atât mai scump va procura banca resursele pe piața monetară.
Înainte de a studia cum se gestionează acest tip de risc trebuie să determinăm
principalele surse și destinații ale lichidității.
Principalele surse de lichiditate:
numerar (monedă efectivă);
disponibilități și depozite la banca centrală;
disponibilități și depozite la bănci corespondente;
portofoliu de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie și alte titluri negociabile;
ratele scadente la creditele acordate clienților;
împrumuturi sub forma emisiunilor de certificate de depozit;
împrumuturi de la alte bănci (inclusiv sub forma unor depozite atrase de pe piața interbancară);
împrumuturi de la banca centrală (inclusiv credite de refinanțare).[39, p.416]
Principalele destinații ale lichidității sunt:
rezerva minimă obligatorie la banca centrală;
eventualele cereri de împrumut și nevoile de bani lichizi ale clienților;
acoperirea eventualelor cereri ale clienților persoane fizice și /sau juridice de retragere de fonduri. [39, p.418]
În practica mondială sunt cunoscuți 10 indicatori ai lichidității:
5 – țin de lichiditatea activelor
5 – țin de lichiditatea pasivelor.
Lichiditatea activelor
1. Poziția monetară a băncii
Σ mijloacelor bănești + Conturile interbancare rală (inclusiv credite de refinanțare).[39, p.416]
Principalele destinații ale lichidității sunt:
rezerva minimă obligatorie la banca centrală;
eventualele cereri de împrumut și nevoile de bani lichizi ale clienților;
acoperirea eventualelor cereri ale clienților persoane fizice și /sau juridice de retragere de fonduri. [39, p.418]
În practica mondială sunt cunoscuți 10 indicatori ai lichidității:
5 – țin de lichiditatea activelor
5 – țin de lichiditatea pasivelor.
Lichiditatea activelor
1. Poziția monetară a băncii
Σ mijloacelor bănești + Conturile interbancare (1.1)
PM = Total active ,
Arată gradul de acoperire a activelor bancare cu mijloace lichide. Cu cât PM este mai mare cu atât banca este considerată mai lichidă.
2. Indicatorul HV lichide = HVS , (1.2)
Total active
Acest indicator se studiază în dinamică. Creșterea lui presupune îmbunătățirea lichidității bancare. Însă, totodată valoarea înaltă a acestui indicator poate fi un semnal de micșorare a profitabilității băncii.
3. Poziția fondurilor de rezervă
PFR = Rezerve de la BC — Credite de la BC , (1.3)
Total active
Acest indicator arată corelația dintre plasamente și creanțele băncii față de BC. Dacă acest indicator este în creștere, atunci crește și gradul de lichiditate al băncii.
4. Coeficientul gestiunii fondurilor
Cg.f = Credite sigure + Active imobilizate , (1.4)
Total active
Arată utilizarea fondurilor băncii. Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât este mai mică poziția lichidă a băncii.
5. Ponderea HV gajate = HV Gajate , (1.5)
Portofoliul HV
Arată ce parte a portofoliului a fost lăsat ca gaj pentru primirea creditelor. Cu cât indicatorul este mai mare, cu atât poziția lichidă a băncii este mai mică, deoarece mai puține HV sunt la dispoziția băncii. [14, p.136]
Lichiditatea pasivelor
1. Ponderea urgențelor = Active monetare curente , (1.6)
Creanțe monetare curente
Active monetare curente includ: numerarul din casa. HVS, credite de refinanțare, lombardarea HV + alte mijloace bănești ale băncii aflate în conturile corespondente.
Creanțele pe termen scurt: certificate de depozit pe termen scurt + depozite euro valutare și interbancare + credite primite de la BN + HV lombardate, care necesită să fie răscumpărate. Acest indicator arată gradul de acoperire a pasivelor pe termen scurt cu mijloace proprii. Cu cât el este mai mare cu atât banca este considerată mai lichidă.
2. Investițiile pe termen scurt , (1.7)
Activele sensibile la rata dobânzii
Investițiile pe termen scurt reprezintă depozitele pe termen scurt în alte bănci, HV pe termen scurt, depozite pe termen scurt și rezerve la BN. Activele sensibile la rata dobânzii – credite acordate pa termen scurt, în special creditele mari, HV și mijloace bănești procurate de la BN.
3. Indicatorul depozitelor de brokeraj = Depozite de broker , (1.8)
Total depozite
Depozite de broker sunt considerate cele mai instabile, datorită necesității permanente de creditare a operațiunilor cu HV. Dacă indicatorul este jos, atunci lichiditatea este mai înaltă.
4. Ponderea depozitelor de bază = Depozite de bază , (1.9)
Total depozite
Depozite de bază sunt considerate depozitele mici ale persoanelor fizice care sunt mai certe în dorințele sale.
5. Structura depozitelor = Depozite curente , (1.10)
Depozite la termen
Indicatorul în scădere arată micșorarea necesității de lichidități ale băncii. [14, p.139]
Principalii indicatori pentru analiza lichidității sunt:
lichiditatea globală – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt în lichidități, pentru a satisface obligațiile de plăți exigibile;
lichiditatea imediată – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face față datoriilor pe termen scurt;
lichiditatea în funcie de total depozite – care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentând totalul depozitelor;
lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentând totalul depozitelor și împrumuturilor. [37, p.278]
Trezoreria determină și expunerea băncii în funcție de depozitele la vedere și total depozite (raportul dintre acestea) – exprimă tendința de evoluție a depozitelor la termen comparativ cu cea a disponibilităților la vedere cu influență asupra stabilității resurselor și nivelului costurilor. [37, p.279]
Alți indicatori care sunt calculați pentru estimarea riscului de lichiditate:
Poziția lichidității – indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie, a cărui optimizare constă în echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. Daca poziția de lichiditate este negativă, activele lichide sunt induficiente pentru onorarea integrlă a obligațiilor, banca recuge la împrumuturi pe piața interbancară, de la banca centrală sau lichidarea unor active de portofoliu înainte de termen.
Pasivele nete, adică diferența între active și pasive clasificate după scadență – indicator care semnalează perioada de maximă nevoie de lichiditate.
Indicele de lichiditate – reprezintă raportul dintre suma pasivelor și suma activelor, ambele ponderate cu numărul de zile sau cu numărul curent al grupei de scadențe respective. Dacă indicele de lichiditate este:
= 1 – banca nu trebuie să facă transformare de scadență;
< 1 – banca face transformarea din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, în condițiile curbei crescătoare a dobânzii;
> 1 – banca transformă pasivele pe termen lung în active pe termen scurt, rezultând riscul de lichiditate.
Rata lichidității – exprimă evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară. Acesta se calculează periodic, funcție de scadența operațiunilor de împrumut astfel:
împrumuturi nou contractate / împrumuturi scadente în aceeași perioadă *100
O rată supraunitară indică scăderea lichidității datorită creșterii gradului de îndatorare, relația fiind inversă în cazul unei rate subunitare.
Raportul total de credite / total depozite – reflectă proporția din resursele atrase de la deponenți care este împrumutată altor clienți. [37, p.280-283]
Managementul lichidității reprezintă una dintre cele mai importante sarcini pentru conducerea unei bănci. O bancă este considerată lichidă dacă are asigurat accesul la fonduri care pot fi utilizate imediat, la un cost rezonabil, în momentul în care acestea sunt neceare; fie deține suma necesară, fie poate obține fondurile necesare împrumutându-se sau vânzând active.
Problemele cu care se confruntă banca provin din faptul că:
rareori cererea de lihidiate este egală cu oferta de lichiditate, banca aflându-se în permanență în exces sau deficit de lichiditate;
trebuie să existe un echilibru între lichiditate și profitabilitate – cu cât mai mari vor fi fondurile menținute disponibile pentru a satisface necesarul de lichiditate, cu atât mai mică va fi profitabilitatea băncii.
Rezolvarea problemelor de lichiditate depinde și de costurile implicate efectiv sau potențiale. Aici se includ costul cu dobânda la fondurile împrumutate, costurile de tranzacție, dar și costul de oportunitate sub forma câștigurilor viitoare la care se renunță atunci când se vând active productive pentru a obține lichiditate.
Din alt punct de vedere, managementul lichidității depinde de riscul variației dobânzilor (riscul ratei dobânzii) și de riscul ca fondurile lichide să nu fie disponibile în volumul necesar băncii (riscul disponibilității). Dacă ratele dobânzii cresc, valoarea activelor financiare pe care banca intenționează să le vândă pentru obținerea de lichiditate (de exemplu certificate de trezorerie) va scădea, iar unele trebuie vândute în pierdere. Dacă împrumutătorii de lichidități consideră că banca își asumă riscuri mai ridicate, acesta va fi obligată să plăteacă dobânzi mai mari pentru împrumuturile de fonduri lichide, iar unii împrumutători vor refuza împrumutarea fondurilor lichide. [15, p.351]
Managementul riscului de lichiditate se desfășoară după următoarele principii:
realizarea unor simulări ale evoluției contului curent al băncii deschis la BNM, în funcție de o serie de scenarii care pot interveni pe piața financiar-bancară;
obținerea de informații în timp real de la rețeau de subunități cu privire la toate operațiunile care influențează contul curent;
atragere resurselor, având în vedere diversificarea tipurilor de deținători ai disponibilităților;
menținerea unui stoc de activ lichide, în lei și valută, în special depozite pe termen scurt, pentru a face față situațiilor neprevăzute;
urmărirea permanentă a dobânzilor oferite de celelalte bănci la depozitele în lei și valută și ajustarea când este necesar a dobânzilor, funcție de calculul marjei de dobândă între acestea și evoluția resurselor și plasamantelor;
corectarea intrărilor/ieșirilor mari în lei sau valută și prin piața valutară interbancară, prin vânzarea/cumpărarea de valută (sau operațiuni SWAP);
realizarea unei politici adecvate de marketing pentru menținerea și obținerea de noi depozite interbancare necesare desfășurării activității atât pe piața monetră locală, cât și pe cea internațională. [16, p.414]
În urma analizei noțiunilor de bază a lichidității autorul concluzionează, că interpretarea lichidității bancare pe baza situației fluxului de numerar, așa cum se practică în cazul firmelor, este problematică, aceasta reflectând invariabil faptul că banca reușește să își procure suficient numerar din noile depozite sau din fondurile de pe piața monetară pentru finanțarea creșterii creditelor pe care le acordă. În schimb, acastă situație nu reflectă posibilitatea ca banca să fie obligată a plăti dobânzi mai mari pentru resursele atrase. Datorită limitelor informaționale ale situației fluxului de numerar, analiștii bancari utilizează o serie de indicatori pentru măsurarea lichidității.
1.2 Strategia dirijări lichidității (prin active, pasive, mixte)
Se cunosc următoarele strategii de gestiune a lichidității băncii:
Asigurarea lichidității prin influența activelor
Structurarea resurselor atrase pentru rezolvarea problemelor lichidității
3. Gestiunea mixtă
Prima metodă este cea mai recunoscută datorită simplității sale. Esența ei constă în acumularea activelor lichida sub forma de mijloace bănești și titluri mobiliare lichide. În cazul apariției necesității, activele acumulate suni utilizate (vândute) până această necesitate este acoperită. Această strategic mai este numită și strategia transformării activelor. Pentru a utiliza această metodă activele lichide ale băncii trebuie să posede următoarele caracteristici:
să aibă piața proprie, necesară pentru transformarea lor rapidă în mijloace bănești;
să aibă prețuri destul de stabile, adică piața trebuie să asimileze activele propuse fără a micșora prețul ei;
trebuie să fie ușor transmisibile, adică banca trebuie să fie sigură ca î-și va recupera cel puțin banii investiți în ele.
Cele mai utilizabile active lichide sunt bonurile de tezaur, împrumuturi de la banca centrală, depozite la alte bănci, obligațiunile ale autorităților publice locale, etc. Strategia dată este utilizată în cele mai dese cazuri de băncile mici, care o consideră mai puțin riscantă, dar și mai puțin profitabilă Și totuși această strategie nu este deloc ieftină. Vânzarea activelor presupune pierderea veniturilor viitoare, pe care banca le-ar fi primit, dacă nu le-ar fi vândut.
Transformarea activelor lichide în mijloace bănești este costisitoare datorită comisioanelor pe care le vor plăti banca brokerilor. Totodată vânzarea activelor lichide înrăutățește situația financiară a băncii, deoarece activele lichide vândute suni de obicei cele mai sigure și mai puțin riscante. Totodată necesitatea de vinde aceste active poate apărea în acel timp când pe piață se înrăutățește situația, ceea ce generează riscuri de pierdere a unei părți din investiții în urma vânzării la un preț mai jos decât au fost cumpărate. [35, p.273]
A doua metodă presupune împrumuturi de active lichide în cantități necesare pentru acoperirea integrală a cererii de lichiditate. Această strategie mai este denumită și strategia lichidității procurate. In cazul în care apare o cerere exagerată de lichiditate, atunci banca va propune un preț din ce în ce mai ridicat până nu va procura mijloace lichide necesare. De aceea această strategie este considerată destul de riscantă, banca nefiind în stare să prognozeze nivelul dobânzilor pe care ea va fi nevoită să le plătească pentru procurarea lichidităților. De obicei necesitățile stringente de lichidități apar la bancă ce are probleme financiare. Clienții ei aflând că banca încearcă să procure mijloace, pentru a se asigura vor extrage numerarul de pe conturile sale, ceea ce va duce la sporirea cererii de lichidități Posibilități de procurare a lichidității sunt:
– împrumuturi de la banca centrală;
– vânzarea titlurilor mobiliare lichide cu condiția răscumpărării lor (lombardarea, REPO) altor bănci sau la banca centrală;
– emisiunea certificatelor de depozit și plasarea lor la alte bănci, autorități publice și marele corporalii – termenul de scadență a acestor certificate poate varia de la câteva zile până la câteva luni la o dobândă convenită între banca emitent și creditor;
– atragerea depozitelor, inclusiv pe piața euro-valutelor de la marile corporalii și bănci străine cu o dobândă convenită în funcție de cererea și oferta pe piața monetară internațională și un termen de scadență de la câteva zile la câteva luni;
– refinanțarea de la banca centrală, care este cea mai rapidă metodă, dar cere de la bancă respectarea unor condiții destul de stricte. Majoritatea acestor împrumuturi se acordă pe un termen foarte scurt: l-7 zile.
Această strategie este utilizată de băncile mari. In ansamblu ea este mai puțin costisitoare, dar mult mai riscantă, de aceea la această strategie poale parcurge o bancă cu o autoritate bună pe piață. Gestiunea lichidității constă în asigurarea că nevoile de finanțare sunt acoperite în permanență. În practică, proiecția nevoilor de finanțare depinde de rata dobânzilor.
Gestionarea lichidității comportă diverse aspecte :
În primul rând, în gestiunea corectă a activelor lichide care asigură societatea bancară în raport cu exigibilitatea pe termen scurt.
În al doilea rând, este vorba de procesul de imunizare. Imunizarea este o tehnică ce constă în finanțarea angajamentelor pe toată durata lor de viață, cu resurse pe termene comparabile pentru minimizarea nevoilor de lichiditate prezente și viitoare. [35, p.276]
Intr-o a treia accepțiune, gestionarea lichidității pune în joc ansamblul activelor și pasivelor și se înscrie în gestionarea globală a bilanțului sau a activelor și pasivelor bancare. [35, p.279]
Gestionarea lichidității bancare presupune:
Gestionarea poziției monetare;
Gestionarea poziției lichidității;
Operațiuni pe piața monetară;
Gestionarea poziției monetare. [37, p.118]
Prin poziția monetară înțelegem valoarea la un moment dat a activelor lichide.
Componentele poziției monetare sunt:
Numerarul (moneda metalică și bancnote aflate în posesia băncii la ghișee și în tezaur).
Necesarul de numerar este estimat în funcție de volumul încasărilor/ plăților zilnice cu numerar (graficul de încasări și plăți în numerar).
Disponibilul în contul de rezervă la banca centrală – rezerva minimă obligatorie.
Disponibilul la alte bănci.
Sume de încasat de la alte bănci (sume în tranzit la alte bănci, valoarea instrumentelor de plată – CEC – uri – onorate de bancă, depuse la băncile corespondente). [37, p.124]
Gestiunea poziției monetare presupune:
1. Asigurarea încadrării în nivelul minim planificat al rezervei obligatorii;
2. Identificarea tuturor tranzacțiilor importante care afectează disponibilul în cont curent la banca centrală;
3. Efectuarea tuturor operațiunilor necesare pentru a contracara influența negativă a
tranzacțiilor asupra poziției monetare. [37, p.126]
Autorul consideră că actualizarea în timpi reali a poziției monetare este esențială având în vedere faptul că aceasta se modifică permanent în cursul unei zile bancare în funcție de natura și volumul operațiunilor curente. Cererile de credite și fluctuațiile cantitative și structurale ale resurselor atrase în special depozite determină fie atragerea de fonduri de pe piață la prețuri peste nivelul optim, fie plasarea excedentului la rentabilități scăzute.
Rezerva minimă obligatorie este determinată prin normele autorității monetare în funcție de structura depozitelor bancare. Ea reprezintă un factor de risc suplimentar pentru bănci, deoarece se stabilește în funcție de obiectivele politicii monetare ale Băncii Naționale.
Rezerva minimă obligatorie nu este activ lichid și nu poate fi folosită pentru a acoperi o creștere a cererii de credite sau o retragere de depozite.
Prin Regulamentul BNM privind regimul rezervelor minime obligatorii, s-a stabilit mecanismul sistemului rezervelor obligatorii. În cadrul acestor reglementări sunt definite o serie de noțiuni specifice a căror cunoaștere este absolut necesară pentru înțelegerea acestui mecanism. Rezervele sunt disponibilități bănești ale băncii, în lei și în valută , păstrate în conturi deschise la BNM. [8, p.1]
Legislația bancară prevede anumite cerințe de lichiditate pe care o bancă trebuie să le satisfacă, acestea suprapunându-se peste cerințele privind rezervele minime obligatorii folosite ca instrument de politică monetară în funcție de evoluțiile conjuncturale.
În funcție de nivelul depozitelor atrase, baza de calcul o constituie nivelul mediu al disponibilităților bănești în lei sau în valută, atrase de bănci de la persoanele fizice sau juridice sub forma depozitelor sau instrumentelor negociabile sau nenegociabile plătite la vedere sau la termen, precum și sumele aflate în tranzit între sediile societăților bancare. [8, p.2]
Nerespectarea nivelului prevăzut la rezervele obligatorii este sancționat de către banca centrală prin dobânzi penalizatoare foarte mari, ceea ce determină o gestionare atentă din partea băncilor:
informarea operativă prin raportări succesive, a conducerii băncii asupra situației lichidității;
gestionarea lichidității, printr-un sistem computerizat de scadențe în care sunt incluse încasările și plățile estimate pe baza prognozelor efectuate;
urmărirea permanentă a structurii încasărilor și plăților în lei și valută la active și pasive prin prezentarea către conducerea băncii a situațiilor care analizează evoluția activelor băncii în corelație cu resursele atrase;
obținerea de informații în timp real de la rețeaua de subunități referitoare la operațiunile care influențează contul curent;
proiectarea pe calculator a evoluției contului curent deschis la BNM în funcție de o serie de scenarii care pot interveni pe piața financiar-bancară;
menținerea unui stoc de active lichide în lei și valută (în special depozite pe termen scurt) suficient pentru a face față situațiilor neprevăzute;
corectarea intrărilor/ieșirilor mari în lei sau valută prin intermediul pieței valutare interbancare sau vânzarea/cumpararea de valută în limitele aprobate de BNM;
elaborarea unei politici de marketing adecvate pentru menținerea și atragerea de noi depozite interbancare necesare desfășurării activității pe piața monetară autohtonă și internațională, pentru a face față unor situații speciale.
Modalitățile de finanțare a riscului de lichiditate reprezintă un aspect cheie al managementului lichidității, fiind concretizate în special în depozite și împrumuturi pe piață. Băncile care dețin în portofoliu depozite stabile de valoare mare întâmpină probleme de lichiditate mai puține decât băncile care nu dispun de astfel de depozite, evaluarea calității și stabilității depozitelor constituie astfel punctul de plecare pentru evaluarea riscului de lichiditate.
În urma celor studiate autorul consideră că în ultimul deceniu cea mai semnificativă dezvoltare în ceea ce privește reglementarea prudențială o constituie evaluarea nevoilor de lichiditate prin calculul cash-ului așteptat pe baza structurii scadenței activelor și pasivelor băncii, astfel ca managementul lichidității, pe lângă rolul sau de instrument de gestionare a activelor și datoriilor, influențează semnificativ stabilitatea sistemului bancar pe ansamblu.
S-a constatat astfel: un declin relativ al importanței cerințelor privind activele lichide ca instrument de supraveghere, în favoarea modelului bazat pe cash-ul sau profilul scadenței, accentul pe nevoia continuă a unui stoc de active lichide stabile, ca metoda suplimentară de control al riscurilor, creșterea eforturilor organelor de supraveghere pentru imbunătățirea standardelor bancare pentru sistemele informatice utilizate în gestionarea lichidității.
1.3 Riscul lichidității
Riscul de lichiditate constă în probabilitatea că banca să nu-și poată onora plățile față de clienți ca urmare a devierii proporției dintre structura pasivelor și structura activelor atât în scadență, cât și în valori. [36, p.79]
Riscul de lichiditate exprimă probabilitatea de încetare a plăților, care, pentru o instituție bancară, este în general legată de o imposibilitate de a se refinanța sau de condiții de refinanțare ce antrenează automat pierderi. [34, p.43]
Necesarul de lichiditate al băncii este asigurat printr-o administrare atentă a creditelor; acestea se acordă în marea lor majoritate pe termen scurt, pentru a fi acoperite din depozitele existente. Acestă strategie se bazează pe ideea că banca își poate acoperi necesarul de lichidități prin convertirea activelor în numerar. Însă principalul activ al băncii, reprezentat de credite, nu se transformă întotdeauna cu ușurință în lichidități, în special atunci când economia este în recesiune. [28, p.217]
Dacă cererea de credite este mare, banca poate mări rata dobânzii pe care o oferă la depozite sau la împrumuturile de pe piața monetară la un nivel superior competitorilor săi; pe de altă parte, în situația în care banca are un surplus de lichidități comparativ cu posibilitățile sale de plasamnet, poate lăsa neschimbată dobânda pasivă sau chiar o poate diminua, lăsând competitorii să ofere mai mult pentru fondurile disponibile pe piață. [29, p.435]
De obicei creditele pe termen lung sunt mai frecvente pentru banca decât depozitele pe termen lung, de aceia riscul de lichiditate pentru o banca poate îmbrăca două forme:
Banca sa nu poată onora angajamentele pe termen scurt;
Sa aibă resurse cu scadența mică în timp ce plasamentele sunt cu scadența mare.
Prima situație este denumita risc de lichiditate imediată și este determinată de retragerile masive și neașteptate a creditorilor ei. Încercând să facă față riscului de lichiditate imediată băncile încep a cumpăra resurse mai scumpe de pe piață, afectând și mai mult situația. Pentru a se proteja de acest risc autoritățile monetare impun restricții sub forma indicatorilor de lichiditate, obligatorii de respectat.
A doua situație este numita risc de transformare . Pentru a nu se confrunta cu acest risc băncile trebuie sa aibă in vedere următoarele:
Resursele si plasamentele trebuie analizate in funcție de lichiditatea lor reala si nu juridica . Astfel depozitele la vedere sun deseori mai stabile decât cele la termen , depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clienților, conturile debitoare ale clienților pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate decât creditele cu o scadenta mai îndepărtata;
Inovațiunile financiare din ultimii ani modifica riscul de lichiditate in modul următor:
Îl mărește prin dezvoltarea noilor tipuri de credite
Îl micșorează prin dezvoltarea piețelor secundate de titluri negociabile.
Măsurarea riscului de lichiditate presupune aflarea volumului expunerii bilanțului bancar la el.
Metodele evaluării expunerii la risc se bazează pe calculele indicelui de lichiditate , corelând activele și pasivele bancare sensibile la risc cu scadențele lor. [31, p.169]
Practic toate metodele au comun faptul construirii graficului de rate scadente care are următoarele caracteristici:
Categoriile de scadenta sunt mai mult sau mai puțin fixe in funcție de termenele activelor si pasivelor;
Scadentele apropiate sunt incluse in clase cu durate scurte, scadentele îndepărtate sunt incluse in clase cu durate lungi;
Activele si pasivele la vedere nu sunt luata in calcul
Graficul scadentelor se modifica permanent, de aceia el se va construi zilnic
În considerație se vor lua scadentele reale, nu juridice. [31, p.171]
Riscul de lichiditate este cel mai important risc al pieței de capital și el constă în aceea că o bancă nu dispune de lichidități corespunzătoare pentru a acoperi obligațiile financiare la un moment dat. Riscul lichidității este cel mai ridicat când o bancă nu poate să anticipeze cererea de noi împrumuturi sau retragerile de depozite și când nu are acces la noi surse de numerar. [32, p.37]
Pentru asigurarea nevoilor de lichiditate, se pot folosi atât active, cât și pasive. Sursa tradițională de lichiditate o reprezintă activele lichide. Este interesantă abilitatea unui deținător de active de a preschimba activul cu pierderi minime, având în vedere deprecierea prețului. Pentru a răspunde cerințelor de lichiditate, unele bănci dețin active care pot fi vândute imediat, aproape de valoarea nominală.
Pasivele băncilor pot fi și ele transformate în lichiditate, în sensul că se pot emite cu ușurință titluri de împrumut pentru a obține numerar la costuri rezonabile.
Managementul riscului de lichiditate se desfășoară după următoarele principii:
informarea operativă a conducerii băncii asupra situației lichidității, prin mai multe raportări;
gestionarea lichidității printr-un sistem de scadențe în care sunt cuprinse încasările și plățile estimate pe baza prognozelor efectuate;
urmărirea permanentă a structurii încasărilor și plăților, la active și pasive;
realizarea unor simulări ale evoluției contului curent al băncii deschis la BN, în funcție de o serie de scenarii care pot interveni pe piața financiar-bancară;
obținerea de informații în timp real de la rețeaua de subunități cu privire la toate operațiunile care influențează contul curent;
atragere resurselor, având în vedere diversificarea tipurilor de deținători ai disponibilităților;
menținerea unui stoc de active lichide, în special depozite pe termen scurt, pentru a face față situațiilor neprevăzute;
urmărirea permanentă a dobânzilor oferite de celelalte bănci la depozite și ajustarea când este necesar a dobânzilor, funcție de calculul marjei de dobândă între acestea și evoluția resurselor și plasamentelor;
corectarea intrărilor/ieșirilor prin piața valutară interbancară, prin vânzarea/cumpărarea de valută;
realizarea unei politici adecvate de marketing pentru menținerea și obținerea de noi depozite interbancare necesare desfășurării activității atât pe piața monetară locală, cât și pe cea internațională. [26, p.379]
Autorul consideră că gestionarea riscului de lichiditate stă la baza încrederii în sistemul bancar și constă în asigurarea că nevoile de finanțare sunt acoperite în permanență, deci în primul rând în gestiunea activelor lichide, iar într-o alta accepție este vorba despre imunizare, ce constă în finanțarea angajamentelor pe toată durata lor de viață, cu resurse pe termene comparabile, pentru minimizarea nevoilor de lichiditate prezente și viitoare. Managementul riscului de lichiditate prezintă importanța din două puncte de vedere: în primul rand, un nivel corespunzator de lichiditate poate conduce în situația unei reduceri neașteptate a numerarului la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare, cu costuri mai mari, reducând profitabilitatea băncii și determinând în ultima instanță insolvabilitatea, iar în al doilea rând o lichiditate excesivă poate determina scăderea rentabilității activelor și în consecință performanțe financiare slabe.
Arta de a transforma resursele cu scadență mică în plasamente cu scadență mare și de a putea face față crizei de lichidități într-un timp scurt și la prețuri mici este specifică managementului bancar.
CAPITOLUL II. ANALIZA MODELELOR DE GESTIONARE A LICHIDITĂȚILOR BANCARE
Analiza lichidității băncii
Pentru a evidenția rolul și importanța lichidității în bănci autorul a prezentat unele concepte ale acesteia precum și poziția monetară ca expresie a lichidității.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale managementului oricărei bănci constă în asigurarea unei lichidități adecvate. După unii autori, “o bancă este considerată că are lichiditate dacă are acces imediat, la costuri rezonabile, la fondurile necesare”. [19, p.118] Aceasta presupune că banca fie dispune de sumele respective, fie le poate procura prin împrumuturi sau vânzări de active.
Managementul unei instituții financiare poate controla propria lichiditate printr-o planificare și anticipare atentă a schimbărilor în cadrul depozitelor și creditelor, precum și în cadrul profitului. Pentru a-și putea controla propria lichiditate, managementul va stabili o strategie privind deținerea unui volum mai mare sau mai mic de lichidități, în funcție de necesarul anticipat de fonduri, de aversiunea față de risc, de factorii de risc și de alte considerente. Totodată va trebui să ia în considerare și relația lichiditate – profitabilitate. Astfel, o bancă poate minimiza lichiditatea prin vânzarea activelor lichide și investirea fondurilor astfel obținute pe termen lung în scopul maximizării profitului (banca se bazează pe faptul că va obține din împrumuturi lichiditatea necesară acoperirii nevoilor apărute în mod neașteptat). Acest fapt atrage însă un risc crescut, pe de o parte, cel de lipsă de lichiditate într-un moment crucial pentru bancă și, pe de altă parte, riscul ratei dobânzii asociat investițiilor pe termen lung. În situația inversă, banca poate maximiza gradul de lichiditate prin deținerea unei părți importante a activelor în active lichide, dar profitabilitatea va fi substanțial afectată. Astfel, luând în considerare aceste aspecte, un management bun al lichidității trebuie să țină cont de toți factorii care influențează atât riscul de lichiditate, cât și profitabilitatea băncii. [19, p.152]
Riscul de lichiditate, numit și riscul de finanțare, este riscul ca o întreprindere să întâlnească dificultăți în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea angajamentelor aferente instrumentelor financiare. Riscul financiar poate rezulta din incapacitatea de a vinde repede un activ financiar la o valoare apropiată de valoarea justă.
Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, datorită devierii proporției dintre plasamentele pe termen lung și a celor pe termen scurt și a necorelării cu structura pasivelor băncii.
Plasamentele pe termen lung sunt în general mai mari decât resursele pe termen lung ale băncii, din această cauză băncile confruntându-se cu două situații delicate:
a) să nu-și poată onora angajamentele pe termen scurt;
b) să aibă resurse cu scadență mică, în timp ce plasamentele au scadență mare;
Prima situație, care poate fi numită și risc de lichiditate imediată, este determinată de retragerile masive și neașteptate ale creditorilor ei. În cazul în care o bancă este confruntată cu riscul lichidității, poate fi forțată fie să împrumute fonduri de urgență la costuri excesive pentru a-și acoperi nevoile imediate de cash, fie să atragă deponenții, plătind în schimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piață. Riscul de lichiditate imediată este un risc specific băncilor, arta de a conduce o bancă constă tocmai în a ști să gestionezi lichiditățile pentru a face față retragerilor, fără a afecta însă posibilitățile de a onora și solicitările de credite.
A doua situație, numită risc de transformare, impune băncilor să ia în considerare următoarele:
– resursele și plasamentele trebuie analizate în funcție de lichiditatea și exigibilitatea lor reală și nu juridică. Astfel, depozitele la vedere sunt deseori mai stabile decât depozitele la termen, depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clienților, conturile debitoare ale clienților pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate (neonorate) decât creditele cu scadență mai îndepărtată;
– inovațiile financiare din ultimii ani modifică riscul de nelichiditate al băncii astfel: mărindu-l prin dezvoltarea angajamentelor de credit cum ar fi multi options facilities; micșorându-l prin dezvoltarea piețelor secundare de creanțe negociabile. [12, p.122]
În activitatea sa de supraveghere a lichidităților, Comitetul de la Basel și-a concentrat atenția asupra modului în care băncile își gestionează în general lichiditățile. Progresele tehnologice și financiare au oferit băncilor modalități noi de finanțare a activității lor și de gestionare a lichidității. Datorită faptului că practicile standard de gestionare a lichidităților bancare s-au schimbat de la publicarea în septembrie 1992 a studiului ,, Un cadru de analiză și gestionare a lichidităților” Comitetul de la Basel emite un nou studiu. Acesta expune câteva
principii care pun în evidență elementele principiale ale unei gestionări eficiente de lichidități. Forma și complexitatea procesului folosit în gestionarea lichidităților depinde de mărimea și complexitatea băncii și de natura și complexitatea activității sale. Deși studiul se concentrează asupra băncilor mari, principiile au o aplicabilitate largă pentru toate băncile.
În special, sistemele bune de gestiune a informațiilor, analiza cerințelor de finanțare netă în diverse scenarii alternative, diversificarea surselor de finanțare și planul de prevedere sunt elemente importante pentru o gestiune susținută a lichidităților într-o bancă mică sau o bancă activă pe mai puține piețe decât băncile mari și complexe.
Internaționalizarea activităților bancare, concurența tot mai puternică între instituțiile de credit și diversificarea produselor oferite de acestea sunt factori care expun aceste instituții la diverse riscuri specifice. Protejarea față de riscuri a devenit o preocupare de prim-rang a instituțiilor de credit din întreaga lume, prin strategii si metode de management al riscurilor eficiente. Instituțiile de credit au fost obligate să adopte prevederile Basel II, în vederea determinării cerințelor minime de capital pentru acoperirea riscurilor (de credit, de piața și operațional), încă de la 1 ianuarie 2008. [42, p.1]
Metodele de calcul a lichidității bancare
Există 3 metode de calcul a lichidității bancare, prima fiind metoda decalajelor succesive:
Se construiește un tabel cu date aleatorii unde se indică :
Tabelul 2.1. Metoda decalajelor succesive [Elaborat de autor]
Prin această metoda banca își calculează pasivele nete rezultate din discordanța în scadențele activelor și pasivelor, pentru care ea va fi nevoită să găsească acoperire.
O alta metoda este metoda decalajului cumulat, care se bazează pe cumularea pasivelor si activelor după scadente. Exemplul de mai sus poate fi reflectata si prin metoda decalajului cumulat:
Tabelul 2.2. Metoda decalajului cumulat [Elaborat de autor]
Decalajul maxim de 6800 reprezintă nevoile de finanțare , ce se va manifesta in decursul următoarelor 6 luni.
A treia metoda este metoda numerelor. Ea consta in ponderarea activelor si pasivelor fiecărei clase de scadente cu numărul mediu de zile a fiecărei clase.
Tabelul 2.3. Metoda numerelor [Elaborat de autor]
După ponderare se va calcula indicele de lichiditate ca următorul raport: (2.1)
Σ pasive ponderate
IL = Σ active ponderate
Dacă raportul este mai mare sau egal cu 1, banca are deficiente cu lichiditate. In cazul nostru IL = 23040/58510 = 0.39 (39%).
Fig. 2.1. Planificarea lichidității pe termen lung [Elaborat de autor]
Gestiunea riscului lichidității poate fi efectuată atât pe termen lung, cât și pe termen scurt. Planificarea lichidității pe termen lung poate fi reprezentată prin figura de mai sus fig. 2.1. (vezi figura 2.1.).
Gestiunea mixtă presupune utilizarea în politica sa atât strategia transformării activelor, cât și strategia procurării lor. Conform acestei metode o parte a cererii prognozate de lichidități este acoperită din lichidități acumulate de bancă sub forma titlurilor de valoare ușor transmisibile, iar o altă parte sub forma împrumuturilor. Din practica internațională se pot extrage câteva recomandări pentru manageri bancari în vederea gestiunii lichidității:
Managerii trebuie să țină sub control toate departamentele băncii, care răspund de utilizarea mijloacelor bănești și de atragerea lor, verificând liniile de credit deschise și achitarea certificatelor de depozite mari.
Managerul trebuie să prognozeze (dacă este posibil) când marii clienți vor avea necesitatea de a completa depozitele sale. Astfel va fi posibil să se planifice cel puțin în cazul marilor clienți cererea și oferta de lichidități.
Să se stabilească obiectivele și prioritățile gestiunii lichidității. Banca trebuie să gestioneze corect depozitele, deoarece ea trebuie să acorde orice credit
convenabil, găsind pentru acesta resursele necesare.
Necesitățile băncii în lichidități și deciziile referitoare la plasamentul lor trebuie să fie analizate din punct de vedere atât a deficitelor, cât și a excedentelor de lichidități. [24, p.432]
Indicatorii de lichiditate reflectă posibilitatea băncii de a-și onora plățile față de clienți, ca urmare a devierii proporției dintre activele pe termen scurt și lung cu structura pasivelor băncii. În categoria indicatorilor de lichiditate pot fi incluse: rata lichidității pe termen lung și rata lichidității curente.
1. Rata lichidității pe termen lung (principiul 1) se determină ca suma activelor cu termen de rambursare de peste 2 ani și mai mult, care nu trebuie să depășească suma resurselor financiare, adică P1<1.
A (2.1)
P1 = –––
Rf
unde: PI – principiul 1 al lichidității; A – activele băncii; Rf- resurse financiare.
2. Rata lichidității curente (principiul 2) se determină prin raportul activelor cu lichiditate înaltă și soldul activelor totale. Activele cu lichiditate înaltă sunt reprezentate de numerar și metale prețioase, depozite la Banca Națională a Moldovei, valori mobiliare de stat, credite și împrumuturi interbancare nete cu termene de rambursat de până la o lună.
Al (2.2)
P2 = ––– x 100
At
unde: P2 – principiul 2 al lichidității; Al – active lichide; At – active totale.
În urma analizei autorul concluzionează că rata minimă a acestui coeficient trebuie să fie de cel puțin 20%, conform reglementărilor prudențiale stipulate de BNM. Valoarea înaltă a indicatorului reflectă suficiența activelor cu lichiditate înaltă și banca în orice moment va avea posibilitate să-și onoreze datoriile față de depunători. Dar, în cazul când banca deține un coeficient al lichidității curente destul de înalt, aceasta se va confrunta cu problema profitabilității, deoarece activele cu lichiditate înaltă nu aduc venituri și banca nu va putea să-și acopere toate cheltuielile operaționale (inclusiv achitarea dobânzilor la depozite).
CAPITOLUL III. PRACTICA DE GESTIONARE A LICHIDITĂȚILOR ÎN BĂNCILE DIN REPUBLICA MOLDOVA
Gestiunea riscului de lichiditate.
Lichiditatea este capacitatea băncii de a plasa în active și de a asigura în orice moment onorarea la scadență a obligațiilor sale de plată. În scopul asigurării unei lichidități și al prevenirii crizelor în sectorul bancar, de către BNM a fost adoptat Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii.
Acest Regulament introduce 2 principii de bază:
1. Primul principiu al lichidității prevede, ca suma activelor băncii în formă:
1) de credite acordate băncilor cu termenul până la rambursare 2 ani și mai mult;
2) de credite și plăți cu avans acordat clienților cu termenul rămas până la rambursare 2 ani și mai mult;
3) leasing financiar cu termenul până la rambursare 2 ani și mai mult;
4) cote de participare în capitalul agenților economici (inclusiv a băncilor);
5) hârtii de valoare investiționale cu termenul rămas până la scadență 2 ani și mai mult;
6) mijloace fixe;
Minus (-) mijloacele rezervate în fondul de risc; amortizarea mijloacelor fixe și rezervele pentru reevaluarea activelor menționate mai sus, nu trebuie să depășească suma următoarelor resurse financiare:
1) capitalul normativ total, determinat în conformitate cu Regulamentul cu privire la suficiența capitalului ponderat la risc;
2) pasivele obținute de la bănci și pasivele obținute de la clienți cu termenul rămas până la rambursare 2 ani și mai mult;
3) 50% din pasivele obținute de la bănci și ale pasivelor obținute de la clienți (excluzând depozitele de economii ale persoanelor fizice) cu termenul rămas până la rambursare de la 1 până la 2 ani;
4) 10% din pasivele la vedere obținute de la clienți;
5) depozitele de economii ale persoanelor fizice cu termenul până la rambursare 2 ani și mai mult;
6) 60 % din depozitele de economii ale persoanelor fizice cu termenul rămas până la rambursare de la 1 până la 2 ani;
7) 30 % din depozitele de economii ale persoanelor fizice la vedere și cu termenul rămas până la rambursare de până la 1 an;
8) obligațiuni în circulație și alte hârtii de valoare emise de bancă cu termenul rămas până la scadență 2 ani și mai mult;
9) 50% din obligațiunile în circulație și altor hârtii de valoare emise de bancă cu termenul rămas până la scadență de până la 2 ani;
10) 60 % din rezervele pentru pensiile lucrătorilor băncii. [6, p.2-3]
2. Al doilea principiu al lichidității (lichiditatea curentă) prevede, ca coeficientul exprimat ca procentaj dintre suma activelor unei bănci, în formă de numerar și metale prețioase, depozite la bancă, hârtii de valoare lichide, credite și împrumuturi interbancare nete cu termenul rămas până la rambursare până la 1 an, și suma activelor totale ale bilanțului (excluzând rezervele în fondul de risc) nu trebuie să fie mai mică de 20%.[6, p.3]
Autorul remarcă ca o bancă se consideră lichidă dacă ea are acces la mijloacele bănești, care pot fi atrase la un cost rezonabil și în acel moment, când există necesitatea în ele. Respectiv, pentru o bancă lichiditatea exprimă nu numai activele proprii, care pot fi transformate cu cheltuieli minime de bani și de timp în lichidități, ci și accesul la surse externe cu calitățile-respective (cel mai des credite interbancare și de refinanțare). Lichiditatea unei bănci exprimă capacitatea acesteia de a-și finanța operațiunile sale curente. Pierderea acestei capacități este simptomul problemelor financiare în banca dată. Una din sarcinile conducerii băncii reprezintă estimarea și acoperirea în mod corect a nevoilor de lichiditate bancară.
Deținerea unei lichidități în excedent față de necesitățile băncii poate afecta profitabilitatea băncii, iar lipsa necesarului strict o poate face insolvabilă într-un anumit moment.
– contribuie la evitarea lichidității forțate a anumitor plasamente neajunse la scadență, pentru procurarea resurselor necesare unor retrageri programate sau nu;
– contribuie la evitarea împrumuturilor de ultimă instanță, de la Banca Centrală [29, p.438-439].
Deci, indicatorii de lichiditate pot fi grupați în două grupe:
indicatori specifici privind lichiditatea stocată – poziția monetară, lichiditatea generală de titluri de valoare, poziția netă în raport cu banca centrală;
indicatori specifici privind lichiditatea cumpărată – indicele pasivelor foarte lichide, indicele privind componența depozitelor etc. [20, p.15].
Principalii indicatori pe active sânt:
1. Poziția monetară, care reprezintă valoarea la un moment dat a activelor lichide ale unei bănci. Se determină ca raportul dintre valoarea tuturor activelor lichide ale unei bănci la un moment dat și activele totale.
PM = Numerar + Conturi interbancare + Numerar BNM x 100%,
Total Active (3.1)
Gestiunea acestei poziții este elementul principal al gestiunii lichidității, având în vedere caracterul imediat al obligațiilor care exprimă nevoile de lichiditate bancară.
Activele care compun poziția monetară sunt următoarele:
numerarul, care reprezintă monedele metalice și bancnotele, aflate în posesia băncii la ghișee și în tezaur;
disponibilul în conturi curente la alte bănci, care reprezintă depozitele la vedere la băncile corespondente;
sume de încasat de la alte bănci, care reprezintă sume în tranzit în sistemul bancar, respectiv, valoarea instrumentelor de plată;
disponibilul în contul de rezervă la banca centrală – rezerva minimă obligatorie, care reprezintă disponibilitățile în lei și în valută, păstrate în conturile deschise la BNM.
Toate aceste elemente fie nu aduc deloc, fie aduc foarte puține venituri băncii [20, p.16].
2. Ponderea hârtiilor de valoare lichide reprezintă raportul dintre valoarea hârtiilor de valoare, cu un grad înalt de lichiditate și activele totale.
HVl = Hârtii de valoare de Stat x 100%,
Total Active (3.2)
Ponderea înaltă a acestui indicator presupune o lichiditate înaltă corelată cu profitabilitatea.
3. Poziția fondurilor de rezervă reprezintă raportul dintre suma mijloacelor bănești, datorate de banca centrală, diminuată cu valoarea creditelor contractate de la aceasta și activele totale ale băncii.
Pfr = Total fond de rezervă – Credite Centralizate x 100%,
Total Active (3.3)
Dinamica pozitivă a acestui indicator este favorabilă pentru bancă și desemnează o poziție puternică a lichidității [20, p.17].
Rezervele minime obligatorii la resursele atrase ale băncii sunt alcătuite din rezerva minimă obligatorie la depozitele la vedere – 8% și la depozitele la termen – 12%.
În scopul asigurării lichidității Banca Națională a Moldovei (BNM) cere băncilor comerciale să mențină o rezervă minimă calculată ca procent din fondurile medii atrase în conturile de depozit și alte pasive similare. Fondurile atrase în lei moldovenești (MDL) și în moneda neconvertibilă sunt rezervate în MDL. Fondurile atrase în valută străină sunt rezervate în dolari SUA de la mijloacele atrase în USD; în EURO – de la mijloacele atrase în EUR și în EUR de la mijloacele atrase în alte valute liber convertibile.
4. Coeficientul fondurilor imobilizate, care presupune aprecierea ponderii fondurilor imobilizate în total active.
Kfi = Credite + Alte imobilizări x 100%,
Total Active (3.4)
Diminuarea indicatorului dat va determina creșterea lichidității, creșterea indicatorului – are influență inversă, adică majorarea profitabilității în detrimentul lichidității [20, p.18].
Principalii indicatori pe pasive sânt:
poziția lichidității curente;
ponderea depozitelor de bază;
componența depozitelor;
poziția investițiilor (investiții sensibile la rata dobânzii) [20, p.23].
Poziția lichidității curente (PLC) (indicele pasivelor foarte lichide) evoluează lichiditatea curentă a băncii, și anume capacitatea băncii de a-și onora obligațiile curente. Se calculează astfel:
Poziția lichidității curente = Active curente ,
Pasive curente (3.5)
Active curente=Mijloace bănești în numerar+Mijloace bănești datorate de Bănci+ Mijloace bănești datorate de BNM + debitorii cu scadență până la o lună, (3.6)
Pasive curente = Depozite fără dobândă + depozite la termen + hârtii de valoare vândute + împrumuturi overnight, (3.7)
Se caracterizează două situații:
1. Când PLC >1 – banca înregistrează un exces de mijloace lichide, poziția lichidității fiind una favorabilă;
2. Când PLC <1 – banca va înregistra insuficiență de mijloace lichide, respectiv, se confruntă cu problema lichidității.
Ponderea depozitelor de bază se calculează în modul următor:
Ponderea depozitelor de bază = Depozit de bază x 100%,
Total Active (3.8)
Depozitele de bază sânt constituite din suma tuturor depozitelor oferite de bancă și se calculează în modul următor:
Cu cât este mai mare valoarea acestui indicator, cu atât este mai bine pentru lichiditatea băncii, deoarece scade nivelul minim necesar al băncii în lichidități.
Componența depozitelor exprimă expunerea băncii, în funcție de depozitele la vedere și depozitele la termen, se determină astfel:
Componența depozitelor = Depozite curente x 100%,
Depozite la termen (3.9)
Raportul în cauză arată stabilitatea resurselor financiare ale băncii. Micșorarea valorii acestui indicator reprezintă o stabilitate înaltă a depozitelor și, deci, va genera micșorarea nevoii băncii comerciale în mijloace lichide [20, p. 26].
Poziția investițiilor (investiții sensibile la rata dobânzii) se determină în modul următor:
GAP = ASRP ,
PSRD (3.10)
unde: Active sensibile la rata dobânzii (ASRD) = Credite + Hârtii de valoare de stat + Hârtii de valoare investiționale, (3.11)
Pasive sensibile la rata dobânzii (PSRD) = Depozite la termen+Împrumuturi interbancare+Cambii bancare, (3.12)
Creșterea acestui indicator presupune că banca are acoperiri din lichidități, inclusiv și în cazul când rata dobânzii este în creștere. Situația favorabilă presupune ca GAP-ul să depășească unitatea sau, cel puțin, să fie egal cu unu.
Metoda resurselor (metoda utilizării mijloacelor lichide)
Această metodă se bazează pe 2 factori:
Lichiditatea bancară creste când cresc depozitele și scad creditele.
Lichiditatea bancară scade când crește necesitatea în credite și scad depozitele.
Elementele principale ale acestei metode:
Prognozarea fluxurilor de credite și depozite pentru o anumită perioadă.
Se calculează dinamica creditelor și depozitelor pentru această perioadă, care se va lua în considerare pentru evaluarea fluxurilor de credite și depozite.
Se calculează excedentul sau deficitul de lichidități pentru perioada analizată.
Fiecare bancă își stabilește separat fluxurile de credite și depozite ținând cont de următorii factori:
Așteptările comportamentului creditelor – sunt în funcție de următorii indicatori: PIB, situația economică a ramurii, venitul firmelor, rata inflației, diferența dintre rata dobânzii pe piața de capital și piața bancară.
Așteptările comportamentului depozitelor este în funcție de: venitul familiilor, creșterea ofertei de bani, rata inflației.
Fluxul de lichidități = așteptarea comportamentului depozitelor – așteptarea comportamentului creditelor.
Respectiv, dacă valoarea așteptărilor depozitelor > valoarea așteptărilor de credite , atunci banca se va confrunta cu un excedent de lichidități. Dacă valoarea așteptărilor depozitelor va fi < valoarea așteptărilor creditelor, atunci banca se va confrunta cu deficitul de lichidități. Așteptările comportamentului depozitelor și a creditelor se formulează în baza următoarelor date:
construirea unui trend în baza datelor experienței anterioare pe un termen semnificativ de lung pentru activitatea bancară. Din acest trend se concluzionează ritmul de creștere sau scădere a volumului depozitelor sau creditelor.
se iau în considerație abaterile sezoniere, care se formulează în baza experienței anterioare.
se calculează abaterile ciclice care țin de modificările situației economice ale țării.
AD= ΣD corelate +(-) abaterile sezoniere +(-) abaterile ciclice + ΣD, unde:
AD — așteptări de depozite; ΣD – suma depozitelor;
ΣD corelate = Σ D * ritmul de creștere(scădere). [22, p.419]
Metoda structurării mijloacelor
Această metodă presupune structurarea pasivelor în 3 părți:
Pasivele urgente (scadente) – se compun din Σ totală a depozitelor scadente la zi – se ia in considerație perioada de 7 zile + conturile interbancare.
Pasive nesigure care se compun din conturile de decontare ale firmelor, depozitele curente.
Pasivele stabile — depozite la termen, la care scadența este mai mare de 3 luni, certificatele de depozite și alte pasive cu o scadență mare.
Fiecare bancă, din experiența anterioară își prognozează ce volum din aceste pasive structurate trebuie să fie acoperit prin lichidități curente pe care banca trebuie să le țină sau în conturi sau active tangibile (numerar și conturile corespondente). [22, p.423]
Exemplu: dacă banca acordă 95 % din pasivele scadente, 30% – pasive nesigure, 15% – pasive stabile. Fiecare din aceste sume sunt corectate cu rezervele minime obligatorii, pa care banca le are conform cerințelor autorităților monetare.
Deci Σ necesarului de lichidități = 95%PS + 30%P'N + 15%Pstabile – Rezerve Minime Obligatorii.
După aceasta banca stabilește prognoza creditelor ce vor fi cerute (necesarul de credite).
Σ necesarului de credite = Potențialul ereditar al băncii + Ritmul de creștere a creditelor – Σ creditelor acordate.
Volumul lichidității totale = Σ necesarului de credite + Σ necesarului de lichidități
În urma acestor calcule banca poate să-și prognozeze 3 poziții:
Poziția favorabilă – presupune că depozitele vor crește la nivelul prognozat, iar necesitățile de credit vor rămâne la același nivel sau vor scădea. Această situație va aduce la excedentul de lichidități, când banca va fi nevoită să programeze niște plasamente pentru excedent.
Poziția nefavorabilă – presupune creșterea necesarului de credite la nivel prognozat sau cel puțin rămânerea la același nivel al depozitelor. In acest caz banca se va confrunta cu deficitul de lichidități și va trebui să aibă un program de acoperire a lui.
Situația așteptărilor normale — presupune creșterea corelată atât a depozitelor, cât și a creditelor.
Indiferent ce metodă care va fi aleasă de bancă, există un indicator nematematic, care va arăta necesitatea de lichidități a băncii și anume poziția ei pe piață. Acest indicator presupune analiza următoarelor întrebări:
încrederea clientului față de bancă, adică analiza situațiilor când clienții băncii extrag de urgență depozitele.
Analiza prețului resurselor procurate de către bancă. Dacă banca are probleme cu lichidități, ea este pusă în situația de a procura resurse la un preț mai înalt decât cel mediu pe piață. Dacă banca plătește mai scump pentru resursele atrase, atunci ea are probleme cu lichidități.
Refuzul de la credite bune. Dacă banca refuză în acordarea creditelor clienților siguri, ea se confruntă cu lipsa de lichidități.
Vânzarea activelor. Dacă banca recurge frecvent la vânzarea activelor și aceste active sunt vândute la prețuri mai puțin favorabile, atunci banca are probleme cu gestiunea lichidității. [22, p.425]
Se cunosc următoarele strategii de gestiune a lichidității băncii:
Asigurarea lichidității prin influența activelor
Structurarea resurselor atrase pentru rezolvarea problemelor lichidității
Gestiunea mixtă
Prima metodă este cea mai recunoscută datorită simplității sale. Esența ei constă în acumularea activelor lichida sub forma de mijloace bănești și titluri mobiliare lichide. În cazul apariției necesității, activele acumulate suni utilizate (vândute) până această necesitate este acoperită. Această strategic mai este numită și strategia transformării activelor. Pentru a utiliza această metodă activele lichide ale băncii trebuie să posede următoarele caracteristici:
să aibă piața proprie, necesară pentru transformarea lor rapidă în mijloace bănești
să aibă prețuri destul de stabile, adică piața trebuie să asimileze activele propuse fără a micșora prețul ei
trebuie să fie ușor transmisibile, adică banca trebuie să fie sigură ca î-și va recupera cel puțin banii investiți în ele.
Cele mai utilizabile active lichide sunt bonurile de tezaur, împrumuturi de la banca centrală, depozite la alte bănci, obligațiunile ale autorităților publice locale, etc. Strategia dată este utilizată în cele mai dese cazuri de băncile mici, care o consideră mai puțin riscantă, dar și mai puțin profitabilă Și totuși această strategie nu este deloc ieftină. Vânzarea activelor presupune pierderea veniturilor viitoare, pe care banca le-ar fi primit, dacă nu le-ar fi vândut. Transformarea activelor lichide în mijloace bănești este costisitoare datorită comisioanelor pe care le vor plăti banca brokerilor. Totodată vânzarea activelor lichide înrăutățește situația financiară a băncii, deoarece activele lichide vândute suni de obicei cele mai sigure și mai puțin riscante. Totodată necesitatea de vinde aceste active poate apărea în acel timp când pe piață se înrăutățește situația, ceea ce generează riscuri de pierdere a unei părți din investiții în urma vânzării la un preț mai jos decât au fost cumpărate.
A doua metodă presupune împrumuturi de active lichide în cantități necesare pentru acoperirea integrală a cererii de lichiditate. Această strategie mai este denumită și strategia lichidității procurate. In cazul în care apare o cerere exagerată de lichiditate, atunci banca va propune un preț din ce în ce mai ridicat până nu va procura mijloace lichide necesare. De aceea această strategie este considerată destul de riscantă, banca nefiind în stare să prognozeze nivelul dobânzilor pe care ea va fi nevoită să le plătească pentru procurarea lichidităților. De obicei necesitățile stringente de lichidități apar la bancă ce are probleme financiare. Clienții ei aflând că banca încearcă să procure mijloace, pentru a se asigura vor extrage numerarul de pe conturile sale, ceea ce va duce la sporirea cererii de lichidități.
Posibilități de procurare a lichidității sunt:
– împrumuturi de la banca centrală;
– vânzarea titlurilor mobiliare lichide cu condiția răscumpărării lor (lombardarea, REPO) altor bănci sau la banca centrală;
– emisiunea certificatelor de depozit și plasarea lor la alte bănci, autorități publice și marele corporalii – termenul de scadență a acestor certificate poate varia de la câteva zile până la câteva luni la o dobândă convenită între banca emitent și creditor;
– atragerea depozitelor, inclusiv pe piața euro-valutelor de la marile corporalii și bănci străine cu o dobândă convenită în funcție de cererea și oferta pe piața monetară internațională și un termen de scadență de la câteva zile la câteva luni;
– refinanțarea de la banca centrală, care este cea mai rapidă metodă, dar cere de la bancă respectarea unor condiții destul de stricte. Majoritatea acestor împrumuturi se acordă pe un termen foarte scurt (l-7) zile.
Această strategie este utilizată de băncile mari. In ansamblu ea este mai puțin costisitoare, dar mult mai riscantă, de aceea la această strategie poate parcurge o bancă cu o autoritate bună pe piață. [22, p.426-430]
Una din pârghiile pe care se bazează orice bancă le reprezintă rezervele obligatorii. Rezervele obligatorii (RO) sunt disponibilități bănești ale băncilor, în lei moldovenești (MDL) și valută liber convertibilă (VLC), menținute în conturi deschise la BNM. Baza de calcul o constituie soldul mediu zilnic pe perioada de urmărire a mijloacelor atrase din conturile de depozit și alte pasive similare supuse rezervării din clasa II "Obligațiuni" din bilanțurile băncii. Soldul mediu zilnic pe perioada de urmărire se determină luând în calcul numărul de zile calendaristice din perioada de urmărire. Perioada de urmărire este intervalul de timp pentru care se determină baza de calcul. Perioada de menținere este intervalul de timp în care trebuie menținut în conturile deschise la BNM nivelul stabilit al rezervelor obligatorii.
Nivelul stabilit al rezervelor obligatorii reprezintă produsul dintre baza de calcul și norma rezervelor obligatorii. Nivelul efectiv al rezervelor obligatorii reprezintă mijloacele bănești de facto menținute în contul respectiv, indicat de BNM.
Excedentul de rezerve în cont la BNM reprezintă suma care depășește nivelul stabilit al rezervelor obligatorii în unul din conturile de menținere a rezervelor la BNM. Insuficiența (deficitul) de rezerve reprezintă suma insuficientă până la acoperirea nivelului stabilit al rezervelor obligatorii în unul din conturile de menținere a rezervelor la BNM.
În Republica Moldova societățile bancare sunt obligate să constituie rezervele minime obligatorii în conturi la BNM, în funcție de nivelul depozitelor atrase.
Nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii se determină ca produs între baza de calcul și rata rezervelor obligatorii.
Baza de calcul o constituie nivelul mediu, pe perioada de observare, a mijloacelor bănești, în lei sau valută, atrase de societățile bancare de la persoanele fizice sau juridice (care nu sunt obligate să constituie rezerve obligatorii), sub formă de depozite sau instrumente negociabile sau nenegociabile, plătite la vedere sau la termen, inclusiv sumele în tranzit între sediile societăților bancare. Sunt exceptate depozitele guvernamentale și cele asimilate acestora.
Baza de calcul poate prezenta două ipostaze, în funcție de obiectivele politicii monetare:
• nivelul primar al bazei de calcul îl constituie nivelul elementelor de pasiv asupra cărora se aplică rata rezervelor minime obligatorii;
• nivelurile marginale ale bazei de calcul – le constituie nivelurile medii, în perioada de observare, care depășesc nivelul primar și asupra cărora se aplică ratele marginale ale rezervelor obligatorii.
Perioada de observare (intervalul pe care se determină baza de calcul) o constituie intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente și data de 23 a lunii curente.
În cazul în care nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii este mai mic decât cel prevăzut, poate fi luată în considerare, în completarea rezervelor minime obligatorii, și o parte a numerarului aflat în casieriile societăților bancare.
Nivelul efectiv al rezervelor minime obligatorii este purtător de dobândă, până la nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii exceptând numerarul inclus în nivelul efectiv al rezervelor minime obligatorii. Excedentul de rezerve (ceea ce depășește nivelul prevăzut) nu este purtător de dobândă.
Pentru deficitul de rezerve (dacă este cazul) se calculează și se percepe o dobândă penalizatoare specială pe durata unei luni calendaristice.
Ratele rezervelor minime obligatorii, ratele dobânzilor bonificate pentru aceasta, ratele dobânzilor penalizatoare sunt stabilite de băncile centrale, în conformitate cu obiectivele sale de politică monetară. Astfel, ratele dobânzilor penalizatoare urmează, în general, rata dobânzii la creditele lombard (foarte ridicată), ceea ce determină o gestionare atentă a rezervelor din partea băncilor. În anumite perioade, rata rezervelor pentru valută poate fi mult mai ridicată decât cea pentru lei decurgând din politica de reducere a posibilităților de creditare în valută.
De asemenea, baza de calcul poate suferi modificări în decursul timpului. Aceasta poate cuprinde în prezent și sumele în tranzit între sediile băncii, măsură luată de băncile centrale pentru întărirea disciplinei financiare.
După cum rezultă din Regulamentul cu privire la regimul rezervelor obligatorii, norma rezervelor obligatorii se stabilește și se modifică de către Consiliul de administrație al Băncii Naționale a Moldovei, ținând cont de obiectivele Politicii monetare ți valutare a Băncii Naționale a Moldovei.
Băncile constituie rezerve obligatorii de la baza de calcul, la norma stabilită de Consiliul de administrație al Băncii Naționale a Moldovei pentru perioada respectivă separat:
– de la mijloacele atrase în lei moldovenești și în valute neconvertibile rezervarea se efectuează în lei moldovenești;
– de la mijloacele atrase în valute liber convertibile rezervarea se efectuează în USD și/sau EUR.
În contul rezervelor obligatorii în monedă națională la BNM, rezervele obligatorii constituite de la mijloacele atrase în lei moldovenești și în valute neconvertibile se mențin:
a) de către băncile față de care Banca Națională a Moldovei a emis ordonanțe care conțin măsuri de remediere ce nu se consideră îndeplinite și țin nemijlocit de insuficiența lichidității băncii și/sau insuficiența mărimii capitalului minim, stabilit de lege;
b) de către băncile care nu au respectat nivelul stabilit al rezervelor obligatorii în lei moldovenești în decurs a 2 perioade de menținere consecutive. [8, p.1-6]
Provocări în gestionarea lichidității de către BNM:
Adecvarea cadrului operațional al politicii monetare în scopul creșterii capacității sale de a:
– transmite rapid și complet impactul deciziilor de politică monetară asupra ratelor dobânzilor pe termen foarte scurt;
– contracara eficace impactul fluctuațiilor factorilor autonomi ai lichidității;
– asigura funcționarea fără tensiuni (ordonată) a pieței monetare interbancare;
Armonizarea graduală;
Calibrarea operațiunilor de piață ale BNM – condiționată de acuratețea prognozei lichidității, implicit a prognozei factorilor autonomi ai lichidității sau de gradul de predictibilitate a unora din acești factori.
Una dintre cele mai prestigioase instituții din domeniul supravegherii riscurilor bancare – Bank for International Settlements (BIS) – a emis prin intermediul Comitetului de Supraveghere bancară de la Basel un set de principii care ar trebui să stea la baza managementului lichidității organizațiilor bancare. Acest Comitet reunește membrii marcanți ai managementului și supravegherii bancare din întreaga lume, ceea ce accentuează valoarea setului de principii emise în vederea întăririi procedurilor de management al riscurilor bancare. Din acest motiv, analiști din domeniul bancar solicită ca managementul bancar nu doar să cuantifice poziția lichidității băncii în prezent, ci să analizeze modul în care necesități de finanțare ar putea să evolueze în condițiile unor scenarii diferite. Deci, managementul lichidității este una dintre cele mai importante activități realizate de bănci.
Principiile de cuantificare și gestionare a lichidității, elaborate de Comitet, ating următoarele zone de activitate:
dezvoltarea unei structuri prin managementul lichidității;
cuantificarea și monitorizarea necesarului net de finanțare;
managementul accesului pe piață;
planurile privind evenimentele neprevăzute;
managementul lichidității valutelor;
controlul intern al managementului riscului de lichiditate;
rolul comunicării publice în îmbunătățirea lichidității;
rolul instituțiilor de supraveghere. [24, p.236]
La baza elaborării principiilor managementului lichidității a stat atenția Comitetului, în sensul dezvoltării unei mai bune înțelegeri a modului în care băncile ar trebui să-și gestioneze lichiditățile la un nivel consolidate.
Principiile de management ale lichidității:
Principiul 1: Fiecare bancă trebuie să posede o strategie pentru managementul operativ al lichidității. Această strategie trebuie să fie comunicată în interiorul băncii comerciale. [19, p.283]
Una din activitățile de bază ale băncii comerciale este crearea de lichidități. Multe din aceste activități depind în mod direct sau indirect de abilitatea băncii să asigure lichiditatea solicitată de clienții băncii comerciale. Respectiv, băncile comerciale sunt vulnerabile la problemele legate de lichiditate, atât datorită naturii specificului instituției, cât și caracteristicilor piețelor în care își desfășoară activitatea. În mod virtual, orice tranzacție financiară sau angajament produce implicații asupra lichidității bancare. Având în vedere acest aspect, băncile trebuie să fie precaute în ceea ce privește strategie lichidității, politicile și modalitatea de gestiune a acesteia. Strategia lichidității trebuie să stabilească modalitatea generală de abordare pe care banca o are în acest domeniu, incluzând diferite obiective cantitative și calitative.
Principiul 2: Comitetul de direcție al băncii trebuie să aprobe strategia și politicile referitoare la managementul lichidității. Comitetul de direcție, trebuie de asemenea să se asigure că se desfășoară o activitate corespunzătoare de către conducerea executivă în domeniul monitorizării și controlului riscului de lichiditate. Comitetul de direcție trebuie informat atât în mod regulat asupra lichidității băncii, cât și imediat ce apar modificări esențiale în lichiditatea curentă sau cea previzională. [19, p.284]
Datorită importanței critice a managementului lichidității în asigurarea viabilității oricărei bănci, Comitetul de direcție trebuie să aprobe strategia pentru managementul riscului de lichiditate. Același comitet este obligat să aprobe și politicile primordiale care guvernează sau influențează riscul de lichiditate al băncii. De asemenea, Comitetul de direcție va aproba politicile și procedurile care identifică liniile de autoritate și responsabilitate pentru managementul lichidității expunerilor.
Principiul 3: Fiecare bancă trebuie să dețină o structură de management cu rol de implementare efectivă a strategiei de lichiditate. În cadrul acestei structuri trebuie să se implice permanent membrii conducerii executive. Aceștia trebuie să se asigure că lichiditatea este gestionată adecvat, iar procedurile și politicile corespunzătoare sunt create pentru controlul și limitarea riscului lichidității. Băncile trebuie să stabilească și să revadă periodic limitele nivelurilor pozițiilor de lichiditate pentru anumite orizonturi de timp. [19, p.284-285]
Precum celelalte elemente de management al riscurilor, fiecare bancă trebuie să dețină o structură de management în vederea executării efective a strategiei de lichiditate. Asumarea responsabilității stabilirii politicilor de lichiditate și revizuirea deciziilor în acest domeniu trebuie să delege celui mai înalt nivel al conducerii băncii. Responsabilitatea gestiunii lichidității, la nivel global, ar trebui asumată de un identificabil în interiorul țării.
Principiul 4: O bancă ar trebui să dețină un sistem informațional adecvat pentru măsurarea, monitorizarea, controlul și raportarea riscului de lichiditate. Rapoartele trebuie furnizate periodic Comitetului de direcție, conducerii băncii și altor persoane cu rol în managementul lichidității. [19, p.286]
Un element important în cadrul managementului lichidității este gestiunea sistemului informațional creat pentru furnizarea informațiilor privind pozițiile de lichiditate ale băncii atât Comitetul director, cât și altor persoane implicate în acest proces.
Principiul 5. Fiecare bancă trebuie să stabilească un proces pentru cuantificarea și monitorizarea necesarului de finanțare.
Un proces eficient de cuantificare și monitorizare este esențial pentru un management adecvat al riscului de lichiditate. La un nivel redus, cuantificarea lichidității implică evaluarea fluxurilor de numerar ce afectează sistemul, identificându-se astfel deficitul net ce va apărea. [19, p.286]
În cazul managementului lichidității este necesar de a emite ipoteze cu privire la necesarul viitor de fonduri. În timp ce fluxurile de numerar sunt ușor de calculate sau previzionat, băncile trebuie să emită ipoteze cu privire la nevoile viitoare de lichidități, atât pe termen foarte scurt, cât și pe termene mai lungi. Personalul bancar responsabil de managementul lichidității trebuie să fie la curent cu orice informație care ar putea avea impact negative asupra percepției publicului sau a pieței cu privire la soliditatea băncii comerciale.
Principiul 6: O bancă trebuie să analizeze lichiditatea utilizând varietatea de scenarii de tip „what if” (ce înseamnă). [19, p.287]
Evaluarea lichidității băncii depinde în mare măsură de evoluția fluxurilor fondurilor sub acțiunea unor factori endogeni și exogeni sistemului propriu. Analizarea lichidității se bazează astfel pe o varietate de scenarii de tip „what if” (ce înseamnă). Scenariile date trebuie să ia în considerație factori interni, care sunt specifici băncii comerciale și factori externi, ce nu depind de bancă. Deși lichiditatea este în general gestionată în condiții normale, banca trebuie să fie pregătită să realizeze managementul acesteia în condiții speciale (anormale).
Principiul 7: O bancă trebuie să revizuiască frecvent ipotezele utilizate în managementul lichidității pentru a se determina dacă acestea rămân valide. [19, p.287]
Deoarece pozițiile viitoare ale lichidității băncii vor fi afectate de diferiți factori care nu pot fi întotdeauna prevăzuți cu precizie, ipotezele trebuie să fie revizuite frecvent pentru determinarea menținerii valabilității acestora, în special datorită modificărilor rapide ce se înregistrează în piața bancară.
Principiul 8: Fiecare bancă trebuie să-și revizuiască periodic încercările de stabilire și continuare a relațiilor cu deținătorii de depozite, să mențină diversificarea pasivelor și să asigure capacitatea de a vinde active. [19, p.288]
O componentă critică în cadrul managementului lichidității este evaluarea accesului pe piață și înțelegerea opțiunilor de finanțare. O bancă trebuie să înțeleagă nivelul sumelor ce se pot atrage de pe piață, atât în circumstanțe normale, cât și în condiții adverse.
Principiul 9: O bancă trebuie să dețină planuri privind gestionarea evenimentelor neprevăzute, în scopul realizării strategiei privind managementul crizelor de lichiditate și a procedurilor pentru acoperirea deficitelor de lichiditate în situații de criză. [19, p.288]
Planurile pentru situații neprevăzute ar trebui să includă și proceduri pentru acoperirea deficitului de lichiditate în situații adverse. Băncile trebuie să posede planuri de gestiune a crizei de lichiditate și în cazul în care aceste linii nu pot fi utilizate.
Principiul 10: Fiecare bancă trebuie să dețină sisteme de cuantificare, monitorizare și control în ce privește pozițiile de lichiditate în valutele dominante. [19, p.289]
Atunci când se realizează tranzacții în valută, o bancă se expune atât riscului de modificare instantanee a ratelor de schimb valutar, cât și a celui privind lichiditatea pieței. Elementele specifice ce se analizează în cadrul managementului lichidității valutare depind de natura afacerilor derulate de bancă.
Principiul 11: În baza analizei efectuate conform principiului 10, o bancă va trebui, dacă este cazul, să stabilească și să revadă periodic limitele nivelului deficitului în cadrul cashflow-ului pe anumite perioade de timp pentru valute, atât la nivel agravat, cât și pe fiecare valută dominantă în care banca operează. [19, p.289]
În acest caz o bancă ar trebi să aibă un nivel maxim acceptat al deficitului/excedentului de lichiditate valutară inferior celui acceptat pentru moneda internă. Nivelul acestor decalaje în valută trebuie să ia în considerare atât abilitatea băncii de a asigura fonduri în valută, cât și volumul facilităților în valută ce ce-ar putea obține de pe piața internă.
Principiul 12: Fiecare bancă trebuie să dețină un sistem adecvat de control intern asupra procesului de management al riscului de lichiditate. O componentă fundamentală a sistemului de control intern implică evaluări și controale periodice independente cu privire la eficiența sistemului și, dacă este cazul, a asigurării aplicării modificărilor/îmbunătățirilor solicitate de controlul intern. [19, p.290]
Băncile trebuie să dețină un sistem de control intern adecvat, capabil să asigure integritatea procesului de management al riscului de lichiditate. Acesta trebuie să realizeze operațiuni eficiente, rapoarte financiare, de reglementare și de concordanță cu reglementările existente.
Principiul 13: Fiecare bancă ar trebui să dețină un mecanism pentru asigurarea existenței unui nivel adecvat al informației cu privire la bancă, ce a fost adusă la cunoștința opiniei publice, în scopul gestiunii percepției pozitive asupra organizației. Oferirea de informații publice este un element important al managementului lichidității. [19, p.290]
Principiul 14: Instituțiile de supraveghere realizează o evaluare independentă a strategiilor, politicilor, procedurilor și practicilor băncii referitoare la managementul lichidității. [19, p.291]
Acestea trebuie să solicite ca o bancă să dețină un sistem efectiv ce cuantifică, monitorizează și controlează riscul de lichiditate. Instituțiile de supraveghere trebuie să obțină de la fiecare bancă informații periodice și suficiente care permit evaluarea riscului de lichiditate și trebuie să se asigure că băncile dispun de planuri de asigurare a lichidității în situații neprevăzute.
Principiile descrise de economistul român Dănilă Nicolae arată că managementul lichidității prezintă o dilemă actuală pentru orice bancă comercială și în general pentru sistemul bancar al oricărei țări și urmărirea cu strictețe a evoluției lichidității și a riscului de lichiditate permite bancherilor să ia decizii corecte și la timp pentru a preveni efectele negative. [19, p.293]
În cadrul analizei riscului de pierdere a lichidității se verifică dacă valorile efective ale normativelor lichidității curente și pe termen lung corespund cerințelor Băncii Naționale a Moldovei. Se analizează modificările indicatorilor efectivi ai lichidității pentru 3 luni precedente. De asemenea, se stabilesc creanțele și /sau obligațiunile băncii care au influențat în măsura cea mai mare modificarea valorilor normativelor lichidității.
Anual sunt stabilite următoarele normative ale lichidității:
Lichiditatea curentă : suma activelor la vedere și activelor pe un termen mai mic de 30 zile raportată la obligațiunile la vedere și pe un termen mai mic de 30 zile (%);
Lichiditatea pe termen lung: suma activelor pe termen lung (cu scadența 2 ani și mai mult) raportată la resursele băncii (%).
În cadrul analizei riscului lichidității o atenție deosebită se acordă concentrării riscului de creditare, concentrării depozitelor, a depunerilor sau a creditelor primite de către bancă și se determină riscul, ce rezultă din această concentrare.
La analiza riscului de pierdere a lichidității se consideră de asemenea nivelul de dependență față de diferite categorii de creditori (piața interbancară, Banca Națională a Moldovei, clienți – persoane juridice, clienți – persoane fizice, alți creditori), precum și nivelul de sensibilitate a creditorilor față de situația pe piața monetară. Analiza modificării structurii mijloacelor atrase în volumul total al obligațiunilor Băncii se efectuează, compărând situațiile din perioadele gestionare precedente (ultimele trei date gestionare). [6, p.2]
Structura activelor și pasivelor băncii, precum și corespunderea scadențelor lor acordă posibilitate Băncii de a-și îndeplini obligațiile sale și asigură investitorilor băncii un nivel adecvat al venitului la mijloacele investite în bancă.
Banca menține următoarea structură a bilanțului:
O asemenea structură permite de a menține 50% din capitalul băncii sub formă de mijloace lichide, și de a forma partea de risc a activelor (portofoliul de credite) din contul mijloacelor atrase, cu respectarea normelor privind rezervele obligatorii la conturile în Banca Națională a Moldovei.
Riscurile diferenței dintre termenele de atragere și de plasare se dirijează prin metode standarde aplicate de către instituțiile financiare:
Reducerea pe un termen scurt a lichidității fără majorarea nivelului de cheltuieli;
Împrumuturi interbancare – costul lor este cu 1-2 puncte procentuale mai înalt decât suma nominală, însă ele presupun cheltuieli de regie minime;
Tranzacții pe piață deschisă SWAP , REPO – vânzarea unei părți din active cu răscumpărarea ulterioară a lor – costul este analogic împrumuturilor pe piață.
În cazul apariției crizei lichidității banca se conduce de „Planul de acțiuni ale Băncii în cazul crizei lichidității”, elaborat de către comitetul de dirijare a activelor și pasivelor.
La analiza riscului diminuării lichidității se efectuează aprecierea corespunderii indiciilor lichidității reale normativelor lichidității curente și de lungă durată stabilite de Banca Națională a Moldovei. Se analizează modificările indiciilor reale a lichidității în corespundere cu normativele pentru ultimele 3 luni. Se stabilesc cerințe și/sau obligațiile Băncii, care au influențat asupra modificărilor indiciilor reale a normativelor lichidității.
Lunar sunt stabilite următoarele normative a lichidității:
l. Lichiditatea curentă: 20(%)
2. Lichiditatea de lungă durată: Raportul lichidității de lungă durată (durata până la stingere 2 ani și mai mult) la resursele financiare ale băncii (%);- nu mai mult de coeficientul 1.
În cadrul analizei riscului lichidității o atenție deosebită se atrage la concentrarea riscului de creditare, concentrarea depozitelor, investițiilor sau creditelor primite de către Bancă și se determină riscul, care decurge din această concentrare, se anexează lichiditatea în secțiune lei/valută.
La analiza riscului pierderilor lichidității se ține cont de asemenea de gradul de dependență de diferite categorii de creditori (piața interbancară, Banca Națională a Moldovei, clienții-persoane juridice, clienții persoane fizice, alți creditori), la fel și de gradul de sensibilitate a creditorilor la situațiile de pe piața financiară.
Se analizează schimbările structurii investițiilor atrase în volumul total al obligațiunilor Băncii în comparație cu perioadele de gestiune precedente (ultimele 3 perioade de dare de seamă).
Structura activelor și pasivelor băncii, precum și corespunderea acestora după termeni, creează posibilitatea executării oportune de către bancă a obligațiunilor sale și garantează investitorilor/acționarilor băncii nivelul necesar al profitului din mijloacele bănești investite în bancă.
3.2 Analiza indicatorilor de lichiditate în cadrul băncilor din Republica Moldova
Începând cu 31 decembrie 1997 băncile trebuie să atingă și să mențină coeficientul lichidității curente (principiul II) de cel puțin 10%.
Începând cu 30 iunie 1998 băncile trebuie să atingă și să mențină coeficientul lichidității curente (principiul II) de cel puțin 15%.
Începând cu 30 decembrie 1998 și în continuare băncile trebuie să atingă și să mențină coeficientul lichidității curente (principiul II) de cel puțin 20%.
Principiul I (lichiditatea pe termen lung):
Indicatorul lichidității pe termen lung a unei bănci care reprezintă raportul dintre:
suma activelor băncii în formă de:
credite acordate băncilor cu termenul rămas până la rambursare 2 ani și mai mult;
credite și plăți cu avans acordate clienților cu termenul rămas până la rambursare 2 ani și mai mult;
leasing financiar cu termenul rămas până la rambursare 2 ani și mai mult;
cote de participare în capitalul agenților economici (inclusiv a băncilor);
valori mobiliare investiționale cu termenul rămas până la scadență 2 ani și mai mult;
mijloace fixe; minus reducerile pentru pierderi la active; amortizarea mijloacelor fixe și rezervele pentru reevaluare a activelor menționate mai sus, și suma urmatoarelor resurse financiare:
capitalul normativ total, determinat în conformitate cu Regulamentul cu privire la suficiența capitalului ponderat la risc;
pasivele obținute de la bănci și pasivele obținute de la clienți (excluzând depozitele de economii ale persoanelor fizice) cu termenul rămas până la rambursare 2 ani și mai mult;
50% ale pasivelor obținute de la bănci și ale pasivelor obținute de la clienți (excluzând depozitele de economii ale persoanelor fizice) cu termenul rămas până la rambursare de la 1 până la 2 ani;
10% ale pasivelor la vedere obținute de la clienți (excluzând depozitele de economii ale persoanelor fizice);
depozitele de economii ale persoanelor fizice cu termenul rămas până la rambursare 2 ani și mai mult;
60% ale depozitelor de economii ale persoanelor fizice cu termenul rămas până la rambursare de la 1 până la 2 ani;
30% ale depozitelor de economii ale persoanelor fizice la vedere și cu termenul rămas până la rambursare de până la 1 an;
obligațiuni în circulație și alte valori mobiliare emise de banca cu termenul rămas până la scadență 2 ani și mai mult;
50% ale obligațiunilor în circulație și altor valori mobiliare emise de bancă cu termenul rămas până la scadență de până la 2 ani;
60% ale rezervelor pentru pensiile lucrătorilor băncii; nu trebuie sa fie mai mare decît 1. [6, p.2-3]
Principiul II (lichiditatea curentă):
Indicatorul lichiditatii curente a unei banci care reprezinta raportul dintre:
1) suma activelor unei bănci, în forma de:
numerar și metale prețioase,
depozite la Banca Națională a Moldovei,
valori mobiliare lichide,
mijloace interbancare nete curente (plasările în alte bănci se includ în calculul activelor lichide numai în cazul în care aceste mijloace nu sunt grevate cu sarcini și sunt libere de interdicții)
2) și suma activelor totale ale bilanțului (excluzând reducerile pentru pierderi la active); nu trebuie sa fie mai mic de 20%. [6, p.3]
Anual sunt stabilite următoarele normative ale lichidității:
Lichiditatea curentă : suma activelor la vedere și activelor pe un termen mai mic de 30 zile raportată la obligațiunile la vedere și pe un termen mai mic de 30 zile (%);
Lichiditatea pe termen lung: suma activelor pe termen lung (cu scadența 2 ani și mai mult raportată la resursele băncii (%).
În cadrul analizei riscului lichidității o atenție deosebită se acordă concentrării riscului de creditare, concentrării depozitelor, a depunerilor sau a creditelor primite de către bancă și se determină riscul, ce rezultă din această concentrare.
La analiza riscului de pierdere a lichidității se consideră de asemenea nivelul de dependență față de diferite categorii de creditori (piața interbancară, Banca Națională a Moldovei, clienți – persoane juridice, clienți – persoane fizice, alți creditori), precum și nivelul de sensibilitate a creditorilor față de situația pe piața monetară. Analiza modificării structurii mijloacelor atrase în volumul total al obligațiunilor băncii se efectuează, compărând situațiile din perioadele gestionare precedente (ultimele trei date gestionare).
În scopul asigurării lichidității Banca Națională a Moldovei (BNM) cere băncilor comerciale să mențină o rezervă minimă calculată ca procent din fondurile medii atrase în conturile de depozit și alte pasive similare. Fondurile atrase în Lei Moldovenești (MDL) și în moneda neconvertibilă sunt rezervate în MDL. Fondurile atrase în valută străină sunt rezervate în dolari SUA de la mijloacele atrase în USD; în EURO – de la mijloacele atrase în EUR și în EUR de la mijloacele atrase în alte valute liber convertibile.
La data de 31 decembrie 2013 rata pentru calcularea rezervelor minime obligatorii în toate monedele a fost 8%, în urma deciziei Consiliului de Administrație al BNM.
Banca își menține rezervele sale obligatorii în contul curent deschis la BNM în valoare de 8% din fondurile atrase în Lei Moldovenești și valută neconvertibilă, 8% din fondurile denominate în USD și EUR sunt păstrate în conturile de rezervă obligatorie speciale la BNM. Rezervele obligatorii deținute la contul curent în MDL la BNM pot fi folosite de către Bancă în operațiunile sale zilnice.
Coeficientul lichidității pe termen lung pe sistemul bancar (active cu termen mai mare de doi ani/ resurse financiare cu termen potențial de retragere mai mare de doi ani <=1) a atins în anul 2013 un nivel de 0.7. Lichiditatea curentă pe sistem (active lichide, exprimate în numerar, depozite la BNM, valori mobiliare lichide, credite interbancare nete cu termenul de până la o lună / total active x100% ≥20 la sută) a constituit 32.9 la sută. Valorile respective ale indicatorilor lichidității relevă existența surselor adecvate pentru susținerea plăților aferente obligațiilor și determină o rezistență înaltă a băncilor la eventualele șocuri externe.
Tabelul 3.1. Structura sistemului bancar moldovenesc la 30.11.2013[elaborat de autor în baza datelor BNM]
Sectorul bancar reprezintă componenta de bază a pieței financiare din Republicii Moldova, în condițiile în care alte elemente sunt slab dezvoltate (piața de capital), au o pondere redusă (instituțiile de microfinanțare și creditare nebancară, leasing), sau sunt virtual inexistente (fondurile de investiții și capitalul de risc). Acesta este constituit din 2 nivele, reprezentate de Banca Națională a Moldovei (BNM) și 14 bănci comerciale. BNM este responsabilă pentru autorizarea, reglementarea și supravegherea activității instituțiilor bancare, precum și pentru elaborarea și promovarea politicii monetare a statului. Normele sistemului de reglementare bancară al BNM au la bază Principiile de bază ale Comitetului Basel pentru supravegherea bancară (Basel I), iar în unele privințe, mai ales în ceea ce se referă la suficiența capitalului și provizioanele pentru pierderi la credite, sunt chiar mai stricte. Dintre cele 14 bănci comerciale, 9 sunt cu capital majoritar străin. Sistemul bancar din Republica Moldova este caracterizat printr-o pondere mică a capitalului de stat – 2,5% din totalul capitalului bancar, sau 12,4% din totalul activelor deținute de băncile cu capital majoritar de stat. În același timp, ponderea băncilor cu capital majoritar străin este de 41.1% . Aceasta este mai puțin decât media pe regiune, unde, cu excepția Belarusului și Azerbaidjanului, toate țările au o medie de circa 88,1%. Din cauza transparenței reduse a capitalului bancar moldovenesc, este destul de greu de apreciat care este situația de fapt la capitolul investiții străine. Cu excepția unor investitori străini majoritari „adevărați” (Group Societe Generale în Mobiasbancă, Gruppo Veneto Banca în Eximbank, ProCredit Holding în ProCredit Bank, Erste Bank/BCR în BCR Chișinău, Vienna Capital Partners în Unibank,), ceilalți “investitori străini” majoritari și în multe cazuri alții minoritari reprezintă de fapt companii off-shore, în spatele cărora s-ar afla aparent cetățeni moldoveni.
Tabelul 3.2. Activele, obligațiunile și capitalul sistemului bancar al R. Moldova, mii lei moldovenești (MDL) [elaborat de autor în baza datelor BNM]
Sectorul bancar moldovenesc a crescut continuu pe parcursul ultimilor 13 ani, cu excepția perioadei de criză septembrie 2008 – februarie 2010, când au fost înregistrate reduceri ai majorității indicatorilor de performanță. Începând cu luna martie 2010, însă, sectorul bancar moldovenesc a intrat din nou într-o curbă de ascensiune. Evoluțiile în ascensiune ale sistemului bancar moldovenesc au fost determinate de creșterea economică per ansamblu a țării, însoțită de cererea sporită pentru produse bancare, cât și de sporirea volumului de remitențe.
Diagrama 3.1. Activele bancare [elaborat de autor în baza datelor BNM]
La sfârșitul trimestrului 3 2011, activele sistemului bancar erau mai mari cu 13,4% față perioada similară a anului 2010, depășind și cu cca. 17,7% punctul convențional al începutului de criză (trimestrul 3, 2008). Cel mai mult a crescut portofoliul net de credite și leasing financiar – cu 22,8 % față de perioada similară a anului 2010, și cu 13,5% față de 2008-2009.(vezi diagrama 3.1.)
Următoarea poziție ca pondere a activelor bancare moldovenești o reprezintă hârtiile de valoare de stat, în condițiile în care multe sectoare ale economiei nu și-au revenit pe deplin din criză (în special construcțiile și industriile conexe), iar băncile manifestă o prudență sporită, având încă proaspătă memoria creșterii alarmante a creditelor toxice în perioada de criză.
Sporirea transferurilor de bani de la cetățenii moldoveni care lucrează peste hotare a determinat și creșterea depozitelor. Acestea s-au majorat față de perioadele de referință cu 16,0% și, respectiv, 13,5%. Capitalul acționar a crescut cu 5,7% și respectiv 15,5%, aproape exclusiv din contul aporturilor în capitalul statutar făcute de fondatori.(vezi diagrama 3.2.)
Diagrama 3.2. Obligațiunile bancare [elaborat de autor în baza datelor BNM]
Tabelul 3.3. Indicatori financiari ai sistemului bancar. [elaborat de autor în baza datelor BNM]
Evoluțiile în creștere ale sectorului bancar și-au găsit reflectare și în îmbunătățirea majorității indicatorilor de performanță pe sistemul bancar. După o reducere de la 6,4 miliarde până la cca 6,4 miliarde MDL în anul 2009, capitalul de gradul I a crescut până la aproape 7,3 miliarde MDL către trimestrul 3, 2011. Indicatorul de suficiență al capitalului ponderat la risc și-a păstrat valori foarte înalte chiar și în perioada de criză. Acesta reflectă predilecția BNM pentru măsuri prudențiale sporite. La un normativ minim de 12%, gradul de suficiență al capitalului ponderat la risc a variat în ultimii ani în jurul valorilor de 28,5%-32,0%. Conform raportului FMI Global Financial Stability Report, Moldova a înregistrat în 2009 și 2010 cel mai înalt nivel al suficienței capitalului ponderat la risc printre toate cele 97 de țări ale lumii cuprinse în raport, cu excepția unei singure țări. Cu toate acestea, BNM nu numai că nu a relaxat cerințele respective, ci și a dispus în 2010 majorarea capitalului minim de la 100 milioane MDL până la 150 milioane MDL în 2011 și 200 milioane MDL în 2012.
În aceste condiții și lichiditatea în sistemul bancar moldovenesc înregistrează valori înalte: la o normă minimă de 20%, rata lichidității curente nu a coborât mai jos de 31,4% în ultimii 3 ani.
Nivelul înalt de suficiență a capitalului ponderat la risc, precum și al lichidității sistemului bancar moldovenesc reflectă capacitatea bună, la nivelul întregului sector bancar, de a face față unor situații de criză. Totuși, aceasta reduce din eficiența și rentabilitatea băncilor, mai ales în condițiile în care economia slabă nu este în stare să absoarbă excesul de lichidități, astfel că băncile moldovenești continuă să facă coadă la licitațiile de vânzare a valorilor mobiliare de stat. În anul 2009 sistemul bancar moldovenesc înregistra unul dintre cei mai înalți indicatori de rentabilitate (ROA și ROE) din regiune, fiind și sectorul din economie care atrăgea cei mai mulți investitori. Către trimestrul 3 2011, la un an și jumătate după depășirea crizei, sistemul bancar a reușit să recupereze doar circa jumătate din rentabilitatea de altădată.
Perioada de criză a sectorului bancar a fost însoțită de creșterea dramatică a volumului creditelor nefavorabile. Acestea au crescut de la 4,5% din totalul creditelor, sau 17,8% în raport cu capitalul normativ total (CNT). Acest lucru a determinat ca sectorul bancar per ansamblu să înregistreze în anul 2009, pentru prima dată în istoria sa, pierderi. Valoarea creditelor nefavorabile s-a diminuat continuu, însă, începând cu luna martie a anului 2010, ajungând până la 8,1% în raport cu portofoliul total de credite, sau 31,9% în raport cu CNT la data de 30.09.2011.
În continuare autorul va analiza indicatorii de au acționat la nivelul lichidității în cadrul unor bănci din Republica Moldova pentru anul 2013.
Dirijarea riscului lichidității la banca “MOLDOVA-AGROINDBANK”S.A.
În anul 2013, Moldova Agroindbank, ca și în anii precedenți, și-a păstrat poziția de lider pe piața monetară, fiind un participant activ la efectuarea operațiunilor Money-Market.
Banca a continuat gestionarea eficientă a activelor lichide disponibile, fiind utilizate următoarele instrumente: Certificatele Băncii Naționale (CBN), Valorile Mobiliare de Stat, împrumuturile/depozitele pe piața interbancară. [46, p.63]
Volumul investițiilor în Valori Mobiliare de Stat pe piața primară, din contul băncii, a constituit 577 milioane MDL, în scădere cu 14% față de anul precedent.
Având în vedere că banca a dispus de mijloace disponibile pe termen scurt, unicul instrument atractiv și eficient, cu un grad scăzut de risc, au fost investițiile în CBN cu termen de circulație de 14 zile, la rata de bază a Băncii Naționale a Moldovei, care pe parcursul anului s-a micșorat de la 9.5% la 4.5%.
Volumul investițiilor în Certificatele Băncii Naționale a constituit 19.59 miliarde MDL, fiind cu 5.47 miliarde MDL mai mic decât în anul precedent.
Venitul total obținut de la efectuarea investițiilor în valori mobiliare în 2013 a constituit 69.8 milioane MDL, în scădere cu 44.6 milioane MDL față de 2012.
Această diminuare a fost influențată de scăderea considerabilă a ratelor dobânzilor cu 5.5 puncte procentuale și reducerea investițiilor în valori mobiliare de la 670 la 577 milioane MDL.
În anul 2013, plasamentele overnight la Banca Națională a Moldovei în monedă națională au înregistrat valoarea de 13.9 miliarde MDL, fiind cu 56% mai mari decât în 2012, pe când plasările la termen în monedă națională la băncile locale au constituit suma de 93.1 milioane MDL, în creștere cu 133% față de anul trecut. Volumul tranzacțiilor de plasare a mijloacelor bănești în valută străină în depozite la băncile străine a constituit 50.6 milioane EUR. [45, p.24]
Dirijarea riscului lichidității la banca “ENERGBANK”S.A.
La analiza riscului diminuării lichidității se efectuează aprecierea corespunderii indiciilor lichidității reale, normativelor lichidității curente și de lungă durată stabilite de Banca Națională a Moldovei. Se analizează modificările indiciilor reale a lichidității în corespundere cu normativele pentru ultimele 3 luni. Se stabilesc cerințele și/sau obligațiile băncii, care au influențat asupra modificărilor indiciilor reale a normativelor lichidității.
Lunar sunt stabilite următoarele normative a lichidității:
1. Lichiditatea curentă: 20(%);
2. Lichiditatea de lungă durată: Raportul lichidității de lungă durată (durata până la stingere 2 ani și mai mult) la resursele financiare ale băncii (%);- nu mai mult de coeficientul 1.
În cadrul analizei riscului lichidității o atenție deosebită se atrage la concentrarea riscului de creditare, concentrarea depozitelor, investițiilor sau creditelor primite de către bancă și se determină riscul, care decurge din această concentrare, se anexează lichiditatea în secțiune lei/valută.
La analiza riscului pierderilor lichidității se ține cont de asemenea de gradul de dependență de diferite categorii de creditori (piața interbancară, Banca Națională a Moldovei, clienții-persoane juridice, clienții-persoane fizice, alți creditori), la fel și de gradul de sensibilitate a creditorilor la situațiile de pe piața financiară.
Se analizează schimbările structurii investițiilor atrase în volumul total al obligațiunilor băncii în comparație cu perioadele de gestiune precedente (ultimele 3 perioade de dare de seamă). Structura activelor și pasivelor băncii, precum și corespunderea acestora după termeni, creează posibilitatea executării oportune de către banca „ENERGBANK”S.A. a obligațiunilor sale și garantează investitorilor/acționarilor băncii nivelul necesar al profitului din mijloacele bănești investite în bancă. [47, p.1-2]
Dirijarea riscului lichidității la banca “FINCOMBANK”S.A.
Structura activelor și pasivelor băncii “FINCOMBANK”S.A., precum și corespunderea scadențelor lor acordă posibilitate băncii de a-și îndeplini obligațiile sale și asigură investitorilor băncii un nivel adecvat al venitului la mijloacele investite în bancă. Banca menține următoarea structură a bilanțului:
O asemenea structură permite de a menține 50% din capitalul băncii sub formă de mijloace lichide, și de a forma partea de risc a activelor (portofoliul de credite) din contul mijloacelor atrase, cu respectarea normelor privind rezervele obligatorii la conturile în Banca Națională a Moldovei.
Riscurile diferenței dintre termenele de atragere și de plasare se dirijează prin metode standarde aplicate de către instituțiile financiare:
Reducerea pe un termen scurt a lichidității fără majorarea nivelului de cheltuieli;
Împrumuturi interbancare – costul lor este cu 1-2 puncte procentuale mai înalt decât suma nominală, însă ele presupun cheltuieli de regie minime;
Tranzacții pe piață deschisă SWAP , REPO – vânzarea unei părți din active cu răscumpărarea ulterioară a lor – costul este analogic împrumuturilor pe piață.
În cazul apariției crizei lichidității “FINCOMBANK”S.A. se conduce de „Planul de acțiuni ale Băncii în cazul crizei lichidității”, elaborat de către comitetul de dirijare a activelor și pasivelor. [48, p.1]
Dirijarea riscului lichidității la banca “MOBIASBANK”S.A.
Responsabilitatea implementării politicii de risc o au toate structurile băncii. Departamentul Risc este responsabil de administrarea și monitorizarea riscului de credit, riscului de piață, riscului rezidual, riscului operațional și urmărirea planului de continuitate a activității, în timp ce riscul de lichiditate este administrat și monitorizat de către Departamentele Trezorerie și Financiar.
Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, ca urmare a devierii proporției dintre creditele acordate pe termen lung și creditele pe termen scurt și a necorelării acestor active cu pasivele băncii, adică cu resursele. [49, p.1]
Dirijarea riscului lichidității la banca “UNIBANK”S.A.
Prin gestionarea riscului de lichiditate se subînțelege mecanismul de limitare a riscului de neexecutării de către Bancă a obligațiilor sale la termen, precum și limitarea mărimii pierderilor posibile legate de necesitatea realizării urgente a activelor în legătură cu divergențele privind termenii de achitare a activelor și pasivelor.
În scopul optimizării gestionării riscului de lichiditate se efectuează gestionarea separată a riscului de lichiditate curentă și structurală.
Monitorizarea stării curente și prognozate a lichidității pe termen scurt se efectuează zilnic în baza elaborării calendarului de plăți și prognozei necesităților în resurse pe termen scurt.
Monitorizarea stării lichidității structurale se efectuează prin elaborarea regulată a rapoartelor curente și de prognozare privind diferența scadențelor activelor și pasivelor. În conformitate cu politica de gestionare a riscurilor în BC “UNIBANK” S.A. gestionarea curentă a lichidității structurale se efectuează ținând cont de asigurarea volumului necesar de rezerve ale lichidității Băncii în caz de apariție a unei situații de criză.
Controlul, analiza, monitorizarea gestionării riscului de lichiditate se efectuează de Comitetul de gestionare a activelor și pasivelor al BC “UNIBANK” S.A., Secția control al riscurilor financiare a Direcției control al riscurilor, Trezoreria BC “UNIBANK” S.A. [50, p.1]
Dirijarea riscului lichidității la banca “VICTORIABANK”S.A.
Obiectivul administrării riscului de lichiditate este menținerea unui nivel suficient de lichidități pentru compensarea fluctuațiilor așteptate și neașteptate ale articolelor de bilanț și acoperirea necesităților de creștere ale Băncii.
Necesitățile de lichidități ale băncii VICTORIABANK”S.A. sunt determinate prin intermediul raportului privind diferența scadențelor, care stabilește intrările și ieșirile așteptate de lichidități în cadrul anumitor perioade de timp. Pentru o determinare mai corectă a necesităților de lichidități, pe lângă diferența scadențelor contractuale, se examinează și diferența efectivă a scadențelor, luând în considerare probabilitatea rambursării activelor în termen și a reperfectării contractelor de depozit la expirarea lor. Odată determinate, necesitățile de lichidități vor fi satisfăcute prin administrarea atât a activelor, cât și a pasivelor.
Structura obligațiunilor este un aspect-cheie în administrarea riscului de lichiditate. Astfel, banca va evalua permanent structura portofoliului de depozite, stabilitatea și calitatea depozitelor, precum și gradul de concentrare a depozitelor.
Administrarea riscului de lichiditate în cadrul băncii are la bază următoarele principii:
a) Elaborarea unei strategii de dirijare zilnică a lichidităților;
b) Monitorizarea procesului de administrare a riscului de lichiditate din parte administratorilor;
c) Evaluarea și monitorizarea cerințelor de finanțare netă;
d) Analizarea evoluțiilor lichidității conform unor scenarii de alternativă;
e) Elaborarea unor strategii de acțiune în cazul unor situații neprevăzute;
f) Elaborarea unui sistem de evaluare, monitorizare și control al lichidităților deținute în diferite valute;
g) Instituirea unui sistem de control adecvat al procesului de administrare a riscului de lichiditate.
Lichiditatea și administrarea resurselor si plasamentelor sunt evaluate in functie de:
* trendul si stabilitatea depozitelor;
* gradul si trendul utilizarilor pe termen scurt ;
* sursele de fonduri ;
* finantarea activelor pe termen lung;
* accesul la pietele monetare si alte surse de finantare;
* capacitatea managementului de a identifica, masura, monitoriza și controla lichiditatea și nivelul de diversificare al surselor de finantare, etc. [51, p.1]
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Lichiditatea globală a unei instituții bancare depinde de structura combinată a activelor și pasivelor sale, scadențele activelor în comparație cu cele ale surselor de finanțare fiind un factor determinant al vulnerabilității acestora la riscul de lichiditate. Pentru valori egale cu 1 sau care tind către 1, banca nu realizează practic transformarea scadențelor resurselor atrase în momentul în care le plasează, indicând o corelare corespunzătoare a activelor și a pasivelor bancare din punct de vedere al scadențelor. O astfel de situație exclude riscul de lichiditate.
Autorul a concluzionat că în ceea ce privește riscul de lichiditate, izvorât din necorelarea scadențelor dintre posturile de activ și cele de pasiv, o sarcină extrem de importantă a conducerii unei bănci este aceea de estimare și acoperire corectă a nevoilor de lichiditate, întrucât rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ pe termen lung dacă banca deține în portofoliu prea multe active lichide comparative cu nevoile sale, dar pe de altă parte prea puține lichidități pot crea mari probleme financiare sau chiar falimentul în cazul băncilor mici.
Pentru asigurarea viabilității unei instituții bancare, managementul bancar trebuie să monitorizeze atât performanța instituției bancare, respectiv profitabilitatea bancară, cât și riscul de lichiditate. Între profitabilitate și lichiditate bancară există o strânsă interdependență, de capacitatea băncii de a crea lichidități și de capacitatea de plasare a acestora pe piață depinzând și profitabilitatea instituției bancare.
Pentru limitarea impactului crizei financiare asupra economiei și implicit asupra sistemului bancar, autorul consideră că sunt necesare crearea următoarelor premise:
– Luarea constantă a unor măsuri prudențiale și administrative de către BNM astfel încât să tempereze creșterea creditului neperformant acordat sectorului privat și susținerea creditării în monedă națională în detrimentul celei în valută.
– Situarea rezervelor minime obligatorii la un nivel ridicat permite ajustarea graduală a lichidității din sistemul bancar, în funcție de evoluția condițiilor de piață.
– Menținerea raportului creanțe/restanțe și îndoielnice/capitaluri proprii la un nivel redus.
– Menținerea nivelului garantat al depozitelor (pe persoană și pe bancă) constituite la instituțiile de credit la o valoare, care să încurajeze atragerea de depozite atât de la persoane fizice, cât și de la persoane juridice, precum și în scopul evitării panicii, care odată instalată ar duce la retragerea masivă a sumelor depozitate în sistemul bancar.
– Modificarea normelor privind provizionarea, pentru a continua procesul de restructurare sau reeșalonare a creditelor neperformante. Păstrarea actualului nivel de provizioane afectează lichiditatea, profitabilitatea și indicatorii de prudențialitate ai băncii.
– O măsură eficientă anticriză o reprezintă diminuarea ratelor dobânzilor de politică monetară și contribuirea la creșterea investițiilor.
Pentru valori subunitare, banca transformă pasivele atrase pe termene scurte în active pe termene lungi. O astfel de situație expune banca la risc de lichiditate, însă îi creează avantajul sporirii marjei nete de dobânzi, în special în cazul unei curbe crescătoare a ratelor de dobândă (ratele pe termen lung sunt mai mari decât cele pe termen scurt). Pentru valori supraunitare, banca transformă pasivele atrase pe termen lung în active plasate pe termen scurt. În această situație nu există risc de lichiditate, însă există dezavantajul diminuării marjei nete de dobânzi, în cazul cel mai frecvent întâlnit al curbei crescătoare a dobânzilor. Acest dezavantaj poate fi eliminat pentru perioadele în care curba dobânzilor este descrescătoare (ratele pe termen scurt sunt mai mari decât cele pe termen lung). Referitor la raportul între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară, se poate concluziona de fapt că problema lichidității și a modului de asigurare sunt probleme de management bancar. În ceea ce privește evoluția lichidității în sistemul bancar din Moldova, din analiza efectuată precum și din consultarea rapoartelor BNM a reieșit că excesul de lichiditate din sistemul bancar al Republicii Moldoa s-a diminuat începând cu anul 2008, în condițiile continuării evoluției ascendente a creditării și ale reducerii lichidității piețelor financiare internaționale. Poziția de lichiditate a instituțiilor de credit se menține în general confortabilă, iar gradul de conectivitate pe piața interbancară este în creștere. Riscul sistemic continuă să fie foarte scăzut, expunerile bilaterale interbancare fiind în general de dimensiuni reduse în raport cu fondurile proprii și de activele lichide de care dispun băncile creditoare.
Performanța instituțiilor financiare în privința corelării pe benzi de scadență a pasivelor cu activele rămâne adecvată, însă lichiditatea globală a sistemului bancar din Moldova își continuă dinamica descendentă, pe fondul creșterii gradului de intermediere bancară. Indicatorul de lichiditate pe sistem bancar, calculat conform reglementărilor în vigoare, se menține la nivel accesibil, însă diferența dintre lichiditatea efectivă și cea necesară este, în termeni relativi, în scădere.
Republica Moldova trebuie să-și adapteze politicile macroeconomice la noul context creat de criza financiară internațională, astfel ca vulnerabilitatea economiei față de turbulențele financiare internaționale implică necesitatea recalibrării mix-ului de politici economice în concordanță cu provocările generate de acestea. O asemenea reechilibrare a pachetului de politici macroeconomice vizează în primul rând reducerea treptată a deficitului de cont curent, dezechilibrul extern reprezentând principala sursă de vulnerabilitate a economiei față de restrângerea lichidității și de deteriorarea pieței financiare internaționale.
Putem afirma că o economie puternică, stabilă și viabilă duce automat la existența unui sistem bancar solid și performant.
Recomandările autorului sunt:
Evoluția creditării interne va depinde tot mai mult de capacitatea băncilor de a atrage resurse de pe plan intern; de aceea procesul de creditare trebuie continuat pe baze de prudențialitate, deoarece riscurile din activitatea de creditare, în aceste condiții de incertitudine economică, se pot amplifica de la o perioadă la alta;
Băncile trebuie să elaboreze, descopere noi oportunități de creditare care să funcționeze și în această perioadă de criză, contribuind la ieșirea din impasul creat. Ca și oportunități de creditare se poate de recomandat: IMM-urile și firmele care se finanțau până în prezent pe plan extern; populația cu un grad mare de solvabilitate; societățile prin care se derulează proiecte de infrastructură.
Autorul concluzionează că politicile de management ale lichidității de regulă sunt alcatuite dintr-o structură de adoptare a deciziilor, un model de abordare a operațiunilor de finanțare și lichiditate, un set de limite pentru expunerea la riscul de lichiditate, precum și din proceduri pentru planificarea lichidității. Structura de adoptare a deciziilor reflectă importanța acordată lichidității de către conducere care instituționalizează structura pentru gestiunea riscului de lichiditate și desemnează responsabilitatea elaborării de politici asupra lichidității celui mai înalt nivel de conducere din bancă.
Managementul lichidității este strâns legat de nevoile de finanțare, banca putând majora nivelul său de lichiditate prin intermediul managementului activelor, managementului pasivelor, sau o îmbinare a celor două, în practica nevoile de lichiditate putând fi acoperite prin vânzarea de active foarte lichide din portofoliul de tranzacționare, vânzarea activelor mai puțin lichide cum sunt activele imobilizate, iar în ceea ce privește pasivul prin creșterea datoriei pe termen scurt și/sau a depozitelor pe termen scurt prin creșterea scadenței datoriilor și în ultima instanță prin majorarea de capital. Pentru a maximiza profitabilitatea, managementul băncii trebuie să compare rentabilitatea activelor lichide cu cea a activelor mai puțin lichide. Există situații în care factorii sezonieri sau de altă natură pot cauza majorări ale cererii de credite peste resursele din depozite disponibile, iar ca alternativă băncile pot satisface nevoile de lichiditate prin intermediul surselor de datorii.
BIBLIOGRAFIE
ACTE LEGISLATIVE, HOTĂRÎRILE GUVERNULUI
Constituția Republicii Moldova, din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.08.1994, nr. 01, titlul IV, art. 126.
Codul Civil al Republicii Moldova, nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86, art. 106-120.
Legea Republicii Moldova privind societățile pe acțiuni, nr. 1134-XIII din 2.04.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.02.1994, nr. 02, cu modificări și completări.
Legea Băncii Naționale a Moldovei, nr. 548-XIII din 21.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 56-57, cu modificări și completări.
Legea Instituțiilor Financiare, nr. 550-XIII din 21.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr. 1/2, cu modificări și completări.
INSTRUCȚIUNI ȘI MATERIALE METODOLOGICE
Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei cu privire la lichiditatea băncii, nr. 32 din 8 august 1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr. 64-65, cu modificări și completări.
Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei cu privire la dirijarea riscului ratei dobânzii, nr. 48 din 22 septembrie 1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr. 109-111/192, cu modificări și completări.
Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei cu privire la regimul rezervelor obligatorii, din 15 aprilie 2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr. 67-72, art. 168, cu modificări și completări.
Regulamentul Republicii Moldova cu privire la creditele expirate, nr. 130
din 15.05.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr. 87-89, cu modificări și completări.
Regulamentul Republicii Moldova cu privire la reprezentarea statului în societățile economice, nr. 109 din 02.02.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr. 19-21/128, cu modificări și completări.
Regulamentul Republicii Moldova cu privire la clasificarea activelor și
angajamentelor condiționale și formarea reducerilor pentru pierderi
la active și provizioanelor pentru pierderi la angajamente condiționale, nr. 224 din 30.08.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 149-152, cu modificări și completări.
MONOGRAFII, PUBLICAȚII, MANUALE
Basno C., Dardac N. Riscurile bancare. Cerințe prudențiale, monitorizare. București: Ed. Economică, 1999. 189 p.
Basno C., Dardac N. Managementul bancar. București: Ed. Economică, 2002. 276 p.
Bătrâncea I. Analiza modului de organizare și funcționare a băncilor. Cluj-Napoca, 2003. 235 p.
Bătrâncea I., Heshan S. Modalități de analiză a riscului bancar. București, 2004.451 p.
Bătrâncea I. Analiză financiară în bănci. Cluj-Napoca: Risoprint, 2007. 479 p.
Beju D. Mecanisme monetare și instituții bancare. Cluj-Napoca: Casa cărții de știință, 2005. 398 p.
Dănilă N., Berea A.O. Management bancar. București: Ed. Economică, 2000. 374 p.
Dănilă N., Anghel L., Dănilă M. Managementul lichidității bancare. București: Ed. Economică, 2002. 308 p.
Dedu V. Gestiunea bancară. București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1999. 381p.
Dedu V. Gestiune și audit bancar. București: Ed. Economică, 2003. 425 p.
Greuning H.V., Brajovic Bratanovic J. Analiza și managementul riscului bancar. București: Irecson, 2003. 586 p.
Halpem P, Weston J.F., Brigham E.F. Finanțe manageriale. București: Ed. Economică, 1998. 605 p.
Hefferman S. Modern Banking. Chichester: John Wiley & Sons, Ltd., 2005. 489 p.
Higgins R. Analysis for Financial Management. Boston: Irwin, 1992. 418 p.
Horcher K. A. Essential of Financial Risk Management. New Jersey: John Wiley & Sons, Ltd., 2005. 679 p.
Ionescu C.L. Băncile și operațiunile bancare. București: Ed. Economică, 1996. 327 p.
Ionescu C.L. Economia și rolul băncilor. București: Ed. Economică, 1997. 418 p.
Ionescu C.L. Analiza riscului de creditare. București: Institutul Bancar Român, 1999. 573 p.
MacDonald S.S., Koch T.W. Management of banking. U.S.A.: Thomson South-Western, 2006. 847 p.
Mihai I. Tehnica și managementul operațiunilor bancare. București: Expert, 2003. 387 p.
Nițu I. Managementul riscului bancar. București: Expert, 2000. 217 p.
Olteanu A., Olteanu F.M., Badea L. Management bancar – caracteristici, strategii, studii de caz. București: Dareco, 2003. 283 p.
Oprițescu M. Managementul riscurilor și performanțelor bancare. Craiova: Ed. Universitaria, 2006. 404 p.
Rotaru C. Managementul performanței bancare. București: Expert, 2001. 355 p.
Rădulescu M. Managementul performanțelor și riscurilor bancare în contextul crizelor bancare și confruntările sistemelor bancare actuale. Craiova: Sitech, 2009. 349 p.
Stoica M. Gestiune bancară. București: Luminalex, 2002. 317 p.
Stoica M. Management bancar. București: Ed. Economică, 1999. 413 p.
Trenca I., Bejenaru A., Borlea S. Analiza performanțelor și riscurilor bancare. Cluj-Napoca: Risoprint, 2008. 537 p.
SURSE STATISTICE și MATERIALE PRACTICE
Error! Hyperlink reference not valid. dicționar financiar online
http://www.acurs.blogspot.com/2008/01/clasificarea-riscurilor-bancare-in26.html
http://www.economica.md/dicționar-economic/riscuri-bancare.html
http://www.bnm.md – Legile instituțiilor financiare
http://www.maib.md/raport-anual-SNC/
http://www.maib.md/raport-anual-SIRF/
http://energbank.md/about/anual-report/anual-report/
http://fincombank.md/risc_ro/
http://mobiasbanca.md/news/grupul-soci%C3%A9t%C3%A9-g%C3%A9N%C3%A9rale-%C5%9Fi-mobiasbanca-%C3%AE%C5%9Fi-confirm%C4%83-soliditatea-%C5%9Fi-stabilitatea
http://unibank.md/about/risks
http://www.victoriabank.md/ro/banca/
Lista Abrevierilor
BNM- Banca Națională a Moldovei
BN- Banca Națională
BC- Banca Comercială
CBN- Certificatele Băncii Naționale
PL- Poziția lichidă
PM- Poziția Monetară
PFR- Poziția Fondurilor de Rezervă
HV- Hârtii de Valoare
HVS- Hârtii de Valoare de Stat
HVl- Hârtii de Valoare Lichide
Cg.f.- Coeficientul Gestiunii Fondurilor
PIB- Produsul Intern Brut
AD- Așteptări de Depozite
∑ D- Suma Depozitelor
D- Depozite
PS- Pasive Scadente
PN- Pasive Nesigure
IL- Indicele de Lichiditate
PI- Principiul 1
A- Activele Băncii
Rf- Resurse Financiare
PII- Principiul 2
Al- Active Lichide
At- Active Totale
MDL- Lei Moldovenești
USD- Dolarul American
EURO (EUR)- Moneda Unică Europeană
Pfr- Poziția Fondurilor de Rezervă
Kfi- Coeficientul Fondurilor Imobilizate
PLC- Poziția Lichidității Curente
ASRD- Active Sensibile la Rata Dobânzii
PSRD- Pasive Sensibile la Rata Dobânzii
GAP- Poziția Investițiilor (Investiții Sensibile la Rata Dobânzii)
RO- Rezerve Obligatorii
VLC- Valuta Liber Convertibilă
ROA- Rentabilitatea Activelor
ROE- Rentabilitatea Capitalului Propriu
CNT- Capitalul Normativ Total
BIBLIOGRAFIE
ACTE LEGISLATIVE, HOTĂRÎRILE GUVERNULUI
Constituția Republicii Moldova, din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.08.1994, nr. 01, titlul IV, art. 126.
Codul Civil al Republicii Moldova, nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86, art. 106-120.
Legea Republicii Moldova privind societățile pe acțiuni, nr. 1134-XIII din 2.04.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.02.1994, nr. 02, cu modificări și completări.
Legea Băncii Naționale a Moldovei, nr. 548-XIII din 21.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 56-57, cu modificări și completări.
Legea Instituțiilor Financiare, nr. 550-XIII din 21.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr. 1/2, cu modificări și completări.
INSTRUCȚIUNI ȘI MATERIALE METODOLOGICE
Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei cu privire la lichiditatea băncii, nr. 32 din 8 august 1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr. 64-65, cu modificări și completări.
Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei cu privire la dirijarea riscului ratei dobânzii, nr. 48 din 22 septembrie 1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr. 109-111/192, cu modificări și completări.
Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei cu privire la regimul rezervelor obligatorii, din 15 aprilie 2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr. 67-72, art. 168, cu modificări și completări.
Regulamentul Republicii Moldova cu privire la creditele expirate, nr. 130
din 15.05.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr. 87-89, cu modificări și completări.
Regulamentul Republicii Moldova cu privire la reprezentarea statului în societățile economice, nr. 109 din 02.02.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr. 19-21/128, cu modificări și completări.
Regulamentul Republicii Moldova cu privire la clasificarea activelor și
angajamentelor condiționale și formarea reducerilor pentru pierderi
la active și provizioanelor pentru pierderi la angajamente condiționale, nr. 224 din 30.08.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 149-152, cu modificări și completări.
MONOGRAFII, PUBLICAȚII, MANUALE
Basno C., Dardac N. Riscurile bancare. Cerințe prudențiale, monitorizare. București: Ed. Economică, 1999. 189 p.
Basno C., Dardac N. Managementul bancar. București: Ed. Economică, 2002. 276 p.
Bătrâncea I. Analiza modului de organizare și funcționare a băncilor. Cluj-Napoca, 2003. 235 p.
Bătrâncea I., Heshan S. Modalități de analiză a riscului bancar. București, 2004.451 p.
Bătrâncea I. Analiză financiară în bănci. Cluj-Napoca: Risoprint, 2007. 479 p.
Beju D. Mecanisme monetare și instituții bancare. Cluj-Napoca: Casa cărții de știință, 2005. 398 p.
Dănilă N., Berea A.O. Management bancar. București: Ed. Economică, 2000. 374 p.
Dănilă N., Anghel L., Dănilă M. Managementul lichidității bancare. București: Ed. Economică, 2002. 308 p.
Dedu V. Gestiunea bancară. București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1999. 381p.
Dedu V. Gestiune și audit bancar. București: Ed. Economică, 2003. 425 p.
Greuning H.V., Brajovic Bratanovic J. Analiza și managementul riscului bancar. București: Irecson, 2003. 586 p.
Halpem P, Weston J.F., Brigham E.F. Finanțe manageriale. București: Ed. Economică, 1998. 605 p.
Hefferman S. Modern Banking. Chichester: John Wiley & Sons, Ltd., 2005. 489 p.
Higgins R. Analysis for Financial Management. Boston: Irwin, 1992. 418 p.
Horcher K. A. Essential of Financial Risk Management. New Jersey: John Wiley & Sons, Ltd., 2005. 679 p.
Ionescu C.L. Băncile și operațiunile bancare. București: Ed. Economică, 1996. 327 p.
Ionescu C.L. Economia și rolul băncilor. București: Ed. Economică, 1997. 418 p.
Ionescu C.L. Analiza riscului de creditare. București: Institutul Bancar Român, 1999. 573 p.
MacDonald S.S., Koch T.W. Management of banking. U.S.A.: Thomson South-Western, 2006. 847 p.
Mihai I. Tehnica și managementul operațiunilor bancare. București: Expert, 2003. 387 p.
Nițu I. Managementul riscului bancar. București: Expert, 2000. 217 p.
Olteanu A., Olteanu F.M., Badea L. Management bancar – caracteristici, strategii, studii de caz. București: Dareco, 2003. 283 p.
Oprițescu M. Managementul riscurilor și performanțelor bancare. Craiova: Ed. Universitaria, 2006. 404 p.
Rotaru C. Managementul performanței bancare. București: Expert, 2001. 355 p.
Rădulescu M. Managementul performanțelor și riscurilor bancare în contextul crizelor bancare și confruntările sistemelor bancare actuale. Craiova: Sitech, 2009. 349 p.
Stoica M. Gestiune bancară. București: Luminalex, 2002. 317 p.
Stoica M. Management bancar. București: Ed. Economică, 1999. 413 p.
Trenca I., Bejenaru A., Borlea S. Analiza performanțelor și riscurilor bancare. Cluj-Napoca: Risoprint, 2008. 537 p.
SURSE STATISTICE și MATERIALE PRACTICE
Error! Hyperlink reference not valid. dicționar financiar online
http://www.acurs.blogspot.com/2008/01/clasificarea-riscurilor-bancare-in26.html
http://www.economica.md/dicționar-economic/riscuri-bancare.html
http://www.bnm.md – Legile instituțiilor financiare
http://www.maib.md/raport-anual-SNC/
http://www.maib.md/raport-anual-SIRF/
http://energbank.md/about/anual-report/anual-report/
http://fincombank.md/risc_ro/
http://mobiasbanca.md/news/grupul-soci%C3%A9t%C3%A9-g%C3%A9N%C3%A9rale-%C5%9Fi-mobiasbanca-%C3%AE%C5%9Fi-confirm%C4%83-soliditatea-%C5%9Fi-stabilitatea
http://unibank.md/about/risks
http://www.victoriabank.md/ro/banca/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modele de Gestionare a Lichiditatilor Bancare (ID: 143235)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.