Modelarea Econometrică a Procesului de Economisire în România

CUPRINS

INTRODUCERE

Pe parcursul existenței sale fiecare individ se confruntă cu o multitudine de probleme ce-i pot activa direct existența. Individul, în contextul existenței sale, poate consuma o mare parte din venitul său în vederea acumulării unor rezerve pentru situații neprevăzute, pentru a lăsa prin testament o avere copiilor săi, pentru a acumula depozite cu scopul achiziționării unei case sau a unui bun de folosință îndelungată, pentru a dezvolta simțul de independență sau pur și simplu în vederea satisfacerii unei pure avariții. Toate aceste preocupări ale indivizilor și acțiunile acestora întreprinse la nivel microeconomic se află sub influența stării și a evoluției generale a economiei și societății.

Analizele la nivelul populației privind procesul de economisire parcurg o serie de stări succesive de creștere, dezvoltare, stagnare și criză. Intensitățile cu care acestea se manifestă însă diferă de la o țară la alta, de la o perioadă la alta. Dinamica acestui proces în cadrul tranziției de la perioada socialistă la capitalism poate fi analizată prin utilizarea unor concepte specifice, cum ar fi: creșterea economică, expansiune și recesiune, dezvoltare, progres și regres economic ș.a.m.d. În prezent se consideră că multiplicarea economiilor populației conduc la nivele de viață mai ridicate și de aceea procesul de economisire reprezintă un obiectiv major de politică financiară.

Evoluțiile procesului de economisire au concentrat atenția unui număr însemnat de economiști ce au conturat o multitudine de opinii, opinii ce au condus la apariția unui număr mare de definiții ale acestui proces. Astfel, atunci când reflectăm asupra noțiunii de economisire primul gând la care ne putem opri este acela că semnifică o constrângere, ceva diferit de consum, dar și o acumulare în același timp, un stoc de avere rezultat. Însă de-a lungul timpului s-au conturat o serie de teorii și modele ale procesului de economisire ce au pus în evidență diferite modalități prin care activitatea prezentă de economisire o influențează pe cea viitoare și identifică sursele care pot conduce la o creștere continuă. Aceste teorii au evoluat în timp, în funcție de dinamică realității economice și de evoluția instrumentelor de analiză economică.

În contextul actual economisirea înseamnă de fapt ceea ce n-a fost învestit, iar economiile propriu-zise reprezintă doar suportul lichidității generale necesare investițiilor; aceste economii fiind influențate de o serie de factori subiectivi și obiectivi, generali și specifici. În esență, putem spune că la nivel mondial asistăm la o creștere a tendinței de economisire atât la nivelul statelor dezvoltate, cât și la nivelul celor aflate în tranziție. Studiile au remarcat creșterea economiilor populației și scăderea consumului acestora ca urmare a stabilizării monetare (controlul inflației), liberalizării prețurilor și a transferului unei părți din proprietatea statului în proprietatea privată (privatizare).

Obiectivul lucrării este de a evalua în dinamică evoluția procesului de economisire din România analizând, în principal, influența factorilor specifici asupra economiilor populației, în perioada de tranziție, precum și motivele ce stau la baza plasării economiilor acestora.

Încurajarea economisrii rămâne unul dintre obiectivele intermediare pertinente actuale ale politicii economice, nu numai în vederea creării unor condiții mai bune de finanțare, a acumulării de capital, dar și în vederea evitării unei distanțări prea mari între investiii și economisire.

CAPITOLUL I : Noțiuni și concepte utilizate în analiza procesului de economisire

1.1. Economisirea

Economisirea semnifică o constrângere, ceva diferit de consum dar și o acumulare în același timp, un stoc de avere rezultat și printr-o succesiune de constrângeri asupra unor venituri anterioare.

Spre sfârșitul secolului XVII- începutul secolului XVIII, absolutismul feudal intrat în perioada decadenței a adus în "ochii clasicilor" antiteza dintre nobilii cheltuitori de lux (distrugători de capital) și burghezia econoamă (creatoare de capital). Antiteza a generat la clasici concepția conform căreia "creșterea economiilor nu se poate realiza decât printr-o reducere a consumului".

Jean Stuart Mill a identificat câteva din mobilurile economisirii, cum ar fi prudența și aprecierea asupra ciclul de viață, economisirea în perioada vieții active de lucru pentru a putea întreține consumul la pensie.

Studiile au arătat ca venitul este principalul element determinat al consumului și economiilor. Oamenii bogați economisesc mai mult decât cei săraci, atât ca valoare absolută, dar și ca procent din venituri. Cei foarte săraci nu pot economisi deloc. În schimb, atâta timp cât pot lua cu împrumut sau își pot cheltui agoniseala, aceștia au tendința să nu economisească. Aceasta înseamnă că ei pot cheltui mai mult decât câștiga, micșorându-se și economiile agonisite sau afundându-se mai mult în datorii.

Oamenii dorind să economisească cât mai mult pe măsură ce venitul lor crește. Uneori, dorința de a economisi treptat ajunge să depășească dorința de a învești, caz în care, obiectivul de a economisi o sumă mai mare va fi frantat de o cerere agreată insuficiente, ceea ce va conduce la o producție mai scăzută, determinând un șomaj mai ridicat, până în momentul în care veniturile diminuate obținute ale celor care economisesc, îi vor determina pe aceștia să stopeze economisirea într-o proporție mai mare decât doresc investitorii să cheltuiască.

Irving Fisher a fost acela care a afirmat că o "avere sporită duce la un consum și o economie sporită" integrând acest "efect de avere" într-o abordare intertemporală și inter-generațională a fenomenului consumului, autorul înțelegând foarte bine ideea potrivit căreia, consumul depinde de venit și de întregul flux de resurse distribuit de-a lungul unei vieți.

Acesta semnificând sfârșitul empirismului abordării economisirii că diferență între venit și consum în paralel.

Potrivit concepției lui Keynes "diferența dintre economii și investiții nu produce diferențe în rața dobânzii" iar mecanismul ciclului economic prezintă un reglaj, o supapă de siguranță în sensul că, la cel mai de jos punct al crizei (ca o etapă a ciclului economic) există un surplus de economii, ceea ce determină implicit scăderea "prețului" acestora raportat la o cerere în scădere, și impulsionează investițiile revigorând economia prin creșterea "cererii de investiții".

Conform abordării keynesiste clasice, crizele financiare și economice au cunoscut și cunosc abordări diferite, atât în ceea ce privește explicarea sau identificarea cauzelor crizelor, cât și la nivelul soluțiilor propuse.

O criză economică se poate croniciza nevindecându-se de la sine, deoarece nu existau suficiente economii (excedente) care să influențeze rata dobânzii. Keynes introduce "definițiile statice în care economiile și investițiile erau egale… Dacă în teoria economică clasică, economiile erau elementul activ care întotdeauna erau investite, în teoria keynesiană, investițiile erau elementul activ care erau întotdeauna economisite".

Totuși teoria keynesista a dobânzii, bazată pe conceptul preferențial pentru lichiditate admite variații ale raței dobânzii datorate tezaurizării speculativ.

Scăderea investițiilor care are ca factor principal scăderea „eficentei marginale a capitalului” și ca factor agravant „preferința pentru lichiditate” are consecințe pe piața muncii: scăderea cererii de forța de muncă. În accepțiunea aconomistilor clasici, echilibrul pe piața forței de munca ar putea fi atins prin reducerea prețului muncii. În acest punct, se poate poate demonstra rolul ideii derigiditate a salariilor din cadrul teoriei keynesiste. În concepția lu Keynes, pe piața muncii echilibru cu șomaj zero nu poate fi atins, tocmai datorită rigidității salariilor în termeni monetari. În abordarea economiștilor clasici, coordonare pe piața muncii se produce la fel ca pe oricare alta piața prin creșterea/scăderea preturilor în fuctie de cererea și oferta piețe. Dată fiind rigiditatea salariilor asumata de Keynes, apare această situație ciudată a economiei în echilibru, dar cu șomaj mai mare decât zero.

Franco Modigliani în teoria sa ajunge la concluzia că "diferența esențială între ipoteza venitului permanent și ipoteza ciclului de viață stă în aprecierile făcute asupra dimensiunii vieții".

Între anii 1950-1960 revoluția tehnico-științifica a avut la bază modificarea deciziei indivizilor în sensul accentuării consumului, pe seama ameliorării condițiilor de viață coroborat cu o nouă viziune asupra "ipotezei ciclului de viață".

Ipoteza venitului permanent leagă consumul de variația acestuia: o variație pozitivă, apreciată ca permanența de indivizii beneficiari ai veniturilor permanente, care îi va determina pe aceștia să consume o proporție mai mare din creșterea venitului și o varietate tranzitorie care duce la accenturarea economisirii din suma cu care crește venitul.

Ipoteza ciclului de viață i-a în considerare finalitatea vieții și "nucleul dur" al venitului și consumului, cele realizate în succesiunea a trei faze: cea premergătoare anilor de muncă, cea a anilor de muncă și anii pensionării.

Economisirea se va regla prin propria ei grijă, în condițiile în care se poate menține nivelul cheltuielilor de investiții, soluția fiind menținerea cererii de bunuri, astfel încât investitorii să dorească să cumpere bunuri de capital.

Scăderea ratei economiilor i-a alarmat pe mulți economiști, deoarece pe termen lung, formarea capitalului unei țări este determinată de rață națională de economisire. În situația în care o țară economisește mai mult, capitalul ei sporește rapid și economia beneficiază de o creștere accentuată a producției potențiale. În situația în care rata economiilor unei țări are o valoare scăzută, echipamentul și unitățile productive se uzează moral, iar infrastructura începe să se deterioreze.

În economie sunt larg utilizate noțiunile de fenomen economic, proces economic, categorie economică și lege economică :

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activității economice, respectiv acele aspecte și acte economice, care apar și se manifestă la suprafața acestei și pot fi cunoscute de oameni în mod direct (privatizarea).

Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale și calitative în starea activității economice, care evidențiază desfășurarea acestuia în timp și spațiu ( creșterea prețurilor, modificarea cererii sau a ofertei, creșterea productivității muncii etc).

Categoria economică reprezintă o abstracție științifică, care reflectă una din componentele relațiilor economice. Teoria economică utilizează astfel de categorii economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflație, șomaj, salariu, preț, profit, bani etc.

Legea economică reflectă legăturile generale, esențiale, necesare, repetabile și relativ stabile ale fenomenelor și proceselor economice.

1.2. Factorii ai economisirii : Venitul și consumul

1.2.1. Venitul

Producerea unui bun economic presupune participarea a 3 categorii de factori de producție: munca, natura și capitalul. În urma combinării și utilizării acestor factori în procesul de producție se obțin bunurile materiale sau serviciile care sunt destinate vânzarii- cumpărării.

Pentru obținerea de bunuri economice sunt necesare o serie de cheltuieli ,respectiv formele de costuri. Costurile se grupează în 2 categorii: costuri factoriale, care exprimă cheltuielile efectuate de întreprinzător pentru utilizarea factorilor de producție, pentru serviciile aduse de către aceștia în producția curentă și costuri de întrebuințare, care exprimă plățile efectuate de către întreprinzători pentru cumpărările de diferite bunuri necesare desfășurării producției. Costurile factoriale împreuna cu costurile de întrebuințare alcătuiesc costurile primare ale producției.

Mecanismul constituirii veniturilor în economia cu piața concurențială, precum și dimensiunea lor sunt influențate de un sistem de factori economici, tehnico – științifici, ecologici, socio- culturali, ceea ce determina inegalități intre venituri, cât și în interiorul fiecărei grupe de venit.

Veniturile obținute se repartizeza intre toți membrii societății, prin două mecanisme interdependente:

1.      repartiția funcțională sau primară (distribuirea)

2.      repartiția secundară sau derivate (redistribuirea)

Repartiția  funcționala sau primară (distribuirea)  reflecta împărțirea valorii adăugate într-un interval de timp între deținătorii factorilor de producție, constituindu-se astfel veniturile funcționale (primare) sub formă de:

1.      salariu ce revine propietarului forței de muncă;

2.       profit ce revine posesorului de capital tehnic utilizat cu un anumit risc în cadrul întreprinderii;

3.       dobânda ce revine deținătorului de capital bănesc împrumutat;

4.       renta ce revine propietarului funciar pentru terenul inclus în activitatea economică respectivă.

Repartiția secundară sau derivată (redistribuirea) reflectă continuarea împărțirii veniturilor primare în ansamblul societății, între membrii acesteia, prin intermediul agentului economic specific numit administrații, mai ales adminstratiile publice.

Populația obține venituri în urma procesului repartiției primare și redistribuirii. Veniturile personale ale gospodăriilor sau menajelor se calculează scăzând din venitul național disponibil elemente din venitul național care nu revin populației (contribuția pentru asigurările sociale CAȘ, profitul nedistribuit Pn, impozitul pe profit Ip) și adăugând veniturile populației care provin din transferuri Tr (pensii, alocații, burse, ajutoare, etc.)

1.2.2. Consumul

Consumul este acea parte a venitului care se utilizează pentru procurarea bunurilor și serviciilor destinate satisfacerii nevoilor de consum ale oamenilor.

Consumul privat sau personal are ponderea principală și este reprezentat de partea din venitul național destinată cumpărării de bunuri și servicii de consum pentru satisfacerea nevoilor oamenilor. Consumul de stat său public este reprezentat de partea din venitul național destinată cheltuielilor ocazionate de cumpărarea de bunuri și servicii cu caracter social-culturale, necesare funcționării normale a societății.

Între consum și venit exista o funcție de consum și anume, pe măsura creșterii venitului crește și consumul însă nu în aceeași măsură cu creșterea venitului.

J.B Say arată că “orice consum este o distrugere de valoare, o pierdere”, clasicii considerând consumul ca punct terminus. În acest sens, A.Smith consemnează “consumul este unicul scop al producției”.

Conform lui Say, cumpărarea unui produs se realizează cu bani, însă pentru clasicul francez, acești bani nu reprezintă altceva decât rodul producției altor bunuri. Cu alte cuvinte producem și vindem un bun, pentru a cumpăra altele. “Produsele se schimbă contra produse”. Practice pentru Say schimbul se reduce la un troc, banii neîndeplinind un rol active. Producția dă naștere unui venit care la rândul său dă naștere unei cheltuieli.

În concepția lui Jean Baptiste Say consumul nu se dezvoltă spontan, doar printr-o simplă creștere a ofertei, “trebuie să se favorizeze dezvoltarea gusturilor și nevoilor care fac să se nască în rândul populației dorința de a consuma”.

Un punct de vedere complet opus față de Say, va avea Robert Thomas Malthus, care în lucrarea “principes d’Economie politique considerés au point devue de leur application pratique’ expune în 1820, principiul “cererii effective”, principiu ce va f reluat de Keynes mai târziu.

Concluzia lui Keynes cu privire la relația dintre consum și venit nu este lipsită de valoare. În primul rând, Keynes înțelege faptul că modificările aduse valorii capitalului, modificările importante ale raței dobânzii, precum și modificările în distribuția venitului pot avea o influență importantă asupra înclinației marginale spre consum.

Un factor important ce a contribuit deopotrivă la sporirea interesului de a cerceta consumul îl reprezintă relativa disponibilitate a datelor principale necesare muncii de cercetare. În practică, au apărut numeroase probleme, fapt ce a condus la creșterea efortului în realizarea cercetării. Această problemă constă în faptul că metodologia econometrcă utilizată de obicei era incapabilă să reconcilieze aceste rezultate

Factorii subiectivi ce depind de trăsăturile ființei umane, de nevoile și obiceiurile indivizilor sunt: menținerea standardului de viață obișnuit, economisirea diferenței intre venituril efectiv și cheltuielile necesare menținerii standardului de viață obișnuit; tendința de creștere a diferenței dintre venit și consum, pe măsură ce oamenii realizează venituri mai mari.Consumul de bunuri și servicii este studiat cu ajutorul bugetelor de familie. Ele arăta structura consumului și evoluția acestuia în funcție de necesitățile vitale de existență, mediu, sex, vârsta, venituri.

Analizând în timp bugetele de familie, se constată anumite schimbări în structura consumului și anume: scăderea ponderii cheltuielilor pentru hrana, datorită creșterii calității și valorii nutritive a acesteia: menținerea relativ constantă a ponderii cheltuielilor pentru hrana, datorită creșterii calității și valorii nutritive a acesteia; menținerea relativ constantă a ponderii cheltuielilor pentru îmbrăcăminte, încălțăminte și conform personal; creșterea ponderii cheltuielilor pentru bunuri de folosința îndelungată ca și pentru servicii, în special cele legate de ridicarea nivelului de cultură și civilizație.

Partea din venit care depășește consumul o reprezintă economiile S = Y – C, ele fiind folosite de agenții economici pentru investiții. Deci, venitul se transforma în cheltuieli pentru consum și cheltuieli pentru producție, adică: Y = C + I unde, Y = v enit, C = consum, I = investiții.

1.3. Creșterea și dezvoltarea economică

Creșterea economică este un proces complex care poate fi definit, prin efectele sale, ca un proces de creștere a rezultatelor activităților din economia națională per total și pe locuitor. Se știe că rezultatele activității pot fi exprimate prin indicatorii corespunzători agregatelor macroeconomice și astfel, creșterea economică poate fi apreciată prin dinamica produsului național sau a venitului național per total sau pe locuitor.

Creșterea economică poate fi asociată ca semnificație, pe termen scurt, fazelor de prosperitate economică.

Pe termen lung, creșterea economică se manifestă ca o tendință, ca un trend ascendent rezultat din creșteri și descreșteri succesive.

Creșterea economică este diferită de dezvoltarea economică atât prin sfera de cuprindere cât și prin relația de interdependență. Dezvoltarea economică presupune procesul de creștere, dar nu orice creștere înseamnă și dezvoltare.

Nivelul de dezvoltare economică se apreciază luând în considerare

un sistem de indicatori dintre care cei mai semnificativi se consideră a fi:

*produsul național brut pe locuitor și dinamica lui

*populația ocupată și structură pe sectoare a acesteia

*nivelul productivității muncii și a capitalului, precum și ritmurile lor de

creștere.

Creșterea economică scoate în evidență evoluția unei economii prin prisma efectului cantitativ al funcționării sale, în timp ce dezvoltarea economică cuprinde și modificările calitativ-structurale înregistrate într-o economie. O economie se dezvoltă atunci când sectoarele cu niveluri mai ridicate ale productivității, care folosesc resurse performante calitativ, care produc bunuri și servicii cu o valoare adăugată din ce în ce mai mare, își sporesc ponderea în produsul intern brut, în detrimentul sectoarelor mari consumatoare de resurse sau care produc bunuri și servicii cu valoare adăugată redusă. Dezvoltarea economică presupune o armonizare a evoluției activităților economice la nivel teritorial, în special prin diminuarea disparităților existente între diferite regiuni, ținându-se seama, în același timp de particularitățile locale.

O trăsătură foarte importantă a dezvoltării economice este legată și de alte aspecte decât cele economice, în special de aspectul social. Astfel, dezvoltarea economică presupune și îmbunătățirea sistemului educațional, îmbunătățirea sistemului sanitar, îmbunătățirea sistemului juridic, elaborarea și derularea unor programe eficiente de combatere a sărăciei etc.

Creșterea economică durabilă este legată de dezvoltarea durabilă și susține pe termen lung stabilitatea economică și progresul uman, armonizând cerințele ecologice cu dezvoltarea economiei. În acest sens, creșterea economică durabilă presupune creșterea dimensiunilor economiei dar și schimbări de structură.

Dezvoltarea durabilă reprezintă un concept complex, care integrează semnificații economice, ecologice și sociale

Dezvoltarea privită ca proces global și endogen impune redefinirea rolului statului în mobilizarea resurselor naturale, financiare și umane pentru constituirea unui sector economic puternic, caracterizat printr-o rată sporită a acumulării și implicit a investițiilor.

Creșterea economică durabilă nu se suprapune pe progresul economic deoarece acesta înseamnă simultan: creștere de dimensiune, modificare de structură ,modificare de sistem, efecte pozitive ale economiei către un scop urmărit. Progresul economic reprezintă un concept care înglobează dezvoltarea economică, dar conține și elemente suplimentare, legate de îmbunătățirea calitativă a factorilor de producție, de evoluție pozitivă a relațiilor care se stabilesc între membrii unei societăți.

În decursul timpului, semnificația conceptului de creștere economică s-a dezvoltat încercând să surprindă situațiile specifice manifestării acestui proces. Creșterea economică zero reprezintă evoluția crescătoare și în același ritm a produsului intern brut real și a populației totale, aceasta însemnând că produsul intern brut pe locuitor rămâne la același nivel în perioada analizată. Creșterea economică pozitivă semnifică o creștere a produsului intern brut real cu un ritm mai mare decât acela al creșterii populației, ceea ce înseamnă că sporește și produsul intern brut pe locuitor. Creșterea economică negativă semnifică o creștere a produsului intern brut real cu un ritm mai mic decât acela al creșterii populației totale, ceea ce determină o scădere a produsului intern brut pe locuitor.

Pentru clasicii Adam Smith și David Ricardo creșterea economică este rezultatul acumulării de capital și determină creșterea bogăției pe locuitor prin creșterea capitalului productiv pe locuitor. În teoria clasică, factorii creșterii economice sunt factorii de producție clasici: munca, natura și capitalul.

1.4. Investiții în economie. Rolul lor.

Prin investiții se înțelege totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital, în vederea sporirii avuției societății. Cumpărarea unor bunuri de consum de folosința îndelungată, de acțiuni și obligațiuni, a unor suprafețe de pământ nu reprezintă investiții în sens economic deoarece folosirea lor nu contribuie la creșterea capitalului tehnic și a avuției naționale, ci doar schimbă proprietarul lor.

În concepția lui N.G.Mankiw termenul de investiție “provoacă uneori confuzie în mintea începătorilor în problemele macroeconomice. Confuzia este alimentată de faptul real, conform căruia investițiile, pentru economie, în ansamblul ei, nu este același lucru cu ceea ce considera investiții unul sau altul din indivizi, luați separat. Regulă generală este următoarea: acele achiziții de capitaluri care redistribuie activele existente între diferiții agenți economici nu sunt investiții pentru economie. În sensul folosit de macroeconomisti, investițiile presupun crearea de noi capitaluri.”

Tipuri de investiții în funcție de modul de folosire a bunurilor de capital achiziționate,investițiile se împart în:

1. Investiții pentru dezvoltare sau nete care duc la sporirea capitalului și se realizează pe seama acumulării ;

2. Investiții de înlocuire care au ca sursa amortizarea și servesc pentru înlocuirea elementelor de capital fix uzate care sunt scoase din funcțiune și înlocuite cu altele noi.

Suma investițiilor de înlocuire și a investițiilor nete,de dezvoltare,formează investițiile brute de capital,ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic. Investiția brută se compune din investiții în bunuri de capital cu excepția cheltuielilor pentru bunurile gospodăriilor populației, care se includ în consumul privat și al bunurilor durabile care se include în producția intermediară a statului  și investiții în stocuri, în modificarea stocurilor de materii prime semifabricate și produse finite din producție proprie,destinate vânzării. Atunci când în economie suma investițiilor brute este mai mică decât volumul investițiilor de înlocuire are loc o reducere a capitalului tehnic real, adică un fenomen de dezinvestiție.

Investițiile reprezintă un element, o premisă a creșterii și dezvoltării economice, cu implicații asupra dinamicii cererii și ofertei de bunuri-capital și servicii adecvate, ca și asupra pieții muncii. În sens larg și din perspectiva unităților individuale, investițiile se identifică cu plasamentele economiilor persoanelor fizice și/sau juridice în diferite domenii. Acestea pot fi:

achiziționarea de noi echipamente de producție;sporirea capitalului tehnic;

perfecționarea,modernizarea capitalului fix;

creșterea stocurilor de capital circulant;

construcții de locuințe;

achiziții de terenuri;

cumpărări de hârtii de valoare;

cheltuieli privind prospectarea geologică;

finanțarea cercetării științifice și a proiectării;

împăduriri,plantații;

demontarea,transportul și remontarea echipamentelor de producție. 

Având în vedere importanța deosebită a investițiilor,din punctul de vedere al investitorului,care presupune o sumă mare,a cărei recuperare are loc într-o perioadă lungă de timp și de aici și riscul ridicat de a nu se recupera împreună cu profitul scontat,decizia de aplasa un venit în acest domeniu trebuie să se bazeze pe o serie de calcule.Aceste calcule au în vedere o serie de indicatori economici și o serie de factori care-i influențează.

Prin indicatori economici, se număra :

Raportul dintre valoarea prezența a venitului ce urmează să fie obținut din investiție și costul investiției.

Raportul dintre venitul net ce urmează a fi realizat și venitul net ce s-ar obține dacă suma respectivă ar fi depusă la bancă,la nivelul ratei reale a dobânzii,raport ce se numește costul de oportunitate al investiției.

Perioada de rambursare în domeniul ales față de același indicator în alte domenii.

La luarea unei decizii de investire contribuie o serie de factori de influența, care ne pun în tema riscurile și aspectivele pozitive în urma operațiuni.

Pentru a evidenția corect toate distincțiile într-un studiu de fezabilitate al unei investiții într-o întreprindere facem apel la definiția proiectului.

Un proiect, poate fi definit ca o operațiune formată dintr-un ansamblu coerent de cheltuieli care contribuie la realizarea unui obiectiv dat. Fiecare proiect vine să se insereze într-un program existent sau în unul nou. El poate duce la creșterea capitalului sau modificarea structurii de ansamblu și nivelului sau de rentabilitate.

Studiul asupra proiectului se face nu numai pentru proiecte diferite, dar și pentru variantele acestora. Proiectul diferă în funcție de perioada de timp și pot existenta proiecte de investiții pe termen mediu său lung.

Într-un program de investiții se stabilesc obiective, performante, acțiuni și mijloace necesare atingerii obiectivului, precum și modul de combinare și folosire a acestor mijloace. Din acest motiv proiectele nu sunt exclusive (concurente). Urmăresc aceleași obiective sau obiective diferite, nu presupun același spațiu de desfășurare, nu presupun finanțare din aceeași sursă, ci sunt luate împreuna pentru a se reduce riscul proiectului individual.

Programele de investiții, în general, au o arie de cuprins mai largă decât proiectele de investiții, iar pentru implementarea lor este necesar a fi detaliate în unul sau mai multe proiecte de investiții.

CAPITOLUL II – Motive și forme ale procesului de economisire

2.1. Motivele preferinței pentru lichiditate

Există multiple motive de economisire, motive pe care literatura de specialitate le-a structurat astfel: motivul speculației, al precauției, al afacerilor sau al venitului. Bineînțeles, una din ideile de bază ale oamenilor în ceea ce înseamnă economisire este aceea de a pune de o parte, cu regularitate în fiecare lună, de exemplu, o anumită sumă pentru perioada viitoare.

2.1.1. Motivul venitului și al afacerilor

Unul dintre motivele pentru a păstra banii lichizi îl constituie nevoile ce apar în intervalul de timp dintre încasarea venitului și cheltuirea lui. Vigoarea cu care acest mobil acționează în direcția luării deciziei de a păstra o anumită sumă de bani în numerar depinde mai ales de mărimea venitului și de durata normală a intervalului dintre încasarea și cheltuirea lui. Acesta este aspectul sub care conceptul de viteză de circulație a banilor în raport cu venitul se dovedește cât se poate de adecvat.

Economisirea în scopul afacerilor presupune păstrarea banilor lichizi pentru acoperirea necesităților în intervalul dintre momentul efectuării cheltuielilor necesitate de desfășurarea afacerilor și momentul obținerii încasărilor din vânzări (numerarul păstrat de intermediarii comerciali pentru acoperirea necesităților în intervalul dintre cumpărarea și vânzarea mărfurilor este inclus în această categorie).

2.1.2. Motivul precauției

Economisirea de precauție este un alt motiv de a păstra lichidități din dorința de a fi pregătit pentru situații neprevăzute, care ar necesita cheltuieli imediate, pentru ocazii neașteptate (de a face achiziții avantajoase), dar și din dorința de a păstra un bun cu valoare fixă în expresie bănească pentru achitarea unei obligații ulterioare, și ea fixă în expresie bănească. Tot în această categorie intră și economisirea pe termen lung pentru pregătirea profesională proprie sau a copiilor, precum și economisirea pentru bătrânețe.

Vigoarea tuturor acestor trei tipuri de mobiluri va depinde în parte de faptul cât de ieftine și sigure sunt metodele de obținere a numerarului, atunci când se ivește nevoia, printr-o formă sau alta de creditare momentană, mai ales prin depășirea soldului contului la bancă sau printr-un echivalent al lui. Desigur, nu este necesară păstrarea banilor lichizi inactivi pentru acoperirea necesităților din diferite intervale, dacă aceștia pot fi obținuți fără dificultate în momentul în care sunt efectiv necesari.

2.2. Analiza impactului motivelor de economisire asupra procesului de economisire în România

Comportamentul de economisire este dat de numeroase calcule de arbitraj inter-temporal. Fie că aceste variabile sunt de natură economică, fie că sunt de natură psiho-sociologică (prudență, intenția de a lăsa moșteniri, pesimism cu privire la veniturile viitoare) acestea generează o anumită înclinație spre economisire.

Indiferent de gradul de diversificare a fundamentării deciziei de economisire, procesul de economisire nu se realizează în sine ci în scopul maximizării consumului pe un orizont de timp mai mare decât intervalul curent de dobândire a venitului (venit ce reprezintă sursa procesului de economisire în fapt).

În ceea ce privește decizia de a economisi a populației și mai ales a alegerii formelor de economisire cel mai simplu model este acela în care o anumită persoană ce economisește realizează o serie de calcule estimative privind formele de economisire disponibile. Ca urmare, acesta decide sub ce forme economisește acea parte din venitul curent pe care nu o alocă satisfacerii nevoilor curente.

După cum am precizat în rândurile de mai sus impulsul spre economisire implică existența unei cauze ce determină o persoană să își fixeze resursele financiare sub o anumită formă de economisire. Un asemenea impuls este datorat de depășirea venitului curent disponibil ce asigură nivelul minim necesar al consumului curent. De reținut că acest impuls nu dă nici un fel de indicație cu privire la forma concretă de economisire, ci doar despre tendința individului de a economisi.

În urma unor studii sociometrice s-a putut constata că în România încă nu există o cultură a economisirii, iar dacă se economisește acest proces este unul pe termen scurt. Se pune întrebarea de ce? Din cauza inflației ridicate (existente în trecut), din cauza neîncrederii în sistemul bancar (având în vedere o serie de falimente bancare în anii trecuți) și pentru că numeroși oameni nu au încă suficienți bani, procesul economisirii nu este suficient de intens. Astfel motivele pentru care se economisește sunt multiple, deoarece populația are nevoie de fiecare bănuț pentru viața de fiecare zi (în plus consumul este în creștere).

Figura nr. 2.2.1.

Motive ale economisirii la nivelul populației

.Sursă: Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar – Rapoarte Anuale și Buletine Semestriale 2006-2011

Se poate observa că motivele pentru care populația țării noastre economisește sunt variate. Averea deținută de populație este un motiv important ce influențează procesul economisirii. Valoarea de piață a averii se poate modifica fie ca urmare a modificării comportamentului de economisire, fie ca urmare a modificării prețurilor ce compun averea. Acest ultim efect se înregistrează doar pentru activele nefinaciare ale populației (în special imobile). Trebuie să remarcăm că în perioada actuală acest motiv de economisire este unul temporar, având ca scop un consum mai mare. Acest motiv este urmat de achiziționarea de bunuri. Astfel 15% dintre români economisesc pentru a achiziționa bunuri alimentare și nealimentare. De asemenea aceste tipuri de cheltuieli cresc deorece începe să crească și nivelul de trai (aceasta datorându-se creșterii gradului de înzestrare cu bunuri de folosință îndelungată). Oricum mărimea și structura cheltuielilor de consum ale gospodăriilor sunt în funcție directă de nivelul veniturilor. Însă ponderea cea mai mare o înregistrează economisirea în vederea ajutorării copiilor, (pentru studii) , respectiv 19% (grija față de copii îi va impulsiona pe părinți la realizarea de economisiri chiar și prin realizarea unor asigurări de studii de care vor beneficia aceștia în momentul majoratului).

În schimb, deloc de neglijență este ponderea celor care economisesc fără nici un fel de motiv, pur și simplu din dorința de a acumula o avere pentru mai târziu, sau pur și simplu pentru a realiza așa numita „economisire la ciorap”. Aceasta din urmă este destul de periculoasă pentru sistemul bancar, deoarece aceste economisiri conduc, întotdeauna, la sustragerea din circuitul economic a unor sume importante de bani. Această situație poate constitui și o relaxare a presiunii inflaționiste a economisirii, pe de o parte, dar, totuși, pe de altă parte, poate constitui o lipsă de lichiditate, lipsă ce poate obstrucționa creșterea economică, prin descurajarea investițiilor.

De asemenea, posibilitatea de a obține o sumă de bani pentru a face față urgent unei situații neprevăzute este o reflectare a situției economice a gospodăriei. Numai 6% din gospodării economisesc pentru aceste situații. O explicație ar fi faptul că din totalul gospodăriilor, conform statisticilor BNR, circa 41% nu pot face rost de o astfel de sumă, ponderea fiind relativ mai ridicată în mediul rural decât în mediul urban. Aceste sume de bani, împrumutate pentru situațiile neprevăzute, sunt împrumutate de la rude, prieteni sau vecini sau de la alte persoane (așa explicându-se procentul mic al acestui motiv al economisirii). Urmează, în ordinea frecvenței, împrumutul de la bănci sau instituții financiare, utilizarea disponibilului de bani destinați cheltuielilor curente, sau mobilizarea disponibilului aflat într-un cont bancar.

Petrecerea timpului liber într-un fel sau altul este un alt motiv ce conduce la economisire. Ponderea persoanelor, gospodăriilor, ce economisesc în vederea petrecerii timpului liber într-un mod activ este sensibil mai redus (7%) ; vârsta fiind un factor determinant în alegerea modalităților de petrecere a timpului liber. Dacă pentru majoritatea persoanelor adulte sau vârstnice, efectuarea de lucrări în grădina de legume este un mod plăcut de petrecere a timpului liber, nu același lucru se poate spune despre alte tipuri de activități, precum excursiile care se înscriu predilect în sfera de interes a tinerilor. Astfel, persoanele din gospodăriile cu venituri relativ mari vor economisi pentru petrecerea „utilă” a timpului liber de care dispun și anume pentru excursii.

În final putem concluziona că toate motivele pentru care gospodăriile (populația) economisesc sunt importante (neexistând motive principale sau motive secundare); astfel se economisește în funcție de prioritățile fiecărei gospodării, în funcție de veniturile sale, dar și în funcție de gradul de instruire al acestora. Aceste motive, raportate la criza financiară internațională se vor modifica în intensitate și de aici procesul de economisire se va schimba radical. Situația delicată în care se află finanțele României poate conduce la reducerea comportamentului de consum al populației. Așa cum consumul crește atunci când anticipăm venituri viitoare mai mari, în același fel se va reduce atunci când anticipăm venituri viitoare mai mici. Chiar și pentru cei ale căror venituri disponibile nu vor scădea, încrederea și comportamentul de consum se vor reduce. Efectul consecutiv va fi în mod natural creșterea economisirii.

2.3. Forme de economisire

Este important a se deosebi diferitele alocări posibile ale economiilor, fiindcă în funcție de destinația lor efectele economice diferă radical. Astfel, conținutul economic și forma juridică de manifestare a plasamentelor sunt deosebit de diverse:

plasamente lichide ;

instrumente financiare;

contracte;

plasamente imobiliare și funciare.

Acestea asigură deținătorului și respectiv utilizatorului unui plasament, anumite avantaje urmărite de fiecare. Pentru economisire, respectiv pentru plasamentele de bani există o multitudine de posibilități, care diferă chiar de la o societate financiară la alta. De aceea este obligatorie efectuarea de comparații și solicitarea de informații.

Figura nr. 2.3.1 prezintă aceste forme de plasament:

Fig. nr. 2.3.1

Modalități de plasare a economiilor

Sursă: Adaptare după Bremond J., Geledan A. – „Dicționar economic și social”, Ed. Expert, București, 1995

Hârtiile de valoare și investițiile financiare în bunuri de valoare

Dacă la constituirea și realizarea unei averi securitatea este primul element de care trebuie să ținem seama, este recomandabil să investim în obiecte cu randamente garantate. Firește, într-un asemenea caz va trebui să acceptăm randamente mai mici decât în cazul investițiilor cu riscuri mari.

În orice stat, există hârtii de valoare garantate de statul respectiv, cu ajutorul cărora Ministerul Finanțelor astupă deficitele bugetare. Dobânzile nu sunt, în asemenea cazuri cele mai mari de pe piața de capital, dar sunt, oricum, relativ comparabile, însă nu pot fi comparate cu condițiile pe care le oferă un fond în acțiuni.

În ceea ce privește randamentele hârtiilor de valoare acestea se află într-o strânsă corelație cu situația burselor. În acest mod, există o regulă de aur: când pe piața de capital se plătesc dobânzi ridicate pentru hârtiile de valoare puțini sunt cei care se angajează în afacerile de bursă, deoarece la bursă orice “afacere” este legată de riscuri mult mai mari.

Putem exemplifica această situație prin prezentarea tabelului de mai jos, tabel ce reflectă efectul dobânzilor asupra hârtiilor de valoare și acțiunilor.

Tabel nr. 2.3.1.1

Efectul dobânzilor asupra hârtiilor de valoare și asupra acțiunilor

Sursă: “ABC Bursier” – Titu Băjenescu, Editura Polirom, 2002.

Este foarte important ca investitorul să cunoască, din timp, tendința dobânzilor de referință. Acum poate rezulta o corelație cu situația conjuncturală. Se pune întrebarea de ce? Răspunsul: deoarece într-o perioadă de slabă conjunctură și creștere mică a prețurilor, ratele dobânzilor vor fi mai scăzute pentru a crește tendința populației spre investiții. În perioadele de conjunctură puternică și creștere pronunțată a prețurilor (o rată inflaționistă ridicată) dobânzile sunt folosite ca frâne ale inflației, cu scopul de a evita o supraîncălzire a conjuncturii.

Un alt tip de hârtie de valoare este și acțiunea, care reprezintă un titlu de proprietate, dar care este purtătoare de riscuri mult mai mari față de obligațiuni. Acțiunile, întotdeauna, au reprezentat un important concurent al hârtiilor de valoare cu dobândă fixă. În ceea ce privește randamentele aduse de acțiuni acestea se orientează după nivelul dobânzilor de pe piața capitalului. Oricum, acțiunile reprezintă un plasament financiar profitabil, chiar dacă implică și riscuri. O acțiune achiziționată îi asigură posesorului un procent din patrimoniul societății emitente, procent ce poate fluctua considerabil în timp. Se cunoaște că de deținerea acțiunii sunt legate anumite drepturi cum ar fi dreptul de participare la profit sau la pierdere, dreptul de preemțiune la emiterea de noi acțiuni.

Concluzia ce rezultă este următoarea: economisirea cu ajutorul hârtiilor de valoare, acțiuni sau obligațiuni, reprezintă o cale bună pentru asigurarea perioadei inactive.

Dar banii pot fi plasați nu numai în hârtii de valoare, ci și în bunuri de valoare. În această categorie intră terenurile, casele, locuințele proprietate privată, metalele scumpe, obiectele de artă și multe altele. Pentru mulți oameni, achiziția unui teren sau cumpărarea ori construirea unei case constituie un obiectiv important pentru economisire. Pe lângă visul de a avea o casă proprie cu grădină, un rol important îl joacă și dorința de a avea siguranța investiției și aceea de asigurare a unei situații stabile pentru bătrânețe.

Carnețele de economii și economiile prin asigurări

O altă modalitate de plasare a banilor economisiți de către populație care urmărește asigurarea suplimentară pentru cazuri de incapacitate de muncă, îmbolnăvire sau pentru bătrânețe, asigurarea urmașilor după decesul titularului, este economisirea prin încheiere de asigurări.

Asigurările sociale de stat nu pot acoperi toate situațiile dificile individuale, de aceea au fost create și alte elemente în cadrul rețelei sociale. În plus, conform obiectivului prevăzut de Legea fundamentală, se urmărește în special garantarea siguranței sociale și egalitatea în drepturi a anumitor grupe, cum ar fi copiii și mamele, elevii, studenții, persoanele handicapate etc.

Ajutoarele sunt acordate prin:

prestații financiare directe ale instituțiilor de stat (de exemplu alocație pentru copii, ajutor social, alocație pentru locuințe etc.);

prestații financiare indirecte (reduceri sau scutiri de impozite, credite cu dobândă preferențială etc.);

prestații în natură, consultanță (măsuri de reabilitare, servicii de consultanță etc.).

Se observă că această formă de economisire în ultimii ani a căpătat o încredere și o amploare deosebit de mare. Semnificativă în această dezvoltare este conștiința tot mai clară a nevoii de a avea un viitor financiar sigur.

Se desprinde concluzia că, descrierea făcută propriului lor comportament de economisire de către cei care realizează economii arată că principala motivație este crearea unui viitor financiar sigur.

Mai mult sau mai puțin, economiile pot fi plasate și în diferite tipuri de conturi, de unde și denumirea de economii în cont. Plățile, retragerile și dobânzile sunt înscrise de către bancă într-un carnet de economii. Carnețele de economii sunt cea mai răspândită formă de economisire. Ele au o tradiție îndelungată și reprezintă o formă de economisire simplă, ușor de înțeles. Un carnet de economii poate fi obținut la bănci sau la casele de economii. Există carnete de economii cu termen de depunere stabilit prin lege său liber stabilit, precum și cu dobândă fixă negociabilă.

Întrebarea care se naște este acum „De ce să aleg un cont de economii?” Răspunsul: conturile de economii reprezintă una dintre cele mai bune soluții dacă o persoană își propune să economisească regulat pentru o anumită perioadă.

Aceste conturi permit oricând depunerea unor sume suplimentare, iar banii astfel acumulați sunt și mai ușor de gestionat.

În perioada actuală există o diversitate foarte mare de conturi de economii, pornindu-se de la programe pentru minori, pentru vacanțe sau pentru achiziționarea unui autoturism și ajungându-se la produse destinate în exclusivitate pensionarilor.

În final putem spune că aceste instrumente sunt produse de economisire avantajoase ce permit în orice moment depunerea de sume suplimentare sau retragerea de bani, fiind constituite pe o perioadă nedeterminată. Cu alte cuvinte sunt forme avanjatoase de economisire pentru cei cu venituri medii și mici.

Analiza plasării economiilor populației în România

În România, în urma studierii procesului de economisire și a analizei factorilor determinanți, s-au putut pune în evidență și o serie de modalități de economisire ale populației.

Deoarece corelarea permanentă a veniturilor cu cheltuielile de către subiecții economici nu aparține realității vieții economico-sociale, apare problema plasării veniturilor economisite, în anumite perioade de timp, cât și a utilizării plasamentelor realizare în perioadele anterioare, caz în care apare necesitatea recurgerii la sumele economisite.

Este important a se realiza deosebirea între diferitele alocări posibile ale economiilor, fiindcă în funcție de destinația lor efectele economice diferă radical.

În urma studiilor efectuate de către HVB Bank împreună cu grupul GfK, dar și în conformitatea cu studiile realizate de metro Media Transilvania se poate spune că încrederea populației în instrumentele de economisire este în creștere.

Potrivit tuturor acestor analize modalitatea preferată de a face economii este cumpărarea de apartamente sau case (58%), respectiv de a învești în bunuri imobiliare. Aceste modalități fiind, la ora actuală, cele mai profitabile forme de economisire, dar și cele mai sigure.

Fig. nr. 2.3.3.1

Forme ale economisirii.

Sursă: calcule proprii pe baza datelor statistice INSSE

Pentru mulți oameni, achiziția unui teren sau cumpărarea sau construirea unei case constituie un obiectiv important pentru economisire. Pe lângă visul de a avea o casă proprie cu grădină, un rol important îl joacă și dorința de a avea siguranța investiției și aceea de asigurare a unei situații stabile pentru bătrânețe.

Bidimensionalitatea grilei de apreciere a principalelor moduri de a economisi – siguranță și profitabilitate – indică o înclinație în a aprecia economisirile în bunuri imobiliare, în plasamente bancare și în metale prețioase și aur ca fiind cele mai sigure și profitabile. Plasamentele bancare sunt mai bine apreciate din perspectiva siguranței decât din perspectiva câștigului obținut.

Preferințele pentru depunerile la bănci se regăsesc într-o măsură mai mare în cazul categoriilor: persoane peste 50 de ani, persoane cu statut ocupațional ridicat, cu studii superioare, din orașele medii și mari, cu un venit personal lunar între 900 și 1.500 lei, din București.

În general, depozitele bancare și carnetele de economii de tip CEC sunt instrumente cu risc foarte scăzut, însă cu câștiguri minime. Fiind analizați diferențiatorii socio-demografici se constată că tinerii preferă instrumente de economisire evoluate, caracterizate de risc și profitabilitate mare. Preferințele pentru depunerile la CEC se vor regăsi într-o măsură mai mare în cazul persoanelor de peste 50 de ani și pensionari, cu studii elementare, cu venit relativ scăzut din mediul urban. Principalele instrumente promovate de instituțiile de economii fiind:

libretele de economii cu dobândă la vedere;

libretele de economii cu depozite la termen;

depozitul adolescent;

depozitul tineret;

depozitul la termen cu rată fixă a dobânzii etc.

Păstrarea economiilor în casă este preferată de 18% din populație, fiind preferată în mare măsură de tinerii cu un nivel de educație relativ scăzut, cu un venit personal lunar de maxim 300 lei. Dar s-a constatat, de asemenea, că această preferință scade odată cu creșterea nivelului de educație. Astfel, tinerii nu se gândesc să economisească, iar cei în vârstă se bazează pe cei tineri pentru un ajutor la bătrânețe.

O formă destul de importantă de plasament o constituie achiziția de hârtii de valoare. Hârtiile de valoare sunt titluri de plasament cu regim juridic, prin care persoanele private și publice își pot asigura mijloacele financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor. Procentul de dobândă, cursul de emisiune și de răscumpărare precum și perioada sunt astfel stabilite, încât achiziția unor astfel de titluri să fie o variantă atractivă de plasament pentru investitori. Există două tipuri de hârtii de valoare: acțiuni și obligațiuni. Statisticile ne arată că 23% dintre români investesc în obligațiuni, certificate de trezorerie, titluri de stat, 13% în acțiuni și 20% în asigurări de viață simple (a se vedea graficul nr.18). Deci în acest moment tendința populației este de a conomisi în imobiliare. Lipsa diversității acestor instrumente, dar și a încrederii în acestea conduc mai mult spre consum decât spre economisire.

Păstrarea economiilor în euro sau în dolari este preferată, de regulă, de persoanele cu statut ocupațional ridicat, cu studii superioare, din orașele cu peste 20.000 de lucrători, cu un venit lunar personal și pe gospodărie de peste 900 lei. Astfel, ponderea celor care au optat pentru euro (29%), fiind cu 5 puncte procentuale mai mare decât a celor care au optat pentru economisirea în moneda americană (24%). Oricum economisirea monetară sub forma depozitelor reprezintă un comportament economic încadrat în cauzalitatea generală care se formează și acționează la nivelul ansamblului economiei. Deși multe dintre comportamentele de tip financiar au și cauzalități non-economice (psihologice, generate de contagiune etc.), în general, ele se subsumează dinamicii unor variabile macroeconomice care sunt fie generatoare, fie condiționale ale comportamentului de economisire, atât la nivelul volumului cât și la nivelul structurii „portofoliului” de economisire.

Trebuie subliniat faptul că granița consum/economisire este departe de a fi clară, evidentă; astfel cumpărarea de bijuterii, tablouri poate fi considerată ca o formă de economisire, cu toate că este vorba de bunuri de consum. Dacă diamantul păstrat în cutie este apoi plasat pentru realizarea unei plusvalori, aceasta este, fără îndoială, în scop speculativ. Dar, cel mai adesea, cumpărarea de covoare din Orient sau de tablouri face parte din consumul care se integrează unui patrimoniu a cărui funcție de economisire de precauție este adeseori situată în plan secund în raport cu utilizarea principală.

Deci, putem concluziona că economisirea înseamnă neconsumarea imediată a unei părți din venit și colectarea de bani pe o anumită perioadă, proces ce are ca destinații posibile tezaurizarea, plasamentul și investiția.

Fig. nr. 2.3.3.2.

Destinațiile posibile ale economiilor populației.

Sursă: Bremond J., Geledan A. – „Dicționar economic și social”, Ed. Expert, București, 1995

În ceea ce privește profitabilitatea aceasta măsoară diferența între profitul realizat cu ocazia investițiilor în bunuri reale și rata dobânzii care s-ar obține prin plasarea capitalurilor folosite pentru finanțarea acestor investiții.

Este un indicator cheie pentru a înțelege înclinația spre investire și decizia deținătorilor de capital când au de ales între aventura industrială și plasamentul financiar.

După cum se remarcă, în perioada 2006-2008, portofoliul de plasamente are ca principale instrumente de economisire conturile curente și cardurile de debit, utilizate în ultimul an de 40-43 la sută din membrii gospodăriilor accesate. Urmează apoi depozitele la termen în lei și acțiunile, utilizate în 18 la sută, respectiv 14 la sută din gospodăriile vizitate (în urma studiului efectuat de Metrou Media Transilvania). În continuare, sunt plasate în ordine descrescătoare carnetele de economii în lei (8 la sută), conturile curente în euro (7 la sută), asigurările de viață (6 la sută), certificatele de depozit (5 la sută), depozitele la termen în euro (3 la sută), pensiile private (3 la sută), unitățile la fondurile de investiții (2 la sută).

Fig. nr. 2.3.3.3.

Instrumente de economisire.

Sursă: calcule proprii pe baza datelor statistice INSSE

Majoritatea gospodăriilor care dețin instrumente de economisire au câte un singur instrument de un anume tip din această categorie, remarca fiind valabilă și în cazul instrumentelor de credit.

În anul 2008, valoarea totală a instrumentelor de economisire de un anumit tip deținute în cadrul unei gospodării depășește, de regulă, 1.000 lei.

De asemenea, în acest moment, în România populația investește sume mici în pensiile private. Numărul celor care caută fonduri speciale de pensii și produse de economisire este relativ redus (cca 21%). Dar în viitor sperăm la o creștere a cererii pentru serviciile de consultanță din domeniul gestionării activelor. Datorită acestei creșteri, dar și a potențialului pieței, planurile de pensii vor deveni tot mai importante. Începând cu anul 2008 în România, dar și în țările din Europa Centrală și de Est, aproape jumătate din populația activă a început să investească sau să ia în considerare investițiile în pensii private individuale, pe lângă pensia de stat. Prin acest program de pensii private, tinerii au un avantaj imens: datorită perioadei mai lungi de economisire, aceștia vor trebui să facă investiții mai mici pentru a primi plăți suplimentare suficiente din surse ca pensiile private. Cu cât persoanele tinere vor începe să economisească mai devreme, cu atât acestea vor beneficia de economii mai mari în perioada inactivă.

La ora actuală o mică parte din populație intenționează să utilizeze instrumentele clasice de economisire pentru o investiție în viitorul propriu. Se pot observa diferențe specifice fiecărei țări în preferințele față de un produs sau altul: contractele de economisire și creditare sunt printre produsele preferate pentru fondurile de pensii în Cehia (30%), Croația (15%), și Slovacia (14%). Investițiile în acțiuni și fondurile de investiții în general (fonduri de pensii nespecificate) sunt folosite din ce în ce mai des în Slovenia (13%), Polonia (11%), și Slovacia (10%). Sârbii și românii fac adesea investiții imobiliare (18% respectiv 13%).

Bosniacii, românii și slovacii tind să prefere depozitele și conturile de economii (Bosnia 52%, Slovacia 39%, România 35%). Încheierea asigurărilor de viață e preferată mai ales în Slovenia, Croația și Slovacia, urmate de Serbia și Bosnia-Herzegovina.

În acest moment, populația din țările Europei Centrale și de Est investește sume relativ mici în pensiile private. În medie populația își propune să economisească aproximativ 22 euro pe lună. Toate acestea subliniază importanța investițiilor începute cât mai devreme. Putem accentua, din nou, că economisirea unor sume mici pe termen lung poate completa semnificativ pensia de la stat, fără a mai fi necesare noi sacrificii financiare în viața de zi cu zi. Dacă media de economisire este de 22 euro pe lună, în România această medie prezintă un nivel mai scăzut, respectiv 17,5 euro/lună. Ca urmare a iminentei integrări în Uniunea Europeană se așteaptă că România să recupereze rapid în această privință. În general,creșterea veniturilor și modificarea statutului financiar în toate țările din Europa Centrală și de Est se vor reflecta în creșterea nivelului de economisire. Populația din regiune deja caută produse de economisire și fonduri speciale de pensii.

Fig. nr. 2.3.3.4

Diversitatea formelor de economisire.

CAPITOLUL III –

Analiza procesului de economisire în România

3.1. Evoluția procesului de economisire înainte de 1989

În România înainte de anul 1989 procesul de economisire deținea un loc important în cadrul economiei. Populația era înclinată mai mult spre economisire decât spre consum. Indiferent de perioadă, instrumentele de economisire au existat sub forme variate, având caracteristici specifice perioadei în care au funcționat.

3.1.1. Procesul de economisire în perioada 1880-1933

În perioada 1880-1948 economisirea, la nivelul populației, „banii la saltea” nu mai reprezenta o opțiune. La sfârșitul secolului al XIX–lea gradul de penetrare a acțiunii de economisire continuă să fie extrem de scăzut: un libret de economie revenea abia la 52 de locuitori (față de 219 în 1882), iar depunerea medie pe un locuitor ajunsese la 5,30 lei (față de 0,28 lei în 1882). Aceste cifre reflectă starea materială precară a majorității covârșitoare a populației, concluzie confirmată de structura libretelor de economie pe categorii socio-profesionale.

Astfel, în anul 1899 din numărul total al libretelor aparțineau:

47% școlarilor și minorilor,

8,9 % lucrătorilor și meseriașilor,

8,1 % funcționarilor publici și particulari,

6,9 % servitorilor,

4,8 % comercianților,

4,6 % militarilor și

19,7 % altor categorii.

În această perioadă țăranii nu erau individualizați în statisticile Casei de Economii din cauza numărului insignifiant al acestora în calitate de depunători.

Fig. nr. 4 – Strctura aparținătorilor de librete de economie pe categorii

socio-profesionale 1880-1899

Soldul mediu al depunerilor pe un libret pe categorii socio-profesionale, în ordine

descrescătoare, pe anul 1899, se prezenta astfel:

comercianții 447 de lei;

funcționarii publici și privați 418 lei;

servitorii 371 lei;

lucrătorii și meseriașii 343 lei;

militarii 304 lei;

minorii și școlarii 144 lei.

Soldul mediu aferent altor categorii era 425 lei, iar soldul mediu pe ansamblul depunătorilor 277 de lei.

Fig. nr. 4.1 – Soldul mediu al depunerilor pe un libret pe categorii

socio-profesionale 1899

3.1.2. Procesul de economisire în perioada 1933-1989

În anii crizei economice, valoarea producției agricole s-a prăbușit, venitul național pe locuitor a scăzut sub 50%, iar salariile nominale s-au redus dramatic (salarii, factor important al economisirii și în această perioadă) acestea contribuind la scăderea posibilităților de economisire ale populației. În anul 1933 soldul depunerilor populației la CEC înregistrase o creștere de 7,3 ori. Această situație explicitându-se prin aceea că, în urma prăbușirii unor mari bănci, o parte dintre depunători au reușit să-și retragă depunerile de la acestea și să le încredințeze CEC-ului, economii ce erau în siguranță (a se vedea figura de mai jos).

Fig. nr. 4.2 – Total sume atrase de la populație în 1933

Tendința de creștere a numărului depunătorilor și a depunerilor la CEC a continuat să se manifeste și în anii care au urmat după criza economică. Structura depunerilor pe categorii socio-profesionale, la 1 ianuarie 1938, arăta că:

30,93 % din totalul acestora aparțineau persoanelor casnice și fără profesie,

28,76 % funcționarilor (inclusiv profesori, militari și preoți),

12,43 % comercianților și industriașilor (inclusiv societăți),

7,81 % liber-profesioniștilor,

7,74 % minorilor și elevilor,

7,03 % meseriașilor,

2,39 % agricultorilor,

1,78 % servitorilor și

1,13 % muncitorilor.

Fig. nr. 4.4 – Structura depunerilor pe categorii socio-profesionale, la 1 ianuarie 1938.

Putem spune că în această perioadă de după criza din 1933 depunerile populației la instituția financiară, respectiv CEC, din acea perioadă au crescut ajungând la 80% pentru

depunerile persoanelor casnice și fără profesie, funcționarilor, comercianților, industriașilor și liber-profesioniștilor, care reprezentau 53,8 la sută din numărul depunătorilor, în timp ce minorii și elevii, meseriașii, agricultorii, muncitorii și servitorii, care alcătuiau 46,2 din numărul depunătorilor, dețineau numai 20 la sută din volumul total al depunerilor.

În perioada 1948-1989 acțiunea de economisire a evoluat pe coordonatele politice și social-economice ale trecerii de la capitalism la socialism și ale economiei etatist-cooperatiste.

Reforma monetară din august 1947, reforma bănească din ianuarie 1952, naționalizarea principalelor mijloace de producție, etatizarea Băncii Naționale și lichidarea celorlalte bănci și societăți de asigurare din iunie 1948, trecerea la conducerea economiei naționale pe bază de plan în ianuarie 1949 și cooperativizarea agriculturii în anii 1949-1962, toate aceste măsuri au influențat dezvoltarea economiei și structura de ramură a acesteia, mărimea și repartizarea venitului național, cererea și oferta de bunuri de consum etc. Unele dintre măsurile menționate au condus la creșterea veniturilor bănești ale populației și implicit la sporirea depunerilor acesteia la CEC, în timp ce altele au avut efecte adverse.

Evoluția depunerilor la CEC (creșterea soldului anual și a soldului general al depunerilor) a mai fost influențată de extinderea rețelei de unități proprii și mandatare și apropierea acestora de locul de muncă (sau de domiciliul) potențialilor depunători, de multiplicarea instrumentelor de economisire folosite, de lărgirea paletei serviciilor bancare prestate pentru bugetul de stat, pentru diferite instituții și organizații, precum și pentru populație.

Urmărind corelația dintre creșterile anuale de sold și veniturile bănești ale populației, constatăm că, din 1960 până în 1980 (cu excepția anului 1970), rata economisirii a fost în continuă creștere, după care a marcat o tendință de scădere, după cum se poate vedea din datele de mai jos:

Tabel nr. 4 – Rata economisirii înainte de 1989

Sursa datelor: Calculat pe baza datelor Direcției Centrale de Statistică și ale Casei de Economii și Consemnațiuni.

Tendința descendentă a ratei economisirii în perioada premergătoare Revoluției din 1989 reflectă starea de criză în care s-a aflat economia noastră națională provocată de o serie de factori endogeni și exogeni.

Un indicator semnificativ pentru acțiunea de economisire a populației, în perioada economiei planificate, l-a constituit durata medie de păstrare a unui leu depus la CEC. În perioada de referință această durată a cunoscut o continuă creștere, și anume: de la 210 zile în 1960, la 470 în 1970, la 789 în 1980 și la 1021 de zile în 1988.

Multiplicarea de aproape cinci ori a acestei durate a fost determinată de orientarea economiilor populației în proporție din ce în ce mai mare spre achiziționarea de bunuri de valoare mare și folosință îndelungată: construirea (cumpărarea) de locuințe, achiziționarea de autoturisme, mobilă, aparate electrocasnice de uz gospodăresc etc. Creșterea duratei de rămânere la CEC a unui leu depus spre păstrare și fructificare a fost determinată și de incapacitatea pieței interne de a satisface cererea populației în termene scurte.

Diversificarea instrumentelor de economisire a reprezentat cauza creșterilor depunerilor la CEC din această perioadă. Între acestea pe primul loc s-au plasat libretele cu dobândă la termen (57,1 la sută în 1986), pe locul al doilea libretele cu dobândă și câștiguri în autoturisme (29,4 la sută), pe locul al treilea libretele cu dobândă la vedere (7,0 la sută), după care au urmat, cu ponderi reduse, libretele cu dobândă și câștiguri, obligațiunile CEC cu câștiguri, conturile curente personale, carnetele de consemnare a garanțiilor depuse de gestionari etc.

3.2. Structura economiilor populației din România într-o perioada recenta

Casa de Economii și Consemnațiuni a îndeplinit un rol pozitiv nu numai în stimularea acțiunii de economisire, dar și în menținerea, în circuitul economic, a celei mai mari părți a disponibilităților bănești ale populației, ceea ce a influențat pozitiv stabilitatea monetară.

Începând cu anul 1990, tranziția spre economia de piață a marcat, cum era și firesc, și activitatea Casei de Economii și Consemnațiuni, fără însă a-i schimba radical profilul de bancă a populației.

Până în 1989, majoritatea covârșitoare a disponibilităților bănești ale populației se aflau la Casa de Economii și Consemnațiuni, celelalte instituții – Administrația Asigurărilor de Stat (ADAS), cooperativele de credit și casele de ajutor reciproc ale salariaților, pensionarilor și ale altor categorii sociale – atrăgeau sume cu mult mai mici.

În perioada postdecembristă, atragerea disponibilităților bănești ale populației nu mai este dominată de CEC ci, în condiții de concurență, piața de capital este partajată între bănci (din rândurile cărora face parte și CEC-ul), societățile de asigurare, fondurile de investiții și diverse instituții mutuale. Ca urmare, ponderea sumelor atrase de CEC de la populație în produsul intern brut a scăzut continuu, și anume de la 29,02% în 1990, la 2,86% în 1995, la 2,33% în anul 2000 și la 1,71% în 2003.

3.2.1. Structura economiilor populației pe diferite categorii de clasificări

În publicația INS „Condițiile de viață ale populației din România“, 2012 (cu date pentru perioada ianuarie 2010 – mai 2011) nivelul și distribuția veniturilor nete ale populației României pun în evidență precaritatea condițiilor de viață la nivel general dar și inegalități marcante între urban și rural. Astfel, 11% din gospodării (4% în urban și 20% în rural) au dispus de mai puțin de 1.900 lei pe an (sub 475 euro), aproximativ 160 lei pe lună (40 euro). Până la 3.900 lei pe an (975 euro/an, 81 euro/lună) se încadrau 31% din gospodării (18% în urban și 48% în rural). La ultimul nivel considerat, peste 12.500 lei anual (3125 euro/an, 260 euro/lună) se încadrau 13% din gospodării (19% în urban și 6% în rural). Referindu-ne în continuare la rural, INS a determinat un venit mediu total/lună pe gospodării în valoare de 998,56 lei și de 326,2 lei pe persoană. Deducerea impozitelor, a chetuielilor de producție și a celor destinate consumului animalelor din gospodărie ne conduce la o valoare medie de 740 lei pe gospodărie venit lunar disponibil intrat. Pe surse de proveniență suma respectivă se compune din venituri bănești în proporție de 73% (27% transferuri sociale, 24% salarii + 12% venituri din agricultură + 6% vânzarea de proprietăți + 4% venituri din activități independente neagricole) și 29% contravaloarea produselor agroalimentare și nealimentare produse și consumate în gospodărie. La rândul lor, cheltuielile de consum s-au situat la o medie lunară de 690 lei, rezultând o economisire medie pe o gospodărie de 50 lei.

În fapt, doar 8,7% din gospodării au reușit să economisească, 67% s-au încadrat în veniturile avute, 5% au apelat la economii anterioare, iar 19% s-au împrumutat. Totuși împrumuturi în derulare aveau numai 7,4% din gospodăriile din rural (70% de la bănci). Credite au fost utilizate pentru cumpărarea bunurilor de folosință îndelungată – 31%, acoperirea cheltuielilor de consum ale gospodăriei – 29%, nevoi personale ale membrilor gospodăriei – 25%.

Gospodăriile care au depășit nivelul veniturilor reprezintă 13% din total (reparații la locuințe 36%, cumpărarea de bunuri de folosință îndelungată 28%). În același timp, 17,4% din totalul gospodăriilor nu au putut face față plăților datorate (59% pentru energia electrică, 25% întreținerea locuinței, 23% abonamentele radio, TV).

În ceea ce privește diferențierea economiilor pe regiuni de dezvoltare, se poate remarca faptul că, atât în anul 2012 cât și în anii anteriori, cele mai mari economii s-au înregistrat în București – Ilfov și cele mai scăzute în Nord- Est.

În această perioadă veniturile ce revin în medie pe o gospodărie din București au fost mai mari (de exemplu cu 48% în 2012) decât veniturile gospodăriilor din Nord-Est (cu 46% mai mari în anul 2002), iar veniturile ce revin în medie pe o persoană au fost cu 43,9% mai mari în 2012 (iar în 2011 cu 51,3%). Structura pe surse a veniturilor totale nu reprezintă diferențe mari de la o regiune la alta. Principala sursă de formare a veniturilor este salariul în toate regiunile, însă cu un aport mai scăzut în regiunea Nord-Est și considerabil mai mare în regiunea București. Peste medie s-au aflat și veniturile salariale ale gospodăriilor din regiunile Centru și Nord-Vest, iar sub medie cele din regiunile Sud-Vest, Sud, Sud-Est și Vest.

Tabel nr. 6 – Venituri medii unare pe regiun

– medii lunare pe o gospodărie, lei –

Sursa: Institutul Național de Statistică

*Calcule CNP pe baza datelor trimestiale INS

Diferențierea în teritoriu a aportului cheltuielilor bănești de consum și a consumului din resurse proprii la acoperirea cheltuielilor totale de consum urmează îndeaproape structura ocupațională. Se remarcă, astfel, o anumită omogenitate pentru majoritatea regiunilor în ceea ce privește mărimea și aportul celor două surse de acoperire a cheltuielilor totale de consum ale gospodăriilor. Excepție face regiunea București, unde cheltuielile de consum medii lunare pe o gospodărie (2598,37 mii lei în 2012) sunt cu 43,4% în 2012 mai mari decât nivelul mediu pe țară și cu 87,9% în 2012 mai mari decât în regiunea Sud-Est, cu nivelul cel mai scăzut al acestora, dar unde contravaloarea consumului din resurse proprii înregistrează cel mai înalt nivel (1823,86 mii lei în 2012) și deține în totalul cheltuielilor de consum cea mai înaltă pondere (31,8% în 2012).

În concluzie, majoritatea gospodăriilor din toate regiunile dețin economii medii, deoarece plătesc prioritar servicii cu caracter obligatoriu, iar resursele bănești de care acestea dispun nu le permit accesul la acumulări semnificative.

Nivelul educațional al capului gospodăriei influențează semnificativ mărimea veniturilor realizate. Astfel, veniturile totale ale unei gospodării conduse de absolvenți ai învățământului superior le-au depășit pe cele ale gospodăriilor conduse de persoane cu studii secundare de 1,5 ori și pe cele ale gospodăriilor conduse de persoane cu studii primare de 2,1 ori.

Ca structură, veniturile gospodăriilor din grupa celor cu studii superioare relevă în mod clar profilarea pe activități salariale. Acest specific se remarcă și la gospodăriile urbane conduse de persoane cu studii la nivel secundar. În schimb, gospodăriile din grupa studiilor inferioare realizează în proporție mai mare venituri în natură, rezultate din activități agricole. Veniturile bănești ale acestor tipuri de gospodării au ca sursă de bază pensiile și alte prestații de protecție socială, salariile ocupând un loc secundar.

Nivelul de instruire a capului gospodăriei determină diferențieri semnificative în mărimea și structura cheltuielilor totale. Astfel, gospodăriile conduse de absolvenți ai studiilor superioare au cheltuit lunar de 1,6 ori mai mult decât gospodăriile conduse de persoane cu studii de nivel secundar și de 2,3 ori mai mult decât cele conduse de persoane cu studii primare.

Tabel nr. 7 – Economiile populației în funcție de nivelul de

instruire al capului gospodăriei

medii lunare pe o gospodărie, lei –

Sursa: Institutul Național de Statistică

Ca structură, cheltuielile gospodăriilor al căror cap de gospodărie este absolvent al învățământului superior se deosebesc de celelalte categorii prin ponderea foarte mare a cheltuielilor bănești. Preponderența cheltuielilor bănești la gospodăriile conduse de persoane cu studii secundare sau superioare rezidă din faptul că în general, membrii acestor gospodării obțin venituri relativ stabile, provenite din salarii sau activități pe cont propriu în domenii neagricole. La gospodăriile incluse în grupa studiilor primare peste o jumătate din cheltuielile totale este reprezentată de contravaloarea consumului din resurse proprii, deoarece aceste gospodării se află frecvent în mediul rural, mare parte din membrii lor desfășurând activități agricole în cadrul gospodăriei proprii.

Astfel, pe ansamblul gospodăriilor, în perioada 2010- 2012, economiile totale au cunoscut fluctuații, din care reiese că acele gospodării conduse de absolvenți ai învățământului superior economisesc mult mai mult decât celelalte tipuri de gospodării. De ce? Pentru că

nivelul veniturilor și comportamentul de consum sunt determinate, în principal, de nivelul educațional și de condițiile de locuire. De exemplu raportul între cheltuielile pentru cumpărarea mărfurilor nealimentare, realizate de gospodăriile al căror cap de gospodărie are pregătire superioară și gospodăriile al căror cap de gospodărie are pregătire primară, a fost de 3,4:1 în anul 2012 (3,5:1 în anul 2011). De asemenea pentru a pune și mai bine în lumină, procesul de economisire mai ridicat în gospodăriile al căror cap de gospodărie are nivel de instruire superior, față de celelalte tipuri de gospodării, trebuie să facem referire și la veniturile realizate de aceștia. Astfel, se pot remarca diferențe mari între nivelurile salariale realizate de cele trei categorii, precum și diferențe între nivelul veniturilor din proprietate (arende, chirii, dividende, dobânzi), diferențe ce sunt rezultatul gradului de instruire și de mediul în care locuiesc.

Diferența de nivel și structură între veniturile gospodăriilor există și în cazul grupării gospodăriilor după vârsta capului gospodăriei. În anul 2012, nivelul cel mai ridicat al veniturilor totale medii se regăsește la gospodăriile încadrate în grupa de vârstă 35-49 ani (967,34 lei lunar), iar cel mai scăzut (538,3 lei lunar) la cele de 65 de ani și peste.

Tabel nr. 8– Economiile populației după vârsta capului gospodăriei

– medii lunare pe o gospodărie, lei

Sursa: Institutul Național de Statistică

Nivelul mai scăzut al veniturilor gospodăriilor încadrate în categoria celor conduse de persoane de 65 ani și peste este corelat în mare măsură cu vârsta, persoanele cuprinse în această categorie de gospodării fiind în proporție de 95,2 % pensionari. Din veniturile acestor gospodării 38,1% sunt venituri în natură și 38,8% sunt venituri din pensii.

Veniturile ce revin în medie pe o gospodărie, la gospodăriile conduse de persoane cu vârsta între 35-49 ani, sunt reduse datorită numărului de persoane din gospodărie (3,523 persoane/ gospodărie față de 1,790 persoane/ gospodărie la grupa de vârstă 15-24 ani).

Analiza relației dintre veniturile și cheltuielile totale ale gospodăriilor distribuite după vârsta capului evidențiază existența unui deficit de resurse la gospodăriile conduse de persoane cu vârsta între 15-24 ani (2,4% din veniturile totale). Economiile înregistrate la gospodăriile conduse de persoane cu vârsta între 24-34 ani au reprezentat 1,0% din veniturile totale, la fel ca cele conduse de persoane cu vârsta între 35-49 ani, la cele conduse de persoane cu vârsta între 50-64 ani, 2,8%, iar la cele conduse de persoane cu vârsta de 65 ani și peste 2,0%.

Analiza relației dintre veniturile și cheltuielile totale ale gospodăriilor distribuite după vârsta capului evidențiază existența unui deficit de resurse la gospodăriile conduse de persoane cu vârsta între 15-24 ani (dacă ne referim, cu prioritate la anul 2011). Economiile înregistrate la gospodăriile conduse de persoane cu vârsta între 25-34 ani, au reprezentat 5,0% din total venituri în 2011. Oricum, se poate constata că se economisește în perioada activă, respectiv între 25-50 ani, iar după deja se apelează la sumele acumulate anterior. Acest fenomen reușește să confirme teoria lui Modigliani și a lui Ando în legătură cu ciclul de viață.

Concluzia ce se poate desprinde este aceea că la ora actuală economisirea se realizează în scopul maximizării consumului pe un orizont de timp mai mare decât intervalul curent de dobândire a venitului care reprezintă principala sursă a economisirii.

3.3. Impactul ratei inflației, ratei dobânzii pasive și a salariului asupra procesului de economisire în România

Inflația este un fenomen mult mai profund decât creșterea prețurilor, alterând ansamblul mecanismului economic în mai multe direcții:

formarea prețurilor;

repartiția veniturilor;

deciziile economice;

strategia economisirii.

În ceea ce privește influența inflației asupra procesului de economisire din sectorul gospodării, putem spune că în perioada inflaționistă, toate bunurile, a căror valoare crește mai lent decât nivelul general al prețurilor, se devalorizează. Cu alte cuvinte puterea de cumpărare a populației s-a diminuat. În legătură cu influența exercitată de factorul preț asupra procesului de economisire este de relevat că stabilitatea prețurilor stimulează economisirea, iar creșterea prețului o frânează, întrucât alimentează opinia că nu merită să economisești deoarece banii se devalorizează, pierzând din puterea lor de cumpărare.

Pot interveni, însă, situații când reducerea prețurilor exercită o acțiune contradictorie asupra depunerilor populației. Astfel, reducerea mai substanțială a prețurilor la anumite mărfuri poate duce la situația de a nu mai apare necesitatea economisirii pentru cumpărarea lor, ele putând fi dobândite din venitul curent.

În consecință, o rată ridicată a inflației anihilează funcția de mijloc de rezervă a monedei și implicit anihilează tendința de economisire a populației în cadrul unei economii de piață.

Deci, inflația ca stare de dezechilibru economic este preponderent negativă având numeroase consecințe asupra populației :

scăderea puterii de cumpărare a populatiei ;

este stimulată înclinația spre consum ;

este descurajată înclinația spre economisire

Cu alte cuvinte dacă inflația crește puterea de cumpărare a populației scade, înseamnă că prețurile bunurilor de consum cresc și ca atare populația va economisi mai puțin sau chiar deloc. În acest mod este descurajată înclinația spre economisire.

Cu alte cuvinte rata dobânzii determină o modificare de același sens asupra volumului economisirii.

Indivizii nu economisesc pentru plăcerea de a deține lichidități leneșe, ci ei economisesc pentru a efectua plasamente remunerate printr-o rată a dobânzii, care să le sporească bogăția lor viitoare. Populația nefiind victima unei iluzii monetare, nu se interesează decât de puterea de cumpărare pe care o reprezintă rata dobânzii. Ei țin cont de rata reală a dobânzii, adică de rata nominală a dobânzii eventual corijată pentru a elimina deprecierea monedei ca urmare a inflației. Rezultă de aici că economisirea este o funcție crescătoare de rată reală a dobânzii.

Condiția fundamentală pentru economisire este existența dobânzilor reale pozitive (peste rata inflației). Pe baza datelor prelucrate cu ajutorul modelului liniar se pot reprezenta grafic observațiile statistice:

În concluzie rezultă că inflația reprezintă un important factor de încurajare a economisirii populației sub forma depozitelor bancare, dar și un important factor descurajator. Dacă potențialii depunători doresc să-și păstreze puterea de cumpărare a economisirii monetare înseamnă că are loc o încurajare a economisirii sub forma depozitelor; în sens invers descurajarea acestei economisiri derivă din faptul că populația preferă alte alternative de economisire în momentul în care nivelul ratei pasive bancare este mai mic. Observăm, însă, că rata inflației reprezintă un factor cauzal al procesului de economisire sub forma depozitelor bancare.

Ȋn cazul României principala sursă de venit a populației o constituie salariul. Dinamica în timp, precum și modificarea valorii reale a diferitelor forme a veniturilor au un impact hotărâtor asupra tendinței de economisire a populației. Salariul (venitul) influențând în proporție de 69,96% economiile populației, influență direct proporțională.

Pe lângă faptul că nivelul ratei inflației care împreună cu nivelul salariului, influențează procesul de economisire al populației, se poate spune că economiile populației mai pot fi influențate de salariu, care de data aceasta, se află într-o puternică corelație cu rata dobânzii. Se știe că veniturile românilor sunt destul de mici, chiar și suplimentate din câștigurile provenite din economia subterană, și de aceea rata de economisire este una redusă. Modificarea dobânzilor din ultima vreme sunt un solid argument pentru alegerea depozitelor pe termen scurt, populația nefiind motivată încă în a alege perioade mai mari de economisire.

Cea mai mare corelație statistică se produce între dinamica economiilor populației și dinamica ratei dobânzii, iar cea mai mică corelație între dinamica ratei inflației și economisire. O altă observație este aceea că, tot sub aspect statistic, corelația dintre venituri (salarii nominale nete) și economiile populației este una foarte puternică (cu cât salariile sunt mai mari cu atât tendința persoanelor este de a pune “bani deoparte pentru zile negre”).

Atât veniturile populației (salariile nominale nete) cât și rata dobânzii pasive sunt doi factori importanți de influență ai economiilor populației. Cu cât veniturile sunt mai mari și dobânzile la depozitele bancare sunt mai avantajoase cu atât tendința populației de a economisi este mai mare (vorbim despre creșterile de venituri mari peste cheltuielile de consum, creșteri depuse la bănci în cadrul cărora ratele dobânzilor fiind mai ridicate).

În ceea ce privește rata dobânzii pasive aceasta rămâne în continuare un factor important în determinarea procesului de economisire. Cu cât sistemul bancar oferă dobânzi avantajoase pentru depozitele realizate, cu atât populația va economisi prin depunerile sale la bănci.

CONCLUZII

Travaliul de cercetare pe tema fixată prin titlul, „Procesul de economisire în România”, a fost anevoios, dar rareori lin; mai tot timpul am simțit provocarea parcurgerii unei literaturi destul de restrânse și dificultatea surprinderii esenței acesteia de o manieră clară și concisă; ne-am confruntat cu un domeniu în care energiile creației științifice s-au consumat cu o mare eficiență, dacă avem în vedere numai lista destul de lungă a Premiilor Nobel decernate ca o recunoaștere supremă în acest sens; elitele intelectuale din sfera economicului s-au întrecut în a oferi interpretări originale asupra mecanismelor prin care se poate ameliora bunăstarea umană. Această temă care a strârnit, mai mult sau mai puțin, pasiuni, de-a lungul timpului, ne-a fascinat și inspirat; însă locul rămas pentru contribuții inovatoare este foarte larg, putând spune aproape „nebătătorit”. Într-o astfel de stare a spiritului a căpătat contur viziunea cu care am putut lua contact răsfoind paginile lucrării de față; am mers pe urmele acestor elite și, înclinându-ne în fața staturii lor intelectuale, nu ne-am amăgit că am putea spune mai mult sau că am putea gândi mai bine decât ei; așa că am pătruns în lumea lor doar pentru a pune față în față diferite teorii sau pentru a le evalua performanțele în urma „probei faptelor”, dar și pentru a vedea dacă aceste teorii se mai păstrează și în zilele noastre.

Teoria clasică cu privire la procesul de acumulare, de economisire, a trecut cu succes examenul timpului, a depășit limita cunoașterii experimentale, perceptibile, vocația sa de a interpreta faptele fiind în unele privințe nealterată și în prezent. De fapt, economia lumii dezvoltate (contemporane) decurge după această schemă liberală, fără egal ca forță emulativă. În fond, ce au adus în plus neoclasicii și neo-neoclasicii contemporani la construcția acestei scheme? Economia s-a complicat, iar ei au brodat cu pretenție de primenire sau modernizare a mesajului clasic. Constatarea unei realități, ușor observabile și imposibil de neglijat, că lumea se configurează automat în bogați și săraci, putând fi percepută ca un mecanism în care unii prosperă mai repede decât alții, le-a strârnit interesul pentru determinarea forțelor care acționează asupra acestui mecanism și care fac ca el să funcționeze diferit, în timp și spațiu.

Aceasta a fost sfârșitul empirismului abordării economisirii ca diferență între venit și consum în paralel cu schimbarea target-ului politicii economice de la abordarea microeconomică la cea macroeconomică. Abandonul etalonului aur și trecerea de la un sistem de rate de schimb fixe, la rate fluctuante au influențat maniera abordării doctrinare a fenomenului economisirii.

O altă rupere de ritm în cadrul științei economice, reflectată și în această lucrarea, este revoluția keynesistă. Protagonistul acesteia, alături de discipolii săi fideli, neo sau postkeynesiștii, formează grupul de economiști care n-au purtat povara liberalismului clasic. În contextul unor realități fără precedent, Keynes a propus, de asemenea, soluții fără precedent; în schema lui statul se află în prim plan. Demonstrațiile marelui economist sugerau că atât cât există economisire și investiții nete, sistemul economic nu poate fi staționar; de fapt, Keynes a oferit instrumentarul (înclinația spre economii și consum, funcția de investiții etc.) care au fost folosite cu meșteșug de companionii săi din cadrul școlii de la Cambridge.

Inițial Keynes a susținut că diferența dintre economii și investiții nu produce diferențe în rata dobânzii, iar mecanismul ciclului economic prezintă un reglaj, o supapă de siguranță în sensul că, la cel mai jos punct al crizei există un surplus de economii, ceea ce determină implicit scăderea prețului acestora raportat la o cerere în scădere și impulsionează investițiile. Plecând din acest punct, Keynes ajunge la concluzia că nu există nici un reglaj, iar o criză economică se poate croniciza nevindecându-se de la sine, deoarece nu existau suficiente economii care să influențeze rata dobânzii . De aici se poate emite ideea că economisirea înseamnă de fapt ceea ce n-a fost investit, iar economiile propriu-zise doar suportul lichidității generale necesare investițiilor.

De la primele observații asupra procesului de economisire și până la teoriile contemporane remarcăm continuitatea ideii în ceea ce privește procesul de economisire, care a făcut, de asemenea, obiectul analizelor mele. Pe măsură ce se întărește legătura între cercetarea teoretică și empirică, pe toate fronturile, lucrurile nu pot evolua decât într-un singur sens; realitatea economică actuală este cea care dă sensul și reprezintă sursa inepuizabilă de inspirație pentru toți, ortodocși și heterodocși.

S-a putut demonstra că cele mai importante cauze ce au dus la apariția procesului de economisire au fost și sunt motivele psihologice ale oamenilor. Oamenii economisesc din diferite motive ce au la bază obiective pe termen lung, protecția împotriva eșecurilor și acumularea de averi în scop de moștenire. În primul rând oamenii economisesc pentru perioada inactivă punând de o parte anumite părți din venitul lor de-a lungul perioadei active; în al doilea rând fiecare persoană dorește să-și protejeze familia sau chiar pe sine însăși împotriva unor eșecuri (ca de exemplu pierderea locului de muncă); iar în al treilea rând se economisește cu scopul de a lăsa o avere, o proprietate unui moștenitor, de obicei unuia dintre copii sau pentru a face o operă de caritate.

Reținem că pentru a economisi trebuie să folosim o serie de instrumente care asigură deținătorului lor respectiv utilizatorului anumite avantaje. Este foarte important a se deosebi diferitele alocări posibile ale economiilor, deoarece în funcție de destinația lor efectele economice diferă radical. Se asociază frecvent economisirea cu imaginea familială a economiei la ciorap, dar a economisi nu înseamnă neapărat a strânge bani (tezaurizare). În acest sens, o persoană poate constitui un plasament, acesta fiind, în general, legat de căutarea unui randament financiar și care dă adesea loc unei remunerări a cărei formă obișnuită este rata dobânzii (cumpărarea de obligațiuni, acțiuni constituie plasamente).

Într-o ultimă secțiune a acestei lucrări, s-a putut realiza o analiză la nivelul țării noastre, analiză ce s-a bazat pe date statistice din perioada 1994-2011. Această analiză a condus la concluzia că procesul de economisire din România încă nu s-a cristalizat, dar avem motive să credem că vom putea ajunge din urmă economiile statelor dezvoltate.

Asupra comportamentului de economisire al gospodăriilor românești acționează un număr mare de variabile, însă le menționăm pe acelea a căror influență poate fi considerată, drept statistic, semnificativă în cadrul unor teste econometrice adecvate. Baza teoretică a arătat că și la noi în țară venitul reprezintă principalul factor de influență; cu cât rata de creștere a veniturilor este mai mare, cu atât rata economisirii va fi mai importantă. Pe lângă venit, inflația pare să aibă o influență pozitivă asupra ratei de economisire a gospodăriilor; orice accelerare a inflației, traducându-se, în general, printr-o creștere a ratei de economisire. În cele din urmă evoluția ratelor dobânzilor pasive prezintă o influență asupra ratei de economisire, dar care nu este destul de relevantă.

Sintetizarea acțiunii factorilor cercetați până acum care influențează proporțiile și dinamica economisirii sugerează o concluzie de ansamblu, în sensul că veniturile bănești ale populației formează factori de condiționare de care depind posibilitățile de economisire și care asigură condițiile necesare pentru dezvoltarea acțiunii de economisire, iar modificările în structura consumului și orientarea cererii constituie factorii de determinare cauzală, în sensul că determină creșterea volumului economiilor populației, care transformă posibilitatea economisirii în necesitate obiectivă.

Înainte de a încheia lucrarea de față, doresc să mă confesez cititorului într-o privință; fixarea cercetărilor în lumea contemporană ne-a pus în fața unei dileme: să pornim dinspre fapte și să identificăm explicarea lor teoretică sau să mergem pe firul principalelor teorii construite, desigur, în baza realităților observabile.

Din diferite motive (testamentare, psihologice, de precauție etc.) populația României economisește și va economisi din ce în ce mai mult sub influența a câtorva factori importanți cum ar fi venitul – factorul cu cea mai mare putere de influență; inflația, precum și rata dobânzii pasive. Concluzia finală este aceea că aceste economii vor contribui considerabil la creșterea și dezvoltarea economică a țării noastre.

BIBLIOGRAFIE