Modelarea In Jocul de Volei
PLANUL LUCRĂRII
^+a?
INTRODUCERE / p 3
CAPITOLUL I. VOLEI – NOȚIUNI GENERALE
1.1. Scurt istoric al jocului de volei / pg. 4
1.2. Caracteristicile jocului de volei / pg. 7
1.3. Pregătirea în jocul de volei / pg. 10
CAPITOLUL II. ÎNVĂȚAREA JOCULUI DE VOLEI
2.1. Modelarea eficienței acțiunilor de joc / p
2.2. Obiectivizarea pregătirii în jocul de volei / p
2.3. Tipuri și metode de învățare ân jocul de volei / pg.
2.4. Cerințe metodice generaleși specifice / pg.
2.5. Schema eșalonării învățării în jocul de volei / pg.
CAPITOLUL III. MODELAREA ÎN JOCUL DE VOLEI
3.1. Modele de joc specifice voleiului /
3.2. Modelul intermediar de joc cu efectiv redus 4×4 / pg.
3.3. Model de joc 6×6 fără specializare pe zone / pg.
CONCLUZII / pg.
BIBLIOGRAFIE / pg.
CAPITOLUL 1 VOLEI – NOȚIUNI GENERALE
SCURT ISTORIC AL JOCULUI DE VOLEI
Voleiul este un mijloc al educației fizice, el putând fi practicat la toate vârstele și având valoare educativă. Privit din punct de vedere al educației fizice, voleiul are caracter formativ, educativ, dar ca sport de performanță, el are scop valorificarea și îmbunătățirea calităților motrice, perfecționarea deprinderilor motrice, dezvoltarea calităților de voință, perseverență, inițiativă, curajul – și a calităților motrice. Jocul de volei a cunoscut în ultima perioadă o evoluție atât de dinamică, încât echipele ce au ca scop menținerea în vârful ierarhiilor valorice naționale și internaționale trebuie să se adapteze noilor cerințe și să descopere noi secrete privind factorii antrenamentului și ai performanței. Pentru a-i atrage pe copii spre practicarea jocului de volei este necesară selecționarea judicioasă a mijloacelor și metodelor de instruire, asigurarea corespunzătoare a bazei de pregătire, realizându-se un cadru atractiv de desfășurare a activității.
Conceput prin împrumutarea unor reguli și elemente din jocurile de tenis și baschet, jocul de volei de azi a purtat la început numele de „Minonette”, ce a fost schimbat după numai un an de la apariție în „Volley-ball”, nume care se menține și în prezent. Răspândirea voleiului pe tot globul se datorează în mare parte faptului că în 1947 s-a înființat F.I.V.B. Regulile jocului, puține și simple inițial s-au schimbat odată cu evoluția jocului. În 1912 a apărut rotația jucătorilor, în 1917 s-a fixat înălțimea plasei la 1,43 m la bărbați și setul la 15 puncte, în 1921 s-a introdus linia de centru, în 1922 s-a stabilit numărul de trei lovituri în teren. Toate acestea au contribuit la dezvoltarea jocului de volei și la transformarea lui într-un joc sportiv mult mai dinamic.
Prin congresul F.I.V.B. din 1953 de la București se aduc îmbunătățiri substanțiale unor reguli cu tendințe spre jocul mai activ în atac. Permisiunea de a putea atinge a doua oară mingea de către același jucător după efectuarea blocajului (Moscova 1962), blocajul agresiv (Tokio 1964), acordarea încă a unei lovituri (a 4-a) dacă în urma unui blocaj, care a atins mingea, ea revine în propriul teren (Montreal 1976) au dus la echilibrarea atacului cu apărarea.
Progresul rapid al voleiului a fost posibil datorită organizării competițiilor b#%l!^+a?internaționale. În 1948 s-a organizat primul Campionat European, masculin, în 1949 a avut loc primul Campionat Mondial masculin și primul Campionat European feminin. Voleiul a fost inclus în rândul disciplinelor olimpice, începând cu Jocurile Olimpice din 1964 de la Tokio. Aici s-a stabilit introducerea dublajului, apoi în 1988 la Jocurile Olimpice de la Seul s-a introdus tie-break-ul. Campionatul Mondial masculin din Grecia din 1994 aduce următoarele modificări regulamentului: efectuarea serviciului de pe toată suprafața liniei care delimitează terenul de joc în lățime, lovirea mingii cu orice parte a corpului.
Însă ultimele modificări aduse regulamentului au revoluționat jocul de volei: în jocul de volei se câștigă un punct după fiecare fază de joc; un set este câștigat de echipa care marchează prima 25 de puncte, cu o diferență de 2 puncte; când scorul este de 2 – 2 la seturi, setul decisiv se va juca până la 15 puncte; antrenorul poate da indicații stând în picioare sau deplasându-se în interiorul zonei libere din fața băncii echipei sale; fiecare echipă are posibilitatea să înregistreze între cei 12 jucători unul specializat în apărare numit „libero”.
Voleiul își are competițiile sale care se desfășoară cu regularitate. Astfel se organizează Campionate Mondiale și Campionate Europene, Cupa Mondială, este inclusă în programul Jocurilor Olimpice, al universiadei și în cel al festivalului mondial al tineretului și studenților. În România primele mențiuni despre jocul de volei sunt din 1919. Voleiul a fost practicat la început de către elevi și studenți în București, apoi răspândindu-se în toate regiunile țării: Ploiești, Constanța, Iași, Brașov, Timișoara, Galați, Piatra Neamț, Focșani, Oradea, Cluj, Târgu-Mureș, etc. Odată cu apariția jocului de volei în România, datorită cunoștințelor precare privind organizarea jocului, și deprinderile motrice, tehnico-tactice fiind reduse, voleiul a avut o desfășurare simplă. Apar echipe de volei în licee (M. Basarab, D. Cantemir, S. Haret), echipele de cartier (Turda, Vergu, Viforul Dacia).
În 1924 se înființează Sportul Studențesc și Clubul Atletic Universitar.
În anul 1913 ia ființă F.R.V.B., care în anul 1948 se desparte de baschet și se formează Comisia centrală de Volei, iar în 1958 se constituie ca organ juridic F.R.V.B. Larga popularitate a voleiului, răspândirea lui în toată țara precum și marea masă de practicanți au dus la organizarea primelor campionate. Primul campionat a avut loc în anul 1949 numai pentru echipele masculine, apoi din 1950 organizându-se și pentru echipele feminine. În anii următori au fost organizate campionate și pentru cei mai tineri volebaliști:
1955 – Campionatul Național de Juniori
1959 – Campionatul Național al Cluburilor Sportive Școlare b#%l!^+a?
1961 – Campionatul Republican de Elevi
Din anul 1964 se organizează și „Cupa României”.
În competițiile internaționale, echipele reprezentative masculine și feminine, precum și echipele de club au realizat rezultate remarcabile contribuind la creșterea prestigiului voleiului românesc pe plan european și mondial. Astfel, reprezentativa masculină a obținut la Campionatul Mondial din 1956 și 1966 – locul II, 1960 și 1962 – locul III. În anul 1963, România a devenit campioană europeană, a fost vicecampioană europeană în anii 1955 și 1958, iar în 1971 și 1977 a obținut medaliile de bronz. A fost desemnată și campioană balcanică.
Echipa feminină a obținut și ea rezultate remarcabile. A fost vicecampioană mondială în 1956, iar în 1963 a fost medaliată cu bronz la Campionatul European, precum și multiplă campioană balcanică. Echipele de club românești, în special cele masculine (Steaua, Dinamo, Rapid) au dominat voleiul european în anii 1960 – 1970. Un moment important în istoria voleiului românesc la nivelul de cluburi a fost disputarea în anii 1966 și 1967 a finalei C.C.E. între două echipe românești (Dinamo și Rapid).
România a participat și la Jocurile Olimpice de la Tokio, unde echipele naționale masculine și feminine au obținut un prestigios loc IV. Echipa masculină a obținut și o medalie de bronz în 1980 la Jocurile Olimpice de la Moscova. În prezent, voleiul românesc se desfășoară într-un sistem bine structurat și organizat, aplicând cu rigurozitate noutățile ce apar pe plan mondial, în vederea practicării unui joc complex și combinativ, care să atragă publicul și copiii spre practicarea acestui frumos joc sportiv.
1.2. CARACTERISTICILE JOCULUI DE VOLEI
Jocul de volei reprezintă o formă de activitate socială organizată, o formă specifică de manifestare și practicare, la care jucătorii sunt constituiți în 2 echipe aflate în raport de adversitate tipică – neostilă, raport determinat de întrecerea prin luptă, în vederea obținerii victoriei sportive, cu ajutorul mingii manevrate conform unor reguli prestabilite. Voleiul se desfășoară pe un teren redus ca dimensiuni, între 2 echipe care nu se află în contact direct în timpul derulării acțiunilor de joc. Este un joc de echipă și acest fapt impune o bună colaborare între jucători, cere o rezistență fizică și psihică aparte. Jocul de volei este accesibil b#%l!^+a?unei mari mese de oameni, de orice vârstă și sex, necesitând un echipament sumar și instalații puține, putând fi însușit relativ ușor. Însă, la nivel de performanță, jocul este mai dificil, datorită rapidității cu care se desfășoară acțiunile de joc, a timpului foarte scurt de contact cu mingea, numărului mic de atingeri a mingii, datorită rotației, a schimbului pozițiilor pe teren, fiind necesară o pregătire complexă multilaterală.
Fiecare acțiune de joc a unui jucător este pregătită și dependentă de execuția anterioară a unui coechipier. În volei factorul tehnic are o importanță deosebită, mingea trebuie ținută permanent în aer, prin lovituri repetate care în general sunt aciclice, intercalate cu mersul și alergarea. Voleiul necesită o îndemânare deosebită la nivelul membrelor superioare, fiind un sport aciclic, cu multe acțiuni independente ale segmentelor corpului, sunt inevitabile cerințele unei coordonări generale cu randament înalt și a unei forțe deosebite la nivelul membrelor inferioare.Efortul depus de jucători este foarte mare, complex și o combinare între calitățile forță, viteză și rezistență.
Global, efortul este apreciat ca fiind submaximal datorită acțiunilor de joc cu solicitare diferită. Jocul de volei cere o pregătire psihologică deosebită, care este o condiție de bază a stabilității psihice în timpul desfășurării jocului. Sistemul nervos al jucătorului de volei trebuie să fie puternic echilibrat pentru a putea face față solicitărilor impuse de tensiunea jocului. Trăirea fazelor este intensă, solicitarea nervoasă mare, atenția și gândirea (care trebuie să fie rapidă) sunt permanent prezente. Toate aceste caracteristici duc la un proces de instruire dificil. În jocul de volei modern s-a constatat o creștere a vitezei de circulație a mingii, atât între jucătorul care preia mingea și ridicător, cât și între ridicător și atacant.
O altă caracteristică importantă o reprezintă accesibilitatea, dată de faptul că pot fi organizate forme simplificate de joc în baza învățării unei singure forme de jucare a mingii, pasa cu două mâini de sus. Accesibilitatea face ca jocul de volei să fie un sport sport atractiv cu mare priză fiind practicat cu ușurință la orice vârstă, aspect ce subliniază caracterul recreativ al acestuia. În scop recreativ, necesită instalații puține (poate fi jucat chiar peste o sfoară întinsă) și se poate organiza în spații improvizate cât și în aer liber;
Este sport de performanță existând competiții la nivel național și internațional pentru diferite nivele de performanță; manționăm și faptul că este sport Olimpic atât în forma clasică a voleiului în sală, cât și în varianta pe nisip. De asemenea, jocul de volei este prezent în conținutul programei școlare la toate ciclurile de învățământ.
b#%l!^+a?
De asemenea în jocul de volei actual predomină și tinde să se generalizeze ridicarea cu traiectorie scurtă și întinsă precum și folosirea într-o măsură tot mai mare a procedeului de ridicare din săritură. În voleiul de performanță folosirea unei singure ridicătoare ușurează sincronizarea ridicării cu atacul și care contribuie la creșterea eficienței în atac. S-a înregistrat o creștere a taliei jucătoarelor ridicătoare, locul ridicătoarelor de statură medie, îndemânatice a fost luat de jucătoarele foarte înalte care pe lângă acțiunea de construcție a atacului propriu, participă și la realizarea loviturii de atac, precum și la efectuarea blocajului, care devine mult mai eficient.
Toate acțiunile de ridicare de sus cu două mâini pot fi executate de către ridicătoare cu viteze și traiectorii diferite, care se execută în funcție de necesități și de tactica colectivă a echipei. Viteza și traiectoria mingii la te caracteristici duc la un proces de instruire dificil. În jocul de volei modern s-a constatat o creștere a vitezei de circulație a mingii, atât între jucătorul care preia mingea și ridicător, cât și între ridicător și atacant.
O altă caracteristică importantă o reprezintă accesibilitatea, dată de faptul că pot fi organizate forme simplificate de joc în baza învățării unei singure forme de jucare a mingii, pasa cu două mâini de sus. Accesibilitatea face ca jocul de volei să fie un sport sport atractiv cu mare priză fiind practicat cu ușurință la orice vârstă, aspect ce subliniază caracterul recreativ al acestuia. În scop recreativ, necesită instalații puține (poate fi jucat chiar peste o sfoară întinsă) și se poate organiza în spații improvizate cât și în aer liber;
Este sport de performanță existând competiții la nivel național și internațional pentru diferite nivele de performanță; manționăm și faptul că este sport Olimpic atât în forma clasică a voleiului în sală, cât și în varianta pe nisip. De asemenea, jocul de volei este prezent în conținutul programei școlare la toate ciclurile de învățământ.
b#%l!^+a?
De asemenea în jocul de volei actual predomină și tinde să se generalizeze ridicarea cu traiectorie scurtă și întinsă precum și folosirea într-o măsură tot mai mare a procedeului de ridicare din săritură. În voleiul de performanță folosirea unei singure ridicătoare ușurează sincronizarea ridicării cu atacul și care contribuie la creșterea eficienței în atac. S-a înregistrat o creștere a taliei jucătoarelor ridicătoare, locul ridicătoarelor de statură medie, îndemânatice a fost luat de jucătoarele foarte înalte care pe lângă acțiunea de construcție a atacului propriu, participă și la realizarea loviturii de atac, precum și la efectuarea blocajului, care devine mult mai eficient.
Toate acțiunile de ridicare de sus cu două mâini pot fi executate de către ridicătoare cu viteze și traiectorii diferite, care se execută în funcție de necesități și de tactica colectivă a echipei. Viteza și traiectoria mingii la ridicare constituie baza construirii acțiunilor tactice în atac. În funcție de nivelul de pregătire al jucătorilor, se pot imprima mingii traiectorii și viteze diverse. În voleiul actual, traiectoriile înalte tind să devină mai rare, executându-se numai în situații dificile de preluare și pentru atacuri de la distanță mai mare de fileu. Eficiența ridicării pentru atac va depinde din ce în ce mai mult de folosirea acțiunilor înșelătoare efectuate de către ridicătoare se ține chiar spre extinderea sincronizării acțiunilor înșelătoare ale ridicătorului cu cele ale trăgătorilor. Ridicătoarea trebuie să fie bine echilibrată psihic, să gândească repede și bine, să simtă mingea și să aibă o capacitate psiho-fizică deosebită. Ridicătoarea trebuie să fie tenace, cu o gândire rece în situații dificile, să fie înzestrată în mod deosebit cu personalitate.
Despre voleiul actual se poate spune că a devenit foarte rapid și spectaculos, cu multă solicitare de forță, viteză și îndemânare, pe fond de rezistență, precum și printr-o intensă solicitare psihică. Echilibrarea valorică atât pe plan continental, cât și la nivel mondial se datorează masivelor investiții tehnice, umane și materiale de care a beneficiat voleiul. A apărut și s-a consolidat aspectul profesionist al practicării jocului de volei, jucătorii fiind cointeresați atît de propria lor pregătire cât și de evoluția în cadrul jocului. Odată cu extinderea ariei de practicare și a populației la scară mondială, jocul de volei a cunoscut o puternică dezvoltare atât sub aspectul maximalizării parametrilor de conținut și structură, cât și nivelului solicitării jucătorilor în plan psihic, bio-motric și tehnico-tactic. Jocul actual de volei și-a schimbat mult aspectul datorită modului de organizare a actului și apărării.
Măiestria tehnico-tactică a jucătorilor, preocuparea cadrelor specializate privind b#%l!^+a?instruirea și antrenamentele acestora, precum și modificările aduse unor reguli au condus la o mai mare continuitate a jocului și au mărit considerabil alternarea fazelor de joc și a creșterii permanente a spectacolului sportiv. Din analiza jocului practicat la ultimele competiții continentale și mondiale ca și din tendințele de dezvoltare ce se desprind în jocul actual, se pot sintetiza următoarele aspecte:
– ideea strategică a implicării în joc este aceea a valorificării maximului randament al fiecărui component. Acțiunile de joc dominante sunt perfecționate la nivel de înaltă măiestrie, ca exercițiu și eficiență;
– calitățile somato-motrice, nivelul măiestriei tehnice și aptitudinile de concurs ale jucătorilor se înscriu în cote valorice superioare;
– jocul are aspectul unei lupte acerbe, nici o echipă nu mai intră dinainte învinsă pe teren, hotărâtoarea în balanța victoriei devenind strategia tactică și suportul psiho-bio-motric;
– diferența între jocul practicat de echipele feminine și cele masculine începe să dispară din domeniul tehnico-tactic, rămânând în cel al substratului biologic;
– se manifestă creșterea ponderii jucătorilor foarte înalți, prezența jucătorilor coordonatori de joc, în general de înalțime mai mică (1,72 = Feminin, 1,87 – 2,00 = Masculin) reducând media sub limitele gigantismului;
– mare putere de luptă, luciditate în acțiuni, responsabilitate mare în rezolvarea acțiunilor pe cont propriu.
Jocul de volei a cunoscut o evoluție atât de dinamică, încât echipele care au ca scop menținerea în vârful ierarhiilor valorice naționale și internaționale trebuie să se adapteze permanent noilor tendințe, să descopere noi taine privind factorii antrenamentului și ai performanței. Jocul de volei a devenit astăzi un mare spectacol cu o trăire emoțională puternică, intensă și de durată mare.
1.3. PREGĂTIREA ÎN JOCUL DE VOLEI
Pregătirea fizică. În jocul de volei obținerea unei performanțe este de neconceput b#%l!^+a?fără dezvoltarea corespunzătoare a factorului fizic sub toate aspectele lui complexe. Pregătirea fizică are o mare importanță în realizarea obiectivelor strategice ale unei echipe. În performanță, aceasta poate fi decisivă, mai ales când echipele sunt sensibil egale. Pentru a putea ajunge la o bună pregătire fizică, conformă cu necesitățile de performanță, pe anumite trepte de vârstă este necesar să acționăm cu mult discersământ, pentru a avea un randament optim și a ajunge la obiectivele propuse.
Ca factor al antrenamentului sportiv, pregătirea fizică cuprinde pregătirea fizică multilaterală și specifică, aceste două laturi ale pregătirii fizice sunt deosebit de importante în pregătire și ele nu se pot suplini una pe alta. Profesorul universitar dr. Leon Teodorescu în lucrarea sa intitulată „Probleme de teorie și metodică în jocurile sportive”, definea componentele pregătirii fizice astfel:
– pregătirea fizică generală și multilaterală, proces orientat spre dezvoltarea și educarea calităților motrice și spre dezvoltarea fizică, realizat prin exerciții de prelucrare selectivă și globală a segmentelor corpului, a marilor funcțiuni ale organismului și a calităților motrice
– pregătirea fizică specifică: proces de prelucrare selectivă a marilor funcțiuni și a motricității în concordanță cu caracteristicile efortului specific fiecărui joc sportiv corespunzător cerințelor performanței
În ceea ce privește specificul jocului de volei, trebuie subliniată importanța deosebită a tehnicii. În jocul de volei, mingea trebuie plasată permanent în aer, prin lovituri repetate, executate cu brațele în conformitate cu prevederi severe ale regulamentului. În general mișcările fiind aciclice, învățarea lor e dificilă, tehnica trebuind perfecționată la cel mai înalt nivel. Prezența pregătirii fizice în toate stadiile pregătirii tehnice este obligatorie, ajutând însușirea corectă și rapidă a procedeelor și valorificarea lor superioară. În cadrul fiecărei lovituri din cele trei permise de regulament, pregătirea fizică are un rol deosebit și specific.
În jocul de volei predomină mișcările explozive (forță-viteză) intercalate cu execuții ample fine (îndemânare). Dintre aceste majoritatea sunt ca formă pendulări fiecare lovitură având însă o orientare, un sens, un scop diferit, tehnica de execuție fiind strâns legată de tactică. Efortul din volei este intens, de scurtă durată, intercalat cu pauze active sau pasive. Durata unui meci fiind între 45-120 minute este necesară și rezistența specifică.
Un rol deosebit are sistemul nervos care este solicitat de mișcările explozive, de participarea permanentă la joc, de alternanța intensității jocului în final de set și de meci. b#%l!^+a?Oboseala se manifestă la jucătoarele de volei mai puțin prin simptome cardio-respiratorii și mai mult prin fenomene care arată că sistemul nervos nu mai poate face față efortului: scade concentrarea, se micșorează precizia mișcărilor și viteza de reacție.
În funcție de concepția de joc, pregătirea fizică multilaterală și mai ales cea specifică vor înregistra variații: rezistența de săritură (trăgătoare) și îndemânarea la ridicătoare. Folosirea autodublării necesită o foarte bună îndemânare și viteză, iar atacul și serviciul puternice reclamă complexul forță-viteză dezvoltat la un nivel înalt. Unificarea concepției de joc la echipele de performanță ar duce implicit și la unificarea metodicii pregătirii fizice. În cadrul procesului de pregătire trebuie să se apeleze la principii, metode, forme de organizare și mijloace adecvate care să asigure o eficiență maximă.
În pregătirea fizică trebuie extinsă folosirea formei individualizate de pregătire (antrenament individual și pe grupe mici). Antrenamentele colective vor fi destinate, în principal, sarcinilor tehnico-tactice, pe linia pregătirii fizice învățându-se structurile de mijloace și tehnicile de lucru necesare aplicării lor în antrenamentul individual. În unele cazuri pregătirea fizică este rezolvată parțial identificându-se cu pregătirea funcțională a organismului și adaptarea la efort a marilor funcțiuni. În alte cazuri, ea este limitată la dezvoltarea calităților motrice în general, sau numai a unora dintre ele (forța sau rezistența). Pregătirea fizică presupune perfecționarea calităților motrice, stăpânirea unei mari varietăți de priceperi și deprinderi precum și dezvoltarea indicilor morfologici și funcționali ai organismului corespunzător ramurii de sport.
În cadrul pregătirii fizice a voleibalistelor este considerată utilă din punct de vedere didactico-motric, includerea aspectului de „pregătire a segmentelor de primă importanță” căruia trebuie să i se acorde o atenție deosebită. Acesta va stimula pregătirea selectivă pe linia individualității a găsirii unor mijloace mai eficiente care să determine creșterea performanțelor. Este de remarcat faptul că o jucătoare de volei trebuie să posede calități motrice complexe, bine dezvoltate în totalitatea lor. Rezistența (aerobă sau anaerobă) constituie suportul material pentru exprimarea și a celorlalte calități motrice: îndemânarea, viteza și forța.
În cadrul pregătirii fizice, accentul trebuie să cadă pe unele aspecte specifice stabilite ca obiective operaționale:
● viteza:
– să se educe viteza de reacție b#%l!^+a?
– să se însușească tehnica startului din diferite poziții specifice voleiului
– să se educe viteza de deplasare, schimbările de direcții, opririle în poziții specifice, echilibrate
● îndemânarea:
– să se educe coordonarea generală și specială
– să se educe capacitatea de reproducere și conducere a mișcării
– să se dezvolte ambidextria
– să se dezvolte echilibrul, orientarea în spațiu
– să se educe îndemânarea specifică acțiunilor de joc
● forța:
– să se realizeze dezvoltarea fizică armonioasă cu accent pe musculatura coloanei
– să se dezvolte prioritar grupele musculare mari
– să se însușească exercițiile de bază pentru dezvoltarea detentei
● rezietența:
– să se dezvolte rezistența aerobă
– să se dezvolte rezistența specifică cu accent pe rezistența în regim de viteză, de forță, în săritură
Metodele folosite în pregătirea fizică a voleibalistelor sunt:
– metoda lucrului în circuit
– metoda lucrului de repetări
– metoda lucrului pe intervale
– metoda Power-Training pentru dezvoltarea detentei
– metoda pliometrică pentru dezvoltarea detentei
Conținutul pregătirii, potrivit importanței din punct de vedere didactico-metodic este în etapa actuală următorul:
● dezvoltarea calităților motrice de bază și a aspectelor specifice:
– îndemânarea
– viteză
– forță
– rezistență
● îmbunătățirea indicilor morfologici și funcționali: b#%l!^+a?
– aparat locomotor (sistem muscular, articular, ligamentar)
– organe interne
– sistem nervos
● însușirea de priceperi multiple, tehnici de lucru eficiente a unei mari varietăți de deprinderi
● pregătirea segmentelor și a articulațiilor de primă importanță pentru volei (umeri, coloană vertebrală, glezne, degete)
Aceste componente ale pregătirii fizice privite ca un tot unitar în stânsă legătură cu ceilalți factori ai antrenamentului. În cadrul pregătirii fizice trebuie să ținem permanent seama de particularitățile de vârstă și sex a elevilor pentru a evita accidentele sau alte complicații care se pot ivi prin folosirea necorespunzătoare a unor metode și mijloace. Datorită specificului jocului de volei, pregătirea fizică (multilaterală și specifică) trebuie legată permanent de cea tehnică, tactică și psihologică, aportul ei în consolidarea și valorificarea potențialului tehnico-tactic fiind deosebit. Pregătirea fizică contribuie în ceea ce privește tehnica, la siguranța și eficacitatea unor execuții în apărare la viteza execuțiilor în atac. Sub aspectul tacticii ea își aduce aportul la precizie, constanță, rezistență în jocul de atac și apărare, la o perfecționare mai rapidă și la o eficacitate mărită. În ceea ce privește factorul psihologic, pregătirea fizică bună contribuie și la educarea voinței, curajului, dârzeniei, perseverenței.
Cerințele ce trebuie respectate pentru asigurarea eficienței pregătirii fizice:
• îmbinarea celor două componente ale pregătirii fizice: multilaterală și specifică:
– pregătirea fizică multilaterală stă la baza celei specifice (încercarea de a suplini o componentă prin alta ar fi o greșeală)
• pregătirea fizică continuă pe tot parcursul anului:
– calitățile motrice de bază și cele specifice regresează dacă abandonează pregătirea pentru menținerea lor
– în perioada pregătitoare se realizează în mai mare măsură pregătirea multilaterală
– pregătirea fizică poate fi continuată în perioada de tranzacție mai ales pe linia remedierii unor deficiențe
• atacarea relativ simultană a pregătirii fizice și a celorlalți factori ai b#%l!^+a?antrenamentului
– pregătirea fizică va fi în lecția de antrenament împreună cu unul sau mai mulți factori (ex.: pregătirea tehnică și fizică, tehnico-tactică și fizică)
– ponderea crescută a unui factor presupune lucrul pentru menținerea celorlalți
• pregătirea fizică accentuată a segmentelor de primă importanță în volei (ex.: degetele pentru o ridicătoare, centura scapulo-humerală pentru o trăgătoare, membrele inferioare pentru amândouă) În acest sens este necesar ca:
– în fiecare antrenament să se efectueze prelucrarea analitică a cel puțin unui segment
– jucătoarea să fie obișnuită să se ocupe de pregătirea acestora și în afara antrenamentului colectiv
Buna pregătire a segmentelor solicitate de jocul de volei contribuie considerabil la creșterea valorii jucătoarei. Deficiențele în pregătirea unor segmente, ligamente, articulații pot favoriza accidentele, ceea ce se soldează cu întreruperea pregătirii, întârzierea performanței sau chiar abandonarea activității voleibalistice.
Pregătirea teoretică reprezintă legătura între concepție și activitatea practică. În cadrul pregătirii teoretice profesorul transmite elevilor cunoștințe de specialitate necesare însușirii jocului de volei, dar și a activității sportive. Prezența ei ușurează mult înțelegerea diferitelor situații legate de momentul pregătirii (perioadă, etapă). Sportivelor le vor fi aduse la cunoștință scopurile și sarcinile voleiului, cu obligațiile și îndatoririle ce revin fiecărei jucătoare în activitatea de pregătire în general, cu date privind pregătirea fizică, tehnică, tactică și în special greșelile ce pot apărea și care trebuie evitate și corectate. De asemenea profesorul va oferi date privind regulamentul de joc.
Prin îndrumare și explicații, prin educarea spiritului de autoconducere și autocontrol, prin vizionări de meciuri ale echipelor de junioare și senioare, se vor clarifica probleme cum sunt: „de ce”, „cum”, „cât” trebuie să se pregătească pentru a ajunge la nivelul marilor valori. Pe parcursul instruirii, pe lângă noțiunile specifice jocului de volei se vor sublinia aspecte privind regimul de viață, programul zilnic, îmbinarea cât mai adecvată a programului școlar cu cel sportiv, de odihnă și refacere, de petrecere a timpului liber. De asemenea se vor oferi date privind igiena personală și colectivă, igiena echipamentului și a alimentației. Toate acestea au ca scop întărirea sănătății și a participării active și conștientă la procesul de instruire. Scopul este ca fiecare jucătoare să posede un asemenea nivel de cunoștințe ca să b#%l!^+a?poată fi propriul antrenor, să știe să gândească atât pentru ea cât și pentru celelalte colege.
CAPITOLUL 2 VOLEI – NOȚIUNI GENERALE
2.1. MODELAREA EFICIENȚEI ACȚIUNILOR DE JOC
În pregătirea sportivilor se are în vedere proiectarea modelelor dorite în viitor evidențiindu-se astfel caracterul prospectiv al acestora. Pentru ca funcționarea acestor modele ipotetice, să tindă spre nivelul optim, se va avea în vedere realizarea unei strategii de natură organizatorică și materială ținându-se cont și de nivelul sau etapa în care se află. „În domeniul sportiv se poate vorbi și de alte tipuri de modele:
• modele finale care se referă la încheierea unei perioade mai lungi de antrenament, modelându-se participarea la viitoarele jocuri, fiind concretizate prin strategii de aplicare pe componentele de antrenament;
• modele intermediare sunt realizate sub forma unor etape succesive, cu caracteristici valorice progresive, asigurând controlul periodic în îndeplinirea parametrilor modelelor finale;
• modele operaționale reprezentate de sisteme de exerciții cu rol în dezvoltarea capacității de performanță”.
Modelul de joc cuprinde conținutul jocului sistematizat în structuri determinate de succesiunea, frecvența și eficiența acțiunilor de joc, așa cum apar ele în timpul jocului competițional. În realizarea modelului de joc este necesar să avem în vedere următoarele aspecte:
• caracteristicile pe plan internațional care se referă la dezvoltarea permanentă cu indici calitativi superiori a jocului de volei, determinate și de creșterea numărului de echipe;
• tendințe de dezvoltare care fac referire la apariția unor noutăți în rezolvarea acțiunilor de apărare;
• necesități pe plan intern care trebuie abordate în funcție de calitățile și lipsurile sportivilor, iar orientarea pregătirii trebuie făcută în funcție de acestea.
Modelele de joc se aleg în funcție de posibilitățile de exprimare (tehnice, fizice) ale b#%l!^+a?sportivilor în vederea valorificării superioare a potențialului acestora. La nivel de performanță, echipa se formează în funcție de concepțiile tactice ale antrenorului ținându-se seama însă strict de valoare și de posturile deficitare din echipă sau de înlocuirea unor jucători care devin indisponibili din diferite motive (accidentare, retragere din viața sportivă, formă sportivă slabă etc.) Cunoașterea acțiunilor de joc asigură posibilitatea de a participa eficient în concursuri și adoptarea modelului tehnico-tactic care să corespundă nivelului valoric al sportivilor. Modelul de joc este structurat astfel:
• la serviciul propriu – dispozitiv de pregătire a apărării;
• la preluarea din serviciu – dispozitiv de pregătire a atacului;
• combinații în atac după preluarea din serviciu;
• la preluarea din atac – dispozitiv cu pondere de apărare;
• la combinații în atac după preluarea din atac.
În stabilirea modelelor de joc pentru performanță se va ține seama de alegerea variantelor tactice pentru a valorifica posibilitățile motrice ale sportivilor. Urmărind succesiunea aspectelor enunțate mai sus cu privire la modelul de joc, putem spune că:
• la serviciul propriu se utilizează deplasări false pentru inducerea în eroare a adversarului;
• preluarea din serviciu se bazează pe anumiți jucători specializați, cu eficiența superioară la această acțiune;
• combinațiile tactice în atac după preluarea din serviciu caută să includă 3-4 jucători cu două variante de atac rapid și una de siguranță, incluzând de multe ori și un jucător din linia a doua;
• tactica la preluarea din atac se adaptează după adversar;
•combinațiile tactice în atac după preluarea din atac includ același număr de jucători ca la preluarea din serviciu, dar numai cu o variantă de atac rapid și una de siguranță.
Optimizarea capacității de performanță se realizează pe baza dezvoltării, interacțiunii și autoreglării diferitelor subsisteme ale ansamblului psihic: cognitiv, afectiv, psihomotric, volitiv și a componentelor personalității (atitudini, aptitudini, caracter etc.). Volumul și intensitatea efortului, conținutul și caracterul antrenamentului depind de perioada de pregătire. Planificarea și evidența sunt necesare pentru desfășurarea ordonată a procesului de antrenament, ajutând la îndeplinirea obiectivelor propuse. Analiza cu privire la realizarea modelului se face periodic pentru a observa drumul corect al pregătirii. Datorită specializării b#%l!^+a?jucătorilor pe posturi, se impun orientări precise în ceea ce privește individualizarea, pregătirea pentru toți factorii antrenamentului, selecția în funcție de particularitățile psihologice ale fiecărui post.
Atunci când se determină un model al voleiului la o echipă, structura acestuia este necesară și suficientă. În consecință, modelul de joc al echipei respective va evidenția structurile acesteia pe niveluri, în concordanță cu esența și funcționalitatea sa. Aceasta înseamnă că modelul va contura felul în care echipa respectivă își finalizează elementele, acțiunile, fazele, situațiile fundamentale și seturile.
2.2. OBIECTIVIZAREA PREGĂTIRII ÎN JOCUL DE VOLEI
O necesitate de prim ordin pentru modelarea pregătirii viitoare o reprezintă înregistrările acțiunilor de joc individual și colectiv din timpul jocurilor oficiale de unde deducem eficiența fiecărei structuri de joc. Acțiunile de joc și formația de bază nu se schimbă dacă sunt eficiente și adaptate la jocul adversarilor. În funcție de structuri și de repetabilitatea acestora în joc, se va pregăti jocul pentru cele șase poziții în care va ajunge fiecare jucător prin rotație.
Modelul trebuie conceput întotdeauna ca realizabil din punct de vedere practic, iar pentru stabilirea acestuia, orientativ, este necesar ca antrenorul să știe noutățile. Pregătirea meciurilor și stabilirea modelului de joc pentru fiecare joc în parte se realizează prin mobilizarea jucătorilor, pe plan fizic și psihic, la cote înalte și se desfășoară în cadrul unui proces în care se îmbină teoria cu practica. Abordarea acțiunii se face în trei faze:
• înainte de joc constă în discutarea sarcinilor de joc cu sportivii, anunțarea formației și încălzirea generală și specifică;
• în timpul jocului la time-outuri cu indicații scurte și la obiect, schimbări de jucători;
• după joc se face analiza evoluției echipei per ansamblu și a fiecărui jucător în parte.
Analiza jocului este obligatorie pentru a se putea acționa astfel încât să se obțină rezultate superioare la competițiile următoare. Această analiză cuprinde următoarele aspecte:
• probleme tehnice ale echipei și jucătorilor;
• probleme tactice ale echipei și jucătorilor;
• probleme psihice din timpul jocului;
• probleme de joc ale adversarilor. b#%l!^+a?
În voleiul de performanță ca și în orice alt sport, orice obiectiv final devine pe parcurs obiectiv intermediar, pentru determinarea modelului de concurs sau a celui competițional se recurge la prognoza dinamicii locului pe care echipa îl va ocupa în competițiile oficiale majore. Acest model optimal urmează să cuprindă indicatorii de eficiență la acțiunile de joc pe care trebuie să-i atingă echipa în competiție. La nivel filosofic este suficient să precizăm că esența jocului de volei constă în: „să nu se greșească tot ce se realizează în propriul teren și să se câștige ot ce se joacă spre sau în terenul advers”.
2.3. TIPURI ȘI METODE DE ÎNVĂȚARE ÎN JOCUL DE VOLEI
Metoda de antrenament în condiții analoage jocului se referă în principal la aspectul tehnico-tactic, care constituie nucleul central al pregătirii unei echipe de volei. Ea indică modul de desfășurare și conținutul procesului de antrenament pe baza principiilor specifice pregătirii voleibaliștilor, amintite mai înainte. În munca de învățare și perfecționare în volei se folosesc metodele generale și anume: explicarea, demonstrarea, exersarea și repetarea. Acestea pot fi utilizate sub forma globală sau parțială și sunt folosite în antrenament pentru pregătirea fizică, tehnică etc.
În jocurile sportive, forma globală se referă la predarea și învățarea unui procedeu sau a unei acțiuni tactice integral, separat de joc; învățarea parțială presupune însușirea unui procedeu (acțiune tactică) fragmentat în mai multe părți. În practică învățarea globală se folosește frecvent, grăbind însușirea elementului. Acest lucru a determinat pe specialiști să o îmbunătățească substanțial prin aplicarea ei în condiții de joc și apropiate de joc. Astfel ia naștere o nouă metodă specifică jocurilor sportive, și anume învățare-perfecționare în condiții analoge jocului, metodă care accelerează în mare măsură procesul învățării. Dintre condițiile analoge jocului, care trebuie respectate în antrenament, enumerăm:
• executarea procedeelor cu conținut tactic;
• execuțiile să fie legate între ele după aspectul pe care îl au în joc;
• să se pună accent pe exercițiule cu mingea în mișcare, folosindu-se în mod permanent elementele de deplasare în teren adecvat; b#%l!^+a?
• să se repete execuțiile în condițiile efortului cerut de joc, în funcție de compartimentul respectiv;
• repetarea acțiunilor să fie efectuată și în condițiile necesare asigurării pregătirii psihologice.
În concordanță cu aceste principii, atacanții de exemplu, în loc să efectueze zeci de lovituri de atac, vor execute după fiecare două atacuri un blocaj. Combinarea acestor două exerciții se vor numi “un complex pentru pregătirea trăgătorilor”. Complexele de execuție pot fi alcătuite de fiecare antrenor, dacă urmărește atent jocul prestat de echipa sa, execuțiile pe compartimente, linii, zone etc. Desigur că orientarea antrenamentului spre lucrul în condiții analoge jocului, prin folosirea complexelor și a jocurilor pregătitoare, este la început mai dificilă. Majoritatea greutăților se manifestă la ale gerea complexelor și jocurilor pregătitoare, organizarea nouă a antrenamentului, dozarea efortului etc. și sunt inerente perioadei de început.
În concluzie, metoda de pregătire în condiții analoge urmărește învățarea și perfecționarea unor acțiuni de joc. Complexele nu sunt altceva decât „prefabricatele” necesare pentru formarea jucătorilor într-o perioadă mai scurtă de instruire, pentru realizarea unui progres rapid.
Metoda explicației. Metoda constă în expunerea logică și argumentată a părților componente ale acțiunii motrice ce urmează a fi executată, a succesiunii lor, a influenței asupra organismului. Curent, explicația se folosește asociată cu demonstrația, fără a fi confundată însă cu indicațiile ce se dau în timpul execuției loviturii de atac. În procesul de instruire metoda explicației se poate utiliza cu eficiență, respectându-se următoarele cerințe:
• explicația loviturii de atac trebuie să fie la nivelul capacității de înțelegere a elevilor cărora li se adresează;
• explicația va avea efecte pozitive numai în condițiile unei atenții optime din partea colectivului;
• explicația trebuie prezentată elevilor într-un limbaj corect din punct de vedere terminologic;
• explicația trebuie efectuată într-un limbaj corect, dar în același timp plastic, pentru a putea releva laturile, momentele esențiale ale loviturii de atac și a atrage atenția elevilor asupra a ceea ce este mai important, stimulându-le interesul. b#%l!^+a?
Metoda demonstrației. A demonstra înseamnă a arăta în mod convingător, prin argumente ori prin exemple concrete adevărul. O serie de cerințe condiționează folosirea eficientă a acestei metode în procesul instruirii:
• demonstrația trebuie să fie corectă, am putea spune chiar perfectă din punct de vedere al structurii și conținutului loviturii de atac, să redea fidel și să constituie un model de urmat;
• demonstrația trebuie să sublinieze momentele și elementele esențiale ale structurii loviturii de atac, atenționându-i pe copii asupra faptului că executarea lor corectă determină, în proporție covârșitoare, întreaga reușită;
• demonstrația se efectuează într-un loc din care să poată fi văzută de toți copiii;
• demonstrația va fi precedată, însoțită și urmată de explicații complete sau parțiale în funcție de dificultatea loviturii de atac și nivelul de pregătire a elevilor.
Demonstrația și explicația se poate realiza și cu ajutorul materialelor intuitive de genul planșelor, fotografiilor, chimogramelor, manechinelor, toate acestea contribuind întregirea reprezentării copiilor despre acțiunea dată. În concluzie, în cadrul procesului de învățare, indiferent că este vorba de începători sau avansați, se explică și se demonstrează mai întâi procedeul sau acțiunea tactică global, legată de condițiile de joc sau direct complexul de execuții (în condiții analoge jocului). Deci învățarea, indiferent de nivelul colectivului, va începe cu explicarea-demonstrare.
Metoda repetării. Această metodă concretizează tot ceea ce s-a explicat și demonstra, lucru ce ne permite să o considerăm ca metodă de bază în procesul de instruire. Repetarea se efectuează cu scopul însușirii conștiente și al consolidării deprinderilor motrice sau pentru dezvoltarea calităților fizice. Reușita repetării depinde de câteva cerințe fundamentale:
• repetarea se efectuează cu prezența activă și conștientă a copiilor, în special în procesul de instruire;
• repetarea oricărei mișcări se va face corect, de la început utilizându-se ritmuri și amplitudini convenabile fiecărei faze;
• este necesar să se asigure un număr optim de repetări, în funcție de dificultatea elementului și de nivelul de pregătire a elevilor, pentru a se obține efectul scontat;
• repetarea unui element trebuie să i se asigure continuitatea necesară atât în timpul unui antrenament, cât și în cadrul unui microciclu, în special pentru consolidarea lui;
• repetarea, mai ales în etapa consolidării trebuie făcută în condiții variate, înțelegând b#%l!^+a?prin aceasta varietatea mijloacelor materiale, a ritmului, amplitudinii, a acțiunii partenerului sau adversarului etc.
Metoda exersării. Prin exersare se obține un volum mare de repetări, iar prin pregătire în condiții analoge se realizează calitatea, adică exersare în condiții de joc. Exersarea este necesară, având rol pregătitor atât la începători, cât și la avansați. Prin rol pregătitor trebuie să înțelegem învățarea și perfecționarea globală a unei execuții, adăugându-se și legăturile, permise pentru încadrarea rapidă a acestea în complexe tehnico-tactice și apoi în joc. În jocul de volei se încearcă în prezent și adaptarea unor metode moderne printre care amintim: metoda cu intervale, metoda antrenamentului în circuit, problematizarea, instruirea programată, modelarea, metoda învățare prin descoperire.
Metoda cu intervale. A ceastă metodă are o largă răspândire, întrucât se bazează pe principiul divizării efortului pe intervale cu perioade planificate de odihnă și efort. Intervalele de odihnă nu sunt folosite pentru o refacere completă, situându-se atunci când frecvența pulsului ajunge la 120-130 b/min. (stadiul intermediar de revenire), moment în care acționează efortul următor. În cadrul acestei metode se utilizează, de regulă, viteze mari de execuție. Factorii de progres constau în creșterea vitezei de execuție și sau reducerea duratei pauzelor (intervalelor de odihnă intermediare), impuse de adaptarea sportivului la efort. Și această metodă prezintă câteva variante:
• metoda cu intervale scurte cu durata efortului cuprins între 15 sec-2 min;
• metoda cu intervale medii, în care durata efortului se încadrează între 2-8 min;
• metoda cu intervale lungi, cu durata efortului cuprinsă între X și 15min.
Instruirea programată. A ceastă metodă constă în fragmentarea conținutului în elemente scurte, accesibile (pași metodici, secvențe, algoritmi, doze de efort, microstructuri, faze de atac etc.), plasate într-o ordine de dificultate unică pentru toți elevii, ordine care depinde, în fiecare etapă, de achiziții anterioare, de posibilitățile de asimilare ale fiecărui copil în parte. Instruirea programată se caracterizează prin întărirea controlului, verificarea reacțiilor, a rezultatelor obținute în urma influențelor programate. Nu se trece mai departe înainte de a se obține reacțiile scontate, ceea ce asigură trăinicia influențelor instructiv-educative, accesibilitatea noii cantități de informații.
Metoda modelării. Pregătirea copiilor și juniorilor care practică jocul de volei în conformitate cu cerințele performanței la nivel internațional este strâns legată de b#%l!^+a?interdependența componentelor jocului, sistematizate în conformitate cu modelul de joc. În cadrul activității sportive de performanță în general și cu atât mai mult în pregătirea copiilor și juniorilor pentru jocul de volei, apare imperios necesitatea ca întregul volum de muncă să aibă un sistem de finalități bine precizate, cu o tehnologie didactică și metodică capabile să le realizeze, să le verifice și să le evalueze obiectiv nivelul îndeplinirii lor. Clasificarea modelelor, după termenul pentru care sunt elaborate, arată astfel:
• modele finale-valabile pentru sfârșitul unor cicluri de învățământ pentru „perspectiva” din antrenamentul sportiv;
• modele intermediare-valabile pentru un an școlar sau un an de pregătire sportivă;
• modele operaționale-sisteme de acționare pentru atingerea (îndeplinirea) modelelor intermediare.
Aceste modele (final și intermediar) trebuie să exprime „cum trebuie să arate” și „ce trebuie să știe” voleibaliștii respectivi. Fiecare din aceste modele au o anumită structură, presupune anumite componente (în majoritatea cazurilor precis cuantificate). Un model final sau intermediar reprezintă un sistem de cerințe riguros formulate care își are izvorul în principalul obiectiv al activității de performanță. Modelul arată finalitățile procesului de antrenament la terminarea junioratului (model final) sau la terminarea unui an de pregătire (modele intermediare). Astfel modelele intermediare reprezintă trepte, etape de drum spre realizarea modelului final, iar acestea din urmă reflectă rezultatul procesului de antrenament desfășurat în cadrul categoriei de vârste respective (copii, speranțe, cadeți, juniori).
Modelele operaționale (operative), sunt constituite „din scheme sau sisteme de exerciții al căror efect este esențial în dezvoltarea capacității de performanță, încrederea cea mai des folosită în elaborarea acestor modele este cea statistico-matematică prin calcularea coeficientului de corelație dintre performanța generală și performanța obținută la efectuarea exercițiului”. Modelul are o formă și un conținut care reflectă continuitatea și progresul ascendent prin valori progresive de la un an de pregătire la altul. Orice model intermediar se corelează cu modelele anterioare și cele care urmează și se raportează permanent la modelul final.
Metoda problematizării reclamă în foarte largă măsură gândirea activă a subiecților și evident mai puțin, memoria acestora. Ea este folosită în deosebi în cazurile în care centrul de greutate al instruirii este mutat pe capacitatea subiecților de a rezolva anumite acțiuni deliberat b#%l!^+a?concepută de către cadrele de specialitate. Problematizarea, prin urmare, presupune prealabila stabilire a problemelor instruirii caracteristice diferitelor activități și numai după aceasta, în cadrul problemelor respective, va apărea metoda problematizării.
Lovitura de atac din volei, constituie un procedeu tehnic de maximă însemnătate pentru obținerea succesului sportiv. Ea depășește semnificația unui oarecare procedeu tehnic ce trebuie însușit și se ridică fără echivoc, la nivelul uneia din cele mai importante probleme ale instruirii din volei. Tot atât de adevărat rămâne însă și faptul că aplicarea procedeului tehnic în cauză în condițiile jocului bilateral, presupune numeroase variante, în funcție de multiplele posibilități de acționare față de acest procedeu a adversarilor și chiar a propriilor coechipieri, care au pregătit efectuarea loviturii de atac respective.
Ca urmare, problematizarea va consta în conceperea unor astfel de exerciții și ipostaze de acționare în procedeul instruirii, încât subiecții să fie puși în situația ca fiecare dată să selecteze cea mai oportună cale de efectuare a loviturii de atac, în stare să aducă avantaj echipei proprii. Va fi lesne de înțeles prin urmare, că algoritmul ce a stat la baza învățării procedeului la care ne referim, aidoma repetării lui în cadrul antrenamentelor, ci în mod diversificat, în raport cu nevoile competiționale și prin intervenția foarte activă și combinatorie a gândirii creatoare a subiecților, a orientării independente.
Metoda de învățare prin descoperire. Această metodă constă în stimularea la cel mai înalt nivel a creativității subiecților, a disponibilităților lor pentru a găsi noi soluții, originale, cu grad sporit de eficiență și se manifestă cu deosebire în aria pregătiri tehnice și tactice. Susținem că reprezintă o metodă euristică superioară, deoarece față de metoda problematizării, care cunoaștem că implică prealabila intervenție a cadrelor de specialitate privind stabilirea problemelor cheie ale instruirii și acționarea creatoare de către subiecți în cadrul acestora, metoda învățării prin descoperire nu cunoaște nici o condiție prealabilă. Ea deschide subiectului cale largă, cu nimic stingherită de a crea noi modalități de acționare, originale, cu mare eficiență.
În jocul de volei în timpul unui blocaj, jucătorul atacant are mai mare șansă de a câștiga punctul, de aceea lovește mingea în așa mod ocolind blocajul. În cazul blocajului dublu sau triplu jucătorul atacant este pus în situație dificilă, din această cauză el are nevoie de creativitate mai bogată pentru a aduce echipa sa în avantaj.
Metodica de corectare a greșelilor în executarea loviturii de atac. Momentul care determină execuția corectă și eficientă a loviturii de atac îl constituie elanul. El este o parte b#%l!^+a?componentă a acesteia și modul în care este efectuat, influențează direct asupra celorlalte componente, determinându-le corectitudinea și eficacitatea. Iată de ce antrenorul, profesorul trebuie să cunoască foarte bine greșelile care apar în procesul învățării, cauzele care le produc și mai ales metodele de prevenire și corectare a lor. Vorbind de greșeli care survin în procesul învățării loviturii de atac, acestea îmbracă două aspecte și anume: greșeli de ordin general, care se comit indiferent de procedeul executat sau situația de joc și greșeli specifice unui anumit procedeu sau moment al loviturii de atac.
Metodica de corectare a elanului
• Elanul se execută cu o accelerare neuniformă. Însușirea unui ritm corect, legând cei doi pași și executându-i pornind inițial încet și accelerând spre sfârșit, apoi acumularea lor cu explozia bătăii, care trebuie să fie foarte energică. În acest scop se pot folosi următoarele exerciții:
– executarea elanului în afară de fileu, la început fără minge, apoi la minge ținută sau suspendată, individual, la numărătoare, accentuând tonalitatea atunci când dorim accelerarea elanului.
– pentru a reuși o automatizare perfectă a elanului, elevii vor efectua circa 100 de repetări într-un antrenament, iar pentru stimularea lor, cei cărora le reușește execuția stabilită pentru antrenamentul respectiv, vor fi trecuți la fileu.
• Elanul este început cu viteză și se termină lent. Metodica de corectare va consta în folosirea exercițiilor de mai sus, plus fixarea unui semn pe sol, de unde începe elanul și obișnuirea elevilor să pornească numai în momentul când mingea pleacă din mâna ridicătorului. Plecarea prea devreme determină încetinirea elanului sau frânarea completă a lui, anulându-i aportul pentru săritură. În acest sens, semnalele sonore ale profesorului ca „și”, „hai” etc. au mare importanță pentru momentul începerii elanului corect.
• Viteza mică a elanului. Metodica de corectare. Exerciții de viteză, de deplasări combinate cu exerciții de atenție.
• Lipsa coborârii treptate a centrului de greutate. Metodica de corectare. Executarea elanului în afara fileului, cu accent pe coborârea treptată a centrului de greutate, în special, în momentul desprinderii, când acesta trebuie să se găsească la circa 40cm de sol. La început elevii, vor executa genuflexiuni de pe loc, pentru însușirea corectă a acestui moment și apoi în execuții complete. În ajutorul exercițiilor corecte, în dreptul ultimului pas se va ține, deasupra b#%l!^+a?capului elevului, o ștachetă pentru a-l forța să se ghemuiască exact la nivelul indicat, deci, săritura va fi executată după ce în prealabil s-a efectuat ghemuirea recomandată, menținându-se că ea trebuie făcută prin îndoirea genunchilor și nicidecum prin aplecarea capului și trunchiului.
Metodica de corectare a bătăii. Ea constă în repetarea multiplă a desprinderi, punându-se accent pe așezarea corectă a tălpilor. Pentru aceasta se poate face semne cu creta pentru locul tălpilor în timpul bătăii. Distanța optimă între ele trebuie să fie aproximativ de o talpă.
Metodica de corectare a fazei de zbor și lovirii mingii
• Elanul nu se face la timp. Cauza: elanul brațului se începe prea devreme, adică în momentul bătăii, datorită flexiei prea accentuate. Metodica de corectare va consta în îndreptarea poziției trunchiului și a umerilor pe întreaga durată a bătăii, evitând flexia trunchiului. Pentru aceasta, se vor utiliza exerciții pentru întărirea musculaturii abdominale, prin sărituri cu atingerea panoului de baschet sau alte obiecte, fixând locul bătăii la ½ m de distanța de acesta.
• Ducerea insuficientă și cu întârziere a umerilor spre spate în faza de zbor. Metodica de corectare. Se vor folosi sărituri cu semnal la executarea extensiei trunchiului, concomitent cu ducerea brațului înapoi, ușor îndoit din cot; pentru ducerea brațului înapoi se pot folosi unele repere, pe care jucătorul trebuie să le atingă cu palma, în timpul extensiei. Se recomandă ca în timpul elanului brațului, cotul să nu fie dus prea lateral, iar ridicarea lui să se facă până la nivelul frunții.
• Forța insuficientă la lovire. Cauza: musculatura abdominală a spatelui și a brațului insuficient dezvoltate, viteză slabă de execuție, tehnică necorespunzătoare. Metodica de corectare. La lovitura de atac se produc două explozii: prima în momentul desprinderii, în care este solicitat trenul inferior, iar a doua în momentul lovirii mingii, unde acționează trenul superior. Pentru mărirea forței de lovire, vom utiliza exerciții de forță pentru trunchi și umăr, exerciții pentru obișnuirea cu extensia dinaintea lovirii propriu-zise și arcuirii trunchiului în momentul acțiunii. Pentru mărirea săriturii și corectitudinea lucrului în aer la acțiunea de lovire, se vor folosi aruncări cu mingi medicinale mici din săritură, executarea lovituri de atac din minge suspendată și aruncată, simularea loviturii de atac peste fileu prin aruncarea unei mingi de oină sau de tenis.
• Lovitura de atac se execută cu brațul îndoit, iar palma nu acționează corespunzător. Cauza: întinderea incompletă a brațului în momentul lovirii, datorită forței și vitezei reduse a b#%l!^+a?musculaturii brațului (antebrațului), amplitudinea prea mare a acțiunii brațului înapoi, începerea tîrzie a elanului, reducerea palmei la spate, iar în momentul lovirii palma nu se așează complet pe minge și este cu degetele prea lipite sau prea deschise. Metodica de corectare. Exerciții de forță pentru brațe, aruncări în viteză cu pietre, mingi mici medicinale sau alte obiecte, atac în mare viteză la minge suspendată. În momentul lovirii brațul trebuie întins, umărul încordat și palma sprijinită pe minge, acționând foarte repede. Asemenea exersări se pot face executând lovituri de atac la o plasă mai înaltă.
Pentru întărirea musculaturii palmei se face strângeri consecutive (5-6) în palmă a unei mingi de tenis, urmate de aruncări rapide în sol și de lovirea mingii de volei, astfel încât lovitura propriu-zisă să fie însoțită de încordarea umărului. Palma, în momentul lovirii, trebuie să fie cu degetele ușor întredeschise și moi, imprimând mingii o mișcare de biciuire. Pentru o însușire corectă a acestora, lovitura de atac trebuie exersată la distanță de 1-1,5 m de fileu.
2.4. CERINȚE METODICE GENERALE ȘI SPECIFICE
De la începutul instruirii, pe tot parcursul acesteia, să se pună accent pe exersarea globală a acțiunilor; care prezintă unele avantaje precum:
• accelerarea procesului de însușire a acțiunilor;
• favorizează depistarea indivizilor cu aptitudini deosebite care pot fi promovați mai rapid în grupe valorice superioare, fiindu-le accelerat astefel progresul;
● În jocul de volei nu există acțiune de pe loc:
• jucătorul nu așteaptă niciodată ca mingea să ajungă la el pentru a o juca ci se deplasează spre ea încercând o poziționare optimă în raport cu locul spre care intenționează să o transmită;
• astfel, fiecare acțiune este precedată de mișcare sau deplasare premergătoare și oprire într-o poziție specifică ce are rolul de a-l aduce pe jucător în condiții optime de a interveni asupra mingii;
• acest aspect trebuie să apară prezent în procesul de pregătire, în cadrul mijloacelor utilizate, unde acționarea la minge nu trebuie efectuată din poziții statice;
● Să se pună accent pe consolidarea pasei de sus (intervenției cu două mâini de sus) b#%l!^+a?care permite organizarea unor forme simplificate de joc încă de la începutul instruirii, folosind această intervenție în cadrul fiecăreia din cele trei lovituri; organizarea jocului prezintă unele avantaje precum:
• sporește atractivitatea lecțiilor prin emulația pe care o produce;
• determină o motivație crescută a copiilor pentru practicarea jocului de volei și stimulează participarea activă a acestora;
• acțiunile de joc ce se însușesc ulterior pot fi ușor încadrate în ansamblul de joc – apare conținutul tactic al exersării și se dezvoltă capacitatea de adaptare a acțiunilor la condițiile impuse de joc.
● Eșalonarea mijloacelor să se realizeze pe baza secvențelor „Schemei eșalonării învățării” care conferă o derulare logică a exersării în concordanță cu stadiile învățării;
● Pe tot parcursul instruirii să se respecte regulile pentru alegerea mijloacelor și organizarea exersării pentru a accelera și eficientiza procesul de învățare;
● Se impune la toate nivele de pregătire realizarea în exersare a unor serii de repetări care favorizează:
• în primele etape ale învățării conturarea și formarea stereotipului motric;
• în stadiile ulterioare, consolidarea și apoi automatizarea unor componente, aspecte ce reprezintă condiție esențială pentru derularea în condiții de eficiență a acțiunilor;
● Realizarea continuității în exersare care poate fi asociată cu regula anterioară dat fiind faptul că are aceleași rezultate; aceasta se realizează prin:
• folosirea unor mijloace de tip „bandă rulantă” prin care se realizează un circuit închis la drumul mingii și al jucătorilor, determinând eliminarea „timpilor morți“ și menținerea unui nivel optim de excitabilitate nervoasă care favorizează învățarea;
• utilizarea jocului cu reluarea fazei de unde s-a întrerupt care facilitează însușirea secvențelor de acțiuni care compun fazele și structurile de joc și care în final, determină învățarea mai rapidă și mai eficientă a ansamblului de joc;
Dat fiind faptul că încercăm să formăm deprinderi nenaturale, pentru a facilita formarea acestora se impune crearea unei stări de confort psihic prin care totul trebuie să pară simplu și accesibil pentru ca sportivii să prindă curaj, iar mișcările să devină mai lejere. Pentru asigurarea succesului în pregătire, nu este suficientă respectarea acestor cerințe metododice b#%l!^+a?generale. Considerăm deosebit de util să cunoaștem și să ținem seama și de unele cerințe specifice fiecărei etape ale învățării care asociate cu cele generale vor conduce la eficientizarea pregătirii.
Cerințe specifice etapelor de inițiere – fixare
Aceste etape reprezintă momentul de debut al procesului de formare a deprinderilor specifice jocului de volei, deosebit de importantă fiind formarea corectă a stereotipului motric. În acest sens, se impune corectarea imediată a eventualelor greșeli de execuție care sunt inerente acestei etape ale învățării, greșeli care nu trebuie lăsate să se instaleze ca deprinderi.
Putem considera astfel că obiectivul principal al acestui stadiu îl consituie formarea corectă a deprinderilor specifice acțiunilor de joc, astfel încât, în momentul trecerii la consolidarea acestora ele să fie „curățate de eventualele impurități”. Pentru realizarea acestui obiectiv se impune respectarea unor cerințe metodice specifice acestor stadii, pe care încercăm să le subliniem în continuare. Astfel, la acest nivel accentul se pune pe:
• explicație care trebuie să fie simplă, concisă, să puncteze aspectele importante ale execuției fără a dezvolta detaliile;
• demonstrație care trebuie să se bazeza pe un model ideal, astfel încât să fie fidelă și să formeze o reprezentare corectă a acțiunii; în afara demonstrației profesorului putem utiliza demonstrația relizată de către un jucător sau unele materiale intuitive precum: fotografii, kinograme, filme, benzi video;
Din punct de vedere al solicitării analizatorilor se apreciază că cel vizual este solicitat în prorție de 70%, iar cel auditiv 30%: Aceste procente subliniază faptul că la începutul procesului de învățare accentul se pune pe demonstrație, fiind astfel exploatată tendința copiilor de a imita.
● Se recomandă introducerea mingii de la începutul instruirii, fără a exgera cu utilizarea unor exerciții de imitarea a acțiunii fără minge;
● Se pune accent pe exersarea globală a acțiunilor care accelerează învățarea; exersarea analitică se realizează pe linia individualizării în cazul în care apar greșeli de execuție, fiind folosită pentru corectarea rapidă a acestora;
● Este obligatorie supravegherea permanentă a exersării pentru a evita formarea și instalarea unor deprinderi greșite, cunoscut fiind faptul că este mult mai ușor să corectăm o greșeală care se formează decât una care s-a instalat în structura stereotipului motric; în acest scop, se recomandă: b#%l!^+a?
• efectuarea unor corectări precise, concise, fără a întra în foarte multe detalii care pot conduce la pierderea a ceea ce este esențial;
• înlocurea explicațiilor foarte elaborate cu corectări active, mișcarea corectă exercitând influențe benefice asupra unor componenete psihomotrice (kinestezie, schemă corporală) profund implicate în formarea deprinderilor;
• realizarea acestor corectări active punând accentul pe aspectele corecte ale mișcării, nu pe greșeli, accentuarea greșelilor prezentând riscul fixării inconștiente a acestora în modelul intern al sportivului.
● Exercițiile să fie atent selecționate și este de preferat utilizarea unui număr mic de mijloace care în aceste etape prezintă unele avantaje:
• este relizată astfel o adaptare progresivă a elevilor la regimul specific de efort și la particularitățile actelor motrice ce intră în constituția acțiunilor;
• această adaptare permite creșterea numărului de repetări necesar fixării deprinderilor și intrării în etapa următoare, de consolidare a acestora;
• orice modificare în ceea ce privește exercițiile utilizate sau a formației de lucru presupune o readaptare a individului la noile coordonate, ceea ce presupune o reântoarcere la etapa inițială; putem concluziona că o mare varietate în ceea ce privește utilizarea mijloacelor în aceste etape poate influența negativ formarea deprinderilor specifice acțiunilor de joc, în sensul că provoacă o încetinire a acestui proces;
Este recomandată realizarea în exersare a unui număr mediu de repetări cu pauze active (jocuri dinamice) pentru a evita instalarea oboselii psihice care favorizează apariția unor greșeli de execuție; la începutul exersării, până se produce acea adaptare, încărcătura nervoasă foarte mare poate induce o stare de oboseală care exercită influențe negative asupra corectitudini execuției.
Cerințe specifice etapei de consolidare
În momentul trecerii la etapa de consolidare a deprinderilor, este foarte important ca stereotipul motric ce stă la baza efectuării acțiunii să fie corect format, să nu prezinte erori din punct de vedere al execuției. Eventualele greșeli decelate în structura stereotipului motric impun neaparat o corectare ce necesită mijloace specifice și nu permit practic trecerea la consolidare. Și în cadrul acestui stadiu se impune respectarea unor cerințe care au rolul de a conduce la b#%l!^+a?eficientizarea procesului de învățare. Astfel:
● Se pune accent pe consolidarea aspectelor dominante din componenta tehnică a acțiunii care constituie baza deprinderii;
● Condiția de bază pentru consolidarea unei deprinderi o reprezintă realizarea în exersare a unui volum mare de repetări în condiții standard (aceleași condiții) asigurat prin:
• utilizarea unor exerciții simple ca structură în cadrul unor formații de lucru care să includă cât mai puțini jucători la minge (de preferat, dacă baza materială permite, lucrul pe perechi sau „omul și mingea”);
• folosirea unor exerciții cunoscute, exersate în etapele anterioare, la care s-a produs adaptarea și care permit creșterea mai accentuată a numărului de repetări fără a exista riscul apariției unor greșeli de execuție;
● Exersarea poate fi realizată:
• frontal, atunci când se lucrează cu colective mici din punct de vedere numeric, ceea ce face posibilă efctuarea aceluiași exercițiu cu toți elevii și permite supravegherea permanentă a execuției;
• în circuit, ceea ce presupune lucrul simultan în cadrul mai multor exerciții urmat, după un anumit număr de repetări, de o rotație prin care cei angrenați în lucru schimbă exercițiul; aceste rotații se succed până la efectuarea unui parcurs complet, ceea ce înseamnă ca ficare grup de elevi să realizeze exersarea în cadrul fiecărui exercițiu inclus în circuit;
Nu toate acțiunile se pretează a fi consolidate în cadrul unor circuite, însă pentru cele care pot fi exersate astfel (dată fiind utilitatea circuitelor), considerăm utilă detalierea unor aspecte referitoare la derularea exersării în aceste condiții. În același timp, este necesar să stabilim unele repere în ceea ce privește organizarea acestora:
• exersarea frontală presupune realizarea unor serii mari de repetări în cadrul aceluiași exercițiu, ceea ce prezintă riscul instalării unei stări de oboseală (mai mult psihică, generată de sarcina de realizat) care generează greșeli de execuție;
• exersarea în circuit, comparativ cu cea frontală, face posibilă realizarea unui număr mai mare de execuții fără apariția la fel de rapidă a greșelilor, datorită faptului că alternând condițiile în care se realizează aceeași acțiune, fără a fi presat de realizarea unui anumit număr (mare) de execuții, starea de oboseală se instalează mai târziu.
b#%l!^+a?
2.5. SCHEMA EȘALONĂRII ÎNVĂȚĂRII ÎN JOCUL DE VOLEI
În vederea sporirii eficienței procesului de învățare în jocul de volei, a fost concepută o schemă a eșalonării învățării specifică acestuia. Această schemă cu șapte secvențe sau operații care se succed într-o ordine logică se bazează pe respectarea principiilor învățării și păstrează o strânsă corespondență cu stadiile învățării pe care încearcă să le rezolve într-un mod particular, specific voleiului. Aceste operații pot fi considerate ca fiind pași obligatorii ai unui algoritm care asigură eficiența în învățare. în acest sens, suntem de părere că eliminarea vreunei secvențe din acest traseu va genera, fără îndoială, o serie de deficiențe în ceea ce privește evoluția ulterioară a sportivului. De asemenea, subliniem faptul că această schemă are un caracter general în sensul că, poate sta la baza învățării acțiunilor individuale, a celor colective cât și a ansamblului de joc, operațiile realizând o trimitere precisă la modul de organizarea a exersării, la tipul de mijloace care trebuie utilizate și la solicitările pe care acestea trebuie să le producă.
În cele ce urmează, vom încerca să definim aceste secvențe și să clarificăm corespondeța acestora cu stadiile învățării respectiv, să evidențiem ce aspecte din planul învățării sunt rezolvate în cadrul fiecărei operații. În acest demers vom pune accent explicarea în detaliu doar a primelor trei secvențe ale schemei care tratează învățarea acțiunilor de joc până la nivelul consolidării acestora, aspecte ce fac obiectul abordării jocului de volei la nivelul începătorilor. Celelalte secvențe le vom puncta doar pentru a crea o imgine de ansamblu a acestui proces complex. Astfel, secvențele sau operațiile acestei scheme sunt:
O1. – exersarea acțiunii în condiții ușoare sau foarte ușoare;
O2. – exersarea acțiunii cu accent pe consolidarea aspectului dominant;
O3. – exersarea acțiunii în condiții apropiate de joc;
O4. – exersarea acțiunii cu accent pe automatizarea aspectului dominant;
O5. – exersarea acțiunii cu accent pe solicitarea aptitudinii motrice dominante (viteză și capacitate coordinativă – „îndemânare”);
O6. – exersarea acțiunii cu accent pe constanță și eficiență;
O7. – exersarea acțiunii în condiții de joc și care depășesc jocul.
Schema eșalonării învățării (după Stroie Ștefan). Pentru a releva mai clar corespondența cu stadiile învățării vom încerca o reprezentare schematică, desprinsă din schema de ansamblu.
b#%l!^+a?
În cadrul primei sevcențe O1, acțiunea se se execută integral, accentul fiind pus pe exersare globală în condiții ușoare sau dacă este cazul, pe linia individualizării, în condiții foarte ușoare cu abordare analitică. În această secvență se urmărește formarea corectă a stereotipului motric, în special în ceea ce privește baza deprinderii (aspectul dominant al acțiunii) și corectarea unor greșeli încă din momentul apariției, pentru a preveni fixarea și apoi consolidarea acestora. În acest sens, subliniem faptul că este mult mai ușor să prevenim instalarea unor deprinderi greșite decât să încercăm să le corectăm, de cele mai multe ori fără succes, după ce au devenit componente stabilizate ale stereotipului motric.
În planul învățării, în cadrul acestei operații se relizează inițierea subiectului în ceea ce privește acțiunea, prin efectuarea unor exerciții simple în condiții ușoarea sau foarte ușoare. Apoi, prin repetarea acelorași exerciții, mărind ușor volumul de lucru ca urmarea a adaptării la tipul de exersare, de mijloace și de efort se produce fixarea deprinderii, mișcarea devenind mai comodă și mai sigură, fiind efectuată cu o mai mare ușurință. Putem aprecia că această primă operație a schemei asigură inițierea și fixarea deprinderii, fiind realizată astfel legătura acestei scheme cu procesul de învățare.
În cadrul celei de-a doua operații, O2, accentul se pune pe consolidarea aspectului dominat din componenta tehnică, aspect ce constituie baza deprinderii și care asigură derularea acțiunii în condiții de eficiență. Consolidarea asigură stabilitatea deperinderii și face posibilă efectuarea corectă a acțiunii în condiții variabile fără a exista riscul instalării unor greșeli de execuție. Condiția esențială pentru a consolida o deprindere este reprezentată de volumul mare de repetări realizat în condiții standard. Această condiție este asigurată de utilizarea unor exerciții simple ca structură, cunoscute care permit exersarea îndelungată fără apariția unor greșeli de execuție. Exersarea poate fi realizată fie frontal, fie în cadrul unor circuite în care fiecare atelier este reprezentat de un exercițiu (de preferat individual și pe perechi, pentru a asigura realizarea unui număr marea de repetări). b#%l!^+a?
Se recomandă utilizarea unor asemenea circuite deoarece, alternând condițiile de efectuarea ale unei acțiuni, oboseala care conduce la apariția greșelii se instalează mai greu, astfel fiind posibilă realizarea unui număr mai mare de repetări. Spre exemplu, dacă stabilim ca sarcină relizarea unui număr de 100 de pase de control pe serie fără oprire, înainte de a ne apropia de numărul propus este posibil să se instaleze o stare de oboseală (psihică) ce va favoriza apariția unor greșeli de execuție. Acest moment impune oprirea exersării pentru a preveni instalarea unor deprinderi greșite.
Alternând exersarea prin intermediul unor exerciții organizate sub formă de circuit, acel blocaj psihic datorat unei sarcini dificile de realizat nu se instalează, greșelile apar mai târziu, iar subiectul va depăși acel număr de repetări în condiții de corectitudine a execuției. Acest gen de exersare ne îndepărtează de condițiile jocului astfel încât, dezvoltă ”simțul mingii”, formează o deprindere corectă și stabilă, însă va crea probleme de adaptare a acțiunii la condițiile mereu schimbătoare ale jocului.
Astfel, pentru a spori eficiența procesului de învățare în ceea ce privește consolidarea aspectelor dominante ale acțiunilor, trebuie să ținem cont de specificul jocului. Acesta impune, pe lângă stabilizarea unor deprinderi specifice acțiunilor, formarea și dezvoltarea capacității de adaptare a acestor acțiuni la condițiile pe care jocul le impune, ceea ce înseamnă de fapt capacitate de a opera cu acțiunile în condiții de eficiență.
Eficiența este asigurată de abordarea, după o perioadă nu prea lungă, a lucrului specific pentru consolidare concomitent cu O3 care presupune consolidarea acțiunii în condiții apropiate de joc. Exersarea în aceste condiții îl obligă pe executant să adapteze acțiunea la condițiile apărute, dezvoltându-i astfel capacitatea de a opera cu aceasta în mod eficient. Putem aprecia astfel, că O2 și O3 asigură în planul învățării consolidarea aspectelor dominante ale acțiunilor de joc. În plan metodic, această etapă este decisivă pentru evoluția ulterioară a individului ca jucător, prin faptul că asigură formarea unor deprinderi corecte care își mențin stabilitatea și eficiența și în condiții variabile.
În acest sens, subliniem faptul că este foarte important să se efectueze acțiunile în condiții de cocurs decât după ce acestea s-au consolidat. Competiția, jocul în condiții de adversitate, generează apariția unor greșeli de execuție, dat fiind faptul că adversarul nu va transmite mingea ușor pentru a crea condițiile unei execuții corecta. El va forța apariția b#%l!^+a?greșelilor care repetate în joc pe fondul instabilității deprinderilor, vor crea deprinderi greșite foarte greu de corectat ulterior. Din această cauză, pentru a preveni acest risc, până ce acțiunile vor fi consolidate, jocurile utilizate în pregătire vor avea avea sarcini foarte precise prin care să poată fi controlată exersarea, iar acțiunile să se deruleze în condiții de corectitudine din punct de vedere tehnic. În continuare, în cadrul celorlalte secvențe este realizată perfecționarea acțiunilor ce asigură premisele derulării acestora la un înalt nivel de constanță și eficiență, indiferent de coordonatele situaționale în cadrul cărora se desfășoară. Aceste aspecte nu vor fi detaliate deoarece fac obiectul de studiu al teoriei și metodicii predării jocului de volei la un alt nivel.
b#%l!^+a? b#%l!^+a?
CAPITOLUL 3 MODELAREA ÎN JOCUL DE VOLEI
3.1. MODELE DE JOC SPECIFICE VOLEIULUI
În jocul de volei, acțiunile individuale ce compun structurile și fazele de joc nu se succed într-un mod aleator și haotic. Derularea acestora se realizează în baza unor reguli prin care sunt stabilite ordinea în care aceste acțiuni se succed, direcțiile de circulație a mingii, modul de acționare a fiecărui jucător pe întreaga suprafață a terenului de joc în diferite situații ale derulării acestuia. Datorită faptului că numărul de intervenții la minge este limitat prin regulamentul de joc, a caracteristicilor jucării mingii cât și a zborului rapid al acesteia în timpul jocului, desprindem ideea că timpul fizic necesar analizei unei situații de joc și declanșării unei acțiuni este foarte limitat. În acest context, regulile de care aminteam anterior dau coerență jocului și în același timp organizează jucătorii în toate momentele și situațiile, astfel încât să fie create premisele realizării unor acțiuni eficiente. Toate regulile care determină modul de acționare cu minge și fără minge al jucătorilor pe parcursul derulării jocului, se concretizează în modele de joc.
În momentul în care analizăm un model de joc, este necesar să pornim de la identificarea celor patru situații ale jocului care se succed într-o ordine logică. Aceste situații sunt:
• efectuarea serviciului ca moment de începere a jocului;
• preluarea serviciului;
• organizarea atacului;
• organizarea apărării.
În toate aceste situații jucătorii unei echipe desfășoară o serie de acțiuni specifice prin care se încearcă o intrare în posesia mingii în condiții cât mai bune. Condițiile optime de intrare în posesia mingii sporesc considerabil șansele echipei de a trimite mingea în terenul advers într-un mod cât mai dificil pentru a încheia faza de joc sau cel puțin pentru a pune probleme de jucarea a mingii. În aceste condiții, acționarea întregii echipe în cadrul fiecăreia dintre situațiile subliniate pe baza unor reguli prestabilite, determină conturarea așa numitor acțiuni tactice colective. Asocierea acționării în grup a jucătorilor în cele patru momente ale jocului impune necesitatea stabilirii unor reguli de acționare în cadrul acestor acțiuni tactice colective. Astfel, în jocul de volei distingem patru tipuri de acțiuni tactice colective generate posesia mingii și de succesiunea situațiilor de joc și anume:
• Acțiuni tactice la efectuarea serviciului;
• Acțiuni tactice la preluarea serviciului;
• Acțiuni tactice în atac;
• Acțiuni tactice în apărare.
Referindu-ne acum la modele de joc, facem precizarea că punctul de plecare îl constituie modelul de joc de la nivelul marii performanțe care reprezintă dealtfel punctul final al pregătirii sportive. Modelul final de joc este un model complex, elaborat, în care jucătorii sunt specializați în jocul pe anumite zone ale terenului sau în efectuarea unor acțiuni de joc precum ridicarea, atacul, preluarea serviciului, etc. Având în vedere aceste aspecte, precizăm faptul că acest model de joc este foarte dificil de asimilat de către începători. Din acest motiv, pentru ca jocul bilateral să poată fi desfășurat și la acest nivel unde procesul de formare a deprinderilor specifice este abia la debut, modelul final se restructurează, se simplifică până este adus la un nivel accesibil.
Restructurarea modelului final de joc conduce la formarea unor modele de joc intermediare care pot fi variate ca număr și se poate ajunge chiar la organizarea unor modele de joc cu efectiv redus (4×4) la nivelul educației fizice școlare sau în prima parte a instruirii începătorilor. Jocurile cu efective reduse se pot organiza după învățarea pasei de sus ca primă și cea mai importantă formă specifică de jucare a mingii, pe baza unor reguli puține, folosind lovirea cu două mâini de sus la fiecare dintre cele trei lovituri care stau la baza derulării jocului bilateral. Aducerea jocului bilateral la un nivel optim de derularea și aici ne referim strict la continuitatea în derularea fazelor, ajută ulterior la integrarea mai rapidă în ansamblul jocului a acțiunilor care se însușesc pe parcursul instruirii.
De asemenea, utilitatea folosirii acestor modele de joc constă în aceea că solicită mai mult deplasarea jucătorilor pentru a juca mingea, obligă să acționeze mai des prin faptul că sunt mai puțini în teren și impune derularea acțiunilor în condiții variabile. Acest ultim aspect este extrem de important pentru rolul deosebit pe care îl are în formarea capacității de adaptare a acțiunilor la condițiile diferite care apar în derularea jocului, contribuind la consolidarea acțiunilor în condiții specifice jocului de volei. Ulterior voi aborda modele intermediare cu 6 jucători care pot fi variabile ca număr și care se vor stabili în funcție de nivelul colectivului cu care b#%l!^+a?se lucrează.
Pentru exemplificare voi aborda doar două modele intermediare prin care voi urmări formarea unor deprinderi specifice care să ne ajute să asimilăm treptat componente care se regăsesc în modelul final. Înainte de stabilirea modelelor intermediare pe care încercăm să le abordăm în instruire, este foarte important să cunoaștem câteva aspecte esențiale legate de procesul de restructurare a modelului final de joc și de constituire a modelelor intermediare. Astfel:
• Reperul principal în determinarea modelelor intermediare de joc îl reprezintă modelul final;
• La baza stabilirii modelelor intermediare stă așa numita ”viziune concentrică”conform căreia:
– trebuie să existe o corespondență între modelele intermediare și modelul final dejoc;
– modelele intermediare trebuie să se regăsească în modelul final în ceea ce privește așezarea jucătorilor în principalele dispozitive care stau la baza acțiunilor colective cât și în privința traseelor pe care circulă jucătorii și mingea în timpul derulării fazei de joc;
– modelele intermediare reprezintă părți componente ale modelului final de joc.
O exprimarea grafică a viziunii concentrice prezintă modelul final sub forma unui cerc exterior (de culoare neagră) care integrează cercul de culoare albă, model intermediar mai apropiat de cel final ca și complexitate.
Figura 1. Modele de joc
Sursa: Cojocaru A., Ioniță M., Volei – lucrări practice,
Editura Fundației România de Mâine, București, 2005, p. 63.
Acesta, integrează la rândul lui cercul gri ce reprezintă un alt model intermediar mai simplu decât precedentul care integrează modelul de joc cu efectiv redus 4×4. Toate modelele intermediare, indiferent de numărul lor, sunt integrate în modelul final, această reprezentare exprimând corespondența dintre aceste modelel de joc.
Un model de joc, indiferent că discutăm de modele intermediare sau de cel final, trebuie să conțină explicit așezarea jucătorilor în teren în dispozitivele specifice fiecărei situații de joc și regulile precise de acționare în cadrul acestora pentru fiecare jucător din fiecare zonă a terenului, în atac și în apărare. În continuare voi încerca o prezentarea detaliată a două modele intermediare de joc utilizate la nivelul începătorilor cât și în cadrul lecției de educație fizică la nivel școlar.
3.2. MODELUL INTERMEDIAR DE JOC CU EFECTIV REDUS 4X4
Acest prim model intermediar de joc este specific începătorilor. El se derulează pe un teren redus care și-a modificat dimensiunile în decursul timpului, în prezent acestea fiind stabilite la 7 m lungime și 7 m lățime. Este un model de joc care poate fi organizat în baza cunoașterii unei singure forme specifice de jucare a mingii, pasa de sus care va fi utilizată pentru fiecare din cele trei lovituri permise fiecărei echipe prin regulamentul de joc. De asemenea, pentru a derula joc bilateral conform regulamentului de joc este necesară cunoșterea unei acțiuni specifice prin care mingea este pusă în joc, o formă de serviciu. Fiind cunoscută doar lovirea cu două mâini de sus prima formă de serviciu care se învață este cel de sus care ca traiectorie și viteză de zbor a mingii permite deplasarea în teren și preluarea serviciului cu două mâini de sus.
Este un model de joc care există și în formă competițională la nivelul copiilor sub forma minivoleiului. La nivelul începătorilor este recomandată folosirea unor modele de joc cu mai puțini jucători în teren deoarece pe parcursul derulării fazei de joc, fiind mai puțini în teren, au șansa de a efectua mai multe intervenții la minge. Acest aspect asociat cu coordonatele facile pe care se derulează jocul, determină consolidarea mai rapidă în condițiile specifice jocului a acțiunilor care se învață pe parcurs și care automat vor fi aplicate în cadrul acestui joc simplu.
Aducând în discuție o formă de joc care deși este simplă este utilizată ca model intermediar pe parcursul procesului de învățare a jocului de volei, este necesar să facem o serie de referiri la acțiunile colective specifice acestuia. Înainte de a face aceste precizări considerăm necesar să subliniem faptul că organizarea jucătorilor în acest model de joc este cu doi jucători în linia I și doi jucători în linia a II-a. b#%l!^+a?
Acțiuni tactice la efectuarea serviciului. La efectuarea serviciului, jucătorii de regulă ocupă niște poziții prin care pot să intre cât mai rapid și mai eficient în situație de apărare, dat fiind faptul că după efectuarea serviciului adversarul intră în posesia mingii iar echipa care a efectuat serviciul întră în situație de apărare. Dată fiind simplitatea jocului și numărul redus de acțiuni cunoscute în acest moment nu se impune poziționarea lângă fileu a vreunui jucător pentru blocaj. În aceste condiții lângă plasă rămâne doar jucătorul din dreapta care va interveni la a doua lovitură și care trebuie poziționat astfel încât advesarul să nu îl solicite cu mingi prin care să îl oblige să efectueze prima lovitură.
Al doilea jucător din linia a I se va retrage din fileu astfel încât să poată interveni mai ușor la minge, iar cei doi jucători din linia a II-a se poziționează în așa fel încât, după intrarea în teren a jucătorului care a servit să formeze cu cel retras di linia I un semicerc (jucătorul din centru fiind mai retras). În acest mod încercăm să introducem chiar de la acest nivel coordonate desprinse din modelul final de joc care impun derularea jocului pe baza anumitor reguli.
Figura 2. Acțiuni tactice la efectuarea serviciului
Sursa: Cojocaru A., Ioniță M., op. cit., p. 71.
Acțiunile tactice la preluarea serviciului presupun poziționarea în teren a jucătorilor astfel încât să nu rămână zone descoperite și echipa să poată intra în posesia mingii în condiții cât mai bune. În acest moment al jocului, jucătorul din dreapta din linia I este poziționat lângă fileu pentru a nu participa la efectuarea preluării serviciului și a efectua strict a doua lovitură.
Celălalt jucător din linia I se retrage din fileu și împreună cu cei doi din linia a II-a formează un semicerc cu jucătorul din centru mai retras. Așezarea în acest dispozitiv determină ocuparea eficientă a terenului și facilitează intrarea în posesia mingii. Oricare din cei trei jucători care formează semicercul, poate efectua preluarea serviciului prin care orientează mingea spre dreapta la jucătorul de la fileu.
Figura 3. Acțiunile tactice la preluarea serviciului
Sursa: Cojocaru A., Ioniță M., op. cit., p. 77.
Acțiuni tactice în atac. La acest nivel organizarea atacului se realizează simplu, cu transmiterea înaltă a mingii din dreapta dinspre Z2, spre cealaltă zonă de lângă fileu unde acționează celălat jucător din linia I. Acesta din urmă va trimite mingea peste fileu din a treia lovitură, tot cu două mâini de sus, aceasta fiind momentan singura formă specifică de jucare a mingii însușită. Pe parcurs, această lovire de sus va fi integrată în acțiuni de joc precum preluarea din serviciu și ridicarea care vor fi învățate.
Figura 4. Acțiunile tactice în atac
Sursa: Cojocaru A., Ioniță M., op. cit., p. 80.
În ceea ce privește a treia lovitură a unei echipe, subliniem faptul că reprezintă o acțiune de atac, indiferent de modul în care este jucată mingea. în acest mod vom elimina una dintre confuziile frecvente care identifică cu atacul doar lovitura de atac, aceasta fiind de fapt o acțiune de joc prin care se intervine concret asupra mingii și nu o situație. În momentul în care o echipă se b#%l!^+a?află în posesia mingii cosiderăm că aceasta se află într-o situație de atac deoarece are posibilitatea să construiască momentul transmiterii mingii la adversar. Prin urmare, orice trecere a mingii peste fileu în terenul advers reprezintă o acțiune de atac a echipei indiferent de modalitatea de transmitere a mingii: de sus, de jos, cu capul cu piciorul sau prin lovitură de atac.
Acțiuni tactice în apărare. În jocul de volei, apărarea se realizează în baza unui sistem de apărare. La acest nivel jocul derulându-se simplu fără să fi învățat încă lovitura de atac, nu putem discuta despre organizarea apărării după reguli stricte. În concluzie, mingea fiind transmisă peste fileu cu traiectorie înaltă, nu se justifică poziționarea lângă fileu a jucătorilor din linia I deoarece ar lăsa descoperite zonele din spatele lor. În aceste condiții, singurul jucător care râmâne în fileu este cel din dreapta liniei I care intervine la a doua lovitură, celălat se retrage și intră cu cei din linia a doua în același semicerc de care am discutat anterior și care permite o intervenție optimă la minge a fiecărui jucător și nu lasă zone de teren descoperite.
Figura 5. Acțiunile tactice în apărare
Sursa: Cojocaru A., Ioniță M., op. cit., p. 80.
Din acest dispozitiv oricare din cei trei jucători poate efectua preluarea mingii transmise de adversar și orientarea ei spre jucătorul din dreapta de la fileu. Acesta va efectua a doua lovitură organizând atacul pe coordonatele prezentate anterior. Jocul se drulează pe aceste coordonate și într-un teren și în celălalt până la întreruprea fazei și va fi reluat prin serviciu.
3.3. MODEL DE JOC 6X6 FĂRĂ SPECIALIZARE PE ZONE
Acest model intermediar de joc este specific începătorilor. El se derulează pe un teren redus care și-a modificat dimensiunile în decursul timpului, în prezent acestea fiind stabilite la 7 m lungime și 7 m lățime. Este un model de joc care poate fi organizat în baza cunoașterii unei singure forme specifice de jucare a mingii, pasa de sus care va fi utilizată pentru fiecare din cele trei lovituri permise fiecărei echipe prin regulamentul de joc. De asemenea, pentru a derula joc bilateral conform regulamentului de joc este necesară cunoșterea unei acțiuni specifice prin care mingea este pusă în joc, o formă de serviciu. Fiind cunoscută doar lovirea cu două mâini de sus prima formă de serviciu care se învață este cel de sus care ca traiectorie și viteză de zbor a mingii permite deplasarea în teren și preluarea serviciului cu două mâini de sus.
Este un model de joc care există și în formă competițională la nivelul copiilor sub forma minivoleiului. La nivelul începătorilor este recomandată folosirea unor modele de joc cu mai puțini jucători în teren deoarece pe parcursul derulării fazei de joc, fiind mai puțini în teren, au șansa de a efectua mai multe intervenții la minge. Acest aspect asociat cu coordonatele facile pe care se derulează jocul, determină consolidarea mai rapidă în condițiile specifice jocului a acțiunilor care se învață pe parcurs și care automat vor fi aplicate în cadrul acestui joc simplu.
Aducând în discuție o formă de joc care deși este simplă este utilizată ca model intermediar pe parcursul procesului de învățare a jocului de volei, este necesar să facem o serie de referiri la acțiunile colective specifice acestuia. Înainte de a face aceste precizări considerăm necesar să subliniem faptul că organizarea jucătorilor în acest model de joc este cu doi jucători în linia I și doi jucători în linia a II-a.
Acțiuni tactice la efectuarea serviciului. La efectuarea serviciului, jucătorii de regulă ocupă niște poziții prin care pot să intre cât mai rapid și mai eficient în situație de apărare, dat fiind faptul că după efectuarea serviciului adversarul intră în posesia mingii iar echipa care a efectuat serviciul întră în situație de apărare. Dată fiind simplitatea jocului și numărul redus de acțiuni cunoscute în acest moment nu se impune poziționarea lângă fileu a vreunui jucător pentru blocaj. În aceste condiții lângă plasă rămâne doar jucătorul din dreapta care va interveni la a doua lovitură și care trebuie poziționat astfel încât advesarul să nu îl solicite cu mingi prin care să îl oblige să efectueze prima lovitură.
b#%l!^+a
Figura 6. Acțiunile tactice la efectuarea serviciului
Sursa: Cojocaru A., Ioniță M., op. cit., p. 87.
Al doilea jucător din linia a I se va retrage din fileu astfel încât să poată interveni mai ușor la minge, iar cei doi jucători din linia a II-a se poziționează în așa fel încât, după intrarea în teren a jucătorului care a servit să formeze cu cel retras di linia I un semicerc (jucătorul din centru fiind mai retras). În acest mod încercăm să introducem chiar de la acest nivel coordonate desprinse din modelul final de joc care impun derularea jocului pe baza anumitor reguli.
Acțiunile tactice la preluarea serviciului presupun poziționarea în teren a jucătorilor astfel încât să nu rămână zone descoperite și echipa să poată intra în posesia mingii în condiții cât mai bune. În acest moment al jocului, jucătorul din dreapta din linia I este poziționat lângă fileu pentru a nu participa la efectuarea preluării serviciului și a efectua strict a doua lovitură. Celălalt jucător din linia I se retrage din fileu și împreună cu cei doi din linia a II-a formează un semicerc cu jucătorul din centru mai retras. Așezarea în acest dispozitiv determină ocuparea eficientă a terenului și facilitează intrarea în posesia mingii.
Figura 7. Acțiunile tactice la preluarea serviciului
Sursa: Cojocaru A., Ioniță M., op. cit., p. 92.
Oricare din cei trei jucători care formează semicercul, poate efectua preluarea serviciului prin care orientează mingea spre dreapta la jucătorul de la fileu.
Acțiuni tactice în atac. La acest nivel organizarea atacului se realizează simplu, cu transmiterea înaltă a mingii din dreapta dinspre Z2, spre cealaltă zonă de lângă fileu unde acționează celălat jucător din linia I. Acesta din urmă va trimite mingea peste fileu din a treia lovitură, tot cu două mâini de sus, aceasta fiind momentan singura formă specifică de jucare a mingii însușită. Pe parcurs, această lovire de sus va fi integrată în acțiuni de joc precum preluarea din serviciu și ridicarea care vor fi învățate.
Figura 8. Acțiunile tactice în atac
Sursa: Cojocaru A., Ioniță M., op. cit., p. 97.
În ceea ce privește a treia lovitură a unei echipe, subliniem faptul că reprezintă o acțiune de atac, indiferent de modul în care este jucată mingea. în acest mod vom elimina una dintre confuziile frecvente care identifică cu atacul doar lovitura de atac, aceasta fiind de fapt o acțiune de joc prin care se intervine concret asupra mingii și nu o situație. În momentul în care o echipă se află în posesia mingii cosiderăm că aceasta se află într-o situație de atac deoarece are posibilitatea să construiască momentul transmiterii mingii la adversar. Prin urmare, orice trecere a mingii peste fileu în terenul advers reprezintă o acțiune de atac a echipei indiferent de modalitatea de transmitere a mingii: de sus, de jos, cu capul cu piciorul sau prin lovitură de atac.
Acțiuni tactice în apărare. În jocul de volei, apărarea se realizează în baza unui sistem de apărare. La acest nivel jocul derulându-se simplu fără să fi învățat încă lovitura de atac, nu putem discuta despre organizarea apărării după reguli stricte. În concluzie, mingea fiind transmisă peste fileu cu traiectorie înaltă, nu se justifică poziționarea lângă fileu a jucătorilor din linia I deoarece ar lăsa descoperite zonele din spatele lor. În aceste condiții, singurul jucător care râmâne în fileu este cel din dreapta liniei I care intervine la a doua lovitură, celălat se retrage și intră cu cei din linia a doua în același semicerc de care am discutat anterior și care permite o intervenție optimă la minge a fiecărui jucător și nu lasă zone de teren descoperite.
Din acest dispozitiv oricare din cei trei jucători poate efectua preluarea mingii transmise b#%l!^+a?de adversar și orientarea ei spre jucătorul din dreapta de la fileu. Acesta va efectua a doua lovitură organizând atacul pe coordonatele prezentate anterior. Jocul se drulează pe aceste coordonate și într-un teren și în celălalt până la întreruprea fazei și va fi reluat prin serviciu.
Figura 9. Acțiunile tactice în apărare
Sursa: Cojocaru A., Ioniță M., op. cit., p. 102.
Organizarea apărării la atac din Z2: Blocajul este realizat de corespondentul trăgătorului, respectiv jucătorul din Z4; Dublarea blocajului este realizată de jucătorul din linia I apropiat de blocaj, cel din Z3 care se retrage la cca. 4 m de fileu și se poziționează într-o zonă intermediară între tușa laterală și Z3. Din această zonă poate acționa eficient pentru preluarea mingilor plasate peste blocaj oriunde în acest spațiu;
Diagonala scurtă este apărată de jucătoul din linia I opus blocajului, cel din Z2 care se retrage din fileu, ia linia de 3 m ca reper, se deplasează și se poziționează în apărare în funcție de poziția mingii față de blocaj astfel încât să iasă din unghiul apărat de blocaj; Diagonala lungă este apărată de jucătorul din linia a II-a opus blocajului, cel din Z1; Culoarul este apărat de jucătorul din linia a II-a corespondet blocajului, cel din Z5; Jucătorul din Z6 își apără zona și preia toate mingile plasate lung peste blocaj. Oricare din acești jucători poate efectua preluarea mingii pe care o va orienta spre Z3, zonă din care se efectuează ridicarea pentru ca jocul să poată contiua. În cazul în care jucătorul din Z3 este solicitat să efectueze preluarea mingilor plasate în cadrul dublajului, acesta va orienta mingea spre jucătorul din Z2 datorită faptului că este o direcție folosită în joc anterior, în modelul 4×4, iar ridicare va fi realizată din această zonă.
Figura 10. Organizarea apărării la atac din Z2
Sursa: Cojocaru A., Ioniță M., op. cit., p. 108.
Organizarea apărării la atac din Z4: Blocajul este realizat de corespondentul trăgătorului, respectiv jucătorul din Z2; Dublarea blocajului este realizată de jucătorul din linia I apropiat de blocaj, cel din Z3 care se retrage la cca. 4 m de fileu și se poziționează într-o zonă intermediară între tușa laterală corespondentă zonei 2 și Z3. Din această zonă poate acționa eficient pentru preluarea mingilor plasate peste blocaj oriunde în acest spațiu;
Diagonala scurtă este apărată de jucătoul din linia I opus blocajului, cel din Z4 care se retrage din fileu, ia linia de 3 m ca reper, se deplasează și se poziționează în apărare în funcție de poziția mingii față de blocaj astfel încât să iasă din unghiul apărat de blocaj; Diagonala lungă este apărată de jucătorul din linia a II-a opus blocajului, cel din Z5; Culoarul este apărat de jucătorul din linia a II-a corespondet blocajului, cel din Z1; Jucătorul din Z6 își apără zona și preia toate mingile plasate lung peste blocaj.
Figura 11. Organizarea apărării la atac din Z4
Sursa: Cojocaru A., Ioniță M., op. cit., p. 114.
La fel ca în situația prezentată anterior, oricare jucător poate efectua preluarea mingii spre Z3, zonă din care se efectuează ridicarea pentru, iar în cazul în care jucătorul din Z3 este solicitat la preluare în cadrul dublajului, acesta va orienta mingea spre jucătorul din Z2 care va efectua ridicarea. Aceste două situații prezentate presupun existența unei preluări precise prin care mingea se orientează spre Z3, iar atacul este organizat în condiții optime. În joc însă, de multe ori preluarea este imprecisă mingea ajungând în alte zone ale terenului astefl încât, atacul poate fi efectuat și de către jucătorul din Z3. Fiind o situație posibilă, este necesră stabilirea unor reguli în apărare și pe această coordonată. Atacul din zona centrală presupune unghiuri dificile de efecuare a atacului, aspect ce conduce la execuții lipsite de forță la acest nivel.
Organizarea apărării la atac din Z3: Blocajul este realizat de corespondentul trăgătorului, b#%l!^+a?respectiv jucătorul din Z3; Dublajul este asigurat de cele două exreme din linia I care-și împart în două prima treime a terenului, ocupând un plasament întermediar între Z3 în spatele blocajului și tușele laterale corespondente fiecărei zone de acționare; Cele două direcții de atac posibile pe lângă blocaj sunt apărate de cele două extreme din linia a II-a care se poziționează pe tușele laterale în afara zonelor apărate de blocaj, în același timp intervenind și la mingile plasate peste blocaj în mijlocul terenului, prin deplasare spre interior;
Jucătorul din Z6 se plasează pe zona lui într-o poziție retrasă, având ca sarcină apărarea ultimei treimi a terenului. El preia toate mingile plasate sau atacate peste blocaj în spatele terenului și pe colțuri. Teoretic, mingile pot fi transmise în această suprafață a terenului peste blocaj, cu traiectorii mai înalte, ceea ce dă acestuia posiblitatea deplasării pentru a interveni la minge. Aceasta este situația de joc în care acționarea este specifică sistemului de apărare cu Z6 retras, aspect ce devine mai pregnant în cadrul organizării apărării cu blocaj colectiv.
Figura 12. Organizarea apărării la atac din Z3
Sursa: Cojocaru A., Ioniță M., op. cit., p. 121.
Pentru a înțelege mai ușor modul de organizare a apărării, observăm că jucătorii se organizează în teren astfel încât să se poziționeze într-un semicerc în jurul zonei în care se joacă mingea, respectiv zona de unde se atacă și se realizează blocajul.
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
CONCLUZII
Optimizarea procesului de instruire în volei este o condiție esențială pentru realizarea dezideratelor procesului de antrenament în volei.
Obiectivizarea constituie o condiție sine qua non a optimizării activității în volei.
Dirijarea și controlul antrenamentului sportiv în volei (selectarea celor mai eficiente metode și mijloace, programarea și planificarea) antrenamentului constituie principalele direcții de optimizare pentru atingerea în condiții bune a formei sportive.
Pentru a analiza cu adevărat o optimizare în volei trebuiesc luate în calcul toate componentele antrenamentului: pregătirea fizică, pregătirea tehnico – tactică, pregătirea teoretică și psihologică.
Pentru a realiza obiectivele specifice propuse pentru fiecare echipă, indiferent de categoria de clasificare, antrenorii să realizeze pe baze științifice o optimizare a procesului instructiv – educativ.
Optimizarea performanțelor este și trebuie să fie principalul scop al tuturor celor implicați în activitatea sportivă, dar ea nu trebuie să devină un scop în sine și pentru realizarea acesteia să se folosească orice metode și mijloace inclusiv cele interzise.
BIBLIOGRAFIE
Cojocaru, A. (2007) – Model și modelare în voleiul de performanță, Editura Universitaria din Craiova.
Cojocaru, A., Cojocaru, M. (2009) – Volei, antrenament și performanță, București: Editura Bren.
Bălăiaș, F., Păcuraru, A. (1997) – Volei de la selecție la performanță, Galați: Editura Academică.
Bâc, O. (1999) – Volleyball, Oradea: Editura Universității din Oradea.
Bâc, O. (2004) – Model și modelare in volleyball, Oradea: Ed. Universității din Oradea.
Cătăneanu, S., Cojocaru, N., Cernăianu, S. (2000) – Elemente de teoria și metodica educatiei fizice și antrenamentului sportiv, Craiova: Editura Sitech.
Cerghit, I. (1980) – Metode de învățământ, București: Ed. Didactică și Pedagogică.
Cojocaru A., Ioniță M. (2005) – Volei – caiet de lucrări pracrice, București: Editura Fundației România de Mâine.
Cojocaru, A., Cojocaru, M. (2009) – Volei – teorie și practică, București: Editura Bren.
Cucoș, C. (1998) – Pedagogie, Iași: Editura Polirorm.
Dăian, G. (2006) – Volei, tehnica jocului, Craiova: Editura Universitaria.
Dăian, G., Shaao M. (2006) – Volei, metodica predării, Craiova: Editura Universitaria.
Dăian, G., Dăian, I. (2003) – Volei, elemente de tactică, Craiova: Editura Universitaria, Craiova 2003.
Drăgan, A. (2000) – Volei – noțiuni de bază, București: Editura Fundației România de Mâine.
Drăgan, A., Cojocaru, A. (2003) – Regulamentul jocului de volei cu comentarii, București: Editura Yes.
Dragnea, A., Bota A. (1999) – Teoria activităților motrice, București: Editura Didactică și Pedagogică.
Epuran, M. (2002) – Metodologia cercetării activității corporale, Cluj Napoca: Editura Risoprint.
Fântâneanu, E. (1981) – Volei, mică enciclopedie, București: Editura Sport-Turism.
Georgescu, M. (1993) – Antrenamentul sportiv modern, București: Editura Editis.
Ghenadi, V. (1993) – Model și modelare în voleiul de performanță, Bacău: Editura, Plumb.
Ghenadi V. (1984) – Volei, modelarea instruirii copiilor și juniorilor, București: Editura Sport-Turism.
Jiga, I., Istrate, E. (1998) – Manual de pedagogie, București: Editura ALL Educațional SA.
Mateescu, N., Popescu, M. (1996) – Almanahul voleiului romanesc, București: Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport.
Mitra, G., Mogoș, A. (1980) – Metodica educației fizice școlare, București: Editura Sport-Turism.
Mitra, G., Mogoș, A. (1982) – Metodica predării educației fizice, București: Editura Stadion.
Murafa, N., Stroie, Șt. (1967) – Volei, București: Ed.Uniunii de Cultură fizică și sport.
Mureșan A. (2008) – Volei, București: Editura Fundației România de Mâine.
Nicu, A. (1999) – Teoria și metodica antrenamentului sportiv, București: Editura Fundației România de Mâine.
Nicu, A. și colab. (1993) – Antrenamentul sportiv modern, București: Editura Editis.
Păcuraru, A. (1999) – Volei teorie și metodică, Galați: Editura Fundației universitare „Dunărea de Jos”.
Scarlat, E. (1976) – Volei pregătirea echipelor școlare, București: Editura Sport-Turism.
Șiclovan, I. (1988) – Teoria și metodica antrenamentului sportiv, ediția a 3-a, București: Editura Sport-Turism.
Solomonov, O., Solomonov, D. (1998) – Curs de metodica predări voleiului, București: Ed. România de Mâine.
Stroie, Șt., Șerban, M. (1994) – Volei îndrumar metodic, București: Editura ANEFS.
Surgiu, V. (1971) – Volei în școală. București: Editura Stadion, București.
Teodorescu, L. (1975) – Probleme de teorie și metodică a jocurilor sportive. București: Editura Sport-Turism.
BIBLIOGRAFIE
Cojocaru, A. (2007) – Model și modelare în voleiul de performanță, Editura Universitaria din Craiova.
Cojocaru, A., Cojocaru, M. (2009) – Volei, antrenament și performanță, București: Editura Bren.
Bălăiaș, F., Păcuraru, A. (1997) – Volei de la selecție la performanță, Galați: Editura Academică.
Bâc, O. (1999) – Volleyball, Oradea: Editura Universității din Oradea.
Bâc, O. (2004) – Model și modelare in volleyball, Oradea: Ed. Universității din Oradea.
Cătăneanu, S., Cojocaru, N., Cernăianu, S. (2000) – Elemente de teoria și metodica educatiei fizice și antrenamentului sportiv, Craiova: Editura Sitech.
Cerghit, I. (1980) – Metode de învățământ, București: Ed. Didactică și Pedagogică.
Cojocaru A., Ioniță M. (2005) – Volei – caiet de lucrări pracrice, București: Editura Fundației România de Mâine.
Cojocaru, A., Cojocaru, M. (2009) – Volei – teorie și practică, București: Editura Bren.
Cucoș, C. (1998) – Pedagogie, Iași: Editura Polirorm.
Dăian, G. (2006) – Volei, tehnica jocului, Craiova: Editura Universitaria.
Dăian, G., Shaao M. (2006) – Volei, metodica predării, Craiova: Editura Universitaria.
Dăian, G., Dăian, I. (2003) – Volei, elemente de tactică, Craiova: Editura Universitaria, Craiova 2003.
Drăgan, A. (2000) – Volei – noțiuni de bază, București: Editura Fundației România de Mâine.
Drăgan, A., Cojocaru, A. (2003) – Regulamentul jocului de volei cu comentarii, București: Editura Yes.
Dragnea, A., Bota A. (1999) – Teoria activităților motrice, București: Editura Didactică și Pedagogică.
Epuran, M. (2002) – Metodologia cercetării activității corporale, Cluj Napoca: Editura Risoprint.
Fântâneanu, E. (1981) – Volei, mică enciclopedie, București: Editura Sport-Turism.
Georgescu, M. (1993) – Antrenamentul sportiv modern, București: Editura Editis.
Ghenadi, V. (1993) – Model și modelare în voleiul de performanță, Bacău: Editura, Plumb.
Ghenadi V. (1984) – Volei, modelarea instruirii copiilor și juniorilor, București: Editura Sport-Turism.
Jiga, I., Istrate, E. (1998) – Manual de pedagogie, București: Editura ALL Educațional SA.
Mateescu, N., Popescu, M. (1996) – Almanahul voleiului romanesc, București: Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport.
Mitra, G., Mogoș, A. (1980) – Metodica educației fizice școlare, București: Editura Sport-Turism.
Mitra, G., Mogoș, A. (1982) – Metodica predării educației fizice, București: Editura Stadion.
Murafa, N., Stroie, Șt. (1967) – Volei, București: Ed.Uniunii de Cultură fizică și sport.
Mureșan A. (2008) – Volei, București: Editura Fundației România de Mâine.
Nicu, A. (1999) – Teoria și metodica antrenamentului sportiv, București: Editura Fundației România de Mâine.
Nicu, A. și colab. (1993) – Antrenamentul sportiv modern, București: Editura Editis.
Păcuraru, A. (1999) – Volei teorie și metodică, Galați: Editura Fundației universitare „Dunărea de Jos”.
Scarlat, E. (1976) – Volei pregătirea echipelor școlare, București: Editura Sport-Turism.
Șiclovan, I. (1988) – Teoria și metodica antrenamentului sportiv, ediția a 3-a, București: Editura Sport-Turism.
Solomonov, O., Solomonov, D. (1998) – Curs de metodica predări voleiului, București: Ed. România de Mâine.
Stroie, Șt., Șerban, M. (1994) – Volei îndrumar metodic, București: Editura ANEFS.
Surgiu, V. (1971) – Volei în școală. București: Editura Stadion, București.
Teodorescu, L. (1975) – Probleme de teorie și metodică a jocurilor sportive. București: Editura Sport-Turism.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modelarea In Jocul de Volei (ID: 166837)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.