Modelarea Panzei Freatice Si A Calitatii Aerului In Zona Municipiului Craiova

MODELAREA PÂNZEI FREATICE ȘI A CALITĂȚII AERULUI ÎN ZONA MUNICIPIULUI CRAIOVA

CUPRINS

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GEOGRAFICE ALE LOCALITĂȚII

Caracteristici fizico-geografica ale Craiovei

Relieful

Hidrologia

1.3.1. Râurile

1.4 Soluri

1.5 Clima

CAPITOLUL II

IMPACTUL POLUNAȚILOR ASUPRA FACTORILOR DE MEDIU ȘI IMPLICIT ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAȚIEI

2.1. AERUL

2.1.1 Efectele directe ale aerului poluat asupra sănătății

2.1.2 Efectele indirecte

2.2. APA

2.2.1 Influența poluării apei asupra sănătății populației

2.2.2 Clasificarea sanitară a apelor

2.3. SOLUL

2.3.1 Sursele de poluare a solului

2.3.2 Efectele solului poluat asupra sănătății populației

CAPITOLUL III

3.1 Monitorizarea calității aerului

3.1.1 Determinarea Amoniacului

3.1.2 Determinarea Bioxidului de Azot

3.1.3 Determinarea Bioxidului de Sulf

3.1.4 Determinarea Pulberilor Sedimentabile

3.2 Monitorizarea calității apei

3.2.1 Determinarea Oxigenului Dizolvat în Apă

3.2.2 Determinarea Consumului Biochimic de Oxigen

3.2.3 Determinarea Consumului Chimic de Oxigen

3.2.4 Determinarea Azotului amoniacal

3.2.5 Determinarea Azotiților

3.2.6 Determinarea Azotaților

3.2.7 Determinarea Reziduului Fix

3.3 Monitorizarea calității solului

3.3.1 Determinarea cantității de substanță uscată din apă

Metoda Gravimetrică

3.3.2 Determinarea pH-ului solului Metoda Potențiometrică

CAPITOLUL IV

4.1 Resursele de apa ale Romaniei

4.1.1 Resursele de apa teoretice si tehnic utilizabile

4.2 Surse de apa potabila pentru Municipiul Craiova

4.2.2 Resursele de apa teoretice si tehnic utilizabile

4.3 Realizarea volumelor captate pe destinații în județul Dolj pe bazinul hidrografic Jiu conform Balanței Apei

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GEOGRAFICE ALE LOCALITĂȚII

1.1 Caracteristici fizico-geografica ale Craiovei

Municipiul Craiova este situat în sudul României, pe malul stâng al Jiului, la ieșirea acestuia din regiunea deluroasă, la o altitudine cuprinsă între 75 și 116 m. Craiova face parte din Câmpia Română, mai precis din Câmpia Olteniei care se întinde între Dunăre, Olt și podișul Getic, fiind străbătută prin mijloc de Valea Jiului. Orașul este așezat aproximativ în centrul Olteniei, la o distanță de 227 km de București și 68 km de Dunăre.

FORMA ORASULUI

Se poate observa că orașul Craiova are o formă foarte neregulată în special spre partea vestică și nordică . Interiorul orașului spre deosebire de marginea acestuia este foarte compact.

Figura 1. Forma orasului Craiova

Teritoriul județului Dolj este alcătuit la suprafață dintr-o cuvertură de formațiuni recente, cuaternare, și numai în lungul văilor sunt scoase la zi depozite levantine. Sub acestea, și peste fundamentul cristalin al Platformei Moesice, situat la adâncimi de peste 2500-3000 m, se dispune o suită groasă de sedimente care nu apar la zi.

În cadrul acestei stive de sedimente cu grosimi de peste 3000 m, se pot separa trei complexe stratigrafice distincte: cuvertura inferioară a platformei (paleozoic-mezozoic), constituită predominant din roci carbonatice (calcare, dolomite), la care se adaugă subordonat cele detritice (gresii cuarțitice și silicioase, argilite), cuvertura intermediară a platformei (tortonian superior-levantin) alcătuită din roci detritice (gresii, marrne, nisipuri) și cuvertura superioară (cuaternară) ce formează rocile la zi, alcătuită din depozite fluvio-lacustre, fluviatile și eoliene (pietrișuri, nisipuri, luturi).

Ultimul complex stratigrafic reprezintă încheierea colmatării bazinului getic odată cu formarea câmpiei piemontane getice.

Relieful

Prin înălțarea mai accentuată spre N a piemontane getice, concomitent cu adâncirea văilor și sculptarea la sud a teraselor Dunării, au rezultat forme și unități majore de relief din cuprinsul județului: Piemontul Getic din N și Câmpia Olteniei din S.

Piemontul Getic ocupă cca 37% din suprafața județului și se extinde la nord de localitățile Robănești-Cârcea-Sălcuța-Plenița. Este reprezentat prin dealuri și platouri piemontane, din ce în ce mai înalte și mai fragmentate spre nord.

Câmpia Olteniei ocupă cca 47% din suprafața județului, fiind formată în cea mai mare parte de terasele și lunca Dunării, fapt pentru care câmpurile netede, ușor înclinate spre S, cad în trepte către Lunca joasă a Dunării. Pe teritoriul județului se desfășoară parțial trei subunități ale C. Olteniei: C. Romanați, C. Desnățuiului și o mică porțuine a C. Blahniței.

Lunca Dunării este cea mai coborâtă treaptă de relief (28-40 m), constituie un întins șes aluvial, denivelat doar de șirurile de dune (Maglavit, Desa-Pisculeț) și presărat cu numeroase lacuri: Fântâna Banului, Golenț, Rast, Călugăreni, Bistreț, bălțile au fost desecate, iar terenurile redate agriculturii.

Hidrologie

1.3.1. Râurile

Bazinul hidrografic Desnatui dreneaza o importanta suprafata din dealurile piemontane joase si Campia Centrala a Olteniei, fiind afluentul cel mai mare al Dunarii la vest de Jiu, atat ca suprafata bazinala, cat si ca lungime a cursului.Orientarea generala a bazinului este NV-SE, avand zona de izvoare ale Desnatuiului in Campul inalt al Balacitei, iar confluenta in complexul de balti dunarene (Carna-Bistret), la circa 44 km vest de Jiu.

Bazinul hidrografic Desnatui poate fi considerat unul tipic de zona joasa avand toate trasaturile, geologice, morfologice, climatice si hidrografice, specifice acestei categorii de bazine.

Clima bazinului Desnatui se integreaza in caracteristicile specifice Campiei Olteniei. Verile sunt calduroase, bazinul fiind incadrat de izotermele de 220 si 23,50 in iulie, si traversat de N-S de izoterma de -20 in luna ianuarie. Temperatura medie anuala in bazin variaza usor in jurul valorii de 110C.

Bazinul beneficieaza anual de 500-550 mm precipitatii, insuficiente pentru nevoile dezvoltarii vegetatiei si culturilor.

Geologia

Peste depozitele daciene urmeaza o alternanta de argile, argile nisipoase si nisipuri, atribuita Pleistocenului. Peste acestea urmeaza pachetul format din succesiuni de pietrisuri si nisipuri provenite din cristalinul carpatic.

Peste aceste depozite, se afla o serie de argile nisipoase rosii, de tip loessoid, cu intercalatii de argile mai galbui. Loessurile si depozitele loessoide constituie termenul superior care incheie depozitele cuaternare pe interfluvii, terase, mari conuri de dejectie, cu exceptia zonelor inundabile.

Raul Desnatui si cursul inferior al Terpezitei prezinta sectoare de lunca bine dezvoltate, cu depozite fluviatile alcatuite din pietrisuri, nisipuri, argile, specifice sesurilor aluvionale.

Bazinul hidrografic al Tesluiului este amplasat pe partea dreapta a Oltului, la sud de bazinul Oltetului si inglobeaza terenuri aflate in partea de nord-est) a judetului Dolj si terenuri din partea de vest a judetului Olt. Bazinul are o forma alungita, cu orientare nord-vest la sud-est, este strabatut prin zona centrala de raul Teslui.

In bazinul hidrografic al tesluiului sunt incluse teritoriile urmatoarelor comune: Goiesti, Mischii, Simnicu de Sus, Ghercesti, Pielesti, Robanesti, Dragotesti si Teslui.

In perimetrul bazinului Teslui se individualizeaza: Campul inalt care apare sub forma de platouri interfluviale slab ondulate, fragmentate de vai torentiale. Majoritatea vailor sculptate la nivelul campului sunt marginite de versanti cu inclinari variabile de la 3 la peste 20%, fapt ce explica prezenta eroziunilor de suprafata de la slabe la foarte puternice.

Pe versantii care margines valea (lunca) Tesluiului apar mai evidente forme de eroziune de adancime reprezentate de ogase si ravene.

Lunca raului teslui este localizata in partea centrala a bazinului, avand o deschidere care variaza intre 200-300 m in amonte si 1200-1500 m in aval.

Terasele Tesluiului, sunt mai greu de delimitat in partea de amonte unde sunt practic inexistente datorita eroziunii, insa apar mai bine conturate catre aval.

Trecerea de la lunca la campul inalt se face de regula prin versanti destul de abrupti cu pante de 20-25%.

Sub aspectul materialului parental se poate mentiona ca in zona predomina depozitele reprezentate de luturi, argile, argile gonflate, loess sau depozite loessoide si depozite fluviatile care includ aluvii, proluvii si coluvii.

Raul Teslui strabate tot bazinul prin zona centrala si are un debit mic dar care in jumatatea inferioara a zonei nu se pierde niciodata. In anii foarte secetosi debitul se reduce foarte mult, cursul acestuia devenind spre amone un sir de balti mici unite de un firicel subtire de apa. Devine rareori inundabil situatie care apare o data la 4 ani.

Pe platourile din campurile inalte apa freatica este interceptata la adancimi de 10-15 m, iar la nivelul luncii Tesluiului, apa freatica apare in jurul adancimii de 3-4 m, insa in zonele depresionare aceasta apare si in jurul adancimii de 1m, insular chiar mai sus, fapt ce conduce la aparitia fenomenului de mlastinire.

Conform datelor climatice teritoriul bazinului se incadreaza ca avand un climat temperat, cu influenta mediteraneana. Temperatura medie anuala este cuprinsa intre 10,5-11,50C, suma temperaturilor peste 100C este de 1400-17000C, iar precipitatiile medii anuale 400-600 mm.

1.4 Soluri

Formarea și evoluția numeroaselor tipuri de soluri dezvoltate pe teritoriul județului Dolj se datorează variabilității spațiale și temporare a factorilor pedogenetici naturali. Acțiunea fiecărui factor pedogenetic nu este izolată ci, se combină cu a celorlalți iar modul diferit de asociere locală sau regională explică diversitatea solurilor formate.

Pe teritoriul județului Dolj se disting mai multe tipuri de soluri, grupate în următoarele clase: molisoluri, argiluvisoluri, spodosoluri, soluri neevoluate.

Solurile se caracterizează printr-un conținut ridicat de humus și mai mic de argilă, cu fertilitate ridicată.

Solurile cernoziomuri 40%, aluvisol 9%, preluvosol 13%, luvosol 12%, vertisol 17%, planosol 1.4%, soloneturi, erodisoluri, psamosol, regosol.

Solurile hidromorfe aparțin categoriei solurilor intrazonale și se caracterizează prin exces de umiditate datorat nivelului freatic ridicat. Dintre solurile neevoluate de remarcat sunt solurile aluviale din luncile văilor mari.

1.5 Clima

Regimul climatic este temperat continental specific de câmpie, cu influențe submediteraneene, datorate poziției depresionare pe care o ocupă județul în sud-vestul țării. Valorile medii ale temperaturii sunt cuprinse între 10-11,5° iar precipitațiile sunt mai scăzute decât în restul teritoriului.

Vânturile, influențate de factorul orografic, au direcție predominantă vestică și nord-vestică, iar în anotimpul de primăvară și toamnă se manifestă și circulație sudică.

Configurația reliefului, dispunerea rețelei hidrografice pe direcția NV-SE, altitudinea reliefului determină caracteristici locale și diferențierea unor topoclimate: de dealuri subcarpatice, de câmpie și de luncă.

CAPITOLUL II

IMPACTUL POLUNAȚILOR ASUPRA FACTORILOR DE MEDIU ȘI IMPLICIT ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAȚIEI

Impactul definit în “ Mediul Înconjurător – Termeni și expresii uzuale ” reprezintă efectele asupra mediului ca urmare a desfășurării unei activități antropice.

Dicționarul de neologisme definește impactul ca fiind fenomenul de intrare în contact a două corpuri diferite, dintre care cel puțin unul este în mișcare, ciocnire.

Cuvânsoluri, argiluvisoluri, spodosoluri, soluri neevoluate.

Solurile se caracterizează printr-un conținut ridicat de humus și mai mic de argilă, cu fertilitate ridicată.

Solurile cernoziomuri 40%, aluvisol 9%, preluvosol 13%, luvosol 12%, vertisol 17%, planosol 1.4%, soloneturi, erodisoluri, psamosol, regosol.

Solurile hidromorfe aparțin categoriei solurilor intrazonale și se caracterizează prin exces de umiditate datorat nivelului freatic ridicat. Dintre solurile neevoluate de remarcat sunt solurile aluviale din luncile văilor mari.

1.5 Clima

Regimul climatic este temperat continental specific de câmpie, cu influențe submediteraneene, datorate poziției depresionare pe care o ocupă județul în sud-vestul țării. Valorile medii ale temperaturii sunt cuprinse între 10-11,5° iar precipitațiile sunt mai scăzute decât în restul teritoriului.

Vânturile, influențate de factorul orografic, au direcție predominantă vestică și nord-vestică, iar în anotimpul de primăvară și toamnă se manifestă și circulație sudică.

Configurația reliefului, dispunerea rețelei hidrografice pe direcția NV-SE, altitudinea reliefului determină caracteristici locale și diferențierea unor topoclimate: de dealuri subcarpatice, de câmpie și de luncă.

CAPITOLUL II

IMPACTUL POLUNAȚILOR ASUPRA FACTORILOR DE MEDIU ȘI IMPLICIT ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAȚIEI

Impactul definit în “ Mediul Înconjurător – Termeni și expresii uzuale ” reprezintă efectele asupra mediului ca urmare a desfășurării unei activități antropice.

Dicționarul de neologisme definește impactul ca fiind fenomenul de intrare în contact a două corpuri diferite, dintre care cel puțin unul este în mișcare, ciocnire.

Cuvântul “ impactus “ este adjectiv , de origine latină și se traduce nepotolit.

Luând în discuție prima definiție, fiind și de actualitate după, normele U.E. impactul produce efecte asupra factorilor de mediu și a stării de sănatate a populației.

2.1. AERUL

Aerul este un amestec de gaze care alcătuiește straturile inferioare ale atmosferei.Compoziția normală a aerului cuprinde ( în volum % atmosferă uscată ) : azot 78,09 % , oxigen 20,95 % , argon 0,92 % , bioxid de carbon 0,03 % , gaze care cumulate reprezintă 99, 99 % din compoziția aerului. Restul de 0,01 % este alcătuit din alte gaze ca : neon, heliu, metan, kripton, xenon, ozon, hidrogen, radon etc. La acestea se adugă proporții variabile de vapori de apă ( în medie 0,2 – 3 % ).

Aceste gaze constituie componentele permanente ale aerului. Concentrația acestor elemente în aerul atmosferic este practic aceeași pretutindeni.

Aerul pur este incolor, fără miros și fără gust. Întreține arderea și face posibilă viața existentă în toți factorii de mediu.În strat gros are culoarea apropiată de albastru. În condiții normale un litru de aer are o greutate de 1,293 grame. Prin răcire puternică și sub presiune poate fi lichefiat. Aerul lichid este incolor și transparent. Prin distilarea fracționată a aerului lichid se poate obține azot și oxigen. În aerul lichid, substanțele își modifică brusc proprietățile.

Oxigenul influențează starea de sănătate a populației prin scăderea concentrației lui în aer și prin scăderea presiunii atmosferice, efectul fiind determinat prin micșorarea presiunii parțiale la nivelul alveolei pulmonare, alterarea schimbului de gaze O2 și CO2 și a procesului de oxigenare a sângelui.

Mici scăderi ale concentrației de oxigen în atmosferă sunt tolerate fără nici o tulburare până la 18 % , sub această concentrație apar semne ale efortului de compensare a lipsei de oxigen prin amplitudinea respirației, creșterea frecvenței cardiace, tulburări cerebrale în cazul altitudinii de 3.000 – 6.000 metri.

Prin poluarea aerului se înțelege prezența în atmosferă a unor substanțe străine în compoziția normală a aerului, care în funcție de concentrație și de timpul de acțiune provoacă tulburări ale sănătății omului, creează disconfort populației dintr-un teritoriu, afectează flora și fauna, sau alterează modul de viață al omului.

Impactul asupra poluării aerului pune în evinență două tipuri de efecte : directe și indirecte.

2.1.1 Efectele directe ale aerului poluat asupra sănătății

sunt reprezentate de modificările care apar în organismul populației, ca urmare a contactului cu emisiile de poluanți ale surselor din activitățile antropice. Aceste modificări se pot explica în ordinea gravității prin creșterea mortalității, a morbidității, apariția unor simptome sau modificări fiziopatologice și încărcarea organismului cu agentul sau agenții poluanți.

În condițiile obișnuite, expunerea la un singur polunat este un caz de excepție, de regulă populația este expusă acțiunii unui amestec de poluanți în concentrații relativ mici. Din această cauză apariția unor intoxicații este accidentală.

Efectele directe ale poluării aerului asupra sănătății populației pot fi clasificate în două grupe :

efecte cu acțiune imediată ;

efecte cu acțiune de lungă durată.

2.1.1.1. Efecte cu acțiune imediată

Acest tip de efecte sunt caracterizate prin modificări imediate ale mortalității sau morbidității populației, ca urmare a creșterii nivelului de poluare a aerului. În aceste situații, poluanții acumulați în atmosferă datorită condițiilor meteorologice nefavorabile au dus la creșterea importantă a mortalității și morbidității, îndeosebi prin boli acute și cornice, respiratorii și prin boli cardiovasculare.

Poluanții principali sunt pulberile și gazele iritante ( în special SO2 și fluorul). SO2 în prezența O2 și H2O rezultă SO3 și H2SO3 (acid sulfuros)

Exemplu :

SO2 + O2 SO3 + O

SO3 + H2O H2SO4 (acid sulfuric care este foarte toxic)

SO2 și SO3 pot produce leziuni la nivelul căilor respiratorii inferioare și mai ales la nivelul alveolelor pulmonare.

Ulterior s-a constatat că și în situațiile în care poluarea nu atinge volume excesive creșterea nivelului de poluare poate fi urmată de o ridicare a morbidității și mortalității, boli respiratorii și cardio vasculare, atunci când nivelul de poluare era destul de mare.

Din cercetările efectuate rezultă că la o creștere a concentrației zilnice de SO2 peste 715 g/m3 și a suspensiilor (fumului) peste 750 g/m3 apare o ușoară creștere a mortalității generale (în special pe seama bolilor respiratorii cronice și a bolior cardiovasculare), mortalitatea evidențiindu-se la concentrații zilnice de SO2 peste 1.000 g/m3 și de suspensii peste 1.200 g/m3 ; la concentrații zilnice de SO2 mai mari de 1.500 g/m3 și de suspensii peste 2.000 g/m3 , mortalitatea va depășii cu 20 % nivelul mortalității existente în teritoriu. În ceea ce privește agravarea bronșitei cronice, aceasta devine evidentă când nivelul de poluare este caracterizat printr-o concentrație zilnică de SO2 mai mare de 600 g/m3 , și de suspensii mai mare de 300 g/m3.

Tot între efectele imediate sunt incluse și fenomenele iritative oculare și respiratorii produse de poluarea fotochimică oxidantă rezultată din interacțiunea razelor solare cu NOX și hidrocarburi ( fenomen observat în localități intens populate cu gaze de eșapament ).

De asemenea s-au descris cazuri de intoxicații acute ca urmare a unor avarii grave produse în industrii și eliminarea bruscă în atmosferă a unei cantități importante de gaze toxice.

Tot în cadrul efectelor imediate trebuie menționate și intoxicațiile care pot apare ca urmare a poluării aerului din încăperi (poluare interioară). Cele mai frecvente sunt intoxicațiile cu oxid de carbon rezultat din funcționarea defectuoasă a sistemelor de încălzit în locuințe sau din gazele de eșapament în garaje, ateliere de întreținere și reparații, standuri de probe etc.

2.1.1.2. Efecte cu acțiune de lungă durată sunt caracterizate prin apariția unor fenomene patologice în urma expunerii prelungite la polunații atmosferici. Aceste efecte pot fi rezultatul acumulării poluanților în organism, în situația poluanților acumulativi cum este cazul plumbului, fluorului etc. Poluanții de acestă natură se acumulează continuu până când încărcarea atinge pragul toxic.

Modificările patologice sunt determinate de impactul permanent sau la intervale mici asupra unor organe ale omului sau viețuitoarelor care vin în contact cu acest impact.

Efectele de lungă durată apar după perioade de expunere care pot fi de ani sau chiar zeci de ani. Impactul prelungit al poluanților conduce la intoxicații cronice, fenomene alergice, efecte carcinogeme, mutagene și teratogene.

Efectele de lungă durată sunt frecvent întâlnite în condiții de poluare medie , riscul de apariție al acestor îmbolnăviri fiind deci mult mai mare. De asemenea subliniem faptul că numai excepțional acționează asupra organismului un singur agent poluant , în mod obișniut poluarea aerului fiind caracterizată prin existența în atmosferă a unui amestec de substanțe poluante , a căror efect concomitent putând fi de însumare.

Din punct de vedere al acțiunii asupra organismului, poluanții atmosferici pot fi împărțiți în următoarele grupe :

poluanți iritanți ;

poluanți fibrozanți ;

poluanți toxici asfixianți ;

poluanți sistemici ;

poluanți alergenici ;

poluanți cancerigeni.

a) Poluanții iritanți realizează efecte iritative asupra mucoasei oculare și îndeosebi asupra aparatului respirator.

Acțiunea specifică iritantă este cea mai frecvent întâlnită, Organizația Mondială a Sănătății a stabilit o clasificare a acestor poluanți dintre care îi prezentăm pe cei principali:

pulberile, atât cele sedimentabile, cât mai ales cele în suspensie exercită o acțiune puternică

asupra organismului, ea manifestându-se, în primul rând, asupra căilor respiratorii, deoarece poluanții sunt antrenați de aerul inspirat și pătrund concomitent în aparatul respirator.Acțiunea iritantă a pulberilor se poate exercita și asupra ochilor – dând conjunctivite, asupra urechii – dând otite externe, asupra pielii – dând dermatite etc.

oxizii sulfului cei mai cunoscuți sunt bioxidul de sulf (SO2) și trioxidul de sulf (SO3).

Acestia rezultă mai ales din combustii, în special din arderea combustibililor fosili (cărbuni, petrol), dar și din unele procese industriale. Ca și pulberile, oxizii sulfului au asupra organismului efecte iritante, cu precădere asupra căilor respiratorii superioare. În consecință, efectul lor se manifestă la primul contact cu organismul sau la intrarea în aparatul respirator. În mod obișnuit însă, oxizii sulfului produc o serie de manifestări caracteristice de iritație a căilor respiratorii ca: salivație puternică, expectorație, tuse, spasme ale căilor respiratorii cu dificultate în respirație etc. Apar astfel, ca și în cazul pulberilor, rinite, faringite, laringite, traheite și chiar bronșite. Concomitent cu apariția acestor manifestări acute, dar mai ales în cazul celor cronice se constată și pierderea mirosului și a gustului la populația supusă timp îndelungat acțiunii oxizilor de sulf.

oxizii azotului rezultă tot din procesele de ardere a combustibililor la temperaturi foarte

ridicate și sunt produși în cantitate mare de arderea care are loc în motoarele cu explozie ale autovehiculelor.

Din studiile efectuate rezultă posibilitatea prezenței diferiților oxizi ai azotului ca N2O , NO , NO2 , N2O3 , N2O4 , N2O5 etc. Cel mai frecvent însă se întâlnesc monoxidul de azot (NO) și dioxidul de azot (NO2).În atmosfera poluantă, dimineața, în primele ore ale zilei, predomină NO, pentru ca ulterior să crescă concentrația de NO2 care atinge un maxim la prânz , spre seară constatându-se o nouă creștere a concentrației de NO.

Acțiunea oxizilor de azot este, în principal, iritantă. Ei acționează, de asemenea, asupra căilor respiratorii, dar datorită faptului că au un grad de solubilitate mai redus, pătrund mai adânc decât oxizii sulfului. Apare astfel o salivație puternică, creșterea secrețiilor bronșice, spasme ale acestora cu fenomene de greutate în respirație și de asfixiere, încetarea mișcărilor cililor vibratili din căile respiratorii și creșterea agresivității germenilor microbieni. În afara acțiunilor iritative, oxizii de azot au o acțiune toxică asupra organismului persoanelor expuse.

Pătrunși în sânge oxizii de azot se combină cu hemoglobina și dau un compus (mathemoglobina) care împiedică transportul oxigenului către țesuturi.

substanțele oxidante fac parte din aceeași grupă de poluanți cu efecte iritante asupra

organismului și în special asupra căilor respiratorii și a mucoaselor în general. Formarea lor este determinată de prezența radiațiilor solare și în special a radiaților ultraviolete care acționează asupra unor produși de ardere ai hidrocarburilor folosite drept combustibil în motoarele cu ardere internă ale autovehiculelor.

În grupa poluanților iritanți mai intră și pulberile netoxice, precum și o sumă de gaze și vapori ca bioxidul de sulf, bioxidul de azot, ozonul, clorul, amoniacul etc. Clorul eliminat de numeroase industrii este aproximativ de trei ori mai toxic decât bioxidul de sulf, dar mai activ decât acesta este fluorul.

b) Poluanții fibrozanți produc modificări fibroase la nivelul aparatului respirator. Printre cei mai răspândiți sunt bioxidul de siliciu și oxizii de fier, la care se adaugă compușii de cobalt, bariu etc. Sunt mult mai agresivi în mediul industrial unde determină îmbolnăviri specifice care sunt excepționale în condiții de poluare a aerului. Totuși poluarea intensă cu pulberi poate duce la discrete modificări fibroase pulmonare.

c) Poluanții toxici asfixianți sunt acei poluanți care împiedică asigurarea oxigenului necesar țesutului organismului. Cel mai important este oxidul de carbon (CO), care formează cu hemoglobina carboxihemoglobina (HbCO) – care determină fenomene toxice grave, rapid mortale când se depășește procentul de 65 % (se produce în spații nearisite, garaje, încăperi cu încălzire defectuasă, străzi cu trafic auto intens și produce afecțiuni ca: astenie, cefalee).

Hidrogenul sulfurat în concentrații ridicate poate de asemenea produce fenomene de asfixiere prin paralizia centrilor respiratori cerebrali, fenomen care poate apare numai accidental.

d) Poluanții sistemici sunt reperezentați de acei poluanți atmosferici care au o acțiune toxică asupra anumitor organe sau sisteme, după pătrunderea în circulația generală producând leziuni specifice la nivelul acestor organe.

În această grupă sunt cuprinși un număr din ce în ce mai mare de poluanți, dar cel mai important, atât ca acțiune cât și ca răspândire în momentul de față, este plumbul, agent poluant prezent în apă și în alimente, provenind în aer din poluări industriale sau din gazele de eșapament ale autovehiculelor. Are tendința de a se acumula în organism, afectează în deosebi sistemul nervos și biosinteza hemoglobinei.

Un alt poluant sistemic relativ răspândit este fluorul, provenit îndeosebi din industria siderurgica, din industria de îngrășeminte fosfatice, industria aluminiului etc. Se acumulează în organism și provoacă leziuni osoase grave, cât și tulburări metabolice.

Cadmiul reprezintă un poluant industrial, care este tot mai mult luat în considerare, datorită toxicității sale ridicate cu efect îndeosebi asupra rinichilor.

Printre toxicii sistemici mai menționăm: manganul, mercurul, vanadiul, seleniul, fosforul etc. De asemenea în această grupă intră pesticidele organoclorurate cât și cele organofosforice.

e) Poluanții alergenici

Poluanții cu acțiune alergizantă sunt clasificați în pulberi și gaze.

Pulberile alergizante se împart în pulberi minerale și organice. Pulberile minerale cu rol alergic cele mai cunoscute sunt cuarțul și silicații care provoacă o sensibilitate organismului. De asemenea, pulberile de beriliu , zirconiu, bariu și zinc se consideră a avea efecte alergice.

Pulberile organice sunt considerate pe drept ca principalii factori alergizanți din atmosfera poluată. Aici putem încadra, în primul rând, pulberile vegetale ca cele de soia, cacao, ricin, tutun, muștar, cafea etc. Foarte bine cunoscut este ricinul, care provoacă adevărate alergii în masă. Tot ca alergizanți organici sunt cunoscute unele ciuperci ca: aspergilus, alternaria, penicilinum, cladosporium etc. De asemenea polenul unor flori, arbori sau graminee este cunoscut în declanșearea sezonieră a crizelor de astm.

Gazele alergizante sunt mai puțin cunoscute, totuși bioxidul de sulf, oxizii de azot, hidrogenul sulfurat, oxidul și bioxidul de carbon pot determina manifestări alergice. De asemenea se consideră ca alergizante acele substanțe volatile care intră în componența unor insecticide, detergenți, medicamente, sau mase plastice și care pot constitui poluanți atmosferici.

Cele mai frecvente manifestări patologice deterinate de poluanții alergizanți sunt cele respiratorii ca rinita acută și cronică, traheita, astmul bronho-pulmonar, pot să apară și unele manifestări oculare (blefarita și conjunctivita) sau cutanate (exeme, urticarie).

f) Poluanții cu acțiune cancerigenă

Creșterea frecvenței cancerului îndeosebi în mediul urban, a impus luarea în considerare și a poluanților atmosferici, cu atât mai mult cu cât în zonele poluate au fost identificate în aer substanțe, cert sau potențial carcinogene.

Poluanții cancerigeni se împart în două grupe și anume poluanți organici și poluanți anorganici. Poluanți organici cancerigeni cei mai bine cunoscuți sunt hidrocarburile policiclice aromatice (HPA). Ele rezultă din arderea incompletă a combustibililor lichizi și solizi și se întâlnesc cel mai adesea aderente la suprafața particulelor solide foarte fine ( funinginea ). Efectul acestor poluanți este cancerul pulmonar. Statisticile privind răspândirea cancerului arată că el predomină în mediul urban, unde s-au găsit și cele mai mari concentrații de HPA.

La fel s-a constatat că frecvența mai mare a cancerului bronhopulmonar este la fumători față de nefumători, știut fiind conținutul crescut în HPA al fumului de tutun.

Dintre poluanții anorganici cancerigeni menționăm azbestul, arsenul, cromul, cobaltul, beriliul, nichelul și seleniul. Utilizarea azbestului a crescut foarte mult în ultimul timp ceea ce a dus și la creșterea acestuia în aerul atmosferic, unde se găsește sub formă de fibre. Azbestul este incriminat la producerea cancerului pleurei.

O reglementare legislativă recentă – HG 124/2003 stabilește interzicerea producerii și comercializării materialelor cu conținut de azbest.

2.1.2 Efectele indirecte constau în modificările produse de poluarea aerului asupra mediului, fiind alterată flora, fauna, echilibrul ecologic, alteraraea unor mecanisme biologice care au efecte asupra omului.

Sustanțele toxice stabile în mediu și care pot să polueze suprafețe sau să fie metabolizate de

către plante, pătrund în lanțul trofic al animalelor, și chiar la om.

Influența poluării asupra radiațiilor solare este una din cele mai importante acțiuni.

În zonele poluate și cu deosebire în cazul poluării cu fum și pulberi, se produce o reducere semnificativă a radiațiilor solare datorită reținerilor de către elementele poluante. Luminozitatea scade cu 10– 50 %.

Radiațiile U.V. care au lungimea de undă cea mai mică sunt cel mai puternic reduse, lipsa lor producând rahitismul la copii și favorizează infecțiile cu un potențial mare cancerigen.

Influența asupra factorilor climaterici a fost de asemenea observată în zonele poluate, scade radiația calorică, concomitent cu reținerea razelor solare scade temperatura. Totodată vaporii de apă din aer se condensează dând naștere la ceață, zilele înnorate cresc cu 15 – 25 %.

Influența asupra plantelor și animalelor

Poluarea aerului conduce la sensibilitatea plantelor, degradarea lichenilor și unele plante dispar. Animalele din zonă suferă și ele de efectul nociv al poluanților, cele mai afectate fiind animalele ierbivore.

Influența asupra construcțiilor

Poluanții sunt cele mai agresive elemente din mediu afectând îndeosebi clădirile vechi, dar și pe cele noi, din cauza fenomenului de coroziune, iar obiectivele metalice sunt deteriorate în timp foarte scurt.

Influența asupra condițiilor de viață

Poluarea atmosferei creează disconfort, impune menținerea ferestrelor închise și astfel nu se poate efectua aerisirea camerelor.

Reducerea păturei de ozon prin emisiile de fluor și compușii acestuia clor-fluoro-carburi (CFC),

clor-fluoro-carburi halogeni (HCFC) folosiți pentru frigidere, aparate de aer condiționat etc.

Efectul de seră se produce la nivelul troposferei de către bioxidul de carbon, metan, oxidul

azotos.

Calculul SOX, NH3 și evaluarea emisiilor efectului de seră s-a realizat de A.R.P.M. Craiova pe baza datelor prezentate de agenții economici.

După ultimele cercetări contribuția majoră la efectul de seră este dată de emisiile de CO2 (55 %), urmate de metan (15 %), compuși CFC (17 %), compuși HCFC (7 %) și compuși de azot (6 %).

Sectorul energetic, mai ales termocentralele clasice cu combustibili fosili participă cu o pondere de cca. 57 % la producerea efectului de seră.

Acidifierea este procesul de modificare a caracterului natural al unui component al mediului ca

urmare a prezenței unor compuși străini, care determină o serie de reacții chimice în atmosferă, conducând la modificarea pH-ului , aerului, precipitațiilor, și chiar a solului.

2.2. APA

Apa, aerul, pământul și focul au fost considerate de antici ca cele patru elemente esențiale ale universului. Și astăzi, putem afirma că aerul, apa, hrana, căldura și lumina constituie elemetele de bază ale existenței umane. Nu se poate concepe o activitate umană, existența unei forme de viața sau actualul echilibru al planetei pe care trăim, fără apă.

Necesitatea găsirii unor surse de apă curată a început din timpuri preistorice. Aproape în totalitatea începuturilor așezărilor umane sunt legate și au fost amplasate în apropierea unor cursuri de apă. Ținând seama de aceste elemente, a existat până nu demult convingerea că omenirea va dispune de infinite resurse de apă, dar realitatea ultimelor decenii și în special a ultimilor ani, a dovedit în chip alarmant că resursele de apă dulce pe glob nu sunt deloc inepuizabile. Pare paradoxal acesată afirmație, când două treimi din suprafața planetei este acoperită cu apă.

Volumul total de apă pe pământ este de cca. 1,4 x 109 km3 , dar din acest volum imens de apă :

97,3 % este apa sărată a oceanelor și mărilor ;

2,7 % este apa dulce din râuri, lacuri, apa subterană, calota glaciară și ghețarii.

Cei 2,7 % se împart astfel :

77,2 % se află cantonați în calota glaciară și ghețari – nefiind încă tehnici de folosire a acestora ;

22,4 % apă subterană, din care 2/3 la adâncimi mai mari de 750 m (neeconomică) ;

0,04 % apa din atmosferă ;

0,35 % lacuri naturale ;

0,01 % râuri.

Pe pământ nu există decât 20.000 km3/an de apă dulce disponibilă, afirmă specialiștii, rezultă că planeta ar putea suporta în condițiile unei gospodăriri raționale a apei o populație de cca. 20 miliarde locuitori, cifra anului 2100.

Iată de ce apa, alimentarea cu apă, în condițiile de cantitate cerute de fiecare consumator devine o problemă, care începe să intereseze întreaga lume, dar mai ales țările în curs de dezvoltare.

În aceste condiții, pe plan mondial, dar și în țara noastră, problemelor de alimentare cu apă li se dă o atenție deosebită.

Sub presiunea acestor realități, pe baza concluziilor date de “CONSILIUL MONDIAL AL APEI” în anul 1977 la Mar del Plata (Argentina), a luat inițiativa de a se întreprinde măsuri și acțiuni de asigurare a minimului de apă potabilă tuturor locuitorilor. În condiții naturale, apa nu este niciodată pură, ea conține permanent o anumită cantitate de substanțe chimice dizolvate sau în suspensie cum sunt :

gazele dizolvate, oxigenul, bioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, ionii de hidrogen, substanțe minerale, substațe organice etc.

substanțe polunate provenite din factorii demografici, urbanistici, industriali, de natură biologică, fizică, chimică, poluare menajeră, agro –zootehnică etc.

2.2.1 Influența poluării apei asupra sănătății populației

Apa poate influența sănătatea populației atât prin cantitatea, cât mai ales prin calitatea sa. Lipsa de apă în cantitate suficientă reprezintă unul din factorii care duc la întreținerea unei stări de insalubritate, cauza răspândirii unui mare număr de afecțiuni. Lipsa curățeniei corporale, a îmbrăcămintei, a locuinței și localurilor publice stă la baza răspândirii unui mare număr de afecțiuni : digestive, boli de piele, febră și altele.

O serie întreagă de boli netransmisibile sunt considerate astăzi ca fiind determinate sau favorizate de compoziția chimică a apei și anume:

gușa endemică este influențată de conținutul apei în iod, precum și a altor elemente chimice ca manganul, fluorul, calciul etc.;

caria dentară este foarte răspândită și este provocată de lipsa de fluor în apă;

fluoroza endemică se produce din cauza excesului de fluor în apă;

afecțiunile cardio-vasculare provin din duritatea mare a apei și o serie de metale grele cum sunt : cadmiul, cobaltul, cuprul, nichelul, cromul, zincul, manganul, fluorul etc.;

intoxicația cu plumb mult mai frecventă în trecut datorită utilizării în mare măsură a conductelor confecționate din plumb;

intoxicația cu cadmiu produsă de poluarea industrială. În mod natural cadmiu se găsește în apă în jur de 1 g/l . Cadmiu se acumulează și el în organism, produce hipertensiunea arterială, tulburări la rinichi și influențează reducerea calciului în organism;

intoxicația cu mercur este foarte rară, în apele naturale practic absentă. Creșterea mercurului în apă provine din poluarea industrială prin intremediul apelor uzate, aerului și poluarea agricolă;

intoxicația cu crom are o acțiune cu precădere asupra ficatului;

intoxicația cu arsen care provine din poluări industriale, agricole și are efect asupra pielii;

intoxicația cu cianuri este una din cele mai grave, se caracterizează prin fenomene de asfixiere și tulburări nervoase. Cianurile ajung în apă prin intermediul poluării industriale.

Acțiunea unor poluanți organici este mai puțin cunoscută, majoritatea acestora producând modificări organoleptice evidente ceea ce duce la limitarea utilizării apei mai ales ca apă de băut. Între acești poluanți cunoscuți și sub denumirea generală de micropoluanți, trei sunt considerați ca fiind principali, și anume :

pesticidele, dintre care cele organoclorurate ocupă primul loc datorită degradării lor biologice încete și remanenței prelungite în apă, de obicei acestea se găsesc în concentrații scăzute. Acțiune pesticidelor este complexă și se manifestă asupra ficatului, asupra sistemului nervos, asupra unor glande endocrine, asupra unor enzime etc.;

detergenții sunt substanțe larg folosite în industrie, gospodărie, cei mai răspândiți fiind detergenții anionici. Efectele lor principale apar asupra calității apei, asupra organismelor acvatice, peștii fiind foarte sensibili. Asupra omului însă efectele lor toxice se manifestă numai în concentrații ridicate peste 1 g/l;

hidrocarburile sunt întâlnite din ce în ce mai frecvent în apă.

Cele mai importante ca acțiune asupra organismului sunt hidrocarburile policilice aromatice. Ele se dizolvă foarte lent în apă și se găsesc în concentrații mici ( de la 0,001 la 0,1g/dm3 ).

2.2.2 Clasificarea sanitară a apelor

De la izvoare până la confluența cu fluviul Dunăre, râul Jiu preia apele din tot bazinul său hidrografic inclusiv pe cele uzate industrial, menajere, miniere, pluviale etc., încărcate cu substanțe poluante.

Pe traseul său apele râului își schimbă calitatea în funcție de poluanții emiși, inclusiv de cei din localitatea Craiova.

În țara noastră s-a adoptat clasificarea apelor de suprafață în trei categorii și anume :

categoria I : ape care servesc în mod organizat la alimentarea cu apă a populației, ape care sunt utilizate în industria alimentară care necesită apă potabilă, sau ape care servesc ca locuri de îmbăiere și ștranduri organizate ;

categoria a-II-a : ape care servesc pentru salubritatea localităților, ape utilizate pentru sporturi nautice, sau apele utilizate pentru agrement, odihnă, recreere, reconfortarea organismului uman ;

categoria a-III-a : apele utilizate pentru nevoi industriale, altele decât cele alimentare arătate mai sus, apele utilizate în agricultură pentru irigări .

Prin Ordinul Nr. 1146 din 10 decembrie 2002 al Ministerului Apelor și Protecției Mediului, STAS 4706/88 este abrogat.

Între cele două acte normative există următoarele relații de echivalență:

; ; =

2.3. SOLUL

Prin denumirea de sol se înțelege acea parte a scoarței terestre în care se petrec procese biologice.

Sub aspect fizic solul este format din particule solide de forme și dimensiuni variabile, cunoscute sub denumirea de granule. Granula reprezintă particula cea mai mică ce rezistă la deformarea mecanică. Spațiile rămase libere între granulele solului formează porii, iar volumul total al porilor se numește porozitate. Prin pori pătrunde în sol apa și aerul. Proprietatea pe care o are solul de a fi străbătut de aer și apă poartă denumirea de permebilitate, fenomen fizic care are un rol important sanitaro – igenic.

Solul ca și aerul, și apa este un factor de mediu cu o influență deosebită asupra sănătății populației. El se află în strânsă legătură cu clima unei regiuni, atât prin configurația geografică, natura și structura lui.

De calitatea solului depinde formarea și protecția surselor de apă, atât a celui de suprafață, cât mai ales a celui subterane.

Solul determină creșterea și dezvoltarea vegetației, influențând în mod direct alimentația omului. Solul are însă și un rol bine cunoscut, în determinarea unor boli cu caracter zonal, specifice anumitor regiuni legate de compoziția chimică a lui. El constituie însă și un factor important în răspândirea unui număr tot mai mare și diversificat de boli ca urmare a poluării sale.

2.3.1 Sursele de poluare a solului

Poluarea solului este considerată de Organizația Mondială a Sănătății ca o consecința a unor obiceiuri neigenice sau a unor practici necorespunzătoare, datorită îndepărtării și depozitării la întâmplare a reziduurilor rezultate din activitatea omului, a dejecțiilor animale și cadavrelor acestora, a deșeurilor industriale, sau utilizării necorespunzătoare a unor substanțe chimice în practica agricolă.

Reziduurile, ținând seamă de proveniența lor, se pot fi clasificate în :

reziduuri menajere rezultate din activitatea zilnică a oamenilor.

Cantitatea acestor reziduuri este în continuă creștere. Organizația Mondială a Sănătății a stabilit că în general cantitatea de reziduuri menajere crește cu 1 – 3 % pe an, și că în același timp se produc importante modificări și în compoziția lor. În prezent se evacuează pe cap de locuitor și zi în medie 1,5 – 2 kg ;

reziduurile industriale provin din tehnologiile de fabricație având o compoziție foarte variată în funcție de tipul de industrie ;

reziduurile agro-zootehnice sunt legate de creșterea animalelor, îngrijirea acestora, furaje, așternut etc. Cantitatea lor este foarte mare de 10 – 15 t/an pentru un animal mare și 3 – 5 t/an pentru un animal mic ;

reziduuri radioactive formate din diverși izotopi radioactivi din activitatea industrială, ce-i folosesc în procesele tehnologice.

2.3.2 Efectele solului poluat asupra sănătății populației

Influeța solului poluat asupra sănătății populației se exercită în primul rând ca urmare a poluării sale biologice, și în doilea rând a poluării solului cu substanțe chimice ( industriale, folosite în agricultură și substanțe radioactive ).

3.3.2.1 Poluarea biologică este caracterizată prin răspândirea pe sol a reziduurilor care conțin germeni patogeni care pot produce diverse îmbolnăviri.

Contaminarea om –sol – om este caracteristică mai ales pentru germenii patogeni care produc boli specifice organismului uman și provin din intestin ca bacilul tific, bacilii disenterici, vibrionul holerei, virusurile poliomelitei, virusul hepatitei infecțioase etc.

Contaminarea animal – sol – om cunoaște un număr mult mai mare de germeni ca bacilul tetanic, bacilul antracis sau cărbunele, germenii gangrenei gazoase (clostridii) și alții. Toți acești germeni dau îmbolnăviri care sunt comune atât omului, cât și animalelor.

Bolile parazitare transmise prin sol reprezintă o altă importantă sursă de afecțiuni, cel mai frecvent fiind vorba de boli determinate de viermi sau helminți, care pot fi împărțiți, tot în funcție de modul de transmitere, în două grupe : biohelmiți și geohelminți.

Biohelminții sunt paraziți intestinali care au neapărat nevoie de o gazdă intermediară pentru a se dezvolta și a atinge stadiul necesar producerii bolii (stadiul infestant). Din această grupă fac parte teniile care se elimină din intestinul omului bolnav sub foarmă de ouă.

Geohelminții sunt acei paraziți intestinali care nu au nevie de o gazdă intermediară pentru a se dezvolta, ci se dezvoltă direct pe sol până în stadiul infestant. În această categorie intră o serie de helminți foarte răspândiți ca ascaridul (Ascaris lumbricoides) și tricocefalul (Tricocephalus trichina).

2.3.2.2 Poluarea chimică reprezintă cel de-al doilea aspect al influenței asupra sănătății populației. În această grupă se încadrează influența poluării cu produși industriali, cu produși chimici utilizați în agricultură și cu substanțe radioactive.

Poluarea industrială constituie ca influență asupra sănătății principala preocupare a omenirii. Studii efectuate în zonele dezvoltate au ajuns la concluzia că produșii chimici rezultați din industrie și depozitați pe sol pot fi concentrați de diverse organisme din lanțul alimentar al omului. 15 % din reziduuri pot fi toxice, solul se degradează, apar intoxicații la animale și totodată la om.

Poluarea cu produși chimici utilizați în agricultură reprezintă în prezent una dintre cele mai importante, dar și cele mai controversate probleme de sănătate. Așa cum arată și Organizația Mondială a Sănătății, în trecut materiile nutritive utilizate în agricultură reprezentau un ciclu clar definit trecând din sol în plante, din plante la animale și revenind din nou în sol.

În ultimul timp însă acest ciclu a fost înlocuit prin utilizarea unor substanțe chimice, în mare parte de sinteză, pentru obținerea unor cantități superioare de produse agro – alimentare. Este vorba de îngrășeminte, de biostimulatori, de antidăunători. Aceste substanțe fiind de natură organică suferă, la rândul lor în sol un proces de descompunere sau biodegradare, și ciclul este reluat. Sunt însă substanțe mai greu biodegradabile, astfel: compușii cu plumb sau mercur, sărurile acidului arsenic care se descompun greu și au tendința de a se depozita persistent în sol. În același sens, produsele organo – clorurate de tip DDT, HCH, lindan, eldrin și altele se descompun greu și ca urmare a acestui fapt rămân în sol produși de degradare timp îndelungat, fapt ce etichetează aceste substanțe ca substanțe cu o mare remanență în sol. În cazul unor cercetări efectuate cu pesticide organo – clorurate după 5 ani s-a găsit până la 5 % din cantitatea inițial utilizată. Din studiile efectuate pe culturi tratate cu îngrășeminte chimice se constată o creștere a conținutului în nitrați a produselor vegetale ca: morcovi, ceapă, ridichii, țelină, spanac, mărar, pătrunjel, salată.

CAPITOLUL III

METODE ȘI MIJLOACE DE MONITORIZARE A POLUANȚILOR DIN FACTORII DE MEDIU

Sistemul de monitoring al calității mediului

În domeniul Protecției Mediului Înconjurător, termenul “monitoring” definește sistemele de supraveghere sau control a principalilor indicatori ai factorilor de mediu, apă, aer, sol, vegetație, radioactivitate, deșeuri etc.

Un grup de lucru însărcinat de programul Națiunile Unite pentru Mediu (U.N.E.P.) cu probleme pentru mediu (“Sistemul Global de Monitoring al Mediului Înconjurător – G.E.M.S.”) definește monitoringul ca fiind sistemul de observare continuă, măsură și evaluare pentru scopuri diferite și bine definite.

Un pas important pe calea realizării “Sistemului Global de Monitoring al Mediului Înconjurător” (S.G.M.M.I.) l-a constituit consfătuirea interguvernamentală convocată de U.N.E.P. în 1974 la Nairobi (Kenya) cu ocazia căreia s-au elaborat recomandări pentru principiile și scopurile S.G.M.M.I., s-au formulat criteriile de stabilire a listei prioritare care include indicatorii calității mediului natural, precum și a listei cu substanțe poluante prioritare ce trebuie să fie supravegheate și s-au analizat de asemenea direcțiile de dezvoltare ale S.G.M.M.I.

Un rol esențial al S.G.M.M.I. constă în stabilirea actualului fond al stării biosferei. Planurile locale de acțiune pentru protecția mediului sunt din ce în ce mai mult utilizate ca instrumente în cadrul proceselor de aderare la U.E. în sprijinul armonizării cu cerințele comunitare de mediu.

Ținând cont de resursele limitate pentru soluționarea problemelor de mediu, comunitățile trebuie să-și definească prioritățile și să-și planifice implementarea acestora în mod eficient pentru următorii 10 ani.

Având în vedere dreptul publicului de a avea acces la informația de mediu, conform prevederilor “Convenției de la Arhus„ autoritățile locale trebuie să asigure o participare publică, eficientă în procesul de luare a deciziilor de mediu.

Planurile Locale de Acțiune pentru Protecția Mediului (P.L.A.M.) reprezintă un instrument de sprijinire a comunităților în stabilirea priorităților, implementarea acestora și participarea publică în luarea măsurilor în raport de condițiile și cerințele locale la nivel național și pentru fiecare localitate sau zonă în parte.

Planul de Acțiune pentru Mediu conturează un proces în mai multe etape care trebuie urmate de autoritățile centrale în vederea definitivării statutului priorităților de mediu.

Cerințele principale ale unui Plan Local de Acțiune pentru Protecția Mediului sunt ca acesta să fie realist, implementabil și rezultatele să fie măsurabile, iar pentru îndeplinirea acestor cerințe programul trebuie:

să implice toți cetățenii comunității locale pentru a fi siguri că problemele abordate în plan sunt importante pentru aceștia;

să cuprindă obiective bine definite cu indicatori măsurabili care să permita comunității locale să evalueze reușita programului;

să cuprindă activități pentru care sunt alocate surse corespunzătoare sau activități noi pentru care pot fi găsite fonduri suplimentare reale.

3.1 Monitorizarea calității aerului

Prin poluarea aerului se înțelege prezența în atmosferă a unor substanțe străine în compoziția normală a aerului, care în funcție de concentrație și de timpul de acțiune provoacă tulburări ale sănătății omului, creează disconfort populației dintr-un teritoriu, afectează flora și fauna, sau alterează modul de viață al omului.

Supravegherea poluării de fond a aerului intereseză umanitatea în ansamblu pentru că producerea unor încărcări cu poluanți aduce modificări semnificative, uneori reversibile și alteori nu, în compoziția chimică a unor straturi de aer și ca urmare pot rezulta consecințe grave pentru întreaga biosferă.

Stațiile de fond fac determinări asupra urmelor de poluanți care au pătruns în așa zisul “aer curat” ceea ce corespunde calității aerului de deasupra stratului limită planetar (peste 22.000 m). La nivelul solului se poate găsi o asemenea calitate a aerului, numai la distanțe foarte mari de sursele industriale (de regulă în munți).

Supravegherea poluării regionale permite urmărirea gradului de poluare a aerului intermediar, între starea de fond și poluarea industrială, adică la depărtări corespunzătoare de sursele industriale pentru a putea reprezenta aerul curat, neafectat de surse sau activități antropice, de exemplu “de la țară”.

Supravegherea continuă a acestei stări, interesează spre a se cunoaște atât nivelul atins de poluarea industrială internă, cât și de posibilitățile de transport de masă poluată în context transfrontier dintre țările vecine.

Supravegherea continuă a poluării locale (de impact sau industriale) prezintă în primul rând un interes național. Poluarea de impact afectează atât în mod direct, cât și indirect lanțul alimentar și sănătatea umană. De un interes egal apare și influența noxelor asupra echilibrelor ecositemelor, și deci asupra folosirii optime a resurselor naturale.

Concentrațiile maxim admise (CMA) pentru calitatea aerului din zonele protejate sunt stabilite de STAS 12574/1987, astfel încât prin respectarea lor să se asigure protecția populației împotriva efectelor nocive ale acestor substanțe.

3.1.1 Determinarea Amoniacului – STAS 10812/1976

Principiul metodei:

Amoniacul (radicalul amoniu) reacționează cu tetraiodmercuriatul bipotasic (reactivul Nessler) formând un amestec în proporții variabile de iodură amido-oximercurică și triiodură amidomercurică, solubil, de culoare galben-brună. Intensificarea colorației este proporțională cu cantitatea de amoniac și se măsoară spectofotometric la lungimea de undă de 450 nm.

Modul de lucru:

Conținutul vasului de absorbție se aduce cantitativ într-un balon cotat de 50 cm3. Se adaugă soluție absorbantă până la un volum total de cca. 40 cm3, 4 cm3 reactiv Nessler, se completează până la semn cu soluție absorbantă și se omogenizează.

După 30 de minute se măsoară extincția soluției la spectrofotometru, la lungimea de undă () de 450 nm, în cuvă cu grosimea stratului de 1 cm, față de o soluție de referință din 4 cm3 reactiv Nessler și 46 cm3 soluție absorbantă.

Valoarea obținută pentru extincție se citește pe curba de etalonare și se află concentrația corespunzătoare de amoniac din proba fotometrată; în micrograme/cm3. (raportată la volumul de aer aspirat în 24 de ore).

3.1.2 Determinarea Bioxidului de Azot – STAS 10329/1975

Principiul metodei:

Bioxidul de azot în mediul slab acid (acid organic), reacționează cu acidul sulfanilic pe care îl diazotează. Acidul sulfanilic diazotat se cuplează cu N-1-naftil-etilendiamina, formând un compus azoic de culoare roșie a cărui intensitate este proporțională cu cantitatea de bioxid de azot și se determină spectrofotometric la lumgimea de undă de 550 nm.

Modul de lucru:

Conținutul vasului (sau vaselor) de absorbție se aduce cantitativ într-un balon cotat de 50 cm3 și se completează până la semn cu apă. Se omogenizează prin agitare și se măsoară extincția soluției colorate la spectrofotometru, la lungimea de undă () de 550 nm, în cuvă cu grosimea stratului de 1 cm, față de o soluția aborbantă ca probă de referință.

Valoarea obținută pentru extincție se citește pe curba de etalonare și se află concentrația corespunzătoare de bioxid de azot din proba fotometrată; în micrograme/g.

3.1.3 Determinarea Bioxidului de Sulf – STAS 10194/1989

Principiul metodei:

Metoda se bazează pe reacția dintre bioxidul de sulf, aldehida formică și pararozanilină cu formarea unui compus colorat în violet a cărui intensitate de colorație este proporțională cu concentrația de SO2 și se măsoară colorimetric.

Modul de lucru:

Soluția din vasele de absorbție se trece cantitativ în baloane cotate de 25 de cm3. În fiecare balon se adaugă 2 cm3 soluție de aldehidă formică și 5 cm3 soluție de pararosanilină și se aduc cu apă până la semn. După 30 minute soluțiile se fotometrează la 548 nm în cube cu grosimea stratului de 1 cm față de o probă martor. Se citește pe curba de etalonare concentrația de SO2 în g/cm3 corespunzătoare exticției obținute.

3.1.4 Determinarea Pulberilor Sedimentabile – STAS 10195/75

Principiul metodei:

Metoda constă în colectarea pulberilor din atmosferă în vase de suprafață cunoscută într-un interval de timp stabilit și de determinare gravimetrică a acestora.

Modul de lucru:

Vasele conținând pulberile sedimentabile se aduc la laborator unde se îndepărtează diferitele corpuri străine, iar conținutul vasului se trece printr-o sită cu latura ochiului de 1 mm confecționată din material plastic sau oțel inoxidabil.

Proba din pahar se evaporă aproape de sec având grijă ca temperatura să nu depășască punctul de fierbere a apei. Conținutul paharului se trece într-o capsulă de porțelan cu diametrul de 8 sau 10 cm, adusă în prealabil la masă constantă la temperatura de 105 5 oC.

Soluția din capsulă se evaporă la sec pe baia de nisip și temperatura nu va depășii 100 oC. După evaporare capsula se ține în etuvă la temperatura de 105 5 oC timp de 2 ore. Capsula se răcește în exterior 1 oră și apoi se cântărește la balanța analitică.

Operațiile de uscare, răcire și cântarire se repetă până la masa constantă (diferența dintre două cântăriri succesive nu trebuie să depășască 0,2 mg.)

Observație: Pentru identificarea probelor în timpul lucrului atât paharele cât și capsulele vor fi numerotate.

3.2 Monitorizarea calității apei

După definiția dată de O.N.U. , poluarea apei reprezintă modificarea în mod direct sau indirect a compoziției normale a acesteia, ca urmare a activității omului, într-o astfel de măsură încât împietează asupra tuturor folosințelor la care apa putea servi în starea sa naturală. Deși acestă definiție nu poate fi considerată completă, totuși ea prezintă câteva caracteristici importante pentru noțiunea de poluare.

În domeniul gospodăririi apelor supravegherea calității acestora se desfășoară în mod organizat în cadrul unui sistem regional sau național, care include cele mai semnificative secțiuni de control, în care se practică o activitate intensă de monitoring prin mijloace manuale sau automate.

Activitatea de supraveghere a calității apelor în cadrul sistemului național este organizată la nivelul marilor bazine hidrografice. Pentru fiecare dintre bazinele hidrografice este responsabil de activitatea de supraveghere centrul de bazin.

În activitatea de supraveghere a calității apelor pe ansamblul bazinului hidrografic centrul de control de Ordinul I este secondat de mai multe centre de ordinul II, care preiau o serie de activități de supraveghere a calității apelor pe subbazine hidrografice.

Coordonarea sub aspect tehnico-științific a sistemului național de supraveghere a calității apelor este asigurată de un centru de coordonare.

Secțiunile de control de Ordinul I sunt amplasate pe cursurile de apă principale precum și pe unii afluenți cu importanță deosebită din bazinul hidrografic respectiv.

Sarcina supravegherii calității apelor în secțiunile de control de Ordinul I sub raportul prelevării probelor de apă, efectuării analizelor și al sintetizării rezultatelor obținute, revine centrelor de control de Ordinul I. În aceste secțiuni se urmărește o gamă extinsă de indicatori de calitate ai apei, atât cei generali cât și cei specifici ca pesticidele, metalele grele cât și analize hidrobiologice.

Automatizarea controlului calității apelor reprezintă o acțiune care treptat trebuie generalizată în toate secțiunile de control de ordinul I. De asemenea trebuie introdus controlul automat al calității apelor la prizele pentru prelevarea apei către folosințele importante (alimentări cu apă în sistem centralizat), precum și la evacuarea apelor uzate după stația de epurare la marea majoritate a obiectivelor industriale și social economice ce se constituie în surse majore de poluare a apelor, MUNICIPIUL CRAIOVA (captări și evacuări de ape uzate etc.).

Calitatea apei râurilor interioare a fost urmărită prin analize fizico – chimice și biologice în secțiuni de control de ordinul I și II în fluxul informațional rapid și lent astfel :

urmărirea calității apei răului Jiu în flux rapid (zilnic) în două secțiuni de control de ordinul I la baraj Ișalnița și Podari;

în flux lent – s-au făcut determinări în două secțiuni de control de ordinul I – Podari și Malu Mare, aferente Mun. Craiova;

în două secțiuni de ordinul II s-au efectuat determinări lunare pe Amaradia și Raznic.

Secțiunile de control de ordinul II nu intră în componența Sistemului Național de Supraveghere a Calității Apelor (S.N.S.C.A.), ele furnizând ca subsisteme date lămuriloare necesare sistemului național.

3.2.1 Determinarea Oxigenului Dizolvat în Apă – SR ISO 5814 – 99

Principiul metodei:

Metoda de determinare se bazează pe oxidarea de către oxigenul molecular din apă în mediul puternic alcalin a hidroxidului de mangan bivalent în hidroxid de mangan trivalent. Acesta, în mediul acid eliberează iodul din iodurile alcaline (echivalent cu oxigenul dizolvat din apă) care se titrează cu soluție de tiosulfat de sodiu.

Metoda se aplică la apele cu un conținut de nitriți, exprimat în azot, de maximum 0,1 mg/l, fier bivalent de maximum 0,5 mg/l și fier trivalent de maximum 10 mg/l.

În cazul apelor poluate, care au un conținut ridicat de substanțe organice, suspensii, unii compuși ai sulfului și ai clorului, nitriți sau fier, se folosește în principiu aceeași metodă cu modificările impuse de impuritatea respectivă.

Modul de lucru:

Se scoate dopul flaconului în care s-a făcut fixarea oxigenului și cu ajutorul unei pipete se introduc sub suprafața lichidului 5 ml acid sulfuric concentrat. Se astupă cu dopul având grijă să nu pătrundă bule de aer, după care se agită până la dizolvarea completă a precipitatului. Odată cu dizolvarea precipitatului se pune în libertate o cantitate de iod echivalentă cu conținutul de oxigen dizolvat în apă din proba de analizat. Conținutul flaconului se tranzvazează cantitativ într-un pahar Erlenmeyer de 500 ml, în care se trec și apele de spălare. Se titrează cu tiosulfat de sodiu 0,01 n până la culoarea galben-pai după care se adaugă amidon ca indicator și se continuă titrarea încet până la decolorarea soluției. Titrarea se cosideră terminată dacă colorația albastră nu reapare după 1 minut.

3.2.2 Determinarea Consumului Biochimic de Oxigen – STAS 6560/82

Principiul metodei:

Consumului biochimic de oxigen rezultă din diferența între concentrațiile oxigenului dizolvat în proba supusă analizei la începutul și la sfârșitul perioadei de incubare. Incubarea probelor de apă ca atare se realizează la temperatura de 20 1 oC și la întuneric pe o perioadă de 5 zile 6 ore.

Modul de lucru:

Determinarea CBO5 pe probe de apă nediluate (pentru probele al căror consum biochimic de oxigen în perioada de incubare este pâna la maxim 70 % din concentrația de oxigen dizolvat inițial)

Determinarea fără diluție se aplică la probele de apă care au un CCO (STAS 6954-64) sau un consum de permanganat de potasiu (STAS 9887-74) până la 10. . .15 mg/dm3 și pentru care se scontează un CBO5 până la maxim 6 mg/dm3.

Se controlează pH-ul probei de apă, apoi proba se supune aerării până se atinge concentrația de oxigen la saturație pentru 20 oC. La 1 dm3 de probă se adaugă câte 1 cm3 din soluțiile preparate (clorură de calciu, clorură de fier, fosfați, sulfat de magneziu) și dacă este cazul se adaugă materiale de însămânțatre (însămânțatrea nu este necesară pentru probele dintr-un proces de epurare biologică, pentru apa uzată menajeră sau pentru apele de suprafață).

Proba astfel pregătită se omogenizează și se introduce în trei flacoane de incubare care se umplu complet, și se închid cu dopuri, evitând prinderea de bule de aer în flacoane. Într-unul din flacoane se determină concentrația inițială de oxigen dizolvat și se notează rezultatul, iar celelalte două flacoane se introduc în incubator și se mențin la temperaturi de 20 oC și la întuneric timp de 5 zile.

După perioada de incubare se determină concentrația oxigenului dizolvat rămas în probă.

Diferența dintre concentrația oxigenului dizolvat a probei care nu a fost supusă incubării și media concentrațiilor oxigenului dizolvat în probele ținute la incubare timp de 5 zile reprezintă CBO5 al probei analizate.

3.2.3 Determinarea Consumului Chimic de Oxigen (Metoda cu permanganat de potasiu) – STAS 9887-74

Principiul metodei:

Substanțele organice și anorganice oxidabile prezente în proba de analizat sunt oxidate cu o soluție titrată de permanganat de potasiu în mediu acid sau în mediu alcalin în funcție de conținutul de ioni Cl – din probă.

Permanganatul de potasiu neconsumat se titrează cu ajutorul unei soluții de acid oxalic.

Modul de lucru:

În cazul unui conținut de cloruri până la 300 mg/l

100 cm3 apă de analizat se introduc într-un vas Erlenmeyer de cca 300 cm3 și se aduce la fierbere. Se ia de pe loc și se adaugă 5 cm3 acid sulfuric și 10 cm3 soluție de permanganat de potasiu. Se continuă fierberea încă 10 minute. După îndepărtarea flăcării se adaugă 10 cm3 soluție de acid oxalic. Proba decolorată se titrează imediat cu soluție de permanganat de potasiu până la apariția culorii slab roz persistentă timp de 1 minut.

Dacă în timpul fierberii soluția se decolorează sau devine brună determinarea trebuie repetată fie pe o probă diluată corespunzător, fie pe aceeași probă, dar introducând o cantitate mai mare de oxidant.

Rezultatele determinării sunt valabile când cantitatea de permanganat consumată este mai mică de 50 % din cantitatea adăugată inițial în probă. În cazul în care se depășeste acest procent determinarea se repetă pe o cantitate de probă mai mică care se diluează cu apă distilată la un volum de 100 cm3. În paralel se efectuează o determinare martor folosind 100 cm3 apă distilată în locul probei de analizat.

În cazul unui conținut de cloruri peste 300 mg/l

100 cm3 apă de analizat se introduc într-un vas Erlenmeyer se adaugă 0,5 cm3 soluție de oxid de sodiu și se aduce la fierbere. Se adaugă apoi 10 cm3 soluție de permanganat de potasiu și se continuă fierberea încă 10 minute. În soluția fierbinte se adaugă cu grijă 5 cm3 acid sulfuric și 10 cm3 soluție de acid oxalic. Apoi soluția se titrează cu o permanganat de potasiu până la apariția unei colorații roz pai persiastentă timp de 1 minut.

3.2.4 Determinarea Azotului amoniacal – STAS 8683-70

Metoda fotometrică

Principiul metodei:

Reactivul Nessler în prezența azotului amoniacal este descompus cu formarea iodurii amido-oxi-dimercurice de culoare galbenă portocalie sau roșie a cărei intensitate de colorație se măsoară fotometric.

Modul de lucru:

Într-un vas Erlenmeyer cu dop rodat se introduc 50 cm3 probă de apă. În cazul când proba de apă de analizat este acidă sau alcalină înainte de a lua cei 50 cm3 se neutralizează la pH = 7 prin adăugare de soluție de hidroxid de sodiu n sau de acid sulfuric n.

Se adaugă 2 cm3 soluție de tartrat dublu de sodiu și potasiu și 2 cm3 reactiv Nessler și se agită pentru omogenizare. După 10 minute, dar nu mai târziu de 30 minute se fotometrează proba, folosind filtrul violet (440 nm), față de o probă de referință care conține aceleași cantități de reactivi ca și proba, însă un volum de apă distilată în locul probei de apă de analizat.

Valoarea obținută pentru extincție se citește pe curba de etalonare și se află concentrația de azot amoniacal din soluția fotometrată.

În cazul când soluția fotometrată are un conținut de azot amoniacal mai mare de 0,10 mgN, se repetă determinare de mai sus luând în lucru un volum mai mic de probă de apă care se diluează la 50 cm3, cu apă distilată.

3.2.5 Determinarea Azotiților – STAS 8900/2 – 71

Principiul metodei:

Ionii de azotiți (NO) reacționează cu acidul sulfanilic, în mediu puternic acid, formând compuși de diazoniu care apoi se cuplează la pH 2,0 . . . 2,5 cu -naftalină, cu formarea unei colorații roșii-purpurii (colorant azoic).

Intensitatea colorației se măsoară fotometric.

Modul de lucru:

Proba de apă de analizat se aduce la pH = 7 (verificat cu hârtie indicator universal), prin adăugare de acid acetic sau soluție de hidroxid de sodiu.

Într-un vas Erlenmeyer se introduc 50 cm3 din proba neutralizată, se adaugă 1 cm3 soluție de acid sulfanilic și se agită bine. După 5 minute se adaugă 1 cm3 soluție de clorhidrat de -naftilamină și 1 cm3 soluție de acetat de sodiu, agitând continuu. Soluția astfel tamponată (care are pH = 2…2,5) se lasă să stea la întuneric și după exact 30 de minute se introduce o porțiune într-o cuvă și se fotometrează, folosind filtrul verde (520 mm).

Fotometrarea se face față de o probă de referință pregătită în același mod ca proba, însă cu apă bidistilată în locul probei de apă de analizat.Valoarea obținută pentru extincție se citește pe curba de etalonare și se află concentrația de azotiți din proba fotometrată.

Când concentrația acesteia este mai mare de 0,04 mg NO se va lua în lucru un volum mai mic de probă de apă, care se va dilua corespunzător cu apă bidistilată. Pentru mărirea preciziei determinării, diluarea se va face în așa fel încât exticția citită să fie situată aproximativ la jumătatea curbei de etalonare.

3.2.6 Determinarea Azotaților – STAS 8900/1 – 71

Principiul metodei:

Ionii de azotat (NO) reacționează cu salicilatul de sodiu, în mediul acid și după tratarea cu amestec de hidroxid de sodiu și sare seignette formează săruri colorate în galben ale acidului nitrosalicilc.

Modul de lucru:

Într-o capsulă de porțelan se introduc 10 cm3 probă de apă de analizat, și se adaugă 1 cm3 soluție de salicilatul de sodiu și se evaporă până la sec, pe baie de apă. După ce se răcește, reziduul obținut se umezește cu 2 cm3 acid sulfuric d = 1,84 frecându-l bine cu o baghetă de sticlă. După 10 minute, se adaugă circa 5 cm3 apă bidistilată și conținutul capsulei se trece cantitativ într-un balon cotat de 50 cm3, spălând cu apă bidistilată. Se adaugă soliție de amestec de hidroxid de sodiu și sare seignette, până se ajunge la pH = 7, apoi după răcire se aduce la semn cu apă bidistilată și se agită pentru omogenizare. Cantitatea de soluție de amestec de hidroxid de sodiu și sare seignette, necesare neutralizării probei, se stabilește în prealabil pe o probă paralelă, verificând pH-ul cu hârtie indicator universal. După exact 10 minute se trece o porțiune din soluție din balonul cotat într-o cuvă de fotometrare și se fotometrează, folosind filtrul violet (410 nm). Fotrometrarea se face față de o probă de referință pregătită în același mod ca proba, însă cu apă bidistilată în locul probei de apă de analizat. Valorea obținută pentru extincție se citește pe curba de etalonare și se află concentrația de azotați din proba fotometrată.

Când concentrația acesteia este mai mare de 0,40 mg NO se va lua în lucru un volum mai mic de probă de apă, care se va dilua corespunzător cu apă bidistilată. Pentru mărirea preciziei determinării, diluarea se va face în așa fel încât exticția citită să fie situată aproximativ la jumătatea curbei de etalonare.

3.2.7 Determinarea Reziduului Fix – STAS 9187 – 84

Principiul metodei:

Pentru efectuarea determinării, din mostra luată se ia o probă de 600 ml apă.

Apele tulburi de filtrează.

Modul de lucru:

Într-o capsulă de platină sau de cuarț, de cca 100 ml, adusă la greutate constantă, se evaporă pe baia de apă 250 ml apă limpede sau filtrată.

Apa se măsoară într-un balon cotat de 250 ml, de unde se trece în capsulă în porțiuni mici, având grija ca în timpul evaporării, capsula să nu se umple mai mult de jumătate.

La sfârșit balonul se clătește de câteva ori cu apă distilată, care se adaugă de asemenea în capsulă.

Reziduul se usucă în etuvă timp de 2 ore, la 105 oC. Se lasă în exicator să se răcească și se cântărește repede. Operația de uscare și cântărire se repetă până la greutate constantă.

Reziduu fix = mg/l

în care: G = greutatea reziduului fix, în mg;

V = volumul de apă luat pentru determinare, în ml.

3.3 Monitorizarea calității solului

Monitoringul integrat al solului reprezintă un sistem de supraveghere continuă a stării mediului care furnizează date privind componentele structurale: apă, aer, sol, date ce sunt transformate în informație .

Sistemul privind monitoringul calității solurilor are trei niveluri de intensitate a investigațiilor.

Nivelul I – efectuează circa 965 de profile de sol cu coordonate bine stabilite (720 amplasate pe terenuri agricole și 215 în soluri forestiere).

Nivelul II – constă în investigații mai detaliate în zonele în care s-au constatat concentrații sporite de poluanți.

Nivelul III – se mărește numărul punctelor de colectare în zonele afectate pentru a elabora recomandări în scopul combaterii proceselor de poluare.

Poluarea solului este consecința unor obiceiuri neigenice și practici necorespunzătoare. Poluarea se datorește îndepărtării și depozitării neigenice a reziduurilor lichide și solide rezultate din activitatea omului, a dejecțiilor animalelor și cadavrelor, a deșeurilor industriale sau a utilizării

necorespunzătoare în practica agricolă a unor substanțe chimice.

3.3.1 Determinarea cantității de substanță uscată din apă

Metoda Gravimetrică

Principiul metodei:

Determinarea umidității higroscopice a solului, se bazează pe pierderea apei higroscopice, aceasta se realizează prin uscarea solului într-o etuvă electică la temperatura de 105 5 oC, unde se ține până la masă constantă, 6 – 8 ore.

Modul de lucru:

Se cântărește la balanța analitică o fiolă de cântărire care se introduce descoperită, împreună cu capacul ei, într-o etuvă la temperatura de 105 5 oC, unde se ține timp de 15 minute, după care se lasă să se răcească într-un exicator cu clorură de calciu timp de 45 de minute. Apoi se cântărește la balanța analitică. Se repetă operația, până când diferența dintre două cântăriri succesive nu este mai mare de 0,0002 g (în cele mai multe cazuri sunt suficiente două uscări).

Fiola de cântarire este adusă la greutate constantă, se introduce aproximativ 10 g sol pregătit pentru analiză după care se cântărește la balanta analitică. Fiola de cântărire cu solul respectiv se introduce descoperită, împreună cu capacul ei, într-o etuvă electrică la temperatura de 105 5 oC, unde se ține timp de 6 – 8 ore. Se scoate fiola din etuvă, se acoperă cu capacul, se introduce într-un exicator cu clorură de calciu, unde se lasă să se răcească timp de 1 oră și apoi se cântărește la balanța analitică. Operațiunea uscării se repetă ținând proba de sol în etuvă la temperatura de 105 5 oC, câte 1-2 ore până când diferența dintre ultimele două cântăriri succesive este mai mică de 0,0002 g, adică masa rămâne practic constantă.

3.3.2 Determinarea pH-ului solului

Metoda Potențiometrică

Principiul metodei:

Determinarea potențiometrică a pH-ului se bazează pe măsurarea activității ionilor de hidrogen folosind un electrod indicator care răspunde la activitatea ionilor de H+ și un electrod de referință al cărui potențialeste independent de pH, ambii imersați în soluția de analizat.

În mod curet, electrodul de sticlă este folosit ca electrod indicator pentru activitatea ionilor de H+ din soluția de analizat. Ca electrod de referință se pot folosi fie electrodul de calomel saturat, fie electrodul de argint – clorura de argint.

Instrumentul de măsurat al potențiometrului se calibrează în unități pH cu un electrod indicator (electrodul de sticlă) și un electrod de referință, folosind soluții tampon etalon cu valoare pH stabilită și admisă de Birourile Naționale de Standardizare.

Modul de lucru:

Se verifică și se pregătește pH-metrul cu sistemul de electrozi. Necesitate verificării și pregătirii pH-metrului cu sistemul de electrozi în vederea măsurării pH-ului decurge din următoarele considerente principale:

ansamblul pH-metru – sistemul de electrozi indică o diferență

între valoarea pH-ului soluției tampon etalon și al soluției de măsurat, ambele aflându-se la aceeași temperatură;

precizia cu care pH-metrul indică diferența celor două valori pH

necesită să fie verificată prin determinarea pH-ului unei a doua soluții tampon etalon. Soluțiile tampon etalon pentru verificarea pH-metrului se aleg astfel încât să cuprindă domeniul de pH al probelor de determina

CAPITOLUL IV

4.1 Resursele de apa ale Romaniei

Resursele de apă ale României sunt constituite din:

apele de suprafață – râuri, lacuri, fluviul Dunărea

ape subterane.

Resursele de apă potențiale și tehnic utililizabile se prezintă în tabelul următor

4.1.1 Resursele de apa teoretice si tehnic utilizabile

Notă

*cuprinde și rețeaua lacurilor litorale, precum și resursa asigurată prin refolosire externă directă în lungul râului;

** ½ din stocul mediu multianual, la intrarea în țară;

*** inclusiv volumele transferate în bazinul Litoral

4.2 Surse de apa potabila pentru Municipiul Craiova

\

MODUL DE FOLOSIRE AL APEI:

NECESARUL TOTAL DE APĂ: CERINȚA TOTALĂ DE APĂ:

Zilnic maxim = 178356 mc (2064 l/s) Zilnic maxim = 205109,4 mc ( 2373,9 l/s)

Zilnic mediu = 148608 mc (1720 l/s) Zilnic mediu = 170899,2 mc (1978,41 l/s)

4.2.2 Resursele de apa teoretice si tehnic utilizabile

4.3 Realizarea volumelor captate pe destinații în județul Dolj pe bazinul hidrografic Jiu conform Balanței Apei