Modelarea Spatiala a Expansiunii Urbane In Judetul Valcea

Modelarea spațială a expansiunii urbane în județul Vâlcea

Capitolul I – MODELAREA SPAȚIALĂ A EXPANSIUNII URBANE

1.1 Dezvoltarea spațială a orașelor

1.2 Impactul expansiunii urbane

1.3 Teoria fractalilor

1.4. Modelarea spațială

Capitolul II – PATRIMONIUL NATURAL ȘI ANTROPIC AL JUDEȚULUI VÂLCEA

2.1 Istoria județului Vâlcea

2.2 Cadrul natural

2.3 Cadrul antropic

Capitolul III – EXPANSIUNEA URBANĂ A ORAȘELOR DIN JUDEȚUL VÂLCEA

3.1. Orașele cu o populație cuprinsă între (orașe mari)

3.2. Orașele cu o populație cuprinsă între (orașe mici)

Capitolul IV – MODELELE DE DEZVOLTARE SPAȚIALĂ A ORAȘELOR

4.1. Modele expansiunii urbane la nivel Global

4.2. Modelul caracteristic al orașelor din județul Vâlcea

Concluzii

Bibliografie

1.1 Dezvoltarea spațială a orașelor

Spațiul geografic este definit ca fiind „din punct de vedere filosofic, forma obiectivă și universală a existenței materiei, care are un aspect continuu și exprimă ordinea coexistenței lumii reale.” (Melinda Candea et al., 2006, pag. 11). Deși există mai multe tipuri de spații și noțiunea aceasta variază, cum ar fi spațiul economic (care asociază fluxurile vizibile cu cele invizibile), spațiul abstract-matematic (supus unor limite rigide), spațiul mistic (ca răspuns al sentimentelor), spațiul artistic sau spațiile folosite de arhitecți, orizontale și verticale, nude sau personalizate, spațiul geografic este un spațiu complex, particular, în care se realizează funcția biotică sub toate formele și treptele ei de evoluție. Spațiul geografic ar putea fi redus la un spațiu multidimensional, cu un număr mai mic sau mai mare de componente și o serie de relații între acestea, căruia i se poate asocia o structură algebrică.

Spațiul geografic poate fi considerat un rezultat a mai multor spații specializate suprapuse, la anumite niveluri, care se ordoneaza în sisteme. Spațiile specializate pot fi spații naturale, spații economice sau sociale, acestea generează diferențieri spațiale și diferite tipuri de organizare a spațiului. Spațiul este tratat pornind de la dimensiuni, forme de utilizare, echipamente, limitări, distanțe, capacitate de transport.

Amplificarea activităților umane a dus la creșterea riscului epuizării resurselor naturale și la modificarea stării naturale a mediului. Din aceasta cauză a apșrut termenul de optimum spațial, care se referă la utilizarea rațională a resurselor unui spațiu dat, în raport cu puterea de producție.

Proprietățile spațiului geografic sunt alcătuite din marea varietate cantitativă și calitativă a elementelor ce compun spațiul, din relațiile și conexiunile locale sau regionale dintre componentele naturale și socio-economice. Orice spațiu are proprietăți metrice, care se exprimă prin: suprafețe, volum, distanțe și proprietăți topologice, cele mai importante sunt multidimensionalitatea, continuitatea, coerența, organizarea, toate exprimă aspecte calitative ce asigură functionalitatea spațiului geografic.

Organizarea spațiului geografic este definit ca un ansamblu de măsuri, acțiuni și lucrări prin care se intervine într-un teritoriu dat în vederea utilizării eficiente a potențialului existent și impune un anumit punct de vedere și de acțiune asupra naturii, dinamicii, și struturii relațiilor dintre componentele spațiului. Organizarea spațiului geografic se face prin două modalități, organizarea spontană, naturală si organizare dirijată, antropică, constientă, aceste două laturi aflându-se în raporturi de interdependență, integrare temporală și spațială. Deși cele două laturi ar trebui să se indrepete spre un scop comun, deseori se comportă conflictual, pentru că se face abstracție de componentele naturale, de capacitatea și nevoia de autoreglare a sistemelor naturale.

Organizarea naturală sau spontană cea mai adecvată, este considerată cea care se face in conformitate cu legile naturii și permite o evoluție progresivă a acestora. Datorită intervenției tot mai accentuate a omului din ultimul timp asupra sistemelor naturale, evoluția lor este perturbată. Organizarea antropică reprezintă o forma de acțiune a omului, care are loc într-un cadru de structurare naturală a spațiului geografic, dar nu implică o înlocuire a organizării spațiului natural.

Organizarea antropică a spațiului reprezintă acțiunea conștientă a omului de a modifica unele componente ale spațiului geografic în scopul creșterii eficienței economico-sociale, însă fără a crea dezechilibre în organizarea naturală. Intensitatea și nivelul intervenției antropice, prin organizare, sunt condiționate, de nivelul de dezvoltare al forțelor de producție, ceea ce înseamnă că schimbul de substanță și energie între natură și societate se realizează prin intermediul tehnologiei. Tehnologia are mai multe roluri, prin intermediul ei omul își satisface o parte din nevoile sale, este cauza principală a transformărilor intervenite în spațiul geografic, transformări ce pot avea, atât efecte pozitive, cât și negative.

Primele organizări administrative au fost infaptuite după un deceniu de la cucerirea Daciei, când din motive economice și fiscale, aceasta a fost in imparțită în Dacia Superioară și Dacia Inferioară. În următorii ani continuă reorganizările administrativ-teritoriale, astfel in perioada romană, Dacia era imparțită în municipii și colonii. După retragerea romană, forma de oganizare specifică zonei a fost obștea sătească. Țările au fost unele dintre cele mai vechi forme de organizare ale românilor și au reprezentat, în decursul timpului, zone de intensă concentrare umană, cu o densitate mare a așezărilor și cu o populație omogenă. Acestea au contribuit mai târziu la formarea voievodatelor și cnezatelor, fiind primele formațiuni statale. Alte încercări de organizare sunt cele pe regiuni, menționate prima oară in secolul al XIX-lea. În 1926 s-au înființat 71 de județe, împarțite în plăși, care coordonau întreaga activitate a teritoriilor respective. Ca unități administrativ-teritoriale intermediare între stat și județ, s-au format regiunile, înlocuite cațiva ani mai târziu cu ținuturile. Pe baza dezvoltării forțelor de producție, a modificărilor în structura populației, în profilul și dimensiunile orașelor s-a facut o nouă reorganizare în raioane și regiuni. Din cauza faptului că unele raioane și-au pierdut din funcționalitate, câțiva ani mai târziu s-a facut o reorganizare în 39 de judete, 236 de orașe, dintre care 47 municipii și 2706 comune. In prezent numărul județelor ajungând la 41, 313 de orașe și 13 092 de sate, organizate în 2694 de comune. Orașele cu o însemnătate ridicată în viața economică, social-politică și cultural-științifică a țării sau care au condiții de dezvoltare în aceste direcții sunt declarate municipii.

Orașul in Dicționarul Explicativ al Limbii Române este definit ca fiind o „formă complexă de așezare omenească cu dimensiuni variabile și dotări industriale, având de obicei funcție administrativă, industrială, comercială, politică și culturală”.

Orașul, definit de I. Ianoș, „reprezintă un sistem cu un anumit conținut, structură și organizare spațială, fiind o manifestare concretă a efectului interacțiunii în timp a spațiilor demografice, sociale și economice, proiectate pe spațiul fizic” (I. Ianoș, 1987).

Orașul mai este definit, în Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV-a Rețeau de localități, „ca o unitate administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai multe localități, dintre care cel puțin una este localitate urbană.” Orașul are două componente: componenta teritorială sau intravilanul, care reprezintă suprafața de teren ocupată sau destinată construcțiilor și amenajărilor și extravilanul care reprezintă restul teritoriului administrativ al orașului; si componenta demografică socio-economică, populația și activitățile economice, sociale și politico-administrative ce se desfășoară pe teritoriul localității. Dimensiunile, caracterul și funcțiile orașului prezintă mari variații, dezvoltarea sa fiind strâns corelată cu cea a teritoriului căruia îi aparține.

Există o stransă legatură între creșterea numerică a populației și distribuția optimă a acesteia în așezări de diverse dimensiuni. Evoluția actuală a așezărilor pe glob sunt determinate de desfașurarea fenomenului populației.

Orașul este un spațiu intens populat, cu un grad înalt de concentrare și organizare, care se dezvoltă in anumite condiții de timp și teritoriale. Spațiul urban este un spațiu geografic care are numeroase proprietăți metrice, dimensiuni, suprafețe, densități. Acest spațiu are o dezvoltare tridimensională, în suprafață prin extinderea periferiilor, în înăltime și în profunzime, sub nivelul solului. Orașul reprezintă un spațiu urban amenajat, cu funcții multiple, cu multe relații interne, dar mai ales cu exteriorul său, cu „intrări” și „ieșiri” care definesc caracterul funcțional al orașului.

In România, procesul de urbanizare a urmat fenomenul care se petrecea și pe plan mondial, însă cu diferențe în funcție de particularitățile geografice și istorico-sociale. Procesul de urbanizare al țării noastre s-a exprimat printr-un șir de forme de tip urban, începând cu orașele dacice de tip oppidum și apoi urmate de cele daco-romane, de târguri și cetăți feudale, orașele de tip capitalist cu profil agricol și cele socialiste, cu funcții economice mai complexe. Urbanizarea a avut un ritm alert în perioada comunistă, impus de industrializare și de migrația populației spre orașe. Populația a suferit mutații mari în ceea ce privește redistribuirea teritorială, dar mai ales pe structuri de medii.

Factorii de o importanță majoră care determină creșterea numerică a populației urbane, modificând implicit suprafața oraselor, sunt: sporul natural al populației urbane, sporul migratoriu, decretarea de noi orașe, inglobarea unor așezări din imediata apropiere a orașului în limitele administrative ale acestuia.

Trăsăturile principale ale dezvoltării spațiale ale orașelor sunt: sporul migratoriu, forța de atracție a orașelor mari, principalele beneficiare ale sporului migratoriu. Orașele mici prezintă o mare varietate de situații, unele se caracterizează printr-o creștere foarte redusă sau chiar scădere a populației, din cauza plecării locuitorilor în orașele mari, sau altele au cunoscut, în urma sporului migratoriu mare provocat de ascensiunea economică și socială până in 1989, o creștere rapidă. Rolul sporului natural în creșterea orașelor prezintă tendința evidentă de creștere, atât din cauza numărului mare de locuitori din mediul urban, cât și stabilității populației rurale și instalarea unui fenomen de „respingere” urbană a forței de munca disponibilizată.

Obiectivul principal al amenajării teritoriului pentru realizarea echilibrului între societate, economie și mediu și susținerea coeziunii teritoriale, este ca structura teritoriului să aibă ca opțiune importanta dezvoltarea spațială policentrică și echilibrată.

În Europa , conceptul de policentricitate se aplică la toate nivelurile, prin diverse politici. Strategiile pentru structurarea și dezvoltarea unor rețele teritoriale policentrice sunt: dezvoltarea spațială multipolară și echilibrată, consolidarea unor orașe și zone urbanizate dinamice și competitive, diversificarea funcțională a orașelor, susținerea dezvoltării bazate pe resurse endogene, valorificarea potențialului turistic, educațional și cultural al unor centre urbane, dezvoltarea rețelelor de transport ca supor al îmbuntățirii legăturii dintre centrele urbane.

Pentru județul Vâlcea s-au formulat propuneri pentu atingerea obiectivului de dezvoltare policentrică si echilibrată a rețelei de localități. Pentru evoluția rețelei de localități se vizează realizarea unei relații armonioase între localitate și teritoriu, pe baza principiilor privind dezvoltarea durabilă, echilibrul intern, deschiderea către exterior, valorificarea potențialului existent și sporirea autonomiei locale. onsolidarea unor orașe și zone urbanizate dinamice și competitive, diversificarea funcțională a orașelor, susținerea dezvoltării bazate pe resurse endogene, valorificarea potențialului turistic, educațional și cultural al unor centre urbane, dezvoltarea rețelelor de transport ca supor al îmbuntățirii legăturii dintre centrele urbane.

Pentru județul Vâlcea s-au formulat propuneri pentu atingerea obiectivului de dezvoltare policentrică si echilibrată a rețelei de localități. Pentru evoluția rețelei de localități se vizează realizarea unei relații armonioase între localitate și teritoriu, pe baza principiilor privind dezvoltarea durabilă, echilibrul intern, deschiderea către exterior, valorificarea potențialului existent și sporirea autonomiei locale.

In județul Vâlcea, rețeau de localități este caracterizată prin dispunerea spațială a centrelor urbane pe două axe – Valea Oltului și axa Râmnicu Vâlcea-Horezu, are o structură dezechilibrată, formată din orașe mici și foarte mici, iar centrul polarizator este municipiul Râmicu Vâlcea.

Propunerile de dezvoltare a rețelei de localități au în vedere prognoza demografică pentru

orizontul anului 2015, prin care se constată, chiar și în varianta optimistă tendința de scădere a populației din județ. Desi scăderile se observă cel mai mult în mediul rural, municipiul Drăgășani înregistrează, de asemenea scăderi ale numărului de locuitori. Pentru atingerea obiectivelor propuse se promovează structuri elastice și dinamice de organizare prin formare, consolidare și distribuție echilibratș a polilor de dezvoltare. O altă propunere ce privește structurarea indicativă a rețelei polilor urbani, se bazează pe principiile și criteriile utilizate la nivel european, adaptate nivelului de dezvoltare al localităților din județul Vâlcea. O ierarhizare europeană ia in calcul atât numărul de locuitori, cât și 6 criterii pentru satisfacerea unor funcții obligatorii: funcția industrială, turistică, de educație, de transport, administrativă si decizională. Se propune realizare dezvoltării rețelelor majore de infrastructură ca suport al axelor de dezvoltare spațială prin extinderea și modernizarea acestora în concordanță cu strategiile naționale și cu cerințele europene.

Teritoriul regional este străbătut de tronsoane ale coridorului pan-european IV (rutier și

feroviar) care corespunde parțial cu rețeaua transeuropeană TEN – R și TEN – F, precum și de

coridorului VII fluvial Dunărea, la limita sudică a regiunii.

Municipiul Râmnicu Vâlcea este situat pe coridorul IV rutier și adiacent TEN – R și TEN – F, ceea ce va permite integrarea în rețeaua majoră europeană.

Propunerile de largă perspectivă au în vedere și amenajarea căii navigabile pe râul Olt până la Râmnicu Vâlcea, ceea ce ar relaționa principalul centru urban al județului cu coridorul paneuropean VII sporind oportunitățile de cooperare și integrare la nivel european.

Pentru susținerea perspectivei de dezvoltare punctuală se propune amplificarea funcțiilor cu rol suprateritorial al polilor urbani de dezvoltare prin consolidarea nodurilor rețelelor urbane. Polul principal de dezvoltare al județului este municipiul Râmnicu Vâlcea, iar pol subregional este municpiul Drăgășani.

Consolidarea rolurilor celor doi poli se propune să se facă prin dezvoltarea unui mediu de afaceri favorabil și promovarea funcțiilor administrative, financiare, consultative, de educație și cercetare cu impact asupra investitorilor. Municipiul Râmnicu Vâlcea se poate dezvolta și ca centru turistic, datorită situării intr-o zona turistică recunoscută la nivel național.

Pentru formarea unui sistem urban integrat este necesară amplificarea relațiilor dintre municipii și restul centrelor urbane prin extinderea dotărilor teritoriale de nivel superior.

Pe viitor se propune transformarea municipiului Râmnicu Vâlcea în zona metropolitană.

O alta perspectivă de dezvoltare ar fi cooperarea la nivel regional pentru promovarea unor politici comune adaptate specificității fiecarei zone de intervenție.

1.2 Impactul expansiunii urbane

Expansiunea urbană este termenul folosit pentru a descrie extinderea fizică a zonelor urbane. Expansiunea reprezintă creșterea urbană și are o dezvoltarea neuniformă, dispersată și cu o tendință de discontinuitate. Orașele în expansiune sunt opusul orașelor compacte, sunt pline de spații goale, care indică ineficiențele în dezvoltare și evidențiază consecințele creșterii necontrolate, reprezintă un compromis între ordine și spontaneitate.

Urbaniștii văd această extindere ca o acompaniere a urbanului și o percep ca un lucru favorabil. Este un concept relativ nou, văzut ca un spațiu periurban, raportat între mediul rural și urban. Una din caracteristicile expansiunii spațiului este dinamismul.

Factorii care influențează expansiunea urbană sunt bine cunoscuți și sunt numerosi. Creșterea demografică reprezintă un factor principal, deoarece odată cu creșterea numărului de locuitori, fie natural sau prin migrație, a crescut și nevoia de locuințe. Creșterea economică, este și ea un factor important, deorece a crescut și nivelul de trai, oamenii au putut să facă posibilă realizarea unor dorințe privind crearea unui spațiu mai bun de locuit. Lipsa măsurilor legislative și a politicilor locale privind extinderea urbană și prețul scăzut al terenurilor aflate mai departe de centru, a influențat procesul de extindere al orașelor. S-a facilitat alegerea localizării locului de rezidență din ce în ce mai departe de locul de muncă, datorită dezvoltării sistemului de transport. Acest sistem de navetism a fost posibil datorită dotarii cu automobile, dar și din cauza prețurilor ridicate ale proprietăților din zona centrală, indepărtând numeroase familii spre un spațiu accesibil financiar, dar care circulă cu automobilele proprii sau transportul în comun. Spațiul periurban este încă văzut ca un spațiu aflat in echilibru cu natura, mai verde și mai curat și acest lucru a contribuit la dezvoltarea lui, prin construirea de noi locuințe.

Majoritatea cauzelor dezvoltării orașelor decurrg din sistemul economic, politic și social. De cele mai multe ori creșterea este neplanificată și necontrolată. În general , dovezile sugerează că în cazul în care dezvoltarea este neplanificată, domină descentralizarea, expansiunea va avea loc într-un mod mecanic . În schimb , în cazul în care creșterea în jurul periferiei orașului este coordonată de politică urbană, pot fi asigurate forme mai compacte de dezvoltare urbană.

Modele noi de dezvoltare pot fi observate, de asemenea , în jurul orașelor mai mici sau în mediul rural , de-a lungul coridoarelor de transport și de-a lungul văilor râurilor .

Sunt necesare noi politici pentru a controla expansiunea urbană, astfel încât zonele urbane să se poate dezvolta intr-un mod durabil.

Expansiunea urbană este sinonim cu dezvoltarea urbană elementară neplanificată, caracterizată de un amestec al utilizării terenurilor cu franja urbană. Modul de expansiune al orașelor este important datorită impactului major pe care îl poate avea asupra mediului. Expansiunea are multe efecte negative directe asupra calității vieții locuitorilor din orașe.

Dezvoltarea urbană are impact dincolo de terenul folosit direct de construcții, infrastructură și imprejurimile sale. Dezvoltarea economică și a marginilor urbane, ca urmare a dezvoltării urbane generează nevoia de infrastructura nouă de transport pentru a face conexiunea intre cele două, care la rândul sau produce congestie și costuri suplimentare pentru societate. Cele mai vizibile efecte ale dezvoltării urbane sunt în regiunile cu o creștere rapidă a economiei.

Multe probleme de mediu generate de extinderea orașelor crează implicații sociale și economice pentru oraș. Extinderea, scăderea cumpărăturilor locale și infratructura socială afectează multe orașe prin efecte negative asupra economiei. Zonele cu probleme de mediu sunt mai puțin probabil să atragă noi investitori și prezintă un impediment în investițiile locale. Aceastea la rândul lor, provoacă o viitoare exacerbare a expansiunii urbane. Degradarea mediului, duce la scăderea prețurilor caselor din centrul urban, ducând la concentrări ale grupurilor defavorizate social, agravând excluderi sociale. Consecințele extinderii și impactul acesteia sunt interconectate și esențiale pentru conceptul de dezvoltare durabilă.

Impactul asupra mediului si impactul socio economic

Dezvoltarea urbană implică consum substanțial de resurse naturale. Folosirea terenului și a solului sunt ingrijorătoare, deorece aceastea sunt resurse care nu se mai regenerează. In contrast cu schimbările folosirii terenurilor agricole, dezvoltarea acestora pentru noi locuințe sau drumuri tinde să fie permanentă și reversibilă doar la costuri foarte ridicate. Extinderea urbană a produs creșteri ale cererilor de materii prime, produse în locații la distanțe mari și care necesită transport. Extinderea așezărilor urbane și dezvoltarea terenurilor urbane transformă in mod dramatic proprietățile solului, reducând capacitatea de a îndeplini funcțiile sale esențiale. Aceste efecte sunt evidente în gradul de compactare al solului, care duce la afectarea funcțiilor acestuia, scăderea permeabilității, pierderea biodiversității solului, precum și reducerea capacității solului de a acționa ca un rezervor de carbon. Apa de ploaie care ajunge pe zonele etanșe este puternic poluată de praf, concentrații mari de metale grele, de resturi de la anvelope, care atunci când ajung in râuri degradează sistemul hidrologic. Schimbările modului de utilizare al terenului modifică caracteristicile suprafețelor de teren sau cele de apă, care la rândul lor modifică suprafețele și interacțiunile subterane, până în punctul în care mai multe bazine mici afectate de extinderea urbană arată o depreciere hridrologică.

Modificări ale stilului de viață asociate cu extinderea urbană contribuie de asemenea la creșterea utilizării resurselor. Sunt oameni care trăiesc tot mai mult în gospodării individuale, care tind să fie mai puțin eficiente, deorece necesită mai multe resurse pe cap de locuitor decât gospodăriile mai mari. O gospodărie cu două persoane va folosi cu 20% mai puțină energie decât două gospodării cu cate o singură persoană.

Impactul extinderii asupra zonelor naturale este semnificativ. Pământul susține un număr mare de funcții ale ecosistemelor, inclusiv producția de alimente, habitat pentru specii naturale, recreere, retentie de apă și de stocare, care sunt interconectate cu utilizarea terenurilor adiacente. Impactul ridicat al expansiunii urbane asupra spațiilor naturale și a zonelor protejate este exacerbat de creșterea proximității și a accesibiltății activităților urbane spre zonele naturale, producând stres asupra ecosistemelor și speciilor prin zgomot și poluarea aerului. Chiar și in cazul în care impactul dezvoltării asupra ariilor naturale este minim, impactul indirect al transporturilor și al dezvoltării infrastructurii urbane crează efecte de barieră care degradează funcțiile ecologice ale habitatelor naturale. Impactul imediat are loc prin pierderea terenurilor agricole și naturale sau fragmentarea pădurilor, acestea sunt efecte directe și ireversibile. Fragmentarea terenurilor urbane, cu întreruperi ale coridoarelor de migrație pentru speciile de animale sălbatice, izolează aceste populații și reduc habitatele naturale, încât suprafața minimă necesară pentru dezvoltarea speciilor nu mai este menținută. Acest proces de degradare al rețelelor ecologice amenință să submineze importante eforturi de conservare a naturii, cum ar fi Natura 2000.

Creșterea orașelor a avut loc pe fostul teren agricol. Dezvoltarea urbană și agricultura sunt in competiție pentru acelasi teren, așa cum terenurile agricole adiacente zonelor urbane sunt ideale pentru extinderea urbană. Solurile trebuie protejate, deoarece sunt surse ce nu se pot regenera și pierderea terenului agricol are efecte majore asupra biodiversității. Expansiunea orașelor amenință să folosească cele mai bune terenuri agricole, mutând activitățile agricole în zone mai puțin productive (care necesită apă și îngrășăminte) și in locașii montane mai îndepărtate, unde este prezent riscul eroziunii solului. Pentru a evita expansiunea urbană în zonele agricole din apropierea orașelor s-au intreprins metode a le opri prin scumpirea terenului.

Extinderea urbană produce mai multe efecte negative asupra mediului care au impact direct asupra calității vieții și a sănătății umane din orașe, cum ar fi calitatea scăzută a aerului și nivelul înalt de zgomot, care depășesc de multe ori limitele de siguranță umane admise. Deși legislația actuală limitează emisiile de substanțe nocive, anumite evenimente extreme, facilitate de condițiile climatice, sau chiar accidente, sunt îngrijorătoare, având în vedere numărul mare al persoanelor care pot fi expuse la aceste amenințări. Mai mult decât atât, impactul poluării aerului a devenit o problemă la nivel mondial ca urmare al transportului pe distanțe lungi al substanțelor bio-acumulative.

Nivelul de expunere la aer poluat este mai mare în centrele dens dezvoltate ale orașelor, decât in suburbii, unde traficul este mai puțin concentrat și mai lent. Cu toate acestea, zgomotul produs de toate vehiculele, precum și creșterea rapidă a transportului, în special cel rutier și aerian, este mereu prezent. Creșterea expansiunii referitoare la transportul urban și
emisiile de gaze cu efect de seră au implicații majore in încălzirea globală și schimbările climatice, cu cresterea frecvenței fenemonelor meteorologice extreme.

In cele din urma, mai apare o problemă ce trebuie raportată, zonele urbane si zonele de hinterland, care sunt din ce in ce mai vulnerabile la problemele de ordin geologic. Aceste probleme variază de la pericole majore (cum ar fi erupțiile vulcanice, cutremure, inundații, surpare de teren, alunecări de teren), la riscuri minore (cum ar fi umflări locale sau scăderi ale argilei).

Din punct de vedere social extinderea urbană generează o mare segregare a dezvoltarii rezidentiale în funcție de venituri. Prin urmare se pot agrava diviziunile sociale și economice urbane. Caracterul socio-economic al zonelor suburbane și periferice se caraterizează prin familii cu venituri medii și superioare cu copii, care au mobilitatea necesara și stilul de viață pentru a le permite funcționarea efectivă in acele zone. Cu toate acestea, experiența din zona suburbană, pentru alte grupuri, de tineri sau bătrâni, pentru care mobilitatea și resursele lipsesc sau nu, poate fi diferită și se reduce interacțiunea socială.

Polarizarea socială asociată cu extinderea urbană este evidentă în unele orașe, în care conceptul de „divizat” sau „dual” a fost folosit pentru a descrie diviziunile dintre centrul orașului și zonele suburbane.

In centrul orașului sunt cartiere sărace în care sunt un amestec de șomeri, persoane sărace în vârstă, tineri singuri și grupuri etnice minoritare, care de multe ori suferă de impactul selecției naturale al migrației și al pierderii locului de muncă.

Aceste probleme socio-economice nu sunt, însă, unice în centrele orașelor. In multe orașe probleme similare sociale și economice s-au dezvoltat in zone periferice, unde după restituirea locuințelor, naționalizate in timpul perioadei comuniste, grupuri de oameni au primit locuințe in medii defavorizate.

Extinderea urbană inhibă dezvoltarea transportului public și soluțiile bazate pe dezvoltarea sistemului de transport în masă, precum și furnizarea opțiunilor alternative de transport, care sunt esențiale pentru a asigura funcționarea eficientă a mediilor urbane.

Ineficiența economică este, de asemenea, asociată cu comerțul orientat spre planificare care frecvent generează expansiunea zonelor urbane.

Eșecul de a controla expansiunea urbană la nivel local, în ciuda politicilor și a mijloacelor disponibile susțin cazul pentru dezvoltarea unor noi viziuni, inițiative și politici care să abordeze aceste eșecuri.

Expansiunea urbană controlată în accepțiune europeană se referă la cunoașterea și aplicarea conceptului de „oraș compact” – oraș cu distanțe mici. Suprafețele urbane vor trebui în acest sens, să fie gestionate inteligent și amenajate și în periferiile orașelor sau în zonele litorale. Expansiunea urbanã controlată implică și abordarea integrată a planificării transporturilor. În marile orașe, mai ales, aceasta va însemna diminuarea dependenței de mașina individuală și promovarea unor modalități de transport alternative (transport public, biciclete)

Oamenii de știință, urbaniștii și factorii politici de decizie sunt din ce in ce mai conștienți de faptul că deciziile cu privire la dezvoltarea urbană nu se pot lua numai la nivel local.

1.3 Modelarea spațială

Modelarea spațială este o posibilitatea cheie oferită de Sistemele Geoinformatice1. Efortul necesar pentru realizarea modelării spațiale este direct proporțională cu complexitatea problemei care se dorește modelată. Modelarea spațială înseamnă determinarea elementelor (variabilelor) care trebuie luate în considerare, utilizarea anumitor metode și procedee de calcul pentru a determina parametrii modelului, după care se poate construii modelul propriu zis.

Modelul este definit de urmatoarele elemente: elemente de intrare, parametrii modelului, valoare parametrilor si pasii de executie.

Sistemele Geoinformatice, oferă in general posibilități de automatizare a analizelor si pot fi grupate in mai multe categorii: interne, care funtioneaza doar in interiorul sistemului, cooperative, notiune ce defineste conlucrarea mediui GIS cu un limbaj de programare si externe, ceea ce inseamna posibilitatea de a accesa date Gis fara a avea posibilitatea de analiza avansata predefinita.

De-a lungul timpului, numarul populatiei a crescut , astfel, a crescut si suprafata oraselor. Aceasta crestere a oraselor s-a facut fie natural, fie planificat, in functie de zona de relief, de administratie. De cele mai multe ori expansiunea urbana a fost necontrolata si reprezinta la ora actuala o problema majora, din cauza impactului pe care il poate avea asupra mai multor medii naturale, antropice, sau chiar si economice. Din aceasta cauza a crescut necesitatea unor noi teorii urbane, coerente si sugestive care sa modeleze spatiul, astfel incat sa ajunga cat mai aproape de un spatiu perfect. Aceasta modelare se poate face mai usor in zilele noastre datorita computerelor, care usureaza munca geografilor, arhitectilor sau urbanistilor, fiind necesare foarte multe date si se pot realiza orase virtuale pe baza unor teorii si se verifica daca sunt bune si usor de aplicat. Acum modelele urbane reprezinta mijloacele de testare a teoriei intr-un context spatial.

Primele modele urbane au fost concepute si puse in aplicare in America de Nord, in perioada 1959-1968, perioada care a coincis cu lansarea studiilor asupra utilizarea terenului la scara larga a transportului in zonele metropolitane.

Modelele sunt dezvoltate mai mult partial, decat in mod general, in doua sensuri. In primul rand, multe modele incearca sa simuleze structura si comportamentul subsitemelor unice ale sistemului urban, cum ar fi sectoarele rezidentiale sau activitatea de comert, desi aceste modele pot fi responsabile pentru influenta altor sectoare asupra celui de interes particular. In al doilea rand, unele din modele sunt mai generale, astfel au de a face cu doua sau mai multe subsisteme ale sistemului urban, dar sunt partiale in sensul ca aceste modele simuleaza decat un aspect al sistemului, de exemplu un model poate trata generarea activitatilor urbane independent de locatia acestor activitati, de accea sunt modele partiale in aceasta privinta.

Generarea activitatilor urbane este considerata, uneori ca parte tehnica, cunoscuta sub numele de prognoza. Previziunile trateaza spatiul implicit si dependent de timp, in sensul ca activitatile sunt generate sau derivate de alte activitati in timpul unei perioade. Probabil cele mai dezvoltate tehnici de prognoza intr-un context de planificare, sunt cele utilizate pentru a deriva estimari ale populatiei si astfel de tehnici sunt bazate pe formule legate de populatie, factor de crestere, natalitate, mortatlitate, migratie.

Modelele incearca sa reprezinte structura statica a sistemelor urbane intr-o sectiune reprezentativa in timp, fara a recurge la o explicatie a schimbarilor in structura de-a lungul timpului, care constituie comportamentul sistemului. Modelarea unei structuri urbane statice implica o anumita masura a comportamentului sistemului pentru relatii dintre comportamente diferite si structuri. Structura urbană este o reflectare inevitabila a mai multor procese complexe de schimbare în sistemul urban.

Fig 1.1 Secvența de operațiuni în generarea populației și a serviciilor de bază pentru ocuparea forței de muncă.

Una din probleme raspandite se refera la abstractizare, multe modele sunt atat de irelevante, pentru ca nu reprezinta bine realitatea. Scopul oricarui model este de a simplifica realitatea, conducand la o intelegere si modelare mai buna prin care se pot face experimente care sa exploreze atat prezentul cat si viitorul. Simplificarea realitatii este piatra de temelie a stiintei, pentru toate teoriile si tehnicile folosite de catre cercetatorii din mediul urban si planificatori, implica un grad de abstractizare si simplificare. Exista atat modele bune, cat si modele rele, si sunt relevante doar pentru anumite situatii, acestea pot fi influentate de planificatori, care pot simplifica modelul sau il pot face mai complicat, insa in felul acesta se impinge modelul catre limitele sale.

Fig 1.2 Profile de crestere dupa modelul dinamic urban al lui Forrester (sursa: Batty M. „Urban Modelling Algorithms, Calibrations, Predictions”, 1976)

Exista cercetatori care cred ca datele sunt irelevante si sunt o distragere a atentiei. Forrester (1969) afirma ca „in stintele sociale esecul este pus pe seama datelor insuficiente…bariera este deficienta in existenta teoriilor structurilor”. Forrester avea dreptate, pentru ca multe teorii si modele nu ar fi fost propuse in cazul in care datele reprezentau o conditie prealabila. Forrester are un model urban organizat in jurul a trei sectoare: locuintele, industria si forta de munca. Fiecare sector este la randul sau divizat in alte trei subsectoare.

Fig. 1.3 Structura activităților și utilizarea terenurilor în modelul de simulare (sursa: Batty M. „Urban Modelling Algorithms, Calibrations, Predictions”, 1976)

Figura 1.3 ilustreaza o forma schematica pentru un model si principalele relatii dintre sectoare. Ocuparea fortei de munca este baza exogena a modelului, alte intrari includ sistemul de transport, diferite variatii ale densitatii limitelor activitatilor. Modelul incepe cu o configuratie completa a activitatilor existente si interactiunii spatiale. Modul in care dinamica este modelata este diferita in acest model, fata de alte modele si cu doua efecte dinamice ce pot fi recunoscute. In primul rand exista influenta primelor rezerve si modificari in activitatea pe viitor a distributiei de activitati in privinta atractiilor locale, acesta este un efect pe care il au multe modele. In al doilea rand, exista repercursiuni ale modificarilor anterioare de activitate, care inca functioneaza prin intermediul sistemului. Pentru a intelege mai bine modelul, acesta trebuie explicat piesa cu piesa.

1.4 Teoria fractalilor

1.4.1 Introducere

Cunoștințele despre orașe sunt percepute ca fiind vizuale, aceastea se explica prin faptul că problemele urbane sunt asociate cu modificări vizuale ale ordinii si armoniei. Impactul acestor probleme trebuie rezolvate sau ameliorate prin reimpunerea ordinii si dezvoltării cu ajutorul unor planuri ale orașului.

Orașele, încă din Antichitate, au fost clasificate în orașe care cresc “natural” sau “organic” și orașe care sunt “artificiale” sau “planificate”.

Distincția dintre aceste tipuri este de mai multe feluri si de multe ori vagă, desigur că există o continuare a orașelor naturale spre cele planificate, multe orașe fiind formate din ambele elemente. Două deosebiri se referă la viteza schimbării orașelor și la nivelul de dezvoltare. Orașele organice au o dezvoltare mai lentă decât cele planificate. Orașele care se dezvoltă natural sunt formate dintr-un număr vast de decizii individuale luate la o scara mai mică, decât cele care conduc la o creștere planificată formată din acțiuni ale unor agenții mai mari. Orașele planificate sunt mărețe, mai concentrate și mai regulate, reflectând decizia majorității prin reprezentanții aleși. Schimbările orașelor organice implică, atât creșterea cât și declinul, in timp ce schimbările orașelor planificate sunt asimetrice, frecvent duc la creștere, dar rar se ajunge la declin. Astfel în acest sens, o imagine completă a dezvoltării urbane se bazează pe foste orașe organice sau naturale îmbinate în timp și spațiu cu planuri de dezvoltare.

Orașele organice se potrivesc mai bine în mediul lor natural în cazul în care deciziile sunt luate la scara mai mică, reflectând preocupările tot mai intense la nivel local asupra naturii. Gradul general de control și coordonare între deciziile individuale este de obicei mai puțin explicit. Dezvoltarea care apare este mai putin sistematică și de multe ori are o formă neregulată, astfel de formă neregulată intră în conflict cu termeni din ordinea geometrică simplistă a lui Euclid și a grecilor. Orașele dezvoltate planificat apar ca fiind făcute de om, modelele produse sunt mai regulate, reflectând mai mult control asupra peisajului natural, dar și datorită fondurilor mai mari alocate dezvoltării. În istorie, dezvoltarea planificată era centrată pe zonele orașului care aveau puterea politică sau religioasă, orașelor coloniale erau dezvoltate rapid pe baza unor planuri, în timp ce în epoca modernă, evoluția comerțului și a industriei, s-a dezvoltat în contrast cu evoluția rezidențialș observându-se o asemanare. Cu toate acestea este imposibil de identificat orașul exclusiv organic sau planificat, pentru aceste două tipuri de dezvoltare fuzionarea lor se face în părți diferite ale orașului și la scări diferite.

Privit de sus, orașul natural apare ca o panză de paianjen sau ca forma unui copac, concentrat pe centru, care de obicei reprezintă locul de origine al orașului. Geometria lui poate părea neregulată, dar asta nu înseamnă dezordine, orașul s-a dezvoltat in funcție de relief, artere hidrografice si de transport. In schimb, orașul planificat afișează o geometrie de linii drepte și curbe netede, observându-se controlul omului asupra naturii prin intermediul tehnologiei. Până în acest secol, nu erau orașe planificate complet, zonele planificate făceau parte din orașe mari sau mai mici. Orașele planificate au început să apară în ultimii 80 de ani cu planuri mult mai grandioase pentru orașe întregi, pentru capitale, cum ar fi Brasilia sau Chandigargh, primul oraș planificat din India. Orașele în creștere în mod natural, sunt considerate mai funcționale, echitabile și eficiente, mai democratice și în timp au câștigat incredere, datorită complexitatii care compune modul de evoluție și functionalitate al orașelor.

Urmărind diferitele schimbări de concepții asupra spațiului și timpului de-a lungul istoriei umane și noile abordări, se observa discontinuitatea și neregularitate în spațiu, însă devin stabile și se schimbă filosofiile la care oamenii in mod tradițional au contribuit.

În acest subcapitol se analizează aceste noi paradigme care demonstrează că oamenii pot începe să se gandească la orașe ca la un sistem complex organizat, a căror geometrie trădează organizarea de până acum a orașelor.

1.4.2 Modele antice

Conform vechilor mărturii scrise, există dovezi că omul a dat mereu sens lumii prin simple forme abstracte care stau la baza principiilor și ordinii în percepțiile oamenilor. Puterea de abstract este probabil cea care deosebește oamenii de regnul animal și este clar abilitatea de a structura și de a ordona diverse lucruri și de a pune deoparte detalii irelevante și este puternic corelat cu modul convențional al progresului uman. Pe scurt, abstractul duce la teorie, iar teoria permite centrului oricărui fenomen să fie izolat, definit și explicat. Din preistorie, abstractizarea a fost asociată cu puterea de a simplifica lumea vizual și din cele mai vechi picturi rupestre, omul a căutat să impună geometrie in artă, astfel încât sensul său să poată fi comunicat într-un mod simplu și eficient. Acum zece mii de ani, primele orașe s-au dezvoltat când omul a trecut de la o existență nomadă la o societate și o economie bazată pe agricultură stabilă. Există dovezi ale încercărilor omului de abastractizare și simplificare vizuală, atât naturale, cât și artificiale. Evoluția a fost marcată mai mult de creșterea organică sau naturală a orașelor, însă există multe exemple de evoluții planificate, în care omul impune modele geometrice simple pe terenurile pe care orașele s-au dezvoltat. Primele orașe prezintă semne de străzi drepte, terenul este împărțit separat, în funcție de modul de folosire, priveliști și monumente asociate cu imaginea puterii politice și economice din temple și palate, a rutelor care radiază din centru și ierarhii bine dezvoltate ale sistemelor urbane în conformitate cu agricultura și economiile de piață. Cele mai vechi săpături au scos la iveala aglomerări urbane existente in jurul anului 2500 i. Hr., orașele babiloniene Ur, Harrapa, Mohenjo-Daro, palatul antic Tel-el Amarna, care atestă străzile dispuse geometric și clădiri conform planurilor gridiron (constucție sub formă de arenă sau amfiteatru cu rețea de grilaj) și în zona centrală erau piețele și templele.

Grecii au fost primii care au dezvoltat aspectul vizual în momentul în care au îmbinat arta cu știința și au impus geometria deasupra naturii. Tot ei au fost primii care au considerat Pământul o sferă și care au dezvoltat știința geometrică necesară pentru a demonstra și a folosi aceasta înțelegere în procesul de construcție. În timpul romanilor și al grecilor a aparut distincția dintre formele “regulat planificat” și “neregulat organic” ale primelor așezări urbane.

Un exemplu bun de conștientizare a formei Pământului și de geometrie se regăsește intr-o harta abstractă, realizată de Isodor, arhiepiscopul Sevilliei din secolul al VII-lea, care prezintă lumea rotundă, formată din trei continente Asia, Europa si Africa, despărțite de Marea Mediteraneană și de râurile Don și Nil din figura 1.1.

Fig. 1.1 Lumea sub forma geometrica din secolul al VII-lea (de la Berthon și Robinson, 1991).

Se știa încă de la greci că Pământul era o sfera, insă ideea că Pământul era centrul Universului era cunoscută pentru cei religiosi, în special pentru creștini. În timp s-a observat că modelul Universului bazat pe sfere centralizate nu era în concordanță cu observațiile miscărilor planetelor ale științei moderne din secolul al XV-lea, făcute din ce în ce mai precis.

În secolul al XVII-lea, Newton a fost cel care a publicat, în “Principia”, teoria conform căreia orbitele se potrivesc, a stabilit legile gravitatiei, dar a stabilit și principiile fizice pentru diverse fenomene fizice. În timpul secolului al XIX-lea, studiile fizice ale lui Newton și geometria lui Euclid au devenit piatra de temelie a științei moderne. Pe scurt, de la sfărșitul secolului al XIX-lea, structura amplă a științei și a cunoașterii a fost susținută de concepte de geometrie pură, teoria variație continue, ideea că toate sistemele au avut un set simplu de bază al forțelor, precum și ideea că înțelegerea lor ar putea fi urmărite prin simplificare excesivă.

1.4.3 Știința spațiului și timpului

In acest punct, se prezintă o serie de dihotomii, care nu sunt folositoare doar pentru rezumarea schimbărilor diferitelor concepții despre lume și pentru o înțelegere mai bună a spațiului și a timpului, ci sunt esențiale pentru schimbările care implică teoria fractală a orașelor. În primul rând trebuie confruntate noțiunile de simplitate și complexitate. Știința se află la limita dintre realitate și imaginație, in tensiune permanentă cu necesitatea de a simplifica, în scopul de a ințelege, și nevoia de a demonstra o varietate necesară in teorie pentru a ajunge la complexitatea percepută, cu toate acestea accentul se pune mai mult pe simplitate. Știinta, care este in curs de dezvoltare, a constatat că standardele anterioare de parcimonie nu mai respectă condițiile necesare și astfel trebuie aduse la un nivel mai ridicat și in acest fel teoriile devin complicate.

A doua distincție apare între reducționism și holism. Gândirea reducționistă a dominat in alte domenii, dar există un consens general și in creștere, conform căruia este nevoie de teoria holistică, care urmărește să sintetizeze, nu prin reunirea detaliilor, ci prin permitere apariției unui nivel superior și funcții asociate cu noi cauze și forțe. Poate fi un clișeu al teoriei sistemelor generale că “întregul este mai mult decat suma părților”, însă ultimele explicații nu mai sunt susceptibile.

A treia distincție este accentul in domeniul științei newtoniene asupra ideii de continuitate si polarizarea continuității cu discontinuitatea. In esență, știința clasică a fost complet ineficienă în a face față cu sisteme care afișează o schimbare bruscă in comportament și in ultima vreme, se pare că mai multe sisteme din diferite domenii, manifestă un coportament șablon, care nu poate fi tratat folosind orice fel de continuitate. Intr-un sens, ideea ca spațiul nu este continuu se aplică direct pe orașe, unde schimbările omogene în forma fizică, este o formă abstractă când vine vorba de măsurarea și observarea modului de dezvoltare și organizare a mediului urban.

A patra distincție implică gradul de omogenitate sau eterogenitate în care sistemele se afișează, adică gradul în care sistemele manifestă uniformitate sau diversitate. Sistemele care sunt diverse intrinsec și eterogene au fost tratate ca fiind dincolo de știința în unele sensuri, în timp ce sistemele pentru care s-au găsit explicații rezonabile sunt cele care s-au comportat bine, omogen, ordonat și sunt uniforme.

A cincea dihotomie se referă la certitudine și incertitudine. Cunoștiințele oamenilor par să fie condiționate de timp și spațiu, cu cât se aprofundeză mai mult cu atât se observă că oamenii sunt siguri pe mai puțin.

În cele din urmă, apare contrastul dintre regulat și neregulat. Pentru a scoate in evidență diferențele dintre forma urbană se folosesc geometria lui Euclid și geometria lui Mendelbrot (1983) fondatorul geometriei fractale, geometria neregulată. Știința este doar la inceput pentru a intelege că aceasta este nesigur, neregulat, complex, divers, întregul sistem care este domeniul propriu de cercetare și la care trebuie să se reorienteze misiunea oamenilor.

1.4.4 Orașul, model geometric

Dacă a existat vreo schimbare vizuală semnificativă a oamenilor asupra orașului de-a lungul istoriei, aceasta a fost în natură, aceasta fiind reprezentată și abstractizată. Dintr-o perspectivă contemporană, pare să fi fost o reprezentare din ce in ce mai abstractă a fenomenelor urbane în termini vizuali, ca și cum oamenii ar cerceta mai mult în trecut și se manifesta mai putin realist și mai simplist, decât cum este acum acceptabil. În prezent, cu mai multe mijloace tehnologice, decât în oricare moment din istorie, pentru înregistrarea de imagini digitale și fotografii, planurile orașelor și hărțile din trecut par abstracte, mult prea diferite de cele actuale, având detalii aproape suprarealiste.

Un exemplu bun pentru simplitate vizuală apare în unul dintre primele planuri ale orașelor, care reprezintă forma unei tabere militare asiriene și modul de folosire al terenurilor în jurul anului 2000 Î. Hr. În figura 1.2 planul reprezintă un oraș circular și fortificat, divizat de două axe în patru sferturi, unde picturile reprezintă modul de utilizare al terenurilor din zona respectivă.

Fig 1.2 Cea mai veche reprezentare a unui oraș pur geometric

Acest exemplu assirian, arată toate elementele care se repetă de-a lungul timpului în ceea ce privește dezvoltarea orașelor bazate pe geometrie pură: cercul care inconjoară și limitează dezvoltarea, accentul pus pe centru, străzile și structura rețelei sunt drepte, blocurile care reprezintă intersecția cu rețeau, utilizarea terenurilor care este planificată, peretele exterior fortificat, caracteristică a multor orase până în secolul prezent când tehnologiile războaielor au mers dincolo de aceasta necesitate.

Este de interes faptul că formele geometrice circulare sunt mai puțin evidente și din aceasta cauză, erau mai puțin folosite în construirea orașelor în Evul Mediu. Formele circulare reprezintă o limită naturală pentru orice oraș care se bazează pe un punt central în jurul căruia au loc activitatea economică și politică. Astfel, multe orașe când sunt analizate pentru a vedea limitele și granițele, dacă nu au fost modificate din motive fizice, sunt organizate într-o formă circulară, uneori modificată intr-o formă de stea din cauza rutelor de transport. De fapt, nu sunt exemple de astfel de circularitate care să stea la baza unui oraș într-o ordine geometrica inainte de Era Medievala. Deși orașele ar fi putut fi redate în termeni de creștere la o scară abstractizată față de construcțiile și străzile actuale, acest lucru a fost foarte rar. Orașele până în Epoca Modernă aveau o mărime mică și o formă atât de compactă, care au explodat spre forma de metropolă, aceasta explozia amintește de Londra sau orașe de pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii. Evul Mediu a dus la dispariția oraselor geometrice pure din Europa. Un exemplu de evoluție de la stiulul roman, la cel medieval se poate observa în creșterea orașului Regensburg (fig 1.3), aflat pe malul sudic al fluviului Dunărea.

Fig 1.3 O succesiune geometrică: de la stilul roman la cel din evul Mediu

In anul 350 așezarea romană afișează grila clara a castrelor, deși in anul 1100 multe clădiri s-au prăbușit, rețeau de ziduri este încă evidentă. Fortificația care inconjoară orașul în anul 1700 reprezintă o legatură strânsă de creștere, punctul central al orașului este în expansiune aproximativ circulară din centrul inițial de dezvoltare. Fortificațiile bazate pe deplasări triunghiulare distanțate regulat, de la peretele drept reprezintă stilul clasic de fortificare al orașelor pentru a mări spațiul disponibil pentru apărarea lor și, ca atare, reprezintă un fel de fenomen de umplere al spațiului care amintește de un fractal regulat numit Koch sau curba de fulg de nea.

Conceptul fractal are la bază curba si floconul lui Koch. Inițial, curba lui Koch are la bază tot un segment (fig. 1.4,a) care se divide în patru părți egale. Cele două segmente din mijloc generează forma unui triunghi echilateral fără baza de jos, mărginit de celelalte două segmente (fig. 1.4,b).

Fiecare segment din figura 1.4,b se redivide tot în patru, și generează conform aceluiași algoritm forme geometrice similare, rezultând curbele din figurile 1.4,c, d și e.

Teoretic, acest mecanism se continuă până la infinit. Din punct de vedere geometric, se poate remarca faptul că această curbă este continuă, fiind alcătuită dintr-o infinitate de segmente egale dar care tind spre zero, și că în nici un punct al ei nu se pot admite tangente.

Fig. 1.4 Etape de dezvoltare ale curbei lui Koch (sursa Haidu, I., Haidu, C., pag. 40-50)

Fractalii ajută la perceparea corectă a limitelor. O limită bruscă separă, de exemplu, conturul unei clădiri de trotuarul adiacent. Această limită are un mare grad de distincție. Gradul de distincție a unei limite dintre două uniăți de vegetație sau de soluri depinde de lungimea ei. Lungimea și poziția reală a limitei este strâns legată de scara hărții. Se cunoaște faptul că distanțele citite pe hartă cresc logaritmic cu mărimea scării de proporție, deoarece la creșterea scării de proporție se detaliază elementele de conținut și apar altele noi. Creșterea scării de proporție relevă amănunte care anterior au fost neobservate. Aceste aspecte țin de teoria fractalilor pe care unele Sisteme Informatice Geografice le încorporează.

Floconul lui Koch are la bază un triunghi echilateral ale cărui laturi se divid în patru părți egale transformandu-se într-o stea cu șase vârfuri, și așa mai departe (fig. 1.5). La fiecare etapă nouă, numărul de laturi se multiplică cu 4.

Se poate demonstra faptul că perimetrul tinde la infinit în timp ce aria formei respective tinde spre o limită finită.

Fig 1.5 Etape de dezvoltare ale floconului lui Koch (sursa Haidu, I., Haidu, C., pag. 40-50)

Perioada renanscentistă, a fost perioada orașelor pur geometrice cu multe experimente și speculații pentru formele ideale ale orașului. Combinate cu evoluția arhitecturii fortificațiilor, descoperirea perspectivelor care au generat nevoia pentru o centrare radială în plan, precum și comasarea tri-dimensională a orașului și nevoia pentru blocuri stabile, orașele ideale au devenit mai ambițioase, idealul a devenit real.

Fig 1.6 Orașele ideale ale Renașterii: (a) plan după Vitruviu; (b) Palma Nuova după Scamozzi (de la Morris, 1979)

Figura 1.6 prezintă două astfel de idealuri, figura 1.5.a se bazează pe prima carte a lui Vitruvius, care a stabilit un ideal în plan circular, iar figura 1.5.b este un plan construit pentru orașul Palma Nuovo, lângă Veneția, dupa arhitectul italian Scamozzi (Morris,1979).

Forma circulară a fost în ascensiune în Europa din perioada stilului baroc, însă începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, rețeau de ziduri a fost cea care a dominat dezvoltarea orașelor americane. Orașele din Lumea Noua seamanau cu cele vechi, pana la inceputul secolului al XIX-lea, cand forma de grilaj s-a extins foarte mult.

Două exemple ale modului de dezvoltare ghidate de geometria pură sunt orașul Savannah, Georgia (fig. 1.7), contruit de către coloniștii englezi în 1730, cu o rețea de grilaj, având în vedere dezvoltarea rapidă a orașului. Acesta a crescut în 100 de ani conform grilei construite și este unul dintre puținele exemple de creștere urbană, construite pe principii pur geometrice.

Fig 1.7 Creșteri regulate de celule: Savannah 1733-1856

Al doilea exemplu este mult mai prozaic și se referă la dezvoltarea unui oraș circular din sudul statului Ohio, numit Circleville (fig 1.8). Deși în Lumea Nouă nu existau, așa cum este menționat și mai sus, orașe circulare, acesta este un exemplu, poate și datorită zonei, fiind situat pe o movilă, care a influențat forma, dar și denumirea orașului, de oraș circular.

Fig 1.8 Orasul Circleville 1810-1856 (de la Reps, 1965).

În secolul XX, a existat o schimbare distinctă în geometrii, care îmbin cercuri perfecte și pătrate, cu multe curbe sinuoase, dar netede. Exista de asemenea, în a doua jumatate secolului, o schimbare majoră în conceperea orașelor cu termeni geometrici ideali bazată pe rețeau de comunicații și pe mărirea sistemul rutier.

Cele mai importante idei ale lui Corbusier se găsesc in lucrarea “La Ville Radieuse” despre viitorul oraș, care nu se bazează pe noțiunile de cerc sau rețea, ci că orașul ar trebui să se axeze mai mult pe dezvoltare verticală, prin blocuri înalte, eliberând spațiul ce poate fi folosit ca loc pentru recreere și petrecere a timpului liber. Cel mai important plan al său este cel pentru orașul Chandigarh (fig 1.9.a) din India. Forma orașului este bazată pe o rețea de grilaj, dar forma sa este înrădăcinată bine în geometria convențională euclidiană.

Fig 1.9 Retele de grilaj la scara mare in secolul XX: (a) Chandigargh (de la Kostof, 1991); (b) Hook New Town (de la Keeble, 1959); (c) Milton Keynes (de la Benevolo, 1980).

Planurile oraselor din secolul XX sunt mai cuprinzatoare, cu accent pe separarea strictă a modului de utlizare al terenurilor și un peisaj separat cu un grilaj verde care este complementul dintre rețeaua de transport și rețeau urbană a cartierului. Astfel de rețele pot fi observate și în orașele din New British în fig 1.9 (b) și (c).

1.4.5 Orașul organic

Orașele organice nu prezintă semne evidente că geometria lor a fost planificată, deși pot fi rezultatul unor decizii individuale luate la nivel mic. Orașele organice sunt considerate ca fiind neplanificate și este cea mai superficială formă a mediului urban.

Metafora biologică în urbanism a fost folosită din secolul al XVI-lea , atunci când omul a început să se mute dincolo de mit la un studiu științific al corpului și, atunci când analogia a devenit unul dintre modurile dominante de a face progrese în domeniul științelor (Steadman, 1979).

Orașul organic urmeaza această metafora, mai ales ideea că orașele organice se adaptează la preferințele sociale și economice individuale, a constrângerilor peisajului natural, precum și la industria orașului. Metafora a fost exploatată in timp ce numărul populației orașele creștea, mai ales în ultimii 300 de ani, iar ca activități au început să se restructureze mai rapid prin descentralizarea funcțiilor și creșterea specializărilor. Ideea că orașul este compus dintr-o “inima”, zona centrală, din “artere” și “vene”, în ceea ce privește rutele de comunicație și transport și “plămâni” ca spațiu verde și așa mai departe, s-a dezvoltat foarte mult pentru expansiunea urbană în ultimii 100 de ani. Cu toate acestea, a existat o contradicție subtilă și în creștere, între această metaforă și modul de planificare al orașului: cu toate că metafora a fost adoptat pe scară largă, a fost utilizată atât pentru a argumenta că orașele sunt, uneori, slab adaptate, uneori, bine adaptate – ca orașele ar trebui să fie planificate în funcție de metafora sau împotriva ei – că evoluția orașelor arată cat de bine se potrivesc cu cerințele lor sau nu, și că orașele arată stabilitate sau sunt patologice în evoluția lor. În mod evident, orașele afișează un amestec al acestor două stiluri, deși în peste 95% din cele care există și au existat, forma lor ar putea fi văzută ca fiind mai mult ecologică, decât pur geometrică. În istorie, forma organică se asocia cu creșterea lentă, asemănătoare cu acumularea treptată a celulelor, înlocuirea și reinoirea lor treptat, sunt similare modului de dezvoltare al orașelor, care sunt acum mai dispersate și utilizarea terenurilor are mai multe funcții.

Un alt aspect important se referă la modul în care principiile ecologice și geometrice de formă urbană variază cu privire la scară. La o scară, orașul ar putea părea a fi comandat în termeni de geometrie pură, în timp ce la o altă ar putea parea să aibă nici o astfel de ordine planificată și să fie produs de o multitudine de decizii locale. Un exemplu prin excelenta, este New York, Manhattan, care s-a dezvoltat organic până la inceputul secolului al XIX-lea, atunci când comisarii au dispus insula pe o rețea de grilaj și atunci a inceput să se dezvolte orașul. Secolul XX a asistat la multe încercări de planificare urbană la scară largă, așa cum apar în imaginile 1.10 si 1.11. Cu toate acestea geometria fractală este aplicabilă și la scări mai mici.

Fig 1.10 Experimente geometrice urbane : (a) Oras liniar (de la Keeble, 1959); (b) Planul MARS pentru Londra (de la Keeble, 1959);

Fig 1.10 Experimente geometrice urbane : (c) Pamant larg orașului (de la Gallion și Eisner, 1950, 1975);

Fig 1.10 Experimente geometrice urbane : (d) Oras compact (de la Dantzig și Saaty, 1973).

Fig 1.11 Forma orasului organic in creștere (de la Doxiadis, 1968).

Modelul organic de bază presupune creșterea unui oraș dintr-un centru de creștere, ca o sămânță, într-o formă compactă în jurul centrului de dezvoltare, cum ar fi inelele unui copac. Aceasta creștere poate fi distorsionată de linii radiale de transport care ușurează accesul spre centru și orașul începe să prindă o formă de stea.

Până în secolul al XVII-lea, Europa și America se îndreptau spre era industrială în care sistemele de transport erau mai bune și tehnologiile de construcție duceau la orașe mult mai mari și cu o densitate mai mică. Zidurile care înconjurau orașele au fost doborate pentru a permite dezvoltarea formei de stea. In figura 1.12 (a) este prezentat orașul Boston în 1640 care amintește de satul medieval englezesc, în care se observă că alte clădiri și alt spațiu nu mai sunt necesare. Acesta este un exemplu bun de oraș radiar concentric-embrionar.

Fig 1.12 (a) Orașul Boston in 1640 (from Reps, 1965);

In figura 1.11 (b), orașul Boston este redat 80 de mai tărziu în harta lui John Bonner, unde i se confirmă forma, deși ilustrează modul în care harta “pictural” oferă un mod mai puțin clar al caracteristicilor de bază ale formei radiar-concentrice a transportului si ale dispunerii de dezvoltare. Boston nu arată o formă de geometrie pură în planul său, însă arată forma apropiată adaptată mediului natural pe care se află.

Fig 1.12 (b) Orașul Boston pe harta lui John Bonner din anul 1722 (de la Vance, 1990).

Până la mijlocul secolului XX, noțiunea de analiza a formei urbane la o scară mai mare, a orașului și a regiunii, a fost bine stabilită. În figura 1.13 apare o diagrama din prima ediție (1950) a cărții “Modelul urban”, de Gallion și Eisener, care este intitulată “Explozia metropolitană”, unde titlul implică o creștere dezordonată, prin urmare de nedorit, care ilustrează preocupările analistilor urbani și ideologiilor planificatorilor orașului.

Fig 1.13 Explozia metropolelor (de la Gallion and Eisner, 1950, 1975).

1.4.6 Creștere, Forma și Funcție

Forma înseamnă configurație, structură, model sau organizare, însă în acest context, forma se referă la modul în care orașele pot fi observate și înțelese în ceea ce privește modelul lor spațial. În ceea ce priveste studiul aspura orașelor, forma va însemna modelul spațial al elementelor.

Sistemele sunt adesea studiate din punct de vedere static sau dinamic, primul implică structura, iar al doliea implică comportament, de obicei în contextul schimbării structurilor. Structurile sistemului sunt definite ca fiind compuse din elemente și relații, elementele fiind componentele de baza ale sistemului, relațiile definind modul în care elementele interacționează și funcționează.

Există moduri de a descrie elementele orașului , depinde doar perspectiva disciplinară a teoriei invocate. Multe din acestea sunt spațiale, deși ceea ce constituie cheia elementelor va determina dacă sistemul orașului se poate subdivide sau nu într-o ierarhie spațială. De exemplu, orașul poate fi conceput în termeni de activitate ai sistemului de folosire al terenurilor, ceea ce nu se grupează ușor în părți spațiale distincte, sau în grupări socio-organizatorice care nu sunt evidente spațial in cele mai multe variații semnificative.

Modul cel mai evident de a descrie orașele este modul în care se dezvolta. Cătunele devin sate, satele comune, comunele orașe, iar orașele devin zone urbane, toate implică o creștere a forțelor spațiale care lasă urme în evoluția orașelor. Din acesta scurtă descriere, este important de scos ideile conform cărora structura de sistem poate fi descrisă prin relații organizate ca rețele sau ierarhii.

Pentru a aborda forma urbană, se va urmări “structura invizibilă”, a relațiilor care stau la baza formei exterioare sau la aspectul exterior al orașelor, folosind idei care implica ierarhii și rețele care caută funcții ce sunt în concordanță cu forma și evoluția orașelor. Modul în care spațiul urban este văzut poate fi schițat ca o ierarhie sau o rețea, care de fapt reprezintă diferite fețe ale aceleiași monede. În figura 1.14 se observă cum se face acest lucru, începând cu un pătrat geometric idealizat, succesiv divizând spațiul in termeni binari (1.14 (a)), urmărind o ierarhie simetrică și perfectă (1.14 (b)). Subdiviziunea poate fi urmarită ca o rețea pe spațiul pătratului din figura 1.14 (c), iar o comparație între (b) și (c) arată că ierarhia este rețeau și invers.

Într-un mod simplu ierarhia poate fi considerată un pom, iar rețeau acelasi pom in formă de plan. Sistemul de relații din figura 1.14 este independent de forma reală a spațiului la care se aplică, el servește pentru a defini fie orașul organic, fie orașul pur geometric, deși aceasta exprimă intr-o lumină diferită ideea de organic: forma.

Fig 1.14 Dezagregare spațială: subdiviziune stricta, ierarhie și structura de rețea.

Dacă facem o abordare de jos în sus de același set de relații, ideea de ierarhie distinctă se prăbușește imediat. Ca un dispozitiv de generare a ierarhiei este eficientă, dar dacă ne-am pune întrebarea cu privire la modul în care unitățile elementare – pătrate de bază ale retelei din Figura 1.15 – s-ar putea agrega, și daca este posibil ca ierarhia să nu surprindă gradul de diversitate într-o astfel de structură.

Dacă regula presupune ca fiecare unitate să se uneasca cu cea mai apropiată, unitățile noi care se suprapun între ele și fiecare element aparține de unul sau mai multe agregate, ceea ce rezultă este o structura de semi- zăbrele, care se pot observa in figura 1.15. Acesta este un ordin de mărime mai complex decat ierarhia; demonstrează o bogăție în structura, care este de fapt încă restrictivă în ceea ce privește tipul de spațiu agregat ce poate fi prezentat într-un oraș. Orașele organice nu sunt doar orașe care afișează o geometrie "neregulată", ci orașe în care structura de bază a relațiilor dintre acesta este, de asemenea, "neregulat", sau cel puțin asimetric, în sensul de diferența dintre un grilaj și copac.

Fig 1.15 Agregare spațială: Subdiviziuni suprapuse și structura cu zăbrele

1.4.7 Ierarhii urbane

Ierarhiile spațiale se referă la elementele sistemului unui oraș, la diferite scări în cazul în care elementele de structură urbană se repeta. Un oraș clasic are funcții de bază, cum ar fi serviciile de vânzare și comerciale, a căror frecvență și spațiu de furnizare sunt străns legate de caracteristicile locurilor in care se localizează. De obicei, orașele sunt organizate în cartiere, de la 5 000 la 10 000 de locuitori, suficient pentru a susține funcțiile educaționale și comerciale de bază. Cele mai mici exemple de ierarhii urbane sunt prezente în planurile pentru locuințele rezidentiale, unde traseele pietonilor și ale vehiculelor sunt separate. Astfel de planuri, în care drumurile pietonale sunt separate de cele ale vehiculelor, urmează o ierarhie strictă, deși în practică aceste aspecte sunt folosite într-un mod mai flexibil. Cea mai simplă formă geometrică a unui sistem de orașe se bazează pe o rețea complet regulată de tipuri de bază de cartiere sau sate care sunt agregate sistematic și cuprind toate regiunile, la nivel successiv în ierarhie.

În acest subcapitol am analizat studiul formelor în două moduri: primul mod, privește cea mai simplă geometrie folosită de cei care intentionează să facă o dezvoltare a doctrinei de ordin vizual, și al doilea mod, privește mai multe relații geometrice abstracte, ierarhii și rețele, utilizate de cei care doresc o semnificație mai profundă pentru ordinea spațială a unui oraș.

II. Patrimoniul natural si antropic al judetului Valcea

2.1 Istoria județului Vâlcea

De la primele organizări teritoriale ale populației românești, strâns legată de aria carpatică, inclusiv dealurile cu depresiunile alăturate, până la conturarea unor diviziuni administrative cu funcții precise s-a scurs un timp îndelungat. Înainte de întemeierea Țării Românești, populația, grupată mai ales pe văi și în depresiuni intra- și subcarpatice, a fost organizată teritorial în unități numite judecii sau cnezate care erau adaptate diviziunilor naturale geografice ale teritoriului.

Pe cuprinsul actualului județ Vâlcea au existat asemenea grupari de populație și organizări teritoriale chiar de la primele lor cristalizări, de îndată ce în documentul prin care principele de coroană Bela al Ungariei (viitorul Bela al IV-lea) a dat Loviștea contelui Conrad de Talmaciu în 1233 este menționată „Țara a Loviștei”, iar in Diploma Ioaniților se amintește, alături de voievodatele lui Litovoi și Seneslau (axate primul pe Jiu, iar al doilea pe Argeș), și de un voievodat al lui Farcaș localizat de istorici în ținutul Vâlcii de la sud de munți.

Dacă județele ca împărțiri teritoriale își au originea în uniunile de obști, definirea lor, a funcțiilor lor, s-a făcut treptat, după întemeierea Țării Românești, pe măsură organizării politice a statului. De aceea, nici chiar în secolul al XV-lea, când județele aveau o funcție mai mult juridică decât administrativă, nu constituiau încă unități organizate de domnitor.

Vâlcea apare pentru prima dată menționat documentar ca județ la 8 ianuarie 1392 printr-un act emis de Mircea cel Bătrân, fiind primul județ atestat documentar din România, însă avea alte limite decât cele de astăzi.

Cartografic, județul Vâlcea, a fost consemnat în anul 1700 în harta Stolnicului Cantacuzino, o dată cu toate județele din Țara Românească. În acea perioadă Oltul nu forma hotarul estic al județului pentru că bazinul Lotrului era inclus districtului Argeș.

Pe la începutul secolului al XVIII-lea județul Vâlcea era reprezentat printr-o stemă înfățișând un tăran ținând un cal de căpăstru lângă o fântână. În anul 1718, după pacea de la Passarovitz, au apărut modificări în împărțirea administrativă a Olteniei, consemnate în bună parte în harta acestei provincii întocmită de Franz Schwantz în 1722. Pe această hartă. limita estică a județului era trecută de-a lungul Oltului, tot atunci pe stema județului apare un copac, simbolizând probabil marea întindere a pădurilor din cuprinsul acestuia. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost adoptată o stemă reprezentând un postalion. Acest fapt a fost interpretat ca fiind legat de construirea sectorului de drum pe Valea Oltului dintre Cozia si Câineni, cunoscut ca „Via Carolina”, sub conducerea inginerului austriac Franz Schwantz, drum care a avut ca suport vechiul drum roman sub aceiași denumire și de importanță pe care o avea această noua cale pentru circulația transcarpatică.

În hărțile elaborate în decursul secolului al XVIII-lea nu sunt trecute plășile ca subîmpărțiri ale județelor, dar în alte lucrări este menționată existența „plaiurilor” ca echivalente acestora. Pentru județul Vâlcea se cunoaște existența plaiurilor Loviștei, Hurezului și Coziei.

În perioada urmatoare limita estică se menține tot de-a lungul Oltului, în timp ce hotarul dinspre județul Gorj este foarte apropiat de cel actual. În a doua jumătate a secolului XIX, județul Vâlcea apare ca fiind împărtit în 7 ocoale, denumite fie plaiuri (cele legate de munte, cum erau Caziu și Hurez), fie plăși (cele situate mai la sud: Oltul, Ocolu, Oltețul de Sus, Oltețul de Jos, Otasău).

Dicționarul geografic al județului Vâlcea (C. Alessandrescu, 1893) consemnează că județul este alcătuit din 163 de comune rurale si 3 comune urbane (Râmnicul, Drăgășani și Ocnele Mari) și 10 plăși, ca urmare a modificărilor în delimitarea plășilor din anul 1882.

Cu toate că inițial prima conturare politico-administrativă a Vâlcii s-a făcut independentă de condițiile locale, în cadrul cărora valea Oltului a jucat firesc un rol de prim ordin, evenimentele politice ulterioare au adus o modificare radicală, transformând această vale din axă de circulație și de polarizare a activității social-economice din regiunea din jur în limită artificial stabilită. Prin desprinderea părții din stânga Oltului se rup arbitrar legăturile, care s-au dezvoltat în mod firesc, dintre acest teritoriu și zona de-a lungul Oltului în care se desfășoară cea mai intensă activitate economică. Față de teritoriul rămas, valea Oltului și reședința capătă un caracter evident de excentricitate.

Împărțirile administrative adoptate între 1950 și 1960, pe baza unor principii cu totul diferite decât cele anterioare, tradiționale, au eliminat parțial – pentru teritoriul fostului județ Vâlcea – un neajuns de prim ordin.

Folosindu-se de experiența trecutului, în noile condiții social-economice împărțirea administrativă din 1968, prin care a luat ființă județul Vâlcea, reprezintă, într-adevăr, o adaptare activă a organizării administrative la condițiile geografice concrete ale teritoriului.

Acum el face parte din unitațile administrative a cărui organizare este legată de Valea Oltului, de valea unui rau ca majoritatea județelor carpatice, adevărata axă în lungul căreia sunt dirijate căile principale de circulație și către care converg căile de legatură dintre părtile periferice și centrul județului. Sunt și alte județe cu poziții asemănătoare, dar pentru Vâlcea trebuie subliniat în mod special acest lucru, deoarece axa lui geografică și de circulație corespunde cu unul din drumurile transcarpatice folosit incă din cele mai vechi timpuri, și anume pe cel care în prezent se poate face cea mai usoară traversare (rutier și feroviar) a Carpaților.

2.2 Cadrul natural

2.2.1 Așezare geografică

În cadrul României, Vâlcea este un județ central-sudic care se situează la intersecția dintre paralela de 450 latitudine nordică și meridianul de 240 longitudine estică, punctul de intersescție este aproape de centrul județului, în localitatea Copăceni.

Județul Vâlcea se învecinează la nord cu județele Alba și Sibiu, la vest cu județele Gorj și Hunedoara, la est cu județul Argeș, iar la sud cu județele Dolj și Olt.

Relieful județului se desfasoară în trepte și este variat, în nord sunt Munții Făgărașului și Munții Lotrului care inchid Depresiunea Loviștei împreuna cu Munții Căpățânii și Coziei. Spre sud urmează o treaptă mai joasă cu zona subcarpatică care este dominată de dealuri și podișuri.

Județul se intinde pe o suprafață de de 5.705 km² (reprezintă 2,4 % din teritoriul României ). Suprfața este repartizată în următorul fel: zona muntoasă ocupă două cincimi, înălțimile deluroase subcarpatice și depresiunile dintre ele ocupă o cincime, iar restul de două cincimi aparțin colinelor piemontane care sunt despărțite de văi paralele cu o direcție nord-sud.

Fig Harta fizică a județului Vâlcea si rețeaua de transport (sursa: http://www.profudegeogra.eu/wpincludes/imagine_marita.php?locLinkB=http://www.profudegeogra.eu/wp-content/uploads/2011/05/Harta-fizica-a-judetului-Valcea.jpg)

Altitudinea la care se află cea mai mare parte din suprafața județului este specifică dealurilor subcarpatice și colinelor piemontane (între 400 si 800 m) și ocupă 2/3 din suprafața județului. Cealaltă treime este formată de munți scunzi, mijlocii și înalți (între 800 și 1800 m). Văile largi și depresiunile, în care sunt grupate mai multe așezări, reprezintă partea cea mai joasă.

Județul este traversat de la nord la sud de Valea Oltului care direcționează echilibrat celelalte elemente hidrografice, astfel că în partea centrală și sudică a județului se evidențiază interfluvii paralele ce coboară treptat de la nord la sud.

Accentuata varietate a reliefului și a etajării acestuia reiese din diferența altitudinală care este de peste 2000 de m, cea mai mare este Vf. Ciortea (2.426 m) , iar cea mai mică altitudine este în lunca Oltețului în extremitatea sudică a județului (157 m).

Varietatea actuală a reliefului se datorează unei îndelungate evoluții a fundamentului geologic complex, cât și geomorfologic, această evoluție a dus la diferențierea a două trepte principale de relief: cea inaltă, muntoasă, cu o evoluție mai îndelungată și cea deluroasă și colinară, dezvoltată la marginea primei trepte.

2.2.2 Trepte de relief

a. Treapta munților

Formează în nordul județului un adevărat patrulater de culmi, segmentat de adânca vale a Oltului (L. Badea și Constanța Rusenescu, 1971). Zona montană, ocupă treimea nordică a județului Vâlcea și este reprezentată de creasta principală a Munților Lotrului, partea vestică a Munților Făgăraș, Munții Coziei și Capățânii și Depresiunea Loviștea.

Regiunea de munte este formată din masive și culmi puternice, de cele mai multe ori cu versanți rotunjiți și aspect geoi, din cauza alcătuirii lor diminante din roci cristaline, metamorfice care au avut o evoluție iîndelungată cu faze de netezire a reliefului.

Culmile Munților Făgăraș cuprinse între Olt și Topolog reprezintă partea nordică, au vârfuri ce depășesc 2400 de m (Vârful Ciortea 2.426 m), însă altitudinea scade treptat spre Olt. Situați la nord de văile Latorița și Lotru, Munții Lotrului au înălțimi de 1800-2200 m ce scad la 800-1000 m spre Valea Lotrului. În Muntele Turcinu este prezent relieful calcaros, Cheile Latoriței sunt sculptate în gnaise și granite.

Latura vestică a patrulaterului de culmi este formată din Munții Parâng , unde relieful glaciar este bine reprezentat prin circuri și văi glaciare din cauza altitudinilor de peste 2300 m. Un exemplu este lacul glaciar Gălcesu din bazinul superior al Lotrului.

Extremitatea estică a Munților Parâng , Munții Căpătânii și Masivul Cozia constituie partea sudică a teritoriului muntos. Munții Căpătânii se prezintă sub forma unei catene de 40 km și cu un relief diversificat datorită structurii și litologiei (creste, turnuri, abrupturi), relief cristalin și relief dezvoltat pe calcare (Culmea Buila-Vânturarița).

Latura estică a patrulaterului muntos este constituită dintr-o culme care pornește din Vârful Ciortea și coboară pe partea dreaptă a Topologului și extremitatea nord-estică a Munților Cozia.

Depresiunea Loviștei este situată transversal față de Olt, are altitudini între 500-800 m și este formată din mai multe compartimente Titești la est de Olt și pe văile Titești și Băiaș si Brezoi la vest de Olt și pe valea Lotrului.

b. Treapta dealurilor subcarpatice și a colinelor piemontane

Treapta dealurilor subcarpatice cuprinde teritoriul situat între Olteț și Topolog, în prelungirea spre sud a munților. Această treaptă are un relief puternic fragmentat de văi ce au o directie nord-sud și are următoarele subdiviziuni Muscelele Argeșului, Subcarpații Vâlcei și Subcarpații Olteniei. Relieful este colinar cu altitudini cuprinse între 600-800 m.

Majoritatea localităților, căile de comunicație importante și activitățile economice (bazate pe valorificarea resurselor teriroriului) se află în valea largă a Oltului și în depresiunile subcarpatice Jiblea și Horezu.

Piemontul Oltetului, parte a celui Getic, formează treapta piemontană. Platourile piemontane sunt separate de lunci și văi largi și terase mărginite de versanți înclinați. Culoarul Oltului cu terase extinse și lunca, separă două subunitați ale Piemontului și anume: Podișul Oltetului de Vest și Podișul Cotmeana.

2.2.3 Hidrografia

Rețeaua hidrografică este foarte bogată, distribuită uniform pe toată suprafața județului. Oltul străbate județul Vâlcea pe o lungime de 130 km fiind unul dintre cele mai mari râuri din România, adunând apele a numeroase cursuri de apă, dintre care cele mai importante sunt: Lotrul, Olănești, Topologul, Oltețul, Luncavățul, Bistrița.

În funcție de treptele de relief pe care le traversează se pot diferenția două sectoare ale cursului, sectorul montan extins pe 40 km între Râul Vadului și Călimănești și sectorul dealurilor subcarpatice și piemontane desfășurat pe circa 90 km, de la Călimănești până mai jos de Drăgășani. Cele două sectoare au caracter transversal , mai puțin porțiunea din avale de confluența cu Topologul unde Oltul curge conform înclinării stratelor.

Afluenții din partea dreaptă ai Oltului în Depresiunea Loviștei sunt pâraiele Urii, Robeștilor, Sărăcineștilor, Călineștilor și Lotrul. Cei din partea stangă sunt Valea Satului, Boia, pârâul Titeștilor și Baiașul. În zona subcarpatică primește foarte mulți afluenți cei mai mulți au izvoarele în partea înaltă a munților. Pe parte dreaptă Oltul primește pârâul Olăneștilor, Bistrița Vâlcii și Luncavatul, iar pe stangă Topologul (L = 95 km, S = 543 km² din care

aprox. 35% aparțin județului), care iși are izvoarele chiar sub vârful Negoiu. Alte organisme hidrografice de mică importanță sunt pâraiele Muereasca, Govora, Pâraul Sărat , afluențe pe dreapta și Sâmnicul și Coisca pe stanga. Cerna se varsă indirect în Olt, fiind afluentul Oltețului și aparține bazinului hidrografic al Oltului.

Oltul coboară de la Râul Vadului până la sud de Drăgășani aproximativ 210 m, panta medie fiind de 1,5 m/km și se întinde pe teritoriul județului pe o lungime de 130 km.

Condițiile generale ale reliefului iși pun amprenta și asupra caracteristicilor hidrologice ale râului. Scurgerea medie de până la 40-50 l/s/km2 este favorizată în zona montană la altitudini de peste 1800-2000 m de o cantitate de precipitații anuala de 1200-1400 l/s/km2. În zona piemontană și deluroasă scurgerea medie anuală scade la sub 10 l/s/km2, iar către sudul județului, chiar sunt 3 l/s/km2. Cea mai mare cantitate de apă din volumul anual, se scurge în cursul lunii mai-aproximativ 15%- atunci când la topirea zăpezilor din munți se adaugă și precipitațiile abundente de primăvară.

Debitul bogat al râurilor a permis dezvoltarea unui puternic sistem hidroenergetic pe Olt și Lotru.. Importante sunt lacurile de acumulare de pe Olt: Dăești , Râmnicu Vâlcea, Râureni, Govora, Băbeni, Ionești, Zăvideni, Drăgășani, și de pe Lotru: Vidra, Malaia. De dimensiuni mai reduse se adauga Petrimanu pe Latorița si Jidoaia de pe râul cu același nume. Deși de dimensiuni reduse, lacurile glaciare sunt numeroase și sunt situate în zonele înalte din bazinul superior al Latoriței (Iezerul, Latoriței, Muntinu, Cioaca) și al Lotrului, acestea sunt Iezerul Vadu, Zănoaga, Gâlcescu. . Lacurile antropice sunt cele sărate formate în urma prăbușirii unor saline la Ocnele Mari și Ocnița.

2.2.4 Clima

Județul Vâlcea are o diversitate a aspectelor climatice datorită particularităților orografice ale teritoriului. Se pot întâlni de la clima munților înalți (de peste 1900-2000 m), până la clima dealurilor joase (300-400 m), apar și diferențieri topoclimatice în depresiunile intra- și subcarpatice.

Circulația generală a atmosferei se caracterizează prin influențe temperat-oceanice din vest și nord-vest (mai ales în semestrul cald), prin pătrunderi frecvente ale aerului temperat-continental din sectorul estic (mai ales în semestrul rece), iar în sud și sud-vest sunt influențe tropical maritime.

Din cauza reliefului fragmentat accentuat radiația solară este repartizată neuniform, la fel se constată și în ceea ce privește repartiția temperaturii. Valorile temperaturii medii anuale înregistrează o scădere de la nord la sud, în functie de relief, variind între 10,4ºC în lunca râului Olt, 9ºC în regiunea Subcarpatică și sub -2ºC pe înălțimile munților.

În ultimii ani, în judetul Vâlcea s-a înregistrat temperatura maximă absolută de 41oC (Bălcești, 04 07 2000) și cea minimă absolută de -32,2oC (Obârșia Lotrului, 17 02 1993).

În zonele muntoase valoarea medie a precipitațiilor anuale este de peste 1200 mm, această medie variază în funcție de altitudine, astfel în restul zonelor din lunca Oltului valoarea este de 500-600 mm, iar în zona subcarpatică 700-800 mm.

Fig Graficul precipitatiilor medii anuale din intervalul 1961-1990 (mm/an)

Influențate în mare masură de formele de relief, vântul se manifestă în toate direcțiile, în general în direcția nord – sud, având o viteză medie de 1 – 1,5 m/s la Drăgășani, 2 m/s la Râmnicu Vâlcea și crește pe culmi 4 – 7 m/s.

2.2.5 Soluri

Solurile care se află în județul Vâlcea sunt variate și sunt rezultatul factorilor care au contribuit la formarea lor (geologici și geomorfologici), dar și ca urmare a diversitații condițiilor fizico-geografice.

În zona montană, la altitudini de peste 1700 m, se întâlnesc soluri brune de pajiști alpine și soluri podzolice humice feriiluviale.

La altitudini de până la 1000 m se întâlnesc soluri brune acide și brune podzolite sub pădurile de conifere și de conifere în amestec cu fag, , iar în defileul Oltului, apar solurile brun – montane tipice, în alternanță cu solurile brun – gălbui acide.

Pe dealurile și văile subcarpatice se întâlnesc predominant solurile brune de pădure, brune – acide și cele argilo – iluviale brune podzolite.

În treapta dealurilor de podiș dintre Olt și Olteț alternează soluri brune eubazice și mezobazice cu soluri argiloiluviale podzolice și chiar soluri pseudogleizate, mai restrânse ca suprafață, iar luncile sunt caracterizate de soluri aluviale.

2.2.6 Vegetația

Vegetația caracteristică județului Vâlcea este repartizată în funcție de relief și climă. Limita superioară a pădurilor de conifere diferă în funcție de expoziția față de soare, pe versanții sudici limita este mai ridicată, iar pe cei nordici este mai coborâtă.Limita dintre jnepenisuri și pădurea de molid variază între 1550 și 1800 m. În partea superioară a etajului alpin pajiștile și tufărișurile pitice ocupă suprafețe mai întinse în munții înalți dintre vârfurile Negoiu și Suru. În Munții Loviștei este cea mai mare întindere a pășunilor alpine.

Pădurile de molid (Picea excelsa) au o repartiție diferită de la un masiv la altul. În munții din jumătatea vestică a bazinului Lotrului formează o adevărată zonă compactă, iar în Cozia apare un petic de dimensiuni reduse. Alte specii care mai apar în zona înaltă a munților sunt zada (Larix decicus), tisa (Taxus boccata) și bradul alb (Abies alba).

La altitudini mai reduse pădurile de molid încep să fie întrerupte de fag. Pădurile amestecate de molid, brad și fag acoperă o mare suprafață la altitudini medii din bazinul mijlociu al Lotrului și în extremitatea nord-estică a Munților Căpățânii.

Pădurea de fag (Fagus silvatica) are cea mai mare întindere în raport cu restul pădurilor montane aceasta este extinsă de-a lungul văii Oltului.

Dealurile subcarpatice din dreapta Oltului și depresiunile dintre ele sunt domeniul de dezvoltare a pădurilor în amestec de fag și gorun (Quercus petraea). Dealurile din sudul județului aflate la altitudini de 300-600 m sunt acoperite de stejărețe. Vegetația de luncă este formată din specii ca sălcii, plopi uriași, stejar pedunculat, ulm și alte specii iubitoare de umezeală.

În partea sudică a județului, din cauza defrișărilor, suprafețele au fost stepizate sau transformate în terenuri agricole.

În zona de adăpost din depresiunile subcarpatice și poalele munților se resimte o influență asociată cu cea submediteraneenă. Aici trăiesc specii ca nucul, castanul dulce.

2.2.7 Fauna

Formele de relief variate (minti, văi, dealuri acoperite cu păduri) au constituit locuri pentru o faună bogată.

În zonele alpine se întâlnesc capra neagră (Rupicapra rupicapra) și specii de păsări, cum sunt acvila (Aquila chrysaetos chrysaetos), mierla gulerată (Turdus torquatus collaris), brumărița (Prunella collaria collaris). În zona pădurilor de rășinoase și de fag trăiesc specii de mamifere cum sunt râsul (Linx linx), jderul de copac (Martes martes), cerbul (Cervus elaphus carphaticus), mistrețul (Sus scrofa) și căprioara (Capreolus capreolus). Pădurile de foaioase sunt populate de rozătoare veverița (Sciurus vulgaris fuscoater), pârșul (Glis glis), iepurele (Lepus europaeus),șoarecele gulerat (Apodemus tauricus). Speciile de păsări adăpostite în pădurile de rășinoase și fag sunt cocoșul de munte (Tetrao urogallus), potârnichea (Perdix perdix perdix), ierunca (Tetraes bonasia).

În dealurile de sub munte și în cele piemontane cea mai mare răspândire o au lupii, vulpile (Vulpes vulpes), viezurii (Meles meles), iepurii, căpriorii, mistreții, pisicele sălbatice și rozătoare (veveritțele și pârșii).

Fauna acvatică se găsește în lacurile glaciare și râuri. Speciile din zona de munte sunt păstrăvul (Salmo trutto fario), mreana de munte (Barbus meridionalis petenyi), cicarul (Eudontomyzon mariae), boișteanul (Phoxinas phyinas). Cursul Oltului și cursul inferior al Topologului se află în zona de răspândire a scobarului (Chondrostema nasus), nisiparnița (Cobitis remanica), cleanul (Leuscicus cephalus) și mreana (Barbus barbus).

2.2.8 Resursele naturale

a. Resurse naturale de materii prime neregenerabile

Datorită varietății formelor de relief și structurii geologice aparte, județul Vâlcea dispune de bogate resurse minerale: zăcăminte de lignit, sare,petrol, gaze naturale, care sunt exploatate industrial prin carierele deschise subteran sau de suprafață, precum și de o mare diversitate de ape minerale și geotermale, ale căror proprietăți curative au fost puse în valoare în stațiunile balneoclimaterice cunoscute din timpuri străvechi.

Depozite de minerale valorificate sunt de sare la Ocnița-Ocnele Mari, mica albă la Voineasa, petrol la Băbeni, Stoilești și Gusoieni, cărbune la Berbești-Alunu, calcar la Arnota, gaz natural la Tetoiu. De asemenea mai sunt depozite extractive de nisipuri, argile, pietrișuri și ape minerale la Căciulata, Călimănești, Olănești, Govora și Ocnele Mari.

În plus, zonele de deal și piemontane propice creșterii viei și pomilor fructiferi au permis dezvoltarea intensivă a acestor ramuri agricole, o bună perioadă de timp județul Vâlcea fiind în topul producătorilor de profil.

b. Resurse naturale regenerabile

Resursele naturale regenerabile sunt localizate în partea de nord, aproape 47% din suprafața județului este acoperită cu păduri, pășuni și fânețe, care adăpostesc o mare varietate de specii din flora și fauna sălbatică a țării.

2.3 Cadrul antropic

Evoluția și structura vieții umane au fost influențate de bogățiile și diversitatea resurselor naturale de sol și subsol, cât și de prezența depresiunilor care au favorizat fixarea satelor. Depresiunile au fost alese pentru că reprezintă locuri cu un climat mai blând, de adăpost cu posibilitate de comunicare între ele, multe fiind situate de-a lungul râurilor. Vechimea și aglomerarea mare a populației și a așezărilor din județul Vâlcea sunt în straâsă legătura cu exploatarea străveche a sării la Ocnele Mari și din împrejurimi.

2.3.1 Populația

Evoluția populației

Populația de pe teritoriul județului Vâlcea a avut o evoluție destul de lentă. Ritmul lent de creștere poate fi considerat oarecum normal pentru o regiune de deal cu un caracter pronunțat agricol. În anul 1912 acest teritoriu cuprindea peste 282 600 de locuitori, iar în anul 1930 populația crescuse la 295 560 de locuitori, apoi în anul 1948 numărul a depășit 300 000 de locuitori, ajungând la peste 341 590 de locuitori. În următorii ani numărul populației a înregistrat numai creșteri,în 1956 populația era de 362 356 locuitori, în 1966 era de 368 779 locuitori, iar în 1977 numărul populației era de 414 241 locuitori. În anul 1992 populația a înregistrat cel mai mare număr, ajungând la peste 438 388 locuitori. Începând cu recensământul din 2002 numărul populației a început să scadă, acesta fiind de 413 247 locuitori, iar în anul 2011 a scăzut până la 404 993 locuitori.

Tabel 2.2 Evoluția numărului de locuitori din județul Vâlcea țn perioada 1912-2002

Una din cele mai mare provocări cu care se confruntă România este scăderea numărului populației, survenită ca urmare a unui spor natural negativ, dar mai ales ca urmare a migrației populației apte de muncă în alte țări.

Densitatea populatiei

Valea Oltului și depresiunile subcarpatice sunt parțile cu cea mai densă populație, iar regiunile cele mai slab populate sau chiar lipsite de așezări sunt regiunea muntoasă, cu excepția Depresiunii Loviștei, dealurile subcarpatice și cele piemontane, mai putin zona viticolă Drăgășani, astfel observându-se că gradul de populare este invers proporțional cu altitudinea.

Densitatea populației reprezintă raportul dintre numărul de locuitori și suprafața pe care ei trăiesc. În anul 1912 densitatea populației era de 49 locuitori/km2, aceasta a început să crească în următorii ani ajungând și la 76 locuitori/km2 în anul 1992, după acest an a început să scadă, înregistrându-se 71, 7 locuitori/ km2 în 2002 și 70,3 locuitori/km2 în anul 2011. Densitatea populației a început să scadă în ultimii ani, cauzele sunt aceleași ca la scăderea numărului de locuitori.

Calculată ca raport între numărul populației și suprafața rezidențială, densitatea netă a populației, indică o concentrare mult mai accentuată de locuitori în Râmnicu Vâlcea, 558 locuitori/km2, iar valori mai mici ale densității nete a populației se înregistrează în orașele mai mici din județ, cum ar fi Bălcești și Horezu, 46 locuitori/km2.

Densitatea așezărilor urbane

Gradul de urbanizare este direct proporțional cu gradul de dezvoltare al sectoarelor secundar și tertiar. Densitatea așezărilor urbane reprezintă un indicator relevant pentru extinderea urbanizării în teritoriu. El raportează numărul orașelor la 1000 km2 și în județul Vâlcea această densitate este de 1,9 orașe/1000 km2. Această densitate este concentrată în mare parte în arealul subcarpatic, mai ales în jurul municipiului Râmnicu Vâlcea, dar și în partea centrală a județului. Gradul de urbanizare este ridicat din cauza numărului mare de localități urbane, rezultat al declarării unor asezări rurale orașe.

Dinamica populației

Populația reprezintă numărul total al persoanelor care trăiesc pe un anumit areal geografic. Numărul total al locuitorilor unei zone este rezultatul a două componente: mișcarea naturală și mișcarea migratorie. Mișcarea naturală reprezintă totalitatea modificărilor care apar în numărul și structura populației ca urmare a nașterilor, deceselor, căsătoriilor și divorțurilor. Mișcarea migratorie este dată de numărul imigranților și emigranților de pe un anumit teritoriu.

Natalitatea

Natalitatea reprezintă numărul de nașteri în cadrul unei populații. În județul Vâlcea, rata născuților vii raportată la 1000 de locuitori în anul 2011 era de 7,4%0. În mediul urban rata era mai ridicată (8,2%0) decât mediul rural (6,7%0). Natalitatea în anul 1977 avea o rată de 19,3%0, iar în anul 2008 a scăzut la 8,4%0. Se observă scăderea numărului născuților în ultimii ani. Dezvoltarea economică a unui areal și condițiile de viată a populației au o influență deosebită asupra natalității, nivelul general al dezvoltării fiind invers proporțional cu natalitatea. Cheltuielile pe care le implică creșterea și educarea copiilor, dimensiunile reduse ale locuinței urbane și grija pentru sănătatea mamei determină o natalitate scăzută în zonele dezvoltate.

Nupțialitatea

Nupțialitatea reprezintă frecvența căsătoriilor în cadrul unei populații. Rata de nupțialitate, raportul dintre numărul căsătoriilor și populația medie, este de 3,9%0 la nivel de județ. Mediul urban are o valoare mai mare a ratei, 5,4%0, cei din mediul rural având rata de 2,1%0, aceștia preferând să trăiască printr-o simplă înțelegere consensuală.

Fertilitatea

Fertilitatea feminină este un factor demografic determinant asupra natalitătii unei populații. Este reprezentat de rata de fertilitate feminină generală, valoarea sa fiind calculată ca raportul dintre numărul nascutțlor vii într-o perioadă de timp și numărul mediu al populației feminine de vârstă fertilă. Rata de fertilitate generală are în vedere numărul nascuților vii la 1000 de femei cu vârsta de fertilitate. Vârsta de fertilitate este cuprinsă între 15-49 de ani. Rata de fertilitate pe grupe de vârstă în județul Vâlcea înregistrează cele mai mari valori pe grupa 25-29 de ani și are valoarea de 62,9%0, iar grupa de vârstă cu cele mai mici valori este 45-49 de ani, 0,03 %0. În mediul rural grupa cu cea mai mare rată a fertilitatii este 20-24 de ani, 73,8%0.

Divorțialitatea

Divorțialitatea reprezintă un alt fenomen demografic și influențează natalitatea, deoarece se află în interdependentă. Reprezintă raportul dintre numărul căsătoriilor încheiate prin divorț și populația medie și este mai mare în rândul familiilor tinere. În anul 2010, rata divorțialității din județul Vâlcea era mult sub rata natională, cea a județului fiind 0,65%0, iar cea națională 1,5%0. În anul 2011 rata a crescut până la 1,22%0, cea din mediul urban era 1,84%0, iar cea din mediul rural avea valori mai mici de 0,70%0.

Mortalitatea

Mortalitatea reprezintă frecvența deceselor pe o perioadă determinată, în cadrul unei populații. Mortalitatea generală reprezintă raportul dintre numărul morților și numărul mediu al populației dintr-o perioadă de timp, exprimat în promile. Rata la nivel județean, în anul 2011, era de 10,5%0. Mediul rural are o rată mai ridicată decât cel urban, fiind de 12,4%0, iar rata mortalității urbane fiind de 8,3%0. Diferențele dintre medii apar din cauza nivelului general de dezvoltare economică, nivelului diferit de instruire al populației, gradul de cunoștințe asupra unui mod de viată sănătos, sistemul de îngrijire medical. În mediul rural accesibilitatea la serviciile medicale sunt reduse din cauza unor deficiente organizatorice, punctele farmaceutice și medicale (dispensarele) sunt insuficiente și sunt distribuite inegal, servicul de urgența trebuie să acopere suprafețe întinse din cauza lipsei punctelor de prim-ajutor.

Mortalitatea infantilă reprezintă numărul deceselor populației cu vârsta de până la 1 an. Rata mortalității infantile reprezintă raportul dintre numărul decedaților până la un an dintr-un total de 1000 de născuți vii. În mediul urban rata aceasta este mai scăzută de 9,4%0. Rata mortalității este mai scăzuta în mediul urban deoarece există servicii medicale echipate pentru intervenții de urgentă mai bune și au fost instituite programe de informare și educare a tinerelor mame din urban privin îngrijirea nou-născutului, mai ales în Râmnicu Vâlcea, Drăgășani și Babeni.

Speranța de viață la naștere

Este un parametru demografic care reprezintă legătura între natalitate și mortalitate privite pe termen lung. Reprezintă numărul mediu de ani pe care îl are de trăit un nou-născut, dacă ar trăi tot restul vieții. Speranța de viată la naștere din județul Vâlcea a crescut din 1995, când era de 70,44 ani, la 75,93 ani în anul 2011. Speranța de viață la naștere este mai mare în rândul populației de sex feminin, 79,39 ani, decât în rândul populației de sex masculin, 72,62 ani. Există diferențe din cauza mediului de muncă prestat de fiecare în parte, barbații lucrând în domenii mai grele, care solicită mai multă muncă fizică, dar și de viciile acestora, consumând alcool și tutun.

Bilanțul natural

Bilanțul natural al populației reprezintă diferenta dintre natalitate și mortalitate. Rata bilanțului natural reprezintă diferența dintre numărul născuților vii și numărul celor decedați raportat la numărul mediu al populației, exprimat în promile. Acesta este pozitiv atunci când populația înregistrează o crețtere numerică sau negativ când numărul decedaților este mai mare decât al celor nou-născuți. În această situație județul înregistrează un declin demografic. Din cauza nivelui redus al natalității (7,4%0) și nivelul înalt al mortalității (10,5%0) bilanțul natural al județului Vâlcea este negativ, -3,1%0. Acest bilanț are valori foarte scăzute în mediul rural -5,7%0, populația din acest mediu fiind îmbătrânită și natalitatea are valori scăzute. În mediul urban bilanțul are valori negative, însă ceva mai mici, -0,1%0, din cauza natalității care are valori mai ridicate, însă nu suficiente incât mediul urban să aibă un bilanț natural pozitiv. Orașele cu bilanț natural pozitiv din județul Vâlcea sunt Râmnicu Vâlcea (3,6%0) și Berbești (1,7%0).

Structura populatiei

Structura populației reprezintă modul de organizare a populației din punct de vedere social, economic și cultural.

Structura pe sexe a populației

Structura pe sexe a populației se referă la distribuția populației pe cele două sexe, rezultând două componente demografice: populația feminină și populația masculină. Din numărul total de locuitori, 404 993 locuitori, 198 487 reprezintă populația masculină și 206 506 reprezintă populația feminină. Structura pe sexe a populației relativ echilibrată, în mediul urban există o mică tendință de feminizare, 52% fiind populație de sex feminin. În mediul rural sexele sunt aproape echilibrate 49,7 fiind locuitori de sex masculin și 50,3 de sex feminin.

Structura populației pe grupe de vârstă

Scopul studiului populației pe grupe de vârstă are drept scop cunoașterea potențialului resurselor de muncă, îmbătrânirea sau întinerirea populației.

Grupa cu cel mai mare număr de persoane este gurpa 15-59 de ani, 253 765 din totalul de 404993, adică un procent de 62 %. Grupa 1-14 ani are cel mai mic număr de persoane, 56 089 și reprezintă un procent de 14%, iar grupa vârstiniclor, peste 60 de ani are 95 139 de persoane, un procent de 24 %. Când vârstinicii reprezintă un procent de peste 12% din populația totală apare fenomenul de îmbătrânire demografică, așa cum este și cazul județului Vâlcea.

Structura populației pe medii

Repartiția populației pe medii reprezintă diferențieri în trecut destul de mari. În anul 1969, populația urbană era de 80 407 locuitori si 21,1 % din total. La recensământul din anul 2011 populația urbană însuma 184 825 locuitori și 45,6 % din total, majoritară fiind populația din mediul rural.

Mobilitatea teritorială a populației

Mobilitatea spațială a populației reprezintă totalul deplasărilor populației în teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil. Prim mobilitatea spațială a populației au loc modificări în structura populației pe grupe de vârstă și sexe, creșterea sau reducerea populației unor zone sau localităti, redistribuirea populației. Mobilitatea este în creștere în ultimii ani, atât în ceea ce privește migrația internă cât și externă. O particularitate este dată de un număr din ce în ce mai mare al celor mutați din urban în rural, acesta datorându-se atât revenirii în mediul rural a populației pensionate, cât și ca urmare a fenomenului de expansiune urbană –crearea de zone dormitor în jurul centrelor urbane. De multe ori tinerii sunt cei care pleacă, pentru găsirea unui loc de muncă mai bine plătit, acest lucru duce la îmbătrânirea populației, dar și la feminizarea populației pentru că de cele mai multe ori bărbații pleacă. În anul 2011 au migrat intern 6426 de persoane din județului Vâlcea și au sosit 6025 de persoane, soldul fiind negativ -401 de persoane. În mediul rural soldul este pozitiv, 103 de persoane, fiind 3273 de persoane plecate și 3376 de persoane sosite. Locuitorii și-au schimbat domiciliul și au migrat spre zonele rurale din apropierea oraselor. În mediul urban soldul este negativ, -504. În anul 2008 s-au înregistrat valori mari ale soldurilor din mediul urban și rural. Soldul din mediul urban a fost negativ,- 962 de persoane, iar cel din rural a fost pozitiv, 616 de persoane.

2.3.2 Orașele

Zona subcarpatică și de podiș reprezintă zona cu cele mai mari concentrări urbane și zona cu nivel de dezvoltare socio-economic ridicat din cauza condițiilor naturale favorabile.

Reteaua urbană a județului Vâlcea este formată din 9 orașe și 2 municipii. Cele două municipii sunt Râmnicu Vâlcea și Drăgășani, iar cele 9 orase sunt Drăgășani, Călimănești, Brezoi, Horezu, Băile Olănești, Ocnele Mari, Băile Govora, Băbeni, Bălcești și Berbești.

Structura rețelei de localități este dezechilibrată deoarece județul este caracterizat de predominanța orașelor mici și foarte mici, excepție făcând cele două municipii, Râmnicu Vâlcea fiind oraș mare, iar Drăgășani este oraș mijlociu. Orașele mici sunt nou declarate iși păstrează forma și funcțiile rurale. Din această cauză, orașe ca Băbeni, Berbești, Bălcești și Ocnele Mari au un nivel scăzut sau chiar insuficient de dotări edilitare necorespunzătoare statutului de oraș. Alte orașe mici sunt Călimănești, Băile Govora și Băile Olănești, însă acestea sunt orașe-stațiuni turistice și au important rol economic.

Râmnicu Vâlcea

Fig Râmnicu Vâlcea (sursa: fotocopie proprie dupa original, Arhivele Nationale Vâlcea)

Municipiul Râmnicu Vâlcea este resedința județului și reprezintă principalul centru coordonator al vieții sociale, administrative și economice din județ. Este situat la intersecția paralelei 450 07’ latitudine nordică cu meridianul 240 22’ 21” longitudine estică. Orașul este așezat pe una din principalele rute internaționale care se îndreaptă spre Europa Centrală și Balcani, E 81, DN 7. Acest drum reprezintă un avantaj în dezvolatarea economică a orașului, facilitând transporturile comerciale. Municipiul este situat la confluența râurilor Olt si Olănești. Așezarea s-a constituit și s-a extins în dreapta Oltului pe terenurile de luncă, terase și pantele vestice ale râului.

Drăgășani

Municipiul Drăgășani se situează la intersecția paralelei 440 37’ latitudine nordică și meridianul 240 14’-240 18’ longitudine estică. Se află pe partea dreaptă a Oltului, la 54 km de reședința de județ, la încrucișarea unor căi de acces importante care au permis o dezvoltare permanentă. Suprafața totală este de 4 821 ha. Aceasta este împarțită astfel: arabil 2 247 ha, pășuni 724 ha, fânețe 30 ha, vii 423 ha, păduri 46 ha, ape 628 ha, drumuri și căi ferate 163 ha, curți și construcții 540 ha și terenuri neproductive 20 ha. Înainte de 1729 populația avea 13 moșneni, 113 marginași si 31 de văduve sărace și nevolnici. În anul 1892, Drăgășani, avea un număr de 3 930 locuitori, în anul 1930 erau 8 464 locuitori, în 1992 erau 22 126 locuitori, iar în anul 2011 populația stabilă era de 17 871 locuitori.

Băbeni

Orașul este situat pe malul drept al Oltului, la limita Subcarpaților Vâlcii cu Podișul Getic-Piemontul Oltețului. Băbeni a fost declarat oraș pe data de 10 decembrie 2002 prin legea numărul 429/2002, publicată în Monitorul Oficial nr 497/10/12/2002. Orașul are în componența sa localitatea Băbeni și alte 6 sate Bonciu, Capu Dealului, Pădurețu, Romani, Tătărani si Valea Mare. În anul 2006 suprafața orașului era de 3 570 ha, din care 1 726 ha era teren arabil, 640 ha fânețe, vii 5 ha, livezi 25 ha, păduri 424 ha, ape 348 ha, drumuri și căi ferate 85 ha, construcții și curți 214 ha și terenuri neproductive 28 ha.

Băile Govora

Băile Govora este una dintre cele mai importante stațiuni balneare și climaterice de pe Valea Oltului. Este situat pe malurile pâraului Hinta la intersecția dintre paralela 450 5’ latitudine nordică și meridianul 240 8’ longitudine estică. Băile Govora a fost declarat oraș în 1927 și se află la o altitudine de 330-380 m. În anul 2006 localitatea avea suprafața de 1 332 ha (arabil 120 ha, pășuni 222 ha, fânețe 134 ha, vii 1 ha, livezi 54 ha, păduri 634 ha, ape 20 ha, drumuri 23 ha, curți și construcții 101 ha, terenuri neproductive 21 ha). În 1831 Băile Govora se aflau circa 244 de locuitori, în 1892 erau 1 760 locuitori, în 1941 erau 1 581 locuitori, în 1992 3 023, iar în anul 2011 erau 2 449 locuitori.

Fig Băile Govora, 1920-1930 (sursa: fotocopie proprie dupa original, Arhivele Nationale Vâlcea)

Băile Olănesti

Fig Băile Olănești 1930-1940 (sursa: fotocopie proprie dupa original, Arhivele Nationale Vâlcea)

Orașul Băile Olănești se află la o distantă de 15 km de Râmnicu Vâlcea. Orașul este așezat în Depresiunea Olănești, care este traversată de râul cu același nume. În componența Băilor Olănești intră orașul Olănești și comunele Cheia, Comanca, Gurguiata, Livadia, Mosoroasa, Pietrișul și Tisa. În anul1930 populația număra 3 093 locuitori, în anul 1992 erau 4 777 locuitori, iar în anul 2011 erau 4186 de locuitori. Suprafața totală de 16 434 ha cuprinde 148 ha teren arabil, 1 889 ha pășuni, 836 ha fânețe, 365 ha livezi și 12 784 ha de pădure, construcțiile ocupă 135 ha, lungimea străzilor este de 23 km, rețeaua de apă potabilă are 24 km, iar cea de canalizare are 17 km.

Bălcești

Comuna Bălcești a fost declarată oraș prin Legea nr. 353/2002, adoptată de Camera Deputaților în 16 aprilie 2002 și de Senat pe 16 mai 2002, promulgată prin Decretul 498/2002.

Localitatea este localizată între 230 52’ 43,7” și 230 59’ 48,8” longitudine estică și 440 32’ 06,3” și 440 47,3” latitudine nordică, având o lățime de 9 km și o lungime de 19,8 km. Orașul se află dispus la distanțe egale de orașele Balș, Drăgășani, Craiova, la aproximativ 40 km. Este traversat de drmul național DN 65 C pe o lungime de 7 km. Suprafața orașului, în 2006, era de 9 812 ha (arabil 3 619 ha, pășuni 1 848 ha, fânețe 17 ha, vii 27 ha, livezi 76 ha, păduri 3 552 ha, ape 175 ha, drumuri 115 ha, curți și construcții 240 ha, terenuri neproductive 98 ha).

În anul 2002 numărul locuitorilor era de 5 780, iar în 2011 de 4 864 locuitori.

Berbești

Orașul Berbești este situat la limita sudică a Subcarpaților, la o distantă de 73 km de Râmnicu Vâlcea. Localitatea a fost declarată oraș în anul 2003, în baza legii nr. 410/2003, publicată în M. Of. nr.740/22.10.2003. În anul 2006, suprafața orașului era de 5 434 ha din care 874 ha pășuni, păduri 1891 ha, fânețe 364 ha, vii 5 ha, livezi 180 ha, ape 40 ha, drumuri și căi ferate 118 ha, curți și construcții 123 ha, terenuri neproductive 584 ha. Localitatea avea 2 737 locuitori în anul 1930, în anul 1992 erau 5 984, în anul 2011 erau 4 836 locuitori.

Brezoi

Orașul Brezoi se află în Carpații Meridionali la confluența Lotrului Inferior cu Oltul, la o altitudine medie de 321 m. În anul 1968 localitatea a fost declarată oraș. Orașul Brezoi este alcătuit din satele: Brezoi, Călinești, Corbu, Drăgănești, Golotreni, Pascoaia, Valea lui Stan, Văratica și Proieni. La 1 ianuarie 2006, orașul avea o suprafată de 22 612 ha (arabil 66 ha, pășuni 1 061 ha, fânețe 402 ha, livezi 36 ha, păduri 20 763 ha, ape 69 ha, drumuri și căi ferate 49 ha, curți și construcții 74 ha si 92 ha de terenuri neproductive).

În ațezările Brezoiului, încă din antichitate, a existat o intensă viată umana. În 1835 se menționează existența a 62 de familii în Brezoi. În 1899 s-au înregistrat 1 029 de locuitori, în 1930 populația Brezoiului era de 4 311 locuitori, în anul 1992 populația a ajuns la 7 547 locuitori, iar la recensământul din 2011 populația număra 6 022 de locuitori.

Fig Brezoi, 1972 (sursa: fotocopie proprie dupa original, Arhivele Nationale Vâlcea)

Călimănești

Orașul Călimănești este străbătut de drumul european E 15 A și de DN 7 și se află la o distanță de 18 km nord de municipiul Râmnicu Vâlcea și a primit statutul de oraș în anul 1927. Orașul are încă o componenta Căciulata și formează stațiunea Călimănești-Căciulata. Stațiunea este situată la poalele Carpaților Meridionali, în depresiunea Jiblea-Călimănești, pe de o parte și de alta a Oltului, la o altitudine medie de 270-280 m. În 2006 suprafața orașului era de 10 453 ha (arabil 426 ha, pășuni 917 ha, fânețe 354 ha, vii 13 ha, livezi 231 ha, păduri 7 712 ha, ape 145 ha, drumuri și căi ferate 101 ha, curți și construcții 207 ha, terenuri neproductive 247 ha).

Populația din Călimănești-Căciulata a cunoscut de-a lungul timpului un spor demografic continuu. În anul 1722, orașul avea 186 familii, în 1831, 239 de familii. În anul 1864 aveau 313 case și 310 familii, iar în anul 1893 erau 2 088 locuitori și 75 familii de țigani. În anul 1930 erau 4 591 locuitori, în 1977 orașul număra 8 095 locuitori. În 1992, populația a ajuns la numărul de 9 131 locuitori, iar în 2011 a scăzut la 7 622 de locuitori.

Fig Călimanești, Valea Oltului, 1923 (sursa: fotocopie proprie dupa original, Arhivele Nationale Vâlcea)

Horezu

Orașul Horezu se află la 41 km nord-vest de municipiul Râmnicu Vâlcea. Este situat în depresiunea Horezu, la 475-500 m altitudine. La 1 ianuarie 2006, suprafața orașului era de 11 769 ha (arabil 509 ha, pășuni 2 121 ha, fânețe 1 014 ha, livezi 401 ha, păduri 7008 ha, ape 131 ha, drumuri 96, curți și construcții 148, terenuri neproductive 341 ha). În anul 1865 orașul Horezu avea 920 locuitori, în 1930 se numărau 3 442 locuitori, în 1977 erau 5 5 36 locuitori. Numărul populației a ajuns în anul 1992 la 7 282 locuitori, iar în anul 2011 a scăzut la 6263 locuitori. Horezu este cunoscut ca un oraș care păstrează tradițiile meșteșugărești ale olăritului și a lemnului. “Cocoșul de Hurez” este renumit, ca lucrare cu Ceramică de Horezu cu motive zoomorfe.

Ocnele Mari

Orașul este localizat în dealurile Subcarpatice, pe valea Pâraului Sărat, la o altitudine de 310-320 m altitudine. Orașul Ocnele Mari are în componența sa 8 localitati: Buda, Coșota, Făcăi, Gura Suhasului, Lunca, Ocnița, Slătioarele și Teica. Cartierele, numite înainte mahalale, s-au dezvoltat pe văile și luncile pâraielor sau pe versanții dealurilor. În prezent, localitatea se prezintă ca un cordon de locuințe de-a lungul șoselei asfaltate rezultat din apropierea vechilor așezări. În anul 2006, orașul avea o suprafață de 2 505 ha (arabil407 ha, pășuni 538 ha, fânețe 98 ha, vii 1 ha, livezi 231 ha, păduri 991 ha, ape 16 ha, drumuri și căi ferate 78 ha, curți și construcții 107 ha și terenuri neproductive 38 ha). În anul 1912 Ocnele Mari aveau o suprafață de 1 978 ha și 5 120 locuitori. În anul 1930 populația ajunsese la 7 233 locuitori, deorece au fost introduse și localitățile suburbii. În anul 1992 populația scăzuse la 3 617 locuitori, iar până în anul 2011 populația a ajuns la 3 309 locuitori.

Fig Ocnele Mari 1920-1930 (sursa: fotocopie proprie dupa original, Arhivele Nationale Vâlcea)

Turism si Infrastructura

Teritoriul județului Vâlcea prezintă o mare varietate geografică, astfel că aici se intâlnesc peisaje dintre cele mai interesante, începând cu etajul alpin cu lacuri glaciare până la văi și depresiuni intens populate. Bogățiile naturale ale județului sunt reprezentate de văile râurilor, cum ar fi Oltul, Lotrul și ținutul de munte.

Rețeau de transport

Județul Vâlcea deține: 164 km de căi ferate, 2.167 km de drumuri, din care 550 km de drumuri naționale. Județul are o densitate bună a drumurilor publice (37,6 km/100km²) față de media națională (33,5 km/100km²) și o pondere ridicată a drumurilor naționale, 9 trasee, dintre care un drum european, E 81, care leagă județul Vâlcea cu județele Sibiu și Argeș. Din cauza poziției geografice favorabile județul este străbătut de coridorul paneuropean IV rutier și de rețelele trans-europene rutieră și feroviară TEN-R și TEN-F.

Drumurile județului măsoară 1.677 km și au 389 de poduri, cu o lungime totală de 10.135 m.

Străzile orășenești, în anul 2011, măsurau 733 km, din care 439 km erau străzi modernizate, față de 2007 când în total erau 646 km, din care 368 km erau modernizate.

Rețeau feroviară nu dispune de linii electrificate, din totalul de lungime de 164 km, 84% sunt linii cu o cale și 16% cu două căi. Ca și densitate a liniilor ferate, județul se situează mult sub media națională (45,9 km/1000km²) având 28,3 km/1000km². Starea tehnică și dotările sunt nesatisfăcătoare și liniile nu permit viteze mai mari de 60-80 km/h.

Canalizare publică și spații verzi

În Râmnicu Valcea la sfârșitul perioadei interbelice, jumătate din locuințe nu erau racordate la sistemul local al apei potabile, iar 57 % din familii încă foloseau lampa cu petrol.

Localitățile urbane beneficiază de sisteme centralizate de alimentare cu apă și canalizare a apelor uzate. Localitățile care au instalații de canalizare sunt în număr de 31 (în anul 2011) din care 11 sunt municipii și orașe. Lungimea totală simplă a conductelor de canalizare publică a ajuns de la 325 km în anul 2007, la 544,6 km în anul 2011.

Suprafața spațiilor verzi din municipii și orașe a scăzut de la 390 ha în anul 2007 la 348 ha în anul 2011.

III. Expansiunea urbana a orașele din județul Vâlcea

Tranformările economice și socio-culturale ce apar ca urmare a procesului de dezvoltare a societății actuale, a creșterii continue a numărului de locuitori, determină mutații în structura mediului urban (Cucu V., 1977). Dezvoltarea prezintă forme variate și grade diferite de dezvoltare în funcție de ansamblul condițiilor geografice și social-istorice din fiecare regiune. Datorită densității lor, orașele oferă un potențial enorm de economisire a energiei și de evoluție către o economie neutră din punctul de vedere al emisiilor de carbon. Cu toate acestea, orașele sunt, de asemenea, locurile în care se concentrează probleme precum șomajul, discriminarea și sărăcia.

Rețeaua urbană poate fi considerată distribuită relativ echilibrat la nivelul teritoriului național și reprezintă rezultatul unui proces de lungă durată care a generat dezvoltarea unor tipuri de localități urbane diverse de la castre romane si cetăți medievale, la orașele industriale din perioada socialismului.

Urbanismul modern și-a extins conținutul pe suprafata terenurilor agricole, creând zone largi metropolitane. Activitatea omului a fost foarte diversificată în ultimii ani, ceea ce generează modificări în peisajul urban. Noile structuri ale spațiului trebuie să acorde mai multă atenție gestiunii tuturor resurselor, mai ales a celor producătoare de energie.

Determinarea profilului social-economic orientează activitatea practica spre o rațională conturare a formei fenomenelui urban, care prin elementele sale compoziționale, grefate pe fondul cadrului natural, pregatesc o nouă personalitate a orașelor. Noile modele de orașe ce apar țin cont de elementele arhitecturale, elementele cadrului natural și specificul functiei centrelor respective. Trebuie urmărită cu atenție modificarea formelor orașelor sau crearea unora noi, în raport cu condițiile funcționale, tehnice, economice si estetice (Cucu V., 1977).

Procesul de consolidare în teritoriu a vechilor târguri si orașe trebuie făcut in funcție de principalele cursuri de apa, la contactul unor regiuni naturale sau la intersecția unor mari drumuri. Deși, s-ar zice că forma orașelor este determinată de natura reliefului, atât in plan orizontal, cat și vertical, se constată ca proeminențele naturale favorizează doar obținerea unor forme expresive. Forma fenomenului urban este determinată de funcția centrului respectiv, evidenta fiind in regiunile de campie si depresionare. Concomitent este necesară valorificarea multilaterală a mediului natural, elementele acestuia redând specificul local.

Combinarea diferitelor stiluri arhitecturale moderne trebuie aplicate fără a ignora specificul local sau varietatea formelor de reflief și a tradițiilor. Ținând seama de această ambianță, arta națională românească este expusă în compozitia originală a fiecarui oraș ce desemnează un caz particular, rezultat din gândirea colectivă a specialiștilor geografi, urbaniști și istorici.

În structura rețelei urbane din județul Vâlcea, este semnificativ numărul mic de orașe mari, fiind doar două municipii, Râmnicu Vâlcea care este și reședinta județului cu o populație de 98 778 de locuitori și municipiul Drăgășani, care are o populație de 17 871 de locuitori. Iar orașele mici, sub 10 000 de locuitori sunt în număr de 9, acestea sunt: Băbeni, 8451 de locuitori, Băile Govora, 2449 de locuitori, Băile Olănești, 4186 de locuitori , Bălcești, 4864 de locuitori, Berbești, 4836 de locuitori, Brezoi, 6022 de locuitori, Călimănești, 7622 de locuitori, Horezu, 6263 de locuitori și Ocnele Mari 3309 de locuitori. Asemenea disproporții pledează în favoarea unei politici consecvente de susținere a orașelor mici, de dezvoltare complexă a acestora și denota grija pentru viitorul orașului. Așezările omenești din județ s-au concentrat cu precădere în ariile depresionare, fie la contactul acestora cu muntele, unde s-au dezvoltat de timpuriu un șir de sate, fie in lungul râurilor, existând multe așezări pe văile râurilor

Fig 3.1 Orașele județului Vâlcea

Dealurile acoperite de păduri și păsuni sunt mult mai slab populate, comparativ cu depresiunile dintre ele, pentru că prin fragmentare și grad dificil de accesibilitate oferă așezărilor posibilități mai puține de fixare și de dezvoltare. Dealurile mai inalte de 600 de metri sau chiar și sub această altitudine, sunt total lipsite de așezări, dar terenul este folosit de om pentru alte scopuri. (L. Badea, Constanța Rusenescu, 1970).

Orașele au început să se dezvolte încă de timpuriu, mai ales în lungul Văii Oltului, aceasta reprezenta principala axa de circulație și economie din acele vremuri ale romanilor, dar și pe văile multor afluenți de-o parte și de alta ai Oltului. Au fost descoperite urme ale castrelor și așezărilor romane în Drăgășani, dar și urme ale drumului roman din lungul Oltului au fost descoperite în vatra orașului Râmnicu Vâlcea. Se observă ca cele mai numeroase urme de locuire, descoperite pe teritoriul județului Vâlcea, aparțin părții de nord-est, cuprinsă aproximativ între Bistrița și Olt. Aceasta zona a avut o lucuire timpurie datorită valorificării unor importante și variate resurse naturale, mai ales exploatarea sării din jurul actualului oraș Ocnele Mari, aici fiind concentrată intreaga activitate economică, dar și existența unor importante drumuri comerciale. Prezența Oltului și a văii acestuia a permis instalarea unuia dintre cele mai vechi drumuri transcarpatice care făcea legatura între zonele de nord și cele de sud de Carpați.

Acest areal a reprezentat și in perioada urmatoare un nucleu de dezvoltare al orașelor, dar începând cu secolul al XVI-lea, a inceput și partea de sud să se dezvolte, în zona podgoriei Drăgășani, datorită extinderii viticulturii, care a fost un factor important în evoluția numerică și teritorială a populației și implicit a așezărilor.

Rețeau urbană a județului Vâlcea nu iși leagă apariția si evoluția de dezvoltarea industriei. Datorită așezării intr-o zonă de tranziție intre munte si deal, intre regiuni economice diferite si la intersecția a două căi de circulație majore, Râmnicu Vâlcea reprezintă un important centru de schimb de produse. De activitatea comercială, insă intr-o proporție mai mică, dar si a celei agricole, se leagă si dezvoltarea orașului Drăgășani. In urma valorificării resurselor de ape minerale s-a format o rețea de localități cu funcții balneo-climaterice, care mai târziu au devenit zone urbane importante din punct de vedere turistic la nivel național.

Alte zone mai vechi, care au devenit mai tarziu orașe sunt Horezu si Brezoi, care s-au dezvoltat pentru că reprezentau centru administrativ important și centru al industriei forestiere si reprezentau in anii 1970 cele mai noi orașe ale județului.

3.1 Orașele mari

Orașele mari ale județului, cu o populație între 100 000 si 10 000 de locuitori, sunt cele două municipii, Râmnicu Vâlcea si Drăgășani.

3.1.1 Râmnicu Vâlcea

Râmnicu Vâlcea reprezintă polul regional cel mai important, este un oras de rangul II, fiind cel mai dezvoltat oraș al județului. Vatra orașului a evoluat mai mult pe directia nord-sud, intre malul drept al Oltului și prelungirile estice a le dealului Purcarețul. In această parte vestică prezintă un tentacul pe valea râului Olănești cu directia spre vest.

Fig 3.2 Orașul Râmnicu Vâlcea Fig 3.3 Rețeau de drumuri din orașul Râmnicu Vâlcea

Conform prevederilor P.U.G., se dorește conturarea unor cartiere la periferia orașului – atât cartiere de blocuri, cât și cartiere de vile, apariția unor noi poli comerciali. În timp înglobare în zona urbană a localităților sau a zonelor periferice situate între acestea și municipiul Râmnicu Vâlcea v-a deveni inevitabilă. Astfel va crește potențialul zonelor centrale si va ajunge la saturație si o să apară o tendință de migrare către alte zone rezidențiale, mai puțin aglomerate.

Fig Planul orasului Ramnicu Valcea, 1944 (sursa: http://opengis.unibuc.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=976:ramnicu-valceaaezare-geografic-i-istoric&catid=35:articole&Itemid=93)

3.1.2 Municipiul Drăgășani

Municipiul Drăgășani este situat la limita de sud a județului Vâlcea, pe terasele de pe partea dreapta a râului Olt și în componența sa intră localitățile: Drăgășani, Zlătărei, Zărneni și Valea Caselor și reprezintă un pol de atracție subregional. Dezvoltarea orașului este legată în principal de cultura viței de vie. Aspectul Orașului este schimbat față de trecut, au fost contruite numeroase locuințe si case. Teritoriul municipiului este străbătut de două cursuri de apă: râul Olt în partea de est și pârâul Peșceana la sud.

Fig 3.4 Orașul Drăgășani Fig 3.5 Rețeau de drumuri a orașului Drăgășani

Configurația orașului în raport cu spațiul stradal este spontan ordonată în raport cu traseul liber (rezultat din evoluția în timp) al străzilor, datorită efectului diferitelor reglementări urbanistice anterioare; este geometric ordonată în raport cu trasee prestabilite fie de tip străpungeri, este diferențiată mai mult sau mai puțin în raport cu distanța față de stradă a clădirilor de pe o parcelă (construcții principale – construcții secundare – anexe) are o atitudine de tip urban sau cu reminiscențe rurale, parcele sunt înguste și foarte adânci rezultate din diviziunea unor proprietăți agricole, permițând numai construcția locuințelor tip vagon, dispuse, nu prin cuplare, ci prin retragere pe aceeași limită de nord a fiecărei parcele și oferind astfel în imaginea străzii serii de calcane (Planul Urbanistic General Al Municipiului Drăgășani , Județ Vâlcea ).

3.2 Orașele mici

Orașele cu o populație cuprinsă între 2 000 si 10 000, sunt în număr de 9 și sunt Băbeni, Băile Govora, Băile Olănești, Bălcești, Berbești, Brezoi, Călimănești, Horezu și Ocnele Mari.

3.2.1 Orasele cu funție turistică

Orașele Călimanesti, Băile Govora, Băile Olănești si Ocnele Mari repreyinta o categorie aparte, prin funcția lor balneo-climaterică și de oraș turistic.Sunt situate intr-o regiune cu un cadru natural atrăgător, pe vetrele unor vechi așezări rurale. Acestea au căpătat caracter si funcții urbane în urma procesului de valorificare a izvoarelor minerale. Excepție face orașul Ocnele Mari, care are resurse de sare. Toate orașele au un număr mic de locuitori intre 2 000 si 7 000, orașul cu cel mai mic număr de locuitori din judetul Vâlcea este Băile Govora, cu 2449 locuitori.Funcția lor turistică dă un aspect deosebit vieții interne a orașelor, structura urbană fiind deosebită decât cea a restului de orașe, prin alternanța vilelor, a pensiunilor cu mari parcuri si zone amenajate pentru băi curative.

Băile Govora

Orașul este situat la 20 de kilometri depărtare de Râmnicu Vâlcea, intr-o mică depresiune, este drenat pe o lungime de aproape 2 km de pârâul Hința care izvorăște din apropierea dealului Păușești și se vărsă în pârâul Govora. La 3 km de stațiune trece șoseaua națională Râmnicu Vâlcea – Tîrgu Jiu (DN 67). Zonificarea funcțională a pornit de la stabilirea funcției dominante pentru anumite teritorii aparținând orașului și s-au propus 4 zone: zona balneară, zona rezidențială, zona administrativă, zona spații verzi și agrement. Intravilanul este ocupat de terenuri cu păduri și pășuni aparținând Ocolului Silvic, având rol de protecție și menținere a climatului stațiunii. Proiect „Zonă Rezidențială Și Funcțiuni Complementare Băile Govora, Județul Vâlcea” .

Fig 3.6 Orașul Băile Govora Fig 3.7 Rețeau de drumuri a orașului Băile Govora

3.2.1.2 Orașul Călimănești

Orasul Călimănești este situat în partea de nord-est a județului, chiar la ieșirea râului Olt din munte, la 20 de kilometri de municpiul Râmnicu Vâlcea.

Acest oraș-stațiune s-a dezvoltat de-a lungul Oltului în condiții topografice bune, cu un climat mai răcoros din cauza curenților de aer din Defileul Oltului, unde sunt izvoare minerale sulfuroaese, clorurosodice, iodurate si bromurate, ce reprezintă încă din primele decenii ale secolului trecut o sursă importantă de venit pentru economia orașului.

Fig 3.8 Orașul Călimănești Fig 3.9 Rețeau de drumuri a orașului Călimănesti

3.2.1.3 Orașul Băile Olănești

Orașul Băile Olănești se află localizat in depresiunea cu același nume, drenată de râul Olănești si se afla la o altitudine de 450 de metri, activitatea de bază a locuitorilor fiind turismul. Se poate observa analizând harta de mai jos a orașului modul de dezvoltare de-a lungul râului Olănești si de-o parte si de alta a acestuia.

Fig 3.10 Orașul Băile Olănești Fig 3.11 Rețeaua de drumuri a orașului Băile Olănești

3.2.1.4 Orașul Ocnele Mari

Orașul Ocnele Mari se afla pe vatra unui fost târg , renumit mult timp pentru exploatarea și comercializarea sării. In prezent are o funcție mai mult balneo-climaterică, pe locul vechilor ocne inundate s-au amenajat băi in aer liber. Orașul se află în partea centrală a județului, de-a lungul văii Pârâului Sărat, în zona Subcarpaților Vâlcii.

Fig 3.12 Orașul Ocnele Mari

Fig 3.13 Rețeau de drumuri a orașului Ocnele Mari

3.2.2 Orașul Horezu

A fost declarat oraș in anul 1968, se află pe vatra unui vechi târg renumit și important. Se află situat in zona de confluență a Luncavățului cu alte pâraie, pe o axa de dezvoltare NV-SE.

Fig 3.14 Orașul Horezu

Fig 3.15 Rețeau de drumuri a orașului Horezu

3.2.3 Brezoi

Orașul Brezoi propriu-zis a evoluat în Valea Lotrului, la confluența unor pâraie ca Dăneasa, Valea Satului, Doabra, Vasilatu cu râul Lotru, cuprinzând zona de gura de vărsare a Lotrului în Olt-în partea estică- până la vărsarea pâraului Vasilatu în Lotru- în partea vestică-având un aspect liniar, cu case de-o parte și de alta a drumului național 7A Brezoi-Voineasa.

În ultimii 30 de ani localitatea s-a dezvoltat grație amenajării hidrotehnice de pe Olt și Lotru , cât și exploatărilor de feldspat și mică albă din carierele Brezoi – Cataracte și Vasilatu .

Odată cu construirea blocurilor de locuit și a dotărilor , s-a ridicat și nivelul de modernizare al localității , dar prin alegerea unor soluții inestetice și ineficiente s-a redus destul de mult calitatea spațiului urban.

Configurația localităților este lineară– tentaculară, cu axa principală est – vest , în lungul râului Lotru și a drumului național DN7A , cu tentacule orientate nord –sud , în lungul văii Lotrului și văii Șindrilei . Datorită condițiilor de relief și a dezvoltării în salturi , zonele funcționale se întrepătrund , nefiind delimitate clar , dar totuși se constată: o zonă de locuit cu construcții tradiționale , în partea de vest și de sud , precum și în cătunele Vultureasa , Vasilatu și Doabra ; o zonă de dotări ( în centrul localității ) , urmată spre est de o zonă de locuit ; la est de acest ansamblu se află principala zonă industrială, așezată de-o parte și de alta a drumului național 7A; o zonă de locuit și dotări mărginesc în lung drumul național , constatând intersectarea în două puncte a căii ferate industriale cu DN 7A , ceea ce crează puternice disfuncționalități.

Fig 3.16 Orașul Brezoi

Fig 3.17 Rețeau de drumuri a orașului Brezoi

3.2.4 Orașe noi

Orașele Băbeni, Bălcești, Berbești sunt, orașe noi, declarate in anii 2003, respectiv 2003. Aceastea localități au fost declarate orașe datorită numarului mare de locuitori, in comparatie cu alte comune, având un număr de peste 4 500, orașul Băbeni avea in anul 2011 o pupolație de 8 451 locuitori.

3.2.4.1 Băbeni

Orașul este situat pe partea dreptă al Oltului, la limita Subcarpaților Vâlcii cu Podișul Getic si la sud de Bistrița. Orașul a avut o evoluție numerică a populației de-a lungul timpului datorită preocupărilor locuitorilor în sectoarele primar și secundar, având ca și activitate creșterea vitelor, oierit, agricultura, prelucrarea lemnului adus din zona montană și extracția petrolului.

Fig 3.18 Orașul Băbeni

Fig 3.19 Rețeau de drumuri a orașului Băbeni

3.2.4.2 Bălcești

Orașul Bălcești de află in partea de sud-vest a județului, pe vatra unui vechi târg. Orașul s-a dezvoltat datorită poziției favorabile, la intersecția unor drumuri importante comerciale ce leagă orașe ca Drăgășani, Horezu, Craiova si Râmnicu Vâlcea.Bălcesti are o dezvoltare mare in lungime, urmărind cursul de apă al râului Olteț și se poate observa analizând figura 3.21 o bifurcație in partea de nord a orașului ce urmărește reșeau de drumuri, orașul dezvoltandu-se liniar, de o parte si de alta a drumurilor.

Fig 3.20 Orașul Bălcești

Fig 3.21 Rețeau de drumuri a orașului Bălcești

3.2.4.3 Orașul Berbești

Orașul este situat la 73 de kilometri sud-vest de municipiul Râmnicu Vâlcea, la limita sudică a Subcarpaților. Resursele minerale și argilele colorate, au schimbat in ultimii ani întreaga viață a comunitaților si a orașului, din cauza dezvoltării economice, acesta a inceput să aibă un aspect urban.

Fig 3.22 Orașul Berbești

Fig 3.23 Rețeau de drumuri a orașului Berbești

Drumul județean care traversează localitatea este cunoscut încă din vremea geto-dacilor și acest fapt a contriubuit la modul de dezvoltare al orașului, fiind dezvoltat pe lungime. Pe acest drum se făcea legatura cetăților din sudul Olteniei cu marele centru dacic Sarmizegetusa. Extinderea extracției de carbune și dezvoltarea bazei tehnico-materiale a bazinului Berbești-Alunu, sunt factorii care au dus la transformarea satelor comunei Berbești într-un oraș minier (Melinda Cândea et al, 2006).